aspecte ale politetii pragmatice

Liliana Hoinăresculiliana [email protected]

Aspecte ale politeţii pragmatice în româna contemporană vorbită

1. Introducere

1.1. Din punct de vedere pragmatic, politeţea este o componentă esenţială a comportamentului verbal ,,desemnând ansamblul strategiilor lingvistice care servesc la instituirea, menţinerea sau dezvoltarea relaţiilor interpersonale (Green, apud Ionescu-Ruxăndoiu 2003a: 66). Postularea existenţei a două principii complementare care reglează schimburile verbale, principiul cooperativ şi principiul politeţii, a permis înţelegerea naturii fundamental dihotomice a activităţii comunicative, presupunând, pe de o parte, maximizarea eficienţei schimburilor verbale şi, pe de altă parte, armonizarea relaţiilor sociale dintre indivizi. Contribuţiile teoretice cele mai importante asupra politeţii pragmatice au fost aduse de Robin Lakoff (1977), G. N. Leech (1983), Penelope Brown şi S. Levinson (1978; 1987), iar, în spaţiul francez, de Catherine Kerbrat-Orecchioni. Graţie acestora, a fost posibilă considerarea politeţii drept un fenomen lingvistic pertinent şi izolarea unor reguli discursive cu caracter universal (a căror formă concretă de manifestare poate varia din punct de vedere cultural). Aşa cum a fost subliniat, comportamentul pragmatic politicos nu reflectă o etică altruistă, ci derivă dintr-un principiu de raţionalitate (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 65), vorbitorii vizând atingerea obiectivelor conversaţionale. „Alături de principiul cooperativ şi de maximele subordonate acestuia, politeţea este o formă de manifestare a caracterului raţional al activităţii comunicative, activitate orientată spre atingerea anumitor scopuri“ (Ionescu-Ruxăndoiu 2003a: 66-67).

Etapa de fundamentare conceptuală a fost urmată, în mod firesc, de tentative de a descrie funcţionarea efectivă a unor reguli izolate deductiv; cercetările interacţioniste, aplicate pe înregistrări ale unor conversaţii reale, transcrise cât mai fidel, îşi propun să ofere, dincolo de aspectele particulare, fie individuale, fie instituţionale, din diverse arii etnografice şi culturale, un

mailto:[email protected]

Liliana Hoinărescu

tablou coerent privind manifestarea concretă a fenomenului politeţii pragmatice. Chiar dacă se situează explicit în domeniul lingvistic, cercetările amintite nu se pot disocia de dimensiunea lor sociologică şi antropologică într-un sens mai larg, concluziile formulate fiind profitabile tocmai câmpurilor disciplinare care au iniţiat şi alimentat reflecţiile teoretice privind pragmatica lingvistică, în general, şi politeţea, în special.

1.2. În studiul de faţă, ne propunem să evidenţiem aspecte ale politeţii pragmatice în româna vorbită contemporană, pe baza corpusului de texte Interacţiunea verbală în limba română actuală (2002), coordonat de Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Modelul teoretic la care ne vom raporta este preponderent cel descris de Brown şi Levinson1. Esenţa acestei teorii constă în ideea (preluată din sociologia lui Erving Goffman) că fiecare individ are o imagine publică (engl. face) bivalentă, incluzând, pe de o parte, o componentă referitoare la păstrarea teritoriului privat (corporal, spaţial, temporal, cognitiv şi afectiv), desemnată prin termenul negative face, şi, pe de altă parte, o componentă referitoare la proiecţia exterioară a eului individual, corespunzătoare narcisismului şi imaginii valorizante pe care interlocutorii o construiesc despre sine şi încearcă să o impună celorlaţi, desemnată prin termenul positive face. Aceste tendinţe acţionează complementar, definind, în cursul interacţiunii sociale, specificitatea fiecărei persoane, privite ca actant2 al scenei publice. În orice interacţiune, există aşadar cel puţin patru imagini individuale (având în vedere minimum doi parteneri) pe care interlocutorii doresc să le prezerve. Or, aşa cum s-a constatat, majoritatea actelor verbale, dacă nu chiar toate, au un potenţial intrinsec ameninţător fie pentru eul pozitiv, fie pentru eul negativ al interlocutorilor (expresia propusă de Brown şi Levinson şi admisă astăzi pentru desemnarea unei noţiuni fundamentale în teoriile politeţii este în engl. Face Threatening Acts, abreviată FTA). Pentru atenuarea sau neutralizarea acestui conţinut devalorizant, vorbitorii recurg la un comportament strategic, orientat fie spre satisfacerea eului negativ (politeţea negativă), fie spre satisfacerea eului pozitiv (politeţea pozitivă) al celuilalt. Strategiile politeţii negative (care corespund, în mare, unui comportament

1 Pentru o prezentare detaliată şi critică a teoriei lui Brown şi Levinson, vezi Kerbrat-Orecchioni 1992 : 167-180, cap. Les modèles de la politesse şi Ionescu-Ruxăndoiu 2003a: 73-90, cap. Teorii pragmatice ale politeţii. 2 Reamintim că în sociologia lui E. Goffman (2003), căreia modelul de politeţe adus în discuţie îi datorează mult în plan conceptual, viaţa socială este privită ca o „scenă“, unde indivizii „joacă“ mai multe roluri.

2


deferent, formalizat) au un efect redresiv explicit, prin atenuarea potenţialului agresiv al actului verbal performat, pe când efectul redresiv al politeţii pozitive este implicit, comportamentul familiar, integrativ, orientat spre valorizarea celuilalt, contracarând componenta ameninţătoare a actelor verbale.

Aceste succinte repere teoretice vor fi completate în cursul analizei, unde urmărim să evidenţiem, în funcţie de parametrii situaţiei de comunicare, în cadrul interacţiunilor concrete, existenţa unor forme pure, specifice, ale celor două tipuri de politeţe şi să surprindem coerenţa lor discursivă şi acţiunea lor complementară şi conjugată.

2. Politeţea negativă

2.1. Strategiile politeţii negative sunt caracteristice, deşi nu exclusiv, contextelor instituţionale, cele care reclamă, în grade variabile, menţinerea distanţei sociale şi formalitatea expresiei (cf. Harris 2003: 33). Relevanţa lor comunicativă este strâns legată de existenţa unor norme de interacţiune prestabilite (oficiale), recunoscute ca atare de interlocutori, dar şi de convergenţa celor trei variabile sociologice – distanţa socială, puterea relativă şi gradul de interferenţă –, valoarea însumată a acestora tinzând spre expresia sa maximală. Modelele teoretice ale politeţii au insistat, totodată, asupra relaţiei dintre politeţe şi puterea instituţională, iar studii recente îşi propun să investigheze tipurile concrete ale discursului instituţional şi să izoleze tiparele comunicative corespunzătoare (cf. ibidem: 27-52). Vom încerca să surprindem strategiile politeţii negative în două interacţiuni de tip instituţional, sau, în terminologia lui Robert Vion (1992) – interacţiuni complementare –, care ni se par a reflecta extrem de precis, la nivel comunicativ, raportul dintre putere şi politeţea pragmatică.

2.2. Consultaţia juridică

Interacţiunile complementare presupun un raport de inegalitate între interlocutori, atributele puterii fiind exercitate de la un pol al comunicării şi admise tacit de interlocutor. Important de subliniat este faptul că, dat fiind caracterul specializat şi instituţional al acestor relaţii comunicative, poziţia de inferioritate nu este vexatorie (cf. Vion 1992: 129 şi urm.). În cazul particular al consultaţiei, este vorba de raporturi de tipul medic – pacient,

3

Liliana Hoinărescu

profesor – elev/student, avocat – client, în care primul partener beneficiază de o poziţie de autoritate, dată de cunoştinţele şi pregătirea sa profesională, care funcţionează independent de ierarhiile sociale sau de statutul interpersonal al participanţilor. Cel puţin teoretic, recomandările unui medic, ale unui profesor sau alte unui avocat au aceeaşi legitimitate pentru orice individ, deşi, în practică, şi aici intervin anumite restricţii, de ordin psihologic. În mod caracteristic, aceste tipuri de relaţii ni se par afectate şi prejudiciate mai ales de gradul de familiaritate dintre interlocutori, distanţa socială crescută favorizând maximizarea eficacităţii lor. Aceasta pentru că identitatea unui individ, recunoscută în cadrul familial sau al cercului de prieteni, nu este compatibilă cu rolul instituţional al acestuia3. Aşa cum s-a precizat, interacţiunile complementare sunt în gradul cel mai redus interpersonale, şi într-un grad înalt ritualizate, indivizii ca atare substituindu-se unor funcţii oficial recunoscute (ibidem). Interesant de observat în acest context este devierea, oricând posibilă, a relaţiei de putere instituţionalizate spre forme abuzive, în care eficienţa comunicării, considerată un obiectiv absolut, suspendă sau anulează acţiunile redresive de atenuare a prejudiciului. De exemplu, în textul La Judecătorie, relaţia asimetrică constitutivă este înţeleasă de judecător ca o relaţie ierarhică, unde reciprocitatea formelor deferenţei nu mai este obligatorie.

(1) (a) B: bună ziuaA: bună ziua↓ o persoană vă rog.<Î CÎTE-O per[soană>B: [sîntem împreună.A: dacă sunteţi împreună↑ vă ascult.B: domnu judecător↓ avem o problemă↑ ă: dînsa: ă: are transformare în legea /obzejdoi/↑ şi am depus î: reexaminarea↓ astăzi.A: aşa.B: ă: este nevoie să-i angajez avocat? pentru că↑A: da’dumneavoastră CINE sînteţi.B: sînt# rudă cu ea.A: aşa↓ şi dînsa nu poate vorbi singură?B: įe# <J nu prea>A: nu↑B: nu se prea descurcă↓ <J nu ştiu ce să mai spun.>A: <J da da> eu ştiu ce să vă spun? <R dumneaVOASTRĂ hotărîţi dacă vă trebuie avocat sau nu>B: aş putea să intru cu ea? dumneavoastră CE [ziceţiA: [dumneavoastră NUB: nu pot↓

3 Pentru imaginea socială a individului şi interacţiunile în cadrul diverselor grupuri, vezi Goffman (2003).

4


A: pentru că nu aveţi nici un fel de caliTATEB: da.A: nu.B: că:A: numai contravenienta.B: deci numai contravenienta. pentru că am depus┴ ea mun– ea munceşte efectiv la /adepe/↑ şi: transformările astea vedeţi au fost scăPATE la început.A: da. deci dumneavoastră NU aveţi calitatea să vorbiţi↑# dacă doamna doreşte să-şi angajeze apărător↑# îşi poate angaja apărător.B: cică-i prea în scurt. cu cine am vorbit↓ că n-are# acces la dosare↑ şi e prea scurt şi– A: <R nu ştiu.>B: tare mi-e frică să ajungă la# la puşcărie.A: nu ştiu. urmează să vedem.# să intre cineva vă rog.B: da.[…]

(b) A: da↑C: <R bună ziua.> ă:: <R fiţi amabil> am:: mîine o:: înfăţişare::A: aşa↑C: în legătură cu partaju: rezolvatA: aş[a↑C: [amabil↓A: da↑C: şi:: ă <R trebuie să duc această tranzacţia> sau:: î:A: nu trebuie s-o duceţi↓ dacă aţi închi– dacă o încheiaţi o DUceţi. dacă nu încheiaţi tranzacţia↓ n-o DUceţi.C: <R deci e încheiată tranzacţia↓ va fi semnată de: amîndoi↓>A: da↑C: mai trebui vrun TImbru ceva↑ [mai::A: [nu: C: asta-i tot [ce se:A: [nu se timbrează [suplimentar C: [da+A: cererea de tra– cererea! C: da [v-am A: [încheierea tranzacţiei.C: da↓ da↓A: NU. AMbele părţi prezente personal cu buletinu_n mînă↑C: da↓A: [în sală şi-aC: [şi să (xxx)(( uşa scîrţîie ))C: da.A: aceasta este↓C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot>

5

Liliana Hoinărescu

A: [finalizarea dosa[rului.C: [da.[…]

(c) D: ((tace))A: spuneţi CE doriţi cu cererea asta.D: asta: am avut MIERcurea trecută <R uitaţi am avut procesul>↓ şi a zis domnu:: preşedinteA: da↑D: a zis martoru.<Î/R de ce MARtor în loc de mine n-am┴ zic nu ştiu zic strada şi număru [şi am acasă>A: [şi v-a spus să-l indicaţi↓ da?D: [da [ca să+A: [deci vă rog faceţi cererea cum trebuie↓ subsemNATULD: [<R aşa aşa>A: cum vă numiţi↓ în calitate DE↓ <R pîrît reclamant ce sînteţi>↓# depun la dosaru_NUMĂRU↑D: da:A: numele şi adresa MARtorului încuviinţat în data DE. nu aşa. subsemnatul↑ şi pîrît↑ numele adresa. nu merge.B: deci# <R cum am vrut şi eu↓>A: scrieţi aici pe larg pe LARG domnule preşedinte↓ subsemnatul <R în calitate de ce sînteţi dumneavoastră acolo>↓ depun la dosar lista cu martorul↓ LISTA adresa şi# numele mar[toruluiB: [a cui↑ a mea.A: nu: DA şi adresa dumneavoastră <R da’ scrieţi adresa şi numele MARTorului>B: da↓ da↓ da↓A: să arătaţi acolo despre ce e vorba.B: da↓ da↓ da↓(La judecătorie, p. 100-103)

În cele trei intervenţii (a), (b), (c), secvenţa preliminară, a replicilor de salut tinde să fie eludată de judecător, deşi ea este obligatorie, potrivit principiului politeţii. În prima intervenţie, A răspunde scurt la salut, în celelalte două însă, A trece direct la subiect. La fel, formula de încheiere convenţională lipseşte, judecătorul mulţumindu-se să performeze un act comisiv A: nu ştiu. urmează să vedem.# să intre cineva vă rog., după care îl concediază practic pe primul solicitant, încetând să i se adreseze, iar în cazul ultimelor două audienţe răspunsurile eliptice înlocuiesc propriu-zis secvenţa finală [C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot> A: [finalizarea dosa[rului.C: [da.; A: nu: DA şi adresa dumneavoastră <R da’ scrieţi adresa şi numele MARTorului> B: da↓ da↓ da↓A: să arătaţi acolo despre ce e vorba. B: da↓ da↓ da↓. Desigur, situaţia de comunicare poate justifica acest comportament verbal expeditiv, conferindu-i un caracter strategic: dacă numărul solicitanţilor care aşteaptă este foarte mare,

6


judecătorul, din respect pentru clienţi, scurtează la maximum întrevederile, pentru a putea oferi cât mai multe consultaţii. Însă multiplicarea formelor de manifestare a puterii instituţionale şi absenţa modalităţilor convenţionale de contracarare a posibilelor prejudicii aduse interlocutorului devin semnificative şi simptomatice în ansamblul interacţiunii.

Mărcile puterii se manifestă în replicile lui A prin selecţia actelor verbale din clasa directivelor, a căror expresie lingvistică poate fi variabilă, fie formulare directă: invitaţie – spuneţi CE doriţi cu cererea asta.; recomandare/ordin – A: nu trebuie s-o duceţi↓ dacă aţi închi– dacă o încheiaţi o DUceţi. dacă nu încheiaţi tranzacţia↓ n-o DUceţi., fie formulare indirect convenţională, strategie curentă a politeţii negative: ordin – sub forma unei rugăminţi o persoană vă rog.<Î CÎTE-O per[soană>; deci vă rog faceţi cererea cum trebuie; invitaţie sub forma unei aserţiuni: dacă sunteţi împreună↑ vă ascult. De remarcat faptul că mijloacele paraverbale (intonaţie imperativă) şi nonverbale (privire autoritară, gesturi de impacienţă) pot accentua forţa ilocuţionară specifică a acestor acte.

Incluse, de obicei, în clasa directivelor, întrebările (A: da’dumneavoastră CINE sînteţi. B: sînt# rudă cu ea. A: aşa↓ şi dînsa nu poate vorbi singură?) evidenţiază în plus poziţia de autoritate pe care şi-o asumă A. În cadrul unei consultaţii juridice, întrebările sunt în general direcţionate dinspre solicitant spre specialist, acesta din urmă recurgând la ele fie pentru a i se furniza informaţii suplimentare, necesare soluţionării cazului, fie pentru clarificarea mesajului, în cadrul unor inserţii metacomunicative. În cazul discutat, prin forma interogativă, judecătorul urmăreşte să implice conversaţional faptul că sesizează o încălcare a rolurilor instituţionale prestabilite (solicitantul trebuie să vorbească în nume propriu, nu prin intermediar). Exprimarea reproşului, deşi atenuată de interogaţia retorică, conform exigenţelor politeţii negative, capătă în context valoarea unei admonestări, accentuând astfel relaţia asimetrică dintre E şi R. Că este vorba de o strategie recurentă o demonstrează replica din a treia secvenţă: A: [şi v-a spus să-l indicaţi↓ da? D: [da [ca să, unde formei interogative îi este atribuită aceeaşi valoare ilocuţionară (reproşul), însoţită de această dată de reluarea explicită a conţinutului implicitat: +A: [deci vă rog faceţi cererea cum trebuie↓ subsemNATUL, [...] cum vă numiţi↓ în calitate DE↓ <R pîrît reclamant ce sînteţi>↓# depun la dosaru_NUMĂRU↑.

Întreruperile frecvente ale replicii în curs, precum şi formulările eliptice şi tranşante ale răspunsurilor, adesea reduse la un singur cuvânt, conturează un profil comunicativ instituţional definitoriu pentru o societate de tip autoritar, în care indivizii tind să-şi accentueze nejustificat puterea

7

Liliana Hoinărescu

conferită de funcţia pe care o deţin. Este relevant faptul că solicitanţii acceptă fără proteste această conduită instituţională, prin conformismul lor contribuind, indirect, la validarea şi generalizarea ei. În schimb, complicarea strategiilor politeţii negative în cazul celor trei solicitanţi este expresia unei atitudini ezitante şi prevenitoare, pe care, teoretic, contextul discursiv nu numai că nu o presupune, ci chiar o exclude. Reamintim că, în interacţiunile complementare de tipul consultaţiei, relaţia de putere este strict conjuncturală, şi nu indică o asimetrie cu valoare absolută între interlocutori. Cu alte cuvinte, ascendentul consultantului este strict profesional, în celelalte privinţe acţionând aceleaşi reguli de reciprocitate prin care se menţine coeziunea socială.

În mod semnificativ, salutul este iniţiat de solicitanţi, adică de la inferior la superior; în ultima secvenţă: D: ((tace)) A: spuneţi CE doriţi cu cererea asta, tăcerea solicitantului nu pare a reflecta o inabilitate comunicativă, ci traduce mai degrabă dorinţa unei minime interferenţe, E recunoscându-i instanţei instituţionale libertatea şi dreptul de a lua primul cuvântul, în acord cu strategiile politeţii negative. În aceeaşi dominantă comunicativă se înscrie şi exprimarea indirect convenţională a forţei ilocuţionare, prin formula stereotipă <R fiţi amabil> am:: mîine o:: înfăţişare::, care precedă intervenţia propriu-zisă.

Strategiile deferenţei sunt clar marcate, în ce priveşte atât selectarea formelor adresării, unde, pe lângă pronumele şi desinenţele de plural, apare menţionată funcţia interlocutorului domnu judecător↓, cât şi performarea actelor expresive de tipul mulţumirilor: C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot>, prin care E admite că se îndatorează receptorului. De remarcat faptul că judecătorul nu caută să-şi minimalizeze acţiunea, pentru a contrabalansa astfel potenţialul ameninţător al actului expresiv pentru eul negativ al interlocutorului, suspendarea maximei modestiei frizând impoliteţea, dincolo de asimetria constitutivă a interacţiunii. Recunoaşterea de către solicitanţi a superiorităţii judecătorului, în cadrul aceleiaşi strategii a deferenţei, se manifestă şi prin formele de acord necondiţionat care însoţesc recomandările acestuia:

(2) A: [încheierea tranzacţiei.C: da↓ da↓A: NU. AMbele părţi prezente personal cu buletinu_n mînă↑C: da↓A: [în sală şi-a[...]

8


C: da.A: aceasta este↓C: <R da da da. mulţumesc mult [de tot> A: [finalizarea dosa[rului.C: [da.A: nu: DA şi adresa dumneavoastră <R da’ scrieţi adresa şi numele MARTorului>B: da↓ da↓ da↓A: să arătaţi acolo despre ce e vorba.B: da↓ da↓ da↓

Exprimarea automată a acordului poate intra în conflict cu conţinutul semantic al secvenţei, creând un efect comic involuntar, nesesizat de interlocutori (replica lui Pristanda din O scrisoare pierdută „curat murdar“ reflectă aceeaşi modalitate obedientă de acord al inferiorului faţă de superior).

(3) B: aş putea să intru cu ea? dumneavoastră CE [ziceţiA: [dumneavoastră NUB: nu pot↓A: pentru că nu aveţi nici un fel de caliTATEB: da.A: nu.

În concluzie, dacă putem izola un scenariu ritualizat pe care îl dezvoltă consultaţia juridică, acesta confirmă recursul aşteptat la strategiile politeţii negative, cu accentuarea nedorită, dar predictibilă, a manifestărilor de putere din partea instanţei instituţionale şi complicarea strategiilor deferenţei în cazul solicitanţilor.

2.3. Conferinţa de presă

Conferinţa de presă este o interacţiune instituţională, complementară în măsura în care partenerii de dialog au roluri prestabilite, specializate. Spre deosebire de consultaţie (juridică, medicală, didactică), în acest caz raportul de putere este mai dificil de precizat. În ciuda prerogativelor acordate presei, numită adesea şi „cea de-a patra putere în stat“, statutul acesteia în relaţie directă cu oficialii politici rămâne contradictoriu, chiar în societăţile cu lungă tradiţie democratică. A fost subliniat, de pildă, rolul complex pe care îl are jurnalistul în cadrul unui interviu, în acelaşi timp „dominant şi dominat“, deoarece el are atribuţia profesională de a conduce şi orienta interacţiunea, dar, totodată, este obligat să cedeze cuvântul persoanei intervievate, care va furniza majoritatea informaţiei (Kerbrat-

9

Liliana Hoinărescu

Orecchioni, apud Vion 1992: 132). În cazul particular al conferinţei de presă cu reprezentanţii puterii, jurnaliştii au o poziţie ierarhic inferioară, dar, cel puţin teoretic, rolul dominant, în măsura în care dirijează centrele de interes ale interacţiunii şi beneficiază de învestitura aproape „mistică“ a maselor populare. Rolul lor simbolic de reprezentanţi autorizaţi ai societăţii civile exercită o presiune reală asupra oamenilor politici, de care aceştia nu pot face abstracţie. Aceste raporturi de forţă tensionate pot fi puse în evidenţă în cadrul textului Conferinţă de presă la Palatul Cotroceni.

(4) MC: deci ↑ceea ce am vrut să vă explic↑ a fost numai ┴ mă rog↓ să vă explic↓ să

încerc să vă conving↑ că: mă rog↑ v-am spus că am fost şi avocaţ↑ deci avocaţii încearcă să convingă_ntotdeauna↓ a fost numai cu privire la: raţiunea┴ de CE

această schimbare? ((inspiră)) <J este o: modificare nu de ordin formal↑ doamne fereşte↑ dac-aşa o înţelegeţi înseamnează că ă: PRActic↑ n-aţi înţeles-o↑ ((inspiră)) este o schimbare de ordin ă: macro↑ de ordin politic↑ se cheamă administraţie prezidenţială↑ fin’că ăsta este rostu ei> î: nu o simplă schimbare↑ preşedinţia româniei↑ un lucru absurd↑ ((inspiră)) în fond↑ cu ă: altă denumire. nu↑ nu↑ fin’că este ┴ nu-i o administraţie publică executivă↑ nu-i o administraţie în sensu

administraţiei centrale şi locale↑ ((inspiră)) nu-i o administraţie care se substituie guvernului↑ e o administraţie care este EXclusiv↑ EXclusiv↑ în subordinea preşedintelui↑ pentru ca ((inspiră)) domnu preşedinte să-şi poată îndeplini în condiţii cît mai bune aceste atribuţii:. e: cu totul ALTceva↓ deci↑ din această cauză↑ a doua idee↑ perfect logică↑ ((inspiră)) din moment ce ESTE scopul acestei administraţii cel care vi l-am spus↑ ((inspiră)) însemnează că toţi cei încadraţi tre să se bucure de încrederea preşedintelui↑ INdiferent de funcţie↑ indiferent ce↓ chiar dacă sunt organ de pază şi ordine. ((cineva tuşeşte în sală)) perSOAnele afectate pazei şi ordinii tre să se bucure de această încredere↓# asta-i tot. (Conferinţă de presă la Palatul Cotroceni, p. 153)

Intervenţia a consilierului MC indică, de la debutul înregistrării (nu al interacţiunii), poziţia de autoritate mai nuanţată, prin atenţia acordată mijloacelor de atenuare a unui posibil prejudiciu adus interlocutorilor. Anunţarea intenţiei comunicative, prin verbul perlocuţionar „a convinge“ să încerc să vă conving↑ este resimţită ca improprie şi agresivă chiar de interlocutor, acesta corectându-se imediat printr-o digresiune glumeaţă că: mă rog↑ v-am spus că am fost şi avocaţ↑ deci avocaţii încearcă să convingă_ntotdeauna↓, care diminuează forţa ilocuţionară şi conferă enunţului o turnură colocvială. De subliniat în această secvenţă sunt mărcile ezitării, atât verbale (fumblings4) – ┴ deci , mă rog, doamne fereşte, în fond↑, cât şi paraverbale

4 Pentru prezentarea teoretică a elementelor care exprimă ezitarea (fumblings) şi evidenţierea rolului lor în conversaţie, vezi Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 79-83.

10


((inspiră)), care pot indica fie o ezitare strategică, în concordanţă cu politeţea negativă, fie o dificultate reală pe care o întâmpină E în a-şi desfăşura argumentaţia. A doua alternativă pare mai probabilă, din moment ce MC forţează raţionamentul prin paralogism deci↑ din această cauză↑ a doua idee↑ perfect logică↑, atribuind la nivel declarativ propriului discurs o coerenţă logică pe care acesta propriu-zis nu o conţine. Secvenţa autoreferenţială vizează un efect perlocuţionar precis, blocând, momentan, reacţia critică a destinatarului.

Observăm cum strategiile politeţii negative se integrează într-o orientare argumentativă globală a discursului. Impersonalizării enunţului, strategie a politeţii negative, prin care responsabilitatea E este suspendată, îi este asociată forţa persuasivă a unui argument de autoritate:

(5) MC: a↑ îmi spunea domnu: ministru: ninosu să mai vă dau ă: o informaţie legată de dreptu comparat. <@ aşa este peste tot > unde sunt asemenea funcţii unipersonale. ((“mai tare” se strigă din sală)) MC: deci↑ aşaCC: peste tot ă:MC: unde sunt asemenea funcţii unipersonale↑ aşa este peste tot. şi la palatul elize: şi: în /stafu/ ăla mic de la casa albă↑ şi aşa mai departe↑ bun. ameriCAnii au O voce din sală: stai dragăMC: şi (x) sistem care le ajută↑ să realizeze această idee↑ da’ aşa e peste tot↑ ştiţi? cînd ai o structură în: serviciu↑ ca să zic aşa uni- unice funcţii↑ unipersonale. deci↑ nu e nimica original din acest punct de vedere. ((inspiră)) această: nouă reglementare↑ după părerea mea↑ nu însemnează decît inTRArea în NORMALITATE. inTRArea în normalitate..(Conferinţă de presă la Palatul Cotroceni, p. 153)

Argumentul decisiv fiind găsit, consilierul atenuează expresia prea categorică a enunţului, pentru a indica disponibilitatea la dialog şi atitudinea sa cooperativă: relevante sunt procedurile de flatare ştiţi? sau de reliefare ca să zic aşa, după părerea mea.

Interesant de remarcat, la nivel sociologic, este solidaritatea dintre consilieri în faţa jurnaliştilor, susţinerea reciprocă pe care şi-o acordă consolidându-le autoritatea mai mult decât prestaţia lor intelectuală sau profesională.

Pe măsură ce întrebările ziariştilor devin mai insistente sau mai incomode, consilierii adoptă diverse strategii de evitare a unui răspuns precis. Mărcile puterii devin mai evidente (întreruperea brutală a replicii în

11

Liliana Hoinărescu

curs, corectarea, reproşul, critica, injoncţiunile) şi au drept scop intimidarea reprezentanţilor mass-media. Întrebările, deşi strict motivate profesional şi instituţional (jurnaliştii au dreptul să fie informaţi), sunt resimţite de consilieri drept o ameninţare directă, aşadar generează o reacţie agresivă. Secvenţa următoare este sugestivă pentru modul în care cele două părţi îşi negociază rolurile instituţionale:

(6) OI: de la adevăru oana iuraşcu. aş vrea să vă întreb↑ cînd a fost adoptată ordonanţa de urgenţă. în CE condiţii. < R deci↑ cînd? cînd? în CE şedinţă de guvern>. şi a doua întrebare ă:MC: da’ de CE nu-ntrebaţi guvernu↑OI: <R vreau să vă întreb pe dumneavoastră>↑ CUM adică. ne aşteptăm să: ştiţi.((comentarii în sală))MC: cum?PN: în ultima şedinţă de guvern. O voce din sală: asta cî-PN: evident că nu cea de azi.MC: deciCC: şi a fost publicatăMC: mo- în monitorul oficial este publicată pe ziua de zece ianuarie. da↑ deci d-asta v-am şi dat aceste explicaţii↑ fin’că ((inspiră)) probabil↑ că dacă mai trecea încă o săptămînă↑ O voce din sală: întreabă tuMC: puteam discuta: pe premiza că dumneavoastră aţi şi citit-o↑ că d-asta aţi venit la cotroceni.(Conferinţă de presă la Palatul Cotroceni, p. 153)

Întreruperea replicii în curs, fără acţiuni reparatorii, este justificată implicit de consilier prin caracterul nerelevant al întrebării (nu este de competenţa lor să răspundă, ci a guvernului), aşadar acţiunea sa brutală sancţionează o dublă abatere a ziaristei: comunicativă (încălcarea unei maxime) şi deontologică (forţarea normelor instituţionale). Forma retoric interogativă, asociată strategiilor politeţii negative (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 57, Şerbănescu 2003: 99), are o triplă eficacitate ilocuţionară, exprimând indirect refuzul, reproşul şi ordinul, şi îi permite consilierului să obţină un ascendent moral asupra jurnalistei. În plus, prin interogaţie, raportul de forţe se inversează, din poziţia (desigur, simbolică) de inferioritate a celui interogat, consilierul plasându-se în poziţia dominantă a celui care redirecţionează discursul. Reacţia fermă a ziaristei reflectă sesizarea componentei vexatorii a replicii consilierului. OI respinge acuzaţiile nu printr-o mişcare justificativă, ci invocând devierea de la scenariul

12


instituţional de care se face responsabil interlocutorul; cu alte cuvinte, acuzaţia de lipsă de profesionalism pe care i-o aduce MC îi este imputabilă de fapt acestuia: [1]<R vreau să vă întreb pe dumneavoastră>↑ [2]CUM adică. ne aşteptăm să: ştiţi.

Mişcarea conversaţională de respingere este compusă din două acte verbale indirecte, în acord cu strategiile politeţii negative: [1] o secvenţă metacomunicativă5, prin care R este acuzat de nerespectarea unei maxime; [2] impersonalizarea E, prin trecerea de la singular la plural, având un dublu efect: mascarea angajamentului ilocuţionar al E şi consolidarea legitimităţii cererii, acest „noi“ generic referindu-se nu numai la jurnaliştii prezenţi, ci, prin extensie, la publicul larg. În plus, componenta ameninţătoare a criticii este atenuată prin trecerea de la modalitatea alocutivă (orientată spre receptor) vă întreb pe dumneavoastră la cea elocutivă, exprimând poziţia locutorului în raport cu cele enunţate: ne aşteptăm să: ştiţi.

Deşi, aparent, consilierul renunţă strategic să continue o discuţie ce ar fi putut degenera în controversă, răspunsul său, „la distanţă“, după câteva schimburi de replici, este un reproş global, exprimat iniţial la nivel presupoziţional: MC: puteam discuta: pe premiza că dumneavoastră aţi şi citit-o↑ [presupoziţia contrafactuală – nu aţi citit textul], explicitat în secvenţa următoare: că d-asta aţi venit la cotroceni.

De altfel, reproşul sau critica exprimate indirect printr-o interogaţie retorică reprezintă o strategie comunicativă recurentă în discursul consilierilor.

(7) MC: şi V-AM EXPLICAT că preşedintele nu se substituie altor autorităţi. dumneavoastră de CE vreţi ca el să se substituie PARlamentului.

(8) AR: cu CE se ocupă↑ la palatu’ cotroceni.MC: e:↑ de UNDE să ştiu eu.

(9) MC: < Î apare cineva↑ sindicatu’ cutare↑ bun! nu trebuia să mă interesez dacă există >?

În exemplul următor, nota critică a interogaţiei retorice este augmentată prin strategia implicitării (manipularea presupoziţiilor), „informarea“ sau „investigaţia“ pe care o invocă jurnaliştii fiind desemnate sarcastic prin cuvântul „anchetă“.

(10) AR: da’ CINE sunt aceşti unsprezece↓ iertaţi-mă că[...]

5 Pentru funcţiile discursive ale secvenţelor metacomunicative, vezi şi Ionescu-Ruxăndoiu 2003b: 143-148.

13

Liliana Hoinărescu

CC: CREDEŢI că noi am venit la pa┴ noi am venit în această instituţie ca să

facem anchete de genul ăsta?

Practica antidemocratică pe care o sugerează depreciativ termenul (în acest context), motivează refuzul consilierilor şi simultan acuză jurnaliştii, o acuzaţie gravă din moment ce ei sunt o expresie sau un simbol al liberalizării vieţii publice.

Enunţul avansează strategic două presupoziţii: factivă, declanşată de construcţia comparativă nominală de identitate anchete de genul ăsta [presupoziţia – acţiunea este o anchetă], respectiv presupoziţia falsă declanşată de verbul nonfactiv „a crede“, cu sensul de „a-şi imagina“ [presupoziţia actualizată – la cotroceni nu se fac anchete]. Desemnând acţiunea incriminată printr-un conţinut presupoziţional, adică drept o premisă discursivă, consilierii reuşesc să-şi impună strategic perspectiva ideologică – o formulare asertivă ar fi generat o posibilă negociere a sensului şi, foarte probabil, respingerea acestuia6.

Utilizarea polemică a presupoziţiilor are o eficacitate perlocuţionară sesizată de consilieri, care nu ezită să îşi împrumute şi să-şi nuanţeze mijloacele de expresie, în sensul solidarităţii de care am vorbit mai sus. În replica următoare, cuvântul „anchetă“ este substituit cu „poliţie“, al cărui sens peiorativ este şi mai puternic în contextul discursiv dat. De notat, în acelaşi exemplu, glisarea strategică de la formularea personalizată „noi“ spre cea impersonală.

(11) PN: faptu’ că ne-am interesat la tribunal dacă a fost la judecătorie # dacă a fost înregistrat este un lucru firesc. dar poliţie din asta↑ în interioru’ instituţiei↑ n-am făcut. ca să-i aflăm ((sună telefonul)) pe cei unsprezece. asta este# toată istoria. e firesc să te interesezi dacă s-a înregistrat la judecătoria sectorului şase şi EVENTUAL şi în ce condiţii.

Când reproşul se asociază unei note clar devalorizante pentru receptor, mărcile de atenuare se multiplică şi se nuanţează, având un caracter mai puţin convenţional:

6 Oswald Ducrot a descris presupoziţia ca un act ilocuţionar, la fel ca promisiunea sau ordinul (Ducrot 1991: 90 şi urm). Actul ilocuţionar de a presupune constă în a impune destinatarului un anumit univers de discurs – distinct de informaţiile asertate în interiorul acestui univers. Orientând presupoziţiile, locutorul se angajează asupra valorii lor de adevăr şi se situează într-un anumit raport cu interlocutorul. Utilizarea polemică a presupoziţiilor se bazează pe caracterul lor esenţial: dreptul recunoscut locutorului, în deontologia lingvistică, de a impune un cadru ideologic schimbului verbal, de a modela universul de discurs (ibidem, p. 97).

14


(12) MC: [1] dumnea’stră chiar dacă nu sunteţi juristă [2] tre’ să┴ cred că asta

sunteţi de acord cu mine↑ ((inspiră)) [3] că un sindicat este legal constituit cînd este înregistrat la tribunal↑ nu sunt înregistraţi la tribunal ((inspiră)) ă: fac parte din si’catul funcţionarilor publici? bun! deci trebui să respecte statutul acelui sindicat care prevede↑ ((inspiră)) cum v-am spus↑ la nivel de judeţ şi localitate↑atît↑ nu în instituţii↑ ş-aşa mai departe. ((inspiră)) [4] deci eu nu ştiu ă: cînd aţi folosit termenul sindicat dacă n-aţi făcut un abuz↑ adică↑ n-aţi încălcat ă: ceea ce domnu’ spunea adineaurea “înainte să spui un lucru informează-te”

Replica este structurată în două faze: 1) o secvenţă preliminară alcătuită din mai multe acte verbale: afirmarea incompetenţei juridice a interlocutoarei (printr-un conţinut presupoziţional dumnea’stră chiar dacă nu sunteţi juristă [presupoziţia – nu sunteţi juristă], cu scopul de a sublinia implicit incapacitatea acesteia de a înţelege problema; definirea „tehnică“ a obiectului controversei, prin care E îşi atestă cunoştinţele şi deci superioritatea faţă de R; exprimarea anticipată a optimismului că partenera de discuţie agreează sau înţelege un punct de vedere propus de un profesionist;2) formularea criticii, cu mărci de atenuare: construcţia ipotetic dubitativă deci eu nu ştiu ă: cînd aţi folosit termenul sindicat dacă n-aţi făcut un abuz; explicitarea printr-o strategie citaţională adică↑ n-aţi încălcat ă: ceea ce domnu’ spunea adineaurea “înainte să spui un lucru informează-te”.

Acumularea actelor verbale de tip aditiv creează efectul unei mişcări globale de respingere a ofertei conversaţionale a interlocutorului şi facilitează transmiterea unui mesaj categoric, însă strategiile de implicitare din partea introductivă, asociate mijloacelor de atenuare din faza a doua, conferă un caracter „obiectiv“ şi impersonal criticii, astfel încât E escamotează abil responsabilitatea sa enunţiativă. Cu alte cuvinte, consilierul se vede obligat să facă anumite precizări degradante pentru jurnalist, dată fiind insistenţa acestuia în clarificarea unor probleme care îi depăşesc pregătirea profesională.

O modalitate de a evita un răspuns la o întrebare constă în deturnarea centrului de interes al enunţului, prin corectarea unei părţi a acestuia, nu neapărat relevante în discuţie:

(13) IC: vă mulţumesc↑ şi o întrebare pentru doamna corina creţu. <R care este poziţia preşedinţiei faţă de faptul că domnul nicolae văcăroiu este atît preşedintele senatului↑ dar face parte şi din conducerea băncii de inve-# investiţii şi dezvoltare>?MC: păi da↑CC: poziţia preşedinţiei↑ [preşedinţia nu mai există

15

Liliana Hoinărescu

IC: poziţia preşedintelui româniei↑ mă scuzaţi!

Heterocorectarea heteroiniţiată este admisă de interlocutor fără rezerve numai atunci când relaţia este verticală sau asimetrică (de pildă profesor vs. elev), în celelalte cazuri fiind resimţită ca o agresiune la adresa eului său pozitiv. Intervin desigur şi alţi factori, cum ar fi momentul şi mai ales forma rectificării (cf. Dascălu Jinga 2006: 156). Să adăugăm importanţa mărcilor paraverbale şi nonverbale, intonaţia şi mimica asociate întreruperii având funcţie de intensificatori sau, dimpotrivă, de atenuatori. În cazul nostru, prin intervenţia sa tranşantă, consilierul obţine un dublu efect: în primul rând, sublinierea puterii sale (şi implicit a inferiorităţii celuilat) şi, în alt doilea rând, dar la fel de semnificativ pragmatic, evitarea unui răspuns la o întrebare extrem de delicată. De fapt, CC demonstrează prezenţă de spirit, nepermiţând jurnalistului să câştige teren, având în vedere că presupoziţiile pe care le conţine întrebarea [domnul nicolae văcăroiu este atât preşedintele senatului, dar face parte şi din conducerea băncii de investiţii şi dezvoltare] atestă o situaţie ilegală şi, în consecinţă, cuprinde implicit acuzaţia gravă de corupţie. Consilierii, de altfel, nici nu contestă presupoziţiile, lucru care certifică relevanţa iniţiativei jurnalistului. Demnă de semnalat este reacţia consilierului MC: MC: păi da↑, evident surprins (conectorul păi marchează clar ezitarea şi deruta acestuia). Intervenţia consilierului CC se dovedeşte aşadar salutară pentru „echipa“ puterii, pentru că jurnalistul adoptă imediat o poziţie defensivă, corectându-se şi scuzându-se totodată. Indiscutabil, forţa mesajului său se diminuează, iar momentul de forţă al presei este ratat.

Referitor la natura competiţională a interacţiunii, se observă faptul că reprezentanţii puterii câştigă „partida“ nu prin pertinenţa argumentelor aduse (este vorba, de fapt, de o pseudoargumentare), ci prin specularea abilă şi promptă a greşelilor adversarului. Finalul conferinţei consemnează două infracţiuni comunicative – o injoncţiune şi, totodată, o întrerupere a replicii în curs –, absenţa acţiunilor redresive marcând clar nota de dominare a consilierilor:

(14) AR: deci↑ acest examen este┴ stabileşte dacă un angajat al preşedinţiei↑ ă: este de

încredere sau nu.MC: nu↑ nu. asta PREŞEDINTELE stabileşte.AR: şi încrederea↑ iertaţi-mă↑ n-am citit textul legii. aş vrea să-mi spuneţi dacăMC: citiţi-l.

16


S-a făcut observaţia că în cultura română, o cultură de tip ierarhic, chiar în mediile instituţionalizate sunt evitate întrebările directe7, dat fiind potenţialul lor agresiv pentru R. În cazul unei interacţiuni complementare, precum conferinţa de presă, orientarea interogativă a discursului dinspre ziarişti spre instanţele de autoritate (consilierii) face parte chiar din tiparul instituţional. În aceste condiţii, este interesant de observat cum jurnaliştii încearcă să concilieze obligaţiile profesionale cu menajarea eului negativ al colocutorilor. În contextul discursiv dat, formulările convenţionale, cele mai frecvente, au următoarele tipuri de structuri:

a) enunţuri interogative, cu prefeţe metacomunicative, în care verbul performativ este precedat de modale, la condiţional, însoţite de secvenţa obligatorie de prezentare a ziaristului:

(15) OI: de la adevăru oana iuraşcu. aş vrea să vă întreb↑ cînd a fost adoptată ordonanţa de urgenţă. în CE condiţii. < R deci↑ cînd? cînd? în CE şedinţă de guvern>. şi a doua întrebare ă:

(16) AR: ă: aş dori să vă întreb↑ de la /bibisi/. ă: aş dori să vă întreb ă: în CE departamente↑ sau în CE sectoare: ă: sunt angajate ((sună telefonul)) acele persoane ă: care fac obiectul: diferendumului. ă: deci↑ cei care sunt în acel sindicat↑ care ă: spun că ă: ar trebui să rămînă aici↑ şi de CARE spun că sunt funcţionari publici? dacă puteţi să ne daţi cîteva

b) construcţii nominale cu impersonalizarea E şi selectarea R:

(17) IC: vă mulţumesc↑ şi o întrebare pentru doamna corina creţu. <R care este poziţia preşedinţiei faţă de faptul că domnul nicolae văcăroiu este atît preşedintele senatului↑ dar face parte şi din conducerea băncii de inve-# investiţii şi dezvoltare>?

c) interogaţii incluse într-un context intertextual, E glosând informaţia anterioară furnizată de colocutor. În acest mod, se creează impresia unui acord prealabil cu interlocutorul şi, totodată, se asigură continuitatea şi logica discursivă; decurgând din anumite premise, forţa ilocuţionară a interogaţiei este deturnată, iar responsabilitatea enunţiativă se diminuează.

7 Vezi Şerbănescu 2003: 106 „ [În cultura română] Întrebările directe prin care interlocutorului i se cere informaţie sunt puţin frecvente deoarece sunt percepute ca o agresiune, o invadare a unui teritoriu personal ce nu se doreşte împărtăşit cu interlocutorul. [...]Chiar şi în situaţiile instituţionalizate sunt uneori evitate întrebările: la şcoală elevii nu îndrăznesc să pună întrebări profesorilor, deoarece simplul fapt de a întreba e considerat uneori o dovadă de obrăznicie, iar subordonaţii «nu îşi permit» să pună întrebări şefilor.“

17

Liliana Hoinărescu

(18) MJI: ă: mari jean ion. prima/teve/. spuneaţi ă: mai devreme↑ nu ştiu dacă merge ăsta↑ spuneaţi mai devreme ceva despre ă: alţi: oameni care lucrează în: administraţii prezidenţiale şi care fac parte din┴ eu ştiu↑ din alte structuri. ă: dacă este vorba

despre angajaţii /sepepe/↑ ă: cei care au lucrat cu preşedintele constantinescu↑ vor fi acum înlocuiţi↑ pe acest criteriu↑ al eu ştiu↑ al înCREderii de care vorbeaţi?

d) întrebări urmate de exprimarea scuzelor:

(19) AR: da’ CINE sunt aceşti unsprezece↓ iertaţi-mă că

e) enunţuri modalizate, dubitative, pentru sugerarea pesimismului interacţional:

(20) AR: ă: aş dori să vă întreb↑ de la /bibisi/. ă: aş dori să vă întreb ă: în CE departamente↑ sau în CE sectoare: ă: sunt angajate ((sună telefonul)) acele persoane ă: care fac obiectul: diferendumului. ă: deci↑ cei care sunt în acel sindicat↑ care ă: spun că ă: ar trebui să rămînă aici↑ şi de CARE spun că sunt funcţionari publici? dacă puteţi să ne daţi cîteva

f) întrebări formulate printr-o aserţiune, în care E (jurnalistul) solicită precizări şi îşi asumă responsabiliatea non-înţelegerii mesajului, pentru a nu imputa interlocutorului încălcarea unei maxime conversaţionale.

(21) CC: cel care a semnat e în: departamentul comunicării publice↓AR: deci# nu# n-am înţeles↓CC: <L deci cel care se: autointitulează preşedintele acestui sindicat e în: departamentul comunicării publice. deci ERA în fostul departament al comunicării#. Restu nu ştim cine sînt>.

Însă pe măsură ce situaţia discursivă se tensionează, iar reprezentanţii puterii îşi intensifică semnalele de autoritate, ziariştii recurg la strategii mai complicate ale politeţii negative. În secvenţele următoare, observăm acumularea mijloacelor de atenuare care precedă întrebarea propriu-zisă: adresarea prin specificarea funcţiei; cererea permisiunii; prefaţarea performativului prin modale; mişcarea justificativă; formularea de scuze. Toate acestea indică atât o percepţie mai acută a parametrului puterii, adică a faptului că R deţine controlul interacţiunii, cât şi disconfortul emoţional al E, obligat să insiste în faţa unui interlocutor necooperativ.

(22) AR: ă: domnule consilier↑ dacă-mi permiteţi↑ ă: aş vrea cîteva lămuriri↑ pentru că deşi n-aţi făcut investigaţii↑ se vede că ştiţi şi că nu sunt înregistraţi la tribunalMC: n-am făcut investigaţii, da’, în momentul în care

18


AR: deci iertaţi-mă↑ dacă îmi permiteţi↑ aş vrea să vă întreb: le recunoaşteţi statutul de funcţionari publici? şi dacă da↑de CE trebuie să mai dea un examen nou↑ să fie REatestaţi pe: aceste posturi

În exprimarea deferenţei, constatăm o relativă simetrie, cu selecţia firească a pronumelor şi a desinenţelor verbale de plural (de ambele părţi), exprimarea convenţională a mulţumirilor după primirea răspunsului (jurnalist faţă de consilier), solicitarea de a interveni într-un schimb de replici prin cererea permisiunii (în cazul unui consilier) PN: dacă-mi permiteţi↑ sau cerând scuze PN: iertaţi-mă. AR: vă rog. şi acordul exprimat (de un jurnalist) printr-o rugăminte AR: vă rog.

Anumite nuanţe pragmatice merită totuşi a fi semnalate: consilierul MC utilizează deicticul social doamnă nu pentru a da un grad mai mare de formalizare expresiei, ci cu funcţie retorică, în cadrul unor secvenţe unde valoarea ilocuţionară este reproşul:

(23) MC: păi# v-am explicat↑ DOAmnă↓ după noua reglementare↑ v-am explicat↑ DOAmnă↓ s-a reintrodus ((cineva tuşeşte în sală)) ideea de concept de încredere. ş-atuncea #problema este pentru cei care vor fi încadraţi↑ sigur↑ o să fie o reglementare↑ ştiu eu↑ concurs↑ examen↑ interviu↑ nu ştiu. ă: da’ pentru cei care sunt ↑pentru cei care sunt↑ cum te poţi duce la preşedintele româniei şi să-i spui că: ai încredere ((inspiră)) sau n-ai încredere↓ dacă nu dai un examen de atestare ca să existe o bază legală. pe de altă parte↑ v-am explicat

Conferinţa de presă analizată pune în evidenţă aşadar ambiguitatea relaţiei de complementaritate dintre oficialii politici şi presă, precum şi caracterul net competiţional al interacţiunii. Deşi mai precaute şi mai elaborate, mărcile de autoritate ale reprezentanţilor puterii îşi demonstrează eficienţa, este adevărat pe fondul unei reacţii indecise, defensive şi nesolidare a jurnaliştilor.

3. Politeţea pozitivă

3.1. Marele aport al sistemului descriptiv propus de Brown şi Levinson constă în definirea conceptului de politeţe pozitivă, politeţea negativă suprapunându-se, în linii generale, concepţiei curente, tradiţionale privind comportamentului lingvistic deferent. În păstrarea unor relaţii interpersonale armonioase, politeţea pozitivă este la fel de importantă ca şi cea negativă. Deşi mutual exclusive ca mod de realizare, acţiunea lor

19

Liliana Hoinărescu

pragmatică este convergentă, vizând menţinerea coeziunii sociale. Dacă politeţea negativă este de natură compensatorie – prin evitarea sau atenuarea unui act cu potenţial ameninţător pentru imaginea individuală (FTA) –, politeţea pozitivă este, dimpotrivă, de natură producţionistă, constând în multiplicarea actelor care neutralizează efectul FTA (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 54)8: manifestarea simpatiei faţă de R, exprimarea acordului şi evitarea dezacordului, sublinierea ideii de parteneriat şi a teritoriului comun cu R, comportamentul destins şi neconvenţional, manifestarea reciprocităţii şi altele. Acest tip de politeţe constituie nucleul comportării familiare, glumeţe (Ionescu-Ruxăndoiu 2003: 79) şi caracterizează, în consecinţă, relaţiile interpersonale cu un mare grad de intimitate (dintre rude, prieteni, colegi şi cunoştinţe apropiate).

Aşa cum a fost remarcat, funcţionarea politeţii pozitive este mult mai simplă decât a politeţii negative (cf. Kerbrat-Orecchioni 1996: 59). Analiza pe care am efectuat-o confirmă această observaţie teoretică, izolarea din corpusul de texte a unor strategii în variante prototipice pure fiind relativ mai facil de realizat decât în cazul politeţii negative. Spre deosebire de atitudinea reverenţioasă, nuanţată contextual şi complicată de diverse constrângeri formale (norme interne ale cadrului discursiv) şi psihologice, manifestarea simpatiei faţă de interlocutor, specifică politeţii pozitive, este mai spontană şi mai expresivă, nelăsând loc dubiilor interpretative, decât în cazuri rare, atipice. Expresia directă şi uşor decodabilă a strategiilor politeţii pozitive, precum şi cadrul relativ constant de manifestare a acesteia (cerc de prieteni, colegi), ne-a permis o organizare sinoptică a materialului şi o mai mare libertate în selecţia exemplelor. Am utilizat textul Conversaţie telefonică între prietene, care va servi drept exemplu cadru, completând observaţiile cu eşantioane reprezentative preluate din alte interacţiuni înregistrate ale Corpusului.

3.2. Folosirea unor forme de expresie specifice relaţiilor între membrii aceluiaşi grup.

(24) A: bună c*** CE faci.B: cia:u d***: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu(Conversaţie telefonică între prietene, p. 171)

8 Catherine Kerbrat-Orecchioni (1996: 54) introduce, pentru a completa modelul teoretic al lui Brown şi Levinson, un termen suplimentar, desemnând actele care corespund, în descrierea politeţii pozitive, unor anti-FTA, şi anume Face Flattering Acts, abreviat FFA. Exemple de astfel de acte FFA: complimentul, lauda, cadoul etc.

20


(25) A: /HElău/↓B: salut.A: CE faci.B: uite↓ îmi cer ăştia de la doctorat↓ dosar plic↓ cu clape. CE-nţelegi tu prin clape.(Pe stradă, p. 33)

(26) A: aşa fetele↓ şi CE-aţi mai făcut astăzi.B: am chiulit de la germană.A: nu v-ar fi ruşine.B: măi↓ # CE-aţi făcut la germană. (Studenţi în pauză, p. 76)

Structura secvenţei iniţiale este aproape identică în primele două exemple, salutul, a cărui expresie poate fi variabilă – forme colocviale consacrate bună, cia:u, HElău/↓B: salut. –, fiind urmat de întrebarea rituală ce faci?, care reclamă fie un răspuns generic, bine, fie un răspuns mai detaliat, referitor la activitatea concretă a interlocutorului. Cum un răspuns concis ar denota o atitudine necooperativă, colocutorii se grăbesc să dezvolte informaţia, manifestându-şi disponibilitatea pentru dialog, în concordanţă cu exigenţele politeţii pozitive. De remarcat, în exemplul (24), utilizarea ambelor variante, bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu, E preîntâmpinând strategic ambele posibile solicitări.

Schimbul preliminar, pe lângă funcţia fatică, are rolul unui indicator generic şi tematic al interacţiunii. Structura interogativă ce faci? indică orientarea spre interlocutor şi respectarea maximei modestiei, E trecând în plan secund. În exemplul (26), salutul prin interpelare A: aşa fetele↓ şi CE-aţi mai făcut astăzi. reflectă dorinţa emiţătorului de a acorda atenţie, nediscriminatoriu, întregului grup de receptori. Interesante sunt formele indexicale prezente în toate cele trei intervenţii, deşi una dintre ele este telefonică: interjecţia uite, respectiv adverbul aşa. Funcţionând drept deictice textuale, ele creează, încă de la debutul conversaţiei, sentimentul unei continuităţi discursive şi consolidează solidaritatea de grup a interlocutorilor, prin raportarea lor la un fond comun de cunoştinte. În plus, accelerează dinamica schimburilor verbale, graţie efectului psihologic de proximitate pe care orice deictic îl conservă în subsidiar, chiar atunci când uzul său nu este gestic. Altfel spus, sugestia de apropiere fizică este percepută subiectiv ca o apropiere afectivă.

Selectăm câteva exemple în care apar forme lexicale prin care vorbitorii îşi manifestă identitatea de grup, din trei interacţiuni, fără a oferi o ilustrare exhaustivă; în acest domeniu, intervin atât creativitatea indivizilor, cât şi anumite exigenţe culturale, variabile de la un grup la altul. Important

21

Liliana Hoinărescu

de reţinut este libertatea de expresie a vorbitorilor, nu atât formele particulare sub care aceasta se manifestă:

(27) A: da’ nu ştiu cum se face chestia asta.# şi-am zis să le scriu┴ vroiam să mă duc

astăzi la un internet şi să: B: am vorbit şi cu n***↓A: aşa↓B: şi s-a ofticat c-a zis că a fost# # <J CÎND fusese. miercuri parcă> a fost în ploieşti la: inspectorat şi ăia nu ştiu nimic. aşa [a zis. (Pe stradă, p. 35)

(28) A: e comedie↓ mie mi-a plăcut.B: da? e mişto↑ (Studenţi în pauză, p. 77)

(29) [3] B: şi cu CINE stai în cameră? A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs))[...]A: nu. n-am nici o treabă mă. da’ uite-ncerc să dau de ea nu ştiu <R de vreo cîteva zile tot încerc să dau de ea> că mi-a zis doamna *** să-i dau: un ## ştii # <R de la noi de la proiect> să-i spun să o SUne. şi: nu-mi răspunde la telefon nu ştiu am dat şi de pe telefonul meu mobil şi de pe ĂSTA de la firmă ştiiB: îhî. îhî.A: ba nu-mi răspunde deloc. NU ştiu ce se-ntîmplă cu EA.B: băi: nu ştiu: eu n-am sunat-o niciodată pe mobil. EA m-a sunat ieri de la serviciu că: EA poa să vorbească: # [cît=[...]A: te-ai cuplat cu n***?B: mdaa.A: ((rîs))B: da provizoriu.TU?A: provizoriu? eu încă nu m-am cuplat cu nimeni nici provizoriu nici definitiv. ((rîsete))B: pe bune vreau să vii deseara. vii?<R tu ştii ce mişto e-n /tuais/?> nişte băieţi TARE drăguţi.[...]B: nu: pe bune vino.# acuma că chiar o să ma bucur. şi pe urmă: ă: cum îi spune mergem la NOI acasă-n brîncoveanu din discotecăA: îhîmă o să văd o să văd codru.#B: că-i mişto.o să fie mişto.A: îhî. B: noi mergem aşa mai devreme# pentru că: mai ne-am gîndit să prindem locuri ceva.A: ăsta e # ăsta-i scopu ?B: da.

22


A: hî hî. /ochei/.B: bă mă bucur vreau să te mai vad şi io să mai vorbim că poate mergem de fapt trebuie sigur să mergem într-o: într-un /uichend/ în /plentărs/ sau în /CUA:ndo/. (Conversaţie telefonică între prietene, p. 173; 177)

(30) A: î: asta e. şefa n-a venit?D: trebuie s-aterizezeA: /o:chei/[…]D: e ca la balamuc aicea.# s-au mutat d-afară-năuntru↓ (La un ziar local, p. 87)

3.3. Manifestarea atenţiei faţă de R. Exagerararea interesului, a aprobării, a simpatiei pentru R.

Vorbind despre puterea explicativă a principiului politeţii, Catherine Kerbrat Orecchioni (1996: 61) subliniază capacitatea acestuia de a justifica raţional anumite aspecte verbale care, din perspectiva eficienţei comunicative, ar părea bizare, cum ar fi de pildă formularea indirectă a actelor de limbaj sau tabuul privind autoelogiul în societatea occidentală, şi nu numai. În fapt, orientarea spre interlocutor explică de ce autocomplimentul este nerecomandat, dacă nu interzis, ca şi orice formă, fie şi indirectă, de egocentrism comunicativ (referirea constantă la propria persoană, monopolizarea discuţiei, abordarea a unor teme de interes strict personal fără invitaţia expresă a interlocutorului). Acest lucru este valabil mai ales în relaţiile interpersonale informale (un cadru instituţional nu permite expresia marcată a individualităţii, iar asimetria rolurilor comunicative este constitutivă), domeniu în care acţionează politeţea pozitivă.

Studiul interacţiunilor verbale din româna contemporană certifică observaţiile de mai sus şi la cazul particular al societăţii noastre.

(31) A: bună c*** CE faci.B: cia:u d***: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anuA: o: # ţi-ai cumpărat de cînd B: # pă:i# abia a:zi: ai: ă acum doua zile m-am mutat. pîn-am facut curat pînă: mA: şi CUM e.B: tu unde stai? îm: e binişor. A: biniŞOR ? de CE de CE nu FOArte bine. B: mi: pînă mă acomodez cu: zona # cu: vecinii ((rîs))A: ((rîs)) hî hî hîB: unde stai? în U-uri?A: da. în U stau în U:: cinciB: în U cinci

23

Liliana Hoinărescu

A: la unşpe.B: la unşpe ia e: notezi te rog # u cinci unşpeA: ##B: da’ asta unde-i la parter. A: da. la parter. da normal.B: şi cu CINE stai în cameră? A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs))B: <R te-nţelegi bine cu ele?>A: da. atîta timp cît stau în CAmera îţi dai seama. ((rîs))B: ă: ce mai faci tu: asa în # mă# re bine?A: sunt bine. da. sunt bine. eu azi te-am sunat să văd ce mai fa:ci că ţi-am promis că te sun de mult#B: da: ştiu credeam c-ai uitat .A: păi CUM să uit codru. B: a:uzi uite ce vroiam să-ţi zic că:A: zi:(Conversaţie telefonică între prietene, p. 171-172)

În fragmentul de mai sus, A, iniţiatoarea schimbului verbal, orientează centrul de interes al conversaţiei spre interlocutoarea sa, şi o încurajează să vorbească despre sine. Succesiunea de întrebări: A: bună c*** CE faci.// A: o: # ţi-ai cumpărat de cînd // A: şi CUM e.// A: biniŞOR ? de CE de CE nu FOArte bine., indică o creştere progresivă a atitudinii sale participative şi empatice. B dă curs acestei invitaţii, conferind însă replicilor o expresie minimală, atât cât să satisfacă maxima cantităţii – natura informaţiilor pe care le furnizează la solicitarea partenerei sunt, prin forţa împrejurărilor, autovalorizante (cumpărarea unei locuinţe reprezintă un câştig în plan personal), iar o manifestare prea entuziastă ar putea prejudicia, prin asimetrie, eul pozitiv al colocutoarei. B încearcă să echilibreze aşadar cerinţele principiului cooperativ cu cele ale principiului politeţii. Pentru a contrabalansa autoelogiul, B recurge la mijloace de minimizare, obligatorii în acest caz, (cf. Kerbrat Orecchioni 1996: 62): prezentarea neutră emoţional, cu intonaţie descendentă: bine uite sunt aca:să m-am mutat în garsonie:ră în brîncove:anu; conectorul păi, indicând ezitarea şi reţinerea: B: # pă:i# abia a:zi: ai:; insistenţa acordată circumstanţelor mai puţin plăcute: ă acum doua zile m-am mutat. pîn-am facut curat pînă: m [...]; pînă mă acomodez cu: zona # cu: vecinii ((rîs)); mijloace paraverbale ((rîs)), pentru a diminua importanţa evenimentului şi a masca disconfortul; litota precedată de o pauză vocalizată, timpul de reflecţie având rolul de a relativiza în plus aprecierea pozitivă îm: e binişor. În acelaşi timp, B întreprinde acţiuni reparatorii, încercând să redirecţioneze subiectul de conversaţie spre partenera sa: A: şi CUM e. B: tu unde stai? îm: e binişor. Schimburile de replici următoare sunt

24


simetrice cu cele dintâi, însă acum B este cea care îşi manifestă, ca marcă a reciprocităţii, interesul pentru colocutoarea sa. Ca semnale ale receptării active şi atente, notăm: reluările în ecou A: da. în U stau în U:: cinci B: în U cinci A: la unşpe. B: la unşpe ia e: notezi te rog # u cinci unşpe.; rugămintea, pe care A poate să o audă, adresată unei a treia persoane de a nota adresa, solicitarea de amănunte suplimentare. Simţind turnura prea „tehnică“ a conversaţiei şi un oarecare disconfort manifestat de A, ale cărei răspunsuri devin tot mai evazive B: şi cu CINE stai în cameră? A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs)) B: <R te-nţelegi bine cu ele?> A: da. atîta timp cît stau în CAmera îţi dai seama. ((rîs)), B reiterează expresia simpatiei ei faţă de A, interesându-se aparent de dispoziţia ei afectivă; prin formularea vagă a întrebării B: ă: ce mai faci tu: asa în # mă# re bine? şi sugerarea unei variante optimiste de răspuns, B îşi ia precauţii pentru a menaja eul negativ al interlocutoarei.

Perechile de replici următoare, coordonate prin reciprocitate, nu transmit propriu-zis informaţie cognitivă, ca în orice conversaţie fatică, însă au rolul de a consolida încrederea mutuală a interlocutoarelor, împlicând conversaţional dorinţa lor de a-şi valoriza eul pozitiv:

(32) B: ă: ce mai faci tu: asa în # mă# re bine?A: sunt bine. da. sunt bine. eu azi te-am sunat să văd ce mai fa:ci că ţi-am promis că te sun de mult#B: da: ştiu credeam c-ai uitat .A: păi CUM să uit codru. (Conversaţie telefonică între prietene, p. 172)

Intervenţiile scurte şi schimbarea rapidă a rolurilor de E şi R reflectă structura simetrică sau egalitară a interacţiunii. O secvenţă în care una dintre interlocutoare deţine rolul dominant (la început A, în calitate de iniţiatoare a conversaţiei, pune întrebări, B răspunde) este urmată de o succesiune de replici în care B preia rolul de „leader“ şi, la rândul ei, o chestionează pe A. Indicii taxematici9 ai poziţiei dominante în dialog (interogaţii, introducerea unei teme de conversaţie) sunt neutralizaţi prin orientarea spre R, aparenta manifestare a puterii emiţătorului fiind, de fapt, în beneficiul colocutorului.

3.4. Presupunerea sau afirmarea existenţei unui univers comun de discurs. 9 Cf. Kerbrat-Orecchioni 1987: 321. Prin taxeme autoarea defineşte aspectele semiotic pertinente care funcţionează ca indicatori ai poziţiei ierarhice a participanţilor în conversaţie. Vezi şi Kerbrat-Orecchioni 1990:74 „Nous appelons «taxème» [...] tout comportement, verbal ou non verbal, susceptible de marquer une relation hiérarchique entre les interactants [...]“.

25

Liliana Hoinărescu

Nu putem consemna o veritabilă progresie tematică în textul analizat, ci o invocare continuă, implicită sau explicită, a cunoştinţelor şi a experienţelor comune, prin diverse procedee:

a) recunoşterea presupoziţiilor (elemente care asigură unitatea cadrului discursiv), indice al gradului de familiaritate dintre colocutori:

(33) B: că # în seara ASTA: # # mai multe colege: # chestii # bine: am chemat-o şi pe v***: # ă:A: normal.B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să meargă-n /plentărs/ şi i-am zis că nu merg în /plentărs/ merg în /tuais/>A: <@ hî hî hî hî>B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine. că e:a oricum nu ştiu dacă: vine da’_nu ma_ tu nu: eşti certată cu ea# nu eşti A: nu. n-am nici o treabă mă. da’ uite-ncerc să dau de ea nu ştiu <R de vreo cîteva zile tot încerc să dau de ea> că mi-a zis doamna *** să-i dau: un ## ştii # <R de la noi de la proiect> să-i spun să o SUne. şi: nu-mi răspunde la telefon nu ştiu am dat şi de pe telefonul meu mobil şi de pe ĂSTA de la firmă ştiiB: îhî. îhî.(Conversaţie telefonică între prietene, p. 172)

b) afirmarea explicită a ideii de apartenenţă la acelaşi grup, prin utilizarea pluralului:

(34) B: nu ştiu nu ştiu care d***. v*** v***: noastră ?A: v*** noastră da v*** noastră.(Conversaţie telefonică între prietene, p. 173)

c) manipularea presupoziţiilor, urmate de schimburi verbale secundare pentru negocirea sensului:

(35) A: a mi-amintesc. atunci cînd aţi fost cu: ## CUM îl chema pe sportivu ăla.B: CARE sportiv.A: <@ care era cu bicicleta am uitat. # f***. # f*** din germania.B: # EU?CARE f***A: mă tu n-ai fost ? era doar v***.B: ###A: a fostB: băi eu nu ştiu nu cunosc nici un f***nu ştiu nici o biciCLEtă(Conversaţie telefonică între prietene, p. 173)

26


d) bârfa. Manipularea presupoziţiilor este o strategie curentă de a devia conversaţia spre bârfă, E simulând că informaţiile presupuse sunt deja cunoscute şi declinându-şi astfel răspunderea enunţiativă.

(36) B: măi nu ştiu. nu mi-a zis nimica. # a fost v***-n /tuais/ sau:?A: unde cu:B: nici nu ştiu.+A: cu tipu ăsta şi-apoi s-a întilnit la mare cu el la: # UNDE naiba# ă: # <R la vama veche>.B: a: # nu ştiu detaliile astea.A: ă nu ştii #?B: nu cunosc. n-n-n-am stat niciodată aşa: adică am mai stat la cîte-un suc acu o săptămînă: parcă pe la /mecdonălds/ da n-am stat prea mult. mi-a povestit ea aşa # ceva # da’ NU de f*** de altu # cu /hî/ ceva(Conversaţie telefonică între prietene, p. 174)

3.5. Gluma.Relaţiile cordiale şi destinse dintre interlocutoare se reflectă şi în

turnura glumeaţă a enunţurilor, din ansamblul interacţiunii. De consemnat faptul că râsul nu este întotdeauna o manifestare spontană la o glumă a interlocutorului, deseori căpătând alte valori pragmatice.

a) prevenirea unui posibile discontinuităţi în conversaţie:

(37) A: biniŞOR ? de CE de CE nu FOArte bine. B: mi: pînă mă acomodez cu: zona # cu: vecinii ((rîs))A: ((rîs)) hî hî hîB: unde stai? în U-uri?(Conversaţie telefonică între prietene, p. 171)

b) mascarea disconfortului emoţional:

(38) A: e: # cu nişte tipe# CE# <@ce treabă am io ((rîs))B: <R te-nţelegi bine cu ele?>A: da. atîta timp cît stau în CAmera îţi dai seama. ((rîs))(Conversaţie telefonică între prietene, p. 171)

c) semnal de recepţie (back channel), indicând ascultarea activă:

(39) B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să meargă-n /plentărs/ şi i-am zis că nu merg în /plentărs/ merg în /tuais/>A: <@ hî hî hî hî>B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine. că e:a oricum nu ştiu dacă: vine da’_nu ma_ tu nu: eşti certată cu ea# nu eşti

27

Liliana Hoinărescu

(Conversaţie telefonică între prietene, p. 172)

Gluma este un mijloc eficace de a preveni o potenţială criză comunicativă, provocată de evaluarea riscată a unor subiecte de conversaţie.

(40) A: singurică încă?B: pofTIm?A: eşti SINgură?B: nu. cu nadia coLEga mea de cameră.A: lasă pe n*** COlega ta de cameră nu la n*** <@m-am referit>.B: a da sunt singură: TU?A: te-ai cuplat cu n***?B: mdaa.A: ((rîs))B: da provizoriu.TU?A: provizoriu? eu încă nu m-am cuplat cu nimeni nici provizoriu nici definitiv. ((rîsete))(Conversaţie telefonică între prietene, p. 172-173)

Întrebarea directă are un potenţial ameninţător la adresa eului negativ al interlocutoarei, augmentat de conţinutul presupoziţional al adverbului de timp încă [presupoziţia – până acum ai fost singură], şi de utilizarea diminutivului singurică, cu valoare mai degrabă (uşor) ironică decât hipocoristică. B are două variante: să răspundă prejudiciindu-şi eul negativ, să reproşeze indiscreţia, ameninţând eul negativ al interlocutoarei. Niciuna nu este raţională pe fondul unor relaţii amicale, aşa că B solicită repetarea întrebării, adică negociază contractul comunicativ. Canalul de comunicare favorizează o atare strategie, iniţierea corectării putând fi pusă pe seama calităţii slabe a audiţiei. A însă insistă, iar B recurge la o altă strategie pentru a respinge oferta, şi anume simularea nonînţelegerii semnificaţiei pragmatice a enunţului. B răspunde solicitării abia după reglarea metacomunicativă explicită A: lasă pe n*** COlega ta de cameră nu la n*** <@m-am referit>., contracarând imediat prejudiciul suferit prin adresarea, reiterată, a aceleiaşi întrebări: B: a da sunt singură: TU? [...]B: da provizoriu.TU?. Răspunsul franc şi glumeţ dat de A A: provizoriu? eu încă nu m-am cuplat cu nimeni nici provizoriu nici definitiv. ((rîsete)) detensionează, în fapt, un eventual blocaj comunicativ. Observăm din nou tendinţa de echilibrare a rolurilor comunicative, proprie interacţiunilor simetrice, şi coordonarea prin reciprocitate a schimburilor de replici.

3.6. Gluma se combină cu strategia optimismului interacţional, atunci când interlocutorul are un dublu obiectiv ilocuţionar: să deturneze orientarea serioasă a conversaţiei şi să-şi manifeste simpatia necondiţionată faţă de R.

28


(41) B: tu ştii ce medie de toată: JEna am scos anu trecut?A: ce MEdie ai scos?B: ieh şaptepatrujdoi.A: e:h eşti tare. hi hi hiB: ei sînt tare! tare# <MARC PROAstă>.A: CE ce să mai zic#(Conversaţie telefonică între prietene, p. 175)

A nu poate să o contrazică formal pe B, pusă în faţa unei evidenţe precise a nemulţumirii acesteia, însă reacţia glumeaţă şi conotaţia optimistă a râsului au valoarea pragmatică a unei încurajări.

3.6. Actele directive, invitaţia şi rugăminţile insistente de a-i da curs, au în contextul politeţii pozitive, funcţia unor acte de flatare a R (anti-FTA):

(42) B: mi-a dat mi-a dat telefon şi: să mă întrebe dacă <R ies undeva ştii că ea voia să meargă-n /plentărs/ şi i-am zis că nu merg în /plentărs/ merg în /tuais/>A: <@ hî hî hî hî>B: şi: # rămâne valabilă invitaţia şi pentru tine.

B: hai sună-mă şi tu. băi vii deseară # bă pe bune vreau să vii. (Conversaţie telefonică între prietene, p. 176)

Forţarea aparentă a deciziei partenerului nu are valoare coercitivă, E implicând conversaţional atenţia specială acordată receptorului.

(43) B: DECI te astept vii? î # deci ti-am zis la: la nouă jumate în faţă la /TUAIS/.A: <R nu ştiu codru oricum mai mă mai hotărăsc şi: ((bip)) te sun da:?B: bine da’ trei să te hotărăşti în DA.A: îhî îhî îhî <@ sigur>.(Conversaţie telefonică între prietene, p. 177)

3.7. O strategie a politeţii pozitive recurentă în limba română este sporirea interesului propriei intervenţii în conversaţie, ca manifestare a atenţiei acordate receptorului, mai ales în cazul inserţiilor narative, susceptibile să capete o dimensiune mai amplă. Monopolizarea conversaţiei este o formă de egocentrism comunicativ din partea emiţătorului; în consecinţă, multiplicarea mijloacelor prin care acesta conferă expresivitate crescută relatării funcţionează ca o acţiune reparatorie faţă de R. Efortul vorbitorului de a menţine atenţia, de a amuza sau captiva auditoriul compensează prejudiciul adus acestuia prin exhibarea rolului dominant în interacţiune. Am ales să comentăm un exemplu din textul Orient expres:

29

Liliana Hoinărescu

(44) A: <Î dacă biserica ortodoxă română nu simte pulsul acestei lumi↑> aşa↓ <R şi dacă se-nregimentează cum s-a-nregimentat şi pe vremea comunismului↓ pentru că la fiecare slujbă erau obligaţi preoţii↑> erau obligaţi↓ în fiecare duminică↑ să spună < IM

slavă conducătorului iubit nicolae ceauşescu preşedin┴ domnului nicolae ceauşes−>↓ DOmne↓ nu mai trebuie cîntat conducătoru-n biserică. eu nu cred că ă printre altele şi-a pierdut mult┴ acuma să să_trag semnale de alarmă chiar de la /serei/. DOmne↓ sînt tot soiu de secte care: pătrund în românia↓ păi de CE pătrund↓ pentru că ştiu să bat–┴ ă↓ într-un sat la mănăstire↑ am un prieten acolo:↓ şi u : un: coleg de: agricultură↓ doctoru-n agricultură (ţuc)↓ care ă: ă mi-a povestit următoarea poveste↓ ă: <R în sat acolo↓ au venit într-o zi nişte băieţi de la o sectă d-asta americană penticostală↓ aşa↓ acolo-s foarte mulţi ţigani.> au bătut la uşe↓ ((ciocăneşte în masă)) ă un american care ştie bine româneş− cu două fătuci↑ în momentu-n care au bătut la uşa ţiganului↑ ((ciocăneşte)) prima chestie↓ ce face cînd vede pe cineva îmbrăcat (bă?) să− ┴ ţiganu↓ sa:re pe geam↓ ă: el crede că a venit miliţia↓ ((rîsete pe fundal)) sau# băieţii c-a furat ceva. ăştia↑ au a deschis↓ nevasta↑ <IM auliu n-am furat nimica>↓ aia zice↓ <IM FRAte↓ ţi-am adus o veste mare↓ SOră↓> zice↓ <IM isus e cu noi.> şi ţoc ţoc a pupat-o pă ţigancă. aia n-a mai pupat-o↓ că-n afară de: pumni <@ în ochi de la milică n-a mai luat aşa.> a avut o revelaţie aia↓ s-a-ntors ăla↑# după ce a sărit pe fereastră↑ a zis↓ DOmne↓ nişte oameni le-a adus o pungă de zahăr↓ o: sticlă de ulei↓ şi a spus↓ DOmne↓ <IM credinţa┴ sîntem de la o:: î =>B: = biserică +A: biserică↓+B: neoprotestantă.A: DOmne↓ în decurs de o juma de an a reuşit pă toţi ţiganii din sat să-i să-i bage-n chesti– aia↓ şi eu am asistat într-o zi↑ eram la pescuit acolo↓ ş-aud un scandal.# e pă stadionu care e-n incinta /iaseului/↓ aşa↓ ă erau coverile ţigăneşti↑ care cîntau în engleZEŞTE cîntece d-astea: baptiste sau ce dracu era↑ şi-i conducea. şi popa din sat venea să-l afurisească pă ţuc↓ DOmne↓ de CE le-a: le-ai dat: stadionu la păcătoşii ăştia. şi ţuc le-a spus↓ <IM părinte↑ fii atent.# ă de cînd au intrat ăştia la baptişti↑ ştii că aştia-mi furau tot după tarla↓ trebuia să stau cu puşca pă ei↑ ă: a scăzut furăciunea în comună↓ păi cît veneau la matale la biserică <R de CE dracu nu-i învaţai să nu fure↓ şi ăsta a venit în doi ani şi i-a învăţat să nu mai fure.>># învăŢAţi-i mă şi voi↓ coboRÎţi la amărîţi↓ DAţi-le mă ceva↓ nu le lua de fiecare dată↓ i-a murit ăla şi-l laşi în casă dacă nu-ţi dă: o sută de mii sau o o sută de lei ca să-l îngropi. cînd putrezesc mulţi┴ cea mai ăi┴ chestia cea mai sinistra în românia↑ că putrezesc tot soiu de oameni în casă că-s amărîţi↑ n-au cu ce să-i îngroape. bă↓ eu aş face […] (Orient expres, p. 238-239)

Relevanţa acestei strategii este, în contextul mediatic şi competiţional al interacţiunii, cu atât mai semnificativă, fiecare participant, în calitate de persoană publică, încercând mai mult sau mai puţin voalat să-şi promoveze imaginea în detrimentul celuilat. În plus, interacţiunea este controlată, iar vorbitorul riscă să fie întrerupt de moderatorul emisiunii, acesta din urmă având obligaţia de a asigura succesiunea de roluri, pentru a echilibra

30


ponderea intervenţiilor. De altfel, schimburile de replici anterioare indică „lupta“ pentru impunerea ofertei conversaţionale:

(45) A: eu am mai spus şi o repet↓ dacă patriahu teoctist↑ ă ce a apărut acuma în [în ultima vremeB: [nu-i interesant↓C: [nu-i interesant.B: nu-i interesant.(Orient expres, p. 235)

şi menţinerea dreptului la cuvânt:

(46) +A: nişte lucrători geniali↑ a fost dărîmată. pentru românia↓# pentru istoria ă şi pentru credinţa românească↓ ă: eu ştiu↑ acea biserică după părerea mea↑ ar fi fost ca una dintre PIRAmidele egiptene. e ca şi cum egiptenii s-ar apuca cu tîrnăcoapele şi s-ar┴ şi-ar omorî o pirami[dă↓B: [(în cealalt[tă)C: cam cum fac tali[banii acuma cu:A: [lăsaţi-mă să vorbesc↓ aşa. dincolo (Orient expres, p. 236)

În acest cadru discursiv, relatarea lui A are o finanalitate argumentativă, nu doar funcţia de divertisment. Printre mijloacele utilizate de E pentru a capta atenţia interlocutorilor se numără:

a) folosirea formulelor de implicare a receptorilor, mai ales apelativul generic familiar DOmne↓; interjecţia apelativă bă indică nu atât trivialitatea, cât nonconformismul emiţătorului, care urmăreşte să amuze auditoriul. Tot aici consemnăm interogaţiile retorice, prin care se simulează dialogul cu R.b) dinamizarea relatării cu reducerea la minimum pasajelor explicative şi evaluative c) suplinirea sau însoţirea unor acţiuni prin gesturi, pentru a recreea nu numai mental, dar şi fizic atmosfera din povestirii: ((ciocăneşte în masă)) d) dramatizarea naraţiunii, prin reproducerea în stil direct a vorbirii personajelor şi redarea particularităţilor de limbaj ale acestora, inclusiv a celor de ordin paraverbal (intonaţie, accent, ton, ritm etc.) şi extraverbal (mimo-gestuale). Astfel se creează impresia unei polifonii discursive,

31

Liliana Hoinărescu

aproape romaneşti, sau, mai bine zis, dramaturgice10: a deschis↓ nevasta↑ <IM

auliu n-am furat nimica>↓ aia zice↓ <IM FRAte↓ ţi-am adus o veste mare↓. Succesul reputat de A se datorează aşadar mai mult calităţilor sale

artistice decât logicii argumentative. Lucru important, nici măcar moderatorul nu încearcă să îl oprească (întreruperile sale au caracter suportiv), dat fiind impactul produs de povestire nu numai asupra colocutorilor, cât mai ales asupra ascultătorilor pasivi (indicate prin didascalia ((rîsete pe fundal)) şi, implicit, asupra telespectatorilor.

3.8. Sublinierea acordului cu receptorul poate căpăta o expresie diversă, de la folosirea mijloacelor lexicale consacrate: adverbele da, desigur, bineînţeles, fireşte, natural, locuţiunile: mai încape vorbă, fără îndoială, cu siguranţă, de bună seamă etc., la procedee exclusiv pragmatice: reluări în ecou, anticiparea replicii interlocutorului, sugerarea lexicală cu rol suportiv şi altele. Specificitatea acordului interacţional este, fără îndoială, legată de aspectele fatice ale comunicării orale, unde un comportament cooperativ se traduce printr-o receptare activă. Mărcile pragmatice ale acordului în dinamica schimburilor verbale sunt asociate semnalelor de recepţie (back channels). Deoarece există studii dedicate exclusiv funcţionării acestora11, renunţăm la o prezentare teoretică mai amplă, indicând pe text diferitele lor forme de manifestare ca semnale ale politeţii pozitive.

a) acordul exprimat prin adverbul da, adesea reiterat, pentru a implica un grad mai înalt de implicare afectivă B: da↓ da↓ da↓

(47) A: da: măi dacă da măi seară de seară pînă dimineaţaB: da↓A: <R deci au stat cu mine acolo şi şi-au dat seama că eu sînt pur şi simplu aruncată în gura lupului↓> căci CE-a zis <IM că străina asta↓ CE-i face. nu-i face nimic mie-mi dă asigurarea maşina înapoi> <R dar eu sînt convinsă ori că au fost mînă în mînă↓ nu cred că nici aia nu ar fi pus chiar dacă era amantă↓ nu cred că i-ar fi făcut chestia asta> eu cred că au făcut-o EI de comun acord↓ să zicem <IM da↓ CINE a intrat în casă. ea care făcea curat. e străină trebui să ne dea nouă> şi cu mine CE făcea. deci îşi scoteau oricum maşina_napoi. ori ei au luat-o şi-au vîndut-o şi-au scos banii↓ că┴

nici italienii nu erau

10 Pentru evidenţierea mijloacelor de teatralizare a discursului raportat, vezi infra, Iuliana Chiricu, Aspecte ale discursului raportat în Interacţiunea verbală în limba română. Corpus (selectiv). Schiţă de tipologie. 11 Vezi supra, Andra Vasilescu, Negocierea rolurilor comunicative prin intermediul semnalelor de recepţie «back channels». O perspectivă (inter)culturală“.

32


B: da↓ da↓ da↓ (Într-o cameră de hotel, p. 56-57)

b) întărirea acordului printr-o formulă superlativă:

(48) A: da. B: de fapt↓ ei intră într-o:: într-o conver[saţie↓A: [absolut. da. (Sesiune de comunicări, p. 143)

c) acordul exprimat printr-un modalizator epistemic de certitudine, prin care E implică identitatea criteriilor evaluative, aşadar teritoriul comun de discurs cu interlocutoarea.

(49) A: zgîrciţi adică nu: nu-ţi dădea foarte mult în plus↓ dar# e şi ăsta a fost tot aşa un eveniment care:# pur şi simplu (xxx) şi că ăsta este adevărul↓ şi zic↓ în primul rînd că eu nu am nici carnet↓ deci chiar că atunci n-aveam carnet↓ chiar↓ dar nu ştiu. zic↓ puteţi să căutaţi peste tot ce vreţi dumneavoastră# tot ce vreţi↓ zic↓ dar maşina nu. şi de-atunci nu mai m-am dus am sunat-o şi i-am spus îmi pare rău↓ dar nu mai lucrez cu ei# # # că-i pare rău că nu↓ că nu e supărat pe ea↓ că nu era supărată↓ EU eram supărată.# # dar n-a fost lucru curatB: normal (Într-o cameră de hotel, p. 58)

d) sugestia lexicală, cu rol suportiv, acceptată de A, fie prin încorporarea expresiei în propriul discurs

(50) B: [nouă↓ da +A: sîntem aşa: o încroPEAlă am adus↓ am adus cît s-o repare pe-aia↓ da’ mă-ntreb dacă:: =B: = dacă faceA: dacă face↑ că se strică-n altă parte. caroseria e toată terminată↑

(În vizită la o colegă, p. 41)

fie printr-un acord explicit

(51) +B: <F dă> încredere-n SIne:A: care după părerea mea:=B: =e peNIbil.A: da.(Bârfă, p. 62)

fie prin modificarea uşoară a expresiei

33

Liliana Hoinărescu

(52) A: [ să te poţi concentra. tu dacă nu profiţi de vacanţa asta [într-adevărB: [păi tocmai de-asta [eram +A: [eşti pierdutăB: TErifiată de ideea că vor veni şi vor sta la noi↓ mai ales neştiind nimic cît timp au↓ că dacă au timp puţin şi nu ştiu ce↑ măcar ameninţarea era mai limitată↓ da’ aşa mă gîndeam că poate vin şi stau toată vara toată toamna ştii↑(În vizită la o colegă, p. 42)

e) anticiparea unei părţi din replica interlocutorului, acceptată de acesta din urmă fie explicit

(53) A: mai mult ca sigur↓<R probabil că maşina a ieşit imediat> din ţară i-au schimbat caroseria culoarea# nici nu mai trecea: poate: prin faţa: = B: = lor A: exact.(Într-o cameră de hotel, p. 57)

fie implicit, introducerea expresiei în propriul discurs

(54) +B: de mers cu=A: =trenu↓+B: trenu↓ cu personalu. DOAmne dumnezeule↓ CE facem. ajungeam dimiNEAţa.

(La Brăila, la vie, p. 45)

f) Solicitarea unei precizări printr-o formulă asertivă, astfel încât R dă impresia de colaborare cu E la elaborarea discursului acestuia:

(55) A: [eu am ştiut dintodeauna↑ dar CE să vă spun↑ adică: starea asta a mea de copil adoptat adică:↑ nu mi-am pus F:OARte mari probleme cum: într-a-┴ cum este în

filme. adică: fiind nepoată↑ N-AM considerat că <MARC ne desparte> adopţiunea asta. <R am considerat-o întodeauna ca pe mama.> dar DE la doisprezece ani cînd ea mi-a spus↓ deşi eu ştiam↓ eu ştiam (xx)↓ totdeauna că eu n-o iubesc pe ea foarte mult↑ ca şi cum: cum o iubesc eu pe mama↓ deşi mama la care [m-am dusB:[care existăA: care există şi este-n familie↑ îi spun pe nume(Confesiuni, p.51)

g) exclamaţii, indicând interesul şi atenţia cu care R urmăreşte povestirea:

(56) A: da zic v-ascult (xxx) <IM spuneţi-mi şi mie CUM arată doamna moravia.> acuma deja mă de mă era deja obositor zic <@ chiar nu ştie cum arată vine şi mă-ntreabă pă mine?> <IM da↑> zice <IM are părul lung?> nu zic <J e bruneţică SCURTĂ cu păru SCURT># (xxx) acuma nu ştiu dacă AIA i-a furat↑ dar cert că i-au luat probabil c-o fi găsit# pă pernă↓ pă-n pat unde aşa şi a luat↑ diverseB: mamă ce minuţioşi sînt şi ce rapizi↓

34


A: da: măi dacă da măi seară de seară pînă dimineaţa (Într-o cameră de hotel, p. 57)

h) reluarea parţială „în ecou“ a replicii interlocutorului

(57) A: [da+B: totul trebuie analizat ca o:┴ de fapt ca o conver[saţieA: [ca o conversaţie↓(Sesiune de comunicări, p. 143)

i) exprimarea interesului printr-un superlativ:

(58) B: s-a stricat locomotiva.A: <@ E:xtraordinar.>B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întîrziereA: [m:::↑+B: [pînă a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.A: [E:xtraordinar↓ (La Brăila, la vie, 45)

Nu ne-am propus o enumerare exhaustivă a strategiilor politeţii pozitive şi a formelor concrete de actualizare a acestora. Exemplele date ni se par suficiente pentru reliefarea formelor de manifestare mai suple şi mai flexibile ale acesteia, valorizând fantezia şi creativitatea indivizilor, în comparaţie cu expresia mai ritualizată şi deci mai rigidă a politeţii negative.

4. Forme mixte

În cele ce urmează, ne propunem să evidenţiem existenţa unor forme mixte ale strategiilor politeţii pozitive şi negative, surprinse în două interacţiuni directe libere din corpus. Utilizarea alternativă de un acelaşi vorbitor a unor strategii principial antagonice, faţă de recursul exclusiv la unele în detrimentul celorlalte, este nuanţată şi semnificativă ca atitudine individuală, cu intervenţia mai clară a factorilor psihologici şi temperamentali.

4.1. Dominantă competitivă

35

Liliana Hoinărescu

Într-un cadru informal, politeţea negativă, a menţinerii distanţelor, se manifestă convenţional prin strategia deferenţei (selecţia apelativelor şi a pronumelor de politeţe, utilizarea persoanei a II-a plural, formele de salut); în mediul urban, recursul la aceste forme este cvasigeneral şi distinctiv raportat la comunităţile rurale (vezi Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 110). Selecţia altor strategii ale politeţii negative, pe lângă cea a deferenţei faţă de receptor R, care este într-un grad înalt socializată în mediul urban, corespunzând unei tendinţe de generalizare a normelor literare, depinde de criterii situaţionale. Cu titlu de exemplificare, am ales textul Conversaţie în accelerat, unde cei doi interlocutori un tânăr şi o pensionară (ceilalţi participanţi au un rol pasiv, de auditori) sunt angajaţi într-o controversă, cadru discursiv cu potenţial ameninţător pentru imaginea lor individuală. Sub raportul distanţei sociale, relaţia dintre interlocutori este relativ simetrică: au aceeaşi profesie (asistentă de ocrotire, asistent medical) şi nivel de pregătire. Diferenţa de vârstă, aparent un factor în avantajul doamnei, este relativizată de contextul social al ţării noastre, pensionarii fiind percepuţi drept o categorie defavorizată, dar şi de contextul cultural global, cel puţin la nivel propagandistic, care accentuează rolul tinerilor în societatea contemporană. Este semnificativ modul în care cei doi îşi asumă tacit rolurile discursive; fiecare îşi susţine ferm punctul de vedere, dar poziţia ofensivă o are tânărul, în timp ce doamna acceptă o poziţie defensivă. Strategiile politeţii negative pe care le vor adopta sunt intrinsec legate de aceste aspecte extradiscursive.

(59) B: [doamnă↓ eu eu lucrez şi n:ici nu vreau să vă impresionez↓ ni:ci nu vreau să mă dau cum se spune# rotund. dar în sănătate la momentul actual e un HAOS toTAL. [...]A: şi din CE trăiţi.B: e↑ lucrez în altă parte↓ după program↓ adic-ajung la douăşpe noaptea# plecat de dimineaţa de la şapte↓ opt↓ [(xxx)A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie+A: şi <F tot în sănătate am luCRAT↓ şi:>┴+B: că aveaţi dreptate <J nu vă supăraţi că vă spun chestia asta> <R să mai fac un copil>.A: # [E nu↓ da’ da:’ vorbeam pentru copil şi pentru dumneavoastră în geneRALB: [dacă eu n-am (securitatea unui) salariu↓ nu mai zic de alte chestiiF: [(xxx)+A: <F pentru că e bine omul să aibă doi OCHI. nu ştii ce-ţi rezervă viaţa>.(Conversaţie în accelerat, p. 29-30)

36


La nivel lingvistic, structurile deferenţei sunt actualizate prin selecţia vocativelor doamnă, a pronumelor de politeţe dumneavoastră, a persoanei a doua plural a verbelor. Gradul de formalizare este mai mare în replicile tânărului (pensionara recurge numai la persoana a doua plural, pe când tânărul adaugă frecvent apelativul doamnă şi pronumele de politeţe dumneavoastră, însă complicarea deferenţei în planul expresiei contracarează un grad mai mare de agresivitate (în măsura în care elocvenţa are drept scopt persuasiunea, deci impunerea unui punct de vedere auditoriului). Apelativul este plasat strategic la debutul unei replici, iar funcţia sa deictică este dublată de una retorică, E solicitând atenţia interlocutoarei sale şi semnalând că urmează un argument forte.

(60) A: are multe sufeRINţeB: păi da doamnă↓((A rîde))B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÎRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. păi# să te facă de doozeci de ani?A: nu vrei chiar să te facă↓ da’ ai suferinţe↓ şi ă:: pă măsură ce avansezi în: vîrstă↓ astea se agraVEAză↓ produc dureri↓ şi durerile sînt NEplăcute şi te duci să să-ţi dea ceva ca să calmezi durerea aia. că de vindecat↓ NU te mai vindeci [decîtB: [doamnă↓+A: <F, @ cu pămînt galben>.+B: doamnă înţeleg↓ da’ vreau să vă mai dau un un alt exemplu. deci io sînt# de baştină di:n┴ <R de la ţară>. <Z din judeţul brăila tot ca dumneavoastră>. io am avut

şi io parte de bunici.(Conversaţie în accelerat, p. 32-33)

În aceeaşi direcţie, de atenuare a unui prejudiciu, tânărul recurge la o altă strategie a politeţii negative, şi anume formularea directă de scuze:Scuzele însoţesc un dezacord şi reproşul explicit formulate12:

(61) A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie+A: şi <F tot în sănătate am luCRAT↓ şi:>┴+B: că aveaţi dreptate <J nu vă supăraţi că vă spun chestia asta> <R să mai fac un copil>.(Conversaţie în accelerat, p. 29)

12 Studiile efectuate pe alte corpusuri au evidenţiat faptul că dezacordul este, în principiu, însoţit de exprimarea scuzelor. Cf. Kerbrat-Orecchioni 1992: 235.

37

Liliana Hoinărescu

Dezacordul poate fi prefaţat de o secvenţă preliminară, cu rol de atenuator, prin care E implică conversaţional solidaritatea de principiu cu R:

(62) B: [eu eu nu vreau să vă ţin totalmente pa:rte↓ da’ şi dumneaVOAStră greşiţi. adică: eu lucrez în policlinica aia de cîţiva ani buni. nu e săptăMÎnă de la dumnezeu să să nu vină acelaşi pacient de două trei ori pă săptămînă la DOCtor. adică# scuzaţi-mă↓# nu este: o┴ persoană de obzeşiOPT nouăzeci de ani↓

(Conversaţie în accelerat, p. 32)

Presecvenţa care anticipează dezacordul, fără a-l formula direct, este urmată de o mişcare de motivare, prin care E îşi justifică punctul de vedere. Prin alegerea naraţiunii ca strategie argumentativă, modalitate specifică politeţii pozitive, E îşi reafirmă, indirect, disponibilitatea şi empatia faţă de R, diminuând astfel potenţialul ameninţător al actului comunicativ de bază.

Prin contrast, strategia politeţii negative la care recurge cel mai frecvent doamna mai în vârstă este cea a impersonalizării, astfel încât responsabilitatea enunţului (a actelor directive – sfatul) este atenuată:

(63) B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie+A: şi <F tot în sănătate am luCRAT↓ şi:>┴+B: că aveaţi dreptate <J nu vă supăraţi că vă spun chestia asta> <R să mai fac un copil>.A: # [E nu↓ da’ da:’ vorbeam pentru copil şi pentru dumneavoastră în geneRALB: [dacă eu n-am (securitatea unui) salariu↓ nu mai zic de alte chestiiF: [(xxx)+A: <F pentru că e bine omul să aibă doi OCHI. nu ştii ce-ţi rezervă viaţa>.(Conversaţie în accelerat, p. 30)

Această strategie îi permite doamnei să simuleze neangajarea, prin valoarea generalizantă conferită enunţului, dar simultan, prin invocarea unei experienţe de viaţă mai bogate decât a tânărului, să-şi revendice o poziţie de autoritate, întărind astfel legitimitatea actului directiv formulat. De altfel, ambii partenerii de dialog utilizează ca strategie argumentativă relatări din experienţa personală, lucru care traduce natura mai clar colocvială a dialogului.

(64) A: eram în brăila↓ sînt brăileancă↓ şi ă# timpurile care le trăim acuma le-am trăit io atunci în brăIla. TOT aşa cu criza asta financiară↓ cu LIPsuri multe. era cinci mii de lei un chil de mălai. cinci mii de lei un biLET de tramVAI↑ aŞA-I↓ în brăila. ŞI-N bucureşti <P e(ste)_acum> la fel. şi tot aşa cu┴ şi cu toate astea lumea ă totuşi îşi

făcea: viaţa: aşa cum o putea↓ îşi făcea copii↓

38


B: io nu vă contrazic↓(Conversaţie în accelerat, p. 28)

c) Modalităţile de menţinere a distanţelor pot fi exprimate neconvenţional – de pildă, acordul exprimat prin structuri negative B: io nu vă contrazic↓din replica tânărului, care lasă să se întrevadă atitudinea rezervată faţă de punctul de vedere exprimat de interlocutoarea sa, dar totodată respectul pe care i-l datorează.

În interacţiunea de care vorbim, strategiile politeţii negative se combină cu cele ale politeţii pozitive. Dintre acestea:

a) atenţia acordată interlocutorului în cadrul unor intervenţii narativizate: - dramatizarea discursului; - polifonia enunţiativă cu reproducerea în discurs direct a replicilor; - implicarea emoţională a E (emfaza prin repetarea pronumelui personal şi: l-am dus şi io la↑# MEdici de familie. //păi io trebuia(m) să fiu şi io la muncă) -dinamizarea relatării prin repetiţie: R am vrut să intru>. să-i ia o tensiune↓ să-i dea opastiluţă↓ să-i FAcă ceva# o apă şi un ZAhăr↓ ceVA. să-i┴ să-l întindă pe un scaun↓ [pe o

masă↓ pă o bancă↓ (65) B: [doamnă↓ eu eu lucrez şi n:ici nu vreau să vă impresionez↓ ni:ci nu vreau să

mă dau cum se spune# rotund. dar în sănătate la momentul actual e un HAOS toTAL. deci# ei şi asta au vrut să facă. ori că are pică pă# omeNIre↓ deci pă români să-i# TERmine↓ ori↑# pe noi↓ mai puţin spus↓ pentru că asta_este↓ ca: angajaţi într-un DOmeniu. dar e un haos tot– total eu am avut ocazia să să să să dau un eXEMplu. deci am plecat într-o dimineaţă la serviciu↓ şi stau la potcoavă la vitan şi în SPAţiu ăla verde dintre sensurile de mers ale:# maŞInilor↓ e un spaţiu verde↑ şi era un# bătrîn↓ căzut↓ de dimineaţă↓ i-a venit rău şi ă mă rog↓ l-a(u) luat cineva cu maşina şi i-am zis HAI domle (xxx) la policinica vitan şi: UNde stai tataie. zice la ma– matei ambrozie. m-am gîndit că stă┴ fiind în zonă↓ aparţi:ne cu medicul de

familie de de vitan. chiar dacă nu este medicul LUI↑ un prim ajuTOR acolo↓ îi dai ceva să nu┴ ei↓ vreau să spun că l-a luat cetăţeanu ăla-n maşină↓ am mers şi eu cu

el↓ l-am dus la CINCI MEdici. i-a dat băiatu ăla# cinzeci de mii↓ în eventualitatea cazului cînd să-ntoarce să ia vrun taxi sau să să nu mai stea <R aşa>↓ şi: l-am dus şi io la↑# MEdici de familie. la care m:– mi-a ieşi:t cabinetu-n faţă↓ la ăla <R am vrut să intru>. să-i ia o tensiune↓ să-i dea o pastiluţă↓ să-i FAcă ceva# o apă şi un ZAhăr↓ ceVA. să-i┴ să-l întindă pe un scaun↓ [pe o masă↓ pă o bancă↓

A: [nu i-a făcut nimic ((rîde))B: m-a plimbat.# ca-n final# la un┴ la al cincilea mi-a venit dreacii. şi i-am┴ şi l-am

obligat într-un┴ bine: i-am zis↓ dom doctor↓ sînteţi al CINcilea domne↓ păi CE fac

păi pîn la (xxx)? <J du-l şi dumneata la etaju CINCI↓ acolo unde sînt medici NUmai de familie>. deci io am fost cu el la ie:tajul unu↓ unde sînt ŞI medici de fami– (deci)

39

Liliana Hoinărescu

la al cincilea am spus↓ al cincilea zice# <J du-l şi tu că eu n-am timp↓ am treabă↓ am mu–mulţi pacienţi. aşa ca şi cum a fost că n-am┴# <F,IM lasă-mă-n pace># <R du-l de-

aici># <R n-am nevoie de el>. şi i-am zis. domle:↓ dac-aveţi nevoie: de PLAtă:↓ pentru a::– a:cordarea unui ajutor↓ cît de banal şi micuţ ar fi↓ vă plătesc io. ştiţi↑ fac io chestia asta↓ cît costă plătesc io↓ da’ n:u să poate._păi io trebuia(m) să fiu şi io la muncă._dumneata crezi că io mă plimb cu el pîn la doişpe ziua? şi pîn la urmă l-a luat(Conversaţie în accelerat, p. 31-32)

b) utilizarea unor termeni colocviali şi a unor forme neliterare, acestea din urmă atestând mai degrabă un grad mai redus de autocontrol lingvistic, decât incultura. ni:ci nu vreau să mă dau cum se spune# rotund. dar în sănătate la momentul actual e un HAOS toTAL. deci# ei şi asta au vrut să facă. ori că are pică pă# omeNIre↓; mi-a venit dreacii c) gluma sau turnura glumeaţă a enunţurilor:

(66) B: [eu eu nu vreau să vă ţin totalmente pa:rte↓ da’ şi dumneaVOAStră greşiţi. adică: eu lucrez în policlinica aia de cîţiva ani buni. nu e săptăMÎnă de la dumnezeu să să nu vină acelaşi pacient de două trei ori pă săptămînă la DOCtor. adică# scuzaţi-mă↓# nu este: o┴ persoană de obzeşiOPT nouăzeci de ani↓

A: are multe sufeRINţeB: păi da doamnă↓((A rîde))B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÎRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. păi# să te facă de doozeci de ani?(Conversaţie în accelerat, p. 32)

d) sublinierea acordului prin semnalele back channel. Sugestia lexicală este acceptată tacit de colocutor prin incorporarea secvenţei în propriul discurs.

(67) B: deci de bunici. care au: mu– murit la o anumită vîrstă avansată. E.# nu se poate compara ă:: bătrînii# de oraş↓=A: =cu cei de ţară.B: cu cei de ţară. ăştia de uă– oraş sînt mult# mai# măMOŞI şi mai_ă CUM să zic io. mai ă şi mai: plictisitori. <R cel mai bine ă spus plictisitori>.(Conversaţie în accelerat, p. 33)

e) afirmarea teritoriului comun de discurs, fie în mod explicit:

(68) +B: doamnă înţeleg↓ da’ vreau să vă mai dau un un alt exemplu. deci io sînt# de baştină di:n┴ <R de la ţară>. <Z din judeţul brăila tot ca dumneavoastră>. io am

avut şi io parte de bunici.

40


A: din CE comună.B: cireşu. A: <P deci din partea aia>.(Conversaţie în accelerat, p. 32)

fie prin adoptarea perspectivei partenerului

(69) B: e↑ lucrez în altă parte↓ după program↓ adic-ajung la douăşpe noaptea# plecat de dimineaţa de la şapte↓ opt↓ [(xxx)A: [ştiu↓ că şi io tot bugetar [am fost↓B: [şi-atuncea dumneavoastră cum puteţi să să-mi să-mi demonstraţi mie+A: şi <F tot în sănătate am luCRAT↓ şi:>┴(Conversaţie în accelerat, p. 29)

Glisarea între strategiile politeţii pozitive şi negative ni se pare a fi caracteristică interacţiunilor în care puterea relativă nu constituie variabila sociologică marcată.

4.2. Dominantă cooperativă

În interacţiunea La Brăila. La vie, cele două participante au un statul social net asimetric (profesoară – infirmieră). B este de fapt în seviciul lui A, „ajutorul“, eufemistic vorbind, la menaj fiind, fără îndoială, retribuit. Observăm exact acea democratizare a deferenţei sau generalizare a ei la nivelul comunităţilor urbane, adresarea fiind, din ambele părţi, la persoana a II-a plural.

(70) A: şi CUM a fost la brăila↑ la: VIe?B: no::: că dacă vă povestesc↓ faceţi <@un roman.>A: hă hă hă↓ <@poate că mă pregătesc să scriu romanu.>B: am plecat joi↑ deci joi a fost o săptămînă de cînd am plecat la ţară↓ nu m-am dus [la servici joiA: [cu copii cu totB: păi da↓ şi zic↓ de dimineaţă:↓ las şi eu casa curată↑ şterg prafu↑ n-are rost să mă mai duc la servici↓ fac puţină mîncărică pentru doru↓ el rămînea acasă↑ şi: am făcut piaţa pentru la ţară↑ că ştiam că:↑A: da’ CE le duceţi la ţară↓ a:↑ zahăr↓ ulei↓ chestii d-astea↑ nu↓(La Brăila. La vie, p. 44)

În acest caz, unde parametrul puterii relative este mai accentuat, politeţea negativă din partea lui A (poziţie socială superioară) exprimă dorinţa de menţinere a distanţei într-o relaţie comunicativă care ar risca să devină prea familiară. De altfel, deşi B are un rol predominant în conversaţie, poziţia sa

41

Liliana Hoinărescu

este cedată explicit de A, aceasta din urmă deţinând controlul şi încurajând permanent interlocutoarea să continue. Primele replici sunt revelatoare pentru negocirea contractului comunicativ, întrebarea iniţială reclamând teoretic fie un răspuns convenţional (de tipul, bine, ca de obicei), fie o relatare extinsă. B ezită între aceste două posibile variante de răspuns şi, ca urmare, tatonează disponibilitatea interlocutoarei: B: no::: că dacă vă povestesc↓ faceţi <@un roman.>. În replica sa, A combină două strategii ale politeţii negative, pe de o parte invitaţia formulată indirect (o aserţiune pentru un un act directiv), pe de altă parte, utilizarea modalizatorului poate cu valoare restrictivă, pentru a atenua în plus forţa ilocuţionară a enunţului.

În ansamblul schimburilor verbale, să remarcăm ambiguitatea pragmatică a scurtelor intervenţii emise de A:

(71) B: [...] cum am ajuns cu: rapidu care # # plăteşti încă_o_dată ca la accelerat↓ e FOARte scump rapidu↑ s-a oprit de vreo două ori pînă la gară la băneasa. şi de gară┴ la băneasa N-A mai plecat.

A: <@da’ CE s-a-ntîmplat.>B: s-a stricat locomotiva.A: <@ E:xtraordinar.>B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întîrziereA: [m:::↑+B: [pînă a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.A: [E:xtraordinar↓+B: [şi nu mai aveam legătură decît la zece fără zece minute.A: u:::↑B: şi din feteşti pînă-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două oreA: phii↑ ((fluieră))+B: de mers cu=A: =trenu↓+B: trenu↓ cu personalu. DOAmne dumnezeule↓ CE facem. ajungeam dimiNEAţa. DUpă doişpe noaptea↓ la unu↓ la două↓# # că ajungea-n gară la cireşu# # < Î pe la doişpe fără ceva↓ noaptea↓ şi de-acolo pînă la soacră-mea sînt vreo zece chilometri pînă la ea aCAsă↓ deci pînă-n sat sînt opt↑ şi încă doi chilometriA: a:::↑că gara nu e chiar în sat↓B: no:: nu. şi-a dat seama că nu e nici o legătură. NU: circulă prin bărăganu ăla nenorocit↑ că atîta-l urăsc↑A: [hî hî hî↓ ((rîde))+B: cum nu vă imaginaţi↓ numai din cauza: legăturilor. şi:# # CE să facă. bietu emil s-a dus <J numai biet să nu fie↓ vorba aia↑> să vadă dacă avem alceVA de: # ┴ şi s-a

dus la impegatu de mişcare↑ mă rog↑ ce-a vorbit el cu el acolo↑ şi-a zis că [ar fiA: [<MARC şi v-a pus un tren special↓> B: nu

42


A: <@nu>B: nu. treceau două trenuri de marfă↓ şi-a zis că să:-ncercăm să vorbim cu mecanicu↓ să ne ia în locomotivă. şi s-a dus emil↑ şi-a vorbit cu mecanicu↑ ne-a luat↑ i-am mai dat şi alúia <@ patruzeci de mii> vă daţi seama că: [aşaA: [da↓ bine-nţeles↑+B: nu puteam↑A: păi SIgur↓ vă făcea un serviciu↓B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓A: seara↓B: şi de la nouă şi jumătate↑ ia-o pă JOS↑A: şi:: e drum aşa:↑ sau mergeţi peste cîmp aşa↓B: e: asfalt.A: e asfalt.B: da↓ dar întuNE::ric. nu e: ↑ deci nu e SAT↑ cîmp cîmp cîmp↓A: o şosea: în [cîmpB: [sînt cîteva stîne de oi. vreo patru stîne↓ se-auzeau cîinii [lătrîndA: [cîinii↓ altă: belea↓B: aşa↓ şi-am ajuns la soacră-mea la doisprezece şi un sfert.A: <P DOAmne.>B: băşici pă TĂLpi aveam↑ A: m:::↑(La Brăila. La vie, p. 45-46)

Acestea funcţionează simultan ca semnale back channel, indicând atitudinea participativă a lui A, dar, prin anumite elemente mai greu sesizabile (cumulul de superlative, repetiţia lor, semnale prozodice, eventual mimica), ca indici ai ironiei. După unii cercetătorii (Leech 1983), ironia este un principiu comunicativ secundar – a second-order principle –, manifestat verbal printr-o atitudine prea politicoasă sau ostentativ politicoasă. Marcând distanţarea interpersonală, dar şi dorinţa de a substitui/atenua un act cu potenţial ameninţător (FTA), ironia poate fi asociată strategiilor politeţii negative13. În mod paradoxal, comportamentul verbal al lui A, relevant pentru strategiile politeţii pozitive (cedarea benevolă a rolului dominant în dialog, exagerarea interesului, a simpatiei, a acordului prin semnalele de recepţie), poate fi interpretat discursiv drept unul uşor ironic,

13 „If you must cause offence, at least do so in a way which doesn't overtly conflict with the PP, but allows the hearer to arrive at the offensive point of your remark indirectly, by way of implicature.“ (Leech 1983: 82). Vezi şi Kerbrat-Orecchioni, 1992, 196. Politeţea negativă se poate manifesta prin evitarea unui FTA (act cu potenţial ameninţător pentru imaginea publică a interlocutorului) sau prin atenuarea unui FTA. Ironia ar putea fi încadrată în cea de-a doua formă de manifestare a politeţii negative, politeţea compensatorie. Vezi şi174-175; 211-212. Precizăm că, după Brown şi Levinson, ironia este o realizare indirectă („off record“) a unui FTA.

43

Liliana Hoinărescu

condescendent. Exemplul analizat este edificator pentru afirmaţia potrivit căreia „efectul de politeţe“ este rezultanta a mai multor factori, care pot acţiona adesea în sens contrar14, anumite semnale (suprasegmentale, paraverbale sau nonverbale) fiind susceptibile să inverseze sau să deturneze valorile consacrate ale unor strategii.

Însă ironia aici nu are neapărat o componentă clar ilocutorie, ci este mai degrabă rezultatul asimetriei dintre participante, între care se instituie un fals teritoriu comun de discurs, înţeles ca sistem de norme mutual acceptate. Turnura ironică a enunţurilor lui A în acest context exprimă un efect de acomodare la un alt sistem evaluativ15. Atitudinea lui A este cooperativă, dar constant marcată de o distanţă critică, inevitabilă în măsura în care cele două interlocutoare au universuri culturale diferite, iar reprezentările lor sunt configurate după alte criterii.

Se poate conchide, aşadar că, acolo unde parametrul puterii relative este dominant, chiar într-un context discursiv colocvial, solidaritatea este doar una aparentă, asigurată de bunăvoinţa uneia dintre părţi, expresia verbală reuşind să mascheze, dar nu să anuleze diferenţele dintre interlocutori. Se cuvine, de asemenea, să remarcăm, faptul că, în interacţiunile de acest tip, formele politeţii pozitive şi ale celei negative nu se exclud reciproc, aşa cum s-ar putea crede din teorie, în fapt vorbitorii căutând să ajungă la un echilibru relativ între manifestarea deschisă a simpatiei şi menţinerea fermă a distanţei sociale.

5. Concluzii

Analiza de faţă a avut drept scop evidenţierea principalelelor forme de manifestare a politeţii în limba română contemporană vorbită. Materialul utilizat prezintă „varianta de uz mediu a românei, adică acea variantă non-dialectală şi non-populară, folosită în comunicarea orală de vorbitori adulţi instruiţi (cel puţin studii liceale), din mediul urban“ (Ionescu-Ruxăndoiu (coord.) 2002: 6). Ne-am propus, în primul rând, ilustrarea diferenţiată a strategiilor politeţii pozitive şi negative în funcţie de datele situaţiei de comunicare, caracterul formal vs. informal al acesteia şi de cele trei variabile sociologice – distanţa socială, puterea relativă şi gradul de

14 Vezi Kerbrat-Orecchioni 1992, p. 265.15 Ca o observaţie generală, putem constata de aici faptul că efortul de apropiere între colocutori nu poate şterge anumite graniţe, nu atât de ordin social sau instituţional (în ultimă instanţă, în societatea contemporană, arbitrare), cât de ordin cultural.

44


interferenţă. Dată fiind metodologia adoptată (cu ilustrarea selectivă a unor interacţiuni), observaţiile noastre rămân parţiale şi nu au o valoare absolută, însă, integrate în cadrul mai larg al cercetărilor pragmatice, pot contribui la fixarea profilului interacţiunii comunicative în limba română contemporană.

Nu am avut în vedere, în acest stadiu al analizei, formularea unor consideraţii generale de tip etnocultural. De altfel, definirea categorică a ethosului societăţii române actuale ni se pare riscantă, dată fiind mobilitatea şi chiar adaptabilitatea demonstrată de aceasta în ultimii ani. Instabilitatea unei unui cadru social se transpune indubitabil şi la nivelul relaţiilor interpersonale, mai ales în ceea ce priveşte axa verticală: astăzi, societatea noastră conservă încă un model ierarhic, însă tind să se impună, din considerente politice, modelele egalitare anglo-saxone. În plus, în cultura română, diferenţele între mediul urbal şi cel rural sunt semnificative (pentru descrierea politeţii în comunităţile rurale, vezi Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 105-119). Or, existenţa a două seturi de norme intraculturale face dificilă izolarea unor reguli generale caracterizând comunitatea în ansamblu.

Interesul nostru s-a deplasat spre sublinierea altor parametri, deloc neglijabili, care apar în selecţia formelor politeţii, cum ar factorii temperamentali16: într-o relaţie verticală, un individ îşi va sublinia atributele puterii şi, eventual, rolul instituţional, un altul le va atenua, manifestându-şi bunăvoinţa faţă de interlocutor prin recursul la strategiile politeţii pozitive. Pe axa orizontală, indivizii introvertiţi vor adopta strategiile politeţii negative, pe când cei extrovertiţi vor opta pentru strategiile politeţii pozitive. Astfel se explică şi interferenţa strategiilor politeţii pozitive şi negative în cadrul aceluiaşi comportament discursiv (vezi supra, sub 4.2.), în condiţiile în care variabilele sociologice sunt constante. Comportamentul comunicativ este, din punctul nostru de vedere, strâns legat atât de norme interne ale vieţii sociale, cât şi de psihologia vorbitorilor.

Bibliografie

Celac, V. (2003): Politeţea în interacţiunile verbale – SCL 1–2, 27-51.Dascălu Jinga, L. (2006): Pauzele şi întreruperile în conversaţia românescă actuală,

Bucureşti – Bucureşti: Editura Academiei RomâneDucrot, O. (1991): Dire et ne pas dire – Paris: HermannGoffman, E. (2003): Viaţa cotidiană ca spectacol – Bucureşti: Comunicare.ro

16 Vezi şi Celac 2003: 50.

45

Liliana Hoinărescu

Harris, S. (2003): Politeness and power: Making and responding to ’requests’ in institutional settings – Journal of Pragmatics 23(1), 27-52

Ionescu-Ruxăndoiu, L. (1999): Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite – Bucureşti: Editura ALL, ediţia a II-a (revăzută)

– (coord.) (2002): Interacţiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiţă de tipologie – Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti

– (2003a): Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică – Bucureşti: Editura All Educaţional

– (2003b): Funcţii discursive ale secvenţelor metacomunicative – L. Dascălu Jinga, L. Pop (coord.): Dialogul în româna vorbită – Bucureşti: Oscar Print, 143-148

Kerbrat-Orecchioni, C. (1987): La mise en place – J. Cosnier, C. Kerbrat-Orecchioni (éds.): Décrire la conversation – Lyon: Presses Universitaires de Lyon, 319-352

– (1990): Les interactions verbales I – Paris: Armand Colin– (1992): Les interactions verbales II – Paris: Armand Colin– (1996): La conversation – Paris: SeuilLeech, G. N. (1983): Principles of Pragmatics – Londra, New York: LongmanŞerbănescu, A. (2003): Scripturi culturale şi acte de vorbire indirecte în limba română – L.

Dascălu Jinga, L. Pop (coord.): Dialogul în româna vorbită – Bucureşti: Oscar Print, 95-114

Vion, R. (1992): La communication verbale. Analyse de l’interaction – Paris: Hachette

46

aspecte ale politetii pragmatice

Documents