cap2 aspecte clinice ale edentatiei terminale

Procedee tehnice de tratament compozit ale edentaţiei terminale

2. Aspecte clinice ale edentaţiei terminale

2. ASPECTE CLINICE ALE EDENTAŢIEI TERMINALE

Edentaţiile terminale date de pierderea ultimilor dinţi laterali, prezintă multiple

forme clinice:

- edentaţie terminală unimolară, bimolară, trimolară;

- edentaţie terminală întinsă prin lipsa molarilor şi a premolarilor;

- edentaţie terminală extinsă prin absenţa caninului, premolarilor şi a molarilor,

edentaţie uniterminală unimaxilară sau bimaxilară;

- edentaţie biterminală unimaxilară sau bimaxilară;

- edentaţie uniterminală superioară sau inferioară şi edentaţie biterminală

inferioară sau superioară;

- edentaţie terminală combinată cu edentaţie frontală şi/sau laterală.

Fig.2.1 Diferite tipuri de edentaţii terminale

La elaborarea proiectului protezei parţiale mobilizabilese impune analiza

completă şi complexă, pe baza examenului clinic, radiologic şi a modelului de studiu, a

substratului biologic al viitoarei proteze, reprezentat de câmpul protetic constituit din:

- suportul dento-parodontal: unitaţile restante dento-parodontale şi

- suportul muco-osos: fibromucoasa şi oasele maxilare.

Elementele câmpului protetic cu care proteza vine în contact şi care îi asigură

menţinerea, sprijinul şi stabilizarea în zonele protetice pozitive reprezentate de:

- dinţii restanţi, crestele alveolare, bolta palatină (cu excepţia unor zone

protetice negative ) şi tuberozităţi – la maxilar;

- dinţii restanţi, crestele alveolare şi tuberculii piriformi – la mandibulă[24].

Analiza morfo-patologie câmpului protetic în edentaţiile terminale se referă la:

- valoarea intrinsecă (starea odontală) şi extrinsecă (starea parodontală) a

dinţilor restanţi, morfologia, numărul şi repartiţia lor pe arcadă;

- aspectul crestelor alveolare;

4



- valoarea protetică a bolţii palatine, tuberozităţilor maxilare, tuberculilor

mandibulari;

- caracteristicile fibromucoasei;

- modificările ocluzale[1].

2.1 Evaluarea dinţilor restanţi

Atât la maxilar cât şi la mandibulă, ultimii dinţi care limitează edentaţia sunt

luaţi ca dinţi-stâlpi principali, pe ei realizându-se menţinerea directă, sprijinul dento-

parodontal şi stabilizarea orizontală a protezei. În cazul edentaţiilor terminale vor fi

stabiliţi şi dinţii-stâlpi secundari pe care se aplică elementele contrabasculante şi care

sunt folosiţi totodată şi ca sprijin dento-parodontal secundar.

Edentaţia parţială biterminală, mai frecventă la mandibulă, se poate asocia cu:

- extruzii sau egresiuni accentuate ale dinţilor antagonişti, breşelor şi

resorbţiilor pronunţate la nivelul crestelor alveolare, modificările depinzând în mare

masură de vechimea edentaţiei şi de existenţa unei protezări anterioare adecvate;

- traumatism ocluzal al dinţilor frontali care sunt nevoiţi să preia forţele

masticatorii, astfel apărând modificări ale poziţiei, mobilitate, sau, dacă implantarea lor

este bună, abraziune patologică;

- micşorarea dimensiunii verticale de ocluzie însoţită de disfuncţie musculo-

articulară[22].

Edentaţia parţială uniterminală poate fi însoţită de:

- extruzii sau egresiuni, uneori foarte accentuate şi modificări resorbtive ale

crestei alveolare;

- disfuncţii ale articulaţiei temporo-mandibulare datorită activităţii funcţionale

unilaterale a mandibulei sau a unei parafuncţii determinate de un ghidaj mandibular

dereglat [22].

O restaurare protetică care să beneficieze de o bună stabilizare şi să nu acţioneze

iatrogen depinde de corecta evaluare a unor parametri caracteristici dinţilor restanţi:

- număr şi topografie;

- implantare;

- morfologia corono-radiculară;

5



- rezistenţa ţesuturilor dentare;

- malpoziţiile secundare.

2.1.1 Numărul şi topografia dinţilor restanţi

Mai multe unităţi dento-parodontale oferă situaţii favorabile de protezare, aşa

cum este cazul edentaţiilor uni- sau biterminale molare.

Eficienţa numărului dinţilor restanţi este condiţionată în mare măsură de

repartiţia acestora pe arcadă, deoarece dinţii grupaţi sunt mai rezistenţi la solicitările

protezei decât dinţii izolaţi [15].

Se impune tratamentul protetic atunci când lipsesc cel puţin toţi molarii, în lipsa

doar a molarilor de minte şi a celor secunzi pacienţii nu solicită tratament sau nu

acceptă soluţia de tratament prin protezare adjunctă.

2.1.2 Implantarea dinţilor restanţi

Examinarea parodontală, mai ales a dinţilor stâlpi, se impune cu necesitate,

deoarece afectarea parodontală este foarte frecventă în edentaţiile parţiale, iar aplicarea

unei proteze pe un teren parodontopatic netratat va produce agravarea afecţiunii

parodontale.

Mobilitatea patologică poate fi cauzată de:

- reducerea suportului parodontal ligamentar şi osos, gradul de mobilitate fiind

în funcţie de distribuţia şi severiatea distrucţiei, de mărimea rădăcinilorşi de raportul

coroană-rădacină;

- ocluzia traumatică, determinant care acţionează ca un factor de codistrucţie;

- extinderea inflamaţiei gingivale la suportul osos şi ligamentar;

- procese patologice ale osului alveolar însoţite de distrucţie tisulară[14].

2.1.3 Morfologia corono-radiculară

Forma şi înălţimea dinţilor stâlpi sunt aspecte care influenţează alegerea

mijloacelor de menţinere ale protezei sau impun acoperirea cu microproteze.

Dinţii fară convexităţi nu pot asigura menţinerea protezei cu ajutorul croşetelor,

fiind necesară crearea artificială a retentivităţilor dentare [20].

6



Dinţii scurţi sau abrazaţi nu permit aplicarea corectă a croşetelor sau a sistemelor

speciale de menţinere, iar dinţii care prezintă convexităţi exagerate necesită ajustare

coronară în cadrul tratamentului proprotetic[1].

2.1.4 Rezistenţa ţesuturilor dentare

Cariile întinse în suprafaţă şi profunzime, obturaţiile voluminoase, diferitele

pierderi de substanţă dentară scad rezistenţa mecanică a dinţilor-stâlpi, impunându-se

acoperirea cu microproteze sau refacere prin coroane de substituţie.

Dinţii cu carii mici corect tratate nu necesităintervenţie, dar frecvenţa mare a

cariilor orientează medicul pentru acoperirea cu microproteze a dinţilor-stâlpi, mai ales

dacă şi igiena bucală este defectuoasă[8].

Resturile radiculare, evaluate prin intermediul unui examen radiologic se vor

păstra atunci când prezintă interes pentru sprijinul şi menţinerea protezei, în condiţiile

unui tratamen endodontic corect [19].

Pe rădacinile recuperabile se vor apliva dispozitive radiculare simple sau

resturile radiculare vor fi prevăzute cu mecanisme speciale de stabilizare: capse, culise

supraradiculare, sisteme de bare şi călăreţi, sisteme magnetice [7].

Fig. 2.2 Dispozitive radiculare pe care s-au aplicat capse tip Gerber

2.1.5 Malpoziţiile secundare

Ca urmare a migrărilor orizontale şi vertivale punctele de contact proximale

dispar, astfel fiind favorizată apariţia parodontopatiilor marginale şi a cariilor.

Refacerea punctelor de contact este obligatorie pentru a se asigura distribuţia

echilibrată a forţelor orizontale pe un număr cât mai mare de dinţi[13].

7



Pentru aplicarea mijloacelor de menţinere, sprijin şi stabilizare(croşetele şi

sistemele speciale) dinţii-stâlpi necesită pregătiri specifice în cadrul tratamentului

proprotetic:

- Planurile de ghidare nu sunt necesare în rezolvarea unei edentaţii terminale,

faţa distală a dinţilor-stâlpi trebuind să prezinte o uşoară convexitate care să permită

bascularea prin înfundare a şeilor fără solicitarea dinţilor limitanţi, aşa cum s-ar

întâmpla dacă faţa distală ar avea contact pe o suprafaţă mare cu conectorul secundar

[12].

Atunci când faţa distală prezintă o convexitate exagerată aceasta se va reduce,

dar fără a se desfiinţa.

- Modelarea dinţilor-stâlpi presupune următoarele intervenţii:

- reducerea convexităţilor vestibulare şi orale exagerate în scopul plasării

cât mai puţin vizibile a braţului retentiv al croşetului, respectiv pentru realizarea

reciprocităţii, braţul opozant putând fi plasat în treimea mijlocie a feţei orale sau chiar

mai aproape de coletul dintelui;

- reducerea retentivităţilor datorate migrării orizontale a dinţilor-stâlpi;

- reducerea zonelor care interferă cu braţele croşetelor;

- ajustarea dinţilor laterali abrazaţi la care ecuatorul protetic se află în

apropierea feţei ocluzale;

- crearea retenţiei artificiale(şanţuri, cavităţi, obturaţii în exces) pe dinţii

care nu prezintă convexităţi favorabile pentru aplicarea braţelor retentive.

- Prepararea locaşelor pentru pintenii externi:

- pe feţele ocluzale ale molarilor şi premolarilor în fosetele marginale

distale sau meziale;

- pe hemiarcada integră locaşe interdentare pentru croşetele Bonwill;

- pe caninii superiori trepte pentru pinteni supracingulari;

- pe caninii inferiori, între canin şi incisivul lateral sau între toţi dinţii

frontali locaşe pentru pintenii incizali.

- Pregătirea dinţilor pentru pentru aplicarea sistemelor speciale: culise intra- şi

extracoronare, coroane telescopate, bare cu călăreţi, micromagneţi, sisteme articulate.

8



Fig 2.3 Pregătire proprotetică reprezentată de coroană semifizionomică la care a

fost fixată o matrice intracoronară iar interdentar s-a frezat un lăcaş pentru un

pinten intern cu rol antibasculant.

Fig. 2.4 Diferite sisteme speciale de menţinere.

- Acoperirea dinţilor-stâlpi cu microproteze se indică în următoarele situaţii:

- numeroase carii tratate şi netratate;

- igienă bucală defectuoasă;

- lipsa retentivităţilor naturale;

- pierderi mari de substanţă dentară după recontuararea coronară;

- dinţi mobili care vor fi solidarizaţi prin unirea între ele a

microprotezelor;

- rezistenţă mecanică redusă datorită cariilor profunde, obturaţiilor

voluminoase;

- abraziune marcată;

- utilizarea sistemelor speciale de menţinere.

- Solidarizarea dinţilor-stâlpi de unul sau doi dinţi vecini este recomandată în

cazurile următoare;

- dinţi cu mobilitate care se menţine şi după tratamentul parodontal şi de

echilibrare ocluzală;

9



- modificarea raportului normal coroană-rădăcină;

- la mandibulă atunci când pintenul ocluzal se plasează în foseta distală a

dintelui limitant;

- procesul alveolar este deficient calitativ şi cantitativ;

- prezenţa unui număr redus de dinţi(frontali);

- dinţi izolaţi cu sau fără mobilitate;

- existenţa breşelor suplimentare[14].

În edentaţiile terminale cel mai frecvent sunt solidarizaţi premolarii între ei,

primul premolar de canin sau, prin punte, al doilea premolar de canin.

Solidarizarea poate fi realizată şi prin conectorii dentari ai protezei scheletate

concepută în acest sens.

2.2 Crestele alveolare

În cadrul suprafeţelor de sprijin protetic crestele alveolare sunt elementele care

asigură sprijinul muco-osos al şeilor şi contribuie la stabilizarea în sens orizontal a

protezei, precum şi la menţinere într-un oarecare grad prin adeziune.

Pentru aprecierea calităţii protetice a crestelor alveolare se vor studia

caracteristicile acestora referitoare la:

- înălţime;

- lăţime;

- forma pe secţiune-profil:

- pozitiv (retentiv);

- negativ (neretentiv);

- neutru (indiferent pentru stabilitatea protezei);

- orientarea:

- orizontală;

- ascendentă;

- descendentă;

- concavă;

- gradul de atrofie;

10



- aspectul mucoasei:

- normal;

- patologic:

- hiperemie,

- eroziuni,

- hiperplazii;

- rezilienţa mucoasei;

- aspectul muchiei (zona de sprijin primară) şi versanţilor (zona de sprijin

secundară)

- eventuale exostaze, neregularităţi [10].

Crestele alveolare maxilare sunt grupate de LEJOYEUX în:

- clasa I: creste înalte, retentive, cu versante vestibulare şi orale extinse, paralele

între ele, fără exostaze;

- clasa a II-a: creste medii, cu versante vestibulare uşor oblice prin pierdere de

substanţă osoasă şi resorbţie centripetă;

- clasa a III-a: creste cu valoare protetică slabă, afectate prin resorbţie

accentuată, determinată în special de proteze necorespunzătoare;

- clasa a IV-a: creste cu valoare protetică negativă, denivelate, dispărute parţial

sau total prin purtarea unor proteze vechi cu suprafaţă mucozală redusă, incorecte.

Acelaşi autor clasifică crestele alveolare mandibulare astfel:

- clasa I: creste cu valoare protetică foarte bună, puţin resorbite, convexe,

limitate de versante vestibulare şi linguale extinse, nedureroase, fără exostoze sau torus

mandibular, cu liniile oblice interne şterse; aceste creste pot fi utilizate pentru

ameliorarea retenţiei protezei;

- clasa a II-a: creste cu valoare protetică medie, încă apte să contribuie la

stabilizarea şi menţinerea protezei;

- casa a III-a: creste cu valoare scăzută, cu resorbţie accentuată prin inactivitate

sau prin purtarea unor proteze incorecte, neechilibrate;

- clasa a IV-a: creste cu valoare protetică negativă, cu concavităţi în plan frontal

şi sagital, liniile oblice interne şi externe în apropierea muchiei crestei, gaura

mentonieră înclusă în suprafaţa de sprijin, corticala osoasă sensibilă la presiune.

11



În funcţie de propriile particularităţi crestele sunt mai mult sau mai puţin

capabile să suporte presiuni şi să contribuie la frânarea diferitelor deplasări ale protezei

[22].

2.3. Bolta palatină

Bolta palatină contribuie la sprijinul muco-osos al bazei protezei, atabilizare

orizontală atunci când este adâncă şi la menţinerea protezei prin adeziune, mai ales când

bolta este plată.

Valoarea protetică a bolţii palatine este variabilă, fiind influenţată de prezenţa,

mărimea şi forma torusului, de calitatea crestelor şi a tuberozităţilor maxilare:

- bolta întinsă, cu suprafaţa orizontală largă, fără torus palatin, cu sutura

intermaxilară insensibilă la presiuni reprezintă o bună bază de sprijin;

- boltă cu valoare medie, având sutura intermaxilară sensibilă la presiune;

- bolta ogivală are valoare slabă, cele două versante oblice neasigurând

stabilitatea protezei;

- bolta ogivală cu zone Schröder întinse, foarte depresibile, cu sutura

intermaxilară ascuţită, torus palatin accentuat nu permite o adeziune favorabilă [10].

2.4. Tuberozităţile maxilare

Tuberozităţile maxilare au rol, atunci când sunt retentive, în sprijinul muco-osos

al şeilor terminale, menţinerea şi stabilizarea orizontală a protezei.

În funcţie de retentivitate se disting tuberozităţi:

- favorabile, cu versante paralele;

- cu relief acceptabil;

- fără relief, inapte pentru stabilizare;

- cu retentivitae exagerată, voluminoase, impunând modelare chirurgicală [23].

2.5. Tuberculii piriformi

12



Tuberculii piriformi asigură sprijinul muco-osos al şeilor terminale, mai ales

atunci când rezilienţa mucoasei la acest nivel este minimă, astfel contribuind la frânarea

distalizării şi a tendinţei de înfundare prin basculare a şeilor, iar atunci când sunt oblici

asigură şi stabilizarea în sens mezio-distal a protezei [4].

Calităţile protetice ale tuberculilor piriformi îi diferenţează în:

- tuberculi fermi, aderenţi la planul profund, convecşi , acoperiţi de mucoasă

sănătoasă, favorabili pentru menţinerea şi stabilizarea protezei;

- tuberculi mai puţin convecşi, mai mobili, mai depresibili, dar care pot fi

utilizaţi;

- tuberculi cu valoare foarte scăzută prin ligament pterigomandibular cu inserţie

nefavorabilă, ţesut submucos deficitar sau cu deformări în urma purtării prelungite a

unei proteze incorecte [16].

2.6. Caracteristicile fibromucoasei

În edentaţiile terminale fibromucoasa câmpului protetic se caracterizează prin

prezenţa diverselor particularităţi:

- aderentă, subţire, sensibilă la presiune;

- aderentă, de grosime medie, insensibilă la presiune;

- laxă, comprimabilă şi deplasabilă, astfel favorizând înfundarea şeilor şi

deplasarea lor în sens orizontal [22].

Grosimea şi elasticitatea fibromucoasei determină gradul său de rezilienţă şi

comportarea diferită în sprijinul protezelor:

- fibromucoasa sănătoasă, cu grosime medie, depresibilă, amortizează şocurile

care rezultă în timpul masticaţiei şi reduce tendinţele de deplasare a protezelor;

- fibromucoasa subţire, puţin elastică, inaptă să suporte presiuni influenţează

nefavorabil valoarea funcţională a protezei;

- fibromucoasa groasă, cu un grad mare de comprimabilitate favorizează

deplasările protezei şi atrofia crestelor alveolare;

- fibromucoasa inflamată, supusă presiunilor nu-şi poate îndeplini funcţiile de

troficitate şi biomecanică;

13



- fibromucoasa hipertrofiată, mobilă, necesită îndepărtarea chirurgicală pentru a

nu periclita stabilitatea protezei [10].

Analiza elementelor suportului muco-osos ale câmpului protetic poate evidenţia

uneori condiţii nefavorabile pentru stabilitatea protezei, ceea ce indică necesitatea unor

pregătiri proprotetice:

- intervenţii chirurgicale asupra mucoasei

- frenectomii, frenotomii, frenoplastii,

- suprimarea crestelor balante, hiperplaziilor epitelio-conjunctive,

- înlăturarea bridelor laterale inserate aproape de muchia crestei,

- plastii ale şanţurilor vestibulare şi linguale în cazul atrofiilor mari ale

crestelor alveolare la mandibulă;

- intervenţii chirurgicale asupra substratului osos:

- regularizarea crestelor alveolare neregulate, cu proeminenţe accentuate,

acoperite de mucoasă subţire, aderentă, dureroasă la presiune;

- corectarea hiperostozelor tuberozitare;

- rezecţia torusurilor palatine, torusurilor mandibulare cu volum excesiv;

- reconstituiri plastice în atrofii marcate ale crestelor [11].

2.7. Analiza ocluziei

Examelul funcţional al contactelor dento-dentare prezintă mare importanţă în

cadrul analizei aparatului dento-maxilar, deoarece foarte frecvent edentaţia parţială este

însoţită de tulburări funcţionale şi leziuni dentare, musculare, ale articulaţiei temporo-

mandibulare, toate încadrate în sindromul disfuncţional cranio- mandibular.

Rapoartele intermaxilare se vor analiza pe modelele de studiu montate în

ocludator sau articulator pentru observarea următoarelor aspecte:

- În plan sagital:

- forma planului de ocluzie,

- gradul de supraocluzie frontală;

- În plan vertical:

14



- rapoartele dintre dinţii restanţi, dintre creste sau dintre creste şi dinţi,

- migrările dinţilor restanţi,

- spaţiul interocluzal;

- În plan orizontal:

- migrările laterale,

- rapoartele dintre dinţi şi creste sau dintre creste în regiune laterală [15].

Pe lângă examinarea rapoartelor ocluzale în intercuspidare maximă şi relaţie

centrică, analiza milcărilor de propulsie şi de lateralitate se va aprecia dimensiunea

verticală de ocluzie.

Micşorarea dimensiunii verticale de ocluzie se instalează în cazul perderii

stopurilor ocluzale şi în abraziunea generalizată.

Pentru stabilirea acestui parametru în caz de abraziune se recurge la aplicarea

unei gutiere ocluzale din acrilat termobolimerizabil cu grosimea de 1-1,5 mm, care are

şi scopul de ştergere a stereotipului masticator abraziv (frecător, după COSTA ), astfel

încât noua restaurare protetică să nu mai fie supusă solicitărilor orizontale care au

produs uzura smalţului şi dentinei [7].

În cadrul tratamentului preprotetic se va recurge la echilibrare ocluzală prin

depistarea şi înlăturarea contactelor premature şi a interferenţelor, precum şi la

corectarea planului de ocluzie prin:

- remodelări cuspidiene;

- amputări coronare parţiale sau totale urmate de devitalizări, gingivectomie sau

alveoplastie şi acoperirea dinţilor cu microproteze care să asigure rapoartele ocluzale

funcţionale;

- înlăturarea microprotezelor şi punţilor necorespunzătoare;

- extracţia unor dinţi migraţi vertical exagerat, urmată de intervenţii modelatoare

asupra osului;

- extracţia dinţilor înclinaţi peste 300 [11].

Zonele negative ale câmpului protetic sunt reprezentate de zonele care trebuie

evitate de elementele protezei sau despovărate de presiuni:

- la maxilar:

15



- parodonţiul marginal trebuie ocolit de proteză la o distanţă de 5 mm;

dacă proteza trebuie să treacă peste parodonţiul marginal şi papila interdentară se

impune o despovărare prin foliere de 0,2 mm;

- papila incisivă va fi ocolită sau despovărată prin foliere de 0,2-0,3 mm;

- rugile palatine sunt foarte sensibile la presiunile date de proteză; în

situaţia cân conectorul ajunge în această zonă el trebuie să se termine în depresiunea

dintre două rugi. Acoperirea rugilor palatine de baza protezei impune despovărarea prin

foliere de 0,2-0,3 mm;

- rafeul median, când se prezintă sub forma unei creste ascuţite sensibile la

palpare trebuie despovăra prin foliere de 0,3-0,4 mm; dacă există rafeu median, zona

palatină respectivă devine zonă protetică pozitivă;

- torusul palatin, când este de mărime mică sau medie, va fi despovăra de

presiuni prin foliere de 0,5-1 mm; torusul palatin mare va fi ocolit de conectorul

principal sau se va indepărta chirurgical;

- zonele grăsoase Schröder, situate posterior paramedian au o mare

rezilienţă, deci conectorul principal nu va ajunge până în această yonă;

- bridele laterale, inserţiile musculare şi ligamentare vor fi ocolite de

proteză.

- La mandibulă:

- parodonţiul marginal va fi protejat la fel ca la maxilar;

- frenul limbii şi inserţia planşeului bucal în zona linguală centrală

condiţionează alegerea conectorului principal;

- mucoasa procesului alveolar în zona linguală în dreptul conectorului

principal va fi despovărată de presiuni prin foliere a cărei grosime depinde de sprijinul

protezei, rezilienţa mucoasei crestelor terminale, înclinarea sau retentivitatea anatomică

a procesului alveolar, astfel folierea variind între 0,3 şi 2 mm;

- linia milohioidiană, bridele laterale, inserţiile musculare şi ligamentare vor

fi menajate prin corecta adaptare a lingurii individuale şi amprentare funcţională;

- torusul mandibular, când este mic sau mijlociu, se protejează prin foliere

de 0,5-1 mm, iar atunci când este foarte mare va fi îndepărtat chirurgical.

Zone protetice negative sunt considerate şi:

16



- proemineţele osoase dureroase la presiuni digitale; acestea se vor îndepărta

chirurgical, rareori vor fi despovărate prin foliere;

- mucoasa procesului alveolar, parodonţiul marginal şi zona dentară

subecuatorială din dreptul conectorilor secundari ai braţelor retentive ale croşetelor

divizate;

- papila interdentară şi mucoasa procesului alveolar în dreptul conectorilor

secundari interdentari vor fi despovărate prin foliere de 0,1 mm;

- unele zone muco-osoase vestibulare retentive care interferă cu marginile şeilor

se vor deretentiviza prin foliere;

- mucoasa procesului alveolar, parodonţiul marginal în dreptul conectorului de

întărire al pintenului distal la croşetele cu patru braţe (inelare) şi zona dentară până la

unirea acestui conector secundar cu braţul opozant se vor despovăra cu folie de

0,2 - 0,3 mm [12].

Evaluarea în ansamblu a tuturor elementelor câmpului protetic va sta la baza

stabilirii măsurilor de terapie preprotetică în vederea ameliorării condiţiilor bio-mecano-

funcţionale ale viitoarei proteze prin:

- tratamentu cariilor simple şi complicate;

- intervenţii chirurgicale ajutătoare în terapia endodontică;

- intervenţii chirurgicale dento-gingivo-osoase;

- tratament parodontal;

- tratamen odontal conservativ;

- echilibrare ocluzală [24].

Pentru un efect parodontal-profilactic al scheletului protezei mobilizabile

EISMANN şi SANDIG, citaţi de COCA I. [7], recomandă pentru:

1. Croşetele turnate:

- distanţa croşet-parodonţiu marginal să fie de 1-2 mm;

- limitarea numărului croşetelor pentru a evita complexitatea protezei;

- sunt de preferat croşetele Ney 1 sau Ackers, croşetele divizate Roach şi toate

croşetele care întretaie parodonţiul marginal trebuie evitate;

17



Fig. 2.5 Croşet Bonwill pe premolar şi molar

- renunţarea la croşetele Bonwill;

- evitarea contactelor ocluzale ale pintenilor ocluzali cu antagoniştii.

Fig. 2.5 Pintenii ocluzali trtebuie să evite contactele cu antagoniştii.

2. Conectorii secundari:

- să fie scurţi, rigizi şi să protejeze papilele dentare;

- să nu fie plasaţi interdentar, deoarece solicită pierdere mare de substanţă

dentară şi favorizează acumularea plăcii microbiene.

Fig. 2.6 Conectorii secundari trebuie astfel confecţionaţi încât să nu lezeze deloc

parodonţiul marginal şi papila interdentară.

3. Conectorii principali:

18



- trebuie plasaţi cât mai departe de parodonţiul marginal: 6 mm la maxilar şi 4

mm la mandibulă;

- dimensiunile acestora trebuie să le asigure rigiditatea şi să nu deranjeze

mobilitatea limbii;

- plasarea în zone mai puţin funcţionale;

- cu cât este mai redus numărul elementelor de stabilizare, cu atât este mai

extinsă zona de aplicare a conectorului maxilar.

4. Şeile protezei:

- se vor sprijini de cele mai multe ori pe dinţii restanţi;

- extinderea lor trebuie să fie corelată cu tipul de sprijin:

- dento-parodontal: baza protezei este redusă;

- mixt: baza extinsă la maximum, acoperind tuberozităţilemaxilare sau

tuberculii piriformi;

- trecerea de la şei spre conectorul principal se va realiza prin unghiuri rotunjite,

nefavorizând acumularea de resturi alimentare.

19

cap2 aspecte clinice ale edentatiei terminale

Documents