CUPRINS:

1. Introducere

2. Constituirea ;I istoricul NATO

3. Sarcinile și misiunile NATO

4. Condițiile pentru a deveni membru NATO

5. Instituțiile NATO

6. Partenerialul RM- NATO

Introducere

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianţă formată din 26 de state

din America de Nord şi Europa ce şi-au asumat responsabilitatea de a îndeplini obiectivele

cuprinse în Tratatul semnat la 4 Aprilie 1949 la Washington. În conformitate cu prevederile

Tratatului, rolul fundamental al NATO este ca, prin intermediul căilor politice şi militare, să

apere libertatea şi securitatea statelor membre.

Tratatul Atlanticului de Nord este un document foarte concis, ce se conformează

spiritului Cartei Naţiunilor Unite şi îşi găseşte legitimitatea în această Cartă. În cadrul Tratatului,

ţările membre se angajează săşi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de apărare, individual şi

colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă

la cadrul de lucru pentru consultări între ţările membre, ori de câte ori una dintre ele îşi simte

securitatea ameninţată. Acest articol subliniază importanţa fundamentală a procesului de

consultare pe scară largă care are loc în cadrul Alianţei şi explică de ce Alianţa îşi asumă noi

misiuni menite să sporească securitatea în spaţiul euro-atlantic luat în ansamblu. Un alt articol -

Articolul 5 - se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor

Unite. El stipulează că „un atac armat asupra unuia sau a mai mulţi membri NATO va fi

considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor”.

Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului 10 al Tratatului, ce

stipulează că „alte state europene care sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să

contribuie la securitatea nord-atlantică pot fi invitate la aderare”. După recenta aderare a

Poloniei, Republicii Cehe şi a Ungariei, oficiali NATO au afirmat că uşile rămân deschise pentru

alte ţări în viitor. Prin alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să

contribuie la dezvoltarea unor relaţii internaţionale de pace şi prietenie într-o serie de moduri,

inclusiv prin întărirea instituţiilor lor private şi promovarea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare.

Tratatul prevede şi eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice internaţionale ale

ţărilor membre şi de încurajare a cooperării dintre acestea. Principiul fundamental de existenţă al

NATO este angajarea comună în sprijinul cooperării reciproce între statele membre, bazată pe

indivizibilitatea şi securitatea membrilor săi. Acest principiu oferă garanţia că nici o ţară membră

nu va fi nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi în abordarea provocărilor fundamentale

legate de securitate. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euro-atlantic, Alianţa

este semnarea Tratatului de la Washington pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin

consens, la prevenirea conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv

operaţiunile de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul

cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparentei, încrederii reciproce şi a

capacităţii de acţiuni comune cu Alianţa.

Conform art 14 al Tratatului sus-menționat, limbile oficiale ale N.A.T.O. sunt engleza si

franceza.

Ţările membre ale NATO sunt:

Belgia, Bulgaria, Canada, Cehia, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria,

Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Portugalia,

Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite, Turcia.

Constituirea si istoricul N.A.T.O.

In martie 1948, cinci state din Europa occidentala: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si

Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis sa-si constituie un sistem

comun de aparare si sa-si intareasca relatiile, astfel incât sa poata rezista unor primejdii de natura

ideologica, politica si militara, care ar fi putut fi operationalizate sub forma unor amenintari

directe la adresa securitatii lor.

In perioada imediat urmatoare au urmat negocieri cu S.U.A. si Canada cu scopul de a

crea o alianta unica a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente

mutuale intre Europa si America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia,

Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa

participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat in aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la

Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat intre cele 12

tari. Grecia si Turcia au aderat la tratat in anul 1952, Republica Federala Germania in 1955,

Spania in 1982, iar Republica Ceha, Polonia si Ungaria in 1999.

Alianta Atlanticului de Nord a fost intemeiata pe baza unui tratat la care statele au aderat

in mod liber, dupa dezbatere publica si ratificare de catre parlamentele nationale. Tratatul

precizeaza drepturile acestor state, precum si obligatiile lor internationale, conform Cartei

O.N.U.. Tarile membre se angajeaza sa imparta atât riscurile si responsabilitatile, cât si

avantajele ce decurg din securitatea colectiva, si sa nu incheie nici o intelegere internationala

care sa fie incompatibila cu Tratatul.

O hotarâre cruciala pentru dezvoltarea increderii si cooperarii Vest-Est a constituit-o

crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic-N.A.C.C. (transformat in 1997 in Consiliul

Parteneriatului Euro Atlantic-E.A.P.C.), având drept scop consultarea si cooperarea politica,

militara, economica si stiintifica dintre tarile membre N.A.T.O. si noile democratii emergente din

Europa Centrala si de Est.

Un eveniment important in istoriA N.A.T.O a fost reuniunea inaugurala a Consiliului de

Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea ministrilor

Afacerilor Externe, sau a reprezentantilor tarilor N.A.T.O. si a 6 tari din Europa Centrala si de

Est, (printre care si România) precum si a 3 tari baltice. Rolul N.A.C.C. a fost acela de a facilita

cooperarea intre toate tarile, la toate nivelurile, privind securitatea si cheltuielile legate de acest

domeniu, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legaturi institutionale mai strânse,

precum si a unor legaturi neoficiale. Cele 11 state succesoare ale Uniunii Sovietice, ce au

constituit Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) s-au alaturat acestui proces in martie 1992.

Alianta Nord Atlantica era considerata deschisa si altor state europene in masura sa

promoveze principiile Tratatului si sa contribuie la Securitatea din zona Atlanticului de Nord. S-

a hotarât initierea unui studiu detaliat asupra oportunitatii si criteriilor de eligibilitate pentru

statele ce si-ar manifesta dorinta de a adera la Alianta. Consiliul Atlanticului de Nord a declarat

ca toti viitorii noi membri ai N.A.T.O. vor fi membri de drept ai Aliantei, bucurându-se de toate

drepturile si asumându-si toate obligatiile pe care le implica acest statut, adaugând ca atunci când

extinderea N.A.T.O. va avea loc, hotarârea va fi luata in urma studierii fiecarui caz in parte,

unele tari putând fi acceptate inaintea altora. Aliatii si-au reafirmat vointa de a intari structurile

de cooperare care sa se poata extinde asupra tarilor de pe intreg continentul european, notând

faptul ca largirea N.A.T.O. trebuie inteleasa si in acest context.

Ministrii de externe ai tarilor N.A.T.O. si ai partenerilor de cooperare din Consiliul de

Cooperare Nord Atlantica reuniti la Sintra, in Portugalia la 30 mai 1997 au stabilit transformarea

N.A.C.C. in Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, ca urmare a succesului activitatii desfasurate

de la infiintare in 1991 si in scopul intaririi si largirii cooperarii politice si militare intre statele

N.A.T.O. si statele partenere de cooperare.

La 27 mai 1997 Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat Actul de Fundamentare a

Relatiilor Mutuale, Cooperare si Securitate dintre N.A.T.O. si Federatia Rusa, ce fusese negociat

in prima parte a anului 1997 intre primul ministru rus Evgheni Primakov si secretarul general al

N.A.T.O. Javier Solana. Semnarea acestui document creeaza cadrul necesar pentru stabilirea

unui context stabil de parteneriat intre Alianta Nord Atlantica si Federatia Rusa, urmarind

atingerea unor interese comune vizând cresterea stabilitatii europene si realizarea unei Europe

Unite. Documentul se compune din patru sectiuni. In prima sectiune se detaliaza principiile pe

baza carora se fundamenteaza parteneriatul dintre N.A.T.O. si Rusia. Printre acestea se afla

hotarârea ambelor parti de a respecta normele de drept international, asa cum sunt reflectate in

Carta O.N.U. si in documentele O.S.C.E.. Ambele parti au cazut de acord sa intareasca

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa in scopul crearii unei zone de securitate si

stabilitate pe continentul nostru. Sectiunea a doua se refera la crearea unui nou forum: Consiliul

Permanent Intrunit N.A.T.O. – Rusia având drept scop consultarea si cooperarea dintre cele doua

parti. Sectiunea a treia stabileste domeniile de consultare si cooperare, incluzând prevenirea si

solutionarea conflictelor, actiunile de mentinere a pacii, prevenirea proliferarii armelor de

distrugere in masa, schimbul de informatii in probleme de securitate si aparare si de constructie a

fortelor armate, reconversia industriei de aparare spre productia civila, protectia mediului in

activitatile militare, pregatirea pentru limitarea urmarilor unor dezastre. Ultima sectiune, a patra

este consacrata unor probleme strict militare. Statele membre N.A.T.O. reafirma decizia lor de a

nu planifica si desfasura armament nuclear pe teritoriile statelor ce vor fi primite in alianta ca noi

membri si de a nu modifica in nici un fel politica nucleara a N.A.T.O. sau de a opera modificari

in sensul intaririi capabilitatii nucleare a N.A.T.O..

Un document similar a fost semnat de N.A.T.O. cu Ucraina imediat dupa semnarea celui

cu Rusia (Carta N.A.T.O.-Ucraina).

Summit-ul de la Madrid a consacrat principalele schimbari ce au avut loc in perioada

scursa de la incetarea razboiului rece in Europa: angajamentul statelor N.A.T.O. de a-si asigura

securitatea si apararea; stabilirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care

reuneste impreuna toate statele membre ale O.S.C.E. capabile si doritoare de a actiona impreuna

in cadrul unui proces de cooperare in domeniul cresterii securitatii continentale; dezvoltarea

Parteneriatului pentru Pace, ca un program de cooperare militara, destinat sa perfectioneze

abilitatea aliatilor si partenerilor acestora de a actiona impreuna in situatii de criza; introducerea

unor noi mecanisme pentru realizarea unor relatii mai strânse si permanente cu Rusia; aplicarea

unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina; primirea de noi membri si largirea aliantei;

optimizarea structurii de comanda a aliantei astfel incât aceasta sa poata performa toate atributele

managementului crizelor si conducerea actiunilor de pace inclusiv cu participarea tarilor

partenere; dezvoltarea unei Identitati de Securitate Europeana in cadrul N.A.T.O. si asigurarea

capabilitatii Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) de a conduce operatii militare utilizând, pe

baza de imprumut, infrastructura, mijloacele si capacitatile militare ale N.A.T.O.; stabilirea unui

dialog cu tarile din bazinul mediteranean, destinat sa contribuie la cresterea securitatii si

stabilitatii in aceasta zona si sa promoveze intelegerea intre statele din regiune.

In zilele de 23 si 24 aprilie 1999 la Washington a avut loc o noua reuniune la vârf a

sefilor de stat si de guverne ai tarilor N.A.T.O.. Semnificatia acestei reuniuni este cu totul

deosebita, ea marcând aniversarea (la 4 aprilie) a cincizeci de ani de la constituirea N.A.T.O..

Totodata a fost aprobat noul concept strategic al aliantei, iar trei state foste membre ale

Tratatului de la Varsovia, Cehia, Polonia si Ungaria au fost admise oficial ca membre ale

Aliantei.

La data de 21 noiembrie 2002, are loc la Praga un nou summit în cadrul caruia se afirmă:

“Noi, sefii de stat si de guvern ai tarilor membre NATO, intalniti pentru a extinde si intari

Alianta, pentru a face fata noilor amenintari si serioaselor provocari la adresa securitatii, uniti

prin spiritul comun al Tratatului de la Washington, ne angajam sa transformam Alianta intarind-

o cu noi capacitati si noi relatii cu partenerii nostri”. Conform acestei noi strategii, Bulgaria,

Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia sunt invitate sa inceapa procesul de

aderare la Alianta. Ca urmare a acestui fapt la data de 26 martie 2003 la Bruxelles, are loc

semnarea Protocoalelor de Accedere în structurile Alianţei a acestor ţări. Romania încheie

procesul politic de aderare la Alianta Nord-Atlantică la 5 februarie 2004 în urma aprobării de

catre Franta a documentelor de ratificare şi prin legea nr. 22 din 1 martie 2004 aderară la Tratatul

Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949.

Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO din Bruxelles este atât sediul politic al Alianţei, cât şi

reşedinţa permanentă a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se află birourile Reprezentanţilor

permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale, ale Secretarului General şi Secretariatului Internaţional,

ale reprezentanţilor militari naţionali, ale preşedintelui Comitetului Militar şi Statului Major

Militar Internaţional. De asemenea, găzduieşte şi misiunile diplomatice ale statelor Partenere,

Statul major pentru consultare, comandă şi control (C3) al Cartierului General, precum şi unele

agenţii ale NATO.

La Cartierul General al NATO lucrează aproximativ 3150 de angajaţi permanenţi. Dintre

aceştia, circa 1400 sunt membri ai delegaţiilor naţionale şi reprezentanţi military naţionali la

NATO. Secretariatul Internaţional şi agenţiile internaţionale numără aproximativ 1300 de

salariaţi civili, iar Statul Major Militar Internaţional are 350 de membri, dintre care circa 80 de

civili. De asemenea, reprezentanţii oficiali ai misiunilor diplomatice sau ai birourilor de legătură

din ţările Partenere dispun de birouri la Cartierul General al NATO.

Sarcinile şi misiunile fundamentale ale NATO

Principiul fundamental de existenţă al NATO este angajarea comună în sprijinul

cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea securităţii membrilor săi.

Acest principiu asigură faptul că nici o ţară membră nu este nevoită să se bazeze doar pe

propriile eforturi naţionale în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate.

Obiectivul primordial al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii membrilor săi prin

mijloace politico-militare. Aceasta se realizează prin politica defensivă de securitate a NATO

bazată pe 3 elemente: dialogul, cooperarea şi menţinerea capacităţii defensive colective.

Realizarea acestui obiectiv poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să

afecteze securitatea spaţiului euro-atlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea

membrilor săi, dar contribuie şi la asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune.

În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euro-atlantic, Alianţa este pregătită să

contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea conflictelor şi la angajarea activă în

managementul crizelor, inclusiv operaţiunile de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă

parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii

transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comune cu Alianţa Nord-Atlantică.

Alianţa reprezintă manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru

susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii.

Ataşamentul NATO faţă de legătura transatlantică este indispensabil. Alianţa este

angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în sprijinul

valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Menţinerea unei capabilităţimilitare adecvate în

vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămîne punctual central al obiectivelor de

securitate ale Alianţei. O astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, reprezintă

esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi

garantează faptul că o agresiune militară direct împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de

izbîndă.

Pentru realizarea obiectivului principal de apărare şi asigurare a stabilităţii, Organizaţia

Atlanticului de Nord şi-a asumat următoarele misiuni fundamentale de securitate:

1. să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în

rezolvarea disputelor pe cale paşnică;

2. să se constituie într-un forum de consultări între aliaţi asupra problemelor care

aduc atingeri intereselor lor vitale şi pentru coordonarea eforturilor în direcţia

contracarării riscurilor şi ameninţărilor comune;

3. descurajarea şi apărarea împotriva ameninţărilor cu agresiunea la adresa statelor

membre conform art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington;

4. pregătirea şi angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfăşurarea

operaţiunilor de răspuns la crize;

5. lărgirea şi întărirea parteneriatului, cooperării şi dialogului cu celelalte ţări din

zona euroatlantică, pentru a mari transparenţa, încrederea reciprocă şi capacitatea

pentru acţiuni comune

Condiţiile pentru a deveni membru al NATO

În ceea ce priveşte aderarea de noi membri, NATO adoptă o poziţie deschisă. Orice stat

european care promovează principiile Tratatului de la Washington şi contribuie la securitatea

zonei Euro-Atlantice poate deveni membru al Alianţei la invitaţia Consiliului Nord-Atlantic. De

asemenea, pentru a deveni membru al NATO, statelor li se solicită îndeplinirea unor criterii

politice, economice şi militare pentru a garanta că pot reprezenta atât contributori, cât şi

beneficiari ai securităţii promovate de Alianţă.

Pentru a sprijini aderarea de noi state, NATO elaborează un Plan de Acţiuni pentru

Aderare (MAP) menit să stabilească cadrul general prin care poate fi acordată asistenţă şi suport

practic privind toate aspectele calităţii de membru al NATO. Documentul în cauză este conceput

în scopul de a asista ţările care doresc să adere la Alianţă în pregătirile pe care acestea le fac,

oferind consultaţii, asistenţă şi ajutor practic în toate aspectele privind calitatea de membru al

NATO.

Caracteristicile sale principale sunt:

• prezentarea de către membrii aspiranţi a unor programe naţionale anuale individuale, referitoare

la pregătirile pe care aceştia le fac în vederea unei viitoare aderări, acoperind aspecte politice,

economice, de apărare, de resurse, de securitate şi legale;

• un mecanism de evaluare corectă şi imparţială a progreselor înregistrate de ţările aspirante în

programele lor, incluzând atât consiliere politică cât şi tehnică, precum şi întrunirile anuale la

nivel de Consiliu, pentru evaluarea progreselor;

• centre de informare care să ajute la coordonarea asistenţei oferite ţărilor aspirante, de către

NATO şi ţările membre, în domeniile apărării şi militar;

• o metodă de planificare a apărării pentru ţările aspirante, care include elaborarea şi revizuirea

obiectivelor de planificare convenite. MAP oferă ţărilor aspirante un sistem concret de control şi

consiliere din partea NATO, asupra pregătirilor pe care acestea le fac în vederea viitoarei aderări.

Acesta oferă o gamă de activităţi menite să susţină candidatura fiecărei ţări interesate.

Etape ale procesului de aderare la NATO

1. solicitarea aderarii;

2. adresarea invitatiei oficiale de a adera din partea Aliantei;

3. trimiterea scrisorii de intentie care sa confirme interesul,vointa si capacitatea statului

respectiv de a-si asuma obligatiile ce decurg din statutul de membru;

4. semnarea Protocoalelor de aderare de catre statele aliate si ratificarea acestora;

5. aderarea cu drepturi depline la Alianta.

Principalele instituţii ale NATO

a. Structura Civilă

Consiliul Nord-Atlantic

Consiliul Nord-Atlantic (NAC), este principala autoritate decizională a Alianţei Nord-

Atlantice şi este alcătuit din Reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre, care se

întrunesc cel puţin o dată pe săptămână. Consiliul se întruneşte şi la nivel înalt, în prezenţa

miniştrilor de externe, a miniştrilor apărării sau a şefilor de guvern, având aceeaşi autoritate şi

puteri decizionale, iar deciziile sale au acelaşi statut şi aceeaşi validitate, indifferent de nivelul

întrunirii.

Consiliul este singurul organism înfiinţat oficial prin Tratatul Nord-Atlantic şi investit cu

autoritatea de a stabili „atîtea organisme subsidiare cît este necesar”, în scopul aplicării

Tratatului. Atunci când trebuie adoptate decizii, se acţionează pe baza unanimităţii şi a acordului

comun. Nu se votează şi nu se iau decizii după principiul majorităţii. Lucrările Consiliului sunt

pregătite de comitetele subordonate cu responsabilitate în domenii politice specifice. O mare

parte din această muncă revine Comitetului politic la nivel înalt (SPC), alcătuit din reprezentanţi

permanenţi adjuncţi, uneori întărit cu experţi naţionali în domenii care au legătură cu subiectul

dezbaterii.

Când Consiliul se întruneşte la nivel de miniştri ai apărării, sau tratează problemede

apărare şi chestiuni referitoare la strategia apărării, alte comitete la nivel înalt, precum Grupul

executiv de lucru, pot fi implicate ca organisme consultative principale. Dacă pe agenda de lucru

a Consiliului se află probleme financiare, în funcţie de natura lor, Comisia superioară pentru

resurse, unul din Comitetele pentru buget (civil sau militar), sau Comitetul pentru infrastructură,

va fi responsabil pentru pregătirea acestor lucrări. În funcţie de subiectul supus discuţiei,

comitetul superior, responsabil în domeniul respectiv, preia rolul conducător în pregătirea

întrunirilor Consiliului şi în aplicarea deciziilor adoptate de către acesta.

Secretariatul Consiliului este asigurat de către diviziile şi birourile relevante ale

Secretariatului Internaţional, în special de către Secretariatul Executiv, care deţine un rol

coordonator în asigurarea executării mandatelor Consiliului şi în înregistrarea şi difuzarea

deciziilor adoptate. Secretarul Executiv este şi Secretarul Consiliului.

Secretariatul general

Secretarul General este un funcționar de rang înalt, numit de către guvernele ţărilor

membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru Planificarea

Apărării şi al Grupului pentru Planificare Nucleară; preşedinte în funcţiune al altor comitete

superioare ale NATO; Secretar General şi şef executiv al NATO. Totodată, el este şi preşedintele

Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de Cooperare Mediteraneană, dar şi

preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre ale

NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia. De

asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-

Ucraina.

Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi

de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. El poate propune teme de discuţie şi elemente

decizionale şi este abilitat să rezolve pe cale amiabilă posibilele divergenţe între ţările membre.

Este responsabil de conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt

al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu

mass-media. Anders Fogh Rasmussen este Secretarul General N.A.T.O din 2009 pina in prezent.

Comitetul pentru Planificarea Apărării

Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC) este compus în mod normal din

Reprezentanţi permanenţi, dar se întâlneşte la nivel de miniştri ai apărării cel puţin de două ori pe

an şi tratează majoritatea problemelor şi subiectelor legate de planificarea apărării colective. Cu

excepţia Franţei, toate ţările membre sunt reprezentate în acest forum. Comitetul pentru

Planificarea Apărării oferă consiliere autorităţilor militare ale NATO şi, în aria responsabilităţii

sale, are aceleaşi funcţii şi atribuţii, precum şi aceeaşi autoritate ca şi Consiliul asupra

problemelor aflate în competenţa sa.

Lucrările Comitetului pentru planificarea apărării sunt pregătite de o serie de comitete

subordonate cu responsabilităţi specifice, în special de Comitetul de Revizuire a Apărării, care

supraveghează procesul de planificare a forţelor în cadrul NATO şi examinează alte chestiuni

legate de structura militară integrată. Asemenea Consiliului, Comitetul pentru Planificarea

Apărării se adresează comitetului superior competent, pentru pregătirea lucrărilor sale şi

aplicarea deciziilor luate.

Grupul pentru planificare nucleară

Miniştrii apărării din ţările membre care fac parte din Comitetul NATO de planificare a

apărării se întrunesc la intervale regulate în cadrul Grupului pentru Planificare Nucleară (NPG),

pentru a discuta chestiuni politice specifice asociate forţelor nucleare. Aceste discuţii acoperă o

gamă largă de subiecte de politică nucleară, care includ siguranţa, securitatea şi viabilitatea

armelor nucleare, sistemele de informaţii şi comunicaţii, chestiuni asupra desfăşurării de forţe şi

alte probleme generale de interes comun, ca de exemplu controlul armelor nucleare şi

proliferarea nucleară.

Politica nucleară a Alianţei este ţinută sub revizuire, iar deciziile de modificare sau

adaptare a acesteia în lumina noilor evoluţii, precum şi cele de actualizare şi de modificare a

procedurilor de consultare şi planificare, sunt adoptate în comun.

Lucrările Grupului de Planificare Nucleară sunt pregătite de un Comitet executiv al NPG

compus din membri ai delegaţiilor naţionale ale ţărilor care fac parte din NPG. Comitetul

executiv efectuează lucrări detaliate în numele reprezentanţilor permanenţi ai NPG. Acesta se

întâlneşte cu regularitate săptămânal şi mai des, dacă este cazul. Grupul NPG la nivel înalt

(HLG) a fost înfiinţat ca organ consultativ superior al NPG pe probleme de politică şi planificare

nucleară. În 1998-1999, pe lângă atribuţiile sale iniţiale, HLG a preluat şi funcţiile şi

responsabilităţile Grupului la Nivel Înalt pentru Protecţia Armamentului (SLWPG), care avea ca

misiune supravegherea problemelor privitoare la siguranţa, securitatea şi viabilitatea armelor

nucleare. HLG este prezidat de Statele Unite şi este compus din factori de decizie şi experţi

naţionali. Grupul se întruneşte de câteva ori pe an pentru a discuta aspecte ale politicii,

planificării şi situaţiei forţelor nucleare ale NATO, precum şi chestiuni privind siguranţa,

securitatea şi viabilitatea.

b. Structura militara

Comitetul Militar

Comitetul militar este alcatuit din ofiteri superiori din tarile membre detasati la sediul din

Bruxelles al Aliantei. Rolul sau vizeaza, în principal, consiliere si recomandari (adresate

autoritatilor politice NATO) în domeniul militar. De asemenea, el contribuie la elaborarea

conceptelor strategice generale ale Aliantei.

Comitetul Militar se întruneste saptamânal (Consiliul Atlanticului de Nord se reuneste în

fiecare miercuri, iar reprezentantii Comitetului Militar se întâlnesc joia, pentru a putea aplica în

cel mai scurt timp deciziile acestuia). Presedintele Comitetului Militar este ales de sefii de Stat

major si are un mandat de trei ani.

Statul Major Militar International

Statul Major Militar International sprijina activitatea Comitetului Militar; aceasta

structura este alcatuita din personalul military detasat de fiecare stat membru si din personal

administrativ civil. În fruntea sa se afla un director cu rang de general cu trei stele, numit de catre

tarile membre la propunerea Comitetului Militar. În subordinea acestuia se afla cei doi

Comandanti Strategici – Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), cu

sediul la Shape, în Belgia, si Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din zona Atlanticului

(SACLANT), cu sediul la Norfolk, în SUA -, precum si Grupul de Planificare Regionala

Canada-US (CUSRPG), cu sediul la Arlington, în SUA.

Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)

Importanta pe care Alianta o acorda dialogului politic între reprezentantii directi ai

cetatenilor din statele membre se concretizeaza si prin constituirea, în 1995, a Adunarii

Parlamentare (initial denumita Adunarea Nord-Atlantica). Membrii Adunarii sunt numiti de catre

si din rândul parlamentelor statelor membre, urmând procedurile nationale si în functie de

ponderea pe care partidul politic din care fac parte o are în parlamentul respectiv.

Misiunea principala a Adunarii vizeaza dezbateri pe teme de interes comun si apropierea

diferitelor opinii exprimate în cadrul acestei institutii. NAA se reuneste în sesiune plenara de

doua ori pe an în capital unei tari membre, la invitatia parlamentului acesteia. Adunarea

Atlanticului de Nord este structurata în cinci comisii: Comisia politica, Comisia de aparare si

securitate, Comisia economica, Comisia stiintifica si tehnica si Comisia pentru probleme civile.

Parteneriatul Republica Moldova – NATO

Primele contacte ale Republicii Moldova cu Alianţa Nord-Atlantică au fost stabilite după

Declararea Independenţei. La 20 decembrie 1991, la Bruxelles, a avut loc reuniunea Consiliului

de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA), creat în urma hotărârii reuniunii la nivel înalt a ţărilor

membre ale NATO de la Roma din 7-8 noiembrie 1991. La prima reuniune a CCNA a participat

Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Scopul creării CCNA a fost de a institui un

organism permanent de consultări între adversarii de altă dată în problemele primordiale de

securitate general-europeană.

La 6 ianuarie 1994, cu ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianţei Nord-Atlantice, la care a

fost examinată iniţiativa americană "Parteneriatul pentru Pace", Preşedintele Republicii Moldova

a exprimat disponibilitatea ţării noastre de a adera la acest Program. La 16 martie 1994, la

Bruxelles, la Cartierul General al NATO, a avut loc prima întrevedere a Preşedintelui Republicii

Moldova cu Secretarul General al NATO, urmată de semnarea Documentului-cadru al

Programului "Parteneriatul pentru Pace". Republica Moldova a fost cea de-a 12 ţară-semnatară a

programului în cauză, respectiv, a 2-a din CSI, după Ucraina. La 29 mai 1997, la Sintra

(Portugalia) a avut loc reuniunea CCNA, la nivelul miniştrilor de externe. Pornind de la

necesitatea stabilirii unor relaţii noi cu partenerii de cooperare, NATO a propus transformarea

CCNA într-o structură mai eficienta - Consiliul Parteneriatului Euro- Atlantic (CPEA).

În vederea coordonării cît mai efective a activităţilor pe linia NATO, la 16 decembrie

1997 a fost instituită Misiunea Republicii Moldova pe lângă NATO. În calitate de şef al Misiunii

a fost desemnat Ambasadorul Republicii Moldova în Regatul Belgiei. Importantă a fost vizita

preşedintelui V. Voronin la Cartierul General NATO la 28 iunie 2001 unde a fost semnat

Memorandumul de înţelegere cu Organizaţia NATO pentru Menţinere şi Aprovizionare

(NAMSO) privind cooperarea în domeniul logistic. Urmare a acestui Memorandum a fost

posibilă crearea în anul 2002 a unui Fond de afectare specială finanţat de ţările membre NATO

destinat distrugerii unui lot de mine antipersonal şi muniţii cu termen expirat din dotarea Armatei

naţionale, precum şi a unei cantităţi importante de combustibil rachetar de tip melanj. Proiectul a

fost implementat de Agenţia NATO pentru Menţinere şi Aprovizionare tehnică (NAMSA).

Graţie acestui proiect a fost eliminat un pericol ecologic de proporţii şi realizate, înainte de

termen, prevederile de bază ale Convenţiei de la Ottawa cu privire la interzicerea minelor

antipersonal Astfel, Republica Moldova fiind printer primele state din regiune care a exclus acest

tip de arme din arsenalele sale. Un alt proiect pe cale de realizare cu suportul financiar al Alianţei

este şi cel al distrugerii stocurilor de pesticide interzise şi inutilizabile în Republica Moldova.

Începând cu anul 2002 Republica Moldova este parte la Grupul de Cooperare în domeniul

Securităţii în Sud-Estul Europei (SEEGROUP), aderînd la o serie de proiecte relevante în

domeniu, precum SEESTUDY, SEECHANGE, SEESTAFF, SEEMAG.

Din anul 1997 Republica Moldova şi-a extins colaborarea cu NATO şi în domeniul

ştiinţific. Astfel, din acea perioadă NATO a susţinut două proiecte ale Academiei de Ştiinţe a

Republicii Moldova în valoare de aproximativ 153000 dolari SUA cu privire la accesul

Academiei de Ştiinţe la reţeaua INTERNET, precum şi la dezvoltarea lui ulterioară. În anul 1999

a fost finalizat cu sprijinul financiar al NATO proiectul de creare a reţelei informaţionale a

Academiei de Ştiinţe. Susţinerea financiară a Alianţei a obţinut-o şi proiectui “Reţeaua

informaţională a Comunităţii Politehnice”, elaborat de Academia de Ştiinţe şi Universitatea

Politehnică din Moldova. Cu concursul NATO în luna iunie a fost creată asociaţia RENAM care

are o orientare educativ-informaţională. Astfel, cercetătorii ştiinţifici din Moldova au obţinut

burse în Italia, Canada şi în alte ţări.

Tot în cadrul dimensiunii ştiinţifice au fost realizate cu sprijinul financiar al Alianţei

unele proiecte ce ţin de securitatea mediului ambiant. Unul dintre acestea se referă la

managementul apelor rîurilor Nistru şi Prut care constă în instituirea unui mecanism de testare

continuă a nivelului de poluare a celor două rîuri şi de alertă în cazul în care acest nivel ar depăşi

parametrii critici.

La 7 iunie 2005, preşedintele Republicii Moldova a solicitat în cadrul şedintei Consiliului

Nord-Atlantic de la Bruxelles semnarea unui Plan Individual de Acţiuni (IPAP) între NATO şi

Republica Moldova. Elaborarea unui asemenea document este de o mare importanţă, schimbînd

calitativ relaţiile dintre Republica Moldova şi NATO.

În documentul programatic sînt cuprinse toate domeniile sectorului de securitate, precum

cooperarea cu institutiile europene, anumite reforme in domeniul securitatii, participarea la

operaţiuni comune.

IPAP este un mijloc destinat organizării şi armonizării tuturor aspectelor relaţiilor cu

NATO în cadrul Programului "Parteneriat pentru Pace" şi al Consiliului Parteneriatului Nord-

Atlantic. Planul IPAP a fost elaborat de către Comisia Naţională specializată, instituită printr-un

decret prezidenţial din 5 august 2005. În perioada septembrie 2005 - martie 2006, Comisia

Naţională pentru Elaborarea şi Implementarea IPAP în colaborare cu Secretariatul Internaţional

al NATO a lucrat asupra proiectului Planului.

La 19 mai 2006, Consiliul Nord-Atlantic al NATO a adoptat Planul Individual de Acţiuni

al Parteneriatului Republica Moldova-NATO. Un obiectiv cheie al mecanismului IPAP este

întărirea dialogului politic şi consultanţei dintre NATO şi Republica Moldova, cu scopul

asigurării cooperării în vederea încurajării şi susţinerii mediului intern şi extern, care să susţină

reforma democrată. Ca parte al acestui dialog consolidat, Moldova capată posibilitatea să discute

şi să argumenteze dorinţa şi abilitatea de a implementa în continuare principiile de bază stipulate

în Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace şi în Documentul de bază al Consiliului

Parteneriatului Euro-Atlantic în politicile sale interne şi externe.

Planul IPAP Republica Moldova-NATO, lansat în procedura naţională internă la 16 iunie

2006 de Guvernul Republicii Moldova, constă din patru capitole de bază:

1) probleme politice şi de securitate;

2) probleme militare şi de apărare;

3) informarea publicului, ştiinţa şi planificarea situaţiilor de urgenţă;

4) aspecte administrative, protejarea informaţiei şi resurse, cuprinse în două părţi

distincte: principalele obiective politice şi de reformare ale Republicii Moldova (I) şi domeniile

de reformare ce constituie obiect al consultărilor cu NATO (II).

În conformitate cu acest Plan, principalele obiective strategice ale Republicii Moldova

sunt: integrarea în Uniunea Europeană, intensificarea dialogului şi aprofundarea relaţiilor cu

structurile euroatlantice. Avînd în vedere statutul său de neutralitate, Republica Moldova, prin

implementarea IPAP, nu urmăreşte obiectivul aderării la NATO, ci speră să utilizeze Planul

pentru accelerarea procesului de reforme în sectoarele apărării şi securităţii naţionale. În acest

scop, Republica Moldova va crea baza politico-juridică necesară pentru implementarea IPAP,

precum şi mecanismele instituţionale relevante.

În contextul restabilirii integritaţii statului, Republica Moldova doreşte reglementarea cît

mai rapidă a conflictului transnistrean pe cale paşnică. În acest scop, Moldova consideră absolut

necesară participarea la negocieri a tuturor factorilor internaţionali interesaţi, dar în primul rînd a

UE, SUA, Rusiei şi Ucrainei. O atenţie deosebită în contextul reglementării se acordă securizării

frontierei de stat, în special pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Avînd în

vedere relaţiile cu vecinii, IPAP prevede că ţara noastră promovează relaţii de bună vecinătate cu

România şi Ucraina. Dezvoltarea raporturilor cu România se va baza pe valorile europene

comune. Republica Moldova se pronunţă pentru relaţii durabile de cooperare reciproc

avantajoase cu Rusia. Moldova îşi va intensifica cooperarea cu alte state în cadrul Pactului de

Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, OCEMN (Organizaţia de Cooperare Economică la Marea

Neagră), SEECP (Procesul de Cooperare Politică în Sud-Estul Europei), SEEGROUP (Grupul

Sud-Est European de Cooperare în domeniul Securităţii) şi GUAM ca modalitate de a contribui

la consolidarea stabilităţii şi securităţii regionale.

Planul prevede, expres, că Republica Moldova va continua cooperarea cu Consiliul

Europei, OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) şi Uniunea Europeană în

promovarea reformelor democratice, pentru a asigura supremaţia legii şi conformitatea legislaţiei

şi practicii naţionale în domeniul drepturilor omului cu standardele internaţionale relevante.

Moldova va continua reforma sistemului judiciar, reforma electorală, reforma administraţiei

centrale şi regionale. De asemenea, va fi perfecţionat cadrul juridic ce reglementează libertatea

presei şi accesul publicului la informaţii. Moldova îsi va consolida eforturile în vederea

combaterii coruptiei, inclusiv prin participarea la cooperarea internaţională în cadrul GRECO

(Grupul Statelor împotriva Corupţiei) şi Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Pentru

a atinge aceste obiective Republica Moldova va modifica regulamentul Parlamentului Republicii

Moldova, pentru a-l aduce în conformitate cu standardele UE; va ajusta legislaţia şi practica

naţională la Carta Europeană a Autoguvernării Locale; va institui şi va menţine un dialog

eficient, deschis şi continuu dintre instituţiile statului şi societatea civilă; va implementa integral

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la funcţionarea

instituţiilor democrate în Republica Moldova şi Hotărîrea respectivă a Parlamentului Republicii

Moldova (nr.248-XVI din 11.11.2005) etc.

În scopul combaterii terorismului internaţional, crimei organizate şi traficului de finite

umane, Republica Moldova îşi va perfecţiona cadrul juridic şi instituţional existent; îsi va

aprofunda cooperarea şi coordonarea interinstituţională; va stabili relaţii de cooperare cu

subdiviziunile respective din cadrul Secretariatului Internaţional al NATO şi din statele membre;

îşi va consolida controlul asupra exporturilor; îşi va întări măsurile vizînd combaterea

fenomenului spălării banilor. În acest context, Moldova îşi va consolida cooperarea cu ONU

(Organizaţia Naţiunilor Unite), OSCE, OIM (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie),

Interpol şi alte organizaţii internaţionale.

O atenţie deosebită se acordă în IPAP controlului democratic al forţelor armate, iar

obiectivele dezvoltării şi consolidării acestuia se vor atinge prin implementarea mai multor

acţiuni concrete, practic, în toate domeniile societaţii. Astfel, pe calea aprofundării relaţiilor sale

cu NATO, Republica Moldova va asigura ca forţele sale armate să servească şi să protejeze

dezvoltarea democrată a statului. Prin urmare, asumarea angajamentului edificării capacităţii

viabile pentru asigurarea securităţii naţiunii este posibilă doar cu exercitarea controlului

democratic comprehensiv asupra forţelor armate. Acţiunile speciale ce urmează a fi întreprinse,

în acest context, se referă la consolidarea rolului persoanelor civile care participă la procesul de

adoptare a deciziilor la toate nivelurile în cadrul sistemului securităţii naţionale şi angajarea

persoanelor civile în instituţiile militare, precum şi implementarea standardelor NATO la

restructurarea forţelor armate şi promovarea accesului mass-media şi publicului la informaţiile ce

ţin de apărare şi securitate.

In acest sens, Republica Moldova va revizui şi, în caz de necesitate, va perfecţiona cadrul

juridic ce reglementează repartizarea responsabilitaţilor între organele supreme ale puterii în stat.

Statul va aplica experienţa internaţională avansată în acest domeniu. Autorităţile moldovene vor

extinde treptat numărul persoanelor civile angajate la Ministerul Apărării şi vor încuraja

participarea societăţii civile la examinarea problemelor de apărare şi securitate naţională. În

procesul de implementare al IPAP, Republica Moldova îşi va coordona acţiunile cu UE şi

organizaţiile internaţionale active în ţară, pentru a asigura compatibilitatea dintre IPAP, Planul

de acţiuni UE-Moldova, SCERS, precum şi pentru a evita dublarea şi suprapunerea în activităţi.

O atenţie deosebită se va acorda consultărilor cu NATO, OSCE, PNUD (Programul Naţiunilor

Unite pentru Dezvoltare), UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) şi alte

organizaţii/agenţii internaţionale în vederea implementării proiectelor ce vizează consolidarea

securităţii ecologice în ţară şi în regiune.

Bibliografie

1. Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene si euroatlantice,Universul juridic, București, 2009;

2. http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm 3. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/ORGANIZATIA-TRATATULUI-

ATLANTI91994.php4. http://istorie.scienceline.ro/

ISTORIA_NATO___ORGANIZATIA_TRATATULUI_ATLANTICULUI_DE_NORD_6308_542_1.html

5. http://nato.md/uploads/site%20docs/nato%20-%20ghid%20informativ%20finaaal.pdf