Capitolul I. Elementele definitorii ale migraţiei

1.1 Considerații generale

Unul din fenomenele demografice care are numeroase conotații geopolitice este

migrația. Interesul arătat față de migrația populației este unul de dată recentă, deși

fenomenul, ca atare, are rădăcini istorice, cauze multiple și consecințe imprevizibile.

Teama legată de posibilitățile limitate ale planetei privind suportarea unei

populații în creștere accelerată a fost și continuă să fie alimentată de marile curente

migratorii sud-nord care pot antrena mari dezechilibre demografice pe plan mondial.

Aceste temeri ale modificării repartiției teritoriale a populației, care au dominat în primul

rând țările dezvoltate încep să fie împărtășite și de către țările în curs de dezvoltare, cu

tendință de accentuare dacă nu se produce un reviriment privind dezvoltarea echilibrată și

accelerată a diferitelor regiuni ale lumii. Prin urmare, circumstanțele care concură la

manifestarea tot mai acerbă a fenomenului migrației, care va continua să rămână o

permanență și a secolului XXI, sunt legate îndeosebi de decalajul dintre creșterea

demografică și creșterea economică, care continuă nu numai să persiste dar să se și

accentueze, în special pentru țările slab dezvoltate, cuprinse în sintagma „Țările Sudului”

sau pe scurt Sudul1.

Cercetările istorice au evidenţiat faptul că, încă din perioada timpurie a celor două

milenii de creştinism, au avut loc multiple deplasări ale unor populaţii, chiar dacă atunci

erau relativ reduse din punct de vedere numeric.

Marile deplasări intercontinentale au început abia în secolul al XVI-lea, odată cu

expansiunea Europei şi aşezarea coloniilor.

Începând cu sfârsitul secolului al XIX-lea, migraţia a capătat o nouă trasătură,

cea a exodului forţei de muncă spre zone atractive din punct de vedere economic.

Între a doua jumătate a secolului al XIX-lea si primul război mondial au emigrat

spre America de Nord aproximativ 40 milioane de persoane, cei mai mulţi dintre ei

venind din Marea Britanie si Germania.

1Vasile Marin, Aspecte privind implicațiile geopolitice ale fenomenului demografic, Revista de Geografie Politică, Geopolitică și

Geostrategie, Editura Top Form, Asociația de Geopolitică “Ion Conea, anul IV-nr. 20”, București 2006

Criza economică din 1929 a constituit, de asemenea, o motivaţie pentru

deplasarea populaţiei, însă mişcarea a încetinit treptat, fără a înceta, până la sfârșitul

anilor 1930, când a cunoscut o direcţie nouă. Această “reorientare” a curentului migrator

a atins, practic, toate ţările tradiţionale de emigraţie si s-a efectuat într-o perioadă de timp

relativ scurtă si perfect stabilă. Mai mult, ea a înregistrat o sporire si pe ţări, care până

atunci erau puţin afectate de acest fenomen, ceea ce a dus la o transformare profundă a

naturii problemei.

Astfel, migraţia s-a transformat, de-a lungul timpului, dintr-un proces regional –

determinat de factori economici, sociali sau naturali (nivel de trai scăzut, războaie,

invazii, conflincte inter-umane, molime, fenomene naturale devastatoare) ori de factori

politici (deportare, colonizare forţată sau nu etc.) - într-un fenomen global, în prezent,

fiind cuantificat la aproximativ 3% din totalul populaţiei lumii (una din 35 persoane este

migrantă, iar fluxurile anuale totale includ 5-10 milioane persoane2). Deşi fluxuri

migratorii importante se întâlneau într-un număr relativ moderat de state, în zilele

noastre, “nici o ţară din lume nu a rămas în afara fluxurilor migratorii internaţionale”.3

Acestea sunt fie ţară de origine, fie ţară de tranzit sau de destinaţie pentru

migranţi, ori deţin toate cele trei atribute simultan.

1.2 Migrația – definiție și clasificare

Abordarea complexei ecuaţii a migraţiei într-o manieră cuprinzătoare şi pe

termen lung reprezintă un imperativ ce ia în calcul fără îndoială: criteriile de imigraţie,

admisibilitate şi integrare; piaţa muncii; protecţia drepturilor omului în ceea ce priveste

migranţii şi refugiaţii; controlul, prevenirea si repatrierea; dialogul si cooperarea între

tara de primire si cea de origine a migrantilor si, nu în ultimul rand, eforturile pe termen

lung pentru îmbunatatirea conditiilor economice si politice din tarile de origine.

Evoluţiile politice si economice diferite ale statelor conduc întotdeauna la

schimbări demografice cauzate, pe de o parte de nevoia oamenilor la un nivel de trai mai

2 IOM, World Migration, 2003.

3 Imigraţia si azilul în România- anul 2006 , Bucureşti, martie 2007

2

bun, iar pe de alta parte de situația politică din țările lor de origine.

Conform definiţiilor date de majoritatea dicţionarelor, prin migraţie se înţelege

„deplasarea în masă a unor populaţii de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori

naturali, economici, sociali, politici sau de altă natură“4. Migraţia, cu ambele componente,

emigraţie, (plecarea din vechiul teritoriu) şi imigraţie (intrarea în noul teritoriu), raportată

la cauzalităţi, are mai multe forme:

- migraţia internaţională: se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara

lor de origine, sau din ţara de unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod

permanent sau temporar într-o altă ţară. În acest caz este trecută frontiera.

- migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migraţia

rurală către mediul urban.

- migraţie determinată: derivată din nevoia stringentă de părăsire a unui areal în

care resursele vitale devin insuficiente (foamete) şi anumite fenomene naturale (inundaţii,

secetă, răcirea climei, mişcări tectonice, deşertizări, alunecări de teren, incendii) pun în

pericol habitatul avut;

- migraţie impusă sau forţată: rezultată din ocuparea zonelor locuite de un inamic

care recurge la exterminări, epurări etnice, deportări, intoleranţă, discriminări etc;

- migraţie voluntară: generată de libera opţiune a indivizilor de a se stabili într-

un alt areal, considerat benefic aspiraţiilor şi disponibilităţilor lor de dezvoltare.

- individuală / de masă: deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când

se are în vedere mişcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de

migrare de fiecare persoană în parte şi totodată alegerea căilor şi mijloacelor de migrare,

de regulă întinzându-se pe perioade lungi de timp.

- permanentă / temporară: naţiunile au obligaţia de a respecta şi implementa

principiile legislaţiei internaţionale, ale convenţiilor la care au aderat (cum ar fi principiul

nonrefantement sau al nediscriminării) dar în acelaşi timp au dreptul de a decide asupra

interzicerii intrării, expulzării, returnării sau acordării de azil, controlul migraţiei fiind de

interes naţional şi un atribut al suveranităţii.

Din punct de vedere juridic, totdeauna a existat migraţie legală şi migraţie ilegală.

4www.regionalalliance.ro

3

1.3 Teorii ale migraţiei internaţionale

1.3.1 Teoria economiei neoclasice

Utilizată pentru început în explicarea deplasărilor interne ale populaţiei, economia

neoclasică a devenit una dintre construcţiile teoretice majore din domeniul migraţiei,

perioada anilor ’60 - ’70 părând a fi în mare dominată de încercările de rafinare a teoriei

din perspectiva migraţiei internaţionale5. Volumul de studii dedicat testării şi

îmbunăţăţirii aparatului teoretic furnizat de economia neoclasică este extins, fără a se

putea vorbi de o infirmare a teoriei ci mai degrabă de confirmări parţiale care îi pun în

evidenţă limitele de adecvare la realităţile contemporane ale migraţiei internaţionale.

Teoria privilegiază rolul factorilor economici în explicarea apariţiei fluxurilor de migraţie

(în varianta macro) şi a deciziei de migraţie (varianta micro). „De ce”, indiferent de

nivelul de analiză, este întrebarea cheie în jurul căreia gravitează economia neoclasică.

În varianta sa la nivel macro, migraţia internaţională se declanşează ca urmare a

diferenţelor dintre raportul între cererea şi oferta de forţă de muncă în diversele arii

geografice (ţări, în cazul celei internaţionale), reflectate de diferenţele între nivelul

salariilor/veniturilor. În spaţiile caracterizate de o relativă sărăcie a capitalului (implicit a

cererii de forţă de muncă) prin comparaţie cu oferta, salariul, ca rezultat al mecanismelor

pieţei, va fi scăzut în raport cu ţările în care situaţia este inversă (relativă abundenţă a

capitalului raportată la oferta de forţă de muncă). Surplusul de pe ambele pieţe (forţă de

muncă în cazul uneia, capital în cazul celei de-a doua) va profita de caracterul său mobil

şi se va deplasa către ariile de maximizare a profitului economic.

În această logică, forţa de muncă se constituie în flux către ţara bogată în

capital/săracă (cu insuficientă) forţă de muncă ponderată de un contraflux al investiţiei de

capital, transpus în migraţie prin mişcarea specialiştilor înalt calificaţi urmărind

maximizarea recompensei în urma investiţiei lor în capital uman într-un mediu sărac într-

o astfel de resursă (aşa numitul flux internaţional de capital uman). Fluxurile de migraţie

internaţională devin, în concepţia susţinătorilor acestei teorii, mecanismele de echilibrare

5Arango, Joaquin. (2000). Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal, 165.

ale deficienţelor interne de pe piaţa forţei de muncă la nivel global.

4

În timp, presiunea antagonică exercitată de cele două mişcări

(populaţie/capital/populaţie) (în ţara dezvoltată către stabilirea unui salariu la un nivel

mai scăzut şi în ţara săracă spre un nivel mai ridicat), au ca rezultat reducerea diferenţelor

economice (diferenţa între nivelul salariilor ajunge să reflecte numai costurile deplasării),

urmată inevitabil de stoparea de la sine a migraţiei (dispariţia cauzei care declanşează

migraţia conduce inevitabil la stoparea acesteia).

In varianta la nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin

care individul raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale (câştigurile

monetare, costând în salariu, mediate de probabilitatea de a obţine o slujbă la destinaţie,

comparate cu câştigurile în condiţiile în care ar rămâne imobil (salariul la origine mediat

de probabilitatea de a obţine o slujbă la origine), luând în calcul costurile deplasării

(costul călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până la găsirea unui loc de muncă,

dificultatea adaptării la o nouă piaţă a forţei de muncă, efortul pentru învăţarea unei noi

limbi şi al adaptării la o nouă cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relaţii şi

stabilirii unora noi)6. Migranţii potenţiali (toţi indivizii în acest caz) estimează beneficiile

deplasării către diverse destinaţii pentru un interval de timp limitat. Evenimentul de

migraţie se va produce atunci când rezultatul calcului este pozitiv, către destinaţia care va

furniza cea mai mare recompensă în raport cu abilităţile individului, migraţia devenind

practic o formă de investiţie în capital uman7.

Obiecţiile aduse teoriei neoclasice începând în special cu anii ’70 sunt numeroase

şi vizează pe de o parte aspecte legate strict de construcţia teoretică, dar mai ales de

adecvarea ei la situaţia migraţiei internaţionale actuale.

Autorii lucrării Worlds in motion8 chestionează spre exemplu însăşi premisele

teoriei care susţine apariţia şi dezvoltarea fluxurilor de migraţie (nivel macro) în situaţia

unei diferenţe (reale sau aşteptate) între ţări din punct de vedere al nivelului salariilor,

6Se poate vorbi despre o evoluţie a formulei atribuită de economia neoclasică drept stând la baza deciziei potenţialului migrant (în fapt individului) care a condus, prin îmbunătăţiri succesive la varianta: salariu aşteptat + salariu evaluat la destinaţie – costuri ale migraţiei (variată propusă de Borjaas în anii ‘90). Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în cazul costurilor migraţiei.7Arango, Joaquin. (2000). Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal, 165.8Massey, Douglas, Arango, Joaquin, Hugo, Graeme, Kouaouci, Ali, Pellegrino, Adela Taylor, Edward J. (1998). Worlds in motion. Understanding international migration at the end of the millennium, Oxford: Clarendon Press.

5

ca o condiţie necesară şi suficientă. Dacă migraţia internaţională ar fi declanşată numai şi

numai de diferenţele economice, date fiind discrepanţele de dezvoltare actuale la nivel

mondial, volumul mişcării de populaţie ar trebui să fie imens, pentru că, la limită,

conform teoriei neoclasice orice ţară ar trebui să fie caracterizată de existenţa cel puţin a

unui flux către un stat situat pe o treaptă superioară într-o ierarhie economică globală. În

realitate, dimensiunea fenomenului este departe de o asemenea amplitudine, în ciuda unei

accentuate creşteri recente.

Privilegierea economicului ca factor unic în declanşarea migraţiei pare să fie, în

expresia lui Joaquin Arango, “călcâiul lui Ahile” în cazul teoriei economiei neoclasice 9.

Totuşi, dacă luăm în considerare fluxurile internaţionale existente numai în cadrul diadei

ţară de origine – ţară de destinaţie, în cele mai multe dintre cazuri (fără a acoperi însă

diversitatea crescândă a situaţiilor) condiţia diferenţei economice între destinaţie şi

origine este îndeplinită.

Puse împreună, cele două observaţii (privilegierea reducţionistă a economicului în

migraţie şi capacitatea explicativă a acestui factor) sugerează că puterea de predicţie a

teoriei este redusă, ea funcţionând mai degrabă ca explicaţie post factum a unei mişcării

migratorii, ridicând o condiţie mai degrabă necesară, dar cu siguranţă nu suficientă

(diferenţă economică) la rangul de unic factor explicativ al unui fenomen complex. Nu

numai volumul actual al migraţiei internaţionale este departe de predicţiile economiei

neoclasice, dar şi numărul ţărilor de origine a fluxurilor este redus raportat la numărul

celor posibile.

Întrebarea lui Thomas Faist “Why so few migrants out of most places?”10,

descriind o caracteristică a fenomenului în etapa sa post industrială, este una fără

perspectivă de răspuns în cadrul teoretic al economiei neoclasice, aplicabilă poate unui

spaţiu fără restricţii asupra circulaţiei forţei de muncă.

Factorul politic, pe care teoria nu îl include în explicaţie, joacă un rol crescând ca

importanţă în mişcările de populaţie la nivel internaţional. Restricţiile asupra intrării şi

şederii în spaţiul celor mai multe dintre ţările dezvoltate ale emisferei nordice modelează

fluxurile şi intervin în selectivitatea migraţiei. Pentru probabil cea mai mare parte dintre

9Arango, Joaquin. (2000). Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal,p.28610Faist, Thomas. The volume and Dynamics of International, (2000).

6

migranţii potenţiali, în termenii economiei neoclasice, barierele impuse de statele bogate

duc calculul raţional, care ar sta la baza deciziei de migraţie, în poziţia de a fi practic

inutil (dezvoltare asupra acestui argument). Mai mult decât atât, rolul factorilor politici

nu se limitează la restricţionarea accesului indivizilor în spaţiul geografic al diverselor

state naţiune dar se poate manifesta inclusiv în declanşarea unor mişcări importante de

populaţie. Cazurile migraţiei nord africane şi turceşti iniţiate de ţări dezvoltate ale

Europei Occidentale în anii ’60 în cadrul unor programe bilaterale de recrutare a forţei de

muncă (Faist, 2000: 286) sunt contraexemple pentru economia neoclasică.

Prin prisma acestor observaţii devine clar că extrapolarea unor modele teoretice

aplicate migraţiei interne (desfăşurată în principiu în afara restricţiilor de circulaţie a

forţei de muncă) conduce la simplificări neproductive în domeniul migraţiei

internaţionale. Nici chiar în spaţii caracterizate de absenţa restricţiilor de circulaţie,

situaţie care ar putea fi considerată similară condiţiilor migraţiei interne, la nivel

internaţional, economia neoclasică pare a nu fi cel mai potrivit instrument de predicţie şi

explicaţie.

În cazul Uniunii Europene, în ciuda dreptului la libera circulaţie a forţei de muncă

şi a evidentelor diferenţe între nivelele de dezvoltare a ţărilor parte ale structurii,

deplasările de populaţie sunt neglijabile şi inexplicabile din perspectiva teoriei amintite.

Migraţia slabă între statele membre ale Uniunii pare să sugereze mai degrabă că

propensiunea pentru migraţie nu este numai rezultatul diferenţei între origine şi posibila

destinaţie, ci depinde de un anumit nivel al dezvoltării economice al ţării de origine

(Arango, 2000: 287).

Predicţia legată de echilibrarea nivelului economic între ţările de origine şi

destinaţie şi încetarea migraţiei nu pare nici ea susţinută de evidenţa empirică.

Cazurile în care, în ciuda unei istorii de migraţie îndelungate, nu se poate vorbi

despre niveluri similare de dezvoltare economică (probabil cel mai evident este cel al

migraţiei dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii) ca şi situaţiile în care migraţia a

încetat înainte ca diferenţele de dezvoltare să dispară (cazul ţărilor din regiunea sudică şi

nordică a Europei) ridică serioase semne de întrebare asupra actualităţii teoriei economiei

neoclasice ca întreg.

7

La nivel individual, ca şi în cazul aplicării ei la nivel macrosocial, teoria face cu

greu faţă confruntării cu diversitatea formelor migraţiei actuale şi acumulărilor în

domeniu. Mai mult poate

decât în cazul explicaţiei la nivel macrosocial, teoria însăşi ridică o serie de probleme, iar

cea mai importantă dintre ele este probabil postularea raţionalităţii individuale ca

principiu al acţiuni umane, în cazul unor indivizi atomizaţi şi “…analizaţi ca fiind mânaţi

de interes şi comportându-se ca nişte automate raţionale, colectori de informaţii privind

costurile şi beneficiile, acţionând să obţină maximum de rezultate cu minimum de

efort.”11, într-o lume în care numai economicul contează.

Migranţii teoriei economiei neoclasice nu au familie (decât cel mult în termeni de

venituri), nu fac parte din reţele sociale, nu au legături simbolice cu ceilalţi, nu fac parte

din comunităţi etnice. Toate aceste elemente a căror importanţă a fost pusă constant în

evidenţă începând chiar cu studiile de pionierat în migraţia internaţională nu există în

calculul complicat prin care un migrant al lumii a treia (situaţia tipică ce a stat la baza

construiri teoriei) se hotărăşte să-şi maximizeze în mod raţional veniturile. Chiar în

condiţiile în care am accepta că, singurul element care contează în transformarea intenţiei

de migraţie în eveniment este calculul economic, apar o serie de probleme. Una dintre ele

pune sub semnul întrebării posibilitatea individului de a estima comparativ recompensa în

raport cu capitalul uman în ţara de origine şi ţara de destinaţie (baza pe care estimează

probabilităţile de angajare). Dacă în cazul migraţiei interne, modelul poate funcţiona

neproblematic din acest punct de vedere, migraţia internaţională presupune schimbarea

sistemului economic, a culturii, a limbii. Capitalul uman este una dintre resursele

achiziţionate la origine, asupra căreia există semne de întrebare în ce măsură este perfect

transferabilă (Chiswick, 1979 citat în Massey et all: 52); o discuţie interesantă asupra

transferabilităţii diverselor tipuri de capital propune Faist (Faist, 2000).

Obiecţiile aduse teoriei economiei neoclasice confruntată cu realităţile

contemporane ale migraţiei internaţionale evidenţiate de studiile acumulate până în

prezent în domeniu sunt numeroase.

Evident meritele teoriei de a pune în evidenţă importanţa factorilor de natură

11Eyal, Gil, Szelenyi, Ivan, Townley, Eleanor. (2001). Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est.Bucureşti: Editura Omega.

8

economică în migraţie, de a sublinia importanţa considerării în legătură a elementelor

care acţionează simultan la origine şi destinaţie în declanşarea migraţiei, discuţia în

termeni de costuri ale migraţiei sunt elemente care au fost preluate şi dezvoltate ulterior.

Discuţia asupra limitelor economiei neoclasice nu înseamnă minimalizarea rolului

pe care l-a jucat în dezvoltarea cercetării migraţiei internaţionale, dar o situează mai

degrabă în poziţia de a fi utilizată segmentar, preluând cel mult o parte din propoziţiile

sale, în complementaritate cu abordări ulterioare.

1.3.2 Noua economie a migraţiei

În contextul căutărilor teoretice de la sfârşitul secolului trecut, construită pornind

de la economia neoclasică şi depăşind o parte dintre limitele acesteia în explicarea

manifestărilor contemporane ale fenomenului, noua economie a migraţiei pare una dintre

abordările cele mai “specifice migraţiei” (Arango, 2000: 287). Noua economie a

migraţiei, legată în special de numele lui Oded Stark ca principal promotor, aduce două

modificări majore faţă de predecesoarea înrudită, răspunzând la două critici pertinente

adresate cadrului conceptual neoclasic: scoate individul din situaţia de relativă izolare

(individul care decidea singur este înlocuit de unitatea mai largă a familiei/gospodăriei,

veniturile nu mai contează în termeni absoluţi ci mai ales prin raportare la comunitatea de

referinţă/origine) iar economicul în forma sa de diferenţă de nivel de salarii (absolută sau

percepută între origine şi destinaţie) încetează de a mai juca rolul de factor fundamental.

În cadrul noii perspective, decizia de migraţie aparţinând familiei/gospodăriei face

parte din strategia de minimizare a riscului (legat de pierderea venitului, şomaj etc.) prin

diversificarea surselor de venit (banii trimişi acasă de migranţi – termenul în engleză

“remittances”). “Soluţia” migraţiei este legată de funcţionarea imperfectă la destinaţie a

mecanismelor/instituţiilor care în ţările dezvoltate minimizează riscurile asupra

veniturilor gospodăriei (asigurările private, piaţa de credit sau programele

guvernamentale). Deficienţele acestor pieţe sunt depăşite de gospodării prin fluxul

presupus continuu de bani obţinuţi prin trimiterea unuia/unora dintre membri la muncă în

străinătate.

Veniturile gospodăriei nu mai sunt considerate în absolut (ca în varianta

neoclasică) ci prin raportare la distribuţia lor la nivelul comunităţii de origine. Migraţia

9

încetează să fie numai efectul diferenţelor de dezvoltare între ţări reproduse în decalajul

între nivelul salariilor. Situarea gospodăriei pe o anumită poziţie, din punct de vedere al

veniturilor, la nivelul comunităţii de origine, poate acţiona ea însăşi ca stimulent pentru

migraţie. Prin urmare, una dintre consecinţele importante ale fenomenului la nivel

comunitar este creşterea probabilităţii de migraţie în cadrul gospodăriilor fără migranţi ca

urmare a rearanjării poziţiilor în distribuţia de venituri şi amplificarea deprivării relative.

Principala problemă pe care o pune noua economie a migraţiei este evidenta sa

dependenţă de contextul migratoriu care a stat la baza construcţiei teoretice. Calculul

raţional de reducere a riscului în condiţiile funcţionării imperfecte/inexistenţei unor pieţe

este greu de acceptat ca ipoteză pentru decizia de migraţie în faza de declanşare a

procesului, când riscurile şi costurile asociate migraţiei internaţionale (în special în forma

sa clandestină) sunt ridicate.

Dacă o gospodărie se implică într-o strategie de reducere a riscurilor prin

trimiterea unuia dintre membrii săi la muncă în străinătate (şi integrarea banilor primiţi ca

sursă constantă în buget), atunci este raţional să o facă în momentul reducerii costurilor

migraţiei (în urma dezvoltării reţelelor), adică în faza de maturitate a fluxului. În aceeaşi

logică, deprivarea relativă nu acţionează ca stimulent pentru migraţie decât în fazele sale

avansate (migraţia schimbă poziţiile în distribuţia veniturilor, sporind deprivarea

gospodăriilor care nu includ migranţi). Dacă şi cum acţionează pieţele imperfecte şi

deprivarea relativă asupra deciziei de migraţie, înainte ca migraţia să existe ca alternativă

comportamentală la nivel comunitar, în condiţiile în care este foarte probabil cei doi

factori să exercite aproximativ aceeaşi influenţă şi în momentul declanşării migraţiei, este

o întrebare care sugerează că procesul nu poate fi explicat exclusiv numai prin elementele

furnizate de noua economie.

O altă observaţie este legată de relativa inconsistenţă internă a construcţiei,

rezultat probabil al preocupării accentuate de răspunde criticilor economiei neoclasice.

Ideea deprivării relative care acţionează ca stimulent pentru migraţie este una interesantă

şi fără discuţie introduce în analiză un nivel important, neglijat de celelalte orientări

teoretice prezentate: nivelul comunitar, subliniind în acelaşi timp caracterul cumulativ al

procesului.

Care este relaţia între tentativa de reducere a riscurilor asupra veniturilor

gospodăriei prin migraţie şi poziţionarea gospodăriei în cadrul distribuţiei veniturilor la

10

nivel comunitar, este încă o întrebare căreia noua economie a migraţiei nu-i răspunde

decât cel mult pentru momentul de dezvoltare a procesului, lăsând chiar şi pentru acest

moment nerezolvată problema ratelor diferenţiate de migraţie la nivel comunitar.

Dacă deplasarea accentului de la indivizii izolaţi către familie/gospodărie este fără

discuţie un mare câştig faţă de economia neoclasică, totuşi, migraţia unui individ

“îngheaţă” în cadrul noii economii a migraţiei la faza de migraţie individuală.

Reîntregirea familiei la destinaţie (mecanism care a alimentat spre exemplu foarte

puternic fluxul turcilor în Germania după încetarea acordurilor de recrutare a forţei de

muncă, pentru a da numai un exemplu) este inexplicabilă (Arango.2000: 288). Practic

minimizarea riscului devine eliminarea lui prin schimbarea locului în care familia

trăieşte.

De asemenea, o parte din studiile asupra banilor trimişi de migranţi către familii

par să pună în evidenţă o scădere a acestora în fazele avansate ale migraţiei şi trecerea

către alte tipuri de legături cu ţara de origine(de genul afaceri transnaţionale) (acelaşi

exemplu al evoluţiei banilor remişi de migranţii turci din Germania este elocvent). Este

posibil ca o parte a acestor limite ale noii economii a migraţiei să se datoreze tocmai

considerării exclusive a factorilor asociaţi cu originea ca esenţiali, fără a include în

explicaţie şi elemente legate de destinaţie (schimbarea politicilor de migraţie poate spre

exemplu transforma actul într-unul cu multiple riscuri, perspectiva unor astfel de politici

poate fi un stimulent pentru reîntregirea familiei la destinaţie etc.).

1.3.3 Piaţa forţei de muncă segmentate

(duale)

Spre sfârşitului anilor ’70, teoria pieţei forţei de muncă segmentate propune un

nou răspuns la întrebarea “De ce” din perspectivă structurală, concentrată exclusiv pe

factori din aria de destinaţie. Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului, Piore,

argumentează că migraţia internaţională este efectul cererii de forţă de muncă inevitabil

legată de caracteristicile economiilor dezvoltate.

Patru factori joacă un rol fundamental în crearea nevoii de forţă de muncă

imigrantă:

- inflaţia structurală,

11

- constrângerile ierarhice ale motivaţiei,

- dualismul economic,

- modificările demografice ale rezervei forţei de muncă.

Elementul esenţial este existenţa unei pieţe a forţei de muncă duale, incluzând un

sector primar caracterizat în principal de slujbe stabile, condiţii bune de muncă, beneficii

generoase şi posibilitatea mobilităţii ascendente şi un sector secundar, cu slujbe

necalificate şi instabile, condiţii grele sau periculoase de muncă şi slabe posibilităţi de

mobilitate ascendentă.

Muncitorii nativi evită încadrarea în sectorul secundar datorită instabilităţii

locurilor de muncă, salariilor mici, statusului şi prestigiului scăzut asociat acestor poziţii.

Transformarea sectorului secundar într-unul atractiv pentru forţa de muncă autohtonă prin

creşterea salariilor nu este o soluţie pentru angajatori atâta vreme cât presupune, în

virtutea ierarhiei ocupaţionale care asociază salariul cu prestigiul şi statusul, creşterii în

lanţ de-a lungul acestei ierarhii. Rezultatul ar fi sporirea generală a salariilor care conduce

la inflaţie structurală. Dacă cererea de forţă de muncă în segmentul secundar era anterior

satisfăcută intern de forţa de muncă feminină, adolescenţi şi populaţia de migranţi din

rural, modificările sociale şi demografice legate de aceste categorii au redus substanţial

potenţialul lor de angajare în slujble prost plătite, necalificate şi instabile.

Modificările legate de poziţia femeilor în societăţile dezvoltate (trecerea de la

identificare bazată în primul rând pe roluri în cadrul familiei şi poziţia secundară în

cadrul economiei gospodăriei la identificare prin statusul asociat ocupaţiei; schimbările

intervenite în procesul educaţiei (creşterea numărului de ani de şcoală); scăderea

fertilităţii (cu consecinţa implicită a reducerii numărului de adolescenţi); urbanizarea

accentuată (şi implicit reducerea numărului de migranţi din rural) sunt tot atâţia factori

care au redus rezervorul care alimenta segmentul secundar al pieţei. În acest context,

imigranţii devin forţa de muncă ce poate suplini cu succes (din punct de vedere al

angajatorului) criza, fără a atrage consecinţele negative ale inflaţiei structurale.

Există mai multe aspecte ale situaţiei imigrantului care fac ca inclusiv slujbele să

fie acceptabile. Oricât de mici ar fi salariile, este probabil ca ele să depăşească nivelul

celor din ţara de origine. Mai mult decât atât, imigrantul, cel puţin în prima fază a şederii

în străinătate, nu este inserat în societatea de destinaţie ca unitate de referinţă. Prestigiul

social şi statusul “de referinţă” sunt cele de la destinaţie.

12

Atenţia acordată abordării s-a concentrat, cel puţin în primă fază, în special asupra

testării ipotezei segmentării pieţei forţei de muncă şi mai puţin asupra migraţiei,

dificultatea identificării celor două segmente şi a metodologiei adecvate ridicând serioase

semne de întrebare asupra construcţiei teoretice în sine la începutul anilor ‘80. Abia la

jumătatea deceniului opt, în urma publicării studiului lui Dickens şi Lang, „teoria pieţei

forţei de muncă segmentate câştigă o nouă credibilitate”12 (Massey şi alţii, 1994: 716).

Deşi coerentă şi cu o serie de indiscutabile avantaje în explicaţie (poate unul

dintre cele mai importante legat de justificarea aparentei contradicţii între migraţia forţei

de muncă şi şomajul ridicat în cazul unor ţări de destinaţie), este greu de argumentat în ce

măsură abordarea pieţei forţei de muncă segmentate este în sine o teorie a migraţiei. În

primul rând, nu este interesată decât de ceea ce se întâmplă la destinaţie, furnizând o

explicaţie convingătoare pentru apariţia programelor de tip guest worker şi răspunzând

cumva anticipat dezbaterii publice despre imigraţie şi temerilor fundamentale că

imigranţii ajung să concureze nativii în ocuparea locurilor de muncă. Este o viziune

exclusiv din perspectiva societăţii care primeşte migranţi al cărei mesaj general poate fi

transpus în termenii: avem nevoie de ei (imigranţi) pentru lucrurile pe care nu le

putem/nu vrem face, nu sunt o ameninţiare pentru noi (nu au acces la segmentul primar)

iar lor probabil le convine. Tocmai în acest ultim punct intervin întrebările. De ce vin cei

care vin să muncească în străinătate ?, ce se întâmplă în timp cu ei ?, ce se întâmplă cu

cei care rămân în urma lor ?… Observaţia lui Arango devine îndreptăţită: ”… o teorie

care afirmă că migraţia internaţională este condusă de cerere şi exclude toţi factorii de tip

“push” nu poate aspira să explice decât o parte a realităţii” (Arango, 2000: 290). Pe de

altă parte, situaţia descrisă pare să încadreze foarte bine, aşa cum menţionam, cazul

migraţiei bazată pe recrutarea forţei de muncă, fără a mai fi în aceeaşi măsură potrivită

fluxurilor “spontane” care caracterizează perioada care a urmat anilor ‘70 (Arango.2000:

290).

Capacitatea teoriei de a deschide noii linii de certare este însă evidentă.

Dezvoltarea comunităţilor etnice de imigranţi active economic şi studiile care le-au fost

dedicate au adus nuanţări teoriei pieţei forţei de muncă duale, prin identificarea unui al12Massey, Douglas, Arango, Joaquin, Hugo, Graeme, Kouaouci, Ali, Pellegrino, Adela Taylor, Edward J. (1993). An evaluation of international migration theory: The North American Case. Population and Development Review. Vol. 20, 699 – 751

treilea segment al pieţei forţei de muncă: enclava etnică (economică) „asociată cu firmele

din proprietatea imigranţilor”13.

13

Particularitatea enclavei constă în combinaţia de caracteristici specifice sectorului

primar şi secundar, „creând oportunităţi noi de mobilitate pentru imigranţi” şi permiţând

„utilizarea investiţiei lor anterioare în capital uman” (Portes A., Wilson K. 1996: 315),

ambele trăsături absente în sectorul secundar dar prezente în cel primar. Deşi există

dovezi care susţin dezvoltarea enclavelor în cazul mai multor comunităţi de migranţi

(cubanezi, japonezi, coreeni în SUA) este greu de precizat în ce măsură apariţia enclavei

poate fi postulată în cazul oricărui flux, în condiţiile în care, conform studiilor de până

acum, cel puţin două condiţii sunt necesare pentru dezvoltarea comunităţii de imigranţi

către enclavă: „prezenţa imigranţilor cu suficient capital şi abilităţi antreprenoriale” şi

„reînnoirea forţei de muncă a enclavei prin imigraţie susţinută” (Portes A., Wilson K.

1996: 314).

1.3.4 Tradiţia structural istorică (teoria dependenţei, sistemul mondial)

Anii ’50 au marcat începutul unei perioade de câteva decenii de contestare a

economiei neoclasice (mai degrabă ca teorie a dezvoltării), deşi ea continuă să rămână

orientarea teoretică dominantă în studiul migraţiei internaţionale. Nu este vorba de o

dispută legată de aplicaţiile în câmpul migraţiei, ci de contextul mai larg al contestării

“teoriilor funcţionaliste ale schimbării sociale şi dezvoltării, care susţin că ţările se

dezvoltă din punct de vedere economic progresând printr-o serie de stadii evoluţioniste

culminând cu modernizarea şi industrializarea” (Massey şi alţii., 1998: 34).

Teoria dependenţei, cu o perioadă de apogeu în anii ‘60-’70 ai secolului trecut,

oferă o perspectivă macrostructurală articulată în jurul ideei că dezvoltarea capitalistă a

dat naştere unei ordini globale marcată de existenţa unui centru, ţările industrializate, care

dezvoltă relaţii asimetrice, impunând structural dependenţa statelor mai puţin dezvoltate

(periferia).

13Portes, Alejandro, Wilson, Kenneth. (1996). Immigrant enclaves: An analysis of the labor market experiences of Cubans in Miami. În Robin Cohen (ed.), The sociology of Migration, Brookfield, Vermont, US: Edward Elgar Publishing Company.

Din perspectiva acestei abordări, procesele care domină spaţiul internaţional şi

intern (conceput în termeni rural – urban) “prin care surplusul este canalizat dinspre

14

periferie către zonele din centru, în cadrul sau între ţări, nu sunt auto-reglatoare ci

cumulative, conducând la o mai mare sărăcire a celor (zonelor) mai puţin dezvoltate”14

sau în termenii lui Frank, capitalismul global “dezvoltă subdezvoltare”. Teoria

dependenţei are „puţine de spus despre migraţie, mai ales în forma sa internaţională”

(Arango, 2000: 285) excepţia constituind-o poate “fascinaţia” (Massey et al, 1998:36)

pentru “migraţia creierelor”15. Nu este vorba despre o teorie în sine a migraţiei, migraţia

(inclusiv în forma sa internaţională, tratată esenţial ca similară migraţiei interne) este

numai unul dintre mecanismele care contribuie la întărirea/perpetuarea ordinii capitaliste

(deşi în acelaşi timp este rezultatul ei).

Fără a acorda o atenţie specială deplasării populaţiei între diverse arii geografice,

teoria dependenţei joacă un rol important în evoluţia gândirii despre migraţie, impunând

în primul rând o schimbare de perspectivă dezvoltată ulterior de teoria sistemului

mondial, prin importanţa acordată aspectelor de ordin macrostructural în apariţia şi

dezvoltarea fluxurilor, devenită pentru moment alternativă şi în timp complement al

abordărilor psihologizante, cu accent pe factori individuali derivate din economia

neoclasică.

În tradiţia istorico-structurală, spre sfârşitul anilor 70, începutul anilor ’80, teoria

sistemului mondial dezvoltă ideea de ordine la nivel global enunţată anterior de teoria

dependenţei. Exponentul cel mai cunoscut al curentului, Immanuel Wallerstein, încearcă

o analiză cuprinzătoare (începând cu secolul al XVI-lea) a apariţiei a ceea ce numeşte

“sistem mondial” şi a încorporării treptate a statelor în noua ordine, postulând existenţa a

trei zone concentrice: centrul(puterile dominante), semi-periferie, periferie (cărora li se

adaugă zonele externe, ca părţi izolate, externe sistemului mondial la un moment dat în

timp), cu referire la roluri distincte în diviziunea internaţională a muncii. Rolul,

dependenţa (gradul de dependenţă) şi gradul de dezvoltare sunt concepte cheie ale teoriei

sistemului mondial. Dacă rolul face referire la structura relaţiilor respectivei ţări cu restul

14Kearney, Michael. (1986). From the invisible hand to visible feet: Anthropological Studies of Migration and development, Annual Reviews of Anthropology. 15: 331–6115Termenul - în engleză “brain drain” – “se referă la migraţia selectivă a personelor talentate şi educate din naţiunile sărace către cele

bogate” (Massey şi alţii.,1998: 36)

lumii şi la diviziunea internaţională a muncii, dependenţa se referă la vulnerabilitatea ei la

fluctuaţiile în sistem, şi ambele, se presupune, au efecte asupra performanţei economice.

15

Teoria sistemului mondial nu este nici ea în sine o teorie despre migraţie, însă

asumpţiile pe care le furnizează au fost utilizate şi dezvoltate în explicarea noilor forme

internaţionale ale fenomenului de după 1960 (în special după declanşarea recesiunii

economice şi evidenţa eşecului programelor de tip “guest worker”).

Caracterul eterogen al construcţiei teoretice cu acelaşi nume în migraţie şi lipsa de

integrare a elementelor din explicaţie sunt evidente, cel puţin în stadiul actual.

Ideea de bază de la care se porneşte este cea a dominaţiei ţărilor din centrul

dezvoltat al lumii capitaliste, care încearcă să-şi întărească poziţia prin penetrarea zonelor

subdezvoltate în căutarea de materii prime, forţă de muncă ieftină, noi pieţe de desfacere.

Din punct de vedere al migraţiei, principalul efect este apariţia unei categorii de

indivizi desprinşi din comunitatea tradiţională („uprooted” termenul în engleză) care

migrează în căutarea unui vieţi mai bune fie către aria urbană (sau în primă fază către aria

urbană) şi ulterior (o parte) către ţările din centrul economiei mondiale. Factorii care

conduc la apariţia acestei categorii sunt multiplii: modernizarea agriculturii, cu efectul

implicit al reducerii necesarului de forţă de muncă şi crearea unui surplus în mediul rural;

extragerea materiilor prime necesitând forţă de muncă autohtonă în mare parte formată

din foşti ţărani pe care îi scoate din mediul tradiţional; unităţile de producţie ale firmelor

străine (eventual corporaţii internaţionale) oferind salarii mici, folosind forţă de muncă

feminină de obicei pentru perioade scurte de timp.

Migraţia internaţională este facilitată de legăturile materiale (dezvoltarea

transportului şi telecomunicaţiilor) pe care ţările de la originea fluxului de capital

(centrul) sunt interesate/forţate să le dezvolte pentru a-şi derula investiţiile.

Legăturile materiale care susţin deplasarea propriu-zisă sunt dublate de

răspândirea, prin diverse mijloace (mass media având un rol major), a valorilor şi

informaţiei despre stilul de viaţă occidental, creând aspiraţii greu de împlinit în spaţiul

ţărilor periferice. Mai mult, legăturile ideologice existente în cazul fostelor colonii cu

puterile din centru socializează indivizii într-un mediu familiar cu cultura, limba (în unele

cazuri) etc. acestora din urmă, stimulând deplasarea către centru. Legăturile militare

create în urma staţionării trupelor puterilor din centru în diverse ţări sunt un alt factor

care la nivel global este responsabil pentru dezvoltarea unor fluxurilor de migraţie.

Oraşele globale (global cities) centre de concentrare a activităţii economice (de

decizie) la nivel mondial, prin cererea mare de forţă de muncă la extremele ierarhiei

16

ocupaţionale (calificare ridicată versus necalificare) sunt o destinaţie privilegiată a

migranţilor lumii a treia, stimulând în acelaşi timp retragerea nativilor cu calificare

modestă.

Teoria sistemul modern are o contribuţie însemnată la dezvoltarea cercetării în

domeniul migraţiei internaţionale. Numărul studiilor urmând asumpţiile sale este probabil

argumentul cel mai simplu şi suficient.

Unul dintre meritele sale în contextul în care a apărut şi s-a extins este de a pune o

dată în plus în evidenţă, probabil mai convingător sau poate mai incitant decât teoria

pieţei forţei de muncă duale spre exemplu, factorii de natură structurală implicaţi în

apariţia şi dezvoltarea fluxurilor migraţiei internaţionale, de această dată consideraţi la

scară globală. Teoria rămâne la un nivel de generalitate care fac dificilă explicaţia în

termeni de diferenţe şi testarea multora dintre afirmaţiile sale.

Din perspectiva ţării de destinaţie probabil că în cazul multora dintre fluxurile

contemporane teoria poate argumenta apariţia pe baza proceselor asociate capitalismului

în expansiune, însă din perspectiva originii, s-ar putea ca migraţia internaţională (în

special către o destinaţie) să fie numai una dintre alternative, despre alegerea căreia teoria

în sine are puţine de spus. Ce se întâmplă cu indivizii o dată ajunşi la destinaţie? De unde

apar în aceste condiţii migranţi de retur sau cei circulatorii? Sunt întrebări de care teoria

nu este preocupată sau nu poate formula pentru moment o explicaţie. Concentrarea sa

exclusivă pe întrebarea, de ce şi încercarea de generalizare la nivel mondial conduce pe

de o parte la descoperiri fructuoase pentru dezvoltarea teoriei despre migraţie (relaţiile de

tipul flux de capital – contraflux de migranţi; legăturile complexe în cazul ţărilor din

categoria fostă putere colonială – fostă colonie pentru apariţia şi dezvoltarea unui flux nu

pot să nu fie puse în legătură cu dezvoltarea teoriei sistemice spre exemplu) dar şi la

reducerea diversităţii situaţiilor de migraţie internaţională în explicaţie.

Rolul jucat de factorii invocaţi de sistemul mondial în migraţie este indiscutabil,

dar invocarea lor pare mai degrabă a descrie realitatea lumii contemporane în măsura în

care posibilitatea de a explica ratele diferenţiate de migraţie (la nivelul ţării de origine)

este redusă la elemente strict particulare (de genul legături coloniale, staţionarea trupelor

armate ale puterilor din centru, flux intens de investiţie de capital economic). Practic

teoria lasă neacoperită o secvenţă importantă a procesului de migraţie, pentru că

răspunsul său la întrebarea „De ce?” se limitează la lămurirea mecanismelor care conduc

17

la apariţia unei categorii de indivizi cu o probabilă propensiune pentru migraţie. De ce

numai o parte dintre ei (şi probabil o mică parte) aleg migraţia internaţională şi ceilalţi

(probabil cel mai mulţi) se orientează către alte alegeri rămâne un aspect neclar. În aceste

condiţii, teoria sistemului mondial în migraţie nu mai furnizează o explicaţie pentru

apariţia unui fenomen ci descrie o realitate, fundalul pe care migraţia se desfăşoară.

1.3.5 Abordări din perspectiva reţelelor de migranţi 16

Reţelele de migranţi reprezintă una dintre temele predilecte ale literaturii dedicată

migraţiei internaţionale contemporane (şi nu numai internaţionale). În 2000, într-o

discuţie asupra teoriilor utilizate în migraţie, Arango nota: “Puţine lucruri, dacă există

unele, sunt aşa de caracteristice modului contemporan de abordare al migraţiei ca atenţia

centrală acordată reţelelor de migraţie…” (Arango, 2000: 291). Deşi de actualitate, tema

reţelelor nu este nouă, dimpotrivă, ar putea fi considerată alături de privilegiatele aspecte

economice, una dintre constantele cercetării migraţiei. Creşterea interesului pentru

reţelele de migranţi începe să se manifeste în anii’60 –’70, în dezbaterea legată de

efectele migraţiei rural – urban la nivel individual. Împotriva perspectivei indivizilor

atomizaţi şi rupţi din mediul de origine se adună evidenţa empirică a reţelelor de rudenie,

a celor bazate pe originea comunitară comună care integrează migranţii în noul mediu,

menţinându-i în conexiune funcţională cu cel vechi.

În migraţia internaţională interesul pentru reţelele de migranţi se impune, în

ultimul sfert al secolului trecut, o dată cu manifestarea şi (conştientizarea la nivelul

16Reţelele de migranţi desemnează o realitate pentru care nu există un termen consacrat în literatură; se folosesc “reţele de migraţie”

(Arango, Gurak şi Caces) “reţele de imigranţi” (Boyd), “reţele personale”, “reţele sociale” etc În unele cazuri sub această denumire

sunt incluse şi aspectele instituţionale ale fluxurilor (recrutatorii, traficanţii, agenţii de turism) (Boyd, 1996: 297). Variata pentru care

am optat este cea utilizată de Massey şi alţii. (“reţele de migranţi”) pentru a desemna “seturi de relaţii interpersonale care conectează

(leagă) migranţi, foşti migranţi şi nonmigranţi în aria de origine şi destinaţie prin legături de rudenie, prietenie şi origine comunitară

comună” (Massey şi alţii, 1992: 42).

cercetării ştiinţifice) a modificărilor fenomenului la scară globală(concentrarea într-un

număr redus de ţări de origine raportat la cel posibil, amploarea formelor clandestine,

importanţa reîntregirii familiei, incapacitatea factorilor politici de a controla fluxurile ca

să amintim doar câteva).

18

Majoritatea încercărilor teoretice din “mozaicul contemporan”, ca să folosim

termenii lui Arango, încorporează elemente referitoare la reţelele de migranţi în

explicaţie, evident din perspective diferite, făcând dificilă delimitarea unei direcţii

distincte sub termenul de “reţele de migranţi”. În 1992, Gurak şi Caces identificau, într-o

trecere în revistă a literaturii nu mai puţin de 12 abordări ale reţelelor în migraţia

internaţională17. Ceea ce încearcă reţelele de migranţi ca perspectivă teoretică este tocmai

integrarea elementelor disparate într-o construcţie unitară, bazată pe centralitate reţelelor

în explicaţie şi pe evidenţierea caracterului dinamic şi cumulativ al migraţiei.

Imaginea propusă este una a spaţiilor interconectate: spaţiul de origine (cel mai

adesea considerat în forma comunităţii) şi spaţiul de destinaţie (privilegiat abordat în

forma comunităţii etnice de imigranţi). Relaţiile sociale şi simbolice stabilesc legăturile,

furnizând potenţialilor migranţi/migranţilor acces la informaţie, sprijin în găsirea

aranjamentelor celor mai sigure şi ieftine de depăşire a interdicţiilor de intrare în spaţiul

ţării de destinaţie, sprijin în găsirea unui loc de muncă şi a unei locuinţe şi eventual

mijloace de trai pentru o perioadă de început a căutărilor, suport emoţional şi social.

Reţelele de migranţi ajunse la maturitate sporesc accesibilitatea migraţiei ca strategie (din

punct de vedere al resurselor pe care le antrenează, la nivel individual sau al gospodăriei),

diminuând selectivitatea fenomenului. Orice eveniment de migraţie, prin includerea unui

nou individ în reţea, creşte probabilitatea de apariţie în viitor a unui nou eveniment

asemănător, lărgind cercul celor care au acces la resursele reţelei şi sporindu-i-le în

acelaşi timp. Perspectiva este aşadar una dinamică, procesul evoluând către un moment al

dezvoltării sale independent de factorii care l-au declanşat, practic auto-susţinându-se18.

17Gurak, Douglas T., Caces, Fe. (1992). Migration Networks and the Shaping of Migration systems. În Kritz.M., Lim, L, Zlotnik, H. (eds.), International migration systems – a global approach, Oxford; Clarendon Press.18 Există puncte de vedere care susţin chiar schimbări la nivelul motivaţiei individuale în forma absolută a migraţiei ca şi

comportament de imitaţie: “Mulţi migranţi se deplasează pentru alţii cu care ei sunt în legătură (connected în original) cu cei care au

migrat anterior” (Arango, 2000: 291)

Preocuparea pentru reţelele de migranţi tinde să evolueze pe de o parte spre

dezvoltarea independentă a unor direcţii (deocamdată) de analiză pornind de la aspecte

particulare puse în evidenţă anterior (cum este cazul abordării instituţionale) iar pe de altă

19

parte către încercarea de sistematizare a acumulărilor în abordări mai generale (cazul

teoriei capitalului social).

1.3.6 Abordarea instituţională

Orientarea teoretică prezentată sub această denumire este încă în faza sa de

început, mai degrabă rezultatul unei încercări de sistematizare a cadrului conceptual în

domeniul migraţiei decât o teorie impusă prin sine însăşi. Incluse până în prezent cu

precădere în efortul pentru consolidarea altor linii teoretice (în special reţele de migranţi),

abordarea se centrează pe studiul instituţiilor care apar şi se dezvoltă în cadrul şi exclusiv

ca rezultat al fluxurilor de migraţie. Categoria este extrem de eterogenă, incluzând pe de

o parte agenţi19 care speculând oportunităţile economice oferite de diferenţa între numărul

mare de indivizi care doresc să emigreze şi restricţiile de intrare/muncă/şedere/legalizarea

situaţiei din cele mai multe dintre ţările dezvoltate, înlesnesc intrarea, transportul, găsirea

unui loc de muncă, locuinţe, facilitează obţinerea actelor etc. în ţara de destinaţie,

(Massey şi alţii, 1998: 44) şi organizaţiile voluntare care asigură imigranţilor suport,

militând pentru drepturile acestora sau chiar furnizând ajutor material, juridic etc.

Ideea centrală a abordării este că dezvoltarea laturii instituţionale a unui flux

combinată cu existenţa reţelelor de migranţi conferă independenţă procesului în raport cu

mediul în care se desfăşoară, constituind elementele fundamentale pe care se bazează

caracteristica sa de autosusţinere.

1.3.7 Abordarea din perspectiva capitalului social

Pentru prima oară în 1987, într-o analiză a migraţiei mexicane în SUA Douglas

Massey şi colegii săi vorbesc, despre reţelele de migranţi în termeni de capital social (ca

19 Poate fi vorba de indivizi, firme, instituţii ale statului care intervin în migraţie, indiferent de caracterul legal sau ilegal al activităţii

lor.

formă de capital social)20, deschizând o nouă linie teoretică, prin plasarea reţelelor în

cadrul conceptual mai larg al teoriei capitalului social în sociologie.

20

Perspectiva este una dinamică, preocupată de “formarea capitalului social prin

expasiunea reţelelor” (Massey, Espinosa, 1999: 109), abordând tema creşterii beneficiilor

migraţiei internaţionale în momentul de dezvoltare a reţelelor ca rezultat al reducerii

costurilor şi riscurilor asociate şi ridicând implicit probabilitatea apariţie viitoare a

fenomenului (fie în cazul aceluiaşi individ, fie în cazul potenţialilor migranţi).

Practic teoria capitalului abordează o tematică veche (cea a reţelelor) într-o nouă

perspectivă, beneficiile sale anticipate reprezentând însă mai degrabă o sarcină pentru

viitor. Etapa de căutări în care se află abordarea este sugerată de încercările ezitante de a

integra, pe lângă tema reţelelor şi instituţiile migraţiei (prezentată anterior). Deşi în 1993

Massey şi colegii săi vorbeau despre teoria reţelelor şi teoria instituţională (Massey şi

alţii. 1993 ), în 1998 (Massey şi alţii, 1998) aceeaşi autori plasează cele două abordări în

cadrul teoriei capitalului social cu singurul argument că „În timp, indivizii, firmele şi

organizaţiile devin bine cunoscute imigranţilor şi instituţional stabile, constituind o altă

formă de capital social (sublinierea noastră) pe care migranţii se pot baza pentru a obţine

(câştiga) accesul la pieţele străine de forţă de muncă” (Massey şi alţii, 1998: 44). Unirea

celor două abordări este însă discutabilă (Arango în2000), el inşuşi unul dintre autori

nota: „Totuşi, includerea unor astfel de instituţii în noţiunea de capital social, care

integrează relaţiile interpersonale, nu pare aşa de simplă ca în cazul reţelelor” (Arango,

2000: 291).

Preocupările pentru reţelele de migranţi par să fi fost în primul rând legate de

identificarea funcţiilor pe care le joacă în cadrul procesului de migraţie.

Indiferent de abordare sunt puţine informaţiile, generalizările sau construcţiile teoretice

care fac referire la reţeaua de migranţi în sine. Definiţiile utilizate sunt în multe dintre

cazuri atât de generale (inclusiv definiţia pe care o utilizez) încât la limită nu se poate

defini în mod adecvat „obiectul” de cercetare. Există o categorie extinsă de întrebări

20 “Contactele personale cu prieteni, rude şi paisanos dau migranţilor acces la slujbe, locuiţă şi asistenţă financiară în Statele Unite. Pe

măsură ce reţeaua conexiunilor interpersonale este extinsă şi elaborată, acest capital social este în măsură crescândă disponibil

viitorilor migranţi peste tot în comunitatea de origine, progresiv reducând costurile financiare şi “fizice” ale migraţiei în SUA.”

cărora cercetarea în domeniu nu le poate încă răspunde: cum apare o astfel de reţea, cum

evoluează, care sunt stadiile prin care trece, cum se ajunge la încetarea migraţiei etc.

Dinamica reţelelor de migranţi este un subiect asupra căruia prea puţin studiile de până

21

acum par să fi insistat. În ciuda faptului că cele două probleme sunt constant menţionate

(M. Boyd, Gurak şi Fei, Arango, Massey şi alţii.) ele rămân încă în „aria care cere

investigaţii viitoare” (Arango. 2000: 292).

Probabil dificultatea proiectării şi realizării de cercetări în condiţii de dublă

locaţie este unul dintre motive (o discuţie interesantă asupra posibilităţilor de investigare

a migraţiei din această perspectivă, deşi referindu-se la migraţia internă, o oferă Graeme

Hugo) (Hugo: 1981:213 - 223).

În mod surprinzător, aşa cum notează Caces şi Fei (Gurak, Caces, 1992: 159), în

ciuda unei suprapuneri conceptuale cel puţin, analiza reţelelor în migraţie preia încă

destul de puţin din analiza reţelelor în sociologie. (Autorii citaţi identificau în 1992 doar

trei mari idei preluate în studiul migraţiei: legături slabe, comunităţi non-teritoriale,

focarele de organizare ale reţelelor (organizing foci of networks)).

Orientările din cadrul reţelelor de migranţi înfăţişează un joc ambiguu între

particular şi general, cu asumpţii susţinute pe baza studiilor asupra unor fluxuri vechi (de

genul Mexic SUA), cu reţele ajunse în maturitate, fără a putea preciza în ce măsură

concluziile sunt valabile oricând şi oriunde şi pentru orice tip de migraţie. Graeme Hugo

sugera spre exemplu, că în cazul migranţilor cu un

nivel de educaţie ridicat, reţeaua de migranţi joacă un rol mult mai puţin important decât

în cazul celor cu un nivel de educaţie mai scăzut (diferenţe semnificative sunt semnalate

şi în funcţionarea ca surse de informaţii, una dintre funcţiile importante ale reţelei).

În ciuda evidentelor sale probleme de articulare şi explicaţie, reţelele de migranţi

par una dintre cele mai promiţătoare abordări în contextul unei lumi caracterizate de o

creştere a migraţiei clandestine şi apariţia de forme transnaţionale. Marile sale avantaje în

raport cu celelalte teorii sunt perspectiva asupra migraţiei ca proces desfăşurat între două

sisteme (cel de la origine şi cel de la destinaţie), devinind astfel interconectate într-o

relaţie dinamică şi abordarea la nivel meso, cum o numeşte Thomas Faist (Faist, 1997:

187-219), cu potenţial de a depăşi limitele unor abordări care reduc totul la individ sau

dimpotrivă la societate(lume).

1.3.8 Cauzalitatea cumulativă

22

Cauzalitatea cumulativă este mai degrabă o perspectivă asupra migraţiei, decât o

teorie, în măsura în care privilegiază o abordare (migraţia internaţională ca proces

cumulativ) în sprijinul căreia aduce argumente disparate, fără a se constitui într-un corpus

unitar capabil să susţină explicaţia apariţiei, dezvoltării şi/sau dispariţiei fenomenului.

La origine stau scrierile lui Myrdal asupra cauzalităţii dinamice/cumulative, idee

preluată şi aplicată domeniului migraţiei internaţionale actuale de către acelaşi Douglas

Massey (Massey şi alţii, 1998: 45 – 49). Practic este vorba de dezvoltarea/integrarea

elementelor furnizate în special de teoria reţelelor de migranţi (capitalului social) în

direcţia cauzalităţii procesului. Cu reţelele de migranţi şi elementele instituţionale ne

plasăm în plină desfăşurare a migraţiei, cauzalitatea cumulativă propune, cu câştigurile

celor două linii de studiu, o întoarcere la întrebarea “De ce?”. Întoarcerea nu este

nicidecum către declanşarea migraţiei (aşa cum o fac economia neo-clasică sau sistemul

mondial) ci către „de ce”-urile din faza de maturitate a fluxurilor. Ideea în jurul căreia se

aşează argumentaţia este că, prin natura ei, “cauzalitatea este cumulativă, prin faptul că

fiecare act de migraţie alterează contextul social în care deciziile viitoare (subsecvente)

sunt luate, într-un mod tipic ce face deplasările adiţionale mai probabile” (Massey şi alţii,

1993:451). Este vorba aşadar de o perspectivă dinamică, ce plasează migraţia în categoria

proceselor care se autosusţin, perpetuându-se şi prin mecanismele cărora le dă naştere.

Şase factori cu acţiune la nivele combinate sunt responsabili în viziunea lui

Massey pentru caracterul cumulativ al migraţiei internaţionale: distribuţia veniturilor

(gospodăriei la nivel de comunitate) (sau deprivarea relativă în termenii lui Arango),

distribuţia pământului şi modul de organizare agrar(la nivelul comunităţii de origine),

cultura migraţiei (comunitate de origine), distribuţia regională a capitalului uman

(regiune de origine), etichetarea socială (destinaţie), cărora li se adaugă reţelele de

migranţi şi instituţiile (tratate anterior).

Caracterul eterogen al cauzalităţii cumulative ca abordare teoretică, devine

explicit după menţionarea mecanismelor de auto susţinere a migraţiei: deprivarea relativă

ca factor stimulator de migraţie este unul dintre elementele la care recurge noua

economie a migraţiei în explicaţie etichetarea socială a muncii prin definirea unor slujbe

ca rezervate imigranţilor este un element specific teoriei pieţei forţei de muncă

segmentate, reţelele de migranţi şi elementele instituţionalizate au fost tratate anterior ca

părţi ale teoriei reţelelor. Practic contribuţia se reduce la evidenţierea distribuţiei

23

pământului şi a modului de producţie agrar, la distribuţia la nivel regional a capitalului

uman (de altfel un subiect al economiei neo-clasice) şi la apariţia şi dezvoltarea culturii

migraţiei.

Cultura migraţiei este poate una dintre contribuţiile cele mai interesante în cadrul

abordării, departe însă de a fi specificată. În principiu, se afirmă că gusturile şi motivaţiile

migranţilor suferă schimbări în urma experienţei în ţările industriale dezvoltate. Indivizii

capătă “obişnuinţa” unui stil de viaţă (incluzând consumul) care sunt greu de susţinut în

aria de origine la întoarcere, crescând probabilitatea unei întoarceri în spaţiul de

destinaţie anterior. (Situaţia se referă în mod evident la variantele de migraţie circulatorie

prin tradiţie, de tipul fluxului Mexic – SUA). Situaţia descrisă este fără îndoială

interesantă, dar trebuie remarcat, că nu sporeşte probabilitatea de migraţie a altor indivizi

ci pe cea a celor cu experienţă de migraţie, ceea ce este cu totul altceva, decât extinderea

fenomenului. Dacă ducem raţionamentul mai departe, migraţia repetată a unui individ nu

este neapărat rezultatul schimbării postulate.

În cadrul noii economii a migraţiei explicaţia ar putea fi la fel de plauzibil plasată

ca strategie permanentizată de reducere a riscurilor asupra veniturilor gospodăriei în

condiţiile în care situaţia economică la destinaţie nu se îmbunătăţeşte îndeajuns de mult

pentru a se obţine venituri comparabile cu cele din străinătate. (De altfel, într-o formă

care are la bază cu totul alte argumente, şi teoria sistemului mondial şi postulata influenţă

a rolului informaţiei despre societăţile dezvoltate are aproximativ acelaşi efect, fără a fi

vorba de o cultură a migraţiei). Recursul la cele două orientări teoretice care explică

acelaşi fapt empiric constatat (evenimentul de migraţie creşte probabilitatea propriei

repetări), are tocmai sensul de a arăta că mai degrabă cultura migraţiei şi acţiunea ei

asupra repetitivităţii evenimentului la nivel individual este o ipoteză decât un mecanism

demonstrat. Mergând mai departe, la nivel comunitar, recursul la cultură pare ca în multe

situaţii, elementul care umple golurile din explicaţie. În cazul de faţă, rolul jucat de

migraţie ca rit de trecere de la adolescenţă la maturitate, în cazul unor comunităţi, ar fi

argumentul forte în susţinerea apariţiei şi dezvoltării, la nivel comunitar, a unei culturi

care include migraţia “adânc înrădăcinată în repertoriul comportamental al oamenilor şi

“valorile asociate migraţiei” ca devenite “parte a valorilor comunităţii” (Massey şi alţii,

1998: 452 – 456).

24

Influenţa migraţiei asupra culturii este nu numai posibilă, dar şi probabilă, dar

dacă luăm în considerare gradul de stabilitate al valorilor apare în primul rând întrebarea,

pentru ce cazuri ar putea fi valabilă o asemenea explicaţie? Care sunt valorile asociate

migraţiei şi care este relaţia între impunerea lor şi creşterea migraţiei la nivel comunitar

sunt încă întrebări de răspuns pentru cauzalitatea cumulativă.

Revenind la ceilalţi doi factori specifici, distribuţia pământului şi modul de producţie

agrar, prima remarcă, de altfel una generală pentru noile abordări teoretice ale migraţiei,

este postularea migraţiei ca fenomen/proces care leagă exclusiv ţările lumii a treia şi

ţările cele mai dezvoltate ale lumii şi, mai particular, aria rurală a lumii a treia de lumea

dezvoltată.

Considerarea distribuţiei pământului ca şi a modului de producţie agrar ca factori

cheie în explicaţia migraţiei înseamnă că agricultura şi proprietatea asupra pământului

sunt elemente definitorii pentru situaţia de plecare a viitorului migrant/familiei –

gospodăriei sale. Modalitatea de distribuţie a pământului face trimitere la studiile despre

efectele migraţiei, care au pus în evidenţă în mod constant tendinţa migranţilor de

revenire sau a familiilor/gospodăriilor care includ migranţi spre achiziţionarea

pământului şi scoaterea lui din circuitul agricol (resursele venite din străinătate sub forma

banilor nefăcând necesară întoarcerea la ocupaţiile din agricultură, pământul fiind

achiziţionat în special pentru valoarea sa de a conferi prestigiu social). La nivel

comunitar, susţine cauzalitatea cumulativă, scoaterea din ce în ce mai multor terenuri din

circuitul productiv reduce numărul locurilor de muncă disponibile şi implicit constituie

un impuls pentru adoptarea migraţiei ca strategie de supravieţuire. Pe de altă parte,

aceeaşi orientare, susţine recursul familiilor/gospodăriilor de migranţi la tehnologie

avansată în domeniu şi implicit reducerea necesarului de forţa de muncă (modificare

modului de producţie agricol).

Factorul capital uman considerat la nivel regional în ţara de destinaţie, este poate

punctul cel mai slab al abordării. Deşi una dintre asumpţiile de bază a teoriei capitalului

social (pe care o include de altfel) este cea a reducerii costurilor şi riscurilor asociate

migraţiei şi implicit reducerea selectivităţii, cauzalitatea cumulativă postulează cercul

vicios al pierderii suferite de ţara (în cazul de faţă regiunea) de origine prin migraţie în

termeni de capital uman, argumentând că cei care migrează sunt în cei “relativ bine

25

educaţi, calificaţi, productivi şi puternic motivaţi” crescând productivitatea în aria de

destinaţie, micşorând-o în acelaşi timp la origine.

1.3.9 Abordarea sistemică

Abordarea migraţiei internaţionale în termeni de sistem porneşte de la

Mabogunje, care aplică în anii ’70 perspectiva sistemică în studiul migraţiei rural –

urban, în cazul Africii. Ideea reapare sporadic în studii în anii ’80 dar va fi tratată

sistematic pentru prima oară în cazul migraţiei internaţionale de Kritz şi colegii săi în

1992.

Manifest legată de incapacitatea aparatului conceptual de a explica noile forme

ale fenomenului21 (Kritz, Zlotnik. 1992: 1-2), perspectiva sistemică încearcă să surprindă

caracterul dinamic al migraţiei, integrând aspecte din aria de origine şi destinaţie.

Construcţia teoretică, destul de sumar elaborată, are la bază ideea că migraţia

internaţională poate fi cel mai bine înţeleasă prin considerarea sistemelor spaţial definite

pe baza fluxurilor de migraţie22, ca “un grup de ţări care schimbă un număr relativ mare

de migranţi unele cu altele” (Kritz, Zlotnik, 1992: 2). Existenţa unui flux de migraţie este

însă condiţia necesară dar nu şi suficientă, pentru definirea unui sistem de migraţie

(Zlotnik, 1992: 19), schimbul de persoane reprezentând numai unul din fluxurile care

leagă ţările împreună într-un sistem. Intenţia abordării este de a surprinde complexitatea

actuală a fenomenului prin includerea simultană în explicaţie a factorilor care intervin la

diverse nivele (nivel macro, meso şi mai puţin, deşi intenţia există, micro), acţionând în

diverse contexte (economic, politic, social şi demografic), într-o perspectivă temporală

care ia în considerare elemente de natură istorică şi modificările intervenite în cadrul

iniţial în care migraţia apare (inclusiv ca rezultat al dezvoltării acesteia). Deşi schema

explicativă propusă este complexă, aplicarea ei efectivă a condus prioritar la abordări

descriptive ale migraţiei internaţionale (demersul din Worlds in motion)

21Kritz. M., Zlotnik. H. (1992). Global interactions; Migration sisytems, processes, and policies. În Kritz.M., Lim, L, Zlotnik, H. (eds.). International migration systems – a global approach. Oxford: Clarendon Press.22 O caracteristică distinctivă în încercarea de a suprinde complexitatea actuală a fenomenului migraţiei internaţionale este

considerarea simultană a tuturor mişcărilor de populaţie între ţările unui sistem, indiferent de formă, incluzând turismul, deplasările la

studii, contrafluxul de personal calificat/înalt calificat etc.

26

integrarea coerentă şi suprinderea interacţiunii între elemente situate la nivele diferite de

analiză rămânând mai degrabă un deziderat (Arango. 2000: 292)

Modalitatea de definire a sistemelor este şi ea un punct problematic al abordării.

Cele 5 “principii generale” pentru a ghida identificare unui sistem de migraţie

internaţională propuse de Hania Zlotnik (Zlotnik, 1992: 20) sunt destul de imprecise 23,

modul în care lucrează efectiv privilegiind, aşa cum afirmă Arango, partea stabilă a

sistemelor (ţările de destinaţie) cu efecte imediate asupra explicaţiei (Arango, 2000: 292).

Capitolul II Fenomenul migraţionist în Europa

2.1 Periodizarea migraţiei în Europa

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat

patru perioade principale de migraţie24. Aceste perioade sunt marcate de evenimente

importante care au influenţat tendinţele migraţioniste (vezi și anexa. 1).

a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei: perioada 1950-1970

Imediat după al doilea război mondial, etnicii naţionali şi alte persoane care s-au

deplasat au început să se întoarcă în ţările de origine, generând fluxuri migratorii de masă

în Europa. În acelaşi timp, însă, reconstrucţia Europei postbelice necesita o mare cantitate

de forţă de muncă. Ca urmare, autorităţile statelor interesate, firme sau agenţii private au

început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mişcări migraţioniste în cadrul

Europei şi dinspre ţările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea şi creşterile

succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.

Competiţia cu modelul politic socialist din Europa Centrală şi de Est a stimulat

dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării,

23Pe baza aceleiaşi abordări studiul Haniei Zlotnik propune în 1992 o “împărţire” în sisteme sensibil diferită de cea propusă de Massey

et al. în 1998. Cum sistemele sunt definite în primul rând de stabilitate, soluţiile distincte înseamnă în ultimă instanţă a, insuficientă

elaborare a criteriilor de definire.24Garson, J.P., Loizillon, A. (2003). Changes and Challenges:Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE, Bruxelles

27

dar şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de securitate socială şi, astfel, la evoluţia

către statele bunăstării generale din Europa de Vest.

În această perioadă, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul

construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în

ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud (Grecia, Portugalia,

Spania şi într-o mai mică măsură Italia) – ţări care s-au confruntat cu economii în

stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns, la început, nevoilor pieţei muncii din

Europa de Vest.

Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunităţii Economice

Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a

persoanelor între cele şase state fondatoare.

Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creştere importantă a migraţiei în interiorul

Comunităţii, datorată în mare parte numărului important de lucrători italieni care se

deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar şi după realizarea în 1968 a

cadrului legal şi instituţional pentru asigurarea acestei libertăţi, fluxurile migratorii

dinspre ţările terţe au rămas cantitativ superioare migraţiei forţei de muncă

intracomunitară, conform studiului realizat de Garson şi Loizillon.

În această perioadă, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind

circulaţia forţei de muncă între cele şase state membre şi ţări terţe – spre exemplu între

Germania şi ţări ca Italia (1955), Grecia şi Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963),

Portugalia (1964), Tunisia (1965) şi Iugoslavia (1968).

Studiile Comisiei Europene arată că, în această perioadă, formele migraţiei forţei

de muncă au variat considerabil, în concordanţă cu circumstanţele istorice.

Astfel, Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să folosească

forţa de muncă din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi

culturale ofereau şansa de a obţine forţă de muncă chiar fără a utiliza sisteme de recrutare

specifice. Dimpotrivă, ţări ca Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru

„colonială”. De aceea, au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea

lucrătorilor străini temporari, cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători

oaspeţi”, fiind nevoie de activitatea lor.

În perioada 1945-1975, dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii

străini a diminuat volumul imigraţiei ilegale. Combaterea imigraţiei ilegale a devenit o

28

problemă prioritară a politicilor multor state membre după declinul economic de la

mijlocul anilor ’70, urmat de creşterea şomajului.

Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor

’70, mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în Comunitatea Economică

Europeană, incluzând lucrătorii temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul

anilor ’80, numărul străinilor rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii ’50,

ajungând la 15 milioane. În anul 2000, peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în

Spaţiul Economic European, reprezentând 5,4% din totalul populaţiei, cu mici variaţii

între ţări.

b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumătate a anilor ’80

Cea de-a doua perioadă a migraţiei a fost marcată de crizele economice, datorate

creşterii preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia

mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat

natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare, migraţia forţei de

muncă s-a modificat.

Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia. Şomajul în

creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile

active de recrutare din străinătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru

angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi s-au

stabilit cote anuale pentru forţa de muncă din străinătate.

De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi

să se întoarcă în ţările de origine.

În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a condus la întoarcerea masivă

a imigranţilor în ţările de origine. Conform estimărilor Naţiunilor Unite, doar 10% dintre

lucrătorii migranţi s-au întors în ţările de origine în următorii doi ani după criza petrolului

din 1973, combinată cu criza civică din 1974-1975.

Cu toate acestea, aşa cum arătau în studiul lor Gaston şi Loizillon, migraţia forţei

de muncă a scăzut până spre sfârşitul anilor ’80. Totodată, conform datelor furnizate de

EUROSTAT, alte categorii ale migranţilor au crescut semnificativ, în special ca urmare a

reunificărilor familiale.

În plus, migraţia forţei de muncă a fost urmată tot mai mult de migraţia în alte

scopuri, în special în căutare de azil.

29

Deşi Uniunea Europeană s-a extins în 1974, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei

şi Danemarcei, migraţia intracomunitară a stagnat, nu numai ca urmare a crizei

economice, dar şi a convergenţei salariilor între statele membre.

c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numărului

solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi minorităţilor etnice

A treia perioadă a migraţiei, care a început la sfârşitul anilor ’80, este

caracterizată de diversificarea statelor gazdă şi a celor de origine. Ţări de emigraţie

tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia şi Portugalia, se transformă

treptat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci

dintr-un grup de ţări mult mai diversificat. Numărul solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor

a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parţial, schimbărilor politice din Europa

Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică. De asemenea, conflictele regionale,

precum cele din fosta Iugoslavie şi nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de

solicitanţi de azil şi refugiaţi din zonele afectate.

Conform statisticilor OCDE, această perioadă se caracterizează, de asemenea,

prin predominanţa fluxurilor migratorii pentru reunificare familială şi revenirea

interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru lucrătorii calificaţi şi înalt

calificaţi, spre sfârşitul anilor ’90.

După prăbuşirea blocului comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul

migrator est-vest, în special circulaţia minorităţilor etnice. De la sfârşitul anilor ’80 până

la începutul anilor ’90, întoarcerea minorităţilor etnice în ţările de origine a fost

semnificativă şi direcţionată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania,

dar şi Grecia şi Finlanda.

De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate

de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Ţările terţe nu beneficiază

de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la procesul de integrare europeană,

dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale Uniunii Externe, printre care şi migraţia

ilegală. Pe de altă parte, state membre ale Uniunii Europene, precum şi statele candidate

se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei.

d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţiei ilegale

În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a migraţiei forţei

de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensităţii fazei de expansiune de la

30

sfârşitul anilor ’90, iar, pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi

comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei, sectoare care necesită forţă de muncă înalt calificată.

Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură,

construcţii şi lucrări publice, precum şi serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei şi

Portugaliei).

După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie, politicile

privind recrutarea forţei de muncă din străinătate favorizând soluţia lucrătorilor străini

temporari. Totodată, studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de

muncă în ţările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franţa şi Spania).

În anii ’90 a crescut şi ponderea femeilor în rândul migranţilor. Această tendinţă

se observă în special în Franţa, Grecia, Suedia, Marea Britanie şi Italia. Tendinţa de

„feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul

reunificărilor familiale.

Ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt doar ţări de emigraţie, ci şi de

imigraţie şi tranzit, devenind atractive pentru imigranţii din Orientul extrem. În timp ce

populaţia din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria şi Polonia)

migrează spre ţările Europei de Vest, aceleaşi ţări devin destinaţie pentru migranţii din

ţările Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodată, migraţia ilegală a căpătat

noi dimensiuni şi a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării reţelelor de trafic

internaţional şi creşterii rolului lor în circulaţia internaţională a forţei de muncă, politicile

Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit măsurile represive

împotriva traficanţilor, angajatorilor sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie de ilegalitate.

Din a doua jumătate a anilor ’90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele

migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilorâ şi

studenţilor din Europa Centrală şi de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea

zidului Berlinului şi căderea regimurilor socialiste, din 1989. Ţări precum Marea

Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt

calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de

lucrători.

Cererea de lucrători înalt calificaţi poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de

ţările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migraţiei creierelor” fiind încă foarte

apreciate. Importul de specialişti încă are loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută.

31

Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti, dinspre ţările

bogate înspre cele mai puţin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt

calificat datorită creşterii eficienţei economice în ţările dezvoltate. Totodată, capitalul şi

investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, atrăgând specialişti din ţările bogate.

Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, inclusiv

migraţia persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul

apropiat. Este de aşteptat ca unele state membre să prefere migraţia specialiştilor şi să

elaboreze reglementări şi proceduri care să o faciliteze. Însă, aşa cum remarca Marc

Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană

va trebui să identifice, în acelaşi timp, şi soluţiile pentru a limita efectele negative

produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

niversal Miºcãri de populaþii

2.2 Direcţiile de migraţie

Dacă în perioada postbelică doar câteva state (îndeosebi SUA, Canada şi

Australia) solicitau un număr mare de emigranţi spre a acoperi necesarul forţei de muncă

din zone sau domenii de activitate importante (fiind atunci şi singurele care aveau

departamente sau ministere ale imigraţiei), ulterior mai multe ţări vest-europene, ajunse

la un standard superior de dezvoltare, au recurs la importul forţei de muncă şi indigenarea

unui număr mare de străini.

În prezent, principalele state europene de destinaţie finală a migranţilor sunt,

în ordine: Germania (cu 8 milioane de migranţi indigenaţi, din care circa 4 milioane

turci); Franţa; Marea Britanie, Italia, Spania.

Se estimează că, în următorii 15 ani, principalele fluxuri migratorii se vor

canaliza pe trei mari direcţii:

- migraţia către Statele Unite ale Americii si Canada, provenind în principal din

America Latină, America Centrală si Asia;

- migraţia către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul

Mijlociu, Asia si Eurasia;

32

- fluxuri migratorii între ţările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai

puţin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa

Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia si regiunea Pacificului, fostele ţări comuniste.

Pe parcursul lărgirii Uniunii Europene, care incumbă libera circulaţie a

persoanelor în spaţiul comunitar, guvernele unor state (îndeosebi al Marii Britanii) au

impus o serie de măsuri pentru limitarea numărului de imigranţi, virtuali aspiranţi la

locuri de muncă ocupate anterior de autohtoni. Măsurile respective s-au dovedit a fi însă

contraproductive pentru propriile economii. În prezent, chiar Marea Britanie unde există

temerea faţă de exodul muncitorilor din fostele state socialiste, se recunoaşte nivelul de

calificare şi eficienţă al acestora şi se solicită relaxarea criteriilor de absorbţie.

În Italia, cei trei milioane de migranţi regulari (reprezentând 5,2% din populaţia

ţării) generează 6,1% din PIB, adică 86,7 miliarde de euro. Semnificativ este faptul că în

Italia 506.000 de imigranţi şi-au achiziţionat locuinţe. Tot în Italia, în 2006, comunitatea

românească (cu 297.570 de membri) se afla pe locul trei, după cea albaneză (348.813) şi

marocană (319.537). 15% din căsătoriile care au loc în Italia sunt căsătorii mixte.

Sesizând aportul consistent în creşterea economiilor statelor comunitare, Uniunea

Europeană încearcă să impună conceptul „migraţiei circulare“, respectiv reducerea

formalităţilor pentru străinii care vor să revină în ţara în care deja au mai muncit o

perioadă de timp. De asemenea, încearcă o prevenire a fluxului migraţiei materiei cenuşii

din spaţiul comunitar în SUA (practicante ale unei politici discriminatorii în domeniul

vizelor) care, prin politicile „brain-drain“, cooptează selectiv doar intelectuali de mare

performanţă. (Prin intermediul unor instituţii specializate, în primul rând IREX - The

International Research & Exchanges Board, care în anul 2002 avea alocat un buget de 48

milioane dolari, autorităţile americane atrag permanent elite intelectuale din întreaga

lume, inclusiv din statele comunitare).

Forul european este îngrijorat de faptul că migraţia intelectuală şi, secundar,

migraţia forţei de muncă înalt calificată va adânci în timp decalajul dintre estul şi vestul

spaţiului comunitar, dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Ca urmare,

se impune gândirea unei strategii menite să conducă la diminuarea tendinţei menţionate,

în primul rând prin crearea unor locuri de muncă suficient de bine remunerate în ţările

furnizoare de migraţie.

33

Dacă până în prezent prin Programul de la Haga şi Planul de acţiune de la Rabat,

Comisia Europeană a vizat doar măsuri de combatere a migraţiei ilegale, în prezent este

preocupată de gestionarea, de o manieră echitabilă a întregului fenomen migraţionist,

deci şi a dinamicii sale ce se consumă în forme licite.

2.3 Preocupările Uniunii Europene privind migraţia pentru muncă

Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a cetăţenilor

statele membre în spaţiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementării liberei

circulaţii a lucrătorilor în spaţiul comunitar. După 1957, numeroasele reglementări

comunitare, convenţii internaţionale sau următoarele tratate asupra Comunităţii Europene

au contribuit la facilitarea circulaţiei persoanelor în Uniunea Europeană.

Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii

Europene şi statelor membre după 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare

în 1999, eforturile Comunităţii Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici

comune în domeniul azilului şi migraţiei.

Uniunea Europeană consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi

cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migraţiei. Statele membre

trebuie să stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe

teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane şi să asigure accesul la informaţii

al persoanelor vizate, precum şi mecanismele de control funcţionale.

Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul

drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă

şi îmbunătăţirii situaţiei economice generale din ţările implicate în circulaţia forţei de

muncă, în fenomenul migraţiei, sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii

presiunii migraţiei. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente să fie eficientizată pentru a

da un efect de propagare rezultatelor.

Însă, statele membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situaţii foarte diferite

în ceea ce priveşte migraţia: istoric al migraţiei diferit, nivel diferit al dependenţei

economice faţă de imigraţie şi, nu în ultimul rând, o preocupare diferită faţă de tendinţele

manifestate de migraţie în ultima perioadă. De aceea, dezideratul unei politici comune

privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios25.

34

Stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului migraţiei şi

armonizarea politicilor privind migraţia ale statelor membre reprezintă una dintre cele

mai importante provocări ale migraţiei în Uniunea Europeană. Rezolvarea acestei

probleme va deveni stringentă în viitor, pe măsură ce economiile şi societăţile statelor

membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranţi, ca urmare în special a

îmbătrânirii populaţiei.

Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea

Europeană urmărea să definească o politică privind migraţia. Dacă directive privind unele

aspecte ale migraţiei legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenţilor pe termen

lung, admisia studenţilor şi cercetătorilor) puteau fi adoptate, nu a fost încă posibilă

elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migraţia economică, deşi, conform

Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie să adopte măsuri în acest domeniu.

Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invită

Comisia Europeană „să prezinte un plan de politici privind migraţia legală, inclusiv

proceduri de admisie capabile să răspundă prompt cererii fluctuante de lucrători migranţi

pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”.

Ca urmare, Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o

abordare a UE pentru gestionarea migraţiei economice. Documentul urmărea stimularea

de dezbateri publice asupra necesităţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene

pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranţi, precum şi a regulilor ce ar trebui

adoptate la nivel comunitar privind condiţiile de intrare şi rezidenţă pentru cetăţenii

statelor terţe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate

instituţiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-se şi pe participarea la discuţii

a societăţii civile şi a partenerilor sociali.

Luând în considerare faptul că migraţia economică contribuie deja direct la

dezvoltarea economică şi socială a Uniunii Europene, se aşteaptă ca acest fenomen să

sporească şi să joace un rol tot mai însemnat în acoperirea nevoilor pieţei muncii

europene, având în vedere declinul demografic şi îmbătrânirea forţei de muncă din UE.

25Evoluţia fenomenului migraţiei în Europa, Carmen Tudorache, www.ectap.ro

35

Urmând tendinţele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 şi 2030 în

privinţa vârstei populaţiei active din Uniunea Europeană va determina o scădere a

numărului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane.

Astfel de evoluţii vor avea un impact semnificativ asupra creşterii economice

generale a statelor membre, asupra funcţionării pieţei interne şi competitivităţii

întreprinderilor europene.

În acest sens, migraţia economică poate ajuta la încurajarea antreprenoriatului,

sporirea competitivităţii şi îndeplinirea obiectivelor economice şi de ocupare a forţei de

muncă stabilite de Strategia Lisabona. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să ia în

considerare şi faptul că majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în

atragerea de imigranţi pentru a-şi acoperi nevoile economice.

Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migraţie pentru

muncă a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur şi un set de drepturi

garantate pentru sprijinirea integrării imigranţilor admişi.

Mai mult, nevoia pentru o iniţiativă strategică la nivelul Uniunii Europene este

evidenţiată de faptul că, în absenţa acesteia, fluxurile migraţioniste sunt cel mai des

tentate să evite regulile şi legislaţia naţională. În consecinţă, în lipsa unor criterii comune

pentru admisia migranţilor, numărul cetăţenilor din state terţe care intră ilegal în Uniune

şi fără garanţia unui loc de muncă va spori.

Cartea Verde nu susţine, însă, în niciun fel, ideea ca UE să-şi deschidă porţile spre

o migraţie economică nerestricţionată. Statele membre continuă să rămână responsabile

pentru stabilirea numărului cetăţenilor statelor terţe, care, odată admişi, caută un loc de

muncă în UE.

Trebuie subliniat că, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar procedurile de

admisie pentru migraţia economică a cetăţenilor din state terţe, fără a afecta libera

circulaţie a cetăţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.

În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publică asupra Cărţii Verzi, în cadrul

căreia au fost abordate următoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale

care ar trebui vizat, procedurile de admisie pentru lucrătorii migranţi, admiterea

cetăţenilor statelor terţe şi măsurile complementare precum integrarea migranţilor,

problemele legate de returnare şi cooperarea cu statele terţe. Recomandările şi

propunerile primite au fost luate în considerare pentru stabilirea unui plan politic de

36

acţiune în domeniul migraţiei legale. S-a stabilit un calendar al acţiunilor şi iniţiativelor

legislative pentru perioada 2006- 2009 (COM(2005) 669), care vor fi urmărite de

Comisia Europeană în scopul „definirii unei politici comunitare coerente privind migraţia

legală”. Totuşi, acesta poate fi considerat doar un prim pas şovăielnic atâta vreme cât

Comisia îşi propune pentru această perioadă doar elaborarea unor proiecte de directive

referitoare la admisia diverselor categorii de migranţi economici sau măsuri de

consolidare a unor structuri sau iniţiative existente deja.

Sunt necesare etape suplimentare pentru armonizarea politicilor naţionale şi

pentru conturarea unei politici comunitare în domeniu.

În prezent, statele membre discută „Strategia 2007-2010 privind programele de

cooperare cu statele terţe în domeniul migraţiei si azilului”, document ce analizează

fenomenul migraţiei si azilului la nivel global si tangenţele acestuia asupra Uniunii

Europene (ex. în anul 2005, 75% din totalul migranţilor trăiau în 28 de state, din care

21% sunt state membre UE) şi, de asemenea, stabileşte măsurile specifice de admisie /

prevenire si control a fluxurilor migratorii astfel încât procesul să fie în beneficiul ţărilor

europene (fondurile alocate pentru implementarea acestor măsuri atât în statele terţe cât

si în ţările gazdă, în perioada 2007-2010, sunt estimate la valoarea totală de 205

milioane Euro).

PERSPECTIVE PENTRU EUROPA2000 – 2050

MILIOANE DE LOCUITORI

1950 2000 2050

EUROPA(în procente din populaţia lumii)

54421,6%

72612,0%

6287,0%

AFRICA 221 784 1.766

AMERICA 339 829 1.202

ASIA 1.402 3.683 5.268

OCEANIA 13 30 46

TOTAL POPULAŢIA LUMII 2.519 6.052 8.909

37

2.4 Efectele liberei circulaţii în cadrul Uniunii Europene

În Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă a stimulat politici care au condus

nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi modernizarea

sistemelor de securitate socială existente şi crearea unui sistem comunitar care să asigure

protecţia socială a lucrătorilor migranţi.

Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect

fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această

libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi

căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat.

Din punct de vedere politico-economic, libera circulaţie a persoanelor urmăreşte

crearea unei pieţe comune a forţei de muncă şi promovarea unei cetăţenii a Uniunii

Europene, prin eliminarea barierelor în acest domeniu.

Accesul la pieţele forţei de muncă din Statele Membre presupune dreptul la

egalitate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, precum şi dreptul la

integrare socială, economică şi culturală a lucrătorului migrant şi a familiei acestuia în

ţara gazdă. Dreptul la libera circulaţie a lucrătorilor este completat şi susţinut de un

sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială şi un sistem de recunoaştere

reciprocă a diplomelor.

O mobilitate ridicată determină creşterea oportunităţilor lucrătorilor de a găsi un

loc de muncă şi ale angajatorilor de a găsi persoane cu un nivel corespunzător al

aptitudinilor, impulsionându-se astfel ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. În

cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop principal deschiderea pieţei

europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE, contribuind astfel la obiectivul

general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa internă a mărfurilor, serviciilor

şi capitalului.

Migraţia este o realitate a societăţii contemporane, cu implicaţii economice,

sociale şi politice. Susţinând această idee, Anna Diamantopoulou 26 evidenţia faptul că, pe

26Anna Diamantopoulou, ex comisar european pentru ocupare şi afaceri sociale, discurs în cadrul conferinţei comune a Comisiei

Europene şi OCDE cu tema “Aspectele economice ale migraţiei”,

Bruxelles, 2003

38

de o parte, în Uniunea Europeană unele State Membre se tem că ar putea fi depăşite de

acest fenomen, iar, pe de altă parte, există critici care califică Uniunea Europeană ca

„fortăreaţa Europei”.

La nivelul Uniunii Europene, migraţia legală constituie un factor de favorizare a

creşterii economice, în condiţiile în care este gestionată eficient şi canalizată spre

sectoarele deficitare. De aceea, Marc Verwilghen27 argumenta că este nevoie de o

campanie de conştientizare a publicului asupra aspectelor pozitive ale migraţiei, în

condiţiile în care aceasta este percepută în prezent, preponderent, cu conotaţie negativă.

Totodată, este necesară o mai mare coordonare între politicile privind dezvoltarea

şi eforturile întreprinse pentru gestionarea eficientă a fenomenului migraţiei, cu atât mai

mult cu cât îmbătrânirea populaţiei va avea consecinţe importante asupra pieţei muncii,

sistemelor de pensii şi de sănătate, influenţând tot mai mult modul în care este percepută

migraţia.

Creşterea populaţiei, ca urmare a imigraţiei sau a extinderii Uniunii Europene, nu

reprezintă o problemă în sine. În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă

deosebită eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea, politica Uniunii Europene se

concentrează, în special, asupra pieţei muncii şi integrării sociale a imigranţilor care

locuiesc legal în Statele Membre.

Primul Raport anual al Comisiei Europene privind migraţia şi integrarea

imigranţilor la nivelul Uniunii Europene, prezentat în 2004, arăta că au crescut

preocupările autorităţilor din Statele Membre atât pentru drepturile civice şi politice ale

imigranţilor, cât şi pentru recunoaşterea şi echivalarea diplomelor şi calificărilor

imigranţilor, îmbunătăţirea situaţiei locative a acestora, precum şi pentru combaterea

oricăror forme de discriminare şi rasism, fenomene care îi afectează cu predilecţie.

În ceea ce priveşte dreptul de a practica o profesie într-un Stat Membru, deşi s-au

înregistrat progrese în acest domeniu, mai sunt încă destule de făcut cu privire la

egalitatea de tratament între lucrătorii migranţi şi cetăţenii respectivului stat.

De asemenea, aplicarea legislaţiei în domeniu generează numeroase dificultăţi.

27 Marc Verwilghen, ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, alocuţiune în cadrul dezbaterii internaţionale cu tema “Relaţia

de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global, Bruxelles, 2004

39

Mai mult, în raportul Comisiei Europene din 2004 se arată că nu există suficientă

flexibilitate administrativă în ceea ce priveşte situaţia specială a migranţilor, iar nivelul

de cooperare în acest domeniu dintre Statele Membre este uneori insuficient.

La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migraţia; există politici

comune privind anumite aspecte ale migraţiei.

În practică, migraţia este reglementată prin acte normative naţionale, care sunt

actualizate corespunzător nevoilor economice ale statelor primitoare. Ţările de origine

intervin, de asemenea, în procesul de migraţie economică, deşi deseori numai ca reacţie la

reglementările din ţările de destinaţie, cu obiectivul de a evita, spre exemplu, un flux

excesiv sau prea selectiv al lucrătorilor.

La nivel comunitar, se încearcă gestionarea factorilor care stau la baza

fenomenului emigrării: sărăcia, şomajul şi subdezvoltarea, dar şi persecuţiile28.

În prezent, piaţa forţei de muncă din Uniune este destul de permisivă pentru

persoanele calificate sau care doresc să desfăşoare activităţi neatractive pentru cetăţenii

UE. Se acordă o mai mare atenţie utilizării „lucrătorilor oaspeţi”.

Angajarea oricărui lucrător din statele terţe se poate realiza într-o manieră care să

determine evoluţii economice şi sociale pozitive în ţările de origine ale imigranţilor.

Aceştia sunt încurajaţi să se întoarcă în ţările de origine cu un bagaj de cunoştinţe extins,

dar şi cu un anumit capital financiar, pentru a sprijini îmbunătăţirea nivelului de trai, nu

numai local, ci şi regional29.

Migraţia este un fenomen complex, cu o multitudine de efecte, nu numai la nivel

comunitar. Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi

negative, pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrătorii

migranţi.

Circulaţia forţei de muncă favorizează diseminarea cunoştinţelor tehnice şi a

metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migraţiei. De asemenea,

în Uniunea Europeană, libera circulaţie a persoanelor potenţează dobândirea unui mod de

gândire european.

28Anna Diamantopoulou, op. cit.29 Anna Diamantopoulou, op. cit.

În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără intervenţii din partea statului de

origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele 30.

40

Pe de o parte, în ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea

forţei de muncă reducând dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi

factori de creştere economică: transferul veniturilor migranţilor şi calificările

îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc.

Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce

duce la încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital.

După teoria clasică, procesul de migraţie încetează atunci când plăţile pentru

muncă sunt egale în ambele ţări (Gosh, 1996). De aceea, migraţia este un proces pozitiv

pentru ambele părţi. Pe termen lung, nu există învingători sau învinşi.

După Michael Piore 31 motivul pentru cererea susţinută de forţă de muncă străină

este

fragmentarea profundă a pieţei muncii. Ramurile şi sectoarele de activitate nu se dezvoltă

toate în acelaşi mod.

În fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după

cum sunt şi segmente mari consumatoare de forţă de muncă şi câteva segmente

intermediare cu variaţii ale cererii pentru aceşti doi factori de producţie.

Dezvoltarea economică diferită generează diferenţe în ceea ce priveşte cererea de

forţă de muncă cu trăsături structurale speciale. În consecinţă, în fiecare ţară, chiar şi în

cele mai dezvoltate, există segmente ale pieţei de muncă unde angajarea de muncitori

autohtoni este în declin 32. În Statele Membre ale Uniunii Europene, muncitorul autohton

respinge, în foarte multe cazuri, oferte de muncă neatractive, chiar şi în condiţiile unui

nivel ridicat al şomajului. Lucrătorii străini, acceptând locurile de muncă prost plătite şi

fără prestigiu, devin „salvatori” ai sistemului şi factori ai stabilizării economice.

În practică, însă, după cum am menţionat, migraţia forţei de muncă are atât efecte

30 Stanislawa Golinowska: “Economic Migration. Free Movement of Labour Force and Regulations”,Poland, 200231Michael J. Piore: “Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies”, Londra, 197932Stanislawa Golinowska: “Economic Migration. Free Movement of Labour Force and Regulations”,Poland, 2002

pozitive, cât şi negative, de natură economică, socială sau culturală, pentru toţi cei

implicaţi.

Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă străină este benefic pentru

susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie

41

din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de

muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate.

De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce priveşte calificările şi

aptitudinile, permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse

activităţi economice. De multe ori, Statele Membre facilitează accesul pe pieţele

naţionale ale muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influenţe pozitive

asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor din anumite activităţi economice şi

asupra creşterii economice în general.

Surplusul de forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe

piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB

şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.

Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la

diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită

competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social.

De asemenea, integrarea lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de

familie, necesită alocarea unor resurse financiare, umane şi materiale suplimentare,

precum şi soluţionarea tuturor tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca

urmare a diferenţelor culturale.

Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a

veniturilor şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de

origine.

Nigel Harris33 consideră că principalele canale prin care migraţia exercită un

impact favorabil asupra dezvoltării statelor de origine sunt remisiile şi repatrierea know-

how-ului acumulat de către lucrătorii migranţi în ţările gazdă. Creşterea volumului

migraţiei va determina şi creşterea remisiilor. Implicaţiile deosebit de favorabile ale

33 Nigel Harris, University College of Lonodon, alocuţiune în cadrul dezbaterii internaţionale cu tema “Relaţia de cauzalitate între

procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles, 2004

acestora asupra dezvoltării rezultă din faptul că, aşa cum arăta Uri Dadush34, remisiile

constituie cea mai stabilă sursă de valută pentru ţările sărace, care reprezintă principala

lor destinaţie.

42

Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită veniturilor

obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat Membru.

Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de

impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat.

Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi

un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor

presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi

găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit

o ofertă convenabilă.

În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de şomaj şi asupra

sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea, lucrătorul migrant care

revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită în străinătate, sporindu-

şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte persoane, contribuind şi în

acest fel la reducerea şomajului.

Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al

forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinătate vor facilita angajarea

lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine.

Migraţia determină apariţia, mai ales în statele care constituie principale destinaţii

ale fluxurilor migratorii, unor comunităţi ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică

din perspectiva facilitării schimburilor economice şi culturale, a susţinerii intereselor

naţionale încadrul comunitar şi a promovării, într-o anumită măsură, a identităţii

naţionale.

Efectele negative ale migraţiei pentru statele de origine sunt determinate de

pierderea forţei de muncă înalt calificate, dar şi de consecinţele migraţiei ilegale,

respectiv nevoia de a-i integra în societate şi pe piaţa muncii pe cei repatriaţi.

34Uri Dadush, director, Banca Mondială, alocuţiune în cadrul dezbaterii internaţionale cu tema “Relaţia de cauzalitate între procesul

migraţiei şi dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles, 2004

Pentru lucrătorii migranţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi

găsi un loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând

un salariu mai mare decât în ţara de origine.

În plus, în Uniunea Europeană, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68

privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, avantajele sociale şi fiscale

43

acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt similare cu cele acordate cetăţenilor

proprii. De asemenea, de aceleaşi avantaje sociale beneficiază şi familia lucrătorului.

Noţiunea de avantaj social, în înţelesul din Regulamentul nr. 1612/68, se

deosebeşte de cea de prestaţie socială prevăzută de Regulamentul nr. 1408/71 referitor la

coordonarea sistemelor de securitate socială.

În privinţa avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunităţii Europene se

interzice Statelor Membre să prevadă în legislaţia lor fiscală ca impozitul pe salariu,

reţinut la sursă, să fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta îşi are

reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat.

O persoană care lucrează în străinătate intră în contactul cu practicile şi uzanţele

existente în statul de destinaţie referitoare la desfăşurarea activităţii sau cu un alt tip de

cultură antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de

formare profesională, ca şi cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele

acumulate în străinătate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine.

Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de

civilizaţie şi cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi

experienţe, cunoştinţe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării

individuale ulterioare.

Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face

incertă evoluţia profesională pe termen mediu şi lung. Mai mult, lucrătorii imigranţi sunt

de multe ori dispuşi la compromisuri în ceea ce priveşte tipul de activitate pe care

urmează să o desfăşoare în străinătate raportat la studiile, calificările şi aptitudinile

dobândite în statul de origine. Întreruperea activităţii specializate are un impact negativ

asupra continuităţii profesionale, precum şi asupra abilităţilor necesare pentru practicarea

profesiei respective la întoarcerea în ţară.

Din această perspectivă, emigrarea personalului calificat şi înalt calificat

constituie o pierdere şi pentru statul de origine, acesta nemaiputând beneficia de

rezultatul investiţiilor în formarea resurselor umane.

În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite în

Statele Membre se datorează posibilităţii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare

prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau

în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu

44

scăzut se face cu mai mare uşurinţă când este vorba de un post temporar şi când cei din

anturajul individului nu cunosc acest lucru.

Însă, la întoarcerea în ţară, în lipsa unor acorduri bilaterale în domeniul securităţii

sociale, lucrătorul migrant din state necomunitare se poate afla în situaţia de a nu putea

beneficia de anumite prestaţii de securitate socială sau de a nu putea valorifica vechimea

în muncă dobândită în străinătate.

Lucrătorii migranţi se confruntă uneori şi cu lipsa de cunoştinţe sau informaţii cu

privire la drepturile lor sau diverse oportunităţi de care pot beneficia în străinătate.

De asemenea, emigranţii pot să nu fie foarte bine informaţi cu privire la condiţiile

de viaţă şi de muncă existente în statul de destinaţie, uneori devenind victime ale

traficului de fiinţe umane.

Emigrarea poate avea, de asemenea, şi efecte de ordin social asupra familiilor

lucrătorilor migranţi. Părăsirea familiilor, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp,

în vederea desfăşurării de activităţi lucrative în străinătate, poate avea efecte negative

asupra educaţiei copiilor sau asupra evoluţiei viitoare a familiei.

La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema

“migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite

perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele

de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au

probleme de adaptare mai mici în ţara de destinaţie, cunoscând limbi străine sau având

abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit să înveţe mai repede.

Pentru ţările de origine, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea

dezvoltării tehnologice, a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în

anumite sectoare.

Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea

specialiştilor, schimburile temporare de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din

ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţară de către

specialiştii migranţi.

Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special

pentru ţările de destinaţie. În discuţia despre “migraţia creierelor” au fost aduse, însă, şi

argumente care arată unele dezavantaje ale ţărilor de destinaţie. Pe termen lung, poate fi

observată neglijarea propriilor sisteme educaţionale. Dacă cererea de specialişti poate fi

45

suplinită cu uşurinţă din străinătate, structura care furnizează calificări autohtone devine

necorespunzătoare şi începe să se înrăutăţească. Cheltuielile colective cu educaţia scad,

fapt care are un impact negativ asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi

tehnologii.

În orice caz, beneficiile directe ale “migraţiei creierelor” sunt foarte apreciate.

Importul de specialişti are încă loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută. Educaţia

secundară şi educaţia superioară, însoţite de o eficienţă economică ridicată a ţărilor

bogate, fac, însă, ca slujbele bune să fie mai puţine, chiar şi pentru o persoană calificată.

Ca urmare, specialiştii din ţările bogate încep să emigreze şi vor emigra din ce în ce mai

mult către ţările mai sărace, pentru a căuta slujbe care corespund calificărilor şi

aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, cu atât

aceste persoane vor emigra din ţările bogate.

Integrarea economică intra-regională poate reduce efectele negative ale “migraţiei

creierelor”, în special datorită faptului că investiţiile străine intra-regionale sporite

determină crearea unor reţele şi formarea unor canale ale lucrătorilor înalt calificaţi, în

ambele sensuri.

În procesul de atragere a forţei de muncă înalt calificate din statele terţe, Uniunea

Europeană va trebui să identifice şi pârghiile prin care să limiteze efectele negative

produse de “exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

Capitolul III România

3.1 .... România - ţară de origine a migranţilor

În sensul cel mai strict, migranţii pentru muncă sunt „străini admişi de către statul

de destinaţie în scopul specific de a exercita o activitate lucrativă remunerată pe teritoriul

statului respectiv. Durata de şedere este în mod obişnuit restricţionată la durata angajării

pe care (străinii) o deţin.”35

Definiţia anterioară are în vedere numai migraţia realizată pe canale legale, şi ne

ajută în înţelegerea migraţiei pentru muncă în primul rând ca deplasare al cărei scop este

46

prestarea unei activităţi remunerate pe teritoriul unui stat diferit de cel de origine. De aici

derivă însă şi principala problemă în clasificarea unei deplasări ca aparţinând migraţiei

pentru muncă (în spaţiul de origine, în momentul plecării). Atâta vreme cât spaţiul

internaţional este jalonat cu restricţii, mulţi dintre cei care circulă nu se supun rigorilor

legate de admisia legală pe teritoriul statului de destinaţie (situaţia recrutării). Intrarea în

spaţiul de destinaţie poate fi exclusiv clandestină sau poate folosi alte canale de intrare

legală. Consecinţa este că deplasările de acest tip nu pot fi clasificate ca migraţie pentru

muncă decât post factum, după ce evenimentul de migraţie s-a realizat.

Analizele care au vizat segmentul migraţiei pentru muncă au pus în evidenţă că, în

cazul României, ambele modalităţi şi, în mod particular, cea de-a doua au fost intens

utilizate36. Prin urmare, deşi este vorba de o veritabilă migraţie pentru muncă, modalitatea

de ieşire din ţară/intrare în spaţiul de destinaţie şi scopul declarat al plecării (elementele

în funcţie de care poate fi clasificată o deplasare ca migraţie pentru muncă) sunt cu totul

altele (sau lipsesc în cazurile clandestine).

Plecarea la muncă în străinătate a fost o noutate, o inovaţie, în contextul românesc

postdecembrist. Și a urmat cursul oricărei inovaţii sociale, cu o perioadă de decolare,

urmată de un maxim de contagiune socială.

Direcţia de migraţie dominantă a românilor s-a modificat în timp. După 1989,

odată cu liberalizarea circulaţiei persoanelor, treptat apoi în valuri succesive, şi cetăţenii

români au început să migreze în Occident.

35 Migration Information source, http:/www.migrationinformation.org/Glossary36 Dumitru Sandu (coord.) „Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, FSD, Bucureşti

Drumurile românilor pentru căutarea de lucru în lume (în Europa în special) merg

spre concentrarea către un număr redus de ţări, dar nu liniar, ci după o etapă de extindere

a căutărilor:

La începutul anilor 90, Israelul și Turcia au fost principalele centre de atracţie

pentru lucru. Italia, Germania și Ungaria au fost destinaţiile de rang secund. Aproape o

cincime din totalul plecărilor pentru lucru în perioada 1990-1995 au fost spre Israel.

47

Ulterior, în etapa 1996-2001, Italia devine lider de atracţie a românilor care vor să

lucreze în străinătate. Israelul trece pe locul al doilea în ordinea preferinţelor în perioada

respectivă.

În perioada a treia, care începe cu 2002, ierarhia se schimbă iarăşi. Atracţia

maximă este spre Italia și Spania37.

Plecările spre Italia, în perioada respectivă, deţin o pondere de 50%. Spre Spania,

ponderea plecărilor este de 25%.

După ce au testat viaţa şi condiţiile de lucru la multiple destinaţii, românii s-au

decis în special pentru două ţări de limbă latină, Italia şi Spania. Cât a contat în această

decizie tipul de cerere de forţă de muncă, facilitatea de trecere de la română la limba ţării

de destinaţie şi cât legislaţia şi toleranţa locului de sosire, rămâne de stabilit.

Schimbările între etape nu sunt numai de câmp de migraţie. Se modifică şi

volumul plecărilor.

În perioada pre-Schengen se dublează intensitatea fenomenului comparativ cu

etapa 1990-1995, iar în perioada de după 2001, comparativ cu cea anterioară are loc o

triplare a intensităţii fenomenului de migraţie pentru lucru în străinătate.

Plecările pentru lucru în străinătate sunt puternic regionalizate. În perioada pre-

Schengen, 1996-2001, emigrările temporare în străinătate au fost de intensităţi relativ

egale, din Moldova, Muntenia şi din Transilvania. Ulterior, odată cu liberalizarea

accesului în spaţiul Schengen, după 2001, se produce o puternică diferenţiere regională a

emigrării temporare.

Moldova devine de departe cel mai important exportator de lucrători în

străinătate, urmată de Muntenia şi Transilvania, cu parametrii apropiaţi de intensitate a

37www.euractiv.ro

emigrării temporare. Vestul şi sud-vestul ţării, prin Crişana-Maramureş, Banat și Oltenia,

se află pe locul trei sub aspectul intensităţii emigrării temporare în străinătate. Dobrogea

şi Bucureşti înregistrează, indiferent de etapă, cea mai redusă emigrare temporară în afara

ţării.

48

Regionalizarea emigrării temporare este marcată nu numai prin diferenţierile de

intensitate a fenomenului ci şi prin structurarea clară a unui sistem de fluxuri care au

origini şi destinaţii specifice. În perioada 1990-2001:

• Moldova era orientată, ca emigrare temporară, în special spre Italia şi Israel;

• Dobrogea avea o orientare parţial similară cu cea a Moldovei, cu emigrare

puternică spre Italia

dar, în mod specific, şi spre Germania;

• Transilvania era covârşitor marcată de drumul migraţiei spre Ungaria;

• Muntenii se orientau mai ales în direcţia Turcia;

• Oltenia era, surprinzător, dominată de fluxul spre Canada;

• pentru bucureşteni, Grecia pare să fi fost cea mai atractivă destinaţie.

După 2001, gradul de regionalizare a emigrării temporare se reduce considerabil.

Pentru şapte din cele opt regiuni istorice ale ţării, Italia devine principala destinaţie.

Excepţia este dată de Muntenia, cu orientare încă predominantă spre Spania. Israelul

practic dispare ca destinaţie specifică pentru emigranţii din Moldova şi din Crişana-

Maramureş, aşa cum fusese în perioada anterioară.

Câteva fluxuri specifice de rang secund se menţin şi după 2001. Este cazul

orientării transilvănenilor spre Ungaria şi al dobrogenilor spre Germania.

Spania nu era destinaţie de rang secund pentru nici unul dintre fluxurile regionale

în anii 1990-2001. În etapa de după 2001, ea se impune în acest sens ca destinaţie pentru

plecările din Moldova, Oltenia şi Crişana-Maramureş.

Analizele la nivel de regiune permit o observaţie mai fină asupra dinamicii

fluxurilor de emigrare temporară pentru lucru în străinătate:

• emigrarea temporară din Moldova a fost mult mai concentrată decât cea din

Oltenia încă din anii 1990-1995. În primul caz, peste 60% din totalul plecărilor din

perioada respectivă se făceau către Italia, iar în cel de-al doilea numai 20% erau orientate

către o singură ţară, respectiv către Spania.

• există o puternică inerţie şi contagiune a fenomenului la nivel microregional.

Fluxul care era cel mai important la început devine şi mai important în timp. Migraţia

spre Italia trece de la 63% în prima perioadă la 85% în ultima perioadă, cea de după

2001. Similar, fluxul către Spania care era dominant din Oltenia trece de la o pondere de

20% în prima perioadă la 86% în perioada actuală, de după 2001.

49

• în procesul de concentrare a fluxurilor către destinaţii privilegiate, anumite ţări

dispar ca ţintă pentru emigrarea temporară. Turcia, Libia și Iugoslavia/Serbia, spre

exemplu, încetează să mai fie destinaţii pentru cei care caută de lucru. O soartă similară o

au Franţa, Israel şi Elveţia pentru emigranţii din Moldova.

Din 1989 până în prezent peste două milioane şi jumătate de români au migrat

(definitiv sau în aşa-numita migraţie circulară) în diverse state occidentale. Semnificativ

este că 75% din aceştia au vârste între 20-49 de ani, deci reprezintă forţă de muncă activă.

Deja în Spania există comunităţi puternice de români indigenaţi care participă, cu

drepturi similare autohtonilor, la viaţa politico-administrativă a statului de reşedinţă.

Din ultimele statistici rezultă că 10% din familiile româneşti au pe cineva plecat

la muncă în exterior care trimite bani pentru întreţinerea celorlalţi membri. În 2006,

românii plecaţi în exterior au adus în ţară 5,3 miliarde de euro. (5,7% din PIB), în creştere

cu 1,5 miliarde faţă de 2005. O estimare recentă a Băncii Mondiale susţine că în 2007

românii plecaţi la muncă în exterior trimit în ţară 6,8 milioane dolari, România ocupând

locul 10 din acest punct de vedere. La nivel naţional, circa 10% din volumul fiecărui tip

de investiţie în ultimii cinci ani s-a realizat cu ajutorul banilor trimişi din exterior de

migranţii români.

3.2 Situaţia imigrării în România

În contextul internaţional actual, România - ţară sud-est europeană, situată la

confluenţa drumurilor care leagă estul de vestul continentului si sudul asiatic de nordul şi

vestul european - este inclusă pe “Ruta Balcanică” a migraţiei ilegale, fapt ce poate

afecta, în condiţiile unei gestionări ineficiente, toate domeniile vitale ale societăţii,

inclusiv siguranţa statului si a propriilor cetăţeni.

Această poziţionare geografică, precum şi faptul că ţara noastră a aderat, la 01

Ianuarie 2007, la Uniunea Europeană, constituie unul din motivele de bază pentru care

România se va transforma, în viitorul apropiat, dintr-o ţară preponderent de tranzit într-

una de destinaţie pentru migranţii economici din Estul continentului si Sudul asiatic.

Analizând situaţia fenomenului migraţiei la nivelul României, după anul 1990,

putem afirma că, încă din acest an, fluxurile de imigraţie au (re)început să privească ţara

noastră ca o posibilă ţară de destinaţie.

50

Dacă în 1991, numărul imigranţilor a fost de 1.602 persoane, ulterior tendinţa a

fost de creştere, cu unele fluctuaţii de la un an la altul. În perioada 1991-2002, cel mai

mare număr de imigranţi a fost înregistrat în anul 1998 (11.907 persoane, cu 80,4% mai

mult decât în anul anterior si de 7,4 ori peste valoarea anului 1991). În perioada 1999-

2001, imigraţia s-a stabilizat în jurul unei cote anuale de 10.000-11.000 persoane; în anul

2002, s-a constatat o nouă reducere a numărului de imigranţi (cu -36,4% comparativ cu

anul anterior), până la 6.582 persoane, care însă s-a menţinut la cote net superioare anului

în care a debutat înregistrarea statistică a acestui fenomen (de 4,1 ori mai mare). Dacă ar

fi să realizăm o estimare a fenomenului migraţiei pentru perioada 2007 – 2010, ţinând

cont de tendinţa de crestere a numărului imigranţilor legali din ultimii ani, s-ar putea

aprecia că numărul anual al acestora va creste la circa 15.000-18.000 persoane.

Această cifră nu este de natură a îngrijora, în prezent, autorităţile statului român,

insă trebuie să fie luată în considerare în sensul creării unui sistem complex de gestionare

a imigraţiei, care să facă faţă unei eventuale „situaţii de criză” în domeniu (unii analisti

au estimat că rolul de zonă tampon în faţa fluxurilor de persoane care vor să intre pe

teritoriul Uniunii Europene – ca urmare a gestionării a peste 2.000 km. de frontiera

externă UE - ar putea genera un aflux de imigranţi în România de ordinul a 25.000 –

60.000 persoane).

3.3 România - ţară de tranzit şi spaţiu tampon pentru migranţi

Marile transformări ale lumii contemporane şi deschiderile spre noi sfere de in-

terese şi influenţe au condus la crearea a multiple zone şi chiar regiuni de instabilitate pe

întreg mapamondul, cu implicaţii deosebite în ceea ce priveşte realizarea securităţii în

plan local, regional şi chiar mondial. Principalele surse de instabilitate decurg din difi-

cultăţile economico-sociale şi politice ale statelor în curs de dezvoltare şi în mod special a

celor subdezvoltate. Acest aspect conduce inevitabil la amplificarea fenomenului mi-

graţiei din zonele cu probleme către ţările dezvoltate şi nu de puţine ori îmbracă forma

migraţiei ilegale. Pe lângă aspectul menţionat mai există şi altele – perpetuarea unor

tensiuni şi conflicte de ordin etnic, rasial sau religios – care, la fel ca şi primul, sunt ge-

neratoare de migraţie.

51

Astfel, în contextul fenomenului de globalizare, reconstruirea unităţilor de

civilizaţie şi a valorilor democratice din spaţiul european căpătată noi valenţe, fapt care a

determinat orientarea României spre Uniunea Europeană şi spre NATO. Integrarea ţării

noastre în cele două organisme internaţionale a fost condiţionată de îndeplinirea unor

cerinţe. Spre exemplu, Actul unic european preconiza suprimarea completă a funcţionării

frontierelor din interiorul spaţiului comunitar. Astfel, el prevedea “să dispară formalităţile

şi controalele la frontieră, s-ar putea spune chiar că el prevedea ca frontierele să dispară

(dacă nu formal, cel puţin practic). Pentru aceasta, alături de dezvoltarea cooperării

interguvernamentale în materie de poliţie în lupta contra terorismului, stupefiantelor şi

traficului de arme, Comisia prevedea armonizarea legislaţiilor naţionale, mai ales pentru

introducerea unei politici comune a vizelor, a unui sistem comun de extrădare, de luptă

împotriva imigrării clandestine etc”38. De aici rezultă faptul că printre cerinţele de bază se

enumără şi realizarea securizării frontierelor de stat ale României.

Poziţia geografică a României la frontiera externă a Uniunii Europene şi pe cele

două axe principale ale migraţiei mondiale (est-vest şi sud-nord), permeabilitatea fronti-

erelor faţă de trecerile ilegale, criza economică prelungită, dezvoltarea economiei subte-

rane lipsa unei protecţii sociale adecvate şi amplificarea corupţiei reprezintă principalele

coordonate pe care s-a grefat fenomenul migraţiei ilegale la noi în ţară şi nu de puţine ori

în conexiune cu celelalte componente ale criminalităţii transfrontaliere.

De altfel, în ultimul deceniu al mileniului II, România a înregistrat o creştere de

peste trei ori a traficului de persoane şi mijloace de transport la frontiera de stat şi de

peste 60 de ori a numărului de treceri ilegale peste graniţă, fapt ce denotă că migraţia

ilegală a îmbrăcat caracteristicile unui adevărat fenomen.(anexa 2)

Dacă iniţial deplasările ilegale de persoane aveau ca motivaţie dorinţa oamenilor

aflaţi în zone de conflict sau în ţări sărace de a ajunge în Occident, departe de războaie şi

38Prof. Charles Ricq, Les Cantons Frontaliers et l'Intégration Européenne, Actul Unic European – 1992, Simpozionul din 28.10 1998, p.17.

unde nivelul de trai este mai ridicat, ulterior scopurile au început să se interfereze cu

obiective ale crimei organizate. Treptat, migraţia ilegală a devenit o afacere profitabilă

pentru exponenţii lumii interlope internaţionale, care dincolo de câştigurile materiale

imediate urmăresc şi crearea unor reţele de executanţi ai infracţiunilor tradiţionale ce

52

aparţin acestei lumi (traficul de stupefiante, prostituţia, contrabanda, furturile

internaţionale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării, omoruri la comandă etc.) şi ex-

ploatarea în propriul interes a acestui fenomen.(anexa 4)

Din cele 92 de state declarate oficial „ţări sursă” în migrarea populaţiei,

România s-a confruntat cu migranţi ilegali din Afganistan, Albania, Algeria, Angola,

Armenia, China, Bangladesh, Burundi, Congo, Egipt, Etiopia, Iordania, Irak, Iran, India,

Liban, Nigeria, Pakistan, Rwanda, Sierra-Leone, Siria, Somalia, Sri-Lanka, Sudan şi

Turcia, cărora li s-au alăturat cetăţeni aparţinând R. Moldova, din state ale CSI şi din alte

ţări care nu sunt incluse în această listă. (anexa 3)

Pentru majoritatea migranţilor, România reprezintă doar o ţară de tranzit în

drumul către Occident, dar o parte dintre aceştia îşi manifestă intenţia de a rămâne

definitiv pe acest teritoriu.

Aspectele prezentate au determinat autorităţile române să identifice şi să pună în

aplicare cele mai bune modalităţi şi metode de stopare a fenomenului migraţiei ilegale şi

de facilitare a returnării migranţilor ilegali în ţările de origine, dacă nu îndeplinesc

condiţiile prevăzute de legislaţia internă pentru acordarea statutului de refugiat în

România.

Acordurile încheiate de statul nostru cu alte state în materie de emigranţi ilegali

a condus la schimbarea raportului de origine a migraţiei ilegale. Astfel numărul resorti-

sanţilor autohtoni care încearcă să părăsească România se diminuează continuu în vreme

ce cifra migraţilor de pe continentele Africa şi Asia, precum şi a celor aparţinând R.

Moldova sau spaţiului C.S.I. ori ai altor state, să fie în continuă creştere.

Problema controlului fluxurilor migratorii constituie o prioritate în abordarea

politicii de securitate pentru ţările membre ale Uniunii Europene.

În acest context, fenomenul migraţiei ilegale, internaţional chiar prin esenţa sa,

solicită acordarea unei atenţii susţinute şi concentrate din partea tuturor administraţiilor şi

îndeosebi a structurilor organizatorico-funcţionale cu atribuţii în domeniu.

Monitorizarea şi analizarea permanentă a modului de manifestare a fenomenului

precum şi buna cooperare între instituţiile cu responsabilităţi pe linia migraţiei ilegale din

ţările membre UE au determinat identificarea unor noi canale de imigraţie clandestină.

Reţelele care se ocupă de imigrarea clandestină sunt în general foarte bine

structurate şi au un caracter internaţional. Acest tip de activitate criminală este, în mod

53

incontestabil, una din cele mai profitabile dacă se are în vedere raportul disproporţional

între riscurile asumate şi câştigurile obţinute. În momentul de faţă, ea este controlată de

veritabile organizaţii de tip mafiot care, pentru sporirea profiturilor, au în vedere

combinarea acestui gen de infracţiune cu cele circumscrise domeniilor muncii „la negru”,

prostituţiei, traficului de droguri, spălării banilor şi chiar a terorismului internaţional.

3.2.2 Consecinţe negative ale migraţiei ilegale pentru România:

– influenţarea negativă a pieţei forţei de muncă cu preponderenţă în domeniul

comerţului şi serviciilor, prin practicarea unor activităţi ilicite, de regulă, la

firmele unor conaţionali, dar şi a ,,muncii la negru’’, situaţie ce devine critică, în

condiţiile ratei şomajului;

– situaţia critică a migranţilor face ca aceştia să fie recrutaţi cu uşurinţă de

structurile crimei organizate şi implicaţi în trafic de droguri, arme, muniţii,

autoturisme furate sau de persoane;

– prin acest gen de consecinţe, migraţia reprezintă un import benevol de

criminalitate;

– suportarea de către statul român a unor cheltuieli împovărătoare pentru returnarea

migranţilor ilegali în ţările de origine - pe lângă cele ce din de cazare, întreţinere

şi asistenţă solicitanţilor de azil şi a străinilor care au dobândit statutul de refugiat;

– prezenţa şi consolidarea de „comunităţi” de migranţi pe teritoriul naţional care,

prin caracterul eterogen (din punct de vedere etnic, religios, educaţional) fac

dificile relaţiile cu localnicii, riscând să degenereze în surse de conflict, atât între

grupurile de străini, cât şi între aceştia şi cetăţenii autohtoni;

– tendinţa a numeroşi migranţi de a încerca să suplinească lipsa mijloacelor de

întreţinere procurându-le prin săvârşirea de infracţiuni - de multe ori cu

implicarea unor elemente autohtone.

Imigraţia ilegală reprezintă o sursă de pericole pentru siguranţa statului, prin

efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societăţii româneşti: demografic,

piaţa locurilor de muncă, întărirea economiei subterane, proliferarea criminalităţii.

54

Această categorie de persoane prezintă riscul de a deveni un pericol pentru ordinea

publică, starea lor precară predispunându-i la comiterea de fapte infracţionale.

Încercarea de folosire a teritoriului României ca spaţiu de manevră pentru

migraţia ilegală - provoacă nu numai efecte negative în planul climatului social, al ordinii

publice şi asupra situaţiei economice, dar şi serioase repercusiuni negative pentru

interesele României, prin îngreunarea demersurilor oficiale făcute în vederea facilitării

călătoriilor cetăţenilor români în spaţiul comunitar (şi nu numai).

Ţările Uniunii Europene, au iniţiat programul intitulat „Acţiunea Comună”, la a

cărei susţinere, autorităţile române au răspuns printr-o serie de măsuri pertinente, între

care menţionăm:

a) s-a introdus obligativitatea obţinerii vizei de tranzit prin zonele internaţionale

ale aeroporturilor deschise traficului internaţional;

b) s-au suspendat unilateral acordurile de desfiinţare a vizelor de intrare în

România încheiate cu statele cu potenţial migrator, introducând pentru titularii de

paşapoarte simple obligativitatea invitaţiilor şi garanţiilor bancare. Aceasta reprezintă o

măsură cu caracter protecţionist, vizând stoparea migraţiei ilegale prin dublarea măsurilor

de precontrol.

c) măsuri ferme de securizare a frontierelor.

Principalele etape parcurse, de regulă, de filierele migraţiei ilegale:

a) racolarea candidaţilor (cei ce doresc să emigreze şi care dispun de sumele

pretinse de traficanţi);

b) formarea (completarea) grupurilor de migranţi ilegali şi pregătirea

documentelor de identitate false;

c) deplasarea în ţările de tranzit (aşteptare), de regulă, pe canalele turistice, sub

forma călătoriilor pentru: studii, diferite activităţi economice sau a călătoriilor în tranzit;

d) gruparea şi găzduirea temporară pe teritoriul ţărilor de tranzit a migranţilor

precum şi elaborarea legendelor şi asigurarea documentelor de identitate falsificate;

e) stabilirea direcţiilor de deplasare, a mijloacelor de transport ce urmează a fi

folosite, procedeelor de intrare ilegală în celelalte ţări (România, Bulgaria, Ungaria) şi

stabilirea de măsuri suplimentare pentru eventuale situaţii ce ar putea influenţa derularea

operaţiunii respective;

f) traversarea celorlalte ţări de tranzit, intrarea şi instalarea în ţara de destinaţie.

55

Pe lângă etapele prezentate, mai putem remarca şi unele metode şi procedee

utilizate de traficanţii de migranţi (anexa 5):

– folosirea abuzivă a drepturilor şi legislaţiei privind statutul refugiaţilor pentru

migrări ilegale, uzând de instituţia azilului, aşteptată uneori ani întregi pentru a

ajunge în Occident (timp în care practică anumite activităţi ilicite);

– studierea (tatonarea) modului de acţiune al organelor de control la frontieră pentru

a risca cât mai puţin la trecerea frauduloasă a frontierei;

– reţele de călăuze se organizează în sistem de „releu” prin pregătirea prealabilă a

migranţilor care încă de la începutul deplasării se îndreaptă spre zonele bine

precizate;

– comportamentul violent al unor călăuze pentru a permite migranţilor să fugă.

Tendinţa de acutizare a fenomenului migraţiei ilegale este percepută din plin de

România (îndeosebi la frontierele sudice şi estice, pentru intrare, iar frontiera vestică şi

nord-vestică pentru ieşire).

Principalele măsuri prin care statele comunitare îşi armonizează eforturile

combaterea migraţiei ilegale sunt:

– omogenizarea reglementărilor statelor membre prin adoptarea unei politici

antiimigraţioniste, constând în subordonarea politicii de vize (inclusiv pentru

tranzit), intereselor de securitate;

– aplicarea de sancţiuni penale internaţionale pentru traficanţii de persoane;

– implicarea personalului agenţiilor de transport pentru a-şi asuma sarcini pe linia

combaterii migraţiei ilegale;

– returnarea rapidă a tuturor străinilor care au intrat ilegal sau cărora nu li s-a

acordat azil;

– schimbul internaţional de informaţii;

– colaborarea internaţională cu ţările de origine şi de tranzit;

– consolidarea colaborării cu aceste categorii de ţări prin programele „PHARE”

(sistem de sprijin financiar pentru combaterea migranţilor);

56

– continuarea procesului Schengen prin încheierea Tratatului de la Maastricht, ca un

pas important, cu valoare de model de drept umanitar (în domeniu) prin stabilirea

unui tratament coerent, armonios şi uman pentru toţii azilanţii.

Politica antiimigraţionistă adoptată de ţările occidentale s-a concretizat în două

modalităţi de tratare a imigraţiei prin:

– expulzarea în ţara de origine a imigranţilor pe cheltuiala guvernului care ia

această măsură;

– retrimiterea în ţara vecină a cărei frontiere au fost trecute fraudulos, în deplasarea

spre ţările occidentale (principiul returnării în prima ţară sigură a solicitanţilor de

azil).

Efectele acestei practici se resimt şi asupra României, nu numai în zona

frontierelor, cât mai ales în exploatarea acestei problematici de criminalitatea

transfrontalieră (mulţi dintre cei expulzaţi reintră în mod clandestin în ţara ţintă).

Contracararea eficientă a fenomenului migraţiei ilegale presupune o puternică

susţinere internaţională printr-un complex de măsuri juridice, administrative, logistice şi

chiar de mediatizare, la a căror realizare să fie angrenate nu numai statele, ci şi ceilalţi

factori sau organe (organisme), organizaţii care intră în contact cu această categorie de

migranţi: transportatori, firme de turism, funcţionari diplomatici/consulari, personalul din

punctele de control pentru trecerea frontierei (şi nu numai).

4. Măsuri de acţiune

Gestionarea migraţiei (licită şi ilegală) a pus şi pune în continuare o serie de

probleme, atât statelor beneficiare, cât şi celor furnizoare, necesitând modificări de ordin

legislativ, măsuri de ordin instituţional şi operaţional, programe de integrare

socioeconomică, de prevenire şi aplanare a intoleranţei, xenofobiei şi manifestărilor cu

tentă rasistă sau religioasă, depistarea filierelor migraţiei ilegale, a traficului de persoane,

sclaviei moderne etc.

Încă din 1951 a fost înfiinţată Organizaţia Internaţionlă pentru Migraţie - OIM -

principala organizaţie internaţională însărcinată să coopereze cu guvernele şi alte instituţii

interne legate de migraţie. În cadrul OIM funcţionează un Oficiu pentru Migraţia Forţei

57

de Muncă. În cadrul ONU funcţionează Înaltul Comisar pentru Refugiaţi al ONU

(UNHCR). La nivel european a fost creat Fondul European pentru Refugiaţi (ERF) şi în

anul 2000 a fost elaborată Strategia de la Lisabona, vizând politicile de utilizare a forţei

de muncă la nivel european. În majoritatea statelor funcţionează departamente şi instituţii

centrale, precum şi numeroase ONG-uri, cu atribuţii special raportate la problematica

migraţiei.

Nilim Baruah, şeful Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă din cadrul OIM,

susţine că „de principiu migraţia reglementată, care se desfăşoară în condiţii umane, este

în folosul migranţilor, a societăţii de origine ca şi al societăţii gazdă, dar provocările

legate de migraţie sunt diverse întrucât, scăpat de sub control, fenomenul induce o gamă

de efecte negative“39

Raportându-se la ponderea migraţiei forţate şi determinate, care frecvent

generează migraţia ilegală, Brunson Mc Kinley, directorul general al OIM, susţine că „de

inechităţi şi războaie - migraţia tinde să devină cangrenă“. În ciuda progreselor

extraordinare pe care le înregistrează, omenirea poartă spre viitor o rană adâncă, venită

din trecutul marcat.

În aproape toate abordările cauzalităţilor care determină mediul de securitate, în

momente diferite, într-un spaţiu geografic sau altul, regăsim constant migraţia îndeosebi

migraţia ilegală, vector al unei game de riscuri şi ameninţări transfrontaliere (traficul de

persoane şi carne vie, de narcotice şi alte substanţe periculoase, sclavajul modern,

contrabanda şi evaziunea fiscală), culminând cu stimularea şi proliferarea terorismului

internaţional.

Poliţiile de frontieră ale statelor comunitare şi ale SUA se confruntă zilnic cu

valuri mari de migranţi care forţează trecerea ilegală a frontierelor.

Autorităţile din diverse state se confruntă cu creşterea volumului „muncii la

39www.regionalalliance.ro.

negru“ care antrenează dezvoltarea economiei subterane, evaziune fiscală şi spălarea

banilor murdari; evenimente generate de depăşirea capacităţilor de asistenţă şi integrare

socială a alogenilor; intoleranţă şi reacţii xenofobe violente din partea autohtonilor. (În

Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie).

58

Migranţii ilegali cad frecvent pradă sclavajului modern practicat de elemente

autohtone veroase care profită de statutul acestora, aflat în contradicţie cu legislaţia

ţărilor de reşedinţă şi îi obligă să presteze munci în condiţii inumane, fără a fi remuneraţi

(de regulă în agricultură şi construcţii, în mici ateliere de producţie).

Traficul de persoane şi carne vie reprezintă una din componentele migraţiei

ilegale care, conform unor estimări ale OIM şi Interpol, furnizează grupărilor criminale

implicate sume de bani uriaşe, ce tind să le devanseze pe cele generate de traficul de

stupefiante.

Grupările criminale implicate sunt, de regulă, formate din indivizi deosebit de

periculoşi, au organizare şi filiere transnaţionale, cu recrutori, călăuze şi patroni proveniţi

din mediile infracţionale ale ţărilor furnizoare de migraţie. În timp, aceştia şi-au creat în

statele ţintă „reţele de distribuţie“ şi un cerc de sprijin în care au fost depistaţi

reprezentanţi ai poliţiştilor de frontieră şi ai altor autorităţi. Adesea cad victime reţelelor

menţionate şi minori.

Migraţia, îndeosebi migraţia ilegală, contribuie la menţinerea în limite crescute a

contrabandei cu diverse produse, inclusiv cu substanţe periculoase, arme şi halucinogene.

Traficul de explozibili, substanţe periculoase, arme şi halucinogene, susţine şi potenţează

finalmente întreaga paletă a crimei organizate trasfrontaliere şi terorismului internaţional.

Din investigarea majorităţii evenimentelor teroriste care s-au derulat în perioada

contemporană rezultă că, în cvasitotalitatea lor, iniţiatorii şi executanţii provin din

rândurile migranţilor. În plus, logistica şi sursele de finanţare ale operaţiunilor teroriste

sunt furnizate de firme, organizaţii şi asociaţii ori reprezentanţii unor comunităţi etnice şi

religioase formate şi consolidate pe filierele migraţiei (sunt relevante în acest sens

rezultatele investigării actelor teroriste din SUA, din Spania şi Marea Britanie).

În dauna statelor furnizoare de migraţie se accentuează în timp diminuarea

potenţialului creativ prin exodul inteligenţelor şi a forţei de muncă calificate, finalmente

chiar şi a forţei de muncă necalificate.

Fostele state socialiste sunt principalele perdante din atragerea masivă a

inteligenţelor lor şi a forţei de muncă calificată de SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa,

Germania. Italia şi Spania sunt principalele beneficiare ale forţei de muncă necalificată

din estul Europei. Deja unele ţări, între care şi România (unde raportul dintre forţa activă

şi pensionari a ajuns 3 la 4), se confruntă cu un deficit major de forţă de muncă în unele

59

domenii. Pe această cale, bugetele statelor în cauză se diminuează, crescând concomitent

sarcina protecţiei sociale ori raportată la susţinerea domeniilor bugetare (învăţământ,

sănătate, apărare şi ordine publică).

Experienta statelor dezvoltate si cu o practica îndelungata în acest domeniu arata

ca migratia, daca este gestionata corespunzator, poate avea o influenta pozitiva atât

asupra tarilor de origine si de destinatie, precum si asupra migrantilor si familiilor lor.

In ceea ce priveşte problema identificării măsurilor care vizează emigraţia pentru

muncă, date fiind condiţiile în care se derulează migraţia internaţională şi particularităţile

emigraţiei pentru muncă din România, discutăm de fapt despre câteva seturi distincte de

reglementări: reglementările generale, nespecifice care vizează ieşirea din ţară (în cazul

traseelor de muncă private), reglementări generale, nespecifice care vizează readmisia

cetăţenilor români pe teritoriul românesc, reglementări generale, nespecifice care vizează

protecţia cetăţenilor români în străinătate şi setul de reglementări specifice apărute ca

reacţie la politica altor state de recrutare a forţei de muncă (referitoare la întreg traseul:

plecare, şedere şi muncă pe teritoriul altui stat, reîntoarcere).

Dintre categoriile menţionate, singurul set de măsuri care poate fi considerat un

răspuns specific la emigraţia pentru muncă este cel vizând politicile de recrutare ale altor

state (nu în mod necesar adresate României), constituind o veritabilă politică referitoare

la emigraţia pentru muncă. Celelalte reglementări au un caracter general şi nu controlează

ţintit acest gen de deplasare. Componenta „plecări private” este influenţată însă de aceste

din urmă măsuri şi, unele dintre ele, în segmentul emigraţiei pentru muncă, pot avea

efecte chiar mai mari decât cele ţintite.

Deşi, în principiu, posibilităţile de intervenţie ale unui stat de origine sunt limitate

în emigraţie (relaţia de putere cu statul de destinaţie este în defavoarea sa), totuşi există o

serie de reglementări care pot fi adoptate în scopul controlului emigraţiei (inclusiv pentru

muncă). Un stat poate decide să implementeze sau nu astfel de măsuri în strânsă legătură

cu importanţa atribuită fenomenului la un moment dat, semnificaţia şi magnitudinea

efectelor evaluate/prognozate pe termen scurt/mediu/lung. Statul de origine poate investi

măsuri care vizează combaterea migraţiei private (şi trecerea ei pe canale legale),

stimularea sau diminuarea emigraţiei pentru muncă, poate adopta măsuri adresate specific

cetăţenilor care lucrează în străinătate, pe perioada cât aceştia sunt în străinătate (în sfera

protecţiei acestora sau facilitării integrării lor pe piaţa forţei de muncă la destinaţie), sau

60

combaterii efectelor pe care le evaluează ca negative respectiv stimulării celor evaluate

pozitiv.

Dificultatea esenţială în concepţia şi punerea în aplicare a unor asemenea măsuri

este dată de cele mai multe ori de caracterul internaţional al emigraţiei, care se derulează

concomitent la intersecţia intereselor, de multe ori contradictorii, a două state (emigranţii

sunt cetăţenii statului de origine în timp ce spaţiul în care se manifestă migraţia este

spaţiul de exercitare a autorităţii statului de destinaţie).

Existenţa unui set de reglementări care vizează migraţia internaţională nu sunt în

mod necesar garanţia controlului asupra procesului. Fără capacitatea instituţională de a

pune în aplicare măsurile elaborate, controlul statului asupra migraţiei poate rămâne în

multe situaţii un simplu obiectiv de politică de migraţie.

3. Concluzii

Migraţia are un rol important în transformările sociale contemporane. Este atât un

rezultat al schimbărilor globale, dar şi o forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de

origine, cât şi în cele primitoare. Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel

economic, dar afectează şi domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială,

cultura şi politicile naţionale, relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare

diversitate etno-culturală în toate statele40

Pentru cercetătorii din domeniul migraţiei a devenit tot mai clar că acest fenomen.

trebuie privit ca un element normal şi structural al societăţii omeneşti de-a lungul istoriei

Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia este şi va

continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul apropiat. În plus,

40 C. Garcia de Cortazar y Nebreda, Y. Jorens, B. Schulte, C. Schumacher, B. Spiegel, G. Vonk:„Manual on European and

International Social Security Law”, Ploieşti, LVS Crepuscul, 2000

previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere evoluţia unor factori

favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi cel al veniturilor per

capital dintre Statele Membre şi ţări din regiuni mai puţin dezvoltate se va accentua şi tot

mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.

61

Ca o concluzie a celor prezentate, putem spune că migraţia ca fenomen nu va

dispare niciodată, dar va cunoaste noi caracteristici în funcţie de evoluţia socio-

politică de la nivel mondial. Ea reprezintă un proces complex si dinamic, care este

influenţat de o multitudine de factori atât din ţările de origine (push factors) cât si din

ţările de destinaţie

(pull factors).

De aceea, este necesar ca politica unui stat în domeniul migraţiei să fie permanent

actualizată potrivit noilor evoluţii în plan regional si internaţional, iar fenomenul să

devină un domeniu principal de studiu pentru autorităţile cu competenţă în materie, astfel

încât să se poată realiza în condiţii optime maximizarea efectelor pozitive ale acestui

proces si limitarea efectelor negative pentru ţară si, implicit, pentru proprii cetăţeni.

.

62