organizatii si relatii internationale

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT

ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

Prof. univ. dr. Raluca Beşteliu

Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT

Copyright © DEPARTAMENT ID 2006

1

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



2

Capitolul I Răspunderea internaţională a statelor

Secţiunea I. Consideraţii generale 1.1. Răspunderea – un principiu general de drept. • Răspunderea este o instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Principiul general, potrivit căruia orice încălcare a unei obligaţii decurgând dintr-o normă juridică declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu, caracterizează atât ordinea juridică internă, cât şi ordi-nea juridică internaţională. • Răspunderea internaţională a statelor nu poate fi interpretată ca aducând atingere suveranităţii acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a personalităţii lor internaţionale. Deşi, în virtutea suveranităţii, mijloacele de a obliga un stat să respecte normele de drept internaţional nu au forţa coercitivă specifică dreptului intern, statele sunt îndreptăţite, tocmai pentru că sunt suverane, să ceară altor state repararea prejudiciului cauzat de acestea prin încălcarea unei obligaţii internaţionale. • Violările individuale ale dreptului internaţional pot să varieze în mod considerabil: de la violări uşoare sau minore la violări care pun în pericol însăşi existenţa unor colectivităţi sau popoare, integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor ori mediul ambiant al unor regiuni în întregime. • Instituţia răspunderii internaţionale desemnează consecinţele care decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale. În viaţa internaţională, nici un stat nu trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar: el se poate manifesta ca suveran numai în limitele dreptului internaţional. 1.2. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale. • Elementele constitutive ale rǎspunderii internaţionale sunt mutatis mutandis, preluate din teoria generală a răspunderii din dreptul intern. Acestea sunt: (1) conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept internaţional; (2) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional; (3) producerea unui prejudiciu. • Răspunderea internaţională se declanşează prin întrunirea cumulativă a acestor trei elemente, asupra cărora vom reveni în secţiunile următoare. 1.3. Evoluţia concepţiilor. • Într-o primă perioadă a evoluţiei concepţiilor referitoare la răspunderea internaţională a statelor, pentru declanşarea acesteia erau luate în considerare actele persoanelor fizice care cauzaseră prejudicii unui stat străin. • În epoca modernă, chiar până în prima jumătate a secolului XX, răspunderea statelor se transferă aproape exclusiv în domeniul protecţiei străinilor, pornind de la ideea că prejudiciul suferit de un străin, prin conduita organelor unui stat, conduită prin care este încălcată şi o obligaţie internaţională, declanşează răspunderea internaţională a acelui stat. • În perioada postbelică domeniul răspunderii internaţionale a statelor este extins şi generalizat, luându-se în considerare orice încălcări ale unor norme de drept



3

internaţional, inclusiv obligaţia statelor de a se abţine de la utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva altui stat. • Deşi, aşa cum s-a arătat, doctrina clasică a dreptului internaţional recunoaşte principiul că statele răspund unele faţă de altele pentru diverse acţiuni sau omisiuni, formarea unor norme general aplicabile în stabilirea răspunderii internaţionale a evoluat lent. De-abia în secolul al XIX-lea, în urma mai numeroaselor arbitraje internaţionale, s-au cristalizat unele reguli cutumiare privind condiţiile de stabilire a răspunderii internaţionale a statelor. • Tentative de codificare a acestei materii au fost întreprinse, în prima jumătate a secolului XX, atât într-un cadru neoficial, cât şi sub egida Societăţii Naţiunilor. În cadrul ONU, codificarea normelor privind răspunderea internaţională a statelor s-a aflat pe agenda CDI încă din 1949. Începând cu anul 1963, lucrările de codificare sunt în curs de finalizare. S-a ajuns, până în prezent, la elaborarea proiectelor a două convenţii: asupra „Răspunderii statelor” şi asupra „Prevenirii daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”.1 1.4. Răspunderea organizaţiilor internaţionale. • Ţinând seama de rolul crescând al organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională contemporană şi de importanţa domeniilor în care acestea se implică, apare firesc ca organizaţiile:

(i) pe de o parte, să poată fi făcute răspunzătoare pentru activităţile pe care le desfăşoară,

(ii) iar pe de altă parte, să poată pretinde acoperirea eventualelor prejudicii pe care le-ar putea suferi organizaţiile sau angajaţii lor, în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional. • Regulile generale aplicabile răspunderii statelor pot fi deci transferate şi în domeniul răspunderii organizaţiilor internaţionale. Răspunderea acestora va fi angajată pentru activităţile ilicite ale organelor sau agenţilor lor, ca şi în urma unor activităţi licite, prezentând însă riscul producerii unor prejudicii majore. Secţiunea a II-a. Temeiul răspunderii internaţionale. Faptul internaţional ilicit2 2.1. Noţiuni generale. În legătură cu fundamentul răspunderii internaţionale, doctrina şi jurisprudenţa au oscilat între două principale concepţii: • Concepţia civilistă, plecând de la principiile răspunderii din dreptul intern, consideră că la baza răspunderii statelor ar trebui să stea culpa. • Desprinzându-se de teza responsabilităţii bazate pe culpă, profesorul italian D. Anzilotti susţinea că temeiul răspunderii statelor, cantonată la domeniul protecţiei străinilor, constă în neîndeplinirea obligaţiei de a lua măsurile adecvate pentru ca faptele să nu se producă sau a celei de a acţiona pe cale penală împotriva vinovatului.3

1 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56th session, Supplement no. 10, November

2001. 2 Expresia „fapt internaţional ilicit” corespunde expresiei „fait internationalement illicite” din limba

franceză şi „internationally wrongful act” din limba engleză, considerate, la rândul lor, ca acoperind cel mai bine, după cum se va vedea, atât noţiunea de acţiune, cât şi cea de omisiune.

3 Vezi D. Anzi lo t t i , Cours de droit international, vol. I, Paris, 1929, p. 457.



4

• Odată cu extinderea răspunderii statelor şi la alte domenii decât exclusiv protecţia străinilor, doctrina contemporană dominantă, ca şi jurisprudenţa, tind să înţeleagă prin „culpă” o „încălcare a dreptului”4. • De fapt, ceea ce este determinant atunci când se apreciază răspunderea internaţională a statelor, nu este atitudinea psihologică a indivizilor care acţionează în calitate de agenţi ai statului, ci conduita obiectivă a organelor acestuia. Statul este deci responsabil pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale, fără să fie nevoie de a se demonstra existenţa unei atitudini psihologice culpabile a agentului. Culpa a fost deci treptat înlocuită cu ilicitatea, ca fundament al răspunderii. • Potrivit art. 1 al Proiectului de articole, orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa internaţională. Expresia „răspunderea internaţională” corespunde relaţiei juridice noi care se naşte în dreptul internaţional, în urma comiterii, de către un stat, a unui fapt internaţional ilicit. Esenţialmente, această nouă relaţie juridică este una bilaterală: între statul lezat şi statul autor. Există însă anumite fapte ilicite care pot angaja răspunderea unui stat faţă de mai multe state, un grup de state sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său. • Referitor la conduita ilicită, ca element constitutiv al răspunderii internaţionale, originea convenţională ori cutumiară a unei obligaţii internaţionale nu are relevanţă în stabilirea răspunderii statului care a încălcat această obligaţie5. În acest sens, violarea de către stat a unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi originea acestei obligaţii, cutumiară, convenţională sau de altă natură, constituie un fapt internaţional ilicit. 2.2. Acţiune sau omisiune. • Calificarea caracterului ilicit al unui fapt generator de răspundere internaţională nu poate fi făcută in abstracto, fără luarea în considerare a împrejurărilor concrete în care s-a produs. Dată fiind însă diversitatea situaţiilor în care se pot înregistra încălcări ale normelor dreptului internaţional, un inventar al acestora apare ca iluzoriu. • Comisia de Drept Internaţional avansează un criteriu de clasificare, în funcţie de modalităţile prin care se poate ajunge la asemenea încălcări, şi anume, printr-o acţiune pozitivă sau o omisiune (abţinere). Art. 2 al Proiectului CDI precizează că: „Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când un comportament, constând într-o acţiune sau omisiune, (a) este susceptibil să fie atribuit unui stat, conform dreptului internaţional şi (b) acest comportament constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale.” • Pentru existenţa unui fapt internaţional ilicit trebuie întrunite deci două condiţii:

(a) prezenţa unui comportament ce poate fi atribuit statului, conform dreptului internaţional;

(b) violarea, prin acel comportament, a unei obligaţii internaţionale, în sarcina statului respectiv.

• Odată întrunite cele două condiţii, mai trebuie luate în considerare alte două elemente:

(a) cine este îndrituit să califice un fapt internaţional ca ilicit; (b) actualitatea obligaţiei încălcate.

• Potrivit art. 3 al Proiectului de articole, calificarea unui „fapt al statului” ca „internaţional ilicit” ţine de dreptul internaţional. O asemenea calificare nu este

4 Vezi, de exemplu, N.Q. Dinh, op. cit., p. 675. 5 Vezi Annuaire CDI, 1980, vol. II, 2-3 partie, p. 30.



5

afectată de calificarea aceluiaşi fapt ca ilicit de către dreptul intern. Pentru a se sustrage sau a motiva încălcarea unei obligaţii internaţionale, un stat nu poate invoca legea internă, inclusiv constituţia. În afară de aceasta, răspunderea de stat este angajată atunci când obligaţia încălcată este în vigoare în momentul producerii încălcării. 2.3. Împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptului. • Definit ca o violare a unei obligaţii internaţionale, faptul ilicit poate, în anumite împrejurări, să-şi piardă acest caracter, având drept consecinţă exonerarea de răspundere a autorului6. • Împrejurările exoneratoare pot decurge din conduita victimei (consimţământul victimei, legitima apărare şi contramăsurile sau represaliile) sau pot fi independente de voinţa acesteia (forţa majoră, cazul fortuit, starea de primejdie şi starea de necesitate). a) Consimţământul victimei. Spre deosebire de situaţia din dreptul penal intern, în dreptul internaţional, consimţământul subiectului de drept internaţional, victimă a încălcării normelor, poate să blocheze declanşarea răspunderii. În principiu, consimţământul unui stat la o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către un alt stat face ca această încălcare să nu poată fi imputată autorului ei (art. 20 din Proiectul CDI). Condiţii de invocare:

(1) consimţământul trebuie să fie expres şi valabil exprimat; (2) consimţǎmântul trebuie să fie prealabil comiterii faptului; (3) consimţǎmântul nu trebuie sǎ privească încălcarea unei norme de jus cogens.

b) Legitima apărare. Acţiunile unui stat, neconforme cu dreptul internaţional, nu pot constitui temeiul răspunderii internaţionale a acelui stat, dacă au fost întreprinse în legitimă apărare, deci ca răspuns la actele ilicite ale altui stat îndreptate împotriva sa. Comisia de Drept Internaţional, în art. 21 al Proiectului său, consacră principiul tradiţional al legitimei apărări, dar evită o interpretare, specifică dreptului internaţional, a acestei noţiuni, făcând doar o trimitere la art. 51 al Cartei ONU7. c) Contramăsurile8 reprezintă acţiuni neconforme cu dreptul internaţional, dar legitime, întrucât sunt luate de un stat ca răspuns la o conduită ilicită a altui stat împotriva sa (art. 22 din Proiectul CDI).

(1) Contramăsurile sunt însă limitate la acţiuni care nu implică folosirea forţei sau ameninţării cu forţa. (2) În plus, legitimitatea contramăsurilor, ca reacţie la conduita ilicită a altui stat, mai trebuie să reunească şi alte condiţii, cum ar fi: proporţionalitate, caracter temporar sau reversibil ş.a.

d) Forţa majoră şi cazul fortuit reprezintă acţiuni neconforme cu obligaţiile internaţionale ale unui stat, determinate însă de intervenţia unor evenimente neprevăzute, care scapă controlului acestui stat. Forţa majoră şi cazul fortuit anulează caracterul ilicit al conduitei statului, numai cu împlinirea următoarelor condiţii:

6 Vezi, de exemplu, J. Salmon, Les circonstances excluant l'illicite, în Responsabilité internationale (K. Zemanek et J. Salmon), Paris, 1987.

7 Articolul 51 consacră „dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produse un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite…”.

8 CDI a folosit termenul de „contramăsuri”, în locul celui de „represalii”, întrucât acesta din urmă este mai degrabă asociat cu conceptul de sancţiuni decât cu domeniul exonerării de răspundere. Vezi infra, secţiunea 5.2. a acestui capitol.



6

(1) evenimentul să fie imprevizibil sau irezistibil (în afara controlului statului); (2) statul să nu fi contribuit la producerea lui.

e) Starea de primejdie este situaţia în care un stat decide, în mod deliberat, încălcarea unei obligaţii internaţionale, în faţa unei primejdii care ameninţă interese majore ale cetăţenilor săi. Condiţii de invocare:

(1) Starea de primejdie trebuie să aibă un caracter extrem; (2) Sǎ rezulte că actul ilicit nu s-a produs ca urmare a unor manevre dolozive; (3) Încălcarea obligaţiei internaţionale reprezintă o alternativă preferabilă în

raport cu pericolul care se urmăreşte a fi evitat. f) Starea de necesitate reprezintă un ansamblu de măsuri luate de către un stat atunci când consideră că interesele sale fundamentale sunt în pericol. Invocarea stării de necesitate conduce la exonerarea de răspundere în cazurile în care sunt puse în pericol statutul teritorial, forma de guvernământ, independenţa ori capacitatea de acţiune a statului. Comisia de Drept Internaţional a reţinut po-sibilitatea de a se invoca starea de necesitate într-o formă restrictivă (art. 25). Condiţii de invocare:

(1) Norma încălcată să nu fie o normă de jus cogens; (2) Să nu fie puse în pericol interesele vitale ale unui alt stat; (3) Obligaţia internaţională încălcată să nu fi fost expres exclusă, prin clauzele unui tratat între cele două state, de la posibilitatea de a fi invocată ca stare de necesitate.

• Nici una din dispoziţiile privind împrejurările care exclud ilicitatea unui fapt internaţional nu exclude ilicitatea oricărui fapt internaţional al unui stat, care nu este conform unei obligaţii decurgând dintr-o normă imperativă de drept internaţional. Secţiunea a III-a. Imputabilitatea conduitei ilicite 3.1. Actele autorităţilor publice. • Proiectul de articole privind rǎspunderea internaţională elaborat de Comisia de Drept Internaţional a prevăzut că fapta unui stat, potrivit dreptului internaţional, este considerată ca fiind comportamentul oricărei autorităţi publice având acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat, cu condiţia ca, în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această calitate (art. 5). • Cu alte cuvinte, statul este răspunzător pentru actele tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul în care sunt competente. • Din punctul de vedere al stabilirii răspunderii, nu se face nici o distincţie între autorităţi publice centrale şi cele locale, între activităţi cu atribuţii specifice relaţiilor externe (şef de stat, guvern, minister de externe, agenţi diplomatici) şi atribuţii în alte domenii, şi nici între exercitarea unor funcţii legislative, executive sau judecătoreşti. • În fapt, actele autorităţilor publice sunt actele agenţilor, persoane fizice, acţionând în calitate oficială. În practica contemporană, statul răspunde pentru actele agenţilor săi, chiar şi atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele (au acţionat ultra vires)9 ori au încălcat dispoziţii din dreptul intern. • În Proiectul CDI se mai precizează că este atribuit statului comportamentul autorităţilor publice locale, abilitate de dreptul intern să exercite prerogative ale

9 În dreptul internaţional clasic, statul nu era ţinut răspunzător pentru actele funcţionarilor săi care îşi depăşeau competenţele ori nu acţionau conform instrucţiunilor primite (vezi P. Fauchi l le , Traité de droit international public, Paris, 1926).



7

puterii publice, dacă reprezentanţii acelor autorităţi au acţionat în această calitate. Această dispoziţie vizează, în principal, regiunile, cantoanele, statele membre ale unei federaţii şi administraţiile autonome ale teritoriilor dependente. Gradul de autonomie al unor asemenea entităţi este nerelevant pentru imputabilitatea conduitei lor statului şi stabilirea răspunderii internaţionale a acestuia. • Răspunderea statului poate fi angajată, aşa cum s-a menţionat, prin exerciţiul oricăreia din cele trei puteri publice – legislativă, executivă ori judecătorească.

(1) Organul legislativ poate atrage răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci când adoptă legi care contravin unor angajamente convenţionale asumate de stat, fie prin omisiune, atunci când nu adoptă reglementări interne impuse de o normă de drept internaţional, nu modifică sau nu abrogă o lege internă care contravine unor angajamente internaţionale ale statului.

(2) Autorităţile administraţiei publice sunt cele prin care se realizează cele mai frecvente contacte între stat şi străinii aflaţi pe teritoriul său, în urma cărora pot rezulta încălcări ale unor obligaţii internaţionale, atrăgând răspunderea statului. Locul autorităţilor administraţiei publice ori al funcţionarilor executivi sau administrativi nu este relevant pentru atribuirea conduitei lor statului. Prin acţiunile sau omisiunile lor, un ministru ori un funcţionar vamal pot, în egală măsură, să atragă răspunderea statului.

(3) Autoritatea judecătorească. Deşi puterea judecătorească este indepen-dentă prin raport cu puterea legislativă şi executivă, ea nu este independentă faţă de stat, ca subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere, soluţia unei instanţe judecătoreşti este susceptibilă să atragă răspunderea statului, ca şi o lege votată de parlament sau un act al puterii executive. Răspunderea statului pentru actele organelor judecătoreşti poate rezulta, în principal, în două categorii de situaţii:

- atunci când se adoptă hotărâri judecătoreşti incompatibile cu o normă de drept internaţional;

- atunci când comportamentul instanţelor poate fi calificat drept o „denegare de dreptate”10. • Tot în sarcina statului cade şi răspunderea pentru conduita unui organ pus la dispoziţia sa de către alt stat (art. 6), atunci când acest organ acţionează în exercitarea prerogativelor de putere publică ale statului la dispoziţia căruia se află. Potrivit dreptului internaţional, faptele acestui organ sunt considerate fapte ale statului pentru care acţionează. 3.2. Actele particularilor. • În principiu, statul nu este responsabil pentru conduita particularilor şi actele acestora nu-i pot fi imputate. • Cu toate acestea, răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care organele sale nu au luat măsurile obişnuite de diligenţă11 pentru împiedicarea unei infracţiuni, identificarea şi pedepsirea autorului. 3.3. Actele de insurgenţă. Problema răspunderii unui stat pentru prejudiciile aduse unor străini pe teritoriul său, în caz de război civil sau insurecţie, este direct legată de deznodământul evenimentelor.

10 Vezi E.J. Arechaga, A. Tanz i , La résponsabilité internationale des Etats, în Droit international. Bilan

et perspectives (M. Bedjaoui , coord.), p. 30. 11 Pentru deosebirea dintre obligaţiile de comportament (due diligence) şi obligaţiile de rezultat, în

aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului, a se vedea, de exemplu, A. Pe l le t , Droit International Public, PUF, 1981, p. 115.



8

• În cazul în care insurecţia eşuează, statul este responsabil pentru actele agenţilor săi, dar nu şi pentru actele insurgenţilor. • Dacă insurecţia este victorioasă, guvernul nou instaurat răspunde pentru toate actele comise în timpul evenimentelor, inclusiv cele ale autorităţilor înlăturate de la putere. • În principiu, operaţiunile militare nu antrenează răspunderea pentru daunele provocate persoanelor sau bunurilor străine, cu excepţia situaţiilor prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul din 1977, privind regulile de purtare a războiului şi dreptului umanitar. Secţiunea a IV-a. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor 4.1. Principii generale. În lumina Proiectului CDI, conţinutul răspunderii statelor pentru un fapt internaţional ilicit este dat de consecinţele juridice ale actului respectiv, care cad în sarcina statului care l-a comis.

4.1.1. Obligaţia de a repara prejudiciul. Consecinţa juridică imediată a unui fapt internaţional ilicit este reprezentată de obligaţia de a repara prejudiciul cauzat. Deşi, în general, producerea unui fapt internaţional ilicit generează noi raporturi juridice de la stat la stat, nu este exclusă posibilitatea ca un asemenea fapt să poată antrena consecinţe juridice în relaţiile dintre statul autor al faptului şi persoane sau entităţi altele decât statele. O asemenea concluzie decurge din formularea art. 1 al Proiectului de articole care vizează toate obligaţiile internaţionale ale statului şi nu numai pe cele faţă de alte state.

4.1.2. Executarea obligaţiei violate. Art. 29 al Proiectului enunţă principiul după care consecinţele juridice ale unui fapt internaţional ilicit nu conduc şi la „ştergerea datoriei” statului responsabil de a executa obligaţia pe care a violat-o. Asumarea consecinţelor juridice ale faptului internaţional ilicit nu înseamnă dispariţia relaţiei juridice preexistente comiterii acestui fapt. Obligaţia primară care a fost violată rămâne şi statul violator trebuie să o execute.

4.1.3. Încetarea violării. Restabilirea relaţiei juridice anterioare producerii faptului internaţional ilicit impune, înainte de toate, încetarea comportamentului ilicit şi depunerea de garanţii că actul respectiv nu se va mai repeta. În unele împrejurări, cum ar fi eliberarea de ostatici sau returnarea unor localuri sau obiecte confiscate, încetarea comportamentului ilicit coincide cu repararea prejudiciului. Obligaţia statului care a comis un fapt internaţional ilicit de a da asigurări şi garanţii privind nerepetarea actului respectiv are în vedere restabilirea încrederii între statul autor şi statul lezat de faptul internaţional ilicit.

4.1.4. Repararea integrală. După încetarea comportamentului ilicit, obligaţia de a repara integral prejudiciul este a doua obligaţie generală care decurge pentru statul responsabil al comiterii unui fapt internaţional ilicit. • Elementul esenţial care se degajă din chiar noţiunea de „fapt ilicit” şi care pare să fie confirmat de practica internaţională, este acela că repararea trebuie, pe cât posibil, să facă faţă tuturor consecinţelor actului ilicit şi să restabilească starea care cu adevărat ar fi existat dacă respectivul act nu s-ar fi produs. Aceasta este o obligaţie a statului autor al faptului ilicit, rezultând din acest act, şi nu un drept al statului sau statelor lezate. • Producerea unui prejudiciu dă naştere unui nou raport juridic între autorul încălcării normei internaţionale şi un alt subiect de drept internaţional12. Din punct de

12 Vezi E.J. de Arechaga, A. Tanzi , op. cit., p. 367; P.M. Dupuy, op. cit.,



9

vedere al primului stat, se poate spune că răspunderea sa este angajată din momentul violării unei norme internaţionale, printr-o conduită care îi este imputabilă. Din punctul de vedere al statului victimă, dreptul de a invoca răspunderea internaţională a altui stat şi a solicita reparaţii se naşte odată cu producerea unui prejudiciu. • De aici rezultă că statul lezat este cel care trebuie să demonstreze raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită. Statul victimă dobândeşte dreptul de a cere repararea daunei numai dacă poate demonstra că aceasta a fost produsă de faptul ilicit al altui stat. • În general, cauzalitatea se apreciază conform evidenţei, bunului simţ, deducţiei logice, fiind deci vorba de o cauzalitate naturală, directă. Pe de altă parte, prejudiciul trebuie să fie individualizat, să afecteze un subiect de drept internaţional determinat. De la această cerinţă fac excepţie încălcările grave ale dreptului internaţional, în care cazuri dreptul de a invoca răspunderea internaţională aparţine oricărui stat membru al comunităţii internaţionale. • Prejudiciul cuprinde orice pagubă atât materială, cât şi morală, rezultând din faptul ilicit al unui stat13. De aici rezultă că numai prejudiciul rezultat dintr-un fapt internaţional ilicit, imputabil unui anumit stat, trebuie reparat. Nu toate consecinţele faptului ilicit sunt însă imputabile statului violator. Măsurarea mărimii reparaţiei urmează să se fondeze, în primul rând, pe legătura de cauzalitate dintre faptul internaţional ilicit şi prejudiciu. (1) Conduita ilicită poate afecta bunuri ori activităţi economice ale statului victimă, în care cazuri el poartă denumirea de prejudiciu material şi este, din punct de vedere economic, cuantificabil, putând deci face obiectul unei reparaţii în natură sau, mai ales, prin echivalent pecuniar. (2) Prejudiciul moral, imaterial prin natura sa, are un caracter abstract. Este prejudiciul adus onoarei şi demnităţii unui stat, suveranităţii sale, cum ar fi, de exemplu, arderea drapelului de stat, violarea spaţiului aerian de aeronavele militare ale altui stat ş.a. 4.1.5. Dreptul intern. • Tot ca un principiu general, notăm lipsa de relevanţă a dreptului intern pentru justificarea neexecutării obligaţiei de reparare a prejudiciului. Statul responsabil al unui fapt internaţional ilicit nu se poate prevala de dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă în legătură cu încetarea violării şi repararea prejudiciului cauzat. • Referitor la întinderea obligaţiilor internaţionale, potrivit art. 33 al Proiectului de articole privind răspunderea internaţionalǎ a statelor, obligaţiile statului autor al faptului internaţional ilicit depind de natura şi conţinutul obligaţiei internaţionale încălcate şi de împrejurările în care a avut loc încălcarea. 4.1.6. Prejudiciu direct, prejudiciu mediat. Protecţia diplomatică. (1) Prejudiciile cauzate de un fapt ilicit pot fi directe, atunci când privesc statul ca atare (de exemplu, a fost defăimat drapelul, teritoriul său a fost invadat, a fost poluată marea sa teritorială). Prejudiciul este direct şi atunci când afectează un organ sau un agent al statului (încălcarea inviolabilităţii localurilor ambasadei, neacordarea imunităţii de jurisdicţie sau de execuţie).

p. 342.

13 Prejudiciu, în înţelesul acestei expresii, exprimă nu numai un sens exhaustiv (pagubă materială şi morală), dar şi unul limitativ, în măsura în care exclude preocupările şi interesele unui stat care nu este atins individual de către actul de violare.



10

(2) Prejudiciul are caracter mediat, atunci când victima nu este statul sau unul din organele ori agenţii săi, ci persoane fizice sau juridice de drept intern. Acestea, nefiind subiecte de drept internaţional, nu pot acţiona direct statul autor al prejudiciului, pentru repararea acestuia. Doar statul naţional al victimei, în numele protecţiei diplomatice pe care decide să o acorde acesteia, poate să-şi asume plângerea individuală şi să o transforme într-un raport între state. Este important de subliniat că, în această situaţie, statul protector nu valorifică, în plan internaţional, dreptul persoanei protejate, ci un drept al său, propriu, „de a face să se respecte, în persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional”.14 Condiţii de invocare a rǎspunderii internaţionale a unui stat în numele protecţiei diplomatice: (1) Statul „protector” este ţinut să facă dovada că acţiunea sau omisiunea celuilalt stat, care a prejudiciat interesele persoanei particulare, reprezintă şi o încălcare a unei norme de drept internaţional; (2) Protecţia diplomatică nu se poate exercita de către un stat decât în favoarea propriilor cetăţeni sau a unor persoane juridice înscrise în ordinea sa internă; (3) Un subiect de drept intern nu poate solicita protecţia statului său decât făcând dovada că au fost epuizate căile de recurs interne, oferite de sistemul de drept al statului de la care se solicită reparaţia; (4) Înainte de a-şi însuşi plângerea persoanei care solicită protecţia, statul protector verifică dacă prejudiciul invocat de aceasta nu este rezultatul propriei sale conduite, ilicite sau culpabile, prin raport cu dreptul intern al statului a cărui răspundere se invocă (regula „mâinilor curate” – clean hands rule). • Îndeplinirea condiţiilor de mai sus nu conduce însă automat la exercitarea protecţiei diplomatice din partea statului naţional al victimei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, exercitarea protecţiei diplomatice este considerată o „competenţă pur discreţionară”15 a statului, un drept pe care îl poate exercita sau la care poate renunţa, ţinând seama de conjunctura relaţiilor internaţionale, tradiţii ori împrejurări concrete ale fiecărui caz. 4.2. Formele de reparare a prejudiciului. Stabilirea răspunderii. • Stabilirea răspunderii, prin verificarea celor trei elemente constitutive analizate în secţiunile anterioare, are drept consecinţă şi finalitate repararea prejudiciilor produse. În anumite cazuri, aşa cum s-a arătat, repararea consecinţelor unui comportament ilicit poate fi precedată de obligarea autorului de a înceta un asemenea comportament. Această obligaţie ex nunc nu absolvă statul răspunzător de obligaţia de a repara prejudiciile produse până în momentul încetării conduitei ilicite (ex tunc). • Repararea prejudiciului se poate realiza printr-una din următoarele forme: (1) Restituirea în natură (restitutio in integrum) urmăreşte restabilirea, atunci când este posibil, a situaţiei anterioare care ar fi existat dacă faptul ilicit nu s-ar fi produs. Aceasta intervine în cazul unor prejudicii materiale şi poate consta, de exemplu, în reconstrucţia localului unei ambasade distrus de insurgenţi ori eliberarea unei persoane reţinute arbitrar. Restitutio in integrum, deşi apare ca ideală, este deseori irealizabilă, întrucât faptul ilicit a putut produce efecte ireversibile. Obligaţia de restituire nu este nelimitată. Ea se impune atunci când nu este nici materialmente

14 Litigiul privind Concesiunile Mavrommatis, dintre Anglia şi Grecia, soluţionat de CPJI în 1924 (CPJI, serie A, no. 2, 1924, p. 12).

15 Vezi A. Pel le t , op. cit., p. 119.



11

imposibilă şi nici total disproporţionată. Restituirea este materială, dar există şi ipoteza restituirii juridice, care îmbracă forma abrogării, anulării sau modificării unei dispoziţii legislative, adoptate prin violarea unei norme de drept internaţional, anularea sau reexaminarea unui act administrativ ori unei hotărâri judecătoreşti luate ilegal împotriva unei persoane străine etc. (2) Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma de reparare cel mai frecvent folosită şi este aplicabilă prejudiciilor materiale, dar şi celor morale, în cazurile în care acestea din urmă nu pot fi reparate printr-o altă modalitate. • Calcularea sumei totale a despăgubirilor ridică în practică numeroase probleme şi poate prelungi soluţionarea definitivă a unor diferende. Este o regulă general admisă că repararea prejudiciului trebuie să includă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans). • Nu pot fi luate însă în considerare eventualele câştiguri cu caracter speculativ şi nici pagube întâmplătoare şi nedeterminate. Despăgubirile acordate includ pierderile materiale (câştig nerealizat, pensii, cheltuieli medicale etc.) şi daune nemateriale (pretium doloris), cum ar fi prejudiciul moral, umilire, pierderea unei persoane apropiate etc.). (3) Satisfacţia este forma specifică de reparare a unor prejudicii morale. În practică se realizează prin prezentarea de regrete sau scuze oficiale. Statul autor al prejudiciului poate, de asemenea, să impună sancţiuni interne (măsuri administrative sau disciplinare) împotriva agentului său vinovat de producerea actului ilicit. În unele cazuri, satisfacţia poate consta în recunoaşterea oficială, în cuprinsul hotărârii unei instanţe arbitrale sau judiciare, a caracterului ilicit al conduitei incriminate. Satisfacţia, ca mijloc de reparare a prejudiciului, intervine atunci şi în măsura în care acesta nu poate fi reparat prin restituire sau despăgubire prin echivalent. În orice caz, satisfacţia nu trebuie să fie disproporţionată, în raport cu prejudiciul şi nu trebuie să îmbrace o formă umilitoare pentru statul autor al violării. • În determinarea reparaţiei, inclusiv a formei şi mărimii acesteia, trebuie să se ţină seama şi de faptul dacă statul lezat ori persoane sau entităţi ale acestuia, în numele cărora reparaţia este cerută, au contribuit la producerea prejudiciului, ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni, din neglijenţă sau intenţionat. Această regulă are în vedere participarea la suportarea prejudiciului a tuturor factorilor ce ar putea să fie implicaţi în producerea acestuia, în spiritul egalităţii între statul autor al violării şi victima acesteia. 4.3. Violări grave ale obligaţiilor decurgând din normele imperative de drept internaţional. • Fundamentul răspunderii internaţionale constă, aşa cum s-a arătat, în violarea unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi obiectul obligaţiei încălcate. Problema care se ridică este însă dacă violarea unei obligaţii internaţionale dă naştere unei singure şi unice categorii de fapte ilicite, din punctul de vedere al dreptului internaţional sau, dimpotrivă, dacă trebuie să se distingă tipuri diferite de fapte ilicite şi regimuri diferite de răspundere internaţională, în funcţie de interesele ocrotite. • În cadrul CDI, la un anumit moment al lucrărilor sale, s-a exprimat opinia potrivit căreia, după cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional general pare a distinge regimuri de răspundere internaţională diferite: (1) unul corespunzând importanţei deosebite pe care o atribuie comunitatea internaţională ocrotirii anumitor interese fundamentale (ca, de exemplu, abţinerea de la acte de agresiune sau de comitere a unui genocid);



12

(2) altul urmând să se aplice atunci când este vorba de o obligaţie mai puţin importantă şi mai puţin generală. • Ca urmare, din punct de vedere al răspunderii statelor, în lucrările sale de început, CDI a făcut o distincţie netă între crimă internaţională şi delict internaţional.16 O asemenea distincţie n-a mai fost reţinută în forma finală a Proiectului de articole, considerându-se că nu pot fi dezvoltate consecinţe penale pentru state în cazul violării normelor fundamentale. În termenii dreptului internaţional în vigoare, statele, prin definiţie, nu pot face obiectul sancţiunilor penale, asemănătoare celor prevăzute pentru sistemele penale interne.17 • În practica internaţională mai recentă se înregistrează aceeaşi tendinţă: Tribunalele internaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda au fost constituite de către Consiliul de Securitate pentru urmărirea şi condamnarea persoanelor responsabile pentru crimele împotriva umanităţii săvârşite în aceste ţări şi nu pentru condamnarea statelor respective. În spiritul aceleiaşi concepţii, s-a constituit şi Curtea Penală Internaţională. • Deşi, în forma sa finală, Proiectul de articole nu mai reţine, din punctul de vedere al răspunderii statelor, distincţia dintre „crime” şi „delicte” internaţionale, el tratează separat consecinţele juridice privind răspunderea statelor, rezultată din încălcarea normelor imperative ale dreptului internaţional general (norme de jus cogens).18 • Normele imperative ale dreptului internaţional configurează deci obligaţiile statelor faţă de comunitatea internaţională, în ansamblul său.19 Respectarea acestor norme rezultă din interesul juridic comun al tuturor statelor. Violarea obligaţiilor decurgând din normele imperative ale dreptului internaţional general poate să antreneze consecinţe suplimentare nu numai pentru statul responsabil, ci pentru toate statele. • Natura şi întinderea răspunderii statelor în legătură cu violarea normelor im-perative de drept internaţional sunt stipulate în Proiectul de articole în art. 40 şi 41. (1) Articolul 40 circumscrie răspunderea internaţională în situaţia unei „violări grave” de către stat a unei obligaţii decurgând dintr-o normă imperativă de drept internaţional şi defineşte conţinutul acestei noţiuni: violarea este gravă dacă ea denotă din partea statului responsabil un eşec flagrant sau sistematic în îndeplinirea obligaţiei. Pentru ca o violare să fie considerată ca fiind „sistematică”, ea ar trebui să fie comisă într-un mod organizat şi deliberat. Termenul de „flagrant” se referă la intensitatea violării şi la efectele sale: violarea să reprezinte un atac direct împotriva valorilor protejate de regulă. (2) Articolul 41 vizează, în esenţă, cooperarea statelor pentru a pune capăt, prin mijloace licite, oricărei violări grave, aşa cum aceasta este precizată în art. 40. - În situaţia unor violări grave, pentru a contracara efectele acestora, statele au obligaţia de a coopera şi această obligaţie incumbă tuturor statelor, indiferent dacă au fost sau nu lovite de încălcarea în cauză. - Mai mult, conform paragrafului 2 al art. 41, nici un stat nu trebuie să recunoască ca legală o situaţie creată printr-o violare gravă (a unei obligaţii decurgând dintr-o normă de jus cogens), nici să acorde ajutor sau asistenţă menţinerii acestei situaţii.

16 Vezi Annuaire de la Commission du Droit International, 1976, vol. II, 2-e partie, p. 83-113. 17 Vezi CIJ, Recueil, 1996, p. 595. 18 Vezi supra, Capitolul III, secţiunea 10 – Normele imperative care sunt în mod clar acceptate şi

recunoscute sunt interdicţia agresiunii, a genocidului, a sclavajului, a discriminării rasiale, a crimelor împotriva umanităţii şi torturii. În această categorie intră, de asemenea, şi dreptul la autodeterminare.

19 În legătură cu identificarea normelor imperative, vezi supra, Capitolul III, secţiunea 10.



13

- În privinţa obligaţiei de nerecunoaştere, mai trebuie notat că înfăptuirea acesteia presupune interdicţia statelor de a acorda ajutor sau asistenţă menţinerii situaţiei create prin violarea gravă a unei norme imperative de drept internaţional. Secţiunea a V-a. Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale 5.1. Invocarea răspunderii. • Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a statelor înseamnă, de fapt, încetarea violării şi repararea prejudiciului de către statul autor. Cu toate că, în dreptul internaţional, răspunderea este angajată independent de invocarea sa de către un alt stat, este totuşi necesar să se precizeze ce pot să facă statele confruntate cu violarea unei obligaţii internaţionale şi ce măsuri pot lua pentru a se asigura că statul responsabil va executa obligaţiile de încetare şi reparare. 5.1.1. Invocarea răspunderii de către statul lezat. Dreptul de a invoca răspunderea unui stat pentru violarea unei obligaţii internaţionale revine în primul rând statului lezat. Obligaţia încălcată trebuie să privească direct statul lezat, cum ar fi, de pildă, o obligaţie decurgând dintr-un tratat bilateral. Simple proteste sau demersuri pe cale diplomatică nu echivalează cu invocarea răspunderii. Este vorba despre anumite demersuri, care pot fi întreprinse, după caz, separat ori împreună: cererea unei indemnizaţii, prezentarea diferendului unui tribunal internaţional competent20 sau trecerea la contramăsuri. 5.1.2. Notificarea de către statul lezat. Statul lezat, care invocă răspunderea altui stat, trebuie să notifice cererea sa statului autor al violării. Statul lezat urmează să precizeze mai ales comportamentul pe care ar trebui să-l adopte statul responsabil al violării pentru a pune capăt faptului ilicit, în cazul în care acesta continuă, şi forma pe care ar trebui să o îmbrace repararea. În privinţa notificării, practica internaţională este foarte diversă; aceasta nu întotdeauna a îmbrăcat o formă scrisă. De aceea Proiectul de articole nu reţine reguli precise în această privinţă. 5.1.3. Condiţiile invocării răspunderii. Răspunderea nu poate fi invocată, potrivit art. 44 din Proiectul de articole, dacă cererea statului lezat nu este prezentată „conform regulilor aplicabile în materie de cetăţenie (naţionalitate) a reclamaţiilor” şi dacă toate căile de recurs intern, disponibile şi eficace, n-au fost epuizate, în cazurile în care o asemenea regulă se impune.21 - În privinţa condiţiei „cetăţeniei reclamaţiilor”, după cum a declarat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în speţa „Concesiunile Mavrommatis în Palestina:22 „Un principiu elementar al dreptului internaţional este acela care auto-rizează statul să protejeze cetăţenii săi lezaţi prin acte contrare dreptului internaţional, comise de către un alt stat de la care n-a putut obţine satisfacţie pe căile obişnuite” [CPJI (1929), serie A, no. 2, p. 12]. - Referitor la epuizarea căilor interne de recurs, se au în vedere numai cele „disponibile şi eficace”, care pot fi considerate aplicabile şi din punctul de vedere al dreptului internaţional. 5.1.4. Renunţarea la dreptul de a invoca răspunderea. Răspunderea unui stat nu poate fi invocată dacă statul lezat renunţă sau dacă se poate valabil aprecia,

20 Vezi art. 27, par. 2 al Convenţiei de la Washington, privind reglementarea diferendelor între state şi

cetăţeni ai altor state. 21 Art. 44 reiterează, de fapt, condiţiile invocării prejudiciului mediat, în numele protecţiei diplomatice pe

care fiecare stat o datorează propriilor cetăţeni. Vezi supra, secţiunea 4.1.6. a acestui capitol. 22 CPJI (1929), serie A, no. 2, p. 12.



14

în baza comportamentului său, că statul lezat este în poziţia de a renunţa la invocarea răspunderii. 5.1.5. Pluralitatea statelor lezate. Când mai multe state sunt lezate de acelaşi fapt internaţional ilicit, fiecare stat lezat poate invoca separat respon-sabilitatea statului care a comis faptul internaţional ilicit. 5.1.6. Pluralitatea de state responsabile. • În acest caz, responsabilitatea fiecărui stat autor poate fi invocată în raport cu acel fapt. • În dreptul internaţional, principiul general, în cazurile de pluralitate a statelor responsabile, este că fiecare stat este în mod separat responsabil de comportamentul ilicit ce-i poate fi atribuit. Acest principiu al autonomiei responsabilităţii reflectă poziţia dreptului internaţional în absenţa unei convenţii contrare între statele interesate. • Pe de altă parte, când sunt mai multe state afectate în urma producerii unui fapt ilicit imputabil mai multor state, nici unul dintre statele lezate nu este îndrituit să primească o indemnizaţie superioară pagubei pe care a suferit-o. 5.1.7. Invocarea răspunderii de către un stat, altul decât cel lezat. • Orice stat, altul decât statul lezat, este îndrituit să invoce răspunderea altui stat numai în următoarele două împrejurări: (1) atunci când obligaţia violată priveşte comunitatea internaţională în an-samblul său; (2) atunci când obligaţia violată priveşte un grup de state căruia îi aparţine şi acest stat şi obligaţia este stabilită cu scopul de a proteja un interes colectiv al acestui grup. • Ca şi în alte situaţii, menţionate anterior, statul îndrituit să invoce răspunderea în împrejurările expuse, poate cere încetarea faptului internaţional ilicit şi repararea prejudiciului. 5.2. Contramăsuri. • Contramăsurile reprezintă acele măsuri, luate de statul lezat faţă de statul autor, ca reacţie la faptul internaţional ilicit comis de acesta din urmă. Contramăsurile permit statelor lezate să încerce să-şi pună în valoare drepturile şi să restabilească relaţia juridică cu statul responsabil, care a fost ruptă prin faptul internaţional ilicit al acestuia. • Vorbind de contramăsuri, trebuie să le distingem de alte trei noţiuni ce definesc acţiuni întreprinse de statele victime, în cazul încălcării unor obligaţii internaţionale, şi anume: represalii, măsuri de retorsiune şi sancţiuni.23 (1) Termenul de represalii a fost folosit pentru a desemna, de regulă, acţiuni ilicite, raportate la normele dreptului internaţional, inclusiv măsuri făcând apel la forţă, luate unilateral de către un stat, ca răspuns la o violare a drepturilor sale. Mai recent, termenul de „represalii” a fost circumscris măsurilor luate în perioade de conflict armat internaţional. Ele califică astfel relaţiile dintre beligeranţi. (2) Măsurile de retorsiune, licite din punctul de vedere al dreptului interna-ţional, intervin ca reacţie la un act inamical al unui stat. Ele constau, în special, în ruperea sau restrângerea relaţiilor diplomatice, instituirea unui embargou, suprimarea programelor de ajutor voluntar etc. (3) Termenul de sancţiuni este adesea folosit pentru a califica măsurile luate împotriva unui stat, autor al unei violări sau încălcări grave a unei norme sau obligaţii

23 Vezi supra, Capitolul IX, secţiunea 8.



15

internaţionale, de către un singur stat sau un grup de state, sau decise de către o organizaţie internaţională. Printre asemenea măsuri poate fi inclusă şi folosirea forţei armate.24 Dar problemele referitoare la folosirea forţei în relaţiile internaţionale ca şi caracterul licit al represaliilor între beligeranţi sunt guvernate de reguli primare pertinente. • Contramăsurile privesc numai măsurile cu caracter temporar, pe care le poate lua un stat lezat, pentru a aduce statul responsabil în situaţia de a se achita de obligaţiile care-i incumbă în virtutea răspunderii de stat. În conformitate cu practica şi jurisprudenţa mai recentă, termenul de contramăsuri desemnează acele acţiuni, care pot avea caracter general de represalii, dar nu sunt asociate unui conflict armat.25 • O listă a măsurilor ce pot fi încadrate în categoria contramăsurilor nu poate fi întocmită în acest stadiu al practicii în domeniu, de altfel, destul de limitată. Fiecare măsură se judecă în contextul împrejurărilor care au generat-o, în funcţie de natura violării produse şi a obligaţiei încălcate. Printre acţiunile întrunind condiţiile de a fi considerate contramăsuri, luate fie de un stat lezat împotriva unui stat autor, fie de mai multe state lezate contra unui stat autor al actului ilicit, notăm: suspendarea zborurilor unei companii aeriene26, suspendarea unui ajutor financiar, care se acorda în baza unui tratat,27 denunţarea unui acord28, îngheţarea fondurilor, embargoul co-mercial29 etc. • În pofida unei practici limitate, CDI a creionat în Proiectul de articole un grup de reguli ce conturează rolul special al contramăsurilor în procesul de stabilire a răspunderii statelor, după cum urmează: (1) în privinţa scopului urmărit, statul lezat nu poate lua contramăsuri împotriva statului responsabil al faptului internaţional ilicit, decât pentru a aduce acest stat în situaţia de a se achita de obligaţiile care îi incumbă, adică încetarea faptului internaţional ilicit şi acordarea reparaţiei de rigoare. Condiţii: (a) aceste contramăsuri trebuie să aibă un caracter temporar; (b) pe cât posibil, să fie instituite de aşa manieră, încât să permită revenirea la situaţia preexistentă producerii faptului internaţional ilicit. Contramăsurile nu reprezintă deci o formă de represiune a unui comportament ilicit, ci un mijloc de a determina statul responsabil să-şi onoreze obligaţiile decurgând din faptul internaţional ilicit pe care l-a comis. (2) relativ la genul obligaţiilor ce pot face obiectul contramăsurilor, s-au reţinut patru categorii de obligaţii fundamentale, în legătură cu care statul lezat nu poate institui contramăsuri împotriva statului autor: (a) obligaţia de a se abţine de la ameninţarea sau folosirea forţei, enunţată în Carta Naţiunilor Unite;

24 Vezi art. 39, 41 şi 42, ca şi art. 51 ale Cartei Naţiunilor Unite. 25 A se vedea, printre altele, următoarele speţe: acordul privind serviciile aeriene din 27 martie 1946

între SUA şi Franţa (Nations Unies, Recueil des sentences arbritales, vol. XVII, 1979, p. 454), personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran (CIJ, Recueil, 1980, p. 27); Gabcikovo-Nagymaros , Ungaria c. Slovacia (CIJ, Recueil, 1997, p. 55, par. 82).

26 Vezi supra, în continuare, soluţia arbitrajului dintre SUA şi Franţa privind Acordul asupra serviciilor aeriene din 1946 (RCA, vol. XVIII, 1978).

27 Astfel cum a decis guvernul olandez după reprimarea mişcării de opoziţie de către noul guvern în Suriname (1982).

28 Suspendarea de către ţările membre ale Comunităţii Europene în 1991 a acordului de cooperare cu Yugoslavia, din 1983 (DRCE, 1991, L. 315 şi L. 325).

29 Vezi AJIL, vol. 84, 1990, p. 903, care reproduce Ordinul executiv al preşedintelui Bush din 2 mai 1990 dat în urma invadării Kuweitului de către Irak.



16

(b) obligaţia privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului; (c) obligaţiile cu caracter umanitar ce exclud represaliile, şi (d) alte obligaţii decurgând din normele imperative ale dreptului internaţional general. • În plus, statul care ia contramăsuri nu este scutit de obligaţia utilizării mijloacelor paşnice de reglementare a diferendelor ori de obligaţiile legate de asigurarea imunităţii misiunilor diplomatice şi agenţilor acestora. (3) contramăsurile trebuie să fie proporţionale prejudiciului suferit, ţinând seama de gravitatea faptului internaţional ilicit şi de drepturile în cauză. Principiul proporţionalităţii impune statului lezat grijă în alegerea contramăsurilor şi fixarea mărimii acestora. (4) la luarea unei contramăsuri, statul lezat trebuie să asigure îndeplinirea unor condiţii procedurale rezonabile: înainte de a lua o contramăsură el trebuie să solicite statului responsabil încetarea violării şi repararea prejudiciului, să-i notifice hotărârea de a lua contramăsuri şi să-i ofere posibilitatea de a negocia. (5) contramăsurile încetează odată cu încetarea faptului internaţional ilicit şi repararea prejudiciului. Ele sunt blocate şi în perioada în care diferendul se află spre decizie în faţa unei instanţe internaţionale abilitate să ia decizii obligatorii pentru părţi. Secţiunea a VI-a. Răspunderea statelor pentru consecinţele prejudiciabile rezultând din activităţi neinterzise de dreptul internaţional 6.1. Consideraţii generale. • Ca urmare a progreselor în domeniul ştiinţei şi tehnicii, anumite activităţi desfăşurate pe teritoriul unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state, fără ca aceste activităţi să aibă caracter ilicit din punctul de vedere al dreptului internaţional. Asemenea daune pot rezulta, de exemplu, din ploile acide care provoacă schimbări atmosferice transfrontiere, evacuarea de deşeuri toxice care poluează apele râurilor, ale mărilor ca şi atmosfera, accidente în funcţionarea centralelor nucleare, anumite activităţi spaţiale etc. • Gravitatea pericolului şi întinderea prejudiciilor, pe care activităţi ca acelea mai sus menţionate sunt susceptibile să le producă, au condus în dreptul internaţional, ca de altfel şi în dreptul intern, la admiterea răspunderii pentru risc. • Specificul acestui tip de răspundere, în stadiul actual al jurisprudenţei şi doctrinei, constă în faptul că principiul riscului nu este recunoscut ca temei general al răspunderii statelor, dar este luat în considerare în regimuri particulare de răspundere, stabilite prin convenţii internaţionale privitoare la anumite categorii de activităţi.30 • S-au avut în vedere convenţii internaţionale intervenite în trei domenii de activitate, care prezintă un grad înalt de periculozitate31: (1) utilizările paşnice ale energiei nucleare. În acest domeniu, principalele convenţii care conţin prevederi privitoare la răspunderea statelor sunt: Convenţia de la Paris din 1960 privitoare la răspunderea civilă în domeniul nuclear; Convenţia de la Viena din 1963 având acelaşi obiect; Convenţia de la Bruxelles din 1962, privitoare la răspunderea civilă în transportul maritim de substanţe nucleare. Aceste convenţii stabilesc răspunderea obiectivă a operatorului (persoană fizică sau juridică) pentru

30 Vezi E.J. de Arechaga, A. Tanzi , op. cit., p. 372. 31 Vezi, documentul „Etude etablie par le Secretariat sur la résponsabilité internationale decoulant des

activites qui ne sont par interdites par le droit international”, în Annuaire CDI, 1985, vol. II, partea I (Doc. A/CN4/384), November, 2001.



17

prejudiciile cauzate. Din punctul de vedere al cuantumului reparaţiei, aceasta este o răspundere limitată, întrucât se stabileşte un plafon maxim al reparaţiei. Răspunderea statului naţional al operatorului intervine în subsidiar, numai dacă şi în măsura în care se dovedeşte depăşirea plafonului stabilit. (2) poluarea cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante. În acest domeniu, menţionǎm urmǎtoarele convenţii internaţionale: Convenţia de la Bruxelles din 1969 privitoare la răspunderea civilă pentru daunele produse de deversările de hidrocarburi; Convenţia din 1971 pentru crearea unui Fond de indemnizaţie (pentru asemenea accidente); Convenţia de la Londra din 1976 pentru daune rezultând din cercetarea şi exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin; Convenţia asupra dreptului mării din 1982. Conform acestor convenţii, răspunderea civilă pentru prejudiciile produse revine proprietarului navei sau exploatantului instalaţiilor. Statul de pavilion al navei sau cel al naţionalităţii exploatantului instalaţiei nu răspunde decât în cazul unor pagube excesive şi dacă se face dovada că a fost încălcată o obligaţie de comportament („due diligence”), constând în verificarea că operatorii par-ticulari au fost acoperiţi de asigurări, la un nivel corespunzător riscului prezentat de activităţile respective. (3) lansarea de obiecte în spaţiul cosmic. Cu privire la eventualele prejudicii rezultate din lansarea de obiecte în spaţiul cosmic, au fost avute în vedere două principale convenţii: Tratatul privind spaţiul cosmic din 1967 şi Convenţia din 1972 privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul cosmic. Dispoziţiile acestei ultime convenţii consacră pentru prima dată, într-un acord internaţional, principiul răspunderii absolute a statelor: răspunderea pentru repararea eventualelor prejudicii revine direct statelor, în calitate de subiecte de drept internaţional. • Toate aceste activităţi au fost caracterizate prin termenul generic de „extrem de periculoase” („ultra hazardous activities”)32. • Obligaţia statelor de a preveni producerea de prejudicii transfrontiere sau de a repara daunele cauzate prin activităţi neinterzise de dreptul internaţional este circumscrisă strict obiectului fiecărei convenţii în parte. 6.2. Nevoia unei reglementări internaţionale cu caracter general, care să acopere multitudinea activităţilor permise de dreptul internaţional, dar care produc consecinţe prejudiciabile transfrontiere, a devenit tot mai evidentă ca urmare a progreselor continue ale ştiinţei şi tehnologiilor şi, pe cale de consecinţă, a apariţiei unor noi activităţi (cum ar fi, de pildă, diverse radiaţii, ingineria genetică sau alte posibile manipulări ale unor procese naturale), susceptibile de a fi încadrate în categoria celor care dau naştere riscului de a produce daune transfrontiere. • După cum am arătat33, Comisia de Drept Internaţional s-a ocupat de problema răspunderii statelor, încă de la începutul activităţii sale, elaborând, în baza rapoartelor raportorilor speciali, precum şi a unui studiu intitulat „Examen asupra practicii statelor în domeniul răspunderii internaţionale pentru consecinţele dăunătoare care rezultă din acte neinterzise de dreptul internaţional”, un proiect de articole, pe care CDI l-a aprobat provizoriu în cursul sesiunii sale ordinare din anul 1994. Proiectul de articole, purtând titlul „Prevenirea prejudiciului transfrontier din

32 Vezi, de exemplu, C.W. Jenks, Liability for Ultra Hazardous Activities in International Law, în RCADI,

1996, tome I. 33 În secţiunea 1 a acestui capitol.



18

activităţi periculoase” a fost adoptat de Comisie în noiembrie 2001, în timpul celei de-a 33-a sesiuni.34 • Întreaga filozofie a Proiectului de articole se bazează pe ideea preeminenţei datoriei de a preveni faţă de obligaţia de a repara sau compensa un prejudiciu. Prevenirea trebuie să fie o politică preferabilă compensării, întrucât aceasta, în cazul producerii prejudiciului, cel mai adesea nu poate să restabilească situaţia existentă înaintea producerii acestuia. • Datoria de a proteja mediul revine, în primul rând, statelor, dar şi operatorilor activităţilor de risc, care trebuie să ia toate măsurile pentru prevenirea producerii de prejudicii. O asemenea conduită este cu atât mai mult imperativă, cu cât, din punct de vedere juridic, legătura de cauzalitate dintre natura activităţii (cauză) şi pagubă (efect), în cazul activităţilor la care ne referim, este uşor de demonstrat. • Proiectul de articole pleacă de la ideea, subliniată de altfel în partea sa preambulară, că statele sunt libere să formuleze politicile necesare dezvoltării resurselor lor naturale şi să înfăptuiască sau să autorizeze activităţi ca răspuns la nevoile populaţiilor lor. În acelaşi timp însă statele trebuie să se asigure că astfel de activităţi urmează să se realizeze cu luarea în considerare a intereselor altor state. Drept urmare, libertatea pe care ele o au în propria lor jurisdicţie nu este nelimitată. • Scopul Proiectului de articole este înscris în art. 1, în care se arată că: „Articolele prezente se aplică activităţilor, neprohibite de dreptul internaţional, care comportă un risc cauzând prejudicii transfrontiere semnificative prin urmările lor fizice.” • O analiză a prevederilor privind scopul Proiectului de articole, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care s-a ajuns la finalizarea acestuia, îngăduie reţinerea următoarelor patru observaţii: (1) Proiectul de articole vizează, cu precădere, administrarea riscului şi sublinierea cooperării şi consultării dintre state. Statele, susceptibile de a fi afectate, au dreptul să se angajeze cu statul de origine al unei activităţi purtătoare a riscului unei pagube transfrontiere semnificative, în realizarea unui sistem de administrare a riscului. Un asemenea drept în favoarea statelor susceptibile de a fi afectate nu le dă totuşi acestora un drept de veto asupra proiectului în sine. (2) Pagubele transfrontiere semnificative trebuie să fie cauzate de „urmările fizice” ale activităţilor periculoase. Proiectul de articole acoperă deci numai activităţile care au „urmări fizice” transfrontiere care, la rândul lor, se materializează într-un prejudiciu semnificativ. Nu cad sub incidenţa acestei reglementări prejudiciile care ar putea fi cauzate de politicile statelor în domeniile monetar, socio-economic şi alte domenii asociate. (3) Noţiunea de risc, în termenii Proiectului de articole, trebuie să exprime o evaluare obiectivă a posibilităţii ca un anumit gen de activitate să producă un prejudiciu transfrontier. Expresia „risc cauzând prejudiciu transfrontier semnificativ” impune clarificări suplimentare atât în legătură cu noţiunea de risc, cât şi de prejudiciu. a) În ce priveşte riscul, în accepţiunea Proiectului de articole se au în vedere două tipuri de activităţi. - Primul priveşte probabilitatea, mai mică, de a se produce pagube dezastruoase, ca rezultat al activităţilor ultra primejdioase;

34 Citat în continuare „Proiectul de articole”. Vezi Official Reports of the General Assembly, Fifty-sixth

session Supplement, no. 10 (A/56/10), November 2001.



19

- Cel de-al doilea se referă la probabilitatea, ridicată, de a se produce pagube, ca urmare a unor activităţi primejdioase, care, deşi nu sunt dezastruoase, sunt totuşi semnificative. Ambele tipuri de activităţi cad sub incidenţa Proiectului de articole. Sunt excluse aplicării prevederilor Proiectului, activităţile cu o mică probabilitate de a produce prejudicii transfrontiere semnificative. b) Dacă prin noţiunea de prejudiciu se înţelege paguba cauzată persoanelor, proprietăţii şi mediului, expresia „prejudiciu transfrontier” înseamnă paguba (persoanelor, proprietăţii sau mediului) cauzată în teritoriul sau locurile de sub jurisdicţia sau controlul altui stat. Nu este obligatoriu ca statul sau statele afectate să aibă graniţă comună cu statul de origine al activităţii producătoare de daune transfrontiere. (4) Activităţile cărora măsurile de prevenire le sunt aplicabile sunt cele planificate sau realizate în teritoriul sau „altfel aflate sub jurisdicţia sau controlul unui stat”. Deşi jurisdicţia teritorială este criteriul dominant pentru ca statele să îşi asume obligaţiile de prevenire a producerii de prejudicii transfrontiere, aceleaşi obligaţii le revin şi în cazul în care activitatea este localizată astfel încât o legătură cu teritoriul unui stat nu se poate face, dar respectiva activitate este controlată de statul în cauză sau se află sub jurisdicţia lui. Este cazul activităţilor ce au loc în spaţiul cosmic sau în marea liberă, de exemplu. 6.3. Principii care guverneazǎ conduita statelor în activităţile susceptibile să producă daune transfrontiere: (1) Libertatea de acţiune exprimă dreptul statului de a întreprinde, în teritoriul asupra căruia exercită suveranitatea şi în locurile aflate sub jurisdicţia sau controlul său, activităţi de punere în valoare a resurselor sale naturale. În acest sens, statul, potrivit voinţei populaţiei, elaborează şi aplică politici proprii privind folosirea resurselor şi protejarea mediului. Libertatea de acţiune a statului în această privinţă nu este absolută. Limitele acestei libertăţi sunt precizate în principiul 21 al Declaraţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm, privind mediul, care arată că: „Statele au, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi principiile dreptului internaţional, dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse naturale, urmând propriile politici privind mediul şi responsabilitatea de a asigura ca activităţile sub jurisdicţia sau controlul lor să nu cauzeze prejudiciu mediului altor state sau unor zone dincolo de limitele jurisdicţiei lor naţionale” (s.n.). În lumina principiului libertăţii de acţiune, în formularea Conferinţei de la Stockholm ce reflectă, de fapt, conţinutul expresiei latine sic utere tuo ut alienum non laedas, statele nu au dreptul de a utiliza sau de a lăsa ca teritoriul lor să fie utilizat în aşa fel încât să cauzeze daune prin poluarea atmosferei, a teritoriului său sau a teritoriului unui alt stat ori a bunurilor sau persoanelor care se găsesc pe acel teritoriu. (2) Prevenirea constituie principiul director în baza căruia sunt construite prevederile Proiectului de articole privind prevenirea prejudiciilor transfrontiere din activităţi periculoase. În art. 3 al Proiectului de articole se arată că statul de origine trebuie să ia toate măsurile potrivite pentru a preveni producerea de prejudicii transfrontiere semnificative sau, în orice caz, să reducă la minimum riscul producerii acestora. Şi în cazul prevenirii producerii prejudiciului şi în cel al reducerii la minimum a riscului producerii acestora, statul de origine are obligaţia să ia măsuri unilaterale de precauţie sau grijă (due diligence) printre care se numără, în primul rând, formularea unor politici exprimate în legi şi reglementări administrative, destinate să prevină producerea de pagube transfrontiere semnificative ori să reducă la minimum



20

riscul producerii acestora. În general, se consideră că, pentru statele de origine, dintre elementele obligaţiei de due diligence, nu pot lipsi: un sistem legal propriu domeniului şi resursele necesare menţinerii unui aparat administrativ capabil să controleze şi să monitorizeze activităţile specifice.35 Costurile legate de prevenirea producerii de prejudicii transfrontiere semnificative revin operatorilor activităţilor respective. (3) Cooperarea se referă la necesitatea coordonării activităţilor între statele de origine (a eventualului prejudiciu) şi statele victime, în vederea prevenirii sau reducerii la minimum a riscului producerii de pagube transfrontiere semnificative. Potrivit art. 4, statele trebuie să coopereze cu bună credinţă şi, dacă se dovedeşte necesar, să se adreseze organizaţiilor internaţionale competente pentru a obţine sprijin în îndeplinirea obligaţiilor lor privind prevenirea. (4) Consultarea ca principiu este concepută în Proiectul de articole ca o obligaţie revenind statelor interesate, adică statul de origine şi statul sau statele care sunt cel mai probabil să fie afectate. Părţile trebuie să angajeze consultările cu bună credinţă şi să ia în considerare, fiecare în parte, interesele celuilalt. În cazul în care consultările nu se soldează cu un acord, statul de origine poate merge mai departe în realizarea proiectelor avute în vedere. Altfel, fără această alternativă, s-ar crea pentru statele probabil să fie afectate, un drept de veto. Mergând mai departe cu realizarea proiectului, statul de origine rămâne, în continuare, obligat să ia în considerare interesele statului sau statelor posibil să fie afectate. (5) Echilibrarea intereselor este reglementată prin prevederile art. 10 al Proiectului de articole, care au în vedere ca interesele statelor (de origine sau susceptibile a fi afectate) să fie cântărite de o manieră echitabilă. Unul dintre elementele determinante în alegerea măsurilor de prevenire este voinţa statului de origine şi a statului sau statelor probabil a fi afectate de a contribui şi suporta costul măsurilor de prevenire. Desigur că din punct de vedere al mărimii contribuţiei statele respective nu pot fi considerate responsabile în mod egal. În împărţirea costurilor măsurilor de prevenire este de aşteptat o contribuţie mai mare din partea statului de origine, mai precis de la operatorul36 statului de origine. (6) Nediscriminarea, aşa cum este concepută de art. 15 al Proiectului de articole, are în vedere obligaţia statelor de a asigura că orice persoană, indiferent de naţionalitate sau domiciliu, care ar putea suferi pagube transfrontiere semnificative, indiferent de locul unde paguba are loc, să primească acelaşi tratament cu cel acordat de statul de origine cetăţenilor săi în cazul unui posibil prejudiciu intern. Obligaţia are caracter subsidiar din moment ce, potrivit articolului menţionat, statele pot să convină altfel. 6.4. Căile şi mijloacele consemnate de Proiectul de articole, care asigură punerea în aplicare a prevederilor sale, sunt următoarele: a) Autorizarea. Orice activitate care poate prezenta riscul producerii unui prejudiciu transfrontier semnificativ nu poate începe şi nu se poate desfăşura fără consimţământul prealabil, care îmbracă forma unei autorizaţii, al statului de origine. Acordarea autorizaţiei echivalează cu asumarea de către acesta a obligaţiilor decurgând din Proiectul de articole. Autorizaţia se dă în urma evaluării riscului producerii prejudiciului transfrontier, inclusiv a impactului asupra mediului.

35 Vezi A.C. Kiss and St. Dooumble-Bi l le , La Conférance des Nations Unies sur l’environnement et

le dévelopement, în Annuaire français de droit international, vol. 38 (1992), p. 823-842. 36 În general, prin operator înţelegem firma, uzina etc. care realizează obiectivul.



21

Autorizarea statului de origine se impune şi atunci când au loc schimbări în activitatea unui obiectiv deja autorizat (folosirea unei noi tehnologii sau mărirea capacităţii de producţie, de exemplu). b) Notificarea şi informarea. În conformitate cu stipulaţiile art. 8 al Proiectului de articole, statul de origine trebuie să notifice statelor probabil a fi afectate evaluările sale asupra riscului producerii unui prejudiciu transfrontier, împreună cu toate informaţiile relevante pe care se bazează evaluarea. Statele avizate urmează să răspundă într-un termen de maximum şase luni. Prevederile acestui articol, coroborate cu alte stipulaţii ale Proiectului de articole, urmăresc echilibrarea intereselor statelor interesate (de origine şi probabil a fi afectate) creându-le oportunitatea de a găsi o cale de a lua măsuri rezonabile şi satisfăcătoare pentru toţi, destinate prevenirii sau minimizării prejudiciul transfrontier. c) Implementarea. Statele interesate sunt chemate să ia măsurile necesare de ordin legislativ, administrativ sau de altă natură, inclusiv stabilirea unor mecanisme de monitorizare, pentru implementarea prevederilor Proiectului de articole. Se subliniază astfel caracterul continuu al obligaţiilor care impun ca, din timp în timp, să se evalueze eficienţa măsurilor deja întreprinse şi, dacă este cazul, să se adopte şi alte măsuri ce se mai impun. d) Soluţionarea diferendelor. Ca şi în cazul altor convenţii internaţionale, Proiectul de articole dispune că orice diferend privind interpretarea sau aplicarea prevederilor sale să fie reglementat prin mijloace paşnice, inclusiv negocierea, medierea, concilierea, arbitrajul sau soluţionarea judiciară, la alegerea părţilor în dispută. În situaţia în care, într-o perioadă de şase luni, diferendul nu a fost reglementat, la cererea oricărei părţi se recurge la stabilirea unei comisii imparţiale de anchetă. Comisia are mandatul să investigheze faptele, să clarifice problemele legate de diferend, în care scop audiază părţile, vizitează obiectivele şi ascultă depoziţiile martorilor. Întrebǎri şi teme: 1. Daţi exemple de situaţii în care acţiuni sau omisiuni ale autoritǎţilor legislative, executive sau judecǎtoreşti pot angaja rǎspunderea internaţionalǎ a unui stat. 2. Realizaţi un referat cu tema: „Rǎspunderea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale în dreptul internaţional public”. 3. Este prejudiciul un element al rǎspunderii internaţionale a statelor? 4. Prin ce se deosebeşte forţa majorǎ de cazul fortuit şi respectiv starea de primejdie de starea de necesitate, ca împrejurǎri ce exclud caracterul ilicit al faptului în dreptul internaţional? 5. Care sunt condiţiile rǎspunderii internaţionale a statelor pentru încǎlcarea normelor de jus cogens? 6. Care este motivul ce face ca, în principiu, operaţiunile militare sǎ nu antreneze răspunderea statului pentru daunele provocate persoanelor sau bunurilor străine? 7. Care sunt particularitǎţile formelor de reparare a prejudiciului moral în dreptul internaţional? Daţi exemple de modalitǎţi de reparare a prejudiciului moral. 8. Stabiliţi care sunt asemǎnǎrile şi deosebirile dintre retorsiune şi represalii. Bibliografie obligatorie: 1. Raluca Miga Beşteliu, „Introducere în dreptul internaţional public”, Ed. All, 2. Comisia de Drept Internaţional - „Proiect de articole asupra rǎspunderii statelor”, 2001



22

3. Comisia de Drept Internaţional - „Proiect de articole privind prevenirea prejudiciului transfrontier din activităţi periculoase”, 2001 4. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, „Rǎspunderea în dreptul internaţional”, Ed. Lumina Lex, 1998 Bibliografie facultativǎ: 1. Sentinţa arbitralǎ în diferendul SUA c. Franţa referitor la „Acordul privind serviciile aeriene din 27 martie 1946 dintre SUA şi Franţa” în N.U. Recueil des Sentences Arbitrales, vol. XVII, 1979, ed. III, pag. 411. 2. Personalul diplomatic şi consular al SUA în Teheran, ICJ Rep. 1980



23

Capitolul II Soluţionarea paşnică a diferendelor şi sancţiunile în dreptul internaţional

Secţiunea I

Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei şi principiul soluţionării paşnice a diferendelor

1.1. Interzicerea utilizǎrii forţei şi principiul soluţionării paşnice a diferendelor

internaţionale. • Proceduri pentru soluţionarea pe cale paşnică a conflictelor dintre state, cum ar fi negocierile, medierea sau arbitrajul, au fost folosite încă din antichitate. Cele două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907 au codificat aceste proceduri, iar odată cu înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, la mijloacele paşnice existente s-au adăugat atribuţiile în acest domeniu ale Consiliului acestei organizaţii şi s-a creat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. • Un principiu referitor la obligaţia soluţionării paşnice a diferendelor, considerat ca un corolar al principiului nerecurgerii la forţǎ, a fost afirmat odatǎ cu intrarea în vigoare a Cartei O.N.U. Articolul 1 al Cartei („Scopul Organizaţiei”) stabileşte cǎ Organizaţia îşi propune „sǎ înfǎptuiascǎ, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încǎlcare a pǎcii”. • Articolul 2 alin. 3 al Cartei („Principiile”), stabileşte:

„Toţi membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”.

• Ca un prim comandament legat de reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale este obligaţia statelor de a soluţiona orice litigiu exclusiv prin mijloace paşnice. Este vorba, deci, despre o obligaţie generală, care se referă la toate categoriile de litigii, indiferent de natura acestora (economice, politice, militare, juridice etc.).37 Pentru realizarea acestei obligaţii de ordin general, statelor le incumbă o obligaţie prealabilă folosirii mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor, şi anume obligaţia de a evita naşterea unor diferende, prin dezvoltarea unor relaţii de cooperare şi bună vecinătate care să conducă la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. • Reglementarea paşnică a diferendelor impune statelor părţi la diferend, ca şi altor state, o serie de obligaţii corelative, dintre care sunt de reţinut: (1) În cursul procesului de reglementare paşnică, statele părţi la un diferend internaţional, ca şi alte state, trebuie să se abţină de la orice act susceptibil de a agrava situaţia.

(2) Dar din moment ce reglementarea paşnică s-a impus ca principiu funda-mental al dreptului internaţional, ambelor părţi le revine obligaţia sǎ soluţioneze litigiul pe cale paşnică. Acceptarea unei proceduri de reglementare paşnicǎ nu poate fi considerata ca incompatibilǎ cu exercitarea suveranitǎţii statelor.

(3) Ca o consecinţă a acceptării de a recurge la reglementarea paşnică, se impune respectarea riguroasǎ a principiului libertǎţii pǎrţilor de alegere a modalitǎţilor acestei reglementări. Părţile la un diferend au dreptul de a alege, în mod

37 Vezi N. Ecobescu, V. Duculescu, Drept internaţional public, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 170.



24

liber, prin consimţământ reciproc, mijloacele de reglementare paşnică, care se potrivesc cel mai bine împrejurărilor şi naturii diferendului.

(4) Diferendele trebuie soluţionate „în conformitate cu principiile de justiţie şi de drept internaţional”. Aceasta înseamnă luarea în considerare, pe lângă principiile dreptului internaţional, a normelor care rezultǎ din dreptul convenţional ca şi a celor de naturǎ cutumiarǎ şi aplicarea echitǎţii acolo unde este posibil.

1.2. Mijloacele de reglementare paşnică. În ansamblul mijloacelor paşnice de

soluţionare a diferendelor internaţionale se face distincţia între: (a) mijloace politice sau diplomatice: negocierile, bunele oficii, medierea,

ancheta, concilierea; (b) mijloace de natură jurisdicţională: arbitrajul şi soluţionarea judiciară care în

prezent se realizează de către Curtea Internaţională de Justiţie, dar şi de alte jurisdicţii internaţionale. • Alegerea mijloacelor de soluţionare de soluţionare paşnicǎ este influenţatǎ de natura diferendelor pe care urmeazǎ sǎ le rezolve. În acest sens, în doctrinǎ se sugereazǎ cǎ o distincţie ar trebui sǎ se facǎ şi între diferende „politice” şi diferende „juridice”, fiecare tip de conflict fiind deci susceptibil de soluţionare printr-una din cele douǎ principale categorii de mijloace. În practicǎ, o distincţie clarǎ între diferendele politice şi juridice, în funcţie de anumite criterii obiective, s-a dovedit însǎ greu de stabilit şi, în ultimǎ instanţǎ, e neconcludentǎ, orice diferend internaţional fiind în acelaşi timp politic şi juridic.

Secţiunea a II-a. Mijloace diplomatice

2.1. Consideraţii generale. • Printre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, procedurile diplomatice, dintre care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cel mai des folosite. Superioritatea mijloacelor diplomatice de reglementare a diferendelor se bazează pe credinţa părţilor că prin utilizarea acestor căi suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfăşoară direct şi sunt confidenţiale, iar în condiţiile recurgerii la sprijinul unui terţ, în cazul bunelor oficii, medierii, anchetei şi concilierii, părţile sunt libere să accepte sau să refuze eventuala soluţie propusă de acesta. • Recurgerea la mijloacele jurisdicţionale obligă părţile la diferend să accepte soluţia judecătorului sau arbitrului internaţional. • Mijloacele diplomatice se caracterizează prin lipsa de formalism, în sensul desfăşurării lor în afara unui cadru instituţional prestabilit. Ceea ce se urmăreşte, în general, prin intermediul mijloacelor diplomatice este apropierea punctelor de vedere ale părţilor, până la găsirea unei soluţii acceptabilă pentru ele. Această soluţie nu este însă obligatorie. 2.2. Negocierile constituie prima procedură diplomatică de soluţionare paşnică. Ele reprezintă un demers absolut necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. • Părţile fiind angajate în contacte directe, negocierile sunt considerate, în general, ca modalitatea cea mai adecvată pentru soluţionarea unui diferend.



25

• Obiectivul negocierilor poate fi soluţionarea ca atare a diferendului sau doar clarificarea elementelor acestuia, în vederea determinării procedurii pe care părţile, de comun acord, o vor adopta în continuare, în scopul soluţionării definitive.38 • Negocierile sunt considerate ca nefiind o modalitate bine definită din punct de vedere procedural. Ele se desfăşoară prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor, ca şi prin schimburi de documente scrise. • Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcţionari ai ministerelor afacerilor externe şi/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditaţi pe lângă celălalt stat, dar pot fi şi alte personalităţi, care posedă experienţă şi prestigiu în domeniile ce formează obiectul diferendului. În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar şefi de state ori de guvern. • Regula anterioritǎţii negocierilor, în sensul cǎ pǎrţile la un diferend au obligaţia de a se angaja în negocieri înainte de a recurge la alte mijloace de soluţionare paşnicǎ. • Regula desfǎşurǎrii negocierilor cu bună-credinţă, deci cu intenţia reală de a se ajunge la o soluţie reciproc acceptabilă. • Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să se desfăşoare doar câteva zile ori mai mulţi ani, sau chiar decenii. 2.3. Bunele oficii. Prin termenul bune oficii se desemnează acţiunea amicală a unui terţ, care poate fi una sau mai multe persoane ori unul sau mai multe state, care intervin pentru a apropia părţile la un diferend şi a le determina să negocieze ori să reia negocierile întrerupte. Este un procedeu de intervenţie amicală, având ca scop doar să înlesnească contactele dintre părţi. Persoana ori statul care oferă bunele oficii nu se implică deci în soluţionarea de fond a diferendului, ci facilitează doar comunicarea dintre părţi şi asigură, eventual, mijloace materiale de desfăşurare a negocierilor directe.

2.4. Medierea. Acest mijloc pentru reglementarea paşnică a unui diferend se

aseamănă cu bunele oficii, dar presupune o implicare mai mare a terţului în rezolvarea conflictului, a cărui intervenţie este mai activă. Terţul poate fi o persoanǎ aleasǎ ţinând seama de calităţile sale personale sau de funcţiunile ce le îndeplineşte, unul sau mai multe state ori o organizaţie internaţională.

Mediatorul trebuie sǎ se strǎduiascǎ sǎ facă fiecare parte să înţeleagă punctul de vedere al celeilalte şi, la momentul optim, să propună chiar soluţii concrete susceptibile a fi acceptate de părţi. Succesul unui mediator internaţional depinde în mare măsură de convingerea inspirată părţilor că el este absolut imparţial, cât şi de cunoaşterea temeinicǎ de cǎtre acesta a problemelor de fond ale diferendului. 2.5. Ancheta internaţională. Aceasta este o tehnică tradiţională, cutumiară, folosită în cazurile în care există divergenţe între părţile la un diferend, asupra situaţiei de fapt care l-a generat. • Comisiile de anchetă se alcătuiesc dintr-un număr impar de membri, denumiţi comisari, care pot fi cetăţeni ai statelor părţi la diferend dar şi ai unor state terţe. Comisarii sunt aleşi şi îşi îndeplinesc misiunea în calitate de specialişti, nu de

38 Vezi, de exemplu, G. Geamănu, Theorie et pratique des négotiations en droit international, în

RCADI, 1980, vol. I, p. 416-432.



26

reprezentanţi ai statelor. Desfăşurarea lucrărilor comisiilor de anchetă are caracter contradictoriu. Comisia de anchetă întocmeşte şi adoptă, cu majoritate de voturi, un raport. • Ca şi în cazul celorlalte mijloace diplomatice, raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu, părţile la diferend fiind libere să nu ţină seama de concluziile acestuia. În raport, comisia de anchetă se va limita însă exclusiv la stabilirea situaţiei de fapt, fără a propune soluţii referitoare la fondul diferendului.

2.6. Concilierea internaţională reprezintă o modalitate mai nouă de soluţionare pe cale diplomatică a unor diferende internaţionale. • Institutul de Drept Internaţional defineşte concilierea internaţională ca „un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură, în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării” (s.n.). • În ceea ce priveşte procedura, concilierea se desfăşoară, ca şi ancheta, prin intermediul unei comisii. Comisia de conciliere se alcătuieşte dintr-un număr impar de conciliatori. Părţile la diferend propun, de regulă, un număr egal de membri dintre proprii cetăţeni, care aleg la rândul lor, unul sau mai mulţi conciliatori, cetăţeni ai altor state, neimplicate în diferend. Comisia de conciliere are atât atribuţii de elucidare a faptelor care au generat diferendul, cât şi de clarificare a problemelor de drept pe care acesta le ridică. Ea întocmeşte un raport, ale cărui concluzii trebuie să fie motivate, atât în fapt cât şi în drept, prin acestea propunându-se părţilor anumite „soluţii con-venabile” pe bază de concesii reciproce. Deşi raportul nu are forţă obligatorie pentru părţile la diferend, de cele mai multe ori concluziile acestuia sunt avute în vedere de părţi.

Secţiunea a III-a. Mijloacele jurisdicţionale

3.1. Consideraţii generale. În articolul 33 din Carta ONU, care enumără mijloacele pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, se precizează că statele părţi la orice diferend „a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” trebuie să caute să-l rezolve prin mecanisme politico-diplomatice (tratative, anchetă, mediere, conciliere) dar şi „pe calea ... arbitrajului şi reglementării judiciare ...” (s.n.).

Aceste două modalităţi (arbitrajul şi justiţia instituţionalizată) se caracterizează prin câteva elemente fundamentale ale funcţiunii jurisdicţionale, a dreptului internaţional în general: (a) Procedura are caracter contradictoriu şi trebuie să garanteze egalitatea părţilor şi dreptul lor la apărare; (b) Ea se finalizează printr-o hotărâre, întemeiată pe considerente de drept; (c) Hotărârea, pronunţată de un organ independent faţă de părţile în litigiu, este obligatorie pentru acestea. • Realizarea jurisdicţiei internaţionale, spre deosebire de justiţia internă, este marcată însă de unele particularităţi, care rezultă din faptul că justiţiabilii sunt, în principal, statele, purtătoare de suveranitate. Astfel, în timp ce în ordinea internă, jurisdicţia este obligatorie, în sensul cǎ orice persoanǎ chematǎ în justiţie de un



27

particular sau de o autoritate publicǎ este obligatǎ sǎ se prezinte, în ceea ce priveşte statele, jurisdicţia este facultativǎ, în sensul cǎ acestea nu pot fi „aduse” în faţa unor organe de jurisdicţie internaţionalǎ - fie arbitrale ori judiciare, decât cu consimţǎmântul lor formulat expres.

Secţiunea a IV-a. Arbitrajul internaţional

• Arbitrajul ar putea fi definit ca un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord formal, încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ – care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe – şi se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă. 4.1. Evoluţia instituţiei. • Ca o modalitate de reglementare paşnică a diferendelor, arbitrajul este cunoscut încă din antichitate. El a fost practicat, de exemplu, între cetăţile greceşti.39 În evul mediu, sunt cunoscute numeroasele arbitraje încredinţate, în special, Papei, dar uneori şi suveranilor, în relaţiile dintre vasalii lor. • În secolul al XIX-lea, practica statelor a consacrat trei forme de arbitraj, în care rolul de arbitru a fost încredinţat, după caz, unui şef de stat, unei comisii mixte sau unui tribunal arbitral. • Un moment important în instituţionalizarea arbitrajului ca mijloc de reglementare paşnică a diferendelor îl reprezintă adoptarea Convenţiei de la Haga din 1907, pentru aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede în acest scop menţinerea Curţii permanente de arbitraj creată prin convenţia de la Haga din 1899 (art. 41). Funcţionând din 1902, Curtea Permanentă de Arbitraj n-a fost sesizată decât pentru 25 de litigii. După anul 1945 nu s-a mai recurs la serviciile sale. Formal, ţinând seama şi de jurisprudenţa de care dispune, ea poate să funcţioneze oricând. În prezent, principala sa sarcină constă în a prezenta candidaţi pentru funcţia de judecător la Curtea Internaţională de Justiţie, conform statutului acesteia din urmă (art. 4 alin. 1). • În lipsa unor mecanisme de arbitraj universal, acceptate în cadrul O.N.U., această modalitate de soluţionare a diferendelor a fost însuşită de unele convenţii cu caracter regional, dintre care Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor. Adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1957, această convenţie prevede, în cazul recurgerii la procedura arbitrală, că hotărârile sunt obligatorii şi că în cazul neîndeplinirii acestora poate fi sesizat Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei. • În ultimele decade există un interes crescând al statelor pentru arbitraj, motivat, printre altele, de faptul că prin folosirea acestui tip de procedură statele interesate îşi păstrează în întregime facultatea de a-şi spune cuvântul asupra compoziţiei şi funcţiei organului arbitral de la care va emana decizia jurisdicţională. Arbitrajul este o proce-dură mai flexibilă decât jurisdicţia permanentă, preconstituită, dupǎ cum o demonstreazǎ arbitrajele întervenite în materie de delimitare teritorialǎ, la care statele au recurs după anul 1970, dintre care: delimitarea platoului continental între Franţa şi Marea Britanie; problema canalului Beagle dintre Argentina şi Chile; delimitarea frontierei maritime între Guineea şi Guineea Bissau; diferendele de frontieră privind enclava Taba între Egipt şi Israel.

39 Vezi supra, Capitolul II, secţiunea 1.



28

4.2. Acordul părţilor, fundament juridic al procedurii arbitrale. Consimţământul de a accepta arbitrajul poate fi dat: • Înainte de naşterea litigiului (a priori). Consimţǎmântul îmbracǎ forma unei clauze compromisorii inserata într-un tratat, de obiecei în grupa de clauze denumite „finale” la tratatele bilaterale sau în capitole distincte privind reglementarea diferendelor, în tratatele multilaterale; • Clauza compromisorie mai poate fi cuprinsă într-un tratat de arbitraj permanent, care are tocmai scopul de a conferi acestei clauze aplicabilitate generală între părţile la tratatul de arbitraj. • Dupǎ declanşarea litigiului (a posteriori). Consimţământul îmbracă în acest caz forma unui tratat între pǎrţile la diferend, denumit compromis. - Compromisul este un tratat internaţional prin care două state convin să încredinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui litigiu existent. El trebuie sǎ conţinǎ: (a) angajamentul de a recurge la arbitraj; (b) obiectul diferendului; (c) modul de constituire a tribunalului arbitral şi numǎrul arbitrilor, dreptul aplicabil, ca şi o serie de alte elemente legate de desfǎşurarea procedurii ceea ce marcheazǎ tocmai specificul acestei modalitǎţi de soluţionare a diferendelor. - Clauza compromisorie, spre deosebire de compromis, este inclusă într-un tratat şi nu vizează un litigiu existent şi actual, ci diferende eventuale, susceptibile să intervină între statele contractante, în legătură cu executarea tratatului respectiv. 4.3. Rolul părţilor în procedura arbitrală. Implicarea pǎrţilor în organizarea şi desfǎşurarea acestei modalitǎţi de tip jurisdicţional se manifestǎ prin:

(1) Alegerea organului arbitral. Alături de obiectul litigiului, compromisul, clauza compromisorie sau tratatul de arbitraj determină şi compunerea organului arbitral (arbitru unic sau tribunal arbitral), precum şi desemnarea arbitrilor. Experienţa ultimelor decade evidenţiază preferinţa statelor pentru instituirea unor tribunale de arbitraj. În afara arbitrului unic şi a tribunalului arbitral, o altă formă de arbitraj este arbitrajul prin intermediul comisiilor mixte, care au fost constituite, cel mai adesea, pentru a reglementa reclamaţii pecuniare sau conflicte de delimitare a frontierelor.

(2) Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de arbitri, la alegerea părţilor la diferend, care pot recurge la numirea unor arbitri de pe lista Curţii Permanente de Arbitraj, ori pot numi unul sau mai mulţi alţi arbitri. Conform unei reguli cutumiare general admisă, arbitrii sunt în număr impar, de regulă trei sau cinci; părţile numesc câte un număr egal de arbitri, care la rândul lor aleg un arbitru terţ sau supraarbitru. În situaţii dificile, determinate de dezacordul părţilor în alegerea supraarbitrului, se recurge la o persoană străină de diferend, cum ar fi Preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie, care numeşte supraarbitrul.

(3) Definirea misiunii organului arbitral. Părţilor le incumbă să determine şi limitele competenţei organului arbitral şi să-i definească misiunea, care rezultă din formularea problemei ce trebuie rezolvată şi care se include în mod necesar în compromis. Arbitrii nu vor putea să statueze decât chestiunea ce li s-a supus, căci altfel sentinţa lor va fi nulă (ultra petita).

Potrivit practicii arbitrale, se consideră că atunci când pǎrţile nu se implicǎ în aspectele procedurale, organul arbitral este judecătorul propriei sale competenţe, în sensul cǎ îşi adoptǎ propriile reguli de procedurǎ.



29

(4) În privinţa determinării dreptului aplicabil, ca regulă, tribunalul arbitral trebuie să statueze în funcţie de dreptul hotărât de părţile la diferend, chiar şi în cazul când acestea stabilesc reguli speciale, aplicabile numai litigiului în cauză. (5) Procedura. Părţile la diferend pot fixa chiar ele regulile procedurii arbitrale. Procedura cuprinde două faze, una scrisă şi alta orală, aceasta din urmă având caracter facultativ. Tribunalul este abilitat să citeze martori, să ordoneze expertize şi să indice măsuri conservatorii. Deliberările tribunalului sunt secrete. 4.4. Sentinţa arbitrală nu poate produce efecte decât între părţi şi se bucură de autoritatea lucrului judecat. Ea este deci obligatorie pentru părţi, are caracter definitiv, dar nu este executorie. • Validitatea unei sentinţe arbitrale poate fi contestată pentru unul din următoarele motive: exces de putere, corupţie, absenţa motivării sentinţei, derogarea de la o regulă fundamentală de procedură sau nulitatea compromisului. • Caracterul neexecutoriu al sentinţei arbitrale, spre deosebire de cel al sentinţelor instituţiilor de arbitraj din dreptul intern, îşi are temeiul în exercitarea suveranităţii de stat. Executarea sentinţelor este voluntară şi se bazează pe buna-credinţă a pǎrţilor care au decis sǎ aleagǎ şi sǎ urmeze aceastǎ modalitate de soluţionare a diferendului. În marea majoritate a cazurilor, sentinţele arbitrale au fost efectiv executate de către părţi.

Secţiunea a V-a. Curtea Internaţională de Justiţie

5.1. Evoluţia jurisdicţiei internaţionale permanente. • Comunitatea internaţională a fost martora primei experienţe internaţionale reale a unui sistem judiciar permanent prin constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională (C.P.J.I.), prevăzută a lua fiinţă de articolul 14 al Pactului Societăţii Naţiunilor. Curtea a început să funcţioneze, având sediul permanent la Haga, din 1922, desfăşurând până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, timp de 18 ani, o activitate notorie (a emis 88 de decizii). • După cel de al doilea război mondial, iniţiatorii ONU au urmărit să dezvolte rolul organului jurisdicţional ce urma a fi creat şi să-l integreze mai strâns în sistemul organizaţiei. S-a hotărât astfel crearea Curţii Internaţionale de Justiţie (C.I.J.) ca organ judiciar principal al ONU (art. 92 din Cartă) şi considerarea statutului său ca anexă a Cartei ONU, ca parte integrantă a acesteia. • Capitolul XIV al Cartei ONU, consacrat Curţii Internaţionale de Justiţie, dispune că toţi membrii Naţiunilor Unite sunt ipso facto părţi la statutul acesteia (art. 93 alin. 1).

5.2. Principiul caracterului facultativ al jurisdicţiei C.I.J. Statele membre O.N.U. nu sunt supuse jurisdicţiei Curţii privind un litigiu dat decât dacǎ au consimţit la aceasta. Deci, potrivit deplinei libertăţi de voinţă a părţilor în soluţionarea diferendelor internaţionale, jurisdicţia C.I.J. se bazează pe consimţământul statelor părţi la litigiul cu care este sesizată. • Exprimarea consimţământului statelor de a se supune jurisdicţiei C.I.J. poate avea loc a priori, deci înainte şi indiferent de existenţa vreunui diferend, sau a poteriori, deci în cazul şi pentru soluţionarea unui anumit diferend.

(1) Acceptarea a priori se poate face prin două modalităţi distincte:



30

a) Printr-o declaraţie unilaterală, denumită şi „clauză facultativă”, care se depune la Secretarul General al ONU şi care conţine obligaţia unui stat de a supune jurisdicţiei Curţii toate diferendele juridice care ar apare în raporturile cu un alt stat, care acceptă aceeaşi obligaţie (art. 36 alin. 2). În multe cazuri, aceste declaraţii sunt afectate de rezerve prin care statele identificǎ sau sustrag anumite categorii de litigii de sub jurisdicţia Curţii, cum ar fi, de exemplu, cele privind probleme care ţin de ”competenţa exclusivǎ a statelor”, „apǎrarea naţionalǎ”, „integritatea teritorialǎ” sau evenimente petrecute anterior unei anumite date.

Acceptarea a priori a jurisdicţiei C.I.J. mai poate să rezulte din anumite tratate bilaterale sau multilaterale, privind soluţionarea paşnică a diferendelor, care stabilesc competenţa C.I.J. (de exemplu, Actul general de arbitraj din 1928).

b) Prin clauzele compromisorii ale unor tratate bilaterale sau multilaterale, având ca obiect un anumit domeniu de cooperare internaţionalǎ, clauze prin care statele pǎrţi acceptǎ sǎ supunǎ jurisdicţiei Curţii eventualele diferende apǎrute între ele în cursul tratatului respectiv.

(2) Acceptarea a posteriori, deci după apariţia între două state a unui diferend, se face printr-un acord special care intervine între aceste state. Acordul poartă denumirea de compromis şi în cuprinsul lui statele stabilesc obiectul diferendului, respectiv problemele asupra cărora doresc să se pronunţe Curtea.

5.3. Compunerea şi structura Curţii are în vedere judecǎtorii Curţii şi organizarea activitǎţii acestora. • Judecătorii permanenţi. Curtea este un corp de 15 magistraţi, aleşi pe termen de 9 ani şi care pot fi realeşi indiferent de cetǎţenia lor, dintre persoanele care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi care reunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor de origine a celor mai înalte funcţii judiciare, ori care sunt jurişti având o competenţă recunoscută în domeniul dreptului internaţional. Prin alegerea celor 15 magistraţi va trebui „să fie asigurată reprezentarea marilor forme de civilizaţie şi principalele sisteme juridice ale lumii”. În prezent, compoziţia Curţii reflectǎ compoziţia Consiliului de Securitate: cinci judecători provenind din cele cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate, doi judecători din America Latină, doi din Asia, trei din Africa, unul din Europa Răsăriteană şi doi din Europa Occidentală.

Alegerea judecătorilor C.I.J. se face de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală a O.N.U., de pe o listă de candidaţi întocmită de Secretarul General, la propunerea statelor membre ONU.

Curtea acţioneazǎ în plen şi funcţioneazǎ ca un ansamblu. Nouă judecători constituie un cvorum. Curtea alege un preşedinte şi un vicepreşedinte pe perioade de câte trei ani.

• Judecătorii ad-hoc. Orice stat parte la un diferend supus Curţii trebuie să numească, pentru soluţionarea acelui diferend, un judecător ad-hoc, dacă nici unul din cei 15 judecători nu este cetăţean al său. Judecătorii ad-hoc sunt deci special desemnaţi pentru un litigiu bine determinat. Misiunea lor încetează odată cu încheierea procesului care a ocazionat numirea lor. Prin numirea de judecători ad-hoc se urmăreşte garantarea unei bune administrări a justiţiei şi asigurarea egalităţii părţilor. Judecătorii ad-hoc vor avea aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi judecători, dar numai pentru diferendul la a cărui judecare participă.



31

• Camerele Curţii. În conformitate cu art. 26 din Statut, Curtea poate oricând să constituie una sau mai multe camere, alcătuite din trei sau mai mulţi judecători, pentru examinarea anumitor cauze cum ar fi, de exemplu, „conflicte de muncă ori cauze privind tranzitul şi comunicaţiile”.

- Pentru a soluţiona o anumită cauză ce prezintă un interes particular, Curtea poate să instituie, la cererea părţilor, o cameră de judecată ad-hoc mai restrânsă, formată din 3-5 judecători sau poate dispune formarea anualǎ a unei Camere compuse din 5 judecǎtori care sǎ „dezbatǎ şi sǎ soluţioneze” cauzele care se preteazǎ unei proceduri sumare. Aceastǎ Camerǎ urmeazǎ, deci, sǎ soluţioneze litigii de mai micǎ importanţǎ. Pentru a urgenta rezolvarea cauzelor ce sunt supuse acestei camere, odatǎ cu formarea sa, sunt desemnaţi şi alţi doi judecǎtori care sǎ înlocuiascǎ judecătorii care „s-ar găsi în imposibilitatea de a participa la şedinţă”.

5.4. Competenţa contencioasă (jurisdicţia) C.I.J. Competenţa contencioasă a Curţii Internaţionale de Justiţie se impune a fi abordatǎ din două puncte de vedere: al subiectelor de drept internaţional care se pot prezenta în faţa sa – ratione personae – şi al diferendelor care i se supun – ratione materiae. • Competenţa ratione personae. Potrivit Statutului C.I.J., „Numai statele pot fi părţi în cauzele supuse Curţii”. Toate statele membre ONU sunt automat, în aceastǎ calitate şi membre ale Statutului Curţii. Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicţia C.I.J. Interesele acestora pot fi însǎ susţinute în faţa Curţii de statele lor naţionale, cu îndeplinirea anumitor condiţii prin intermediul instituţiei protecţiei diplomatice. Organizaţiile internaţionale nu se pot înfăţişa în calitate de părţi în faţa Curţii. Ele pot fi însă autorizate de Adunarea Generală a ONU să ceară Curţii avize consultative şi pot oferi, la cererea acesteia, informaţii privind problemele pe care ea le examinează. • Competenţa ratione materiae. Potrivit art. 36 alin. 1 din Statutul C.I.J., în competenţa Curţii intră „toate diferendele de ordin juridic având ca obiect: a) interpretarea unui tratat; b) orice problemă de drept internaţional; c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale; d) natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale”. 5.5. Dreptul aplicabil. Curtea statuează în temeiul art. 38 al Statutului său, ale cărui dispoziţii constituie, în acelaşi timp, o enumerare oficială a izvoarelor de drept internaţional, în principal convenţiile internaţionale (tratate la care sunt pǎrţi statele la diferend), normele cutumiare, principiile generale de drept, hotǎrârile judecǎtoreşti şi doctrina ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

Curtea are dreptul de a soluţiona o cauză ex aequo et bono (art. 38 alin. 2), aplicând deci echitatea. În concluzie, C.I.J. trebuie să judece litigiile ce-i sunt supuse aplicând dreptul internaţional.

5.6. Regulile de procedurǎ ale Curţii sunt expuse în capitolul III al Statutului şi în Regulamentul sǎu de funcţionare, supus revizuirilor periodice.

Desfăşurarea procesului în faţa Curţii este astfel conceput încât să permită părţilor să-şi prezinte toate argumentele, de drept şi de fapt, să asigure contradictorialitatea, în urma căreia toate problemele pe care le ridică speţa să poată fi clarificate. Procedura



32

admite, ca faze distincte, administrarea de probe scrise (memorii, contra-memorii; răspuns, contra-răspuns) şi dezbateri orale. 5.7. Hotărârea. Soluţionarea unui diferend supus C.I.J. se încheie prin adoptarea unei hotărâri. Soluţia este aceea pentru care optează majoritatea judecătorilor prezenţi. În cazul unei împărţiri egale între voturile judecătorilor, va decide votul (poziţia) Preşedintelui Curţii. • Motivarea opiniilor separate ale judecătorilor aflaţi în minoritate, faţă de cei care au decis soluţia adoptată de Curte, se anexează la hotărârea Curţii, conform unei tradiţii preluată din sistemul de drept englez (common law). • Hotărârea C.I.J. este definitivă şi obligatorie. Ea se bucură de autoritatea lucrului judecat. Hotărârea nu este opozabilă decât părţilor în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează (art. 59 din Statutul C.I.J.).

5.8. Competenţa consultativă a C.I.J. Pe lângă faptul de a da hotărâri ca o instanţă judiciară, Curtea este împuternicită să emită şi avize consultative, care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate. Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot solicita avize consultative şi alte organe O.N.U. (Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă etc.) ca şi instituţiile specializate, „în probleme juridice care privesc sfera lor de activitate”. • Statele nu pot să ceară avizul consultativ al Curţii. • Procedura în cazul avizelor consultative urmeazǎ, în linii mari, pe aceea din cauzele contencioase. După primirea cererii de aviz, grefierul notifică părţile interesate – organizaţii internaţionale şi state - care pot prezenta expuneri scrise sau orale şi sunt admise să le susţinǎ. • Avizele consultative ale C.I.J. nu au caracter obligatoriu. Autoritatea juridică ce le este însă atribuită a impus respectarea lor. Opinia Curţii şi cu timpul, funcţia consultativǎ a Curţii a devenit o parte foarte importantă din activitatea acesteia. Deşi formal efectele celor două forme de competenţă sunt diferite, o serie de avize consultative au adus contribuţii importante la dezvoltarea dreptului internaţional.

Secţiunea a VI-a. Instanţe jurisdicţionale cu competenţă specială

• În această categorie putem încadra instanţele jurisdicţionale create de state pentru reglementarea acelor tipuri de litigii care privesc un domeniu specializat al activităţii internaţionale şi, în anumite cazuri, un număr mai limitat de state. • Trei trăsături comune definesc natura acestor instituţii: (a) ele pot fi sesizate (cu privire la un diferend) de către state dar şi de către particulari, persoane fizice sau juridice; (b) nu beneficiază decât de competenţa ce le este atribuită de actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale sau de o convenţie multilaterală; (c) eterogenitatea dreptului aplicabil, ca o consecinţă firească a primelor două trăsături. • Dintre aceste instanţe reţinem: 6.1. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, care a fost creat prin Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982,40 cu scopul de a constitui, pentru

40 Vezi supra, Capitolul VII, secţiunile 6-14.



33

activităţile ce intră sub incidenţa Convenţiei, un organ permanent de jurisdicţie internaţională specializată. Tribunalul are sediul la Hamburg. • Spre deosebire de C.I.J., accesul la jurisdicţia Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării este deschis nu numai statelor părţi la Convenţia din 1982, ci şi unor entităţi nestatale, implicate în activităţi în Zona internaţională a teritoriilor submarine (Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, „Întreprinderea”, şi întreprinzători particulari persoane fizice sau juridice), cu privire la raporturile lor contractuale cu Autoritatea sau „Întreprinderea”.41 • O altă particularitate a Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării o reprezintă eterogenitatea dreptului aplicabil. Acesta constă în: „dispoziţiile convenţiei şi celelalte reguli de drept internaţional care nu sunt incompatibile cu aceasta” (art. 293 al Convenţiei); „regulile, reglementările şi procedurile” emise de Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine; „clauzele oricărui contract referitor la activităţi desfăşurate în Zonă” (art. 38 din anexa VI a Convenţiei, cu referire la jurisdicţia specială a Camerei pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine). • Sentinţele Tribunalului sunt definitive şi obligatorii (art. 296 al Convenţiei).

6.2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.). Această instanţă a fost creată prin tratatul de la Paris din 1951 privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), ca organ judiciar al acestei comunităţi. A fost înlocuită în 1957 în urma Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de o curte unică a celor trei Comunităţi europene: C.E.C.O., C.E.E. şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.). Sediul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este la Luxemburg. • Curtea asigură respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive ale comunităţilor europene. Astfel, activitatea sa contencioasă este foarte diversă, putând să se refere la:

– interpretarea tratatelor şi actelor comunitare; – aprecierea validităţii actelor comunitare; – sancţiuni impuse de Comisia Comunităţilor Europene, în baza dreptului comunitar; – repararea prejudiciilor produse de organele Comunităţilor sau agenţii acestora ş.a.

• Legat de competenţa contencioasă a C.J.C.E.,42 este de subliniat că, prin întinderea sa, ea nu are echivalent în raport cu alte instanţe similare pe plan internaţional. Într-un anumit sens, ea acţionează ca o curte federală. 6.3. Jurisdicţii administrative în sistemul Naţiunilor Unite. Este vorba de instituţiile jurisdicţionale care reglementează conflictele intervenite între instituţiile din sistemul O.N.U. şi funcţionarii sau agenţii lor. Competenţa lor este deci strict limitată la litigiile dintre o organizaţie şi funcţionarii săi, rezultând din exercitarea unei funcţii publice internaţionale. • Compoziţia acestor tribunale şi procedura sunt puţin diferite de la un tribunal la altul. Hotărârile sunt definitive, sau pot fi supuse anumitor condiţii, privind caracterul lor definitiv.

41 Ibidem. 42 Vezi, de exemplu, Y. Dout r iaux, C. Lequesne, Les institutions de l'Union Européenne, Paris, 1995,

p. 78-80.



34

Secţiunea a VII-a. Soluţionarea paşnică a diferendelor în cadrul unor organizaţii internaţionale

7.1. Competenţa O.N.U. în reglementarea diferendelor. Potrivit Cartei O.N.U., diferendele în soluţionarea cărora intervine O.N.U. pot fi reglementate pe două căi: prin mijloace paşnice sau prin constrângere.43 Cele ce urmează, privesc prima categorie de mijloace, cele paşnice. În general, O.N.U., prin Adunarea Generală, poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 11 alin. 2), poate invita părţile la diferend, prin intermediul Consiliului de Securitate, să-l rezolve prin mijloace paşnice (art. 33 alin. 2), poate ancheta, de asemenea, prin Consiliul de Securitate, orice diferend sau situaţie care ar putea da naştere unui diferend (art. 34) sau poate recomanda părţilor la diferend procedurile sau metodele de soluţionare cele mai potrivite. • În principiu, cu excepţia diferendelor de natură juridică, supuse jurisdicţiei C.I.J., O.N.U. nu soluţionează ea însăşi, în mod direct, diferendele dintre statele membre. Acestea se sting în momentul în care părţile implicate acceptă soluţiile preconizate de către organizaţie sau convin direct altfel asupra soluţionării lor. Scopul final al O.N.U. fiind menţinerea păcii, organizaţia acţionează propunând măsuri care să favorizeze reglementarea diferendelor sau care să evite agravarea acestora. • În ceea ce priveşte materia asupra căreia se exercită competenţa O.N.U., Carta prevede în mai multe dispoziţii44 că organele sale sunt competente să aplaneze sau să rezolve nu numai diferendele ci şi „situaţiile” internaţionale care ar putea duce la o încălcare a păcii sau ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională.45 • Organele O.N.U., cărora Carta le atribuie expres competenţe în materie de soluţionare paşnică a diferendelor sunt, aşa cum se va vedea, Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală. 7.2. Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), creată în 1963, are ca unul din principiile sale „reglementarea paşnică a diferendelor prin negocieri, mediaţiune, conciliere sau arbitraj”. În consecinţă, în cadrul O.U.A. a luat fiinţă o Comisie de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj, a cărei compunere şi condiţii de funcţionare au fost stabilite printr-un Protocol, anexă la Carta O.U.A., semnat la Cairo în iulie 1964. 7.3. Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.). Carta acestei organizaţii cuprinde o serie de prevederi cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor. Astfel, dacă una din părţi consideră că un anumit diferend nu poate fi soluţionat pe căi diplomatice obişnuite, toate părţile implicate vor trebui să convină asupra aplicării uneia din celelalte proceduri de soluţionare paşnică. Organele competente să rezolve diferendele au fost, la început, Consiliul O.S.A. şi Comisia interamericană de pace, care exercită funcţii de anchetă, bune oficii şi conciliere.

43 Vezi infra, secţiunea 8 a acestui capitol. 44 Vezi, art. 1 alin. 1; art. 11 alin. 3; art. 12 alin. 1; art. 35 alin. 1 ş.a. din Carta ONU. 45 Privind distincţia dintre diferend şi situaţie, vezi secţiunea 1.4. a acestui capitol.



35

7.4. Liga Statelor Arabe. Conform prevederilor Pactului Ligii Statelor Arabe, Consiliul ligii, compus din reprezentanţii statelor membre, poate juca rolul unui organ arbitral. Hotărârile Consiliului, ca organ arbitral, sunt obligatorii şi executorii. În practică, Consiliul Ligii Statelor Arabe a aplicat proceduri de mediere, conciliere şi bune oficii.

Secţiunea a VIII-a. Soluţionarea paşnică a diferendelor în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E. – O.S.C.E.)

8.1. Consideraţii introductive. Conform dispoziţiilor Actului final al Conferinţei de la Helsinki asupra securităţii şi cooperării în Europa (1975) şi Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990), statele participante au urmărit să ajungă la soluţionarea paşnică, rapidă şi eficace a diferendelor dintre ele, recurgând în acest scop, la mijloace cum sunt: negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară sau alt mijloc paşnic, după alegerea lor.

Din dispoziţiile documentului final al reuniunii de la Viena (1989) şi Cartei de la Paris pentru o nouă Europă,46 rezultă că sistemul sau sistemele de reglementare paşnică a diferendelor în cadrul C.S.C.E. urmau să se întemeieze pe următoarele elemente principale:

(a) să se aplice litigiilor nereglementate pe calea contactelor directe dintre părţi (negocieri sau consultări);

(b) sistemele de reglementare la care se va ajunge să completeze pe cele existente, nu să se substituie acestora. Cu alte cuvinte, ele trebuiau să aibă un caracter subsidiar.

8.2. Procedura de la La Valetta. Documentul purtând acest nume, adoptat în 1991, în urma unei reuniuni de experţi, desfăşurată la La Valetta, în Malta stabileşte un mecanism pan-european, bazat pe intervenţia terţilor, la care să poată recurge statele membre ale C.S.C.E., pentru soluţionarea unui diferend. Având doar o natură politică, documentul adoptat la La Valetta nu impune statelor obligaţia de a recurge la mecanismele prevăzute de acesta. • Deşi această formulă de reglementare are un câmp limitat de aplicabilitate, adoptarea documentului de la Valetta reprezintă totuşi un pas important în definirea căilor de reglementare paşnică a diferendelor ce pot interveni între statele participante la procesul C.S.C.E. 8.3. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul C.S.C.E. Plecând de la o propunere franco-germanǎ prezentată la reuniunea de la Praga a Consiliului miniştrilor de externe ai ţărilor C.S.C.E., în decembrie 1992 a fost adoptat, în cadrul reuniunii Consiliului C.S.C.E. de la Stockholm, textul Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în cadrul C.S.C.E. • Convenţia a creat Curtea de conciliere şi arbitraj care se aseamănă în unele privinţe, cu Curtea permanentă de Arbitraj. Elementele de permanenţă ale acestui nou mecanism instituţional sunt Biroul, Grefa şi sediul, fixat prin Convenţie la Geneva.

46 Vezi principiul 6 al capitolului „Probleme privind securitatea în Europa” din documentul final al

reuniunii de la Viena şi capitolul „Orientări pentru viitor: securitate”, din Carta de la Paris pentru o nouă Europă.



36

• Curtea se compune dintr-un număr de conciliatori şi arbitri, determinat de numărul statelor părţi la convenţie. Conciliatorii şi arbitrii, astfel desemnaţi, sunt înscrişi pe o listă ţinută de grefierul Curţii. Aceştia formează două „colegii”: colegiul arbitrilor şi colegiul conciliatorilor. • Spre deosebire de Curtea Permanentă de Arbitraj, noua instituţie creată în cadrul C.S.C.E. este învestită cu unele competenţe proprii, exercitate cu majoritatea voturilor membrilor săi.47 Printre acestea notăm: adoptarea propriului regulament, care trebuie aprobat de statele participante, alegerea biroului Curţii, ca şi desemnarea grefierului. La rândul său, Biroul curţii exercită diverse funcţii în domeniul financiar şi joacă un rol considerabil în stabilirea compoziţiei comisiilor de conciliere şi a tribunalului arbitral, chemate să se pronunţe asupra diferendelor supuse de statele părţi la convenţie.

Secţiunea a IX-a. Sancţiuni

• În practica statelor, ca şi în doctrină, termenul de „sancţiuni”, este, de regulă, utilizat pentru a desemna o largă gamă de reacţii ale statelor, întreprinse individual sau colectiv, îndreptate împotriva unui stat, autor al unor încălcări ale normelor sau obligaţiilor internaţionale. • Această noţiune acoperă şi acţiunile de constrângere adoptate de organizaţiile internaţionale, împotriva statelor membre care nu se conformează unor prevederi ale actelor lor constitutive, şi, mai ales, unele măsuri adoptate de Consiliul de Securitate al ONU împotriva unui sau unor state care, prin conduita lor, pun în pericol pacea şi securitatea internaţională (Cap. VII din Carta ONU). • Sancţiunile apar astfel ca un instrument ”dur” de soluţionare a unui diferend internaţional.48 • În actualul stadiu al evoluţiei dreptului internaţional, sancţiunea nu este percepută ca pedeapsă sau răzbunare, ci reprezintă, mai ales, preocuparea de a determina modificarea conduitei internaţionale a statului, în sensul restabilirii ordinii normative internaţionale. În această perspectivă sancţiunile pot fi considerate deci şi ca un complement al mijloacelor de reglementare a diferendelor, respectiv o alternativă faţă de recurgerea la forţă, sau la ameninţarea cu forţa, care au fost excluse din categoria mijloacelor de reglementare a diferendelor. 9.1. Restabilirea ordinii normative prin acţiuni ale statelor. În cazul sancţiunilor aplicate direct de statul victimă, acestea pot fi considerate ca un drept la autoapărare al acestui stat. • În trecut, recurgerea la război şi, în general, utilizarea forţei de către un stat sau un grup de state împotriva altor state, era considerată ca o modalitate perfect legală - din punctul de vedere al dreptului internaţional - de a sancţiona conduita considerată neconformă a altui stat. În dreptul internaţional contemporan, războiul şi, în general, orice manifestare a forţei sau o ameninţare cu forţa sunt interzise, ca modalităţi de soluţionare a unor probleme internaţionale. • Sancţiunile care se pot aplica direct de un stat împotriva altui sau altor state, în numele dreptului la autoapărare, sunt retorsiunea şi represaliile.

47 Vezi A. Pel le t , op. cit., p. 202-203. 48 Vezi B. Boutros-Ghal i , Supliment la Agenda pentru pace.



37

(1) Prin retorsiune se înţelege, în general, acţiunea, sau mai curând reacţia unui stat, legală din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin care acest stat răspunde unui act inamical sau unei încălcări a dreptului internaţional de către alt stat. Actele de retorsiune au deci un caracter licit.

- Retorsiunea poate consta în acte neamicale, dar legitime, cum ar fi: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice şi consulare, instituirea unui embargou sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat. (2) Represaliile sunt acte ale unui stat care, desprinse din contextul în care se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional a altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar, întrucât ar încălca prevederile menţionate ale art. 2 alin. 4 din Carta ONU.

- Represaliile nu se realizează însă numai prin acte identice cu cele care le-au generat. Ele pot îmbrăca şi alte forme. Se impune însă, în toate cazurile, să fie proporţionale, din punctul de vedere al întinderii ori gravităţii lor, cu actele faţă de care constituie un „răspuns”. • Unul dintre dezavantajele serioase pe care le prezintă retorsiunea şi represaliile aplicate direct de un stat în numele dreptului la autoapărare, constă în faptul că rezultatul acestora este influenţat de raportul de putere dintre cele două părţi: acţiunile sunt eficiente mai ales atunci când balanţa puterii se înclină în favoarea statului care le aplică49. 9.2. Restabilirea ordinii normative prin acţiuni ale organizaţiilor internaţionale. Dintre măsurile coercitive, aplicate prin intermediul unor organizaţii internaţionale, cele mai importante şi încărcate de consecinţe sunt acelea care se aplică în cadrul ONU, de către Consiliul de Securitate, în temeiul prerogativelor conferite acestui organ prin Capitolul VII al Cartei ONU, dupǎ cum se va arǎta în cele ce urmeazǎ. Întrebǎri şi teme: 1. Ce drepturi şi obligaţii au statele implicate într-o procedurǎ de reglementare pe cale paşnicǎ a unui diferend internaţional? 2. Care este distincţia între un diferend de naturǎ politicǎ şi unul de naturǎ juridicǎ? 3. Stabiliţi care sunt asemǎnǎrile şi deosebirile între mijloacele politico-diplomatice şi cele jurisdicţionale de reglementare paşnicǎ a diferendelor internaţionale. 4. Distingeţi între bunele oficii, mediere şi conciliere. 5. Prin ce se deosebeşte procedura arbitralǎ internaţionalǎ de procedura în faţa jurisdicţiilor internaţionale? 6. Care sunt caracteristicile sentinţei arbitrale? Dar cele ale hotǎrârilor Curţii Internaţionale de Justiţie? 7. Care sunt asemǎnǎrile şi deosebirile între retorsiune şi represalii? Exemplificaţi. Bibliografie obligatorie: 1. Raluca Miga Beşteliu, „Introducere în dreptul internaţional public”, Ed. All, 2. Personalul diplomatic şi consular al SUA în Teheran, ICJ Rep. 1980

49 Vezi M. Akehurst , A Modern Introduction to International Law, 1985, p. 6.



38

CAPITOLUL III Organizaţii internaţionale interguvernamentale

1. Introducere

§ l. Evoluţie istorică

În termeni generali, o organizaţie internaţională este o „asociaţie”, care poate fi

statală, reunind deci mai multe state sau nestatală, şi în acest caz reuneşte persoane fizice sau juridice având naţionalităţi diferite şi neurmărind scopuri lucrative. Prima categorie de „asociaţii” poartă numele de organizaţii internaţionale interguvernamentale iar cea de a doua de organizaţii internaţionale neguvernamentale.

Pornindu-se de la formularea art. 2 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor, după care prin expresia „organizaţie internaţională” se înţelege „organizaţie interguvernamentală”, termenul de „organizaţie internaţională” desemnează o asociaţie între state: participanţii la organizaţie trebuie să fie neapărat state. În opinia noastră, organizaţiile din Sistemul Naţiunilor Unite, prin actele lor constitutive şi activităţile pe care le desfăşoară, relevă una din trăsăturile fundamentale ale societăţii internaţionale contemporane, şi anume tendinţa instituţionalizării raporturilor dintre state.

Până la primul război mondial, organizaţiile create privesc, în principal, domeniul tehnico-economic. În perioada dintre cele două războaie mondiale a luat fiinţă prima mare organizaţie politică internaţională, cu vocaţie universală – Societatea Naţiunilor. Aceasta a cuprins, ca părţi contractante, toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi organizaţia s-a constituit la iniţiativa preşedintelui american – W. Wilson. Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizaţii (Organizaţia Internaţională a Muncii, Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană) care prefigurează sistemul instituţiilor specializate ale ONU, instituit după al doilea război mondial şi ia fiinţă, pentru prima dată în istoria societăţii internaţionale, o organizaţie internaţională cu competenţe jurisdicţional, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. În timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a urmat, cea mai prolifică din punctul de vedere al constituirii de noi organizaţii internaţionale, a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite, şi alte 17 organizaţii ca „instituţii specializate” ale ONU. Au luat fiinţă, de asemenea, alte organizaţii legate, funcţional şi juridic, de ONU (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi etc.) şi s-au dezvoltat organizaţiile politice sau economice cu caracter regional sau subregional din Europa, America Latină, Asia şi Africa. Caracteristic acestei perioade este înfiinţarea de organisme regionale de cooperare politică şi militară (NATO, Pactul de la Varşovia, ANZUS), ca şi a celor de integrare economică regională (Comunităţile Economice Europene şi CAER).

Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale a fost determinată de o multitudine de factori, dintre care, trei ni se par hotărâtori:

1. necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou război şi menţinerea păcii au constituit



39

scopul primordial atât al constituirii Societăţii Naţiunilor cât şi al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

2. interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu luarea în considerare a intereselor comune şi, pe cât posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au micşorat distanţele dintre naţiuni şi au amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor internaţionale, care, la rândul lor puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Astfel, de exemplu, într-o primă perioadă, utilizarea telegrafiei electrice a impus înfiinţarea Uniunii Telegrafice Internaţionale, descoperirea undelor herţiene şi generalizarea telegrafiei fără fir au condus la constituirea Uniunii Radio-telegrafice Internaţionale. Domeniile în care, după al doilea război mondial, interdependenţele apar cel mai manifest privesc comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) din 1947, ale cărui principii de bază au fost încorporate Organizaţiei Internaţionale de Comerţ, constituită în anul 1995. Relaţiile financiare şi monetare internaţionale au ca principal cadru organizatoric instituţiile create la Bretton Woods în 1945: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Transferul de cunoştinţe tehnice face obiectul Consiliului Economic şi Social al ONU şi al majorităţii instituţiilor specializate ale acestei organizaţii, iar tendinţa înlăturării pe plan regional a barierelor circulaţiei libere a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor, în scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilustrată de constituirea şi, apoi, evoluţia Comunităţilor Economice Europene.

3. efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată societatea internaţională, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global. Printre acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spaţiului cosmic. Deşi nu se poate concluziona că eforturile comunităţii internaţionale de a face faţă acestor provocări s-au materializat în găsirea, celor mai adecvate soluţii, asocierea acestor eforturi, în cadrul unor organizaţii internaţionale, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Autoritatea Internaţională privind Teritoriile Submarine, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu etc. nu pot fi ignorate.

§2. Rolul organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională contemporană Organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul în care sunt luate deciziile de a

coopera dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în acţiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale – Consiliul de Securitate – probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create. Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în



40

sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.

2. Elemente definitorii şi clasificări ale

organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

§ l. Definiţie. Elemente constitutive Până în prezent, în doctrina dreptului internaţional nu există o definiţie a

organizaţiilor internaţionale unanim acceptată. Pentru precizarea noţiunii de „organizaţie internaţională” vom încerca desprinderea elementelor sale constitutive:

a) statele ca părţi contractante la constituirea unei organizaţii internaţionale; Organizaţiile internaţionale, în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969, sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora.

b) tratatul ca manifestare a acordului de voinţă al statelor asociate într-o organizaţie internaţională. Vasta majoritate a organizaţiilor internaţionale au luat naştere în baza unor tratate multilaterale, ce reprezintă actele constitutive ale organizaţiilor respective, purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact etc.

c) asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective sau scopuri comune: menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de tehnologie etc.

d) structură instituţională proprie. Organizaţia internaţională trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să îşi desfăşoare activitatea potrivit statutului. Printre organele proprii unei organizaşi internaţionale trebuie să figureze cel puţin un organ format din reprezentanţii tuturor ţărilor membre, iar acest organ să nu fie dependent de un anume stat. Multă vreme, de pildă, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) nu a fost considerat organizaţie internaţională pentru că nu avea un organ în care să fie reprezentate toate părţile contractante.

e) asocierea între două sau mai multe state trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional.

Supunerea diferitelor forme de cooperare interstatală normelor de drept

internaţional şi calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca organizaţii internaţionale ridică problema încadrării sau nu, în această categorie, a societăţilor transnaţionale, în multe cazuri, capitalul acestora provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor asemenea societăţi limitează sau excede capacitatea de control a guvernelor naţionale. Cu toate acestea, societăţile transnaţionale nu pot fi induse în categoria organizaţiilor internaţionale interguvernamentale. Elementul principal ce distinge cele două categorii de entităţi



41

este de ordin juridic: în timp ce societăţile transnaţionale sunt subiecte de drept intern, organizaţiile internaţionale operează în baza normelor de drept internaţional şi sunt subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea societăţilor transnaţionale nu este guvernată numai de un singur sistem juridic; ea trebuie să se supună, cu multiple variaţii, cerinţelor sistemelor juridice naţionale ale mai multor state: statul de origine al societăţii şi celelalte state în care operează.

Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă organizaţiilor

internaţionale interguvernamentale personalitate juridică proprie – de drept intern şi internaţional – în temeiul căreia acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia din statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional.

§2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale. Criterii 2.1. Compoziţie. Potrivit compoziţiei se disting:

organizaţii cu caracter sau vocaţie universală. Acestea sunt organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii (de exemplu, ONU şi instituţiile specializate din sistemul ONU);

Caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal: a) Universalitatea. Ceea ce este important pentru a defini dacă o organizaţie are

sau nu caracter universal este faptul dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre.

b) Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării dintre state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.

c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Ca o consecinţă firească, se înregistrează tendinţa statelor favorizate de factorii enunţaţi de a se bucura, înăuntrul organizaţiei, de o influenţă politică proporţională acţiunii acestor factori. Totuşi, formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o strânsă şi eficientă cooperare între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi prin intermediul lor.

organizaţii cu caracter regional – organizaţiile care reunesc un număr determinat de state, în bază principiului contiguităţii geografice.

Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general, formate din state făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită sub presiunea unor influenţe exterioare.

Proliferarea organizaţiilor regionale a condus la constituirea unor adevărate „sisteme regionale” de organizaţii, dintre care cel mai reprezentativ este cel european, în cadrul căruia organizaţii ca: Uniunea Europei Occidentale (1954),



42

Comunităţile Economice Europene (1957), funcţionând ulterior în cadrul Uniunii Europene, Consiliul Europei (1949), sau mai recent Banca Europeană de Dezvoltare (1991), joacă un rol important în cimentarea raporturilor dintre ţările continentului european. Sistemul american cuprinde printre altele: Organizaţia Statelor Americane (Carta de la Bogota din 1948); Grupul Andin (Carta de la Cartagena din 1969); Asociaţia nord-americană de liber schimb (MAFIA, 1991); Asociaţia latino-americană de integrare (ALADI, 1980); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991). În sistemul organizaţilor africane sunt induse: Organizaţia Unităţii Africane (OUA, 1963); Comunitatea economică a statelor Africii de Vest (CEDEAO, 1975); Comunitatea economică a Slutelor Africii Centrale (CEEAC, 1983) etc. În regiunea Asiei şi Pacificului, unde procesul constituirii de organizaţii regionale este mai puţin marcant, notăm: Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, l%7), Comisia Pacificului de Sud (1947) şi Tratatul de asistenţă mutuală Noua Zeelandă, Australia, Statele Unite (ANZUS, 1951).

2.2. Domeniul de activitate

organizaţii politice. Acestea, exceptând pe cele privind apărarea militară, ale căror atribuţii sunt mai strict delimitate, se pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a protecţiei drepturilor omului şi dezvoltării economice şi sociale, până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe similare, deşi în grade diferite, întâlnim şi la unele organizaţii politice cu caracter regional, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane sau Liga Arabă. Consiliul Europei, a cărui competenţă nu se extinde asupra chestiunilor militare şi nici a celor economice, ar putea fi socotit ca exemplu tipic de organizaţie internaţională cu competenţă primordial politică.

organizaţii tehnico-economice, care, la rândul lor se pot desprinde în mai

multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de specializare. Categoria largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai

reprezentative sunt: instituţiile specializate din sistemul ONU, cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale (Uniunea Poştală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă), organizaţii exercitând activităţi culturale şi ştiinţifice (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea Intelectuală) ori organizaţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Conferinţa Naţiunilor



43

Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, respectiv Organizaţia Mondială a Comerţului).

2.3. Structura instituţională.

organizaţii internaţionale de cooperare Acestea sunt constituite de state, prin voinţa lor, cu respectarea, în general, a

principiilor suveranităţii de stat şi egalităţii suverane a statelor. În principiu, în raporturile cu aceste organizaţii, statele îşi păstrează, exclusiv şi discreţionar, dreptul de a aprecia angajamentele pe care şi le asumă şi urmările acestora. Guvernele statelor membre nu pot fi obligate împotriva voinţei tor.

Caracterul acestor organizaţii, ca organizaţii de cooperare, este relevat, în principal, de:

structura lor instituţională. Schema clasică a sistemului de organe al acestor organizaţi cuprinde: o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, şi un secretariat cu sarcini executorii. În adunarea plenară sau generală, statele sunt reprezentate prin delegaţii guvernamentale.

modul de luare a deciziilor. Alegerea membrilor se face prin votul tuturor statelor, în plus, respectarea principiului egalităţii de tratament se asigură prin accesul în organul restrâns, a tuturor statelor, realizat prin alegeri, potrivit principiului rotaţiei. În general, deciziile în cadrul organizaţiilor de cooperare se iau prin vot, fiecare stat dispunând de un vot.

natura hotărârilor adoptate. Ca regulă generală, deciziile organizaţiilor incluse în această categorie, care constituie marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, au caracter de recomandări.

organizaţiile de integrare sau supranaţionale (pot fi socotite organizaţii

de subordonare). Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor guvernelor şi guvernaţilor

statelor membre, de unde şi caracterul lor supranaţional. Teoretic, o organizaţie supra-naţională ar urma să întrunească următoarele condiţii:

deciziile sale să aibă forţă obligatorie pentru guvernele statelor membre şi locuitorii acestora;

să dispună de organe proprii în măsură a lua asemenea decizii şi, mai ales, de mijloace proprii pentru impunerea deciziilor respective;

să exercite funcţii guvernamentale, în mod independent, fără cooperarea guvernelor naţionale;

amendarea sau dizolvarea sa să nu se realizeze fără consimţământul organelor supranaţionale.

Aceste elemente nu se regăsesc însă sub toate aspectele enumerate la nici una din organizaţiile de integrare existente. Chiar Comunitatea Europeană, organizaţia cu cel mai înalt grad de integrare, nu poate fi socotită o organizaţie supranaţională în înţelesul teoretic dat mai sus acestui termen. Ca şi în cazul altor organizaţii, funcţionarea Comunităţii Europene depinde de cooperarea dintre guvernele ţărilor membre. Odată constituite, organizaţiile internaţionale capătă calitatea de subiecte de drept internaţional, în virtutea acestei calităţi ele se angajează în raporturi cu alte state şi alte organizaţii internaţionale, faţă de care, în mod firesc, mai ales



44

organizaţiile de integrare, caută să se manifeste, tot mai frecvent, ca entităţi autonome.

3. Crearea organizaţiilor internaţionale. Personalitatea lor juridică

§ l. Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale Crearea unei organizaţii internaţionale se realizează printr-un acord între statele

ce vor deveni membre. În general, actul de naştere al unei organizaţii internaţionale îmbracă forma unui tratat multilateral, respectiv un acord de voinţă, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie, în general, să fie supus ratificării statelor părţi.

Instrumentele juridice prin care sunt create organizaţiile internaţionale – deci actele lor constituţionale – poartă denumiri diferite: „Pact”, de exemplu, pentru Societatea Naţiunilor, „Cartă”, pentru Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU); „Constituţie” pentru Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM); „Statut”, pentru Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA); „Act constitutiv”, pentru Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO); „Articole de Înţelegere”, pentru Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Actul constitutiv reglementează, cel puţin în principiu, problemele legate de funcţionarea organizaţiei, precum şi scopurile urmărite de organizaţie, principiile în baza cărora ea urmează să funcţioneze cât şi condiţiile cerute statelor pentru obţinerea calităţii de membru. Sunt prevăzute, de asemenea, compoziţia şi competenţa organelor de conducere şi executive ale organizaţiei şi, în multe cazuri, privilegiile şi imunităţile de care aceasta se poate bucura. Actul constitutiv mai poate cuprinde dispoziţii privind interpretarea sau revizuirea sa, precum şi natura amendamentelor care i se pot aduce.

1.1. Încheierea actului constitutiv. Prin procesul „încheierii” actului constitutiv

înţelegem negocierea tratatului în cauză, semnarea şi ratificarea lui, eventual formularea de rezerve la acesta şi intrarea lui în vigoare, etape care, odată parcurse, conduc la crearea unui nou subiect de drept internaţional. Tocmai acest element esenţial distinge actul constitutiv, ca tratat internaţional, de tratatele internaţionale obişnuite: este un document care dă naştere unui nou subiect de drept internaţional, care acţionează apoi, în viaţa internaţională, alături de statele care l-au creat.

1.1.1. Negocierea şi adoptarea actului constitutiv.

actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale se negociază în cadrul unei conferinţe diplomatice, convocate la iniţiativa unor state ce urmăresc constituirea organizaţiei, sau de către o organizaţie existentă, la iniţiativa unora din membrii acesteia.

proiectul textului de tratat, este redactat de un comitet pregătitor al conferinţei sau de către organizatorii acesteia.

dezbătut şi amendat în timpul conferinţei, actul constitutiv este adoptat de către aceasta, conform regulamentului său de ordine interioară, care poate prevedea, în funcţie de natura organizaţiei ce urmează să se constituie şi de angajamentele pe care statele şi le vor asuma în aplicarea actului



45

constitutiv, ca textul acestuia să fie adoptat prin consens, prin votul unanim al statelor participante la conferinţă sau cu o majoritate calificată a statelor prezente şi votante.

negocierea se încheie prin semnarea actului constitutiv care echivalează cu autentificarea textului negociat.

în cele mai multe cazuri se impune, însă, ca fiecare stat semnatar să urmeze o procedură ulterioară prin care să îşi exprime consimţământul de a fi legat prin tratat, care poate îmbrăca, în funcţie de legislaţia sa internă, forma ratificării, acceptării sau aprobării. Statele care n-au participat la negocierea şi semnarea actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale pot deveni ulterior părţi ale acestui tratat prin aderare, dacă o asemenea posibilitate este prevăzută în actul constitutiv.

1.1.2. Admiterea de rezerve la actul constitutiv. Prin formularea unei rezerve la un

tratat multilateral un stat exprimă o poziţie diferită în legătură cu aplicarea uneia sau unora din prevederile acestuia sau, uneori, refuzul de a fi legat de o clauză sau alta a tratatului. Rezervele pot fi formulate odată cu semnarea tratatului, cu prilejul aprobării, acceptării sau ratificării acestuia, ori în momentul aderării.

Rezervele faţă de prevederile actului constitutiv nu sunt de dorit, exceptând cazurile în care această posibilitate este prevăzută de respectivul act constitutiv. Egalitatea între membrii şi uniformitatea de tratament, care stă, în general, la baza funcţionării organizaţiilor internaţionale, pare să nu admită practica formulării de rezerve: integritatea actelor constitutive ale unei organizaţii prevalează asupra altor consideraţii.

În practică, s-a ajuns însă la acceptarea ideii că organizaţia, ca atare, poate aprecia oportunitatea şi, deci, admisibilitatea unor rezerve la actul constitutiv. Această soluţie, către care s-a orientat practica organizaţiilor internaţionale, este consacrată în Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor (1969), în care se arată că: „Atunci când un tratat este act constitutiv al unei organizaţii internaţionale şi dacă el nu dispune altfel, o rezervă impune acceptarea organului competent al acestei organizaţii”.

1.1.3. Intrarea în vigoare a actului constitutiv. Instrumentele de ratificare se depun,

fie pe lângă unul din guvernele statelor care au participat la negocierea şi semnarea tratatului fie pe lângă o organizaţie internaţională. În ambele cazuri, statul sau organizaţia desemnate îndeplinesc funcţia de depozitar. Pentru actele constitutive încheiate sub auspiciile ONU, depozitar este Secretarul General al acestei organizaţii.

Condiţiile intrării în vigoare a actelor constitutive sunt stipulate în dispoziţiile finale ale fiecărui act constitutiv.

Spre deosebire de tratatele obişnuite, care reglementează drepturi şi obligaţii între state, actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale creează deci noi subiecte de drept internaţional. Momentul intrării în vigoare a unui asemenea tratat marchează astfel apariţia unei noi entităţi în relaţiile internaţionale, distinctă şi independentă de statele care o compun şi care au constituit-o.

1.2. Modificarea actului constitutiv îmbracă două forme:



46

revizuire. Aceasta intervine atunci când se impun schimbări esenţiale în modalităţile de funcţionare a organizaţiei sau în obiectivele acesteia.

amendare. Aceasta priveşte problemele punctuale, bine precizate, de cele mai multe ori apărute ca urmare a unor dezvoltări neprevăzute în momentul elaborării actului constitutiv. Din practica de până acum a organizaţiilor internaţionale reiese că amendamentele privesc: structura organizaţiilor, în special compunerea organelor executive, competenţele organizaţiei sau ale unora din organele sate sau posibilitatea retragerii din organizaţie.

Cel mai adesea, actele constitutive conţin dispoziţii speciale privind modificarea

lor care se referă, în principal, la: a) momentul introducerii unei propuneri de modificare a actului constitutiv, în unele

cazuri interzicându-se introducerea unor asemenea modificări înainte de expirarea unei perioade de timp diferite;

b) cine poate prezenta propuneri de modificare – statele sau organele organizaţiei – şi care dintre aceste organe;

c) magnitudinea modificărilor, dacă privesc ansamblul actului constitutiv sau numai anumite schimbări punctuale;

d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază de la unanimitate sau consens la majoritate simplă sau calificată;

e) condiţiile intrării în vigoare a modificărilor actului constitutiv. l.3. Interpretarea actului constitutiv. Problema interpretării actelor constitutive

ale organizaţiilor internaţionale este intim legată de aplicarea lor în practică, de întinderea competenţei organelor lor deliberative şi executive şi de îndeplinirea de către statele membre a obligaţiilor pe care şi le-au asumat prin aceste acte.

Actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale cuprind prevederi precise privind modul de soluţionare a problemelor puse de interpretarea lor. Unele includ această problemă într-o formulare generală, în dispoziţiile privind modul de reglementare a disputelor, iar cele mai multe indică organismul căruia organizaţia sau statele membre urmează să i se adreseze în legătură cu problema interpretării.

Regula generală de interpretare a tratatelor stabilită de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, se aplică şi actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale. Astfel, un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.

Organizaţiile internaţionale îşi păstrează dreptul interpretării propriilor lor acte constitutive. Încredinţând interpretarea actului constitutiv organelor proprii, care elaborează politica lor generală, organizaţiile internaţionale contează pe faptul că acestea: a) pot ajunge mai uşor la un compromis; b) pot acorda prioritate scopurilor şi bunei funcţionai a organizaţiei; c) pot asigura participarea părţilor în dispută la formularea soluţiei. Cu toate acestea, majoritatea actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale prevăd şi posibilitatea de a se recurge la anumite proceduri sau organisme specializate în soluţionarea diferendelor, inclusiv a celor care ar rezulta din interpretarea actului constitutiv (Curtea Internaţională de Justiţie, arbitraj sau alte jurisdicţii specializate).

§2. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale



47

Organizaţia internaţională este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le

dobândeşte prin voinţa statelor. Pentru realizarea acestui scop, organizaţiile internaţionale urmează să realizeze o seamă de funcţii publice în virtutea cărora trebuie să intre în contact cu alte entităţi ale ordinii internaţionale în primul rând cu statele şi nu în ultimul rând şi cu alte organizaţii. Ele dobândesc, astfel, o personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor care le compun şi opozabilă erga omnes. Convenţia Naţiunilor Unite asupra reprezentării statelor în organizaţiile internaţionale interguvernamentale, din 1975, prevede (în art. 1) că: „prin expresia «organizaţii internaţionale» se înţelege o asociaţie de state, constituită prin tratat, dotată cu o constituţie (act constitutiv - s.n.) şi organe comune, şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre” (s.n.).

Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale se manifestă atât în ordine internaţională cât şi în ordinea juridică internă a statelor.

2.1. Personalitatea juridică internaţională. 2.1.1. Temeiul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. În 1949, Curtea Internaţională de Justiţie, în avizul său consultativ dat la cererea

Adunării Generale a ONU asupra Reparării daunelor suferite în serviciul ONU, arată că „(...) cincizeci de state reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii internaţionale (în 1946 - s.n.) au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând o personalitate internaţională obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele”. Fundamentul personalităţii internaţionale al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale îl constituie acordul de voinţă al statelor.

2.1.2. Limitele personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor internaţionale.

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate de drept internaţional. Fiind create de state, prin voinţa acestora, ele nu pot avea o personalitate juridică identică cu cea a statelor. Considerate separat, fiecare organizaţie internaţională a fost creată pentru a îndeplini funcţiuni bine determinate. Dacă aceste funcţii ca şi scopurile organizaţiilor internaţionale sunt diferite, nici drepturile şi obligaţiile acestora nu pot fi aceleaşi.

2.1.3. Opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. opozabilitatea faţă de statele membre. Aceasta decurge din: i)

necesitatea îndeplinirii scopurilor pentru care organizaţia internaţională a fost creată; ii) faptul că dispune de organe cu sarcini speciale pentru îndeplinirea acestor scopuri; iii) membrii organizaţiei se angajează, prin statut, să-i acorde sprijin în realizarea obiectivelor sale;

opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre). Potrivit unei reguli

cutumiare a dreptului internaţional, enunţată şi în articolul 34 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, un acord nu creează prin el însuşi nici obligaţii şi nici drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul acestuia. Personalitatea organizaţiilor internaţionale nu este, după cum se exprimă Curtea referindu-se la ONU, „pur şi simplu” o personalitate recunoscută doar de statele membre, ci „o personalitate internaţională obiectivă”, cu alte cuvinte opozabilă erga omnes.



48

2.2. Personalitatea juridică de drept intern. Organizaţiile internaţionale îşi

desfăşoară activităţile pentru realizarea scopurilor pentru care au fost constituite în teritoriul unor state. Ele intră astfel, în mod necesar, în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern, din aceste state.

2.2.1. Fundamentul legal în virtutea căruia organizaţiile internaţionale se bucură pe teritoriul fiecărui stat membru de capacitatea juridică necesară pentru atingerea scopului şi exercitării funcţiilor lor, îl constituie actul lor constitutiv. „Organizaţia se bucură, pe teritoriul fiecăruia din membrii săi, de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea funcţiilor şi atingerea scopurilor sale” (art.104 din Carta ONU). După modelul ONU, marea majoritate a actelor constitutive organizaţiilor internaţionale conţin prevederi similare. Recunoaşterea personalităţii de drept intern a organizaţiilor internaţionale, în fiecare din statele membre, nu echivalează cu asimilarea acestor organizaţii cu subiectele de drept intern din aceste state: organizaţiile internaţionale dispun de privilegii şi imunităţi derogatorii de la dreptul comun.

2.2.2. Opozabilitatea. Personalitatea juridică de drept intern a organizaţiilor

internaţionale, decurgând din actul lor constitutiv, este opozabilă tuturor statelor membre în calitatea lor de părţi ale acestui tratat multilateral.

2.3. Aria de manifestare a personalităţii juridice a organizaţiilor

internaţionale. 2.3.1. Relaţiile cu statele membre pot fi:

de ordin intern - obligaţiile născute din actul constitutiv sau alte decizii ale organizaţiei, a căror aplicare revine, în mod egal, tuturor membrilor;

de ordin extern - obligaţiile decurgând dintr-un acord special între organizaţie şi un anumit stat membru al său.

2.3.2. Relaţii cu statele nemembre.

un stat nemembru are posibilitatea de a accede la lucrările organizaţiei în calitate de observator sau membru asociat, în limitele statutelor respectivelor organizaţii.

între o organizaţie şi un stat nemembru se pot încheia acorduri speciale, în baza cărora, activităţi ale organizaţiei, realizate în mod normal în beneficiul membrilor săi, sunt extinse şi asupra statului nemembru, cu care s-a încheiat acordul respectiv (de exemplu, acordul dintre Societatea Naţiunilor şi SUA din 1934, în legătură cu înregistrarea tratatelor şi acordul dintre Fondul Monetar Internaţional şi Elveţia, cu privire la asocierea Elveţiei la Aranjamentul General de Împrumut, instituit sub auspiciile Fondului).

2.3.3. Relaţii cu alte organizaţii internaţionale. Fondatorii Naţiunilor Unite au fost puşi în situaţia de a hotărî dacă să creeze o

organizaţie centrală, care să acopere principalele sfere de activitate – politică, economică şi tehnică – sau să lase cooperarea în anumite domenii specializate în seama unor organizaţii independente, dar legate de ONU (spre exemplu, organizaţii



49

independente constituite pentru diferite domenii precis determinate ale cooperării internaţionale, precum instituţiile specializate care, împreună cu ONU, formează „Sistemul Naţiunilor Unite”).

Raporturile organizaţiilor din acest sistem comportă două aspecte principale: raporturile instituţiilor specializate şi ale instituţiilor care acţionează

ca organe ale Adunării Generale cu Organizaţia Naţiunilor Unite fac, în baza prevederilor art. 57 şi 63 din Cartă, obiectul unor acorduri speciale. Marea majoritate a acestor acorduri conţin prevederi similare în legătură cu: punerea în aplicare a recomandărilor Adunării Generale hotărârile Consiliului de Securitate, coordonarea activităţilor pentru evitarea unor duble competenţe sau alte paralelisme în acţiunile serviciilor lor administrative sau tehnice, prezentarea de rapoarte de activitate ş.a.

raporturile dintre organizaţiile specializate ONU sunt, de asemenea, reglementate prin acorduri speciale, care delimitează obiectivele principale ale fiecărei instituţii, competenţele speciale, coordonarea acţiunilor lor pentru evitarea unor paralelisme şi formele cooperării dintre ele, schimbul de date etc.

2.4. Forme de manifestare a personalităţii juridice. 2.4.1. Capacitatea de a încheia tratate. Actele constitutive ale multor organizaţii

internaţionale nu conţin prevederi specifice privind capacitatea lor de a încheia tratate internaţionale. Unele organizaţii internaţionale încheie totuşi acorduri care nu cad neapărat sub incidenţa unor prevederi exprese ale constituţiilor lor.

În Convenţia de la Viena din 1986 privind dreptul tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale, în articolul 6 se arată: „Capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”.

Printr-o interpretare extensivă a acestei formulări putem ajunge la următoarele concluzii orientative privind capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate:

– Actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale reprezintă principalul temei juridic al dobândirii capacităţii sale de a încheia tratate internaţionale;

– Deciziile organelor organizaţiilor internaţionale, care conduc la încheierea unor acorduri între organizaţie şi alte subiecte de drept internaţional, pot constitui temei privind capacitatea respectivei organizaţii de a încheia tratate internaţionale, mai ales în cazurile în care organul respectiv a luat decizia cu participarea tuturor ţărilor membre;

– În situaţiile în care actul constitutiv nu conţine prevederi exprese referitoare la aptitudinea organizaţiei de a încheia tratate, această calitate se poate deduce din funcţiile ce-i sunt atribuite în planul relaţiilor internaţionale;

– Indiferent dacă capacitatea unor organizaţii internaţionale de a încheia tratate este expres prevăzută în actul lor constitutiv sau este dedusă din funcţiile pe care urmează să le îndeplinească, aceasta nu poate să încheie acorduri care n-au nici o legătură cu statutul, obiectivele sau funcţiile sale.

2.4.2. Dreptul de legaţie. Ca şi statele, organizaţiile internaţionale au dreptul de a fi

reprezentate pe lângă alte subiecte drept internaţional şi de a primi, pe lângă sediul



50

lor, reprezentanţi ai acestora. Dreptul de legaţie îmbracă o formă „pasivă” (când primesc reprezentanţi ai altor subiecte de drept internaţional) sau „activă” (când trimit reprezentanţii lor pe lângă acestea).

– Legaţia pasivă. Organizaţiile internaţionale, deşi nu dispun de teritoriu, pot primi, la sediul lor, pe o bază permanentă, misiuni ale statelor membre, cu condiţia ca această posibilitate să fi fost prevăzută în acordul de sediu dintre organizata respectivă şi statul gazdă sau în actul său constitutiv (art. 5 al Convenţiei de la Viena din martie 1975 cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale care recunoaşte dreptul statelor membre de a stabili misiuni permanente şi al statelor nemembre de a stabili misiuni de observatori pe lângă aceste organizaţii, „dacă regulile organizaţiei o permit”).

– Legaţia activă. Nici o organizaţie internaţională nu este împuternicită expres, prin actul său constitutiv, să trimită misiuni cu statut diplomatic în ţările membre.

Pe lângă statele membre, organizaţiile internaţionale pot avea misiuni permanente sau pot trimite misiuni speciale.

Organizaţiile internaţionale pot menţine oficii permanente la sediul altor organizaţii internaţionale sau pot să trimită misiuni speciale la adunările lor generale, de regulă, ca observatori la lucrările organizaţiilor respective.

2.4.3. Recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional. Organizaţia

internaţională poate recunoaşte calitatea de subiecte de drept internaţional şi altor subiectele de drept internaţional – state nemembre sau alte organizaţii internaţionale. Un nou stat membru este recunoscut de către o organizaţie internaţională prin:

- admiterea lui ca membru; - încheierea unui acord cu acesta; - invitarea lui la o sesiune sau conferinţă a organizaţiei. 2.4.4. Capacitatea de a prezenta reclamaţii. ONU, ca şi alte organizaţii

internaţionale, pentru a-şi îndeplini funcţiile pentru care au fost constituite, trebuie să se protejeze, ca organizaţii, şi să-şi protejeze agenţii care pot suferi daune în exercitarea atribuţiilor lor. De asemenea, organizaţiile trebuie să răspundă pentru actele lor.

Având competenţă de a acţiona pe plan internaţional, o organizaţie internaţională trebuie, în mod logic, să beneficieze şi de posibilitatea de a-şi reglementa diferendele, care ar putea rezulta din activitatea sa şi care ar putea-o opune statelor sau altor organizaţii internaţionale, folosind mijloacele de reglementare a disputelor, indicate de dreptul internaţional: negociere, folosirea arbitrajului, anchetă etc. Asemenea determinări obiective au condus la fundamentarea „personalităţii internaţionale opozabile erga omnes a ONU”, în avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie, din aprilie 1949, în speţa „Repararea daunelor suferite în serviciul Naţiunilor Unite”. Cu acel prilej, Curtea a decis, în unanimitate, că ONU are capacitatea de a prezenta reclamaţii internaţionale cu privire la daunele suferite, chiar împotriva ţărilor nemembre. Curtea a mai precizat că ONU poate prezenta reclamaţii şi pentru daunele cauzate agenţilor săi. Recunoaşterea juridică a acestei capacităţi se impunea pentru că dreptul la repararea prejudiciului ar fi fost imposibil de realizat în lipsa dreptului sau capacităţii de a prezenta o cerere de reparaţie.



51

2.4.5. Privilegii şi imunităţi. În scopul asigurării unei independenţe reale în îndeplinirea funcţiilor lor şi al garantării personalităţii lor juridice, organizaţiile internaţionale se bucură, în statele membre, de anumite privilegii şi imunităţi, a căror întindere diferă de la o organizaţie la alta. Privilegiile şi imunităţile de care beneficiază organizaţiile internaţionale sunt prevăzute în actele lor constitutive, în convenţii special încheiate între state şi în acordurile de sediu încheiate între organizaţii şi statele gazdă. Acorduri asemănătoare se încheie, de asemenea, cu statele pe teritoriul cărora organizaţiile internaţionale deschid misiuni de informare sau de asistenţă tehnică.

În general, privilegiile şi imunităţile organizaţiilor internaţionale privesc organizaţia însăşi, în calitatea sa de persoană juridică -inviolabilitatea sediului, arhivei, imunitatea de jurisdicţie şi fiscală – ca şi imunităţile şi privilegiile de care se bucură reprezentanţii statelor, când participă la activităţile organizaţiei, precum şi funcţionarii organizaţiei şi persoanele care, ocazional, colaborează cu organizaţia.

2.5. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale. 2.5.7. Cauze de dizolvare. a) realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţată; b) schimbarea condiţiilor care au determinat constituirea organizaţiei; c) necesitatea creării unei noi organizaţii, în locul uneia existente, cu preluarea,

într-o formulă modificată, a unora din atribuţiile acesteia de către noua organizaţie. 2.5.2. Metode de dizolvare. a) prevăzut prin propriile acte constitutive; b) un nou tratat sau protocol pentru stabilirea unor noi organizaţii internaţionale

poate anula actul constitutiv al unei vechi organizaţii, dacă este încheiat între aceiaşi parteneri şi dacă în noul tratat se prevede dizolvarea vechii organizaţii şi maniera în care aceasta se va realiza, ori se încheie un acord separat în acest sens;

c) alte organisme internaţionale au fost lichidate în urma unor hotărâri ale propriilor Congrese (Adunări Generale) sau prin acorduri încheiate cu alte organizaţii internaţionale;

d) unele organizaţii internaţionale îşi pot înceta activitatea în urma deciziei tuturor statelor membre de a renunţa la calitatea de membru, determinată de schimbarea împrejurărilor politice (cum a fost cazul Tratatului de la Varşovia) sau, pur şi simplu, din lipsă de activitate.

2.5.3. Consecinţele dizolvării. – Principalele funcţii ale vechii organizaţii pot fi preluate de noua organizaţie sau

pot fi transferate altor organizaţii. În general, organizaţia succesoare evită preluarea ansamblului funcţiilor cu caracter politic ale vechii organizaţii;

– Unele din actele juridice ale vechii organizaţii sunt anulate odată cu dizolvarea acesteia, iar altele sunt preluate de organizaţia succesoare, având efect asupra membrilor săi, dar nefiind opozabile statelor membre ale vechii organizaţii, care nu participă şi la noua organizaţie;

– Acordurile încheiate de organizaţia dizolvată, legate de funcţionarea acesteia (schimb de informaţii, imunitate şi privilegii etc.), ca şi regulile sale de procedură, îşi vor înceta efectele. În schimb, acordurilor sale cu statele membre li se vor aplica, mai



52

degrabă, regulile care reglementează succesiunea statelor, ele urmând să fie preluate de organizaţia succesoare.

4. Participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale

§ l. Dobândirea calităţii de membru 1.1. Participarea la elaborarea actului constitutiv - membrii „fondatori” sau

membrii „originari” ai unei organizaţii internaţionale. 1.2. Aderarea. Admiterea de noi state în calitate de membri într-o organizaţie

internaţională, după constituirea acesteia, se realizează prin aderare. 1.2.1. Cerinţe de bază

apartenenţa la o organizaţie deschide deseori calea aderării la alte organizaţii. Această condiţionare, care favorizează procesele de aderare la anumite organizaţii internaţionale, nu este însă absolută. Anumite instituţii, cum ar fi FMI, impun condiţii specifice de aderare, chiar dacă un stat candidat este membru ONU.

apartenenţa la o organizaţie este condiţionată de obţinerea, în prealabil, a calităţii de membru la o altă organizaţie. Cel mai elocvent exemplu în această privinţă îl constituie relaţiile de interdependenţă dintre instituţiile financiare internaţionale, cu sediul la Washington: un stat nu poate deveni membru la BIRD dacă nu este membru FMI, şi nu poate obţine calitatea de membru al AID sau SFI dacă nu este membru BIRD.

apartenenţa la o anumită zonă geografică, nu conduce automat la acceptarea calităţii de membru al organizaţiilor constituite în respectiva regiune. Odată cu satisfacerea cerinţelor de ordin geografic sunt impuse şi alte exigenţe, cum sunt cele de ordin economic.

admiterea de noi membri într-o organizaţie internaţională presupune îndeplinirea, de către statul candidat, a unor condiţii, care diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de natura obiectivelor fiecăreia.

1.2.2. Cerinţe procedurale

natura actului constitutiv al organizaţiei respective, forma pe care acesta o îmbracă: tratat supus procedurii de ratificare sau aprobare (acceptare), ori acord în formă simplificată. Esenţială este exprimarea consimţământului de către statul nou admis, de a deveni parte ia actul constitutiv, într-o modalitate conformă cu dispoziţiile sale constituţionale.

aderarea la o organizaţie internaţională reprezintă un act bilateral între statul candidat şi organizaţie.

instrumentele de ratificare/aprobare se depun, de către statul care aderă, la statul sau organizaţia depozitară a actului constitutiv al respectivei organizaţii.

1.3. Apariţia unor noi state



53

când are loc unirea a două sau mai multe state într-un stat federal (de exemplu, crearea, în anul 1958, a Republicii Arabe Unite prin unirea Egiptului şi a Siriei; crearea, în 1964, a Republicii Tanzania, prin unirea statelor Zanzibar şi Tanganica; unirea celor două state germane în octombrie 1990); în toate aceste cazuri, înlocuirea a avut un caracter automat, nefiind impuse noi proceduri de admitere. Ceva mai mult, noile state au luat locul celor vechi şi în unele organe ale ONU din care vechile state făceau parte.

când are loc dezmembrarea în mai multe state a unui stat federal (de exemplu, dezmembrarea URSS şi RSF Iugoslavia); statele desprinse din fosta Uniune Sovietică ca şi cele care au denunţat apartenenţa la RSF Iugoslavia, declarându-se independente, au fost, în general, primite în ONU şi în alte organizaţii internaţionale, potrivit procedurilor de primire de noi membri ale fiecărei organizaţii.

Cu privire la unele dintre noile state, în cadrul ONU, s-au ridicat inedite probleme de succesiune la calitatea de membru. Astfel, actuala Republică Federativă Rusia a fost considerată succesoarea fostei URSS, în calitate de membru ONU şi, mai ales de membru permanent în Consiliul de Securitate, fără a urma deci procedura de primire în calitate de nou stat membru. Spre deosebire de această situaţie, cu privire la actuala Republică Federală Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) Adunarea Generală ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate, a considerat că aceasta „nu poate continua calitatea de membru ONU a fostei RSF Iugoslavia şi a decis să trebuie să solicite primirea în ONU şi să nu participe la lucrările Adunării Generale”.

În legătură cu statele apărute în urma destrămării sistemului colonial şi încadrarea acestora în sistemul organizaţiilor internaţionale este de reţinut că, în general, fostele colonii, după câştigarea independenţei, au fost considerate ca state noi. Potrivit acestui statut, din punctul de vedere al admiterii în organizaţiile internaţionale, ele au trebuit să urmeze procedurile de admitere, impuse la aderare oricărui stat nemembru, prin actele constitutive ale organizaţiilor la care doreau să adere. Această cerinţă a fost luată în considerare şi în cazurile în care pe teritoriile noilor state puterea colonială aplicase anterior regulile organizaţiei în care noul stat urma să fie admis.

Unele organizaţii internaţionale admit, ca membri asociaţi, teritorii neautonome. §2. Pierderea calităţii de membru 2.1. Retragerea voluntară. Pentru cazurile de retragere unilaterală, sunt prevăzute, în acelaşi timp, şi termene

precise de la care retragerea îşi poate produce efectele. Durata acestor termene variază de la organizaţie la organizaţie. Atunci când un stat ia o asemenea decizie, el este obligat să notifice hotărârea sa organizaţiei din care urmează să se retragă.

2.2. Excluderea. În general, excluderea unui stat dintr-o organizaţie internaţională

poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: 1) ca sancţiune sau 2) ca măsură de protejare a organizaţiei. Excluderea poate fi însă dăunătoare atât statului în cauză cât şi organizaţiei respective. Statul exclus pierde drepturile rezultând din calitatea de membru dar, în acelaşi timp, încetează şi obligaţiile sale faţă de organizaţie. Pe de



54

altă parte, mai ales pentru organizaţiile cu caracter universal, o excludere reprezintă o renunţare la realizarea unei universalităţi absolute. Din asemenea considerente sau altele, legate de oportunitatea politică sau constrângerile de ordin juridic, cazurile de excludere din diferite organizaţii internaţionale nu sunt numeroase.

2.3. Dispariţia unui membru. În principiu, dispariţia unui stat ca subiect de drept

internaţional conduce, în mod automat, şi la pierderea calităţii de membru al organizaţiilor din care făcea parte (spre exemplu, în 1958, Siria şi Egiptul s-au unit formând Republica Arabă Unită; drept urmare, guvernele celor două ţări au cerut organizaţiilor internaţionale din care făceau parte Siria şi Egiptul să procedeze în consecinţă, respectiv să fie înscrise sub numele de Republica Arabă Unită).

2.4. Dizolvarea unei organizaţii. Lichidarea unei organizaţii are ca efect logic

pierderea calităţii de membru, indiferent dacă dizolvarea acesteia s-a produs cu consimţământul tuturor membrilor sau numai a majorităţii acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizaţie.

§3. Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru În mod excepţional, în două situaţii, calitatea de membru al unei organizaţii s-a

acordat unor entităţi care nu îndeplinesc ansamblul atributelor statalităţii: 1. în 1919, la sfârşitul primului război mondial, când, urmare unui proces început

mai înainte, în baza căruia dominioanele britanice câştigau progresiv dreptul de a acţiona independent, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Canada semnează în 1919 tratatele de la Versailles, ca membre originare ale Societăţii Naţiunilor, în aceiaşi calitate le-a semnat şi India, deşi, la vremea respectivă, avea statut de colonie;

2. la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în scopul satisfacerii dorinţei URSS de a dispune de o mai mare putere de decizie în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Republicile Sovietice Bielorusia şi Ucraina au fost admise, alături de URSS, ca membre independente ale ONU, deşi, în acea perioadă, ele erau entităţi statale federate ale Uniunii Sovietice. Din moment ce Carta ONU conferă calitatea de membru ONU numai statelor, celor două republici din cadrul URSS li s-a recunoscut, prin admiterea în ONU, calitatea de membre distincte. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu India şi Filipine, care au devenit membre ONU (1945) înaintea obţinerii independenţei de stat (august 1947, respectiv, iulie 1946).

Un fenomen mult mai obişnuit îl reprezintă participarea unor organizaţii

internaţionale la activităţile altor organizaţii internaţionale sub diverse forme: a) aranjamentele de cooperare dintre organizaţii, practicate mai ales între

instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite, ONU având, la rândul său, asemenea aranjamente cu toate instituţiile sale specializate;

b) obţinerea statutului de observator, deşi acest statut nu conferă drepturi depline organizaţiei participante, mai ales în privinţa votului.

§4. Participarea la organizaţiile internaţionale a altor entităţi 4.1. Membrii asociaţi.



55

Asocierea la activităţile organizaţiilor internaţionale a apărut din nevoia găsirii unei formule prin care să se obţină prezenţa în unele din aceste organizaţii a coloniilor şi teritoriilor neautonome administrate de puterile coloniale.

Dintre organizaţiile internaţionale ale căror acte constitutive prevăd posibilitatea obţinerii statutului de membru asociat, menţionăm: Uniunea Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).

Statutul de membru asociat: - permite participarea la activităţile unei organizaţii internaţionale dar nu conferă

entităţii participante drepturile de care se bucură un stat independent; - poate interveni atunci când unul sau mai multe state dintr-o anumită zonă

geografică sunt interesate să participe la activităţile unei organizaţii regionale, dintr-o altă zonă geografică, iar actul constitutiv al acesteia conferă calitatea de membru cu drepturi depline numai statelor din zonă.

Asocierea externă - acordurile prin care Comunităţile Europene urmăresc o instituţionalizare a cooperării şi a raporturilor lor comerciale şi financiare cu anumite grupe de state terţe.

4.2. Observatori O organizaţie interguvernamentală poate acorda statutul de observator la lucrările

sale: 1) statelor membre ale altor organizaţii (Elveţia şi Vaticanul, de pildă, trimit

observatori la cea mai mare parte a Conferinţelor ţinute sub egida ONU şi la lucrările Adunării Generale a ONU, sau ale instituţiilor specializate din Sistemul Naţiunilor Unite);

2) statelor membre ale organizaţiei, dar care nu sunt membre ale unuia din organele sale cu compoziţie restrânsă (cazurile în care un stat membru al Organizaţiei, nereprezentat într-unul din organele acesteia cu compunere restrânsă, are un interes particular în urmărirea lucrărilor acestui organ; cum este, de pildă, participarea la lucrările Consiliului de Securitate a unui membru ONU, nereprezentat în acest organ);

3) mişcărilor de eliberare naţională (Organizaţia Poporului din Africa de Sud-Vest (SWAPO) sau cum este, în prezent, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OLP), pot obţine statutul de observator la unele organizaţii internaţionale, pe o bază permanentă, până la constituirea teritoriului controlat în stat independent, cum a fost cazul Namibiei);

4) altor organizaţii internaţionale. Drepturile decurgând din statutul de observator: - observatorii primesc documentele organizaţiei; - în anumite condiţii, pot face declaraţii; - au un anumit acces la şedinţele diferitelor organe ale organizaţiei, dar nu au

drept de vot. 4.3. Consultanţi Statutul de consultant se acordă unor organizaţii internaţionale neguvernamentale

(ONG), a căror activitate are tangenţă cu cea a organizaţiei interguvernamentale ce acordă acest statut.



56

În condiţii bine determinate, unele organizaţii pot solicita consultanţă şi unor firme private sau chiar unor specialişti recunoscuţi, acţionând în nume propriu.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o organizaţie pentru a obţine statutul de consultant:

- să aibă un sediu propriu; - să aibe o cartă constitutivă, adoptată în mod democratic, în baza căreia să fie

autorizată să vorbească în numele membrilor săi. ECOSOC a divizat ONG-urile în trei categorii: 1. organizaţiile care, prin obiectul activităţii lor, prezintă un interes fundamental

pentru cea mai mare parte din activităţile Consiliului (Uniunea Interparlamentară, Camera Internaţională de Comerţ sau Asociaţia pentru Naţiunile Unite). Acestea trebuie să fie implicate în viaţa economică şi socială a popoarelor din zona pentru care sunt constituite;

2. organizaţiile neguvernamentale care au o competenţă specială, dar care nu interesează decât anumite activităţi ale Consiliului, cum ar fi, de pildă: Interpol, Uniunea Internaţională a Arhitecţilor, Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Aerieni, Asociaţia Internaţională a Avocaţilor etc.;

3. organizaţiile neguvernamentale care nu au fost încadrate în prima sau a doua categorie. Organizaţiile din această categorie pot participa la lucrările ECOSOC ocazional, în funcţie de solicitările acestuia.

Sistemul consultărilor şi cooperării cu organizaţiile internaţionale

neguvernamentale este completat de regulile proprii privind consultările, admise de organizaţiile cu caracter regional şi de cea mai mare parte a instituţiilor specializate din sistemul ONU.

Consultarea unor firme private este specifică organizaţiilor cu un înalt grad de specializare, cum ar fi de exemplu Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor.

Consultarea unor persoane particulare, acţionând în nume propriu, deşi rar folosită, are loc în cazurile în care acestea se bucură de un prestigiu recunoscut într-un domeniu specializat interesând activitatea unei organizaţii internaţionale.

5. Structura organizaţiilor internaţionale

§ l. Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale 1.1. Organe principale, organe subsidiare.

organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv; acestora nu li se poate schimba compoziţia şi nu li se pot modifica competenţele decât prin amendarea actului constitutiv, ca rezultat al voinţei statelor membre. Actele constitutive precizează cu claritate, în prevederi separate, denumirile şi atribuţiile structurilor ce se constituie în organe principale ale organizaţiei.

organele subsidiare sunt cele create de un organ principal, sau prin

delegarea puterilor acestuia. Indiferent de denumirea pe care o poartă, un „organ subsidiar” urmează să răspundă, în principal, următoarelor cerinţe: a) să fie instituit de către unul sau mai multe organe principale ale organizaţiei; b) funcţiile sale îi sunt delegate de organul principal şi nu pot



57

depăşi limitele competenţei acestuia şi, cu atât mai mult, nu pot merge dincolo de competenţele generale ale organizaţiei în cauză, stabilite prin actul constitutiv; c) deciziile sau concluziile sale nu au caracter obligatoriu pentru organul principal.

1.2. Organele politice, jurisdicţionale şi administrative.

organe politice - organul în care sunt direct reprezentate statele membre, singurele în măsură să stabilească orientarea generală a activităţii organizaţiei; în general, acesta este organul plenar al organizaţiei respective, în cadrul căruia se dezbat şi se formulează principalele iniţiative şi forme de cooperare, în domeniul pentru care organizaţia a fost constituită.

Denumirea organului plenar – Adunare Generală, Conferinţă, Consiliu – diferă de la o organizaţie la alta şi nu este semnificativă în raport cu atribuţiile sale.

organe jurisdicţionale - sunt puţine organizaţii internaţionale care dispun

de organe jurisdicţionale proprii (Organizaţia Naţiunilor Unite, prin a cărei Cartă (art. 7) se prevede constituirea Curţii Internaţionale de Justiţie, ca unul din (de şase organe principale ale Organizaţiei, prevedere reiterată de art. l al Statutului Curţii; de un organ judiciar propriu beneficiază şi Uniunea Europeană, reprezentat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, a cărei largă competenţă contencioasă o plasează în rândul celor mai importante instanţe internaţionale)

Organe administrative - toate organizaţiile internaţionale

interguvernamentale dispun de un nucleu instituţional cu funcţii administrative. Organizaţiile cu competenţe largi dispun de secretariate cu personal numeros, ca organe cu caracter permanent, conduse, de regulă, de o persoană îndeplinind funcţia de secretar general, preşedinte, director executiv etc.

1.3. Organe plenare. Organe cu compunere restrânsă

Organe plenare: adunarea generală; adunări plenare de rang inferior; adunări parlamentare; comisii plenare, comitete şi grupe de lucru

2.1. Adunarea generală Ca regulă, fiecare organizaţie internaţională are cel puţin un organ principal, în

care toţi membrii pot fi reprezentaţi. Adunarea generală este organul suprem al unei organizaţii, de la care emană

orientările generale privind activitatea acesteia. La unele organizaţii cu caracter universal, organul plenar al acestora este denumit „conferinţă” (UNESCO) sau „congres” (UPU), iar în organizaţiile închise, de integrare, sau cu un pronunţat caracter specializat al activităţilor ce le desfăşoară, organul suprem al organizaţiei poartă denumiri cum ar fi: „Consiliul” (OCDE), „comitetul miniştrilor” (Consiliul Europei), „consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD).

Competenţele adunărilor generale:



58

- să adopte, după caz, recomandări sau decizii în legătură cu cele mai importante aspecte ale activităţii organizaţiilor;

- primirea de noi membri sau excluderea, unor membri; - constituirea şi compunerea unor organe subsidiare; - alegerea membrilor organelor cu compunere restrânsă; - alegerea sau numirea directorului general; - adoptarea unor convenţii sau acorduri etc. Compunerea adunării generale: - reprezentanţii tuturor statelor membre. În principiu, statele sunt libere în

desemnarea reprezentanţilor lor în adunările generale ale diverselor organizaţii internaţionale.

- unele organizaţii au reguli precise cu privire la compunerea organului lor suprem (de exemplu, reprezentanţii statelor membre la Congresul meteorologic mondial al Organizaţiei Meteorologice Mondiale trebuie să fie directorii serviciilor lor meteorologice naţionale; alte organizaţii prevăd ca în organul lor plenar statele membre să fie reprezentate la nivel ministerial, persoanele deţinând o asemenea funcţie beneficiind, de regulă, de o marjă de decizie mai largă, care permite progresul negocierilor; potrivit statutului Consiliului Europei, în Comitetul miniştrilor statele sunt reprezentate de miniştrii lor de externe; în Consiliul Comunităţilor Europene, fiecare stat membru este reprezentat de ministrul de externe şi/sau un alt membru al guvernului, acesta putând fi ministrul agriculturii, de finanţe, sau titularul unui alt departament, în funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului).

- unele state numesc în delegaţiile la reuniunile cele mai importante ale unei organizaţii – cum ar fi delegaţiile la sesiunile Adunării Generale a ONU - membri ai parlamentelor naţionale, în ideea de a se asigura că politica guvernului în organizaţia respectivă nu va fi, ulterior, dezaprobată de către parlament. Ca membri ai delegaţiei, parlamentarii urmează să se supună mandatului delegaţiei, elaborat, de regulă, de organele executive ale statului; ei nu pot acţiona independent.

2.2. Adunări plenare de rang inferior. Aceste organe se constituie, în general,

de către organizaţiile internaţionale ale căror acte constitutive reclamă prezenţa în organul suprem – adunarea generală – a unor reprezentanţi guvernamentali de rang înalt: şefi de stat sau de guvern sau miniştri. Organele plenare de rang inferior pot lua decizii proprii numai în cazul în care actele constitutive ale organizaţiilor respective permit acest lucru. Ele au însă un rol major în pregătirea acestor decizii, care, în cete mai multe cazuri, sunt adoptate de firmanul superior (adunarea generală) în forma convenită în aceste organe.

2.3. Adunări parlamentare. Unele organizaţii, cum ar fi Consiliul Europei,

Comunităţile Europene, OSCE, şi-au creat organe proprii cu caracter parlamentar, în ideea ca voinţa generală a populaţiei statelor membre, aşa cum este exprimată în parlamentele proprii, să se poată reflecta şi în activităţile acestor organizaţii. Reprezentarea statelor în acest organ se realizează prin atribuirea unui număr determinat de locuri pentru parlamentari din parlamentele naţionale, reprezentând întreg spectrul politic al parlamentelor respective. Numărul de locuri atribuit fiecărui stat este stabilit ţinându-se seama, în principal, de mărimea populaţiei.



59

2.4. Comisii plenare, comitete şi grupe de lucru. Pentru a înlesni dezbaterile şi pregătirea proiectelor de decizii, adunările generale, ca organe supreme, îşi pot constitui organe subordonate –comisii, comitete sau grupe de lucru – în cadrul cărora se analizează, paralei cu lucrările din adunările plenare, diferite puncte de pe ordinea de zi sau unele aspecte ale acestora.

În alte organizaţii internaţionale, organele plenare subordonate (comisii ori comitete) se constituie în principal în funcţie de gradul de specializare al instituţiilor respective.

Încercând o caracterizare a organelor plenare subordonate, create de către organele supreme ale organizaţiilor internaţionale, reţinem următoarele trăsături:

a) la lucrările acestora participă sau sunt deschise participării tuturor statelor; b) ele acoperă, de regulă, un sector limitat ai activităţii organizaţiei; c) competenţa lor se limitează la atribuţiile conferite de organul principal care, la

rândul său, nu poate transfera competenţe ce nu-i revin prin actul constitutiv al organizaţiei;

d) voturile exprimate în organul subordonat nu obligă organul principal, şi cu atât mai mult statele membre. Un asemenea vot este totuşi un indicator pentru votul decisiv în cadrul organului principal.

Organe cu compunere restrânsă

Marea majoritate a organizaţiilor internaţionale dispun, în afară de secretariate, de

organe cu compoziţie restrânsă, în care nu sunt reprezentate toate ţările membre. Constituirea unor organe neplenare decurge din cerinţele asigurării permanenţei

activităţii organizaţiilor internaţionale, în perioadele dintre sesiunile organelor lor plenare – care sunt, de regulă, anuale – şi a punerii în aplicare a deciziilor acestor organe supreme. Dintre organele cu compoziţie restrânsă, cel mai important pentru activitatea oricărei organizaţii internaţionale este cel executiv, pe care-l vom numi, în continuare, consiliul executiv, deşi acest organ poartă denumiri diferite în actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale.

3.1. Compoziţia organelor restrânse. În compunerea unui organ neplenar al

unei organizaţii internaţionale intră un număr determinat de state, variind, în general, între o cincime până la o treime din numărul total al statelor membre. Nominalizarea statelor pentru alegeri şi alegerea acestora în organele neplenare, în special a celor cu caracter executiv, este rezultatul aplicării mai multor principii sau criterii de reprezentare, din a căror combinare rezultă compoziţia efectivă a unui organ din care nu fac parte toate statele membre.

3.1.1. Reprezentarea geografică echitabilă. Statele aceleiaşi regiuni exprimă, în general, în cadrul acestor organizaţii, puncte

de vedere similare. Noţiunea de „regiune” nu trebuie înţeleasă neapărat în sens strict geografic, ci

într-un sens mai larg, dat de interesele implicate, scopurile organizaţiei şi atribuţiile pe care urmează să le exercite organul restrâns ce urmează a fi creat.

3.1.2. Reprezentarea echitabilă a unor interese specifice.



60

Anumitor state care deţin un rol preponderent într-un domeniu sau altul li se rezervă o prezenţă permanentă în organele neplenare ale diferitelor organizaţii, fiind nominalizate ca atare, în cadrul Consiliului de Securitate, organul politic al ONU însărcinat cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa, au statut de membri permanenţi. De un statut similar, decurgând din calitatea lor de principali deţinători de acţiuni la capitalul FMI şi BIRD, beneficiază SUA, Franţa, Marea Britanie, Japonia şi Germania, care sunt abilitate să-şi numească direct reprezentanţii în Consiliile executive ale acestor instituţii. Ceilalţi directori executivi sunt aleşi după o procedură ce combină aplicarea principiului repartiţiei geografice cu mărimea subscripţiei diferitelor state la capitalul FMI şi BIRD. În alte cazuri nu are loc o nominalizare directă a statelor care deţin un loc permanent în organul executiv cu participare restrânsă, ci se menţionează grupul de state din rândul cărora să se facă alegerea.

Un exemplu ilustrativ de împletire a principiului „repartiţiei geografice echitabile” cu cerinţa asigurării reprezentării în organul executiv a statelor cu interese specifice – în acest caz a mai multor grupe de state – îl oferă alegerile pentru membrii Consiliului Autorităţii Internaţionale a Teritoriilor Submarine, creată de Convenţia privind dreptul mării, din 1982. Membrii Consiliului, în număr de 36, sunt aleşi din rândul statelor membre, grupate în următoarele categorii: (a) consumatoare sau Importatoare de minerale de natura celor ce pot fi extrase din teritoriile submarine (patru state); (b) investitori potenţiali (patru state); (c) principali exportatori de asemenea minerale (patru state); (d) state în curs de dezvoltare cu interese speciale (şase state); (e) state asigurând o repartiţie geografică echitabilă (optsprezece state).

3.1.3. Principiul rotaţiei. Alegerea în organele restrânse se face pe două căi: - alegerea de către întreaga organizaţie - alegerea de către regiuni sau grupuri de interese. 3.1.4. Numiri sau cooptări. Pentru unele organe neplenare secundare, de mai

mică importanţă (comisii sau grupe de lucru), nu se procedează la alegeri. În această situaţie, biroul organului plenar, preşedintele acestuia sau, uneori, chiar secretariatul organizaţiei, fac propuneri de reprezentare a statelor în organele respective. Dacă propunerile sunt acceptate, nu mai au loc alegeri.

3.2. Competenţa organelor neplenare a) pregătirea deciziilor pe care urmează să le ia organul plenar, cu prilejul

sesiunilor sale ordinare, sau, în unele cazuri, extraordinare; b) punerea în aplicare a acestor decizii; c) supravegherea executării deciziilor organelor plenare de către celelalte

organisme ale organizaţiilor şi, când este cazul, de către statele membre. O situaţie particulară, din punct de vedere al puterilor atribuite şi, ca o consecinţă,

al gradului de independenţă, o întâlnim în cazul organului executiv al Comunităţii Europene, denumit simplu „Comisia”. Membrii Comisiei, în număr de 20, „aleşi în baza competenţei lor generale”, îşi exercită funcţiile „în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii”. Acţionând în calitate de garant al interesului general comunitar, Comisia are în primul rând rolul de apărător al tratatelor constitutive ale



61

Comunităţilor. Ea veghează la respectarea acestora de către statele membre, de către particulari şi de către celelalte instituţii comunitare. În al doilea rând, Comisia acţionează ca organ de iniţiativă. În acest sens, ea a fost calificată ca „motor” al integrării europene, a cărei evoluţie este însărcinată să o urmărească. În sfârşit, Comisia este organul de executare a tratatelor şi a actelor adoptate de Consiliu. În această calitate, ea adoptă măsuri de executare cu aplicabilitate generală (are deci competenţă normativă subordonată), dar ia şi decizii cu caracter special, adresate guvernelor sau direct întreprinderilor, ori persoanelor fizice, şi poartă negocieri cu terţii.

§2. Secretariat Întrucât organele plenare ale organizaţiilor internaţionale şi, în marea majoritate a

cazurilor, şi cele cu caracter restrâns, se întrunesc numai periodic, s-a simţit nevoia constituirii unui organ cu funcţionare permanentă şi cu atribuţii administrative, denumit, cel mai adesea, „secretariat”, condus de un secretar general.

Pe măsura creşterii interesului statelor pentru activitatea organizaţiilor internaţionale, ele au atribuit treptat secretariatelor acestor organizaţii o serie întreagă de funcţii, care depăşesc domeniul strict administrativ (asigurarea sălilor de conferinţe, a traducerii simultane, multiplicarea şi difuzarea documentelor etc.).

Secretariatul unei organizaţii internaţionale ar putea fi definit ca un mecanism administrativ, acţionând în afara administra naţionale, şi complet independent de acestea, în interesul comun al tuturor statelor membre ale organizaţiei.

2.1. Competenţa. Competenţa secretariatului se manifestă în: - domeniul bugetar; - domeniul culegerii şi difuzării de informaţii; - pregătirea şi desfăşurarea reuniunilor organizaţiei (pregătesc studii şi alte

materiale documentare, în legătură cu punctele înscrise pe agenda acestor reuniuni; uneori pot prezenta chiar propuneri referitoare la completarea agendei şi înregistrează, cât mai corect posibil, poziţiile exprimate în dezbateri de delegaţiile statelor membre, în scopul evaluării progreselor înregistrate de organizaţie, în comparaţie cu perioadele anterioare, în realizarea obiectivelor pe care şi le propune. Secretariatele întocmesc şi rapoartele anuale ale organizaţiilor);

- reprezentarea organizaţie în raporturile cu statele membre şi alte entităţi (multe secretariate îndeplinesc funcţia de depozitar al tratatelor internaţionale încheiate sub auspiciile organizaţiei).

2.2. Conducerea secretariatelor. Cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale au secretariate proprii.

Conducătorul acestora poartă titluri diferite: secretar general (la ONU, OACI, NATO, UIT, OMM), director general (la OIM, FMI, FAO, OMS, UNESCO, AIEA) ori preşedinte (BIRD). Indiferent de denumirea pe care o poartă, de regulă, şeful secretariatului unei organizaţii internaţionale este ales sau, după caz, numit de către organul plenar al organizaţiei (Adunare generală, conferinţă etc.). În cazul Secretarului General al ONU, el este ales de Adunarea Generală, la recomandarea



62

Consiliului de Securitate. El trebuie, deci, să fie acceptat de membrii permanenţi ai acestui organ.

Perioada de timp pentru care este ales şeful secretariatului unei organizaţii internaţionale variază de la o organizaţie la alta. În general, aceasta este de patru - cinci ani.

În afara dreptului de iniţiativă, la unele organizaţii internaţionale, cum este cazul NATO, conducătorul secretariatului prezidează sesiunile organului plenar al organizaţiei, fapt ce-i asigură un drept autonom de intervenţie. Acest drept nu-i este totuşi acordat cu titlu personal, ci în calitatea sa de cel mai înalt funcţionar al organizaţiei. La alte organizaţii, cum este, de pildă, Banca Mondială, preşedintele băncii este, în acelaşi timp, şeful secretariatului şi preşedinte al organului plenar al acestei instituţii – Consiliul guvernatorilor.

Secretarul general, directorul general sau preşedintele unei organizaţii internaţionale reprezintă organizaţia respectivă în raporturile sale cu alte entităţi - state sau alte organizaţii internaţionale - şi în această calitate are dreptul să încheie acorduri şi, după caz, să primească scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizaţie, ori să numească reprezentanţii săi în diverse state sau pe lângă alte organizaţii internaţionale.

2.3. Personalul secretariatului. Termenul care desemnează persoanele lucrând

în secretariatele organizaţiilor internaţionale este aceia de „funcţionar internaţional'”. Prin acest termen se înţelege orice persoană însărcinată de o organizaţie internaţională să exercite, de o manieră continuă şi exclusivă, funcţiuni determinate, în interesul ansamblului statelor membre ale organizaţiei respective. Cu alte cuvinte, funcţionarul internaţional:

1) trebuie să lucreze exclusiv pentru organizaţie; 2) activitatea sa trebuie să aibă o anumită permanenţă şi continuitate; 3) el trebuie să se supună regulilor rezultând din „statutul său internaţional”. 2.3.1. Numirea personalului. Ca regulă generală, funcţionarii secretariatelor

organizaţiilor internaţionale sunt numiţi direct de către secretarul general al organizaţiei sau în numele său. La unele organizaţii, secretarii generali adjuncţi sau directorii generali nu sunt însă numiţi de către secretarul general sau directorul general al organizaţiei respective, ci sunt aleşi fie de către congresul general al organizaţiei, ca în cazul FAO şi OMM, fie de către organul executiv, ca în cazul FMI şi OIM, ori de către acestea împreună, cum se prevede în actele constitutive ale ONU, UNESCO, OMS şi AIEA.

În principiu, organizaţiile internaţionale sunt libere să-şi recruteze personalul în mod direct. Aprobarea sau consultarea guvernelor ţărilor de origine nu este obligatorie, dar, de regulă, se practică.

În funcţie de durata şi tipul angajării, se disting trei categorii de funcţionari: - permanenţi - temporari - auxiliari. 2.3.2. Obligaţii. Obligaţiile funcţionarilor organizaţiilor internaţionale privesc:



63

- modalităţile de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (precum, obligaţia de a nu primi instrucţiuni de la guvernele ţărilor de origine ori de la alte autorităţi decât conducerea organizaţiei care i-a angajat; imparţialitatea şi discreţia în exercitarea funcţiilor lor oficiale);

- comportamentul personal (precum, interdicţia de a se se angaja în activităţi incompatibile cu calitatea de angajaţi ai unei organizaţii internaţionale, să se pronunţe public, fără autorizaţie, în legătură cu activităţile şi interesele organizaţiei, sau să se angajeze în activităţi politice ori să primească cadouri sau să beneficieze de diverse favoruri).

2.3.3. Privilegii şi imunităţi. Pentru ca secretarii generali ai organizaţiilor internaţionale şi funcţionarii

secretariatelor pe care aceştia le conduc să-şi îndeplinească obligaţiile, liber şi independent de orice obstrucţie sau interferenţă din afară, ei trebuie să se bucure de anumite privilegii şi imunităţi.

Temeiul acordării acestora îl constituie actele constitutive ale fiecărei organizaţii internaţionale, ca şi Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 13 februarie 1946, Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate, aprobată la 21 noiembrie 1947, precum şi acordurile de sediu dintre fiecare organizaţie şi statele gazdă, ca şi alte acorduri multilaterale sau bilaterale.

Dintre imunităţile acordate funcţionarilor internaţionali, cea mai importantă este imunitatea de jurisdicţie, în baza căreia ei nu pot fi supuşi jurisdicţiei locale din statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, cu privire la toate actele decurgând din exercitarea funcţiilor lor oficiale.

Pentru executarea în mod independent a funcţiilor lor în ţara de sediu, ei sunt scutiţi de restricţiile de emigrare, de obligaţia înregistrării ca străini, de plata taxelor vamale pentru bunurile de strictă trebuinţă (îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), impozite pe salarii şi altele.

2.4. Sediu. Organizaţiile internaţionale, ca formă instituţionalizată de cooperare,

dispun de un local propriu, în care este instalat secretariatul şi în care se desfăşoară cele mai multe din reuniunile organizaţiei. Ţara pe teritoriul căreia se află localitatea de sediu a unei organizaţii internaţionale este convenită de statele membre. În alegerea sediilor organizaţiilor internaţionale s-au avut în vedere o serie întreagă de criterii, dintre care menţionăm: a) gradul de dezvoltare a infrastructurii (comunicaţii, industrie hotelieră etc.); b) localuri corespunzătoare pentru sediu, cu plata unei chirii simbolice; c) un sistem de învăţământ adecvat, în limbi de circulaţie internaţională, pentru membrii familiilor personalului organizaţiei; d) facilităţi de schimb valutar şi, pe cât posibil, o monedă locală convertibilă şi stabilitate a preţurilor; e) mediu ambiant favorabil, atât climatic, cât şi din punct de vedere al atitudinii receptive faţă de străini, din partea populaţiei locale.

Odată cu extinderea şi diversificarea activităţilor organizaţiilor internaţionale, mai ales a celor cu caracter universal, acestea îşi deschid birouri regionale sau reprezentanţe în alte state decât cele de sediu.

Între statul gazdă şi organizaţia care şi-a stabilit sediul pe teritoriul său se încheie un acord de sediu, în baza căruia organizaţia obţine imunitate fiscală şi de



64

jurisdicţie, ca şi o serie de privilegii şi imunităţi pentru funcţionarii săi, în raporturile cu autorităţile locale.

6. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale

§1. Sesiuni 1.1. Consideraţii generale. Marea majoritate a organelor plenare sau restrânse

ale organizaţiilor internaţionale nu îşi desfăşoară activitatea în mod permanent: ele se reunesc periodic, iar reuniunile respective poartă numele de sesiuni. Acest fapt nu anulează existenţa neîntreruptă a organelor respective, în cadrul structurii instituţionale a organizaţiilor.

O sesiune are o dată oficială de deschidere şi o dată oficială de închidere. Ea se compune dintr-o serie de reuniuni, şedinţe, care se pot ţine de două sau chiar de trei ori pe zi. Între două şedinţe, sesiunea se consideră întreruptă sau amânată („adjourned”). Amânarea lucrărilor unei sesiuni pentru câteva zile are loc cu destulă regularitate. În cazurile în care lucrările unei sesiuni nu pot fi reluate decât după o perioadă de timp mai lungă, se foloseşte formula închiderii sesiunii şi redeschiderii ei după un anumit interval de timp, sau formula suspendării lucrărilor şi reluarea, acestora, de asemenea, după o perioadă de timp convenită.

Sesiunile organelor plenare supreme ale organizaţiilor internaţionale sunt ordinare şi extraordinare sau speciale.

1.2. Frecvenţă şi durată. Adunările generale ale organizaţiilor internaţionale, care elaborează liniile

directoare ale politicii lor şi adoptă decizii în acest sens, se reunesc în sesiuni, la intervale regulate de timp, fixate în actele lor constitutive.

Organele cu compunere restrânsă, cum sunt cele cu caracter executiv care conduc activitatea curentă a organizaţiei, se reunesc la intervale mai scurte de timp, frecvenţa acestor reuniuni fiind diferită de Ia o organizaţie la alta.

1.3. Costuri. Cheltuielile prilejuite de sesiunile organelor plenare sau cu caracter restrâns ale

organizaţiilor internaţionale pot fi împărţite în două categorii: a) administrative (secretariat, traduceri simultane, săli de conferinţe etc.) b) legate de participarea la lucrări a delegaţiilor ţărilor membre (diurnă şi costul

transportului). 1.4. Locul sesiunilor. În mod obişnuit, sesiunile organelor organizaţiilor internaţionale se ţin la sediul

organizaţiilor respective. Din considerente de ordin practic, unele organe cu caracter restrâns, ale căror

lucrări nu depind prea mult de sprijinul secretariatului organizaţiei, se pot reuni în alte localităţi decât cele de sediu.

§2. Conducerea reuniunilor



65

2.1. Preşedintele. La unele organizaţii, numirea sau alegerea preşedintelui unui organ este considerată de o asemenea importanţă încât decizia se ia la nivelul conducerii ţărilor membre.

În mod obişnuit, la fiecare sesiune se alege conducătorul lucrărilor acesteia. Cum, de mai multe ori, alegerea preşedintelui presupune prealabile negocieri

oficioase, în unele organizaţii, pentru funcţia de preşedinte al diferitelor organe nu se organizează alegeri. În aceste situaţii, reprezentanţi ai ţărilor membre prezidează lucrările prin rotaţie.

Rolul preşedintelui lucrărilor unui organ al unei organizaţii internaţionale decurge nu numai din faptul că el conduce dezbaterile sesiunii respective, situaţie care îi dă dreptul să decidă asupra anumitor probleme de procedură, să iniţieze discuţii cu anumite delegaţii, în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de zi, sau să propună, când este cazul, soluţii de compromis privind aceste probleme, dar şi ca urmare a exercitării altor funcţii, cum ar fi: numirea membrilor unor organe subordonate (comisii, grupe de lucru), mediator al diferitelor dispute, sau reprezentant al organului care 1-a ales, ori, după caz, care 1-a numit. În conformitate cu regulile de procedură ale unor organe ori organizaţii, atunci când numărul voturilor pro şi contra unei propuneri sunt egale, votul preşedintelui este decisiv.

2.2. Biroul. În conducerea lucrărilor unei sesiuni, preşedintele este ajutat de unul sau mai

mulţi vicepreşedinţi. Preşedintele, vicepreşedinţii, uneori raportorul şi, atunci când adunarea generală

sau congresul creează şi comisii plenare, preşedinţii acestora formează biroul sesiunii, căruia îi revine conducerea generală a acesteia.

În general, biroul ia decizii în legătură cu unele probleme de procedură, cum ar fi utilizarea timpului dedicat dezbaterilor sau prezentării propunerilor, întreruperea, suspendarea sau încetarea lucrărilor etc. În alegerea membrilor biroului se ţine seama de principiul reprezentării geografice echitabile, ceea ce conduce, în multe organizaţii, la alegerea unor birouri largi.

2.3. Raportorii. De regulă, la sesiunile organelor subordonate, se alege sau se

numeşte câte un raportor, a cărui misiune este să informeze organele superioare asupra stadiului lucrărilor.

§3. Procedura 3.1. Ordinea de zi Aprobarea ordinii de zi (agenda), prefigurează programul oricărei sesiuni a

diferitelor organe unei organizaţii internaţionale, marchează declanşarea lucrărilor de fond ale sesiunii respective.

În funcţie de numărul şi importanţa punctelor înscrise pe ordinea de zi, preşedintele sesiunii organului suprem poate delega dezbaterea unora dintre acestea unor organe subsidiare (comisii sau comitete), care îşi desfăşoară lucrările paralel cu dezbaterile din plenul congresului sau adunării generale.

3.2. Dezbaterile generale



66

După alegerea biroului şi aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbaterile generale, constând în declaraţii ale şefilor de delegaţii. Dezbaterile generale oferă, de asemenea, cel mai propice cadru pentru lansarea unor iniţiative, prezentarea unei declaraţii privind anumite probleme de politică internă, sau oferta unui sprijin financiar (contribuţii voluntare) destinat realizării unora dintre obiectivele organizaţiei.

3.3. Moţiuni de procedură Moţiunile de procedură vizează ordonarea dezbaterilor şi menţinerea lor în limita

punctelor înscrise în ordinea de zi şi a procedurilor fiecărei organizaţii. Moţiunile de procedură se introduc prin aşa-numitele „chemări la ordine” (points

of order), care pot fi ridicate de orice delegaţie, în orice moment al dezbaterilor, cu condiţia ca delegaţia respectivă să se limiteze strict la probleme procedură, să nu abordeze fondul problemei în dezbatere.

§4. Adoptarea hotărârilor Actele organizaţiilor internaţionale sunt desemnate printr-o serie de termeni, cum

ar fi: rezoluţii, decizii, declaraţii, hotărâri, recomandări etc. Din punct de vedere al efectului produs, din aceste acte privesc funcţionarea

organizaţiei, ca structură instituţională autonomă, iar altele se referă la conduita statelor membre, în vederea realizării obiectivului pentru care organizaţia a fost constituită.

4.1. Iniţiativa Orice decizie a unei organizaţii internaţionale este urmarea iniţiativei uneia din

entităţile implicate în activitatea organizaţiei. Guvernele statelor membre sunt principalii iniţiatori ai actelor ce se adoptă de organizaţiile internaţionale.

Dreptul lor de iniţiativă în cadrul acestora este îngrădit numai de limitele competenţei organizaţiei: nu se pot prezenta iniţiative pentru acţiuni ce nu intră în competenţa organizaţiei, aşa cum este aceasta stabilită prin actul constitutiv.

Este posibilă şi situaţia în care o organizaţie internaţională poate să ia iniţiativa înscrierii unui punct pentru dezbateri pe agenda unui organ al altei organizaţii internaţionale. De asemenea, în unele organizaţii cu un pronunţat caracter tehnic, cum este, de exemplu, cazul UIT, unde companiile private specializate participă, ca membri, în comisiile consultative ale acestei organizaţii, aceste companii, reprezentând grupuri specifice de interese, pot beneficia de dreptul de iniţiativă.

4.2. Propuneri de hotărâri Pentru a-şi defini poziţia în cadrul lucrărilor diferitelor organe ale organizaţiilor

internaţionale, statele membre trebuie să cunoască, în avans, cel puţin cele mai importante propuneri ce urmează a fi dezbătute de sesiunile respective.

Dintre alte cerinţe, de care trebuie să se ţină seama la iniţierea unor propuneri de hotărâri în cadrul unei organizaţii internaţionale am putea menţiona următoarele:

- propunerea să privească domeniul de activitate al organizaţiei şi să nu depăşească competenţele organului organizaţiei ce urmează să ia decizia;

- lansarea iniţiativei să fie precedată de consultări cu organele altor state sau cu delegaţiile acestora la sesiune, care ar putea avea un interes similar sau ar putea să



67

sprijine iniţiativa respectivă în momentul votului. Uneori, consultările şi cererile de sprijin se realizează pe plan regional;

- iniţial, propunerea nu trebuie neapărat să conţină toate dementele de detaliu, care pot fi adăugate într-o fază ulterioară, după ce ideea de principiu a fost studiată într-un organ subordonat al organizaţiei şi luând în considerare eventualul raport al acestuia.

Iniţiativa, în funcţie de problema abordată şi de specificul organizaţiei, îmbracă forma unui proiect de rezoluţie, recomandare, hotărâre sau declaraţie. În majoritatea cazurilor, în redactarea proiectelor actelor menţionate se implică, pe lângă delegaţia căreia îi aparţine iniţiativa, şi alte delegaţii. Este vorba, în primul rând, de delegaţiile ţărilor membre care sunt interesate să se asocieze, în calitate de coautori, la iniţiativa respectivă şi, în al doilea rând, de alte state membre pe care iniţiatorii unei hotărâri doresc să le atragă în susţinerea acţiunii lor.

Întrucât, de regulă, propunerile de hotărâri sunt distribuite, aşa cum am arătat, înainte de data când ar urma să se dezbată, orice altă delegaţie poate propune amendamente. Acestea pot fi prezentate însă şi în cursul dezbaterilor, în unele situaţii, pentru a se depăşi riscul blocării lucrărilor, se recurge la aşa-numitele „înţelegeri pachet”, în baza cărora propunerile unui grup de state sunt acceptate de către un alt grup de state, în schimbul acceptării de către primul grup a propriilor propuneri.

4.3. Modalităţi de adoptare a hotărârilor 4.3.1. Consensul În cadrul procesului de adoptare a deciziilor în organizaţiile internaţionale,

consensul apare ca o modalitate de a ajunge la un acord între membrii organizaţiei asupra unei anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot.

Documentele adoptate prin consens poartă aceleaşi denumiri ca şi documentele adoptate prin vot: declaraţie, decizie, rezoluţie etc.

Primul text de drept internaţional pozitiv, care identifică, în termeni expreşi, consensul ca o procedură autonomă de adoptare a hotărârilor, îl constituie „Regulile de procedură ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. Din coroborarea prevederilor art. 4 ale acestui document cu prevederile altor documente internaţionale, se pot desprinde următoarele elemente definitorii ale consensului ca modalitate de decizie distinctă de vot:

a) constatarea unui acord general fără a se recurge la vot; b) absenţa oricărei obiecţiuni din partea vreunui reprezentant faţă de adoptarea

hotărârii; c) nu orice observaţie formulată faţă de o anumită propunere trebuie considerată

„obiecţiune”, ci numai acelea pe care autorii lor le prezintă ca un obstacol în adoptarea unei propuneri.

4.3.2. Unanimitate Pactul Societăţii Naţiunilor prevedea, pentru adoptarea celor mai multe dintre

deciziile sale, aplicarea regulii unanimităţii. În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, exceptând Consiliul de Securitate, în cadrul

căruia procesul decizional implică unanimitatea membrilor permanenţi ai acestui organ, toate hotărârile sunt luate, atunci când nu se propune realizarea consensului,



68

sau acesta nu se poate atinge, cu majoritate de voturi. Cea mai mare parte a instituţiilor specializate ale ONU, ca şi unele organizaţii regionale, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane şi Organizaţia Unităţii Africane, decid, de asemenea, prin vot majoritar.

Votul în unanimitate este prezent, însă, ca modalitate de adoptare a unor hotărâri, în actele constitutive ale anumitor organizaţii internaţionale, cum sunt Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD), Asociaţia Europeană de Liber .Schimb (EFTA), Asociaţia Latino-Americană de Liber Schimb (IAPTA) şi Uniunea Europeană. În Tratatul asupra Uniunii Europene, chiar după încheierea perioadei de tranziţie, rămân încă 27 de dispoziţii care prescriu recursul la unanimitate de voturi în cadrul Consiliului.

Părţile în dispută nu pot bloca, prin votul lor, adoptarea unei decizii pentru care este cerută unanimitatea.

4.3.3. Votul ponderat În marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, inclusiv ONU şi cele mai multe

din instituţiile sale specializate, fiecare stat membru dispune de un vot. Există însă şi organizaţii ale căror acte constitutive conferă anumitor state membre o putere de vot sporită. Aceste state dispun, în comparaţie cu alte state membre ale organizaţiilor respective, de un număr mai mare de voturi cu care participă la adoptarea hotărârilor.

Sistemul votului ponderat este aplicat în prezent în organizaţiile financiare cu caracter universal sau regional (FMI şi BIRD, inclusiv organizaţiile afiliate acesteia din urmă - AID şi SFI; băncile regionale de dezvoltare), în cadrul acordurilor pe produse şi a organizaţiilor de integrare.

Sistemul votului ponderat este specific pentru organizaţiile ale căror funcţiuni sunt destul de bine circumscrise şi suficient definite încât alegerea criteriilor de ponderare să poată întruni acordul membrilor organizaţiei respective.

În general, din criteriile de ponderare care s-au impus, enumerăm: 1. mărimea populaţiei; 2. forţa economică şi politică, în ansamblu; 3. mărimea venitului naţional pe locuitor; 4. contribuţia la capitalul sau activităţile specifice unei anumite organizaţii. În Uniunea Europeană, voturile statelor sunt ponderate în funcţie de un criteriu

general, bazat pe date demografice economice şi politice, prin aplicarea căruia, în cadrul Consiliului, Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie dispun de zece voturi, Spania de opt, Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia de cinci, Austria şi Suedia de patru, Danemarca, Islanda şi Finlanda de trei, iar Luxemburgul de două (în total, deci, 87 de voturi).

În cadrul celor două instituţii financiare create la Bretton Woods (FMI şi BIRD), votul ponderat are ca indicator de ponderare un singur element: mărimea capitalului subscris de către fiecare membru. Se acordă astfel un număr fix de voturi fiecărui stat, în calitatea sa de membru al organizaţiei, care se suplimentează cu un număr variabil de voturi, determinat de mărimea capitalului subscris.

4.3.4. Majorităţi Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, completate prin reguli de

funcţionare, conţin prevederi clare referitoare la modul de luare a deciziilor, în



69

terminologia organizaţiilor internaţionale, noţiunea de majoritate exprimă numărul de voturi necesar pentru adoptarea hotărârilor în cadrul organelor plenare sau restrânse ale unei organizaţii internaţionale, ori în cadrul unei reuniuni multilaterale (conferinţe, congres). Din acest punct de vedere distingem patru genuri de „majorităţi”:

- majoritate simplă: o hotărâre este luată cu majoritate simplă atunci când în favoarea ei votează numai jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi votanţi;

- majoritate absolută: în acest caz, necesarul voturilor în favoarea unei hotărâri se raportează la totalul membrilor organizaţiei. O hotărâre întruneşte majoritatea absolută atunci când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul total al votanţilor, adică al membrilor organizaţiei;

- majoritate relativă: se aplică în cazul propunerilor în mai multe variante, dar acţionând în acelaşi sens. Când din trei variante una întruneşte 40% din voturi, iar celelalte două câte 30%, este adoptată prima, cu condiţia ca natura problemei să nu impună un alt gen de majoritate;

- majoritate calificată: o hotărâre este adoptată cu majoritate calificată dacă întruneşte votul afirmativ al unei majorităţi mai mari decât cea simplă.

Recurgerea la vot în cadrul organizaţiilor internaţionale ridică o serie întreagă de aspecte de ordin procedural:

- ordinea supunerii la vot. Pentru limitarea conflictelor privind ordinea votării, practica organizaţiilor internaţionale a condus la stabilirea următoarelor reguli, general acceptate, şi anume: 1) propunerile sunt votate în ordinea în care au fost prezentate; 2) amendamentele la propuneri se votează înaintea acestora; 3) când două sau mai multe amendamente privesc aceeaşi propunere, se pune mai întâi la vot amendamentul care se îndepărtează cel mai mult de substanţa propunerii în cauză.

- metode de votare: votul simultan deschis, apel nominal, vot secret şi vot prin corespondenţă. Votul deschis este cel mai frecvent folosit. Indiferent dacă este înregistrat electronic sau nu, în documentele reuniunii se înscrie numai numărul de voturi înregistrate, nu şi modul în care fiecare delegaţie a votat. În cazul votului prin apel nominal, care poate fi cerut de una sau mai multe delegaţii, se înregistrează fiecare vot şi modul cum a votat fiecare delegaţie. Votul secret este folosit de către marea majoritate a organizaţiilor internaţionale la alegerile de persoane în organele lor de conducere dar şi în legătură cu unele probleme de procedură. Votul prin corespondenţă este folosit de organele unor organizaţii internaţionale atunci când nu se află în sesiune, pentru luarea unor decizii care prezintă o anumită urgenţă şi nu pot aştepta sesiunea ordinară a organului respectiv. Voturile prin corespondenţă se înregistrează prin intermediul secretariatelor organizaţiilor.

- abţinerea. Efectul abţinerii este diferit, în funcţie de procedurile de vot stabilite în regulamentele organizaţiilor. În practica Consiliului de Securitate, de pildă, abţinerea unui membru permanent al Consiliului la adoptarea unei hotărâri, care necesită unanimitatea membrilor permanenţi, nu este considerată vot negativ. Aceeaşi regulă este valabilă şi în cazul altor organizaţii internaţionale, pentru hotărârile care impun unanimitatea. În situaţia în care regulile procedurale impun luarea unei decizii prin sistemul majorităţii simple, abţinerea echivalează cu un vot negativ, iar în alte situaţii abţinerile nu sunt luate în considerare în calculul majorităţii, cei care s-au abţinut nefiind socotiţi votanţi.



70

- absenţa. Absenţa de la vot influenţează negativ procesul decizional în cadrul unei organizaţii, în cazul hotărârilor ca impun votul majoritar al membrilor organizaţiei (nu a celor prezenţi şi votanţi). În aceste cazuri, absenţa de la vot echivalează cu un vot negativ.

§5. Activităţi normative şi cvasi-normative. Valoarea juridică a hotărârilor

organizaţiilor internaţionale Temeiul juridic al activităţii normative al unor organizaţii internaţionale, dat de

actele lor constitutive, este prevăzut de Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, ale cărei dispoziţii se aplică şi „oricărui tratat adoptat în sânul unei organizaţii internaţionale, sub rezerva oricărei reguli pertinente a Organizaţiei”.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite nu dispune de autoritate legislativă. Ea nu este abilitată să impună membrilor ONU o convenţie ale cărei prevederi să aibă forţă juridică obligatorie, pentru că rezoluţiile sale au caracter de recomandări, pe care statele sunt libere să le pună sau nu în aplicare. Cu toate acestea, în cadrul ONU se desfăşoară o impresionantă activitate normativă. Prin articolul 13 al Cartei, Adunarea Generală are mandatul de a iniţia studii şi de a face recomandări pentru a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional. În acest scop, în anul 1948, Adunarea Generală a hotărât înfiinţarea Comisiei de drept internaţional (CDI), ca organ specializat al ONU în acest domeniu, a cărei activitate s-a materializat în 14 convenţii adoptate (cinci în domeniul dreptului mării - între care se include şi cea mai completă dintre acestea, Convenţia de la Montego Bay din 1982 -, trei în domeniul dreptului tratatelor, două referitoare la dreptul diplomatic şi consular, trei în legătură cu relaţiile statelor cu organizaţiile internaţionale şi una privind reducerea cazurilor de apatridie).

De asemenea, în Adunarea Generală a ONU sunt introduse rezoluţii prin care se adoptă, aprobă sau se deschid spre semnare, ratificare sau aderare, după caz, instrumente internaţionale, normative, pregătite în cadrul ONU (de exemplu, Pactul internaţional privind drepturile economice şi culturale şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice; Tratatul asupra principiilor guvernând activităţile statelor în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului extra-atmosferic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti).

Activităţi normative se desfăşoară, în funcţie de specificul obiectivelor lor, şi în alte organizaţii internaţionale.

În afară de această activitate normativă, materializată în convenţii cu forţă obligatorie ori în „coduri”, „regulamente” ori „norme”, a căror aplicabilitate internaţională rezultă din acceptarea lor generală de către state, cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale au caracter de recomandare. Unele dintre aceste acte poartă chiar această denumire. Altele sunt desemnate prin termeni diferiţi - rezoluţii, declaraţii, decizii etc., între denumire şi valoarea juridică a actului respectiv neexistând întotdeauna o legătură directă. Privite din punctul de vedere al urmărilor lor, actele organizaţiilor internaţionale produc efecte fie cu privire la funcţionarea organizaţiei, ca structură multinaţională autonomă, fie referitor la conduita statelor membre, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru care organizaţia a fost constituită.

Actele care privesc funcţionarea organizaţiei, mecanismele sale interne, se adresează fie statelor membre, fie unor organe subordonate ale organizaţiei şi au ca



71

obiect probleme cum ar fi: primirea de membri, suspendarea sau pierderea calităţii de membru, acordarea statutului de observator sau de membru asociat, adoptarea bugetelor şi repartiţia cheltuielilor între statele membre, crearea de organe subsidiare, modul de desfăşurare a proceselor decizionale, validarea deplinelor puteri ş.a.m.d.

Cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale privesc însă realizarea obiectivelor organizaţiilor şi se adresează statelor membre. Aceste acte creează fie drepturi sau obligaţii concrete adresate unora sau altora din statele membre, fie reguli generale de comportament în raporturile dintre statele membre decurgând din calitatea de membru, ori dintre acestea şi organizaţie, în virtutea aceleiaşi calităţi. Din punct de vedere al valorii lor juridice, autoritatea acestor acte este variată. Unele pot avea caracter obligatoriu, altele doar valoare de recomandări adresate statelor, a căror punere în aplicare depinde deci de voinţa acestora de a le da curs.

§6. Activităţile de control şi supraveghere Obiectul acestor activităţi este deci, în primul rând, verificarea executării de

către state a angajamentelor internaţionale asumate în mod formal, rezultând din prevederile instrumentelor internaţionale la care au devenit părţi. Controlul devine operaţional, are deci caracter obligatoriu, doar pentru statele care au ratificat instrumentele internaţionale în cauză şi numai atunci când aceste state recunosc competenţa în materie a mecanismului care, potrivit instrumentelor respective convenţii, pacte, acorduri), este împuternicit să exercite controlul. În al doilea rând, deşi mai puţin evident, supravegherea şi controlul exercitat de organizaţiile internaţionale se realizează prin promovarea şi punerea în practică a unor norme internaţionale de comportament, de largă generalitate.

Sistemele de control, ca şi limitele acestora, diferă de la o organizaţie la alta. Temeiul juridic al activităţilor de supraveghere şi control ale organizaţiilor internaţionale rezultă, pe de o parte, din actele lor constitutive şi, pe de altă parte, din alte tratate internaţionale, care le conferă atribuţii în acest sens.

7. Mijloace financiare

§1. Resurse 1.1. Contribuţii obligatorii. Contribuţiile impuse statelor membre reprezintă

aproximativ 90% din veniturile bugetare ordinare pentru aproape toate organizaţiile internaţionale. Numai câteva organizaţii, cum sunt FMI, BIRD (cu filialele sale) şi Băncile regionale de dezvoltare, nu impun plata unor contribuţii anuale din partea statelor membre. În general, în privinţa cotei de contribuţie a statelor la suportarea cheltuielilor unei organizaţii, practica de până acum a impus trei principii:

1. principiul cotelor egale de contribuţie a fost reţinut de un număr foarte limitat de organizaţii, dintre care Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC) şi Comisia centrală pentru navigaţia pe Rin. Faptul că toţi membrii unei organizaţii participă, în condiţii de egalitate la luarea deciziilor, nu şi-a găsit, în general, aplicabilitatea în privinţa suportării, în mod egal, a cheltuielilor organizaţiei.

2. principiul opţiunii clasei de contribuţii este aplicat în cazul Uniunii Poştale Universale şi Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor. Conform acestui principiu,



72

fiecare membru îşi alege sau i se atribuie o anumită clasă de contribuţii, potrivit căreia urmează să participe la cheltuielile organizaţiei. După alegerea clasei de contribuţii, un membru poate să ceară oricând să fie încadrat intr-o clasă superioară, dar nu într-una inferioară.

3. Cel mai răspândit sistem în fixarea cotei de contribuţie a statelor membre la cheltuielile organizaţiei, este sistemul scării de repartizare. Potrivit acestui sistem, fiecărui stat membru al unei organizaţii îi este atribuit un anumit procent din cheltuielile acesteia. Acest sistem a fost introdus şi folosit de ONU şi luat drept model de către alte organizaţii.

Principalul avantaj al acestei formule, în comparaţie cu sistemul contribuţiei egale sau a claselor de contribuţii, este că în stabilirea cotei de contribuţie a statelor membre se ia în consideraţie mărimea şi puterea economică a fiecărui stat.

1.2. Contribuţii voluntare. Constituirea unei părţi din resursele unei organizaţii

internaţionale pe seama contribuţiilor voluntare se întâlneşte, mai ales, în sistemul organelor ONU. În afara „sistemului Naţiunilor Unite” contribuţiile voluntare nu joacă un rol semnificativ. Contribuţiile voluntare trebuie să se refere la programe sau acţiuni aprobate de organul plenar al organizaţiei, în care sunt reprezentate toate statele membre. Aceasta implică, prin consecinţă, uniformitatea contribuţiilor voluntare cu scopurile şi obiectivele organizaţiei. În practica ONU întâlnim un număr însemnat de programe, aprobate de Adunarea Generală, a căror finanţare a fost şi este asigurată, în întregime sau parţial, prin contribuţii voluntare (de exemplu, Fondul Naţiunilor Unite pentru ajutorarea copiilor (UNICEF); Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi (UNHCR); Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare (UNITAR); Programul Alimentar Mondial (PAM), realizat în comun de către ONU şi FAO şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care poate fi socotit ca cea mai largă activitate finanţată de ONU prin contribuţii voluntare).

Contribuţiile voluntare pot proveni de la statele membre, de la statele nemembre şi din alte surse, înţelegând prin aceasta surse private. Ca regulă, contribuţiile voluntare nu sunt incluse în bugetul ordinar al Naţiunilor Unite. Ele sunt contabilizate ca fonduri extrabugetare.

1.3. Donaţii. Există situaţii când organizaţiile internaţionale pot primi donaţii din

partea unor state sau particulari. De obicei, donaţiile, indiferent de forma pe care o îmbracă, sunt oferite la începuturile activităţii unei organizaţii, pentru amenajarea clădirilor în care îşi stabilesc sediul organizaţiile respective pentru diverse destinaţii, cum ar fi cumpărarea terenului pentru sediu (de exemplu, donaţia John D. Rockefeller, pentru sediul ONU, sau donaţia Ford pentru biblioteca ONU). Statele de sediu oferă, de asemenea, sprijin financiar, care poate îmbrăca forma unui împrumut fără dobândă, chirie simbolică pentru clădirile utilizate etc.

O formă specială de sprijin financiar, nerambursabil, ce poate fi echivalat cu donaţiile de provenienţă statală, o constituie transferul de fonduri de la o organizaţie internaţională la alta. În raporturile dintre Banca Mondială (BIRD) şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), de pildă, o parte din profiturile Băncii, în loc să fie distribuite membrilor săi sau destinate altor scopuri, sunt transferate AID pentru subvenţionarea acordate de către aceasta, în condiţii de favoare, statelor membre în curs de dezvoltare.



73

1.4. Venituri din activităţi proprii. Toate organizaţiile internaţionale obţin unele venituri din activităţi proprii. Pentru cea mai mare parte a organizaţiilor, sursele proprii de venituri joacă însă un rol minor în finanţarea activităţii acestora, care rămâne dependentă de contribuţiile obligatorii şi voluntare ale statelor membre. În general, veniturile lor proprii se constituie pe seama plăţilor pentru serviciile prestate statelor membre, altor organizaţii internaţionale sau particularilor. Astfel, unele organizaţii obţin venituri din vânzarea propriilor publicaţii, studii ori alte materiale documentare, închirieri de localuri pentru reuniuni ale altor organizaţii, emisiuni de timbre sau de acţiuni purtătoare de dobândă. Servicii remunerative prestate statelor membre se întâlnesc mai ales în cadrul organizaţiilor cu un pronunţat caracter tehnic.

În ceea ce priveşte ponderea veniturilor din activităţi proprii în ansamblul resurselor financiare ale organizaţiilor internaţionale, o situaţie particulară prezintă organizaţiile financiare şi cele de economică, în cazul cărora tocmai veniturile din activităţi proprii le conferă independenţă de funcţionare. Astfel, BIRD acumulează aceste venituri, în principal, din dobânzile percepute la împrumuturile pentru investiţii, iar FMI din dobânzile la creditele pentru echilibrarea balanţelor de plăţi. În cazul Comunităţilor Europene, finanţarea activităţii prin contribuţii financiare anuale ale statelor membre, care constituie regula pentru majoritatea organizaţiilor internaţionale, prezintă numai un caracter istoric.

§2. Cheltuieli Identificarea cheltuielilor oricărei organizaţii internaţionale prezintă un mare interes

pentru statele membre. Acestea sunt interesate să cunoască dacă contribuţiile lor sunt utilizate pentru realizarea scopurilor organizaţiei şi în conformitate cu hotărârile organelor organizaţiei, abilitate să decidă în privinţa cheltuirii fondurilor acesteia.

Statele membre urmăresc, de asemenea, să identifice domeniile în care cheltuielile pot fi micşorate, pentru a disponibiliza fonduri pentru alte acţiuni, fără a mări volumul cheltuielilor totale.

Ţinând seama de destinaţia lor, cheltuielile unei, organizaţii internaţionale pot fi divizate în două mari categorii: administrative şi operaţionale.

Pentru marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, cea mai mare parte a resurselor lor bugetare, în unele cazuri până la 90% din bugetul ordinar, este destinată acoperirii cheltuielilor administrative. În categoria cheltuielilor administrative se includ cheltuielile pentru: plata personalului, organizarea sesiunilor organelor organizaţiei, mai ales atunci când acestea nu se desfăşoară la sediul organizaţiei, plata chiriei şi a costului întreţinerii localurilor de sediu, procurarea unor echipamente şi cheltuieli generale (poştă, telecomunicaţii etc.).

În categoria cheltuielilor operaţionale se includ fondurile destinate de către o organizaţie pentru sprijinirea unor activităţi specifice în statele membre (de exemplu, cheltuielile destinate: întăririi instituţiilor şi a serviciilor guvernamentale, dezvoltării resurselor umane, protecţiei sănătăţii, drepturilor omului, cercetării ştiinţifice şi aplicării ştiinţei în domeniul dezvoltării, expansiunii şi dezvoltării comerţului, dezvoltării industriale, transporturilor şi comunicaţiilor ş.a.) În cele mai multe cazuri, fondurile de dezvoltare sunt direcţionate spre statele în curs de dezvoltare, dar de ele pot beneficia toţi membrii, fie direct, fie indirect.

§3. Buget



74

În termeni generali, bugetul poate fi definit ca fiind actul juridic intern, cu forţă

obligatorie, prin care organizaţiile internaţionale estimează propriile venituri şi cheltuieli, pe o perioadă determinată de timp.

Pentru perioada pentru care este întocmit, bugetul asigură mijloacele materiale necesare punerii în aplicare a deciziilor organelor deliberative sau executive ale organizaţiei. În acelaşi timp bugetul este documentul legal care autorizează secreta-riatele organizaţiilor să efectueze plăţile impuse de executarea programelor lor de activitate.

Organizaţiile, în temeiul dreptului lor intern, şi-au elaborat reglementări financiare proprii, luând drept model „regulile” şi „reglementările financiare” ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Printre altele, acestea stabilesc: a) compoziţia bugetului (structura acestuia); b) procedurile de urmat pentru aprobarea sa de către Adunarea Generală; c) modalităţile de control a execuţiei bugetare; d) procedura de urmat de către organele Naţiunilor Unite în luarea de decizii implicând cheltuirea de fonduri.

3.1. Pregătirea bugetelor. Ca regulă, în cadrul oricărei organizaţii internaţionale,

responsabil cu pregătirea proiectului de buget şi transmiterea lui spre aprobare organului autorizat al organizaţiei, este conducătorul administrativ al acesteia (de exemplu, Secretarul General al ONU). În exercitarea acestei responsabilităţi, şeful administrativ al organizaţiei se bucură de o anumită putere de iniţiativă.

În cazul ONU, proiectul de buget întocmit de Secretarul General, este transmis statelor membre ale Organizaţiei şi Comitetului consultativ privind problemele bugetare şi administrative, înainte de începerea sesiunii Adunării Generale în cadrul căreia urmează să fie adoptat. Raportul Comitetului menţionat, împreună cu toate propunerile de revizuire sunt înaintate spre aprobare Adunării Generale în sesiune ordinară.

3.2. Adoptarea. Adoptarea bugetului unei organizaţii internaţionale, în sensul

aprobării lui formale, de regulă printr-o rezoluţie, se decide de către organul plenar al organizaţiei. Din moment ce toţi membrii organizaţiei contribuie la suportarea cheltuielilor acesteia, organul care decide asupra cuantumului şi distribuţiei acestor cheltuieli nu poate fi altul decât cel în care sunt reprezentaţi toţi membrii. În al doilea rând, de vreme ce prin buget se asigură mijloacele materiale de realizare a obiectivelor organizaţiei, este firesc ca toţi membrii organizaţiei să se poată pronunţa în legătură cu acesta.

În general, organele supreme ale organizaţiilor internaţionale aduc rareori amendamente la bugetele supuse aprobării lor, întrucât până în această fază au loc o serie de ajustări şi corectări estimărilor bugetare iniţiale elaborate de secretariate.

În privinţa majorităţii cerute pentru adoptarea bugetului, reglementările sunt diferite. Unele organizaţii, printre UNESCO, OMS, OACI etc., aprobă bugetul cu majoritate simplă. Altele, în rândul cărora se numără OIM, FAO, ONU, AIEA, adoptă aceeaşi decizie cu o majoritate de două treimi. În cadrul NATO, OECD sau Uniunea Europeană bugetul se aprobă prin votul unanim al statelor membre.

3.3. Execuţia bugetară. Administrarea bugetului unei organizaţii internaţionale, ca

şi pregătirea acestuia incumbă conducătorului administrativ al organizaţiei, care dispune plăţile în limita sumelor aprobate şi pentru scopurile pentru care aceste



75

sume au fost alocate. El nu este însă obligat să cheltuiască, în totalitate, sumele alocate. Pentru asigurarea unei execuţii raţionale a bugetului, el trebuie să se bucure însă de o anumită flexibilitate, în limita fondurilor alocate, cu atât mai mult cu cât, organul suprem al unei organizaţii nu poate să anticipeze, în cazurile, cu deplină exactitate, toate nevoile şi priorităţile financiare. În aceste împrejurări, sub supravegherea unui organ desemnat de organul suprem, conducătorul administrativ al organizaţii, poate transfera sume de la o secţie a bugetului la alta. În cazul ONU, Secretarul General poate proceda la asemenea operaţii, sub supravegherea Comitetului consultativ privind problemele administrative şi bugetare.

Pentru a acoperi cheltuielile rezultând din situaţii neprevăzute se constituie, în cadrul bugetelor organizaţiilor internaţionale anumite fonduri speciale, a căror utilizare urmează reguli financiare proprii fiecărei organizaţii. Aceste reguli stabilesc, de asemenea, şi procedurile de urmat în situaţia unor eventuale surplusuri bugetare. În general, se înregistrează următoarele două împrejurări în care pot apărea surplusuri în urma execuţiei bugetare: atunci când veniturile organizaţiei depăşesc cheltuielile efective sau atunci când cheltuielile făcute sunt mai mici decât estimările. Prima împrejurare este specifică organizaţiilor financiare, ale căror venituri din servicii către membri depăşesc, de regulă, cheltuielile lor totale.

O asemenea situaţie nu se întâlneşte în cazul organizaţiilor ale căror venituri provin, în principal, din contribuţiile statelor membre, în temeiul cărora se calculează veniturile organizaţiei. Atunci când cheltuielile sunt mai mici decât estimările bugetare, surplusurile sunt returnate statelor membre, de regulă prin reducerea contribuţiei lor în următorul an financiar.

3.4. Controlul execuţiei bugetare. În materie de control al execuţiei bugetare se

disting două forme pe care acest control le îmbracă: - verificarea internă se realizează prin serviciile de control ale organizaţiei, ce

funcţionează sub autoritatea şefului administrativ al acesteia (Secretarul General sau Directorul General). Controlul financiar intern vizează conformitatea operaţiunilor şi plăţilor cu prevederile bugetare şi, în general, folosirea eficientă a resurselor organizaţiei.

- verificarea externă vizează o gamă mai largă de aspecte, printre care: sublinierea cheltuielilor nejustificate în mod corespunzător; cazuri de fraudă, risipă sau cheltuieli improprii de fonduri, categoriile de cheltuieli care pot angaja organizaţia la alte cheltuieli, pe o scară mai largă; cheltuieli care depăşesc alocaţiile stabilite prin buget; cheltuielile socotite ca necorespunzând intenţiilor organului suprem al organizaţiei etc. Teme şi întrebări:

1. Care sunt elementele definitorii ale organizaţiilor internaţionale? Prin ce se caracterizează personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţională?

2. Precizaţi care sunt modalităţile de modificare a actului constitutiv al organizaţiilor internaţionale?

3. În ce constă temeiul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale? 4. În ce situaţii se poate manifesta apariţia unor state ca modalitate de dobândire

a calităţii de membru într-o organizaţie internaţională?



76

5. Care este temeiul juridic al acordării de privilegii şi imunităţi organizaţiilor internaţionale, precum şi funcţionarilor acestora?

6. Realizaţi un sumar al unui act constitutiv al unei organizaţii regionale economice.

Bibliografie obligatorie

1) Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, All Beck, ediţia a III-a, 2003; 2) A. Năstase, B. Aurescu, A. Jura, Drept internaţional – Sinteze pentru examen, 2002; 3) Philippe Sands, Pierre Klein, Bowett’s Law of International Institutions, ediţia a 5a, 2001; 4) C.A. Colliard, Institutions des relations internationales, Dalloz, 1990; 5) D. Dormoy, Droit des organisations internationales, Dalloz, 2000; 6) Site-ul Internet al Organizaţiei Naţiunilor Unite: http://www.un.org/ Bibliografie facultativă

1) Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie „Anumite cheltuilei ale Organizaţiei Naţiunilor Unite” – aviz consultativ al C.I.J. cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.17 para 2 al Cartei ONU din 20 iulie 1962; 2) Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie „Repararea prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite” – avizul consultativ al C.I.J. din 11 aprilie 1949;



77

CAPITOLUL IV Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

§ l. Societatea Naţiunilor - precursoarea ONU

• Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului nostru. • În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată, ale cărei principale idei, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului. Ultimul dintre acestea are în vedere constituirea unei Ligi a Naţiunilor. • În Marea Britanic, primul plan pentru constituirea unei Ligi a Naţiunilor, sponsorizat de guvern, a fost iniţiat de un comitet de istorici, diplomaţi şi jurişti, condus de lordul Phillimore. În Franţa, un plan similar a fost elaborat de o comisie ministerială condusă de Leon Burgeois. • La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat, în unanimitate, în sesiunea plenară a Conferinţei de pace din l aprilie 1919. Întrucât Pactul era inclus în Tratatul de la Versailles, ca parte a acestuia, data oficială de constituire a Societăţii Naţiunilor coincide cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace, după ratificările necesare, şi anume 10 ianuarie 1920.

1.1 Principalele trăsături.

• Cele mai importante scopuri Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului. Sistemul instituit de Pact pentru menţinerea păcii se bazează pe două principii:

1) membrii Societăţii sunt de acord să respecte şi să apere integritatea teritorială şi independenţa politică a altor state; şi

2) orice război sau ameninţarea cu războiul reprezintă o problemă a întregii organizaţii. • Printre căile şi mijloacele pentru înfăptuirea acestor principii se au în vedere, în primul rând, negocierile între părţile în dispută. Atunci când negocierile nu conduc la reglementarea diferendului, părţile la acesta sunt de acord să-l supună arbitrajului, reglementării judiciare sau considerării lui de către Consiliul Ligii, în cazurile în care recomandările Consiliului sunt adoptate în unanimitate, exceptând votul părţilor în dispută, în cazul în care sunt membre ale Consiliului, membrii Ligii sunt de acord să nu se angajeze în război cu statele care au acceptat asemenea recomandări. Dacă unanimitatea nu se poate obţine, membrii sunt liberi să întreprindă acţiuni individuale.

Potrivit Pactului, o violare a obligaţiilor privind menţinerea păcii urma să fie interpretată ca un act de război împotriva tuturor membrilor Ligii. Într-o asemenea situaţie, sancţiunile prevăzute în art. 16 al Pactului, ca acţiuni colective, erau: statul agresor putea fi supus unei izolări economice şi politice totale, ale cărei costuri



78

directe şi indirecte urmau să fie suportate, în mod echitabil, de către toţi membrii. Nici un stat agresor n-ar fi putut rezista presiunilor rezultate din măsurile impuse de Consiliu, inclusiv de ordin militar, dacă toţi membrii cooperau în aplicarea lor. • Din punctul de vedere al structurii funcţionale, notăm existenţa a trei organe principale:

1) Adunarea, organ plenar, toate statele Societăţii Naţiunilor fiind în mod automat membre ale Adunării şi dispunând de un singur vot. Adunarea şi-a creat şase comitete plenare a căror competenţă privea următoarele probleme: a) juridice; a) organizaţii tehnice; c) reducerea armamentelor; d) buget şi finanţe; e) probleme sociale şi umanitare şi f) probleme politice. În comitetele plenare deciziile puteau fi luate şi cu majoritate de voturi. În schimb, în Adunarea plenară, exceptând, în general, problemele de procedură, deciziile în problemele importante impuneau unanimitatea voturilor. 2) Consiliul, un organ cu compoziţie restrânsă în care statele membre dispuneau de un singur vot, având atribuţii în domenii ca: (i) reglementarea disputelor; (ii) expulzarea membrilor care violează prevederile Pactului; (iii) formularea planurilor de dezarmare; (iv) formularea recomandărilor privind căile de punere în aplicare a prevederilor Convenţiei privind reglementarea disputelor şi aplicarea de sancţiuni ş.a. În comun cu Adunarea, Consiliul mai avea responsabilităţi privind: (a) numirea Secretarului General al Ligii, (b) alegerea membrilor Curţii Permanente de Justiţie Internaţională şi (c) schimbările raportului dintre numărul membrilor permanenţi şi nepermanenţi ai Consiliului. În privinţa numărului membrilor acestui organ, prin Pact s-a avut în vedere constituirea unui organ restrâns, format din nouă membri, dintre care cinci - SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia - aveau statut de membri permanenţi, alături de patru membri nepermanenţi. Întrucât Pactul permitea Consiliului şi Adunării să opereze schimbări, privind ambele categorii de membri, componenţa Consiliului a variat continuu. 3) Secretariatul care îndeplinea funcţii administrative. • Pentru coloniile puterilor centrale, învinse în război, Pactul Societăţii Naţiunilor instituie sistemul „mandatelor”, încredinţate „naţiunilor avansate”, precizate expres în Pact: Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. În Pact sunt descrise trei categorii de mandate - A, B şi C - funcţie de dezvoltarea politică a fiecărui teritoriu sub mandat: cele din categoria A apropiindu-se de statalitate deplină, iar cele categoria C, apte să ajungă la acest statut într-un viitor previzibil. • Pactul mai prevede, fără a stabili un cadru operaţional corespunzător50, sarcini pentru organizaţie în domeniul economic şi social, ca şi în legătură cu dezarmarea.

1.2. Evaluare de ansamblu. • Privită din punctul de vedere al scopului pentru care a fost constituită

(menţinerea păcii, prin reglementarea disputelor pe cale paşnică, şi prevenirea izbucnirii unui nou război), se poate aprecia că Societatea Naţiunilor şi-a îndeplinit doar parţial obiectivele. În prima decadă a activităţii sale, Societatea s-a implicat, cu rezultate satisfăcătoare, în soluţionarea a circa 30 de dispute.

50 Cu excepţia deciziei privind constituirea şi funcţionarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii.



79

Sistemul instituit de Pact pentru reglementarea diferendelor şi-a dovedit însă slăbiciunile şi ineficienţa atunci când una din părţi la diferend a fost o mare putere.

• Desigur că, apreciate în comparaţie cu speranţele popoarelor pentru păstrarea păcii, realizările Societăţii Naţiunilor par nesemnificative. Măsurate însă în comparaţie cu aspiraţiile anterioare către o societate internaţională mai ordonată, se poate considera că Societatea Naţiunilor a reprezentat un punct de cotitură în dezvoltarea cooperării dintre state.

• Societatea Naţiunilor a marcat o evoluţie decisivă în istoria organizaţiilor internaţionale: ea constituie prima tentativă în istoria societăţii internaţionale de a face să funcţioneze o organizaţie politică, cu caracter universal, înzestrată cu organe permanente, a căror funcţionare permitea cooperarea dintre state. Societatea Naţiunilor a introdus o nouă formă a diplomaţiei multilaterale instituţionalizate şi, în ciuda eşecurilor sale, a oferit o experienţă care a fost larg folosită în conturarea organizaţiei ce i-a luat locul - Organizaţia Naţiunilor Unite.

§2. Actele premergătoare constituirii ONU

• Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată oficial prin declaraţia semnată la Moscova, la 30 octombrie 1943, de către miniştrii de externe al SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) ambasadorul Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung). • Un moment important îl constituie lucrările Conferinţei la nivel înalt de la Teheran (decembrie 1943), în cadrul preşedintele SUA - F. D. Roosevelt, a prezentat planul american privind crearea unei organizaţii mondiale. • Declaraţia puterilor aliate, semnată la 12 iunie 1941 la Londra51, reprezintă primul pas în procesul de constituire a Naţiunilor Unite. Semnatarii declaraţiei, recunoscând că „singura bază adevărată pentru o pace trainică este voinţa de cooperare a popoarelor libere, lutr-o lume în care, despovăraţi de ameninţarea agresiunii, toţi pot să se bucure de securitatea economică şi socială”, îşi declară intenţia „de a lucra împreună, şi cu alte popoare libere, atât în timp de război, cât şi în timp de pace, pentru atingerea acestui ţel”. • „Carta atlantică”, semnată la 14 august 1941, numele sub care este cunoscută declaraţia comună a preşedintelui SUA, F. D. Roosevelt, şi a primului ministru al Marii Britanii, W. Churchill, cuprinde principiile după care, potrivit concepţiei celor doi conducători, urmau să fie aşezate relaţiile dintre state, „după distrugerea finală a tiraniei naziste”. • Declaraţia Naţiunilor Unite a fost semnată la Washington la 1 ianuarie 1942, de reprezentanţii a 26 de naţiuni52, care luptau împotriva puterilor Axei. În această declaraţie, cele 26 de guverne semnatare îşi exprimă acordul cu scopurile şi

51 Declaraţia a fost semnată de reprezentanţi ai Australiei, Canadei, Noii Zeelande şi Marii Britanii. Ea mai poartă semnătura generalului Charles de Gaulle şi a reprezentanţilor guvernelor în exil ale Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei şi Iugoslaviei. 52 Australia, Belgia, Canada, China, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Republica Olanda, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Panama, Polonia, Africa Sud, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA şi Iugoslavia.



80

principiile proclamate de ”Carta Atlantică” precum şi sprijinul lor pentru realizarea acestora. La această declaraţie au aderat ulterior, încă 22 de state53. • Planurile concrete pentru crearea ONU au fost trasate Conferinţa de la Dumbarton Oaks54. La 7 octombrie 1944 au fost date publicităţii, din partea celor patru mari puteri „Propunerile pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale”. • La Conferinţa tripartită la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945, conducătorii celor trei mari puteri - SUA, Anglia şi URSS - au exprimat punctul de vedere potrivit căruia constituirea unei organizaţii internaţionale generale pentru menţinerea păcii şi securităţii este esenţială „atât pentru prevenirea agresiunii cât şi pentru înlăturarea cauzelor politice, economice şi sociale ale războiului, printr-o strânsă şi continuă colaborare a popoarelor iubitoare de pace”. Cu acest prilej s-a ajuns la un acord şi cu privire la ţările ce urmau a fi invitate la Conferinţă: statele care declaraseră război unuia sau mai multor state ale Axei, până la l martie 1945. • Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. Textul Cartei, structurat în 19 capitole şi cuprinzând 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară a Conferinţei, Ia 25 iunie 1945. A doua zi a avut loc ceremonia semnării55. Carta a intrat în vigoare patru luni mai târziu, la 24 octombrie 1945, atunci când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi majoritatea celorlalte state semnatare au de instrumentele de ratificare.

§3. Scopuri şi principii

• Organizaţia Naţiunilor Unite poate definită ca o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale - state suverane - cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ONU nu este o organizaţie supranaţională şi nici nu are competenţele unui guvern mondial, reprezentând o organizaţie de state suverane.

3.1. Scopuri – enunţate în articolul 1 al Cartei O.N.U.

1) Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Alin. 1 al art. 1 din Carta O.N.U. al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a) măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b) aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional, care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.

53 Mexic, Filipine, Etiopia, Irak, Brazilia, Bolivia, Iran, Columbia, Liberia, Franţa, Ecuador, Peru, Chile, Paraguay, Venezuela, Uruguay, Turcia, Egipt, Arabia Saudită, Siria, Liban. Danemarca n-a putut să semneze oficial aderarea, dar a fost considerată ca fiind alături de puterile aliate. 54 O vilă rezidenţială în capitala SUA, şi centru de cercetări, azi muzeu. 55 Polonia a fost invitată la Conferinţă cu condiţia ca guvernul său să fie recunoscut de toate cele 4 mari puteri. Deşi nu a participat la lucrări i s-a rezervat loc de semnătură, ca membru fondator al ONU.



81

2) Realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Potrivit prevederilor articolelor incluse în capitolul X, rezultă că principalul organ desemnat de Cartă pentru înfăptuirea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social este Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). 3) Realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării Generale şi Consiliului Economic şi Social. 4) Dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Deşi subliniază că temeiul acestor relaţii îl constituie respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, Carta nu precizează, ca în cazul scopurilor mai sus înfăţişate, căile de implementare a acestui obiectiv. 5) Într-o manieră tot atât de vagă sunt înscrise, în art. l sau în preambul şi alte obiective, cum sunt: a) luarea de măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale; b) practicarea toleranţei şi convieţuirea împreună ca buni vecini; c) acţionarea organizaţiei ca centru de armonizare a eforturilor naţiunilor pentru realizarea scopurilor Cartei.

3.2. Principii – enunţate în art. 2 din Carta ONU.

• Aceste principii au forţă obligatorie, ele reprezentând obligaţii fundamentale pentru orice stat membru al ONU, din momentul ratificării Cartei de către state. • Încălcarea unora dintre principiile consacrate în Cartă, mai ales a principiului nerecurgerii la forţă, nu duce la negarea valorii lor normative, a căror validitate şi opozabilitate rezultă din natura tratatului în baza căruia statele au devenit membre ONU şi nu din practica fluctuantă a unora dintre membrii săi. • Principiile cuprinse în Carta ONU, în principal în art. 2, dar şi în alte secţiuni, se constituie într-un corp de norme fundamentale, în temeiul cărora se reglementează şi funcţionarea ONU. • Aceste norme, aşa cum apar în Cartă, nu sunt în toate cazurile suficient de explicite iar, în legătură cu unele dintre ele nu sunt specificate căile punerii lor în aplicare. În aceste împrejurări, începând cu anul 1962, Adunarea Generală a ONU s-a angajat într-un proces de codificare a principiilor ce guvernează raporturile dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite. Primele documente în acest sens sunt rezoluţiile 181556, şi 262557 (p. 198 orig.). • Rezoluţia 1815(XVII)/18.12.1962 enumeră cele şapte principii ce trebuie să guverneze raporturile interstatale şi anume58: (1) nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa; (2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale; (3) neamestecul în treburile interne ale altor state; (4) îndatorirea statelor de a coopera între ele; (5) dreptul popoarelor la autodeterminare; (6) egalitatea suverană a statelor şi (7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). • Rezoluţia 2625(XXV)/24.10.1970, care cuprinde „Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU”, reia şi parafrazează textele din Cartă, pentru anumite 56 Rez. A. G. 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962. 57 Rez. A. G. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970. 58 Exprimate în formă simplificată.



82

principii, iar pentru altele, aduce precizări importante privind sensul şi obligaţiile rezultând din aplicarea lor, din exemplificăm: - Rezoluţia 2625 dezvoltă conţinutul noţiunii de suveranitate precizând, printre altele, că: „fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state”, că „integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile” „fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic, social, economic şi cultural”. - Principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, enunţat de Cartă în art. 2 alineatul 3, este reluat pe larg în rezoluţia 2625 şi considerat o obligaţie pozitivă, întrucât statele „trebuie să-şi regleze diferendele lor internaţionale cu alte state prin mijloace paşnice”.

§4. Membrii - dobândirea calităţii de membru al ONU s-a realizat pe două căi59:

a) prin participarea la elaborarea actului constitutiv; şi b) prin aderare. Drept urmare, s-a ajuns la stabilirea a două categorii de membri: membrii originari şi membrii admişi.

4.1. Membrii originari – această categorie (cuprinzând 51 de state) include

statele care au fost invitate şi au participat în Conferinţa de la San Francisco, în cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat mai înainte, în 1942, Declaraţia Naţiunilor Unite60. Toate cele 51 de state declarate ca membri fundatori au ratificat Carta ONU înainte de sfârşitul anului 1945.

Deşi în general membri ai unei organizaţii internaţionale sunt statele, prin excepţie de la această regulă, Naţiunile Unite au inclus în lista membrilor originari India şi Filipine, deşi transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entităţi a avut loc, în ambele cazuri, mai târziu. De asemenea, în baza înţelegerilor de la Yalta, Ucraina şi Bielorusia au fost considerate membri fondatori ai ONU, cu toate că nu îndeplineau condiţia statalităţii.

4.2. Aderarea. De la crearea ONU până în prezent numărul statelor care au

aderat la ONU este de 140, iar împreună cu membrii originari numărul total al membrilor ONU a ajuns în prezent la 191. • Potrivit art. 4 alin. 1 al Cartei, pot deveni membri ai Naţiunilor Unite toate statele „iubitoare de pace”, care „acceptă obligaţiile Cartei” şi care „după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească”. • Orice ţară care doreşte să devină membru ONU trebuie să înainteze o cerere către Consiliul de Securitate, însoţită de o declaraţie că acceptă obligaţiile înscrise în Cartă. Potrivit art. 4 alin. 2 al Cartei, admiterea ca membru al ONU a statelor care îndeplinesc condiţiile arătate, „se face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate”. Potrivit art. 18, hotărârile Adunării Generale privind admiterea de noi membri, fiind considerate în categoria hotărârilor referitoare la problemele importante ale Organizaţiei, se iau cu o majoritate de două treimi din

59 Vezi Supra, Cap. III, Secţiunea 1. 60 La conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state. Polonia, deşi n-a participat la Conferinţă, a fost inclusă în categoria membrilor fondatori ai ONU, în baza semnării Declaraţiei menţionate în 1942.



83

membrii prezenţi şi votanţi. În privinţa recomandării Consiliului de Securitate, ce condiţionează supunerea unei cereri de admitere votului Adunării Generale, aceasta trebuie să întrunească votul afirmativ a nouă membri (din 15), cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi ai acestui organ. În deliberările Consiliului şi hotărârile acestuia, nu au stat pe primul plan îndeplinirea cerinţelor statutare ale candidaţilor la aderare, ci consideraţiile de oportunitate politică, care au prevalat în mod frecvent. • Pentru depăşirea acestei situaţii de blocaj din cadrul Consiliului de Securitate au fost avansate mai multe propuneri privind procedura de admitere. Dintre acestea este de reţinut propunerea ca numai Adunarea Generală să fie împuternicită să decidă admiterea, ori ca problema obţinerii calităţii de membru ONU să fie considerată, în Consiliul de Securitate, ca problemă de procedură, ceea ce presupune neexercitarea dreptului de veto de către membrii permanenţi ai acestui organ. Dar, din moment ce problema admiterii de noi membri în ONU era mai degrabă de ordin politic decât procedural, în 1955, s-a ajuns ia o înţelegere având acest caracter. Este vorba de o înţelegere „pachet” (package deal), în baza căreia un grup de state au votat în favoarea unor candidaturi, la care se opuseseră anterior, cu condiţia votului afirmativ al altui grup de state, pentru candidaţii pe care acest grup nu-i agrease până atunci. În urma acestui aranjament au devenit membri ai ONU 16 state, data primirii lor în ONU fiind aceeaşi: 14 decembrie 195561. • După această dată, admiterea de noi membri în ONU a evoluat către un anumit automatism, calitatea de membru obţinându-se după depunerea cererii de aderare, în general, la un interval de timp scurt. Cea mai importantă perioadă, din punct de vedere al creşterii numărului membrilor ONU, deci al universalizării sale, o reprezintă decada anilor 1960-1970, în timpul căreia, ca urmare a decolonizării, s-au alăturat acestei organizaţii un număr de 42 de state.

4.3. Pierderea calităţii de membru ONU. a) Retragerea voluntară - la Conferinţa de la San Francisco, după lungi

dezbateri, s-a hotărât să nu se includă în Cartă nici o prevedere privind retragerea unui membru din Organizaţie.

S-a apreciat totuşi că Naţiunile Unite nu urmăresc scopul de a obliga un stat membru să continue să coopereze în cadrul Organizaţiei, dacă statul respectiv se simte constrâns să se retragă datorită unor „împrejurări excepţionale”.

În existenţa de peste 50 de ani a Organizaţiei Mondiale un singur stat, Indonezia, a anunţat în ianuarie 1965, retragerea sa din această organizaţie, însă după numai 20 de luni (septembrie 1966), Indonezia a revenit asupra acestei hotărâri.

b) Suspendarea din calitatea de membru - articolul 5 al Cartei prevede că un membru ONU poate fi suspendat din „exerciţiul drepturilor şi privilegiilor decurgând din calitatea de membru”, în cazul în care împotriva acestuia „Consiliul de Securitate a întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere”. • Decizia de suspendare urmează să fie luată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate. Întrucât, suspendarea este enumerată în art. 61 Vezi Rez. A. G. 995 (x) din 14 decembrie 1955 şi Doc. A/3099, punctul 21 al ordinii de zi. Aceste state sunt: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Ungaria, Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Spania, Sri Lanka.



84

18 al Cartei, ca problemă importantă, decizia Adunării Generale cu privire la aceasta trebuie adoptată cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. În privinţa recomandării Consiliului de Securitate, aceasta trebuie să întrunească votul afirmativ a nouă membri cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi (art. 27). Repunerea în drepturi şi privilegii a statului eventual suspendat, revine Consiliului de Securitate (art. 5), fără intervenţia Adunării Generale. • În practica de până acum a Naţiunilor Unite nici un stat membru nu a fost suspendat din calitatea sa de membru. • Trebuie totuşi reţinut că articolul 5 încorporează suspendarea ca o sancţiune adiţională măsurilor coercitive luate împotriva unui membru, în baza prevederilor articolelor cuprinse în capitolul VII al Cartei. Însă cum cheia întregului proces al suspendării rezidă în hotărârile Consiliului, atât la declanşarea cât şi la încheierea acestui proces, iar aceste hotărâri nu pot fi luate decât cu votul concurent al membrilor săi permanenţi, apare logic că prevederile art. 5 nu ar putea fi aplicabile membrilor Consiliului de Securitate. • Un caz special de suspendare, nu a calităţii de membru, ci a exerciţiului unor drepturi, decurgând din această calitate, este şi acela prevăzut de art. 19 ai Cartei ONU. În conformitate cu acest articol, un stat care nu şi-a achitat contribuţia la bugetul organizaţiei, echivalentă cu valoarea pe doi ani a acesteia, poate fi suspendat prin votul Adunării Generale a ONU, din exerciţiul dreptului de vot în cadrul acestui organ principal al ONU62.

c) Excluderea - în conformitate cu prevederile articolului 6 al Cartei, un stat poate fi exclus din ONU atunci când „încalcă în persistent mod principiile” cuprinse în Cartă. • Decizia în acest sens aparţine Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate, atât hotărârea Adunării Generale cât şi recomandarea Consiliului Securitate să urmând să întrunească numărul de voturi impus de Cartă: majoritatea calificată de două treimi din membrii prezenţi şi votanţi în cazul Adunării şi votul a nouă membri, incluzând votul celor 5 membri permanenţi, în cazul Consiliului. • Spre deosebire de actul suspendării, asupra căruia Consiliul de Securitate poate reveni, hotărând restabilirea drepturilor privilegiilor statului suspendat, actul excluderii rămâne definitiv. Pentru a reveni în organizaţie un stat exclus trebuie să-şi depună din nou candidatura, în condiţiile stipulate în art. 4 al Cartei, privind admiterea de noi membri. • Un stat exclus din ONU nu mai poate face parte nici instituţiile sale specializate şi organizaţiile internaţionale, care condiţionează calitatea de membru al lor de calitatea de membru ONU. Statul respectiv poate reveni în aceste organizaţii după redobândirea calităţii de membru ONU.

Încercările de până acum de punere în aplicare a prevederilor art. 6 nu s-au materializat: nici un stat membru ONU nu a fost exclus din Organizaţie

§5. Structurile ONU Carta Naţiunilor Unite, în art. 7 alin. l, indică următoarele şase organe principale

ale Naţiunilor Unite: 1) Adunarea Generală; 2) Consiliul de Securitate;

62 Vezi supra, cap. VI, Secţiunea 1.



85

3) Consiliul Economic şi Social; 4) Consiliul de Tutelă; 5) Curtea Internaţională de Justiţie; 6) Secretariatul.

• Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află, totuşi, din punctul de vedere al independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite. • Ceea ce aduce nou Carta, în privinţa sistemului de organe ONU, în comparaţie cu Pactul Societăţii Naţiunilor, este posibilitatea creării de organe subsidiare (art. 7 alin. 2), limitată doar de „necesitatea învederată”. S-a deschis astfel calea dezvoltării instituţionale a sistemului Naţiunilor Unite, a cărui extindere autorii Cartei, probabil, n-au presupus-o. Facultatea de a crea organe subsidiare aparţine tuturor organelor principale ale ONU. Cel mai adesea, organele subsidiare poartă denumirea de „comisii”, „comitete” ori „subcomisii”. Sub egida Adunării Generale a ONU s-au înfiinţat însă şi organe subsidiare purtând denumirea de „conferinţă” (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare - UNCTAD), de „organizaţie” (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială - ONUDI, devenită ulterior instituţie specializată)63, de „institut” (Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare - UNITAR), de „fond” (Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii – UNICEF) sau de „plan” (Planul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - PNUD) care, la rândul lor, şi-au constituit sisteme proprii de organe.

§6. Adunarea Generală - apare ca fiind organul care şi-a adus cea mai

importantă contribuţie în a conferi ONU calitatea de „centru de armonizare” a acţiunilor statelor pentru atingerea scopurilor comune proclamate de Cartă. Cu timpul, Adunarea Generală a, dobândit, din ce în ce mai mult, o poziţie de supraveghere generală a activităţilor Organizaţiei.

6.1. Alcătuire. Potrivit art. 9 al Cartei, Adunarea Generală se compune din toţi

membrii Naţiunilor Unite. Dreptul unui stat de a fi reprezentat în Adunarea Generală, imediat ce a fost admis ca membru ONU, nu a fost niciodată contestat sau pus sub semnul îndoielii. Carta limitează la cel mult cinci numărul reprezentanţilor statelor în cadrul Adunării. Uneori, reprezentarea unor state a fost indirect nerecunoscută, prin intermediul procedurii de verificare a deplinelor puteri.

Prin Regulamentul interior se admite desemnarea, în cadrul delegaţiei unui stat, a cinci supleanţi şi „atâţia consilieri, consilieri tehnici şi experţi câţi consideră necesar fiecare delegaţie”. Votul unei delegaţii poate fi exprimat şi de către consilieri sau experţi.

Deplinele puteri ale reprezentanţilor, emanate de la şeful statului, şeful guvernului sau ministrul afacerilor externe, împreună cu lista tuturor membrilor delegaţiei (supleanţi, consilieri, experţi trebuie comunicată Secretarului General, dacă este posibil, cu o săptămână înaintea deschiderii sesiunii Adunării Generale. Imediat după deschiderea acesteia, la propunerea preşedintelui Adunării, se numeşte o Comisie de verificare a deplinelor puteri formată din 9 membri.

6.2. Funcţii şi competenţe - competenţele de ansamblu ale Adunării Generale

sunt precizate în art. 10 al Cartei, potrivit căruia „Adunarea Generală poate discuta 63 Vezi infra, cap. IX.



86

orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă...” şi poate face „recomandări Membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate ori Membrilor Organizaţiei şi Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Rezultă astfel că puterile şi funcţiile Adunării Generale se extind la toate domeniile ce ţin de competenţa ONU, aşa cum acestea sunt determinate în articolul 1 al Cartei privind scopurile şi principiile ONU, şi cum sunt detaliate în alte articole ale Cartei.

• Dintre competenţele privind funcţionarea Organizaţiei, pentru care Adunarea Generală este abilitată să acţioneze singură, menţionăm:

- Alegerea metodelor de organizare a propriilor lucrări, în care sens, în baza propriului regulament de procedură, Adunarea Generală îşi organizează lucrările sesiunilor, alege organele conducătoare ale acestora şi creează organe subsidiare, a căror varietate reflectă marea diversitate a sarcinilor şi domeniilor de acţiune cu care este ea învestită;

- Desemnarea membrilor altor organe ale ONU. Este de competenţa Adunării Generale de a alege membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, luând în considerare contribuţia statelor candidate la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a altor scopuri ale Organizaţiei şi principiul repartiţiei geografice şi echitabile64. De asemenea Adunarea Generală alege cei 54 de membri ai Consiliului Economic şi Social65, precum şi o parte din membrii Consiliului de Tutelă;

- Gestionarea resurselor financiare ale Organizaţiei, în care sens stabileşte contribuţiile statelor membre, aprobă şi controlează execuţia bugetară şi examinează bugetele administrative ale instituţiilor specializate66.

• Adunarea Generală, ca organ plenar ONU, nu poate realiza anumite competenţe privind activităţile Organizaţiei decât printr-o acţiune concertată, împreună cu Consiliul de Securitate. Competenţele partajate de cele două organe privesc, pe de parte, statutul statelor membre şi, pe de altă parte, anumite funcţii elective, după cum urmează:

- În ceea ce priveşte statutul statelor membre, avem în vedere: (a) admiterea de noi membri care impune recomandarea Consiliului de Securitate67 şi (b) aplicarea de sancţiuni în anumite condiţii68.

- În cea de a doua situaţie, privitoare la anumite funcţii elective, ne referim la: (a) alegerea Secretarului General al ONU ori (b) a judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea că dacă în cazul alegerii Secretarului General decizia Adunării Generale este condiţionată de o recomandare pozitivă a Consilii de Securitate, în cazul alegerii judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, cele două organe: Adunarea Generală şi Consiliul Securitate - acţionează paralel, independent unul de altul69.

64 Vezi art. 23 al Cartei. 65 Vezi art. 61 al Cartei. 66 Vezi art. 17 al Cartei. 67 Vezi art. 4 al Cartei. 68 Vezi articolele 5 şi 6 ale Cartei privind suspendarea sau excluderea unui stat din organizaţie. 69 Vezi art. 8 al Statutului CIJ.



87

• Cu privire la puterile şi funcţiile Adunării Generale legate realizarea scopurilor ONU, dintre care menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ori dezvoltarea economică şi socială, reţinem:

- Competenţe referitoare la statutul „teritoriilor şi popoarelor dependente”. Pornind de la art. 1 al Cartei şi folosindu-se de unele din dispoziţiile Cartei privind regimul internaţional de tutelă70, Adunarea Generală şi-a afirmat asupra tuturor situaţiilor coloniale şi şi-a întărit progresiv controlul asupra procesului decolonizării. În cadrul Adunării fenomenul colonial a fost considerat ca sistem internaţional unitar, Prin Declaraţia 1514 (XV) din 1960 privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale s-a obţinut condamnarea directă, globală şi definitivă, a fenomenului colonial. Astfel Adunarea Generală a sprijinit toate mişcările de eliberare naţională a teritoriilor dependente, a declarat legitimă recurgerea la lupta armată şi a condamnat acţiunile de represiune ale statelor administrante a teritoriilor sub tutelă.

- În exercitarea competenţelor privitoare la cooperarea în domeniul politic, în conformitate cu art. 13 alin. 1. lit. a., Adunarea Generală face recomandări având drept scop „a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui”. Raportul de interdependenţă dintre cooperarea politică şi dreptul internaţional apare evident: cooperarea în domeniul politic se manifestă mai des prin elaborarea de convenţii sau prin revizuirea tratatelor depăşite, care sunt impuse examinării statelor. Dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional apar astfel ca o prelungire naturală şi rezultat al cooperării statelor în domeniul politic.

Realizarea cooperării politice prin drept, a constituit o trăsătură majoră a strategiei Adunării Generale de influenţare a evoluţiei societăţii internaţionale, în care sens a creat şi structuri instituţionale potrivite. Dintre acestea, pe primul plan se situează Comisia de Drept Internaţional (CDI) şi Comisia Naţiunilor Unite pentru dreptul comercial internaţional (CNUDCI), prima având competenţă în domeniul dezvoltării progresive şi codificării dreptului internaţional public, iar cea de a doua, în elaborarea de proiecte de convenţii privind dreptul comercial internaţional.

- Competenţele Adunării Generale vizează şi domeniul drepturilor omului, principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale fiind înscris în Carta ONU ca unul din scopurile Naţiunilor Unite71 şi dezvoltat în art. 55 în care se arată că, în vederea creării condiţiilor de stabilitate şi de bunăstare, Naţiunile Unite „vor promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fară deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Aceasta înseamnă că: a) Organizaţia este abilitată să urmărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; b) ea este îndreptăţită să vegheze la respectarea reală, efectivă, a acestor drepturi de către orice stat; c) respectarea drepturilor omului devine o responsabilitate internaţională. Carta este însă lacunară cel puţin în două privinţe: (i) nu dă o definiţie a drepturilor omului şi (ii) nici nu indică căile şi mijloacele de punere în aplicare şi de garantare a acestor drepturi. Completarea acestor lacune i-a revenit Adunării Generale şi, sub directa sa îndrumare, ECOSOC şi Comisiei drepturilor omului din subordinea ECOSOC.

• În afara funcţiilor privind viaţa organizaţiei şi a celor referitoare la scopurile şi principiile Cartei, Adunarea Generală are competenţe şi exercită funcţii în

70 Cap. XI, XII, XIII (art. 73 - 91). 71 V. art. 1 alin. 3. al Cartei.



88

domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. În rezumat, asemenea funcţii, conferite prin articolele 10, 11, 12 şi 14 din Cartă, comportă:

- examinarea principiilor generale de colaborare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor; - discutarea oricăror probleme privitoare la acest domeniu; - sesizarea Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională; - iniţierea de studii şi formularea de recomandări în scopul de a promova colaborarea internaţională în domeniul politic; - soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale.

În privinţa implicării în soluţionarea diferendelor internaţionale, prin Cartă se stabileşte o delimitare funcţională între Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, Consiliului de Securitate revenindu-i un rol precumpănitor în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Astfel, Adunarea Generală poate: - discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale

(art. 11 alin. 2); - în legătură cu aceste probleme, poate face recomandări, fie statului ori statelor

interesate, fie Consiliului de Securitate (art. 11 alin. 2). - atunci când o asemenea problemă reclamă să se întreprindă o acţiune ea va fi

deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate, înainte sau după discutarea ei.

- în virtutea art. 14, Adunarea Generală poate recomanda măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între naţiuni...”.

Carta exclude competenţa Adunării Generale de a face recomandări în două situaţii:

a) atunci când o problemă privind pacea şi securitatea internaţională reclamă să se întreprindă o acţiune (art. 11 alin. 2). În acest caz problema va fi deferită Consiliului de Securitate.

b) atunci când în privinţa unui diferend sau unei situaţii Consiliul de Securitate îşi exercită funcţiile care îi sunt atribuite prin Cartă (art. 10 alin. 2), caz în care Adunarea Generală poate face recomandări numai dacă Consiliul de Securitate îi cere acest lucru.

• Un domeniu important, în care Adunării Generale îi sunt conferite competenţe prin Cartă şi în care ea exercită o serie de funcţii, este cel economic şi social. Obiectivele ca şi atribuţiile ONU, în legătură cu cooperarea economică şi internaţională, sunt precizate în capitolul IX al Cartei (art. 55-60). Înfăptuirea acestei dimensiuni revine:

- Adunării Generale, care potrivit art. 13, „iniţiază studii şi face recomandări” în scopul de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii” şi - Consiliului Economic şi Social, care va acţiona sub autoritatea Adunării Generale (art. 60), activitatea activitatea ECOSOC desfăşurându-se sub autoritatea şi îndrumarea Adunării Generale.

6.3. Organizarea lucrărilor.



89

- Adunarea Generală, se întruneşte, de regulă, o dată pe an, în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New York al Organizaţiei, în a treia a zi de marţi a lunii septembrie şi durează până la mijlocul lunii decembrie. La începutul fiecărei sesiuni Adunarea stabileşte durata ei, şi poate decide, în cazul unei agende încărcate, prelungirea sesiunii în anul calendaristic următor. - Adunarea Generală se poate întruni şi în sesiuni extraordinare, atunci când împrejurările o cer. Convocarea unei sesiuni extraordinare se face de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate, ori a majorităţii statelor membre. O sesiune extraordinară de urgenţă poate fi convocată, în termen de 24 de ore, la solicitarea Consiliului de Securitate (prin votul a cel puţin 9 din membrii săi, permanenţi sau nepermanenţi), ori a majorităţii statelor membre ONU. • La începutul fiecărei sesiuni anuale, Adunarea alege un Preşedinte al sesiunii, 21 Vicepreşedinţi, ca şi Preşedinţii celor şapte Comitete plenare ale Adunării Generale şi Preşedintele Comitetului de verificare a deplinelor puteri. Aceştia formează Biroul adunării (Comitetul General).

În alegerea preşedintelui fiecărei sesiuni anuale, care se face prin vot secret, există un acord tacit ca acesta să nu fie reprezentantul unuia din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Se urmăreşte asigurarea unei reprezentări geografice echitabile, prin rotirea, la preşedinţia Adunării, a celor cinci grupuri de state: Africa, Asia, Europa răsăriteană, America Latină, Occidentală şi alte state72. Principiul repartiţiei geografice este avut în vedere şi la alegerea vicepreşedinţilor Adunării şi a preşedinţilor celor şapte Comitete principale.

Biroul adunării examinează problemele legate de ordinea de zi a sesiunii respective, răspunde de coordonarea lucrărilor Comitetelor plenare ale adunării şi, în general, sprijină Preşedintele în conducerea lucrărilor sesiunii.

După alegerea Biroului sesiunii, se procedează la adoptarea ordinii de zi. • Datorită numărului mare al punctelor înscrise pe agenda fiecărei sesiuni (peste 160 în ultimii ani), Adunarea Generală distribuie, pentru dezbatere, peste 75% din acestea între cele şapte Comitete plenare, în funcţie de natura problemelor de care se ocupă fiecare comitet:

- Primul Comitet examinează problemele dezarmării şi securităţii internaţionale; - Comitetul Politic Special se ocupă de alte probleme politice, care nu intră în

competenţa Primului Comitet; - Al doilea Comitet are în competenţă probleme economice şi financiare; - Al treilea Comitet examinează problemele sociale, culturale şi umanitare; - Al patrulea Comitet este responsabil cu problemele decolonizării; - Al cincilea Comitet se ocupă de probleme administrative şi bugetare; - Al şaselea Comitet dezbate problemele juridice. Fiecare stat membru ONU are dreptul de a fi reprezentat în fiecare din cele şapte

Comitete plenare ale Adunării Generale. Lucrările Adunării Generale se desfăşoară în şedinţe plenare şi în dezbateri în

cele şapte Comitete plenare. Cea mai mare parte a şedinţelor plenare ale Adunării Generale sunt consacrate dezbaterii generale, în cursul căreia şefii delegaţiilor statelor membre, de regulă miniştrii afacerilor externe, prezintă poziţia ţărilor lor asupra celor mai importante probleme internaţionale şi fac aprecieri în legătură cu rolul şi îmbunătăţirile activităţii ONU. În şedinţele plenare mai sunt examinate 72 România a deţinut preşedinţia Adunării Generale a ONU la sesiunea din anul 1967.



90

punctele de pe ordinea de zi care se referă la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, primirea de noi membri, alegerea membrilor unor organe principale şi sunt adoptate proiectele de rezoluţii, supuse aprobării Adunării de către cele şapte Comitete plenare. De regulă, aceste proiecte sunt înaintate şedinţelor plenare ale Adunării Generale către sfârşitul sesiunii, după ce Comitetele plenare au încheiat examinarea lor. • Deşi sesiunile Adunării Generale au în fiecare an o durată determinată, de aproximativ trei luni, activitatea acestui organ al ONU se continuă prin lucrările unor organe subordonate, cum sunt: Comitetele speciale privind ştiinţa şi tehnologia, resursele naturale, spaţiul cosmic etc., sau alte organisme create de Adunarea Generală, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Consiliul Alimentar Mondial, Conferinţa Naţiunilor pentru Comerţ şi Dezvoltare sau Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii.

6.4. Adoptarea hotărârilor.

• Adoptarea hotărârilor în Adunarea Generală este o expresie a principiului egalităţii juridice dintre statele membre ONU şi a regulii majorităţii voturilor. Astfel, conform art. 18 alin. l al Cartei, „Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un vot”. • În ceea ce priveşte aplicarea regulii majorităţii, Carta stabileşte o distincţie între „chestiunile importante” şi „alte chestiuni”.

(A) Sunt considerate „chestiuni importante”, conform art. 18 alin. 2 al Cartei, următoarele:

- recomandările referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; - compunerea organizaţiei şi calitatea de membru (admiterea de noi membri,

suspendarea drepturilor decurgând din calitatea de stat membru sau excluderea); - compunerea organelor principale ale organizaţiei (alegerea membrilor

nepermanenţi al Consiliului de Securitate, membrilor Consiliului Economic şi Social şi ai Consiliului de Tutelă);

- funcţionarea regimului de tutelă; - bugetul organizaţiei. Carta precizează că hotărârile în „chestiunile importante” se iau cu majoritatea de

două treimi din membrii prezenţi şi votanţi. (B) Asupra tuturor celorlalte probleme (necalificate de Cartă drept „chestiuni

importante”), hotărârile în Adunarea Generale se adoptă cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi şi votanţi.

Carta lasă deschisă posibilitatea ca Adunarea Generală să decidă, prin majoritatea simplă a membrilor prezenţi şi votanţi, completarea „listei” chestiunilor calificate ca importante (art. 18 alin. 3). În cazul în care o asemenea completare are loc, în chestiunea respectivă hotărârile vor putea fi luate numai cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi.

În Comitetele plenare ale Adunării Generale hotărârile se adoptă printr-o majoritate simplă. • Cvorumul impus în şedinţele plenare ale Adunării Generale este de jumătate din statele membre ONU, în timp ce pentru Comitetele plenare este de o treime din numărul acestora.



91

• Hotărârile Adunării Generale mai pot fi adoptate, fără recurge la votul formal, prin consens, modalitate de decizie neprevăzută în Cartă73. Consensul se consideră realizat când se constată că, faţă de o anumită propunere, nu există nici o obiecţiune formală pentru adoptarea ei. Această constatare se face printr-o declaraţie a preşedintelui şi este, de regulă, rezultatul unor intense negocieri între participanţi. • Din dispoziţiile articolelor 10-14 ale Cartei, referite „Funcţii(le) şi puteri(le)” Adunării Generale, rezultă că hotărârile acesteia au doar caracterul unor recomandări, deci o autoritate politică şi morală, fiind lipsite de forţă juridică obligatorie. De la această regulă fac excepţie hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei, care sunt obligatorii atât pentru statele membre cât şi pentru organele subordonate.

Deşi lipsite de valoare juridică, rezoluţiile Adunării Generale ONU se impun statelor ca norme de comportament, în calitatea lor de membre ale organizaţiei. Statele nu pot încălca sau ignora cu uşurinţă rezoluţiile Adunării Generale, mai ales atunci când s-au pronunţat în favoarea acestora74.

§ 7. Consiliul de Securitate Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul

instituţional al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 24). Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie şi acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art. 25).

7.1. Compunere. Conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membri: permanenţi şi nepermanenţi. • Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin Cartă - Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii - şi şase membri nepermanenţi. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece, Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri. • Membrii nepermanenţi ai Consiliului sunt aleşi de Adunarea Generală pe perioade de câte doi ani, în fiecare an fiind aleşi câte cinci dintre ei. Potrivit dispoziţiilor Cartei, două criterii stau la baza alegerii membrilor nepermanenţi: 1) contribuţia statelor respective la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi al celorlalte obiective ale organizaţiei; 2) o repartiţie geografică echitabilă. Pentru îndeplinirea acestui al doilea criteriu, distribuţia celor zece membri nepermanenţi a fost convenită să se realizeze totdeauna astfel: 5 locuri pentru ţări din Africa şi Asia; 2 pentru America Latină, 2 locuri pentru Europa Occidentală şi 1 loc pentru Europa răsăriteană75. Acelaşi stat nu poate fi ales pentru două mandate consecutive, în calitate de membru nepermanent în Consiliul de Securitate. 73 Vezi supra, Capitolul V, Secţiunea 4. 74 Vezi supra, Capitolul V, Secţiunea 5. 75 România a fost, până în prezent, de trei ori membră în Consiliul de Securitate: în 1962



92

• Potrivit art. 31 al Cartei, Consiliul poate invita să participe lucrările sale, fără drept de vot, alte state membre ONU, când apreciază că interesele acestor state „sunt afectate în mod special” de problematica ce formează obiectul dezbaterilor.

7.2. Funcţionare. Consiliul de Securitate este un organ cu funcţionare

permanentă. El se întruneşte ori de câte ori împrejurările internaţionale o impun. Pentru aceasta, fiecare stat membru al Consiliului desemnează câte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei76. • Preşedinţia lucrărilor se asigură prin rotaţie, câte o lună, către reprezentantul fiecărui stat membru al Consiliului (în ordinea alfabetului în limba engleză). • Consiliul se convoacă de către Preşedintele în funcţiune, atunci când este sesizat, printr-o cerere, de către: 1) orice stat membru ONU; 2) Adunarea Generală; 3) Secretarul general al ONU; 4) un stat care nu este membru ONU, cu condiţia ca acesta să fie parte la diferendul ce-l supune dezbaterii Consiliului şi să declare expres că va accepta obligaţiile de reglementare paşnică prevăzute de Cartă; 5) Consiliul de Securitate se poate sesiza din oficiu, cu examinarea unui diferend sau situaţii, atunci când nici una din entităţile de mai sus nu acţionează. În asemenea cazuri, Consiliul poate interveni chiar împotriva voinţei părţilor în litigiu. • În ceea ce priveşte sesizarea Consiliului asupra unei situaţii sau diferend internaţional, reţine atenţia faptul că această sesizare poate fi făcută de „oricare stat membru ONU”, indiferent dacă este sau nu parte la acel diferend, în cazurile în care acesta apreciază că prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.

7.3. Adoptarea hotărârilor. Potrivit Cartei (art. 27), fiecare membru al Consiliului

dispune de un vot. Toate hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de nouă voturi. Carta introduce însă o importantă distincţie între „problemele de procedură” şi „toate celelalte probleme”. • În cazul problemelor de procedură, majoritatea de nouă voturi poate să rezulte din voturile favorabile ale oricăror state membre ale Consiliului - membrii permanenţi sau nepermanenţi77. • În „toate celelalte probleme” (probleme de fond), Carta prevede că votul afirmativ a minimum nouă membri trebuie să cuprindă şi „voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi” ai Consiliului. Rezultă astfel că, în problemele de fond, oricare din cei cinci membri permanenţi poate, printr-un vot negativ, să împiedice adoptarea unei hotărâri. Această prerogativă acordată membrilor permanenţi - aşa numitul „veto”, pe care fiecare din ei îl poate utiliza - le dă posibilitatea să blocheze,

(pentru un singur an, întrucât a împărţit un mandat membru nepermanent cu Filipine), în 1966-1967 şi în 1990-1991. 76 Acesta este, de regulă, şeful misiunii permanente a statului respectiv lângă ONU. 77 Rezultă astfel că hotărâri în probleme de procedură se pot adopta chiar cu votul afirmativ a nouă membri nepermanenţi ai Consiliului.



93

atunci când interesele lor sunt implicate, orice hotărâre a Consiliului, inclusiv acţiuni privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Carta ONU şi Regulamentul „provizoriu” de procedură al Consiliului de Securitate nu conţin precizări cu privire la criteriile de a distinge şi califica cele două categorii de probleme: procedurale şi de fond78. În cazul în care nu se poate stabili acordul general al membrilor Consiliului, în legătură cu determinarea caracterului de fond ori de procedură a unei anumite probleme, se procedează la vot. Calificarea unei asemenea probleme va fi decisă de majoritatea de minimum nouă voturi, care trebuie să includă, şi de această dată, voturile concordante ale celor cinci membri permanenţi. Situaţia cunoscută sub numele de „dublul veto”, de care aceştia dispun în cadrul Consiliului de Securitate79. • În situaţiile în care un stat membru al Consiliului de Securitate este parte la un diferend, în legătură cu care Consiliul urmează să propună măsuri de soluţionare paşnică80, acel stat se va abţine de la vot (art. 27 alin. 3 al Cartei).

Încă din primii ani de funcţionare a Consiliului de Securitate s-a simţit nevoia atenuării rigorilor sistemului de luare a deciziilor în cadrul acestui organ, stabilit la Conferinţa de la Yalta. Astfel, abţinerea de la vot a unui stat membru permanent, nu a fost interpretată ca un vot negativ. Această practică, care datează din 1946, a dat naştere unei norme cutumiare, consacrată şi de Curtea Internaţională de Justiţie. • De asemenea, absenţa reprezentantului unui membru permanent de la vot, a fost asimilată cu abţinerea acestuia, ceea ce, prin interpretare, echivalează cu neexercitarea dreptului de veto81. • În practica proceselor decizionale ale Consiliului de Securitate din ultimul deceniu, tot mai multe din rezoluţiile acestuia sunt adoptate, ca şi în Adunarea Generală, prin consens. Existenţa consensului este înregistrată de preşedintele în exerciţiu, care constatând lipsa oricărei opoziţii formale faţă de o anumită propunere, nu o mai supune la vot ci o declară adoptată prin consens. 78 În practica Consiliului, au fost considerate ca probleme de procedură cele privind, de exemplu, includerea unei chestiuni pe ordinea de zi, stabilirea datei unei şedinţe, amânarea acesteia, convocarea unei sesiuni de urgenţă a Adunării Generale a ONU. Au fost considerate ca probleme de fond: admiterea de noi membri în ONU, constatarea apariţiei unei situaţii diferend care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională, privind soluţionarea unor asemenea diferende sau situaţii, măsurilor de constrângere. 79 Impunerea voturilor concordante ale membrilor permanenţi, pentru calificarea unei probleme ca fiind de fond sau procedurală, a fost convenită printr-o „Declaraţie comună”, adoptată în 7 iunie 1945, de cele patru mari puteri, care convocaseră Conferinţa de la San Francisco. Vezi textul Declaraţiei în „Basic Documents in International Law”, I. Brownlie (ed.) Oxford, 1985. 80 Este vorba despre recomandarea de către Consiliu a unor „proceduri sau metode de aplanare”, prevăzute în Capitolul VI, ca şi de cele prevăzute în art. 52 alin. 3 din Capitolul VIII al Cartei ONU. 81 Prima asemenea situaţie s-a înregistrat în 1950, atunci când Consiliul a decis, în absenţa reprezentantului URSS, măsuri ce au condus la intervenţia în războiul din Coreea. Acesta nu participa la lucrările Consiliului, în semn de protest faţă de faptul că Republica Populară Chineză era ţinută în afara ONU. Alte exemple privesc Operaţiunile ONU de menţinere a păcii în Cipru şi Orientul Mijlociu, luate după 1971, fără participarea Chinei la şedinţele respective ale Consiliului.



94

7.4. Competenţe.

• În temeiul art. 24 al Cartei, care conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele acestuia urmăresc să prevină izbucnirea unor conflicte, să intervină, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, să dezamorseze crizele internaţionale. În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte: Cap. VI - atribuţii în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale; Cap. VII - atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi „acte de agresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei urmate ori cu folosirea acesteia; Cap. VIII - atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii ori acorduri regionale, având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită regiune geografică. • În temeiul misiunii sale principale, specificată de art. 24 al Cartei, Consiliul de Securitate a dezvoltat în practică anumite modalităţi concrete de intervenţie, neprevăzute expres în textul Cartei, cunoscute sub denumirea generică de „operaţiuni de menţinere a păcii”. • Carta ONU mai conferă Consiliului de Securitate o serie de atribuţii legate de funcţionarea în ansamblu a organizaţiei:

- alături de Adunarea Generală, alte organe ONU şi instituţiile specializate, Consiliul poate solicita Curţii Internaţionale Justiţie avize consultative;

- Consiliul de Securitate poate interveni, în cazul în care un stat, parte la un diferend soluţionat de Curte, refuză punerea în aplicare a hotărârii acesteia (art. 94);

- Consiliul participă alături de Adunarea Generală, la alegerea celor 15 judecători ai Curţii Internaţionale de Justiţie

- împreună cu Adunarea Generală, Consiliul are competenţe referitoare la structura şi funcţionarea ONU: alegerea Secretarului General (art. 97), admiterea de noi membri (art. 4), excluderea din organizaţie (art. 6) şi suspendarea drepturilor şi privilegiilor inerente calităţii de membru (art. 5).

A. Competenţe în domeniul soluţionării paşnice a diferendelor (Cap. VI al Cartei). În acest domeniu, Consiliul poate:

a) să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul mijloacele menţionate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor”);

b) să dispună o anchetă asupra unui diferend sau unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea naştere unui diferend. Concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine;

c) să recomande părţilor la un diferend, procedura sau metoda de soluţionare, ţinând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete.

Rezoluţiile Consiliului de Securitate în aplicarea prevederilor Capitolului VI al Cartei au valoarea unor recomandări, deci fără forţă obligatorie pentru părţi. Aceste rezoluţii, generează însă obligaţii de comportament.



95

B. În cazurile în care Consiliul constată însă existenţa unor situaţii pe care le califică drept: (1) „o ameninţare împotriva păcii”, (2) „o încălcare a păcii”, sau (3) „un act de agresiune”, în temeiul dispoziţiilor Capitolului VII al Cartei, acest organ ONU este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri mergând până la utilizarea forţei armate. • În funcţie de gravitatea situaţiei, Consiliul poate adopta, mai întâi, anumite măsuri cu caracter provizoriu, având drept scop să preîntâmpine agravarea acesteia (art. 40). • În condiţiile în care măsurile provizorii nu sunt executate sau nu produc rezultatul scontat, Consiliul poate decide, împotriva statului care se face vinovat de una din cele trei situaţii expuse, măsuri care nu implică folosirea forţei armate, constând în „întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice” (art. 41). • Dacă nici asemenea măsuri nu se dovedesc eficiente, Carta acordă Consiliului de Securitate competenţa de a decide măsuri de constrângere implicând utilizarea forţei armate (art. 42). În acest sens, s-a avut în vedere un dispozitiv militar condus de un Comitet de Stat Major care să dispună de contingente naţionale de armate şi armament, puse la dispoziţia sa de statele membre ONU, în baza unor acorduri speciale, încheiate de Consiliul de Securitate cu aceste state (art. 43-47). În practică, însă, un dispozitiv militar astfel organizat, nu a putut fi constituit, datorită rivalităţilor şi tensiunilor dintre cele două blocuri militare, în perioada războiului rece.

C. Competenţe în legătură cu mecanismul de intervenţie pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cunoscut, aşa cum s-a arătat, sub denumirea de „Operaţiuni de menţinere a păcii”. Iniţial, acestea au fost identificate ca operaţiuni pentru restabilirea păcii, cu posibilitatea de a utiliza personal militar, dar fără puterea de a recurge la mijloacele de constrângere prevăzute de Cap. VII al Cartei.

În lipsa unui regulament de procedură unanim acceptat, practica acestor operaţiuni a impus o serie de particularităţi privind constituirea şi desfăşurarea lor:

1. fiecare din aceste misiuni ONU sunt rezultatul unei iniţiative a Consiliului de Securitate sau, în situaţii excepţionale, ale Adunării Generale;

2. ele se compun din contingente militare, puse la dispoziţie de statele membre, şi/sau, după caz, din misiuni de observatori;

3. mandatul şi durata desfăşurării lor sunt definite de ONU, cu luarea în considerare a particularităţilor fiecărei situaţii şi trebuie să aibă acordul statelor pe teritoriul cărora se desfăşoară;

4. sunt plasate totdeauna sub autoritatea Secretarului General al ONU. După sfârşitul războiului rece, organizarea şi modalităţile de desfăşurare a

Operaţiunilor ONU de menţinere a păcii înregistrează anumite noi trăsături: a) multiplicarea fără precedent a numărului misiunilor ONU în zone de conflict; b) diversificarea acţiunilor şi a mandatului fiecărei misiuni. În documentul cunoscut

sub denumirea de „Agenda pentru pace”82, Secretarul General identifică următoarele patru categorii de activităţi şi tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii:

- diplomaţia preventivă, vizând evitarea apariţiei unor diferende, prin măsuri sub incidenţa Capitolului VI din Cartă; 82 Vezi Doc. A/47-277 din 17 iunie 1992.



96

- restabilirea păcii (peace-making), care intervine după declanşarea unui conflict şi urmăreşte folosirea procedurilor de reglementare paşnică a diferendelor prevăzute, de asemenea, în Capitolul VI (mai ales art. 33);

- menţinerea păcii (peace-keeping), care presupune şi acţiuni militare coercitive, dintre cele menţionate în Capitolul VII al Cartei;

- consolidarea păcii (peace-building), care constă în acţiuni ulterioare încetării ostilităţilor, şi urmăreşte, cu precădere, edificarea unor structuri interne în măsură să asigure menţinerea soluţiei politice a conflictului.

c) în cazul desfăşurării unor operaţiuni, se constată că hotarul dintre măsurile dispuse în temeiul Capitolului VI şi măsurile coercitive de impunere a păcii, dispuse în temeiul Capitolului VII, devine din ce în ce mai greu de sesizat. Asemenea măsuri se întrepătrund şi se completează reciproc, existând tendinţa multiplicării cazurilor în care Consiliul de Securitate recurge cu precădere la măsuri coercitive, cu sau fără folosirea forţei armate.

§8. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) Potrivit Cartei, Consiliul Economic şi Social este cel de al treilea organ principal al

ONU, care, sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activităţile economice şi sociale desfăşurate în sistemul Naţiunilor Unite.

8.1. Compunere. • ECOSOC este un organ cu compunere restrânsă, numărând 54 de membri. În

fiecare an Adunarea Generală alege 18 state ca membre ECOSOC pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea realegerii imediate. Carta nu indică criterii pentru alegerea membrilor ECOSOC. În practică, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt realeşi automat, la expirarea fiecărui mandat. Pentru celelalte locuri, alegerea membrilor urmează principiul repartiţiei geografice echitabile, în baza căruia sunt atribuite: 14 locuri pentru Africa, 11 pentru Asia, 10 pentru America Latină, 6 pentru Europa de Est şi 13 pentru Europa Occidentală şi alte state.

• Statele nemembre ECOSOC, „direct interesate” de o anumită problemă, care formează obiectul dezbaterilor, pot participa la reuniuni, fără drept de vot83. La fel pot participa la aceste reuniuni, cu statut de observatori, reprezentanţii unor state nemembre ONU, ai mişcărilor de eliberare „recunoscute de Adunarea Generală”, ai unor organizaţii internaţionale, în special instituţiilor specializate din sistemul Naţiunilor Unite, ca şi ai unor ONG-uri internaţionale.

8.2. Funcţionare şi adoptarea hotărârilor. În general, ECOSOC desfăşoară

anual: - o sesiune principală (4-5 săptămâni) care are loc, alternativ, la New York şi

Geneva, în care sunt dezbătute probleme economice şi sociale din competenţa ECOSOC iar statele sunt reprezentate, de regulă, la nivel de miniştri şi alţi înalţi funcţionari.

- două sesiuni cu caracter organizatoric, la New York. • Desfăşurarea lucrărilor în sesiunile ECOSOC urmează propriile reguli de procedură, asemănătoare celor din Adunarea Generală. 83 Vezi art. 69 al Cartei ONU.



97

• Toate deciziile („rezoluţii”) se adoptă cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi, fiecare stat membru dispunând de un singur vot. Ca şi în alte organe ONU, în decade, adoptarea a numeroase decizii se realizează prin consens.

8.3. Competenţele. Prin acest organ se realizează implicarea ONU în domeniile economic, social, cultural, al educaţiei şi al sănătăţii publice, precum şi în domeniul ocrotirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi. • Din punct de vedere funcţional:

- Consiliul Economic şi Social este subordonat Adunării Generale, căreia îi prezintă anual un amplu raport asupra tuturor activităţilor pe care le coordonează.

- Faţă de Adunarea Generală el are şi rolul unui organ de execuţie, pentru aducerea la îndeplinire a rezoluţiilor acesteia în domenii ce intră în sfera activităţilor ECOSOC. • Cât priveşte competenţele:

A. ECOSOC reprezintă, un forum central de dezbateri a problemelor economice şi sociale globale şi de formulare a unor politici şi recomandări în aceste domenii, adresate statelor membre şi organelor ONU sau instituţiilor specializate din sistemul Naţiunilor Unite. În acest scop, iniţiază studii, pregăteşte rapoarte şi prezintă recomandări, convoacă conferinţe internaţionale şi pregăteşte proiecte de convenţii în numeroasele domenii aflate în competenţa sa. O dimensiune importantă a activităţii ECOSOC o reprezintă promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. • Pentru îndeplinirea acestor funcţii, Consiliul Economic şi Social are dreptul de a înfiinţa organe subsidiare, temporare sau permanente. Structura instituţională subordonată ECOSOC cuprinde:

- patru organe permanente (Comitetul pentru programe şi coordonare, Comitetul pentru organizaţiile neguvernamentale, Comisia pentru aşezările umane şi Grupul interguvernamental de experţi privind standardele de gestiune contabilă şi raportare);

- nouă Comisii funcţionale: Comisia de statistică, Comisia privind populaţia şi dezvoltarea, Comisia pentru dezvoltare socială, Comisia drepturilor omului, Comisia privind statutul femeii, Comisia pentru stupefiante, Comisia pentru prevenirea criminalităţii, Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie în scopul dezvoltării, Comisia pentru dezvoltare durabilă;

- cinci Comisii economice regionale: pentru Europa (cu sediul la Geneva), pentru Africa (cu sediul la Addis-Abeba, Etiopia), pentru Asia şi Pacific, (cu sediul la Bangkok, Thailanda), pentru America Latină şi Caraibe (cu sediul la Santiago, Chile), pentru Asia de Vest (cu sediul la Amman, Iordania).

Din structura instituţională subordonată ECOSOC mai fac parte comitetele executive sau birourile unor organe ONU cum sunt: Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Oficiul înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Programul Alimentar Mondial, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie ş.a. • În funcţie de priorităţile impuse în coordonarea activităţilor de cooperare, ECOSOC constituie grupe de experţi, în domenii cum sunt: resurse naturale şi noi surse de energie, planificarea dezvoltării, drepturi economice, sociale şi culturale.



98

B. ECOSOC funcţionează ca centrul de coordonare al activităţilor desfăşurate de instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite84. În acest scop:

- negociază acordurile care definesc relaţiile acestor organizaţii internaţionale cu ONU;

- le coordonează activitatea prin intermediul unor consultări, recomandări adresate direct acestor instituţii, ori prin intermediul recomandărilor formulate către Adunarea Generală sau statele membre ONU, în legătură cu activitatea aceloraşi instituţii;

- de asemenea, ECOSOC primeşte rapoartele anuale de activitate ale tuturor instituţiilor specializate şi avizează bugetele acestora, cu excepţia bugetelor organizaţiilor financiar-valutare. • Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Consiliul Economic Social este abilitat, prin Carta ONU, să consulte organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG), care activează în domenii ce intră în competenţa sa85 şi posedă experienţă şi cunoştinţe tehnice ce îi pot fi utile. În acest context, pentru a implica ONG-urile în activitatea ECOSOC, acestora li s-a acordat un statut consultativ, care ţine seama şi diferenţiază gradul lor de participare la activităţile ECOSOC, în funcţie de nivelul specializării86.

§9. Consiliul de Tutelă

• La sfârşitul celui de al doilea război mondial, autorii stabilesc, pentru teritoriile „ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare”, două regimuri juridice:

(1) Marii majorităţi a acestor teritorii urma să i se aplice dispoziţiile cap. XI al Cartei - „Declaraţie privind teritoriile care nu se autoguvernează”. În baza acestei Declaraţii „puterile administrante”87 recunoşteau „principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate”, şi acceptau obligaţia de a dezvolta capacitatea acestora de autoguvernare.

(2) Un număr de 11 teritorii au fost plasate sub regimul de tutelă reglementat de dispoziţiile capitolului XII al Cartei. Acest sistem se aplica: a) teritoriilor sub mandat, la data adoptării Cartei ONU88, b) teritoriilor care se puteau desprinde „din statele inamice” c) teritoriilor ce ar fi fost supuse, în mod voluntar, sistemului de tutelă de către puterile administrante. • Obiectul de bază al sistemului de tutelă instituit de Carta ONU consta în promovarea progresului politic, economic şi social al teritoriilor sub tutelă şi evoluţia

84 Vezi art. 57 şi 63 al Cartei ONU. 85 Vezi art. 71 al Cartei ONU. 86 Vezi supra, Cap. III, Secţiunea 4. 87 Australia, Belgia, Danemarca, Franţa, Olanda, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi SUA. 88 La sfârşitul primului război mondial, Societatea Naţiunilor a instituit, asupra fostelor colonii ale Germaniei şi Imperiului Otoman, un sistem de mandat, prin care popoarele acestor colonii, „care nu puteau face faţă ele însele condiţiilor extenuante ale lumii modeme”, erau încredinţate unor state avansate, denumite „state mandatare”. Acestea se angajau să garanteze populaţiilor din aceste teritorii unele drepturi şi libertăţi (libertatea de conştiinţă şi de religie) şi să le protejeze împotriva unor abuzuri (traficul de sclavi, de arme, ori băuturi alcoolice).



99

lor progresivă spre autoguvernare sau independenţă. Pentru atingerea acestui obiectiv, Carta prevede încheierea unor acorduri individuale de tutelă, aprobate de Adunarea Generală, care să indice condiţiile în care teritoriul urma să fie administrat, cât şi autoritatea care să asigure administrarea. Se crea astfel un sistem convenţional tripartit, cu participarea teritoriului sub tutelă, statului administrant şi ONU, aceasta din urmă însărcinată cu asigurarea controlului. Acest control era exercitat prin Consiliul de Tutelă, „sub autoritatea” Adunării Generale (art. 87 al Cartei). • Potrivit Cartei, din Consiliul de Tutelă făceau parte trei categorii de state: 1) membri care administrează teritorii sub tutelă; 2) membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, care nu administrau asemenea teritorii; 3) un număr de state alese de către Adunarea Generală pe câte o perioadă de trei ani, în aşa fel încât în Consiliu să fie reprezentate, în mod egal, „statele membre administrante” şi cele „neadministrante”. • După anul 1993, în urma referendumului organizat în teritoriul Palan, al cărui popor a ales asocierea liberă cu SUA, sistemul de tutelă instituit de Cartă nu se mai aplică nici unui teritoriu, consecinţă, Consiliul de Tutelă, prin amendarea regulilor sale procedură, a decis să se întâlnească „dacă şi atunci când împrejurările o vor impune”.

§10. Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) Potrivit art. 92 al Cartei, Curtea Internaţională de Justiţie este „organul judiciar

principal al Naţiunilor Unite”. Statutul său este parte integrantă a Cartei Naţiunilor Unite. Toţi membrii ONU sunt ipso facto părţi la statutul Curţii. Un stat nemembru ONU deveni parte la Statutul Curţii în condiţii determinate în fiecare caz în parte de Adunarea Generală ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate.

10.1. Compunere. • CIJ este un organ cu caracter restrâns. Dată fiind calitatea sa de organ

judiciar, ea nu este compusă, ca în cazul altor organe principale ale ONU, din reprezentanţi ai guvernelor statelor, ci „dintr-un corp de judecători independenţi”89. Aceştia sunt aleşi, indiferent de cetăţenia lor, dintre persoane cu înalte calităţi morale care, în ţările lor, pot fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare ori sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în materie de drept internaţional.

• Curtea este astfel formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, fiecare din aceste organe votând în mod independent. Sunt consideraţi aleşi, pentru o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea realegerii, candidaţii care întrunesc votul concordant al Adunării Generale şi Consiliului de Securitate. În acest caz, membrii permanenţi nu pot beneficia de dreptul de veto. Deşi judecătorii Curţii sunt aleşi pe baza calificării lor, se urmăreşte ca cei 15 membri ai Curţii să reprezinte „marile forme de civilizaţie” şi „principalele sisteme juridice ale lumii”90. De asemenea, nici un stat nu poate avea doi naţionali judecători ai Curţii.

89 Vezi art. 2 al Statutului CIJ. 90 Vezi art. 2 din Statutul CIJ.



100

10.2. Competenţa Curţii. Dintre entităţile participante la viaţa internaţională, pot supune diferende spre soluţionare, prin jurisdicţia curţii, numai statele.

Curtea poate fi sesizată cu probleme de ordin juridic, exercitând două competenţe diferite:

1) Competenţa contencioasă a CIJ poate fi privită din două puncte de vedere: al materiei supuse jurisdicţiei sale (ratione materiae) şi al subiectelor care au acces la jurisdicţia CIJ (ratione personae).

- Din punctul de vedere al materiei sub jurisdicţia sa, Curtea nu are competenţă decât pentru diferende de ordin juridic, nu şi cele politice. Este vorba de diferendele născute în urma unui „dezacord asupra unei situaţii de drept sau de fapt, unei contradicţii, ori unei opoziţii de teze juridice sau de interese”91.

- Privitor la subiecte - statele - care au acces la Curte şi modalitatea de sesizare, este de reţinut caracterul facultativ al jurisdicţiei CIJ. Curtea nu este deci competentă să judece orice litigiu de ordin juridic dintre state, ci numai litigiile pe care acestea sunt de acord să i le supună. În alţi termeni, deciziile Curţii sunt obligatorii numai pentru statele care au acceptat competenţa sa şi s-au angajat să se supună judecăţii sale şi numai pentru cauza soluţionată.

2) Competenţa consultativă a CIJ decurge din calitatea sa de organ principal al ONU (art. 7) şi locul ce-i revine, potrivit Cartei, în sistemul Naţiunilor Unite. Se pot adresa Curţii cu cereri de avize consultative, în probleme juridice, Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate, instituţiile specializate ale ONU şi alte organe ale Organizaţiei, autorizate în acest scop de Adunarea Generală. Statele membre ONU şi părţi la Statutul CIJ nu pot cere Curţii avize consultative. Avizele Curţii, deşi nu au forţă obligatorie, sunt respectate de cei cărora li se adresează.

10.3. Funcţionare.

• La fiecare trei ani Curtea alege un birou compus dintr-un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. • În judecarea cauzelor supuse soluţionării sale, Curtea se întruneşte în sesiune plenară. La cererea părţilor, în scopul accelerării procedurii, sau pentru decizii în probleme bine determinate, se pot constitui unităţi mai mici, denumite „camere”. Hotărârile acestora sunt considerate ale întregii Curţi. În anumite împrejurări Curtea admite judecători ad-hoc92. • Curtea este asistată de Grefă, condusă de un grefier ales de Curte pentru o perioadă de 7 ani. Curtea şi-a stabilit propriul Regulament de procedură şi este abilitată să-şi aprecieze limitele propriei competenţe.

§11. Secretariatul A. Secretarul General. Secretarul General al ONU este ales de Adunarea

Generală, la propunerea Consiliului de Securitate. Durata mandatului său nu a fost precizată în Cartă. Practica a impus mandatul pentru o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii, o singură dată. S-a impus, de asemenea, practica abţinerii

91 După definiţia dată de CPJI diferendelor de ordin juridic. 92 Atunci când un stat parte la diferend nu are un naţional printre judecătorii Curţii, el poate desemna, pentru cauza respectivă, un judecător ad-hoc.



101

statelor cu statut de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, de a prezenta candidaţi pentru acest post93.

Potrivit Cartei, atribuţiile Secretarului General ai ONU două laturi ale activităţii acestei organizaţii: administrativă şi politică. • Pe plan administrativ, conform articolului 97 al Secretarul General este „cel mai înalt funcţionar administrativ al Organizaţiei”. Secretarul General va acţiona, în această calitate, la toate şedinţele Adunării Generale şi a celorlalte organe principale ale ONU (cu excepţia CIJ) şi va îndeplini orice alte funcţii ca vor fi încredinţate de aceste organe. El va întocmi şi va prezenta Adunării Generale Raportul anual privind activitatea Organizaţiei. În materie administrativă, rolul Secretarului general constă, în principal, în conducerea Secretariatului ONU al cărui personal se găseşte sub autoritatea sa exclusivă.

Categorii de funcţii administrative: - funcţiile administrative şi executive de ordin general, legate de organizarea

sesiunilor organelor Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor, examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personal şi mijloace tehnice etc.), ori de coordonarea activităţilor organelor şi instituţiilor din sistemul ONU.

- funcţii care rezultă din aplicarea art. 98 al Cartei, potrivit căruia se atribuie Secretarului General îndeplinirea oricăror alte funcţii care îi sunt încredinţate de celelalte şase organe principale ale ONU. Lui îi revine astfel pregătirea lucrărilor acestor organe şi executarea rezoluţiilor acestora. În acest cadru, prin membrii secretariatului el asigură elaborarea de studii şi proiecte, informează ONU asupra modului de aplicare a rezoluţiilor adoptate, ori colaborează la executarea anumitor rezoluţii ş.a.m.d.

- atribuţiile în domeniul financiar (pregătirea bugetului, primirea contribuţiilor, control asupra cheltuielilor etc.) şi, direct sau prin împuterniciţi, îndeplineşte atribuţii de reprezentare a ONU, încheie acorduri etc.

- atribuţii de înregistrare a tuturor tratatelor încheiate de statele membre ONU, în legătură cu care întocmeşte un repertoriu, a cărui publicare o asigură. Secretarul General îndeplineşte şi funcţia de depozitar al unor convenţii internaţionale, în primul rând a celor încheiate în cadrul ONU, precum şi a instrumentelor de ratificare şi aderare la acestea. • Rolul politic al Secretarului General al ONU se întemeiază, în primul rând, pe competenţele ce i-au fost atribuite în această direcţie prin Cartă.

93 De la înfiinţarea ONU până în prezent procedura de alegere a Secretarului general al ONU a fost declanşată de şapte ori. Primul titular, ales în 1946, a fost Trygve Lie, om politic norvegian, care a demisionat în 1952. Succesorul său, suedezul Dag Hammarskjöld, ales în 1953, de asemenea, nu şi-a încheiat i pi de al doilea mandat. El a murit în 1961, în timpul unei misiuni oficiale, în urma unui accident de avion. A urmat U Thant, reprezentantul permanent al Birmaniei la Naţiunile Unite, numit ca interimar în noiembrie 1961. A fost reales pentru un nou mandat de 5 ani în 1966. Al patrulea Secretar General a fost omul politic austriac Kurt Waldheim, care a îndeplinit două mandate, în perioada 1972-1981. După Waldheim, a urmat deţinând de asemenea, funcţia pentru două mandate (1982-1991), diplomatul chilian Javier Perez de Cuellar. Diplomatul şi profesorul egiptean Boutros Ghali ales în 1992, nu a mai fost reales după primul mandat. Actualul Secretar General al ONU, diplomatul ghanez Kofi Annan, a preluat această funcţie în ianuarie 1997.



102

El este astfel abilitat să sesizeze Consiliul de Securitate asupra oricăror chestiuni care, după părerea sa, ar pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 99), ori să întreprindă măsurile concrete pe care le socoteşte potrivite pentru executarea deciziilor principalelor organe ale Organizaţiei (art. 98). În decursul timpului valenţele politice ale funcţiei de Secretar General al ONU au evoluat în permanenţă, în funcţie de cerinţele politice ale diferitelor etape în dezvoltarea organizaţiei, şi, nu în ultimul rând, de personalitatea politică a titularului acestei înalte funcţii. Ocupanţii funcţiei de Secretar General al ONU, în calitatea lor de reprezentanţi ai Organizaţiei, au jucat un important rol politic şi diplomatic în soluţionarea unor diferende, pe linie de bune oficii şi conciliere, şi în punerea în aplicare a deciziilor şi mecanismelor ONU privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

B. Secretariatul. • Activitatea curentă a ONU este dusă de un corp de funcţionari

internaţionali numiţi de Secretarul General care, aşa cum s-a arătat, are competenţă exclusivă în acea materie. Secretariatul ONU include funcţionari internaţionali lucrând la sediul central al Organizaţiei (New Yok), ca şi angajaţi la organele subordonate ale ONU, inclusiv comisiile economice regionale.

• Problemele în soluţionarea cărora Secretariatul ONU este chemat să-şi aducă contribuţia sunt cele ce intră în competenţa Naţiunilor Unite94, de la administrarea operaţiunilor de menţinere a păcii până la medierea disputelor internaţionale. Secretariatul pregăteşte studii asupra celor mai variate teme (tendinţe ale dezvoltării economice şi sociale, dezvoltarea economică şi drepturile omului etc.), organizează conferinţe internaţionale asupra unor probleme de interes mondial ori urmăreşte măsura în care deciziile organelor ONU sunt puse în aplicare. În plus, Secretariatul asigură toate operaţiunile tehnice de legate desfăşurarea activităţii ONU.

• Potrivit art. 101 al Cartei, recrutarea personalului ONU se face ţinându-se seama de două criterii, şi anume: a) criteriul eficienţă şi integritate, care este precumpănitor, acest stând şi la baza stabilirii nivelului de remunerare pentru fiecare angajat; b) criteriul repartiţiei geografice echitabile.

• În calitate de funcţionari internaţionali, atât membrii Secretariatului ONU cât şi Secretarul General, în îndeplinirea îndatoririlor lor, „nu vor solicita şi nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau de la o altă autoritate exterioară Organizaţiei” (art. 100). Ei sunt răspunzători numai faţă de ONU. În exercitarea atribuţiilor lor membrii Secretariatului ONU se bucură de o protecţie corespunzătoare. Prin Convenţia cu privire la intimităţile şi privilegiile ONU, li se acordă un statut apropiat de cel al personalului diplomatic. Teme şi întrebări: 1. Realizaţi o prezentare comparativă a Societăţii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite din punctul de vedere al structurii funcţionale a acestor organizaţii. 2. Prezentaţi comparativ atribuţiile Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U. în ceea ce priveşte menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. 94 Pentru detalii privind Secretariatul unei organizaţii internaţionale, Secretariatul ONU vezi supra, cap. IV, Secţiunea 4.



103

3. Explicaţi semnificaţia frazei: „Operaţiunile de menţinere a păcii reprezintă capitolul VI şi jumătate al Cartei” (atribuită Secretarului General al O.N.U. Dag Hammerskjöld). 4. Realizaţi un referat cu tema: „Dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al O.N.U.”. 5. Are Curtea Internaţională de Justiţie competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U.? Argumentaţi. Bibliografie obligatorie

1) Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, All Beck, ediţia a III-a, 2003; 2) A. Năstase, B. Aurescu, A. Jura, Drept internaţional – Sinteze pentru examen, 2002; 3) Philippe Sands, Pierre Klein, Bowett’s Law of International Institutions, ediţia a 5a, 2001; 4) C.A. Colliard, Institutions des relations internationales, Dalloz, 1990; 5) D. Dormoy, Droit des organisations internationales, Dalloz, 2000; 6) Site-ul Internet al Organizaţiei Naţiunilor Unite: http://www.un.org/ Bibliografie facultativă

1) Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie „Anumite cheltuilei ale Organizaţiei Naţiunilor Unite” – aviz consultativ al C.I.J. cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.17 para 2 al Cartei ONU din 20 iulie 1962; 2) Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie „Repararea prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite” – avizul consultativ al C.I.J. din 11 aprilie 1949; 3) Chestiuni privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Montreal din 1971 rezultând din incidentul aerian de la Lockerbie (1992 – 2003) disponibile pe Internet la adresa: http://www.icj-cij.org/icjwww/idecisions.htm



104

CAPITOLUL V Instituţiile specializate din Sistemul Naţiunilor Unite

Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile principale

ale ONU, stabilit chiar prin articolul l al Cartei, se referă la „realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

• Astfel, articolul 57 din Cap. IX al Cartei stabileşte că „Diferitele instituţii specializate. înfiinţate prin acorduri interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii internaţionale în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii şi alte domenii conexe, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite în conformitate cu dispoziţiile articolului 63 (s.n.)”.

• Conform articolului 63, Consiliul Economic şi Social este organul principal al ONU prin intermediul căruia organizaţia mondială coordonează activitatea instituţiilor specializate şi se sprijină pe acestea în realizarea obiectivelor sale în domeniile economic, social, cultural etc.

• Specificarea „acordurilor interguvernamentale”, ca modalitate de constituire a instituţiilor specializate indică profilul lor instituţional, ca forme specifice de realizare a colaborării internaţionale. Acestea apar astfel ca organizaţii interguvernamentale, cu personalitate juridică distinctă de ONU, instituite de state prin tratate („acorduri interguvernamentale”) acţionând în anumite domenii precis determinate şi obiective specifice.

Redăm, în continuare, principalele trăsături care definesc şi individualizează fiecare din cele 17 instituţii specializate, cărora li se alătură Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA), care, deşi nu este considerată o instituţie specializată prin relaţia sa specifică cu Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi Consiliul Economic şi Social, este inclusă în Sistemul Naţiunilor Unite.

1. Uniunea Poştală Universală (UPU) Creata in septembrie 1874, prin Tratatul de la Berna privind crearea unei Uniuni

Generale a Postelor, tratat care a intrat in vigoare la 1 iulie1875, aceasta organizatie dobandeste numele actual in urma Congresului de la Paris din 1878.

La l iulie 1948, UPU a devenit instituţie specializată a ONU cu sediul la Berna. §1. Obiective Având în vedere principiile conform cărora este constituită Uniunea, ţările membre

formează un singur teritoriu poştal, în care libertatea de tranzit pentru circulaţia poştală de ordin general (poste aux lettres) este garantată. UPU are astfel ca principale obiective:

- să asigure organizarea şi perfecţionarea serviciilor poştale; - să dezvolte cooperarea internaţională în acest domeniu; - să ofere asistenţă tehnică poştală, la cererea ţărilor membre. §2. Activităţi



105

Potrivit actului constitutiv, fiecare stat membru al UPU este de acord să transmită poşta tuturor celorlalte membre, prin cele mai bune mijloace folosite pentru propriile servicii poştale. Pentru aceasta, UPU:

- iniţiază acţiuni pentru armonizarea regulilor aplicabile expediţiilor poştale, în toate ţările lumii,

- fixează tarifele indicative, greutatea şi limitele de mărime, ca şi condiţiile de acceptare a corespondenţei şi stabileşte priorităţi în transmiterea acesteia.

- prescrie metodele de calcul şi de colectare a cheltuielilor de tranzit şi la destinaţie. - stabileşte reguli pentru corespondenţa recomandată ca şi pentru transportul obiectelor care impun precauţii speciale, cum ar fi substanţele infecţioase sau radioactive. - colaborează strâns cu organe şi instituţii din sistemul ONU şi alte organizaţii

internaţionale, prin programe nationale si multinationale, care pot privi toate sectoarele activităţii poştale: planificare, organizare, gestiune, exploatare, formare de personal, servicii financiare etc.

§3. Structură Structura UPU cuprinde 4 organe: Congresul, Consiliul executiv, Consiliul

consultativ de studii poştale şi Biroul Internaţional. - Congresul, autoritatea supremă a Uniunii, este compus din reprezentanţii tuturor

ţărilor membre şi îndeplineşte atribuţiile unei adunări generale a membrilor Uniunii. Principala sa atribuţie este de ordin legislativ, constând în examinarea şi

revizuirea Actelor Uniunii. În acelaşi timp, Congresul supervizează şi orientează activitatea de ansamblu

a organizaţiei, stabilind programul general de activităţi, directivele pentru funcţionarea diverselor organe ale Uniunii şi definind atribuţiile acestora.

Congresul alege membrii Consiliului executiv şi ai Consiliului executiv de studii poştale, precum si Directorul general.

- Consiliul executiv se compune din reprezentanţii a 41 de state membre, aleşi de Congres cu respectarea principiului repartiţiei geografice echitabile şi a principiului rotaţiei. El se reuneşte anual şi asigură continuitatea lucrărilor Uniunii între congrese. Consiliul executiv supervizează toate formele de asistenţă tehnică poştală şi este învestit cu competenţă legislativă în privinţa lamentărilor de execuţie.

Ca organe subsidiare, Consiliul are zece comisii, a activitate acoperă toate domeniile legate de funcţionarea Uniunii.

- Consiliul consultativ de studii poştale, compus din 40 de membri, aleşi de Congres, are în competenţă problemele operaţionale, comerciale, tehnice şi economice, legate de serviciul poştal.

- Biroul internaţional condus de un Director general, îndeplineşte rolul de secretariat. El serveşte ca organ de coordonare, de consultare şi de informare. Consiliul pregăteşte congresele Uniunii şi asigură secretariatul organelor acesteia. La cererea părţilor, emite avize asupra problemelor litigioase.

2. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT)



106

În 1932, la Conferinţa de la Madrid, s-a creat, prin convenţia adoptată (Convenţia internaţională a telecomunicaţiilor), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor. Convenţia a intrat în vigoare la l ianuarie 1934. In acord cu perfectionarile tehnivce ulterioare, Conventia de la Madrid a fost revizuita succesiv in scopul completarii sau amendarii. Actuala Constituţie (act constitutiv) a Uniunii Internaţionale a Telecomu-nicaţiilor şi o nouă Convenţie au intrat în vigoare la l iulie 1994.

În anul 1947, printr-un acord încheiat cu Naţiunile Unite, UIT devine instituţie specializată ONU, cu sediul la Geneva.

O particularitate a acestei organizaţii internaţionale o constituie faptul că la activităţile sale participă, alături de state, un număr de 363 de companii industriale sau de cercetare ştiinţifică, staţii de emisiuni, ca şi alte organizaţii internaţionale.

§1. Obiective În conformitate cu dispoziţiile actului său constitutiv (Constituţia), Uniunea

internaţională a telecomunicaţiilor urmăreşte: - menţinerea şi lărgirea cooperării internaţionale între statele membre în vederea

îmbunătăţirii şi folosirii raţionale a telecomunicaţiilor; - oferirea de asistenţă tehnică ţărilor Uniunii, în primul rând ţărilor în curs de

dezvoltare, în domeniul telecomunicaţiilor; - favorizarea dezvoltării mijloacelor tehnice şi a exploatării lor cât mai eficace,

pentru creşterea randamentului utilizării serviciilor de telecomunicaţii; - promovarea colaborării cu alte organizaţii interguvernamentale şi

neguvernamentale, universale şi regionale. §2. Activităţi UIT adoptă reglementări ce guvernează toate utilizările terestre şi aeriene ale

spectrului frecvenţelor, precum şi folosirea orbitei sateliţilor geostaţionari, în baza cărora statele îşi armonizează legislaţiile lor naţionale.

De asemenea, OIT dezvolta standarde care să faciliteze interconectarea sistemelor de telecomunicaţii la scară mondială indiferent de tipul de tehnologie folosit. OIT sprijina dezvoltarea comunicaţiilor în ţările în curs de dezvoltare prin:

- stabilirea unor politici şi strategii pe termen mediu, - oferirea de asistenţă tehnică în privinţa alegerii şi transferului de tehnologii, - finanţarea proiectelor de investiţii, - mobilizarea resurselor financiare şi umane, - instalarea şi întreţinerea reţelelor, precum şi promovarea cercetării. §3. Structură Structura UIT este una complexă, si cuprinde: - Conferinţa plenipotenţiarilor, organul superior al Uniunii, care cuprinde delegaţiile

tuturor ţărilor membre şi este convocată o dată la patru ani. Ea adoptă orientările fundamentale ale activităţii Uniunii şi ia decizii privind organizarea acesteia.

- Consiliul UIT, compus din reprezentantii a 46 de state membre, răspunde de activitatea curentă a organelor permanente ale Uniunii în perioada dintre Conferinţele plenipotenţiarilor.



107

- Organe permanente. UIT dispune de patru organe permanente: Secretariat, Sectorul de radiotelecomunicaţii, Sectorul de standardizare a telecomunicaţiilor şi Sectorul de dezvoltare a telecomunicaţiilor.

- Secretariatul condus de un secretar general, coordonează lucrările Uniunii cu alte organizaţii internaţionale şi veghează la aplicarea reglementărilor adoptate de Consiliu.

- Sectorul radiocomunicaţiilor are rolul de a asigura folosirea raţională echitabilă şi economic eficace a spectrului frecvenţelor radioelectrice, pentru toate serviciile de radiocomunicaţii, inclusiv cele care utilizează orbita sateliţilor geostaţionari.

- Sectorul de standardizare a telecomunicaţiilor elaborează studii asupra problemelor tehnice de exploatare şi tarifare şi publică recomandări care să conducă la utilizarea telecomunicaţiilor după norme unice la scară mondială.

- Sectorul dezvoltării telecomunicaţiilor urmăreşte îmbunătăţirea activităţilor de dezvoltare a telecomunicaţiilor, organizând şi coordonând cooperarea tehnică în acest domeniu.

În realizarea atribuţiilor conferite, fiecare sector are organe subsidiare specializate: comisii, comitete, birouri, grupuri de experţi etc.

3. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI) Prin semnarea Convenţiei privind aviatia civila internationala, la 7 decembrie 1944,

s-a creat Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI). Această organizaţie a devenit instituţie specializată a ONU, în baza acordului special intervenit între cele două organizaţii, aprobat la 14 decembrie 1946 de Adunarea generală a ONU şi la 13 mai 1947 de către Adunarea OACI. Ea are sediul în oraşul canadian Montreal.

§1. Obiective Conform actului său constitutiv, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale

urmăreşte: - să promoveze o asemenea dezvoltare a transportului internaţional care să

permită expansiunea ordonată şi în condiţii de securitate a aviaţiei civile internaţionale;

- să sprijine dezvoltarea liniilor aeriene, a aeroporturilor şi a instalaţiilor de navigaţie aeriană pentru aviaţia civilă;

- să răspundă exigenţelor unor tot mai numeroşi solicitanţi de servicii aeriene sigure, regulate, eficiente şi economice.

§2. Activităţi • În realizarea obiectivelor sale, OACI desfăşoară, în primul rând activităţi

normative, elaborand astfel mai multe convenţii asupra unor probleme cum ar fi: recunoaşterea internaţională a dreptului de proprietate asupra aeronavelor, răspunderea pentru daunele cauzate terţilor la sol, responsabilitatea transportatorului aerian faţă de pasageri, infracţiunile comise la bordul unei aeronave etc.

• În acelaşi timp, OACI a adoptat standarde internaţionale şi a recomandat practici care specifică elemente ale construcţiei, performanţelor tehnice ale aeronavelor şi a majorităţii echipamentelor lor.



108

• OACI formulează, de asemenea, reguli de zbor şi produce hărţi pentru uzul navigaţiei internaţionale. Organizaţia mai acţionează pentru facilitarea trecerii peste graniţele internaţionale a aeronavelor, pasagerilor, echipajelor, bagajelor, încărcăturilor şi poştei, prin reducerea formalităţilor privind vama, imigrarea şi controalele unitare.

§3. Structura Organele principale ale OACI sunt: Adunarea, Consiliul, secondat de o Comisie şi

cinci Comitete, Secretariatul şi 3 Birouri regionale. - Adunarea, ca organ suprem al Organizaţiei, cuprinde reprezentanţii tuturor

statelor membre si se întruneşte o dată la trei ani. Ea alege statele care sunt reprezentate în Consiliu şi preşedintele Adunării, pentru fiecare sesiune. Ea hotărăşte asupra politicii OACI si examinează activităţile care nu sunt expres deferite Consiliului de Convenţie.

- Consiliul este organul executiv al OACI. El se compune din 33 state membre, alese de Adunare după o formulă care să asigure o reprezentare echitabilă a trei categorii de state: statele deţinând ponderea majoră în materie de transport aerian; statele cu cea mai mare contribuţie la furnizarea de instalaţii şi servicii pentru navigaţia aeriană civilă; statele reprezentând principalele regiuni geografice ale lumii.

Consiliul pune în aplicare directivele Adunării, asigură continuitatea lucrărilor OACI şi administrează bugetul acesteia. El adoptă standarde pentru navigaţia aeriană şi poate acţiona, la cererea statelor membre interesate, ca instanţă de soluţionare a disputelor referitoare la interpretarea Convenţiei de la Chicago şi a anexelor sale.

Consiliul numeşte Secretarul general al OACI. În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul este secondat de Comisia de navigaţie şi

de cinci comitete. - Secretariatul este condus de un Secretar general şi este organizat în cinci

direcţii: navigaţie aeriană, transport aerian, cooperare tehnică, probleme juridice, administraţie şi servicii.

- Birourile regionale din Africa, America Latină şi Europa asigură cooperarea strânsă a OACI cu organizaţiile regionale de aviaţie civilă.

4. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) Succesoare a Organizaţiei Meteorologice Internaţionale (OMI), organizaţie

neguvernamentală, constituită în anul 1873, actuala organizatie a fost creata în anul 1947 prin Convenţia meteorologică mondială. Convenţia a intrat în vigoare în martie 1950. Organizaţia a devenit instituţie specializată a ONU în anul 1951, cu sediul OMM în oraşul Geneva.

§1. Obiective OMM a fost creată în vederea coordonării, standardizării şi îmbunătăţirii activităţii

serviciilor meteorologice naţionale şi încurajării unui schimb eficient de informaţii meteorologice şi conexe acestora, între statele membre.

Obiectivele concrete ale OMM sunt deci:



109

- de a facilita cooperarea internaţională în domeniul serviciilor şi observaţiilor meteorologice;

- de a promova un schimb rapid al informaţiilor meteorologice, standardizarea observaţiilor meteorologice şi publicarea uniformă a observaţiilor statistice în materie; încurajarea aplicării meteorologiei în aviaţie, navigaţie, agricultură şi. activităţi umane;

- promovarea activităţilor în domeniul hidrologiei operaţionale şi încurajarea cercetărilor şi formării de specialişti în meteorologie şi domeniile conexe.

§2. Activităţi Activităţile OMM se materializează într-un număr însemnat de programe dintre

care cele mai importante sunt: - Programul de supraveghere meteorologică mondială, format la rândul său din trei

componente principale: - sistemul mondial de informaţie, care urmăreşte şi măsoară fenomenele

meteorologice cu ajutorul mijloacelor desfăşurate la sol, pe mare, în atmosferă şi în spaţiul extraatmosferic;

- sistemul mondial de telecomunicaţii, care asigură schimbul rapid de date şi analiza previziunilor;

- sistemul de prelucrare a datelor meteorologice, care cuprinde o reţea de centre de prelucrare electronică a datelor.

- Programul mondial de cercetare climatologică, care are vedere utilizarea informaţiilor privind clima în procesul dezvoltării economice şi sociale a ţărilor membre şi avertizarea guverne acestora asupra urmărilor evenimentelor climaterice.

- Programul destinat cercetării atmosferice şi mediului cuprinde, la rândul său, programe privind previziunea meteorologică pe termen scurt, mediu şi lung, cercetarea meteorologiei tropicale, a compoziţiei fizice şi chimice a norilor şi modificarea artificială a timpului, ca şi programul de „veghere a atmosferei globale”

- Programul de folosire a datelor meteorologice prin intermediul caruia ţările membre pot folosi datele meteorologice, previziunile şi alte informaţii în activităţile şi ramurile industriale sensibile la schimbările vremii.

- Programul hidrologic şi de valorificare a resurselor de apă vizează evaluarea în perspectivă, la scară mondială, a cantităţii şi calităţii resurselor de apă, cu scopul de a răspunde nevoilor tuturor sectoarelor societăţii, de a elimina, pe cât posibil, deteriorarea calităţii apei şi de a menţine şi îmbunătăţi condiţiile mediului înconjurător global.

- Programul mondial privind clima, prin care se urmăreşte dezvoltarea mijloacelor de avertizare a guvernelor şi publicului asupra unor posibile schimbări sau variaţii climatice viitoare, naturale sau ca rezultat al activităţii umane, care ar putea să afecteze, în mod semnificativ întreaga omenire.

- Programul de învăţământ şi formare profesională are ca obiectiv sprijinirea programelor de pregătire a personalului ţărilor membre, folosit în serviciile lor naţionale de meteorologie şi hidrologie.

- Programul de cooperare tehnică vizează sprijinirea şi întărirea serviciilor naţionale de meteorologie şi hidrologie din ţările în curs de dezvoltare, prin intermediul transferului de cunoştinţe şi tehnologie.



110

§3. Structură Potrivit art. 4 al Convenţiei Organizaţiei Meteorologice Mondiale, OMM cuprinde: a) Congresul meteorologic mondial (numit, în continuare, congres); b) Consiliul executiv; c) Asociaţiile meteorologice regionale (numite, mai departe, Asociaţii regionale); d) Comisiile tehnice; e) Secretariatul. Congresul este organul suprem al organizaţiei şi se compune din delegaţi (de

regulă, directorul serviciului meteorologic naţional) reprezentând toate statele membre. Congresul se reuneşte odată la patru ani, si hotărăşte asupra politicii generale a Organizaţiei. Congresul alege Preşedintele şi Vicepreşedinţii OMM, membrii Consiliului executiv şi desemnează Secretarul general al Organizaţiei.

Consiliul executiv este organul executiv al Congresului, compus din 36 de membri care se reunesc cel putin o data pe an; el supraveghează sau pune în aplicare hotărârile acestuia, administrează finanţele Organizaţiei, pregăteşte lucrările Congresului, îndrumă Asociaţiile regionale şi studiază şi face recomandări în toate chestiunile interesând meteorologia şi funcţiile serviciului meteorologic.

Asociaţiile regionale, în număr de şase, sunt constituite pentru următoarele zone: Africa, America de Sud, America de Nord şi America centrală, Asia, Europa şi Pacificul de Sud-Vest şi coordonează activităţile meteorologice şi cele conexe acestora din regiunile respective.

Comisiile tehnice, în număr de 8, sunt compuse din experţi desemnaţi de ţările membre. Aceste comisii coordonează domenii specifice cum ar fi: meteorologia aeronautică; meteorologia agricolă; climatologia; ştiinţele atmosferei etc, si întocmesc studii în domeniile pentru care au fost constituite, în scopul stabilirii de standarde internaţionale privind metodele, procedurile, tehnicile şi practicile aplicate în statele membre în meteorologie şi hidrologie.

Secretariatul, condus de un Secretar general numit de Congres, îndeplineşte atribuţiile tehnice şi administrative legate de funcţionarea organizaţiei.

5. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) Organizaţia Maritimă Internaţională (denumită iniţial Organizaţia Maritimă

Consultativă Internaţională) a fost creată prin Convenţia privind constituirea acesteia de la Geneva din anul 1948.

§1. Obiectivul OMI urmăreşte să asigure instituirea unui sistem de colaborare şi schimb de

informaţii între guverne în domeniul reglementărilor guvernamentale privind orice fel de probleme tehnice legate de navigaţia comercială internaţională, prin încurajarea adoptării de norme cu aplicabilitate generală în domeniul securităţii transporturilor maritime, eficacităţii navigaţiei, prevenirii poluării mărilor de către nave şi limitării ori înlăturării efectelor acesteia.

§2. Activităţi



111

OMI pregăteşte convenţii internaţionale, recomandări, coduri de conduită şi alte materiale privind aspectele tehnice ale navigaţiei problemelor maritime adiacente. Dintre convenţiile internaţionale, elaborate de această organizaţie şi adoptate de guverne, sunt de menţionat:

- convenţiile privind încărcătura vaselor – L.L.(1966); - responsabilitatea civilă în domeniul transportului maritim de materii

nucleare (1971); - securitatea containerelor - CSC (1970); - prevenirea abordajelor în largul mării - COLREG (1972); - facilitarea traficului maritim internaţional (1973); - crearea Organizaţiei internaţionale de telecomunicaţii maritime prin sateliţi

- INMARSAT (1976); - securitatea navelor de pescuit (1977); - reprimarea actelor ilicite împotriva navigaţiei maritime (1988).

Pe lângă convenţii şi alte instrumente internaţionale, în OMI s-au pregătit şi s-au adoptat câteva sute de recomandări tratând subiecte ca: transportul pe mare al bunurilor periculoase, semnalizarea pe mare, siguranţa pescarilor şi a vaselor de pescuit, securitatea vaselor comerciale nucleare ş.a. Deşi nu obligatorii din punct de vedere juridic, aceste recomandări constituie adevărate coduri de conduită şi orientări generale din care se inspiră guvernele în elaborarea reglementărilor lor naţionale.

§3. Structură Structura OMI cuprinde: Adunarea, Consiliul, Secretariatul şi patru Comitete. - Adunarea, compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, este organul

suprem care guvernează activitatea OMI. Ea se reuneşte, în sesiuni ordinare, odată la doi ani, când aprobă programul bienal de lucru şi bugetul şi adoptă recomandări sau reglementări privind siguranţa navigaţiei maritime, prevenirea poluării marine şi alte probleme legate de securitatea navigaţiei comerciale; ea alege, printre altele, membrii Consiliului şi aprobă Secretarul general al Organizaţiei numit de Consiliu.

- Consiliul, compus din 32 de membri, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani, este organul executiv al OMI, care exercită toate funcţiile Adunării în perioada dintre sesiunile bienale ale acesteia. Alegerea membrilor Consiliului se realizează ca urmare a împletirii principiului repartiţiei geografice echitabile cu necesitatea reprezentării în acest organ a ţărilor cu cele mai mari interese în domeniu.

- Secretariatul, condus de un Secretar general, acoperă responsabilităţile de ordin administrativ decurgând din activităţile desfăşurate de OMI.

- Comitetele OMI, ca organe tehnice ale acesteia, întocmesc rapoarte şi elaborează recomandări pe care le supun Adunării prin intermediul Consiliului. Principalele comitete, în număr de patru, privesc securitatea maritimă, protecţia mediului marin şi cooperarea tehnică şi problemele juridice.

6. Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO)95

95 Conform denumirii în limba engleză (International Labour Organisation).



112

Organizaţia Internaţională a Muncii este una din cele trei instituţii specializate ale ONU - alături de Organizaţia Mondială a sănătăţii şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură - al căror obiectiv fundamental este protecţia şi bunăstarea fiinţelor umane.

Creată prin Tratatul de la Versailles ca o instituţie internaţională strâns legată de

Societatea Naţiunilor, Organizaţia Internaţională a Muncii avea deja la bază principiul reprezentării tripartite: guvern, patronat, muncitori. În anul 1946, OIM a devenit prima agenţie specializată a ONU, cu sediul la Geneva.

§1. Obiective Principalul obiectiv al OIM este de a contribui la stabilirea unei păci durabile prin

promovarea justiţiei sociale şi a stabilităţii economice şi sociale şi îmbunătăţirii, prin acţiuni internaţionale, a condiţiilor de muncă şi a nivelului de viaţă al muncitorilor. În acest scop, ea:

- elaborează instrumente juridice, politice şi programe, la scară internaţională,

- sprijină eforturile diferitelor state membre în favoarea ameliorării condiţiilor de producţie şi de muncă.

§2. Activităţi Activităţile OIM sunt canalizate în trei direcţii principale:

- adoptarea de norme internaţionale privind condiţiile de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor şi urmărirea aplicării lor;

- adoptarea de programe privind folosirea forţei de muncă şi - combaterea şomajului ca şi pentru cooperare tehnică; cercetare, studii,

documentare şi informare. Ansamblul convenţiilor, recomandărilor şi altor documente elaborate în cadrul

OIM, al căror scop este acela de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi muncă ale lucrătorilor - se constituie într-un adevărat „Cod internaţional al muncii”.

Cooperarea tehnică, dezvoltată în strânsă cooperare cu alte programe ale Naţiunilor Unite, cuprinde proiecte acoperind cinci domenii: normele internaţionale de muncă şi drepturile omului; egalitatea femeilor, promovarea folosirii forţei de muncă şi ajustarea structurală, mediul înconjurător şi mediul muncii; sectoarele rurale.

§3. Structură Una din trăsăturile distinctive ale OIM o reprezintă compunerea sa tripartită. Ea

reuneşte, la nivelul organelor de decizie, reprezentanţii guvernelor, patronilor şi muncitorilor. Principalele organe ale OIM sunt: Conferinţa internaţională a muncii, Consiliul de administraţie şi Biroul internaţional al muncii.

- Conferinţa internaţională a muncii este organul deliberativ suprem al OIM care reuneşte delegaţiile tuturor statelor membre. Fiecare delegaţie cuprinde patru reprezentanţi, toţi cu drepturi egale: doi din partea guvernului, unul reprezentând patronatul şi unul reprezentând muncitorii. Conferinţa se reuneşte anual şi decide asupra orientării politice a Organizaţiei, stabileşte activităţile sale de viitor şi normele internaţionale de muncă, adoptă convenţii şi recomandări în domeniu şi controlează



113

aplicarea acestora. La fiecare trei ani, Conferinţa alege Consiliul de administraţie şi, o dată la doi ani, aprobă bugetul şi Programul de lucru.

- Consiliul de administraţie, organul executiv al OIM, este ales de Conferinţă pentru o perioadă de trei ani şi se reuneşte de trei ori pe an. Consiliul este compus din 56 de membri, după următoarea formulă: 28 de membri reprezintă guvernele, 14 membri sunt aleşi de delegaţii patronilor şi 14 de către delegaţii muncitorilor. În grupa celor 28 de membri reprezentând guvernele trebuie să fie totdeauna incluşi reprezentanţii guvernelor celor mai importante ţări industriale96, care devin astfel membri de drept ai Consiliului. Consiliul de administraţie alege directorul Biroului internaţional al muncii.

Biroul internaţional al muncii îndeplineşte funcţiile de secretariat ale OIM, pregătind prin rapoarte şi alte documente reuniunile Conferinţei şi ale Consiliului. El este condus de Director.

7. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) (WHO)97 Ideea convocării unei conferinţe internaţionale pentru crearea unei instituţii

internaţionale în domeniul sănătăţii, cu vocaţie universală, a fost formulată în timpul Conferinţei Naţiunilor Unite, de la San Francisco, din 1945. Consiliul Economic şi Social al ONU a convocat astfel, la New York în iunie şi iulie 1946, conferinţa internaţională care a adoptat Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Preambulul acesteia prevede statutul de instituţie specializată a ONU. Sediul OMS este la Geneva.

§1. Obiective Scopul acestei organizaţii „este să ducă toate popoarele la cel mai înalt grad de

sănătate”. Astfel, a fost dezvoltată o strategie globală vizând, în primul rând, îngrijirile medicale preventive şi curative.

§2. Activităţi OMS ajută ţările membre în acţiunile acestora de întărire şi dezvoltare a propriilor

sisteme de sănătate, oferindu-le servicii pentru construirea unor instituţii medicale, ajutoare în medicamente de bază ori echipamente, precum şi promovând cercetări, în domenii ce includ: nutriţia, grija faţă de mamă şi copil, siguranţa mediului, calitatea apei, prevenirea accidentelor, controlul epidemiilor etc.

Dintre programele de cercetare administrate de către OMS sau acelea vizând eradicarea unor boli endemice ori epidemice, sunt de menţionat:

- Programul special de cercetare, dezvoltare şi pregătire a cercetării în domeniul reproducţiei umane;

- Programul (comun cu PNUD şi BIRD) de cercetări în domeniul bolilor tropicale; - Programul lărgit de vaccinări împotriva bolilor afectând special copii; - Programe speciale de luptă împotriva unor boli: paludism, tuberculoză, cancer,

SIDA, etc.

96 Brazilia, China, Franţa, Germania, Italia, India, Japonia, Marea Britanie, Rusia şi SUA. 97 Conform denumirii în limba engleză (World Health Organisation).



114

În domeniul normativ, OMS acţionează ca instituţie autoare şi coordonatoare: - pe de o parte, OMS propune convenţii şi acorduri internaţionale ce

urmează a fi aplicate de state după ratificarea sau aprobarea lor, - pe de altă parte, în problemele cu caracter tehnic organizaţia elaborează

reglementări, care intră din vigoare momentul în care au fost adoptate de Adunarea mondială a sănătăţii, iar statelor membre le-au fost notificate în mod corespunzător. Statele membre pot accepta aceste reglementări, le pot respinge sau le pot accepta cu rezerve.

§3. Structură Adunarea mondială a sănătăţii este organul suprem al Organizaţiei. Ea se

reuneşte anual, de regulă, la Geneva. Compusă din delegaţii statelor membre, Adunarea mondială a sănătăţii următoarele atribuţii:

- hotărăşte asupra orientărilor de bază ale activităţii OMS, - aprobă bugetul programului bienal de activitate, - Adunarea mondială a sănătăţii alege statele ce sunt autorizate să

desemneze un reprezentant în Consiliul executiv, potrivit principiului repartiţiei echitabile

- la propunerea Consiliului executiv, ea numeşte Directorul general al Organizaţiei,

- adoptă convenţii sau acorduri în domeniile ce ţin de competenţa OMS precum şi regulamente asupra unor aspecte tehnice privind siguranţa sanitară.

Ea poate, de asemenea, să adreseze recomandări statelor membre în orice problemă ce ţine de competenţa OMS.

Consiliul executiv, ca organ cu compunere restrânsă al Adunării mondiale a sănătăţii, aplică deciziile şi obiectivele Adunării, pregăteşte ordinea de zi a sesiunilor sale, şi supune acesteia, pentru examinare şi aprobare, programul general de lucru al organizaţiei.

Consiliul executiv al OMS se compune din 32 de persoane, desemnate de către statele alese de Adunarea mondială a sănătăţii să alcătuiască pe termene de câte trei ani, acest organ. Membrii Consiliului executiv, deşi desemnaţi de state, acţionează în nume propriu.

Secretariatul cuprinde directorul general, asistat de şase subdirectori generali şi doi executivi şi personalul tehnic şi administrativ necesar susţinerii activităţilor organizaţiei. Directorul general, ca cel mai înalt funcţionar tehnic administrativ al Organizaţiei, este de drept, secretarul Adunării mondiale a sănătăţii, al Consiliului şi al oricărui organ subsidiar creat în cadrul OMS.

Din punct de vedere instituţional, Organizaţia Mondială Sănătăţii este o organizaţie cu un pronunţat caracter descentralizat. Pe lângă organele centrale menţionate, ea include şase comitete şi şase birouri regionale, pentru fiecare din cele şase principale regiuni - Africa, America de Nord şi de Sud, Asia de Sud-Est, Europa, Mediterana Orientală şi Pacificul occidental. Comitetele regionale formulează directive şi orientări privind problemele de sănătate specifice fiecărei regiuni, ce sunt puse în aplicare de către birourile respective. Procesul de descentralizare a activităţii OMS include şi instituţia reprezentanţilor rezidenţi în diverse ţări, însărcinaţi să ajute



115

guvernele statelor respective în planificarea şi conducerea programelor naţionale de sănătate.

8. Fondul Monetar Internaţional (FMI)98 Fondul Monetar Internaţional a luat fiinţă în urma lucrărilor Conferinţei monetare şi

financiare a Naţiunilor Unite ţinută, în iulie 1944, la Bretton Woods, în statul american New Hampshire. Conferinţa de la Bretton Woods, la lucrările căreia au participat 49 de state, a elaborat „Acordurile” de constituire a FMI şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) pe care statele participante le-au semnat, la 22 iulie 1944. Aceste acorduri au intrat în vigoare Ia 27 decembrie 1945.

FMI şi-a început activitatea operaţională în mai 1946 având sediul la Washington D.C., capitala SUA.

În baza acordului încheiat cu ONU în noiembrie 1947, FMI are statut de instituţie specializată a Naţiunilor Unite.

Prin crearea FMI s-a urmărit deci crearea unei instituţii internaţionale care, acordând asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanţelor lor de plăţi.

§1. Obiective În politicile şi deciziile sale, FMI trebuie să aibă în vedere realizarea următoarelor

obiective: - să promoveze cooperarea monetară internaţională prin asigurarea, pe o bază

permanentă, a mecanismelor necesare de colaborare şi consultare în problemele monetare internaţionale;

- să faciliteze expansiunea şi creşterea armonioasă a comerţului internaţional şi să contribuie astfel la instaurarea şi menţinerea unui nivel ridicat al venitului real şi folosirii forţei muncă şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor, ca obiective primordiale ale politicii lor economice;

- să promoveze stabilitatea regimului de schimburi, menţinerea între statele membre a unor regimuri de schimburi ordonate şi să evite devalorizările monetare concurenţiale;

- să sprijine stabilirea unui sistem multilateral de reglementare a tranzacţiilor curente dintre membri şi eliminarea restricţiilor la schimburile externe, care împiedică creşterea comerţului mondial;

- să pună resursele sale generale la dispoziţia ţărilor membre - temporar şi în baza unor garanţii corespunzătoare - în vederea corectării dezechilibrelor din balanţele lor de plăţi.

§2. Membrii Cu toate că FMI are statut de instituţie specializată a Naţiunilor Unite, calitatea

unui stat de membru al acestei organizaţii nu implică calitatea de membru al ONU. Orice ţară, care se bucură de autonomie în domeniul relaţiilor externe, este capabilă

98 IMF (International Monetary Fund) după iniţialele denumirii în limba engleză.



116

să se achite de obligaţiile impuse statelor membre prin Statut şi este dispusă să-şi asume aceste obligaţii, poate obţine calitatea de membru al FMI.

§3. Resurse financiare Fiecare ţară membră a FMI trebuie să contribuie la resursele financiare ale

Organizaţiei cu o anumită sumă, denumită cotă de subscripţie, care este exprimată în echivalent DST.

Mărimea acestor cote se stabileşte pornindu-se de la indicatori identici, ţinând de puterea economică a fiecărei ţări. Subscripţia propriu zisă se trece în contul FMI, ca participare la capital: în proporţie de 25% în monedă convertibilă şi 75% în monedă naţională. Cotele de subscripţie se revizuiesc periodic, la intervale nu mai mari de cinci ani, pentru a reflecta schimbările petrecute în economia mondială şi rolul diverselor ţări în cadrul acesteia. De mărimea cotei depinde câtimea din resursele Fondului de care o ţară poate beneficia, cât şi influenţa acesteia în procesul decizional al FMI.

Principala resursă financiară a FMI o constituie subscripţiile ţărilor membre. În afara resurselor proprii, provenind din subscripţiile statelor membre, FMI poate

recurge şi la resurse împrumutate. În acest context sunt cunoscute Acordurile generale de împrumut. Prima înţelegere din această categorie a intrat în vigoare în 1962, între 10 ţări dezvoltate, membre FMI (Belgia, Canada, Germania, Franţa, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Suedia, SUA) şi viza constituirea unui fond de 6 miliarde dolari pentru soluţionarea unor dificultăţi de plăţi externe apărute în ţările membre ale Acordului. În 1983 s-a alăturat mecanismului menţionat şi Elveţia, deşi nu era membră FMI. La fondurile colectate, care s-au ridicat la 17 miliarde dolari, putea face apel orice ţară membru FMI în dificultate. În ianuarie 1997, Consiliul de administraţie al FMI a decis constituirea unei surse suplimentare de finanţare, sub forma unor noi acorduri de împrumut, pentru care 25 de ţări membre pun la dispoziţia FMI 34 miliarde DST (aproximativ 40 miliarde dolari), în vederea prevenirii unei deteriorări a sistemului monetar internaţional, sau pentru a se face faţă unei situaţii excepţionale prezentând un risc pentru stabilitatea acestui sistem.

§4. Activităţi Pentru îndeplinirea obiectivelor arătate, autorii statutului FMI au atribuit acestei

organizaţii puteri care să-i permită realizarea următoarelor trei funcţii principale: - În primul rând, FMI trebuie să supravegheze aplicarea unui cod de conduită

privind politicile parităţilor monetare, plăţile aferente tranzacţiilor curente şi convertibilităţii monedelor,

- în al doilea rând, această organizaţie urma să pună la dispoziţia ţărilor membre resurse financiare care să le permită respectarea codului de conduită ori, după caz, corectarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi.

- FMI trebuia să constituie forumul internaţional în care ţările membre puteau să colaboreze în soluţionarea unor probleme monetare internaţionale.

Dintre mijloacele principale de înfăptuire a obiectivelor şi de supraveghere a aplicării codului de conduită convenit prin Statut, menţionăm: sistemul parităţilor99,

99 În înţelesul statutului FMI paritatea reprezintă valoarea monedei unei ţări exprimată în aur



117

mecanismul de ajustare a acestora100, preţul aurului101 şi convertibilitatea monedelor naţionale102.

Activitatea FMI ca instituţie internaţională de credit este foarte complexă, atât din punct de vedere al formelor pe care o îmbracă, dar şi al gradului de condiţionalitate ori al rolului jucat de creditele Fondului în atitudinea pieţei financiare internaţionale faţă de ţările beneficiare de fonduri acordate de FMI.

Fondul poate să ajute ţările membre ce întâmpină dificultăţi în domeniul plăţilor externe, prim mecanismul tragerilor, prin intermediul cărora o ţară membră cumpără de la Fond, contra monedei sale, moneda unui alt stat membru: se cumpără deci monedă convertibilă cu monedă naţională. Prin folosirea sistemului de trageri, suma totală în monedă convertibilă, posibil a fi cumpărată de către o ţară membră în schimbul monedei naţionale, ajunge până la dublul cotei sale de subscripţie (200%). Plafonul poate ajunge până la 600% din cotă, în cazul în care se cumulează şi efectul altor facilităţi de creditare. Plafonul poate depăşi şi această limită, atunci când sunt luate în considerare criterii de strictă urgenţă.

Aranjamentele „stand-by” au intrat în practica FMI în 1952. În baza acestora, Fondul ţine la dispoziţia ţării solicitante o anumită sumă de bani, pe care acesta o folosi în timpul valabilităţii aranjamentului, de regulă un an. Un aranjament „stand-by” include, de fapt, două documente:

- primul cuprinde un număr de clauze standard, indicând scopul, durata, suma creditului şi obligaţiile ţării beneficiare.

- Al doilea, este un memorandum, sau o scrisoare de intenţie, precizând politica monetară şi de schimb pe care statul respectiv se angajează să o urmeze. Adesea celor două documente li se alătură un program de stabilizare sau redresare economică.

În ultimele decade ale secolului XX, pentru a răspunde cerinţelor ţărilor membre, în special a celor în curs de dezvoltare, FMI a creat instrumente noi de finanţare, cu caracter permanent sau temporar. ori în dolari SUA (de greutatea şi fineţea în vigoare la 1 iulie 1944). Sistemul parităţilor monetare este un sistem de rate de schimb fixe. Membrii Fondului trebuie să se abţină de a lăsa ratele de schimb (cursurile valutare) să fluctueze liber. Rolul de supraveghere atribuit FMI în domeniul parităţii decurge din principiul acceptat că paritatea este o problemă care priveşte comunitatea internaţională. Cursurile maxime şi minime nu se pot îndepărta de paritate cu mai mult de 1% pentru operaţiunile de schimb monetar (art. IV, secţiunea 3). 100 Cu consultarea FMI, în cazul unui dezechilibru fundamental ai balanţei lor de plăţi, statele membre pot modifica paritatea monedelor lor naţionale. Paritatea nou propusă nu poate să depăşească paritatea iniţială cu mai mult de 10%. Altfel, este necesară aprobarea expresă a Fondului. 101 Controlul parităţilor presupune un preţ fix al aurului, care a fost stabilit, în 1944, la 35 dolari pentru o uncie de aur fin. Potrivit statutului FMI nici un stat membru nu are dreptul să cumpere aur la un preţ peste paritate sau să vândă sub paritate. Preţul aurului s-a menţinut la 35 de dolari uncia până în anul 1968, când piaţa aurului s-a scindat: piaţa aurului monetar şi piaţa liberă, unde preţul se fixa în funcţie de cerere şi ofertă. 102 Obligaţiile statutare rezultând din asumarea dispoziţiilor art. VIII din Statutul FMI, referitor la convertibilitate, privesc: evitarea restricţiilor asupra plăţilor internaţionale curente, evitarea practicilor monetare discriminatorii şi convertibilitatea soldurilor deţinute de străinătate, în general, aceste dispoziţii statutare n-au jucat un rol activ în raporturile dintre statele membre care şi-au declarat moneda convertibilă.



118

• În categoria facilităţilor de finanţare cu caracter permanent menţionăm: finanţarea compensatorie, finanţarea stocurilor, regulatorii (stocuri tampon), finanţarea extinsă şi facilitatea rezervei suplimentare.

- Finanţarea compensatorie a fost instituită în scopul ajutorării ţărilor care întâmpină dificultăţi ale balanţei de plăţi externe, ca urmare a fluctuaţiilor încasărilor din export.

- Mecanismul finanţării stocurilor tampon a fost creat în scopul asistării ţărilor membre în a-şi finanţa contribuţia lor la constituirea stocurilor tampon decurgând din aplicarea prevederilor acordurilor pe produse.

- Mecanismul finanţării extinse (lărgite) este deschis ţărilor care trebuie să facă faţă i dificultăţi economice de tip structural, care au o incidenţă negativă asupra balanţelor lor de plăţi.

- „facilitatea de rezervă suplimentară” urmăreşte ajutorarea ţărilor membre de a face faţă unor crize neaşteptate în plăţile externe, ca urmare a unor ieşiri masive de capitaluri din ţară.

• Mecanismele temporare de finanţare au fost create pentru a răspunde unor distorsiuni conjuncturale în economia mondială. În anul 1993 s-a constituit, special pentru ţările în tranziţie spre economia de piaţă, facilitatea de „transformare sistemică”, cu scopul uşurării acestui proces.

În momentul de faţă există trei mecanisme provizorii: - politica de acces lărgit; - facilitatea de ajustare structurală a fost creată pentru finanţarea unor

dezechilibre din resurse atrase de FMI prin împrumuturi, adresându-se şi ţărilor în curs de dezvoltare şi

- facilitatea de ajustare structurală întărită se adresează de asemenea ţărilor în curs de dezvoltare şi vizează şi reducerea datoriei externe a ţărilor sărace.

Odată cu scăderea relativă a ponderii FMI ca furnizor de credite, asistăm la intensificarea rolului său de centru internaţional de cooperare, consultare şi asistenţă financiară. Orice apel la resursele FMI presupune înainte de aprobarea cererii de resurse, la consultări ale conducerii FMI cu reprezentanţii statului solicitant.

Analiza rolului FMI în direcţionarea ajutorului internaţional relevă următoarele aspecte principale:

a) orientarea ajutorului către ţările în curs de dezvoltare, prin crearea unor facilităţi speciale în favoarea acestor ţări;

b) implicarea în soluţionarea unor crize grave de lichidităţi în diverse state (Argentina, Mexic, Indonezia, Coreea de Sud etc.);

c) desfăşurarea unor activităţi specifice în fostele ţări cu economie planificată în vederea soluţionării atât a unor probleme structurale pe termen lung cât şi conjuncturale.

§5. Organizare Structura organizatorică a FMI cuprinde mai multe eşaloane. • La eşalonul superior se găseşte Consiliul Guvernatorilor, compus din

miniştri de finanţe ori, după caz, guvernatori ai băncilor centrale, numiţi de către statele membre. Fiecare ţară numeşte un guvernator şi un guvernator supleant.



119

Anual, după încheierea exerciţiului financiar, are loc reuniunea Consiliului guvernatorilor

Consiliul Guvernatorilor ia decizii în problemele de mare importanţă, cum ar fi admiterea de noi membri ori retragerea unui membru, creşterea capitalului Fondului, încheierea de aranjamente de cooperare cu alte organizaţii, lichidarea FMI etc.

• Consiliul executiv (sau Consiliul de Administraţie) reprezintă al doilea eşalon în structura organizatorică a FMI, fiind un organ executiv aflat în sesiune permanentă, reunindu-se de cel puţin trei ori pe săptămână.

Consiliul Executiv al FMI este compus din 24 directori executivi, Compoziţia sa reflectând gradul participării statelor membre la capitalul Fondului. Numesc propriii lor directori executivi permanenţi în Consiliul Executiv SUA, Marea Britanic, Germania, Franţa şi Japonia (cele cinci ţări mari contributoare), Arabia Saudită, iar China şi Rusia de asemenea îşi numesc proprii directori. Ceilalţi directori executivi (în număr de 16) sunt aleşi după o procedură care caută să satisfacă atât principiul mărimii cotelor de subscripţie cât şi cel privind repartiţia geografică echitabilă.

• A treia treaptă în structura organizatorică a FMI cuprinde directorul general şi personalul angajat permanent, primului revenindu-i, printre altele, şi sarcina de a conduce lucrările Consiliului Executiv. El este, totodată, şeful personalului. El este numit de Consiliul Guvernatorilor pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

• În cadrul FMI funcţionează, ca organ consultativ intern, „Comitetul interimar al Consiliului Guvernatorilor” (Comitetul interimar). Acest organ este compus din 24 de membri: 6 administratori numiţi, reprezentând cele cinci ţări mari contributoare, plus Arabia Saudită, şi 18 administratori aleşi, reprezentând, în mod egal, ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare ori în tranziţie.

În legătură cu sistemul de luare a deciziilor este de notat că simpla calitate de membru FMI conferă fiecărei ţări, în mod egal, 250 de voturi. Votul însă este ponderat, iar ponderarea se face în funcţie de capitalul subscris: subscripţia fiecărui stat membru se divide în părţi egale, a câte 100.000 DST, fiecare asemenea parte oferind un vot. Deci, în Consiliul Guvernatorilor fiecare guvernator dispune de numărul de voturi ce revine statului pe care îl reprezintă, potrivit cotei de subscripţie a acestuia. În Consiliul Executiv fiecare director executiv dispune de numărul de voturi al statului care l-a numit - dacă este director numit - sau de numărul de voturi atribuit statelor membre care l-au ales, atunci când este director ales. Cea mai mare parte a deciziilor sunt luate cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Pentru chestiunile de ordin operaţional se impune o majoritate de 70%, iar pentru problemele fundamentale, legate de activitatea Fondului, o majoritate de 85%.

9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (IBRD)103 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută şi sub

denumirea de „Banca Mondială”, este cea de a doua instituţie financiară pilon, alături de FMI, constituită în urma Conferinţei monetare şi financiare a Naţiunilor Unite, ţinută Ia Bretton Woods în SUA, în perioada 1-22 iulie 1944.

103 I.B.R.D. (International Bank for Reconstruction and Development) iniţialele în limba engleză.



120

BIRD şi-a început activitatea la 25 iunie 1946 odată cu lansarea subscripţiilor la capital, iar în noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a acordat BIRD, statutul de instituţie specializată a Naţiunilor Unite, în conformitate cu articolul 57 al Cartei ONU. În acelaşi timp, i s-a recunoscut dreptul de a desfăşura o activitate independentă.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este principala instituţie (organizaţia „mamă”) în cadrul grupului de organizaţii ce poartă numele de „Grupul Băncii Mondiale”, şi din care mai fac parte: Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), Societatea (sau Corporaţia) Financiară Internaţională (SFI), Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA), şi Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI).

§1. Scopuri - Obiective Se pot reţine, ca orientări fundamentale ale activităţii BIRD, următoarele: a) participarea la reconstrucţia economiilor ţărilor membre distruse de război şi

sprijinirea tranziţiei economiei acestora de la economia de război la economia de pace;

b) sprijinirea investiţiilor private de capital - autohton sau extern - încurajarea împrumuturilor externe şi, după caz, suplimentarea acestora, din fonduri proprii;

c) promovarea unei creşteri echilibrate (pe termen lung) a comerţului internaţional, menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi şi încurajarea investiţiilor internaţionale destinate dezvoltării resurselor productive ale ţărilor membre.

§2. Membrii Ca şi în cazul FMI, calitatea de membru BIRD nu este condiţionată de apartenenţa

la ONU. Ea este însă condiţionată de apartenenţa la FMI: orice ţară poate adera la BIRD numai dacă este membru al Fondului. Condiţionarea se menţine şi în cazul pierderii calităţii de membru: ca regulă, orice stat care încetează să mai fie membru FMI încetează, de asemenea, în următoarele trei luni, să mai facă parte din BIRD.

În cazul neîndeplinirii obligaţiilor statutare se procedează mai întâi la suspendare, iar pierderea calităţii de membru poate interveni la un an de la data suspendării, dacă între timp nu se ia o decizie de reabilitare.

§3. Capital. Resurse financiare Ca şi în cazul FMI, resursele financiare ale BIRD provin două surse principale: • contribuţiile la capital ale statelor membre; volumul subscripţiilor individuale

ale ţărilor membre se fixează potrivit cotei de subscripţie, stabilită pentru fiecare în parte, după o metodologie similară celei folosite în cazul FMI. şi

• resurse atrase; Principala sursă de capital pentru împrumuturi a Băncii Mondiale o constituie

pieţele financiare internaţionale, care acoperă aproximativ 85% din resursele sale, contribuţiile ţărilor membre jucănd un rol secundar în finanţarea împrumuturilor băncii..

BIRD se autofinanţează prin capitalurile obţinute de pe pieţele financiare internaţionale, în special prin:



121

- emisiunile de obligaţii pe termen mediu şi lung şi - plasarea de titluri la guverne, bănci centrale şi comerciale. • a treia sursă de fonduri BIRD destinate împrumuturilor o constituie beneficiul

său net care provine, în principal, din dobânzile şi comisioanele percepute la împrumuturile acordate.

§4. Structură Conducerea activităţii Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, se

desfăşoară pe trei niveluri: - Consiliul Guvernatorilor, organul suprem de conducere al Băncii, este compus

din câte un guvernator numit de către fiecare stat membru, de regulă, ministrul de finanţe sau guvernatorul băncii centrale. Fiecare stat membru numeşte şi un supleant al guvernatorului. Consiliul Guvernatorilor ia decizii în toate problemele ce ţin de activitatea de bază a instituţiei, care nu pot fi delegate altor organe ale Băncii, printre care: admiterea de noi membri sau suspendarea calităţii de membru a unora din statele membre; suplimentarea sau reducerea capitalului social al Băncii; aprobarea unor amendamente la Statutul BIRD, suspendarea unora din operaţiunile acesteia, sau repartizarea venitului său net.

- Consiliul Directorilor executivi (Consiliul de Administraţie) este organul care asigură conducerea efectivă a Băncii, ceea ce presupune decizii în legătură cu acordurile de împrumut şi garanţie sau alte operaţiuni de finanţare, operaţiuni de asistenţă tehnică, rapoartele şi recomandările adresate Consiliului Guvernatorilor etc. Consiliul Directorilor Executivi este compus din 24 membri. Primii cinci acţionari ai BIRD (Statele Unite ale Americii, Japonia, Marea Britanie, Germania şi Franţa) au dreptul să numească câte un director executiv. Ceilalţi 19 directori executivi reprezintă, în urma alegerii, câte un grup de ţări, în general din aceeaşi zonă geografică.

Consiliul Directorilor Executivi se întruneşte, de regulă, de două ori pe săptămână, cu condiţia să fie asigurată participarea la reuniune a majorităţii directorilor dispunând de cel puţin jumătate din numărul voturilor atribuite.

- Preşedintele BIRD şi personalul Băncii al cărei şef este, ocupă un loc important în conducerea Băncii Mondiale. Preşedintele acesteia prezidează reuniunile Consiliului său de Administraţie, precum şi pe cele ale celorlalte instituţii din Grupul Băncii Mondiale. De fapt, preşedintele BIRD, al cărui mandat, reînnoibil, este de cinci ani, girează toate operaţiunile sale curente.

§5. Sistemul de luare a deciziilor În luarea deciziilor, în problemele care impun votul şi se procedează la votare, se

aplică un sistem de vot ponderat, ponderarea făcându-se în funcţie de cota de capital la capitalul Băncii, subscrisă de fiecare stat membru. Subscripţia fiecărui stat membru se divide în părţi egale a 100.000 dolari, fiecare fracţiune de 100.000 dolari reprezentând un vot. La numărul de voturi rezultat din fracţionarea capitalului subscris, fiecare stat membru primeşte un număr de 250 voturi, egal pentru toate statele. Deci, fiecare membru dispune de 250 de voturi, plus câte un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune de 100.000 dolari din totalul subscripţiei sale.



122

În toate problemele supuse spre dezbatere în cadrul Băncii (în cazul în care nu se ajunge la un consens), deciziile se iau cu majoritatea voturilor exprimate, însă:

- în cadrul Consiliului guvernatorilor, fiecare guvernator dispune de numărul de voturi atribuit ţării pe care o reprezintă.

- în Consiliul de Administraţie, fiecare director executiv dispune de numărul de voturi al statului care l-a numit, în cazul în care este director executiv numit, sau de numărul cumulat al voturilor atribuite membrilor care l-au ales (atunci când este administrator ales).

§6. Activităţi Banca Mondială poate fi considerată deopotrivă organism de investiţii în vederea

dezvoltării, organism financiar, dar şi de consultare şi cooperare internaţională a ţărilor membre.

Facilităţile de creditare oferite de BIRD - cunoscute ca împrumuturi - trebuie să răspundă atât unor criterii de ordin general, cât şi particular.

• Criteriile generale ţin de utilitatea proiectului şi posibilităţile beneficiarului de a rambursa împrumutul.

• Dintre criteriile specifice, de la care se admit, uneori, în cazuri bine motivate, anumite excepţii, reţinem: proiectul trebuie să aibă un obiect bine determinat; împrumutul BIRD să nu concureze mecanismele existente; finanţarea Băncii Mondiale să fie însoţită de o contribuţie a ţării beneficiare şi să aibă un caracter de anvergură; împrumutul să nu fie legat.

Analiza activităţii Băncii Mondiale ca organism financiar presupune abordarea a cel puţin patru aspecte:

• politica colectării de fonduri - urmăreşte să asigure, pe termen lung, fonduri disponibile pentru împrumuturi şi să micşoreze costul acestora, atât pentru BIRD cât şi pentru ţările beneficiare ale împrumuturilor sale;

• mărimea împrumuturilor acordate, care nu este dependentă de mărimea capitalului subscris, ca în cazul FMI, ; se fixează ţinându-se seama de un complex întreg de factori, cum ar fi importanţa şi mărimea proiectului ce urmează a fi finanţat, rentabilitatea presupusă a acestuia, componenta sa externă,

• durata acestora - împrumuturile BIRD sunt împrumuturi pe termen mediu sau lung şi

• dobânda percepută, care este influenţată de variaţiile dobânzilor pe pieţele internaţionale de capitaluri.

Ca şi Fondul Monetar Internaţional, BIRD îndeplineşte funcţii de centru internaţional de cooperare, consultare şi asistenţă tehnică de specialitate, în încercarea de a găsi noi resurse de finanţare.

BIRD coordonează programele de asistenţă tehnică decurgând din împrumuturi şi credite finanţate de alte organisme internaţionale din sistemul ONU sau din afara lui, dar date în administrarea sa.

Banca colaborează şi cooperează cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în domeniul asistenţei tehnice şi preinvestiţiilor, cu Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentare şi Agricultură (FAO) şi Programul Alimentar Mondial (PAM) în privinţa dezvoltării rurale şi eliminării malnutriţiei ş.a.



123

10. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA)104 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare a fost creată în anul 1960 ca instituţie

afiliată Băncii Mondiale (BIRD), urmare a constatării că ţările în curs de dezvoltare mai sărace nu puteau răspunde condiţiilor statutare de împrumut impuse de Banca Mondială. În sistemul de organizaţii al Naţiunilor Unite, AID are statut de instituţie specializată.

Beneficiarii creditelor AID sunt ţările în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate care îndeplinesc următoarele condiţii:

- un venit naţional pe cap de locuitor sub 925 dolari anual. - prezintă o stabilitate economică, financiară şi politică care să justifice o

politică de împrumuturi de dezvoltare pe termen lung; - au o problemă de balanţe de plăţi neobişnuit de grea - politicile lor trebuie să reflecte un autentic angajament pentru dezvoltare.

§1. Obiective În esenţă, AID urmăreşte să promoveze dezvoltarea economică, creşterea

productivităţii şi ridicarea nivelului de viaţă în ţările în curs de dezvoltare, membre ale organizaţiei, prin disponibilizarea unor mijloace financiare în condiţii favorabile.

§2. Membrii Calitatea de membru al AID este condiţionată de statutul de membru al BIRD, care

trebuie obţinut anterior aderării la AID. Specificul activităţii acestei organizaţii, ca şi scopuri ţinând de gestionarea

resurselor financiare, au condus la divizarea membrilor săi în două „părţi”: • Partea I-a („Part I members”) cuprinde 26 de ţări dezvoltate care plătesc

subscripţia şi contribuţiile la capital în monedă convertibilă, care poate fi utilizată liber de către organizaţie.

• În partea a II-a („Part II-members”) sunt incluse statele membre care plătesc în monedă liber convertibilă, 10% din subscripţia iniţială şi, în monedă proprie, 90% din subscripţia iniţială, precum şi contribuţiile şi subscripţiile adiţionale.

§3. Activităţi Creditele de dezvoltare acordate de AID sunt însoţite de condiţii deosebit de

favorabile ţărilor primitoare: nu sunt purtătoare de dobândă, sunt acordate pe perioade lungi de timp, de 35-40 ani, dintre care 10 ani perioadă de graţie, în care nu se returnează rate din sumele împrumutate.

§4. Structură Administrarea AID este încredinţată Băncii Mondiale. Organele de conducere ale

acesteia - Consiliul guvernatorilor, Consilii directorilor executivi şi Preşedintele - îndeplinesc, din oficiu, aceleaşi funcţii şi pentru AID. 104 Conform denumirii în limba engleză International Development Association (IDA).



124

§5. Resurse Principalele resurse financiare ale AID provin din contribuţiile (donaţiile) ţărilor

dezvoltate, iar în ultima perioadă de timp şi ale ţărilor membre din cea de a doua categorie. Alte intrări de capital provin din plata ratelor scadente la creditele acordate, transfer din profitul net al BIRD, unele operaţii financiare proprii şi subscripţia în valută convertibilă a ţările membre.

11. Corporaţia (Societatea) Financiară Internaţională (CFI/SFI)105 Corporaţia Financiară Internaţională, creată în anul 1950, deşi strâns asociată cu

Banca Mondială, este o organizaţie independentă, atât din punct de vedere instituţional cât şi financiar. În sistemul de organizaţii al Naţiunilor Unite are statut de instituţie specializată..

§1. Obiective În esenţă, obiectivul fundamental al CFI este promovarea creşterii economice în

ţările în curs de dezvoltare membre ale organizaţiei prin încurajarea investiţiilor private. Pentru realizarea acestui obiectiv CFI acţionează, în principal, în următoarele direcţii:

a) sprijinirea finanţării întreprinderilor private care ar putea contribui la dezvoltare, făcând investiţii negarantate de guvern;

b) asocierea unor investitori locali şi străini pentru finanţarea unor proiecte eficiente;

c) stimularea fluxului de capital privat, intern şi extern, în investiţii productive, în ţările membre.

§2. Membri Ca şi în cazul AID, calitatea de membru al CFI este condiţionată de calitatea de

membru al BIRD. §3. Activităţi • Principala formă pe care o îmbracă activitatea CFI o constituie finanţarea unor

proiecte de investiţii. • O altă latură a activităţii CFI priveşte crearea de întreprinderi noi în ţările în

curs de dezvoltare care prezintă condiţii favorabile pentru dezvoltarea sectorului privat

• Dintre activităţile CFI în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare mai menţionăm: sprijinul pentru dezvoltarea pieţelor bursiere naţionale şi accesul acestora la pieţele internaţionale; mobilizarea de capitaluri şi îndreptarea acestora către sectorul privat, prin constituirea unor sindicate de finanţare şi asistenţă tehnică de specialitate, mai ales în domenii ca piaţa de capital şi privatizarea. 105 Conform denumirii în limba engleză (International Financial Corporation - IFC).



125

§4. Structură Principalele organe de conducere ale CFI sunt Consiliul guvernatorilor şi Consiliul

de administraţie. Consiliul guvernatorilor, organul suprem al organizaţiei, este compus din

reprezentanţii statelor membre şi supleanţii lor, de regulă, miniştri de finanţe sau titularii unei funcţii echivalente.

Consiliul de administraţie, cuprinzând 24 de administratori (directori) este organul executiv în sarcina căruia cade, în primul rând, selectarea şi aprobarea proiectelor de finanţare. Consiliul de administraţie se compune, din oficiu, din membrii Consiliului de administraţie ai BIRD care reprezintă statele care sunt, în acelaşi timp, atât membri ai BIRD cât şi ai CFI.

Preşedinte al CFI este, de asemenea, din oficiu preşedintele Băncii Mondiale. 12. Agenţia Internaţională pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale

(MIGA)106 Motivaţia creării acestei organizaţii se fundamentează, în esenţă, pe următoarele

trei împrejurări, caracteristice climatului investiţional în ţările în curs de dezvoltare: a) Existenţa unor riscuri reale: politice (război sau tulburări civile), rezultând din

exproprieri sau alte măsuri similare şi riscuri legate de repatrierea profiturilor ori ca urmare a schimbărilor frecvente ale condiţiilor contractuale;

b) Lipsa unor programe oficiale de reasigurare sau coasigurare, chiar şi în statele unde existau sisteme de asigurare a investiţiilor contra riscurilor politice;

c) Lipsa unui sistem global de asigurare, la scară mondială, capabil să stimuleze investiţiile directe.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor a fost creată prin Convenţia privind înfiinţarea MIGA, aprobată de reuniunea Consiliului Guvernatorilor Băncii Mondiale din 1985, şi intrată în vigoare în aprilie 1988.

Deşi afiliată BIRD, din punct de vedere instituţional şi financiar, MIGA este o instituţie independentă, în sistemul organismelor ONU este considerată instituţie specializată.

§1. Obiective MIGA urmăreşte: - pe de o parte, încurajarea fluxului de investiţii străine din ţările industrializate

către ţările în curs de dezvoltare membre precum şi a fluxului de investiţii între ţările în curs de dezvoltare şi

- pe de altă parte, protejarea investiţiilor contra riscurilor necomerciale.

§2. Membrii

106 Conform denumirii în limba engleză (Multilateral Investment Guarantee Agency).



126

Calitatea de membru MIGA este condiţionată de calitatea de membru BIRD. Membrii MIGA sunt împărţiţi în două grupe: ţări exportatoare de capital şi importatoare de capital.

§3. Atribuţii şi activităţi Activitatea principală a MIGA se concentrează în domeniul garantării investiţiilor

împotriva riscurilor necomerciale. Garanţiile acordate de MIGA investitorilor străini privesc patru categorii de riscuri rezultând din:

a) restricţii impuse de statele gazdă asupra transferului şi schimbului de devize; b) acţiuni legislative sau administrative (expropriere şi alte similare) ori omisiuni

ale guvernului gazdă care au ca efect deposedarea investitorului străin de dreptul său de a dispune de beneficiul rezultat din investiţie sau de dreptul de control investiţiei;

c) încălcarea sau suspendarea de către statul gazdă a contractului încheiat cu deţinătorul garanţiei şi

d) acţiuni militare sau tulburări civile pe teritoriul statului gazdă. Obiectul garanţiilor oferite de Agenţie îl constituie, în primul rând, împrumuturile pe

termen mediu şi lung, pentru proiecte de investiţii dar şi orice alte forme de investiţii directe.

Pe lângă activitatea de asigurare MIGA desfăşoară activitate de promovare a investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, ea:

- acţionează ca centru de diseminare a informaţiilor în domeniu, - întreprinde activităţi de cercetare asupra aspectelor specifice ale

operaţiunilor de investiţii directe în ţările în curs de dezvoltare, - oferă, la cerere, asistenţă tehnică de specialitate, în privinţa orientării

fluxurilor de capital spre ţările în curs de dezvoltare. §4. Structură Organul de conducere al Agenţiei este Consiliul Guvernatorilor, format, ca şi în

cazul BIRD, din câte un reprezentant şi câte un supleant din partea fiecărui stat membru.

Organul executiv este Comitetul directorilor ai cărui membri sunt aleşi de către Consiliul Guvernatorilor. Comitetul directorilor sau, în alţi termeni, Consiliul de administraţie este prezidat de preşedintele Băncii Mondiale.

13. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (IFAD)107 Fondul internaţional pentru dezvoltare agricolă a fost creat în 1976 la iniţiativa

Consiliului mondial al alimentaţiei108. FIDA a devenit operaţional în 1978, după

107 Conform denumirii în limba engleză (International Fund for Agricultural Development). 108 Consiliul mondial al alimentaţiei, care a luat fiinţă ca urmare a deciziilor Conferinţei mondiale privind alimentaţia din 1974, este compus din 36 de membri aleşi de Adunarea Generală a ONU, la propunerea ECOSOC. Este un organ politic care supraveghează activitatea celor aproximativ 35 de organizaţii din sistemul ONU care se ocupă de alimentaţie. El nu desfăşoară activităţi operaţionale ci încearcă să stabilească o politică coerentă de



127

intrarea în vigoare a Convenţiei de constituire a sa; este o instituţie specializată a ONU având sediul la Roma, în Italia.

§1. Obiective FIDA este specializată în finanţarea unor proiecte destinate ameliorării unor situaţii

în ţările cele mai sărace, create de marile probleme ale momentului: criza alimentară, deşertificarea şi eroziunea solului. Prin elaborarea şi finanţarea unor proiecte menite să ducă la creşterea veniturilor, acest Fond are ca obiective:

a) creşterea producţiei alimentare, îmbunătăţirea nutriţiei şi lupta împotriva mizeriei şi

b) mobilizarea de resurse pentru ameliorarea producţiei alimentare şi a alimentaţiei, în ţările în curs de dezvoltare cele mai sărace.

§2. Membrii Membrii FIDA se împart în trei categorii: a) Categoria I, ţările industrializate membre ale OCDE (22 ţări dezvoltate); b) Categoria II, ţări exportatoare de petrol (12 ţări membre ale OPEC); c) Categoria III-a, ţări în curs de dezvoltare neexportatoare de petrol (l23 ţări). Această divizare a membrilor FIDA pe trei categorii a avut în vedere crearea unei

forme originale de cooperare triunghiulară între ţările industrializate, posesoare de tehnologie, ţările producătoare de petrol, posedând resurse financiare şi ţările ce urmau a fi ajutate, care să permită mobilizarea resurselor în petrodolari şi canalizarea acestora spre ţările lumii a treia.

§3. Structură Structura organizatorică a FIDA prezintă două organe conducătoare - Consiliul

guvernatorilor şi Consiliul de administraţie - şi un secretariat, condus de un preşedinte.

Consiliul guvernatorilor reprezintă autoritatea supremă a Fondului. El deţine toate puterile atribuite prin Convenţie printre acestea numărăndu-se şi alegerea preşedintelui Fondului.

În componenţa Consiliului guvernatorilor intră reprezentanţii statelor membre, fiecare stat având dreptul să numească un guvernator şi un supleant. Acest organ se reuneşte în sesiuni ordinare o dată. pe an.

Consiliul de administraţie este organul executiv al FIDA. EI este compus din 18 membri aleşi de Consiliul guvernatorilor pentru un mandat de trei ani - câte şase din partea fiecăruia din cele trei grupe de ţări membre - şi 17 supleanţi. De regulă, Consiliul de administraţie se reuneşte de trei ori pe an.

Preşedintele este ales de către Consiliul guvernatorilor pentru un mandat de patru ani, reînnoibil. Preşedintelui FIDA îi incumbă sarcina conducerii Fondului, el exercitând şi funcţia de preşedinte al Consiliului de administraţie şi de conducător al secretariatului.

eradicare a foamei şi subnutriţiei.



128

Atât în cadrul Consiliului guvernatorilor cât şi în cadrul Consiliului de administraţie fiecare din statele membre dispune de un număr egal de voturi (şase la Consiliul de administraţie) indiferent de numărul de state incluse în fiecare categorie.

§4. Activităţi În general, FIDA acordă împrumuturi în condiţii de favoare sau cu o dobândă

joasă, dar oferă şi fonduri în condiţiile pieţii sau similare acestora. Mai exact, împrumuturile FIDA pot fi încadrate în trei categorii şi anume:

a) împrumuturi în condiţii deosebit de favorabile: durata 50 de ani; perioadă de graţie (în care nu se plătesc rate) de 10 ani; nepurtătoare de dobândă, dar pentru care se percepe un comision de administrare de 1%;

b) împrumuturi în condiţii intermediare; durata 20 de ani; perioada de graţie 5 ani; dobândă 4% pe an;

c) împrumuturi în condiţii obişnuite; durata de la 15 la 18 ani; perioada de graţie de 3 ani; dobândă 8% anual.

FIDA operează două categorii de proiecte: - proiecte finanţate direct, din fondurile sale - proiecte cofinanţate împreună cu alte instituţii financiare sau de dezvoltare.

Proiectele finanţate de FIDA sunt concentrate în zonele marginale şi fragile din punct de vedere ecologic din Africa subsahariană, Africa de Nord şi Orientul Apropiat, America Latină şi Caraibe, precum şi Asia şi zona Pacificului.

14. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

(UNESCO)109 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură a luat fiinţă în

noiembrie 1946, în urma ratificării Convenţiei pentru crearea acestei organizaţii. §1. Obiective Obiectivul fundamental al UNESCO este de a contribui la instaurarea şi

menţinerea păcii în lume, prin promovarea colaborării dintre naţiuni în domeniile educaţiei, ştiinţei, culturii şi comunicaţiilor, cultivând respectul universal pentru dreptate şi legalitate, precum şi pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, aşa cum sunt acestea afirmate în Carta ONU.

§2. Activităţi Activităţile UNESCO îmbracă, în general, trei principale forme:

- acţiuni proprii de promovare a păcii; - asistenţă acordată ţărilor membre prin programe proprii sau în colaborare

cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale; a - cţiuni privind cooperarea intelectuală internaţională.

109 Conform denumirii în limba engleză (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation).



129

Principalele domenii în care se concentrează activităţile UNESCO sunt: - Învăţământ. Priorităţile în acest domeniu privesc obţinerea unei educaţii de bază

pentru toţi, adaptată nevoilor actuale ale societăţii. - Ştiinţă. Programele UNESCO referitoare la ştiinţă privesc atât ştiinţele naturii cât

şi cele sociale În privinţa ştiinţelor sociale, UNESCO şi-a concentrat atenţia spre promovarea drepturilor omului şi a valorilor democraţiei, combaterea tuturor formelor de discriminare, îmbunătăţirea statutului femeii, etc.

- Cultură. Activităţile culturale ale UNESCO privesc, în principal, salvarea moştenirii culturale a umanităţii, în care scop sprijină statele membre să-şi protejeze şi să-şi păstreze monumentele culturale şi istorice ca şi manuscrisele rare. Lista valorilor mondiale, întocmită de UNESCO include 400 de situri, atât culturale cât şi naturale, aflate în 100 de ţări.

- Comunicaţii. UNESCO promovează fluxul liber de informaţii şi idei, prin cuvânt şi imagine, realizabil atât între naţiuni cât şi în interiorul fiecărei naţiuni.

§3. Structură UNESCO cuprinde: Conferinţa generală, organ suprem al organizaţiei, care se compune din

reprezentanţii tuturor statelor membre, desemnate de fiecare ţară; ea se reuneşte o dată la doi ani.

Conferinţa generală ia decizii cu privire la politica, programul şi bugetul Organizaţiei. Ea alege membrii Consiliului executiv şi numeşte Directorul general UNESCO, la propunerea Consiliului executiv. Conferinţa generală adoptă proiecte de Convenţii internaţionale şi recomandări către statele membre.

Consiliul executiv este compus din 51 membri, aleşi de Conferinţa generală dintre reprezentanţii desemnaţi de statele membre. Ei reprezintă guvernele statelor care i-au desemnat. La alegerea lor Adunarea generală urmăreşte ca în compunerea Consiliului să intre personalităţi competente în domeniul artei, culturii, literaturii, ştiinţei şi educaţiei. Consiliul răspunde de îndeplinirea programului Organizaţiei, aprobat de Conferinţă, pregăteşte lucrările acesteia şi îi prezintă propuneri. Consiliul executiv se reuneşte, în sesiuni ordinare, cel puţin de două ori pe an.

Secretariatul este alcătuit din Directorul general şi personal de specialitate. Directorul general, cel mai înalt funcţionar al Organizaţiei, este numit de Conferinţa generală, la propunerea Consiliului executiv, pentru o perioadă de şase ani. Numirea sa poate fi reînnoită o singură dată.

Statele membre ale UNESCO sunt grupate în cinci regiuni: Africa, America latină şi Caraibe, Asia şi Pacificul, Statele arabe, Europa şi America de Nord. Activităţile sale se desfăşoară prin 50 de birouri regionale, ca şi prin numeroase birouri subregionale şi consilieri UNESCO. La rândul lor, majoritatea statelor membre au deschis, pe lângă sediul UNESCO de la Paris, câte o reprezentanţă permanentă, condusă de un ambasador.

În activitatea sa, UNESCO se sprijină şi colaborează şi cu Comisiile naţionale existente în cea mai mare parte a ţărilor membre. Aceste comisii includ personalităţi de frunte ale comunităţii intelectuale şi ştiinţifice din statele membre şi au un rol consultativ.



130

15. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)110 Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a fost creată printr-o convenţie

semnată la Stockholm la 14 iulie 1967, care a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970. OMPI a devenit instituţie specializată a Naţiunilor Unite la 17 decembrie 1974 şi are sediul la Geneva.

Conceptul de proprietate intelectuală urmăreşte să ocrotească drepturile autorilor celor două forme esenţiale ale creaţiei umane: proprietatea industrială, care se referă la invenţii, mărci, desene şi modele industriale precum şi denumirile de origine; dreptul de autor, prin care sunt ocrotite în esenţă, creaţiile literare, muzicale, artistice, fotografice şi audiovizuale.

§1. Obiective Obiectivul principal al OMPI este de a menţine şi promova în întreaga lume

respectul proprietăţii intelectuale, sub toate aspectele sale, în scopul favorizării dezvoltării industriale şi culturale, prin stimularea activităţilor creatoare, facilitarea transferului de tehnologie şi diseminarea operelor literare şi artistice.

§2. Activităţi Pentru îndeplinirea obiectivelor menţionate, OMPI administrează cea mai mare

parte a Uniunilor, instrumente juridice constituite pentru coordonarea diverselor activităţi legate de protecţia proprietăţii intelectuale, şi urmăreşte aplicarea tratatelor încheiate în acest domeniu.

Organizaţia ajută statele membre în elaborarea unor legislaţii naţionale pertinente şi acordă, în special ţărilor în curs de dezvoltare, asistenţă juridică în domeniu.

Pe planul cooperării tehnice, OMPI încurajează transferul de tehnologie din ţările industrializate spre ţările în curs de dezvoltare.

Ca fundament al cooperării tehnice privind brevetele de invenţii OMPI promovează standardizarea documentelor şi procedurilor legate de acestea, în care scop sprijină Centrul internaţional de documentaţie asupra patentelor, stabilit la Viena în 1972, şi colaborează cu oficiile naţionale privind patentele din ţările membre.

OMPI distribuie informaţii legate de domeniul său de activitate şi menţine un serviciu internaţional de înregistrare (patente, brevete, invenţii etc.).

§3. Structură Adunarea generală este compusă din reprezentanţii ţărilor membre OMPI care

sunt, în acelaşi timp, şi membre ale Uniunii de la Paris (din 1883) şi ale Uniunii de la Berna (din 1886). Adunarea generală se reuneşte la intervale de doi ani.

Conferinţa este şi ea compusă din reprezentanţii membre OMPI. Este organul care fixează limitele bugetului bienal al OMPI şi care stabileşte contribuţia statelor membre la susţinerea cheltuielilor prevăzute în buget. Ea alege directorul general al Biroului internaţional, dezbate problemele de ordin general decurgând din activitatea

110 WIPO, iniţialele corespund denumirii în limba engleză (World Intellectual Property Organisation).



131

OMPI şi adoptă recomandări ce se impun, ţinând seama de competenţa şi autonomia uniunilor pe care le administrează.

Comitetul de coordonare este compus din 58 de membri. Acest comitet informează Adunarea generală, Conferinţa şi Uniunile, ca şi pe Directorul general, asupra tuturor problemelor interesând OMPI şi uniunile. Propune candidatul la postul de Director general, pregăteşte proiectele de buget şi de programe etc.

Comitetul permanent de informaţii în materie de proprietate industrială este compus din statele membre ale Uniunii Tratatului de cooperare în materie de brevete din 1970 şi ale Uniunii privind uniformizarea clasificării brevetelor pe plan mondial din 1971. Acest organ asigură, în cadrul OMPI, o strânsă cooperare între state în domeniul proprietăţii industriale.

Biroul internaţional, al cărui director general este ales de Adunarea generală, pentru un mandat de 6 ani, reînnoibil, îndeplineşte funcţia de secretariat al OMPI şi al Uniunilor sub al căror control se află. În principal, Biroul pregăteşte şi organizează reuniunile OMPI şi ale Uniunilor, centralizează informaţiile şi asigură funcţionarea celor patru servicii de înregistrare: al brevetelor, mărcilor, desene şi modele industriale şi denumirea de origine.

16. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)111 Prin rezoluţia 2089 (XX) din 20 decembrie 1965 Adunarea Generală a decis

crearea, în cadrul ONU, a unei organizaţii autonome pentru promovarea dezvoltării industriale sub numele de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (ONUDI). Statutul acestei organizaţii a fost fixat prin rezoluţia 2152 (XXI) din noiembrie 1966, ca organism autonom în cadrul ONU. În 1985, ONUDI a dobândit statutul de instituţie specializată a ONU. Sediul acestei organizaţii se află în oraşul Viena.

§1. Obiective şi activităţi ONUDI are ca obiective promovarea dezvoltării industriale a ţărilor în curs de

dezvoltare, favorizarea cooperării economice şi tehnice între ţările în curs de dezvoltare şi promovarea privatizării industriilor ţărilor în curs de dezvoltare.

Principalele activităţi ale se desfăşoară în următoarele direcţii: - Cooperarea cu guvernele, instituţiile publice şi sectorul privat, în vederea

organizării unor programe speciale sau oferirea de servicii specifice. - Furnizarea de servicii şi asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare şi

ţărilor în tranziţie spre economia de piaţă, care doresc să-şi întărească sau să-şi consolideze baza industrială;

- Facilitarea transferului de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare, în parteneriat cu instituţii internaţionale financiare şi de dezvoltare, agenţii guvernamentale şi neguvernamentale, asociaţii industriale şi firme private.

111 UNIDO, iniţialele corespund denumirii în limba engleză (United Nations Industrial Development Organisation).



132

- Promovarea investiţiilor industriale, prin intermediul unor programe speciale urmărind acest obiectiv şi corespunzând celor patru principale regiuni în curs de dezvoltare.

- Dezvoltă cooperarea dintre ţările industrializate şi ţările în curs de dezvoltare oferind, prin structurile sale, cadrul potrivit dezbaterilor, consultărilor şi negocierilor.

§2. Structură Conferinţa generală, organul director al Organizaţiei, se reuneşte odată la doi ani,

şi este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea defineşte politica ONUDI, aprobă programul de lucru şi bugetul Organizaţiei şi supervizează modul de utilizare a fondurilor. Conferinţa alege membrii organului executiv al ONUDI - Consiliul dezvoltării industriale - şi, la recomandarea acestuia, numeşte directorul general al Organizaţiei.

Consiliul de dezvoltare industrială cuprinde 53 de state membre, alese pe o perioadă de patru ani, potrivit principiului repartiţiei geografice echitabile. El se reuneşte anual şi analizează gradul de realizare a programelor aprobate de Conferinţă şi derularea bugetului, în legătură cu care face recomandări.

Comitetul de programe şi de buget, ca organ specializat, cu compunere restrânsă (are numai 27 de membri, aleşi pe o perioadă de doi ani), sprijină Consiliul în problemele privind programul de lucru, buget şi alte chestiuni financiare. El se reuneşte cel puţin o dată pe an.

Directorul general, conduce Secretariatul şi răspunde de activitatea curentă a Organizaţiei. El este ales pe o perioadă de patru ani şi poate fi reales doar pentru încă un mandat.

17. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)112 Constituirea FAO s-a bazat pe hotărârea reuniunii de la Hot Springs (SUA)din

1943 de întărire a cooperării internaţionale în domeniul alimentaţiei şi agriculturii. Actul său constitutiv - Constituţia Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură - a

fost adoptat în octombrie 1945. FAO are statut de instituţie specializată în înţelesul art. 57 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. FAO îşi are sediul în oraşul Roma.

§1. Obiective Potrivit preambulului Constituţiei FAO, statele membre, prin acţiuni separate sau

colective, se declară hotărâte să favorizeze bunăstarea comună în scopul: a) de a ridica nivelul de nutriţie şi condiţiile de trai ale popoarelor supuse

jurisdicţiei lor; b) de a realiza îmbunătăţiri în randamentul producţiei şi repartiţiei tuturor

produselor alimentare şi agricole; c) de a îmbunătăţi situaţia populaţiei rurale.

112 FAO, iniţialele corespund denumirii în limba engleză (Food and Agriculture Organisation).



133

§2. Activităţi FAO ajută direct ţările în curs de dezvoltare la elaborarea unor programe concrete

de dezvoltare a unor sectoare sau zone, la a căror finanţare participă, inclusiv prin proiecte de asistenţă tehnică. Aceste programe:

- promovează implicarea populaţiei rurale şi a grupurilor dezavantajate în procesul decizional şi aplicarea celor mai potrivite politici afectând nivelul de viaţă al acestora

- privesc cele mai variate aspecte legate de dezvoltarea agriculturii şi alimentaţiei: administrarea eficientă a solului şi a resurselor de apă; conservarea resurselor naturale, în special a celor genetice; utilizarea raţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor; combaterea bolilor la animale; dezvoltarea pescuitului marin şi în apele interioare, inclusiv aquacultura; dezvoltarea surselor reînnoibile de energie; administrarea raţională a fondului forestier ş.a.

Pentru finanţarea programelor de investiţii, FAO, prin centrul său de investiţii, ajută ţările în curs de dezvoltare să găsească capitalurile necesare şi pregăteşte, în cooperare cu organismele de finanţare, proiectele concrete de investiţii. Principala sursă de finanţare a proiectelor de investiţii pregătite de FAO este Banca Mondială.

• În rândul activităţilor specifice, desfăşurate de FAO pentru ameliorarea stării nutriţionale în lume, se înscriu:

- Programul Alimentar Mondial (PAM) vizează colectarea de bunuri alimentare, din ţările în care acestea sunt excedentare, şi redistribuirea lor acolo unde există sărăcie şi foamete, precum şi preîntâmpinarea crizelor alimentare prin favorizarea dezvoltării

- ajutoarele de urgenţă, care se acordă pentru uşurarea situaţiei alimentare a unor ţări, atunci când asupra acestora se abat anumite catastrofe naturale: inundaţii, secetă, epizootii etc.

• FAO încurajează schimburile de informaţii privind alimentaţia şi agricultura şi acţionează, în acelaşi timp, ca centru internaţional de colectare a informaţiilor în aceste domenii..

• Ca principală instituţie internaţională în materie de alimentaţie şi agricultură, FAO pune la dispoziţia guvernelor, fermierilor sau unor instituţii de specialitate, cunoştinţele şi expertiza sa în privinţa politicilor agricole de urmat, structurilor agricole şi juridice de adoptat pentru combaterea foametei şi sărăciei sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei rurale.

§3. Structură Conferinţa este organul suprem al Organizaţiei, în componenţa căreia fiecare stat

membru este reprezentat de un delegat. Conferinţa se reuneşte odată la doi ani şi, cu acest prilej, examinează situaţia alimentaţiei şi agriculturii în lume, analizează activităţile FAO, aprobă programul de lucru şi bugetul acesteia pe următorii doi ani, determină politica de urmat şi face recomandările ce se impun.

Consiliul, compus din reprezentanţii a 49 state membre, aleşi de Conferinţă prin rotaţie, pe o perioadă de trei ani, este organul executiv al FAO. Preşedintele Consiliului este desemnat de Conferinţă.

Directorul general este şeful secretariatului. El este ales de Conferinţă pentru o perioadă de şase ani şi poate fi reales pentru un nou mandat.



134

Secretariatul are 7 departamente: Administraţie şi Finanţe; Probleme generale şi informaţii; Politici economice şi sociale; Agricultură; Dezvoltare; Pescuit şi Păduri.

18. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA)113

Printr-o rezoluţie a celei de a XI-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, din 1954, s-

a hotărât crearea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică şi convocarea unei conferinţe internaţionale asupra utilizării energiei atomice în scopuri paşnice.

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a fost plasată sub egida ONU, iar raporturile dintre cele două organizaţii sunt definite printr-un acord, aprobat de Adunarea Generală a ONU la 14 noiembrie 1957. Conform acestuia, în fiecare an, Agenţia prezintă un raport Adunării Generale a ONU şi, după caz, Consiliului Economic şi Social. De asemenea Agenţia trebuie să raporteze Consiliului de Securitate, cazurile de violare a regulilor de folosire a materialelor de fisiune nucleară. Agenţia îşi are sediul în oraşul Viena.

§1. Obiective Agenţia urmăreşte „să grăbească şi să crească contribuţia energiei atomice la

pace, sănătate şi prosperitate în lumea întreagă”. §2. Activităţi În general activităţile AIEA pot fi încadrate în patru domenii prioritare: a) Garanţii AIEA. În linii mari sistemul garanţiilor Agenţiei cuprinde trei elemente:

1) controlul gestiunii produselor fisionabile realizat prin analiza rapoartelor statelor membre asupra amplasării acestora, a stocurilor de combustibil şi combustibil iradiat etc.; 2) tehnici de izolare şi supraveghere; 3) controlul la faţa locului de către inspectorii Agenţiei.

b) Cooperare tehnică. La cerere, AIEA sprijină guvernele statelor membre în înfăptuirea programelor lor în domeniul energiei atomice. Obiectivul de bază al programului de asistenţă tehnică al Agenţiei este de a ajuta ţările membre să devină independente în domeniul aplicării ştiinţei şi tehnicii nucleare.

c) Proiecte. AIEA formulează norme de siguranţă nucleară şi elaborează reguli şi costuri pentru tipuri specifice de operaţiuni, inclusiv privind siguranţa transporturilor de materiale radioactive. Ea facilitează, de asemenea, statelor membre asistenţă de urgenţă în eventualitatea radiaţiilor provocate din accident.

d) Cercetare şi informare. §3. Structură Din punct de vedere instituţional AIEA funcţionează, ca şi alte organizaţii

internaţionale interguvernamentale, printr-o Conferinţă generală, un Consiliu al guvernatorilor şi un Secretariat.

113 IAEO, conform denumirii în engleză (International Atomic Energy Organization) Tel: (43) (1) 2060; Cable: INATOM V1ENNE; Telex: 112645 ATOMA; Fax: (43) (1) 20607.



135

- Conferinţa generală este compusă din reprezentanţii tuturor membrilor Agenţiei. Ea se reuneşte în fiecare an, în sesiune ordinară şi poate fi convocată în sesiune extraordinară, atunci când este nevoie. Conferinţa generală adoptă bugetul organizaţiei, aprobă admiterea de noi membri, suspendă dacă este cazul, drepturile şi privilegiile unor membri, examinează raportul anual al Consiliului guvernatorilor, poartă o dezbatere generală asupra politicii şi programelor Agenţiei şi examinează problemele care îi sunt supuse de Consiliul guvernatorilor, directorul general şi statele membre. De asemenea, aprobă numirea directorului general, alege o parte a membrilor Consiliului guvernatorilor şi aprobă rapoartele adresate organelor ONU, precum şi orice acord sau acorduri încheiate între Agenţie şi Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii.

. - Consiliul Guvernatorilor se compune din 35 de membri, dintre care 13 sunt

desemnaţi de Consiliul însuşi, iar 22 sunt aleşi de Conferinţa generală. Existenţa a două categorii de membri în cadrul Consiliului - desemnaţi şi aleşi - este determinată de ponderea diferită a membrilor Agenţiei în domeniul tehnologiei energiei atomice. Primul grup cuprinde statele cu „competenţă atomică”, dintre care 5, cele mai avansate în acest domeniu, pot fi realese, iar cel de-al doilea grup cuprinde statele alese în baza principiului repartiţiei geografice echitabile. Consiliul examinează programele, bugetul, cererile de admitere de noi membri, aprobă acordurile de garanţie şi publicarea normelor de siguranţă. Cu aprobarea Conferinţei generale, Consiliul guvernatorilor numeşte directorul general al Agenţiei.

- Secretariatul AIEA este condus de un Director general al cărui mandat este de patru ani. El se află sub autoritatea şi controlul Consiliului Guvernatorilor.



136

Capitolul VI Limitele utilizǎrii forţei în dreptul internaţional contemporan. Evoluţia

sistemului de securitate colectivǎ creat de Carta O.N.U.

Secţiunea I. _______________________

1. De la legalitatea rǎzboiului la interzicerea recurgerii la forţǎ ca principiu al dreptului internaţional contemporan. • Foarte multă vreme războiul a fost socotit ca unul din principalele instrumente de politică externă a statelor. • Până la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, dreptul la război (jus ad bellum) era considerat ca o manifestare normală a suveranităţii de stat şi mijloc de soluţionare a diferendelor dintre state. • În planul dreptului internaţional se poate observa că până în secolul al XIX-lea cea mai mare parte a tratatelor clasice se ocupau mai degrabă de reglementarea căilor de ducere a războiului decât de definirea regulilor care să guverneze relaţiile paşnice dintre naţiuni. Ideea limitǎrii „dreptului” de a recurge la rǎzboi ca mijloc de desfăşurare a relaţiilor internaţionale, a apărut pentru prima dată, în Pactul Societăţii Naţiunilor. • Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state şi de impunere a mijloacelor paşnice au avut loc către sfârşitul secolului al XIX-lea. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, reunite sub auspiciile „păcii, dezarmării şi arbitrajului”, deşi au eşuat în problema dezarmării, au reuşit sistematizarea şi perfecţionarea procedurilor diplomatice de reglementare a diferendelor, consacrarea în categoria mijloacelor paşnice a arbitrajului, inclusiv poli-tic, şi instituţionalizarea jurisdicţiei internaţionale. În privinţa stingerii conflictelor dintre state, convenţiile încheiate cu acest prilej lasă însă, în continuare, la latitudinea statelor, alegerea între căile paşnice şi cele nepaşnice. • Pactul Societăţii Naţiunilor îşi propunea, printre principalele sale scopuri, pe acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi un cadru instituţional al organizǎrii societǎţii internaţionale în vederea evitǎrii rǎzboaielor. Prin Pact se aduc serioase limitări dreptului statelor de a recurge la război, dar acesta nu interzice în general recurgerea la război. • Între anii 1925-1935, o serie de tratate internaţionale cuprind prevederi re-feritoare la nerecurgerea la război şi folosirea mijloacelor paşnice de reglementare a diferendelor. Dintre acestea, cel mai important este „Tratatul multilateral pentru renunţarea la război”, cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-Kellogg. Semnat la Paris la 26 august 1928 şi intrat în vigoare la 24 iulie 1929, România a aderat la el în 1929. În afara condamnării războiului şi renunţării la război ca instrument de po-litică naţională, Pactul Briand-Kellogg consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace paşnice (art. 2). El nu specifică însă nici o procedură de constrângere colectivă destinată să reprime violarea sa şi, ca una din principalele sale limitări, interzice doar recurgerea la război, nu şi a altor forme de utilizare a forţei sau ameninţările cu forţa. • Revine Cartei O.N.U. şi altor documente internaţionale, adoptate în baza acesteia, meritul de a fi completat aceste lacune şi de a proclama nerecurgerea la



137

ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei şi reglementarea paşnică a diferendelor ca principii ale dreptului internaţional. • Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. Acest principiu este enunţat în Carta O.N.U. în paragraful 4 al articolului 2, dedicat principiilor care să guverneze relaţiile dintre state, în următorii termeni:

„Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”.

• Una din ideile centrale, care defineşte conţinutul principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa, se referǎ la faptul că teritoriul unui stat nu poate face obiectul ocupării militare rezultând din folosirea forţei, contrar dispoziţiilor Cartei, şi nici dobândirii de către un alt stat, ca urmare a recurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea acesteia. Din punctul de vedere al dreptului internaţional o asemenea dobândire este ilegală. • O a doua idee, de egală importanţă, priveşte interzicerea folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva independenţei politice a altui stat.

2. Excepţiile prevǎzute de Carta O.N.U.

2.1. Legitima apǎrare. Aplicarea principiului mai sus analizat nu înseamnă interzicerea folosirii forţei în orice împrejurare. În baza art. 51 din Cartă, statele membre au dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă, căruia nici o dispoziţie din Cartă nu-i poate aduce atingere. În baza dreptului la legitima apǎrare statele pot folosi pe lângă alte mijloace şi forţa armată. Exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă poate avea loc numai în cazul în care „se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite”. În plus, după cum mai precizează acest articol, măsurile luate de state în exercitarea acestui drept de autoapărare „vor fi aduse imediat” la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu „vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea” acestuia de a întreprinde „oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii in-ternaţionale”.

Secţiunea a II-a. Utilizarea forţei în cadrul sistemului de securitate colectivǎ creat prin Carta O.N.U.

• În schimbul angajamentului general asumat de statele membru O.N.U. de a renunţa la utilizarea forţei în relaţiile dintre ele, Carta O.N.U. creazǎ un „sistem de securitate colectivǎ” în baza cǎruia pacea şi securitatea internaţionale sunt asigurate prin competenţe atribuite în acest sens Consiliului de Securitate, Adunǎrii Generale şi unor acorduri sau organisme regionale. Aceste structuri, în condiţiile reglementate de Cartǎ, pot determina mǎsuri de constrângere, inclusiv folosirea forţei, împotriva unui sau unor state membre O.N.U. care pun în pericol pacea şi securitatea celorlalţi membri. 2.1. Consiliul de Securitate, conceput ca principalul „agent” al acestui sistem dispune, în virtutea Capitolului VII al Cartei („Acţiunea în caz de ameninţǎri la adresa



138

pǎcii, de încǎlcǎri ale pǎcii şi de acte de agresiune”) mǎsuri graduale de constrângere, mergând pânǎ la utilizarea forţei armate. • În funcţie de gravitatea situaţiei, Consiliul poate adopta, mai întâi, anumite mǎsuri cu caracter provizoriu, având drept scop sǎ preîntâmpine agravarea acesteia (art. 40). • În condiţiile în care mǎsurile provizorii nu sunt executate sau nu produc rezultatul scontat, Consiliul poate decide împotriva statului care se face vinovat de una din cele trei situaţii expuse, mǎsuri care nu implicǎ folosirea forţei armate, constând în „întreruperea completǎ sau parţialǎ a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice” (art. 41). • Dacǎ nici asemenea mǎsuri nu se dovedesc suficiente, Carta acordǎ Consiliului de Securitate competenţa de a decide mǎsuri de constrângere implicând utilizarea forţei armate (art. 42). În acest sens, s-a avut în vedere un dispozitiv militar condus de un Comitet de Stat Major care sǎ dispunǎ de contingente naţionale de armate şi armament, puse la dispoziţia sa de statele membre O.N.U., în baza unor acorduri speciale, încheiate de Consiliul de Securitate cu aceste state (art. 43-47). • În practicǎ, însǎ, un dispozitiv militar astfel organizat nu a putut fi constituit, datoritǎ rivalitǎţilor şi tensiunilor dintre cele douǎ blocuri militare din perioada rǎzboiului rece. 2.2. Adunarea Generală a O.N.U. • Adunarea Generală nu a fost investită prin Carta O.N.U. cu competenţe speciale în vederea menţinerii pǎcii şi securitǎţii. Dar art. 10 din Cartă îi atribuie o competenţǎ de ordin general, în baza cǎreia se poate ocupa şi de problemele pǎcii şi securitǎţii. • Potrivit art. 10 din Cartǎ „Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze ce intră în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă” şi „poate face recomandări” membrilor Naţiunilor Unite şi Consiliului de Securitate în asemenea chestiuni sau cauze. • Pe baza acestei competenţe generale atribuţiile Adunării Generale în cadrul sistemului de securitate colectivǎ sunt particularizate după cum urmează:

(1) poate examina principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi poate face recomandări cu privire la asemenea principii, atât membrilor O.N.U. cât şi Consiliului de Securitate (art. 11 alin.1).

(2) poate discuta orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale cu care este sesizată şi poate face recomandări în privinţa oricărei asemenea probleme (art. 11 alin. 2).

(3) poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art. 11 alin. 3).

(4) poate recomanda măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a dăuna relaţiilor prieteneşti dintre state (art. 14). • Adunarea Generală nu poate interveni cu recomandări asupra diferendelor sau situaţiilor care sunt supuse examinării Consiliului de Securitate, dacă acesta îşi exercită, în privinţa acelui diferend sau situaţii, funcţiile care îi sunt atribuite prin



139

Cartă (art. 12 alin. 1). Adunarea Generală se poate pronunţa numai dacă Consiliul îi cere expres să ia poziţie asupra diferendului respectiv. • Atunci când o problemă privind pacea şi securitatea internaţională reclamă întreprinderea unor acţiuni de genul celor prevăzute în cap. VII al Cartei, această problemă va fi deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate, fie înainte, fie după discutarea ei (art. 11 alin. 2). În materie coercitivă, Consiliul de Securitate deţine o situaţie de monopol. • În decursul timpului, competenţa Adunării Generale în problemele păcii şi securităţii internaţionale a evoluat într-un sens mai puţin restrictiv decât cel ce pare a rezulta din prevederile Cartei. În faţa pericolului unui blocaj permanent a activităţii Consiliului de Securitate, prin veto-ul unora din membrii săi permanenţi, Adunarea Generală a căutat soluţii în direcţia sporirii eficienţei organizaţiei. Astfel, în anul 1950, Adunarea generală a adoptat rezoluţia 377 (V) din 3 noiembrie 1950 („United for Peace”), prin care s-a urmărit să se atribuie Adunării Generale competenţe mai largi decât acelea ce rezultau din litera şi spiritul Cartei. • În această rezoluţie se stipulează că atunci când Consiliul de Securitate, din cauza lipsei de unanimitate a membrilor săi permanenţi, nu-şi poate exercita responsabilitatea pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Adunarea Generală trebuie să examineze problema imediat, în vederea prezentării de recomandări pentru a întreprinde măsuri coercitive. În cazul încălcării păcii sau unui act de agresiune, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale, se are în vedere chiar folosirea forţei, dacă este necesar.114

2.3. Rolul conferit de Carta O.N.U. organizaţiilor regionale în menţinerea pǎcii şi securitǎţii internaţionale. În sistemul Naţiunilor Unite, organizaţiile şi acordurile regionale sunt implicate direct în problemele menţinerii păcii şi securităţii internaţionale (cap. VIII din Cartă). Astfel, în Carta O.N.U. se precizează că statele membre O.N.U., părţi la asemenea acorduri ori organizaţii regionale, „trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale, înainte de a le supune Consiliului de Securitate” (s.n.). • Printre cele mai reprezentative organizaţii internaţionale regionale, cu com-petenţe în domeniul menţinerii păcii şi securităţii şi, respectiv, al reglementării paşnice a diferendelor se numără Organizaţia Unităţii Africane, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Liga Statelor Arabe. (1) Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), creată în 1963, are ca unul din principiile sale „reglementarea paşnică a diferendelor prin negocieri, mediaţiune, conciliere sau arbitraj”. În consecinţă, în cadrul O.U.A. a luat fiinţă o Comisie de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj, a cărei compunere şi condiţii de funcţionare au fost stabilite printr-un Protocol, anexă la Carta O.U.A., semnat la Cairo în iulie 1964. • În soluţionarea unor diferende în cadrul O.U.A., statele africane au preferat procedurilor jurisdicţionale, recurgerea la mediere, prin intermediul unor comitete speciale sau comitete ad-hoc, sau au făcut apel la bunele oficii ale unor oameni de stat africani.

114 Vezi M. Dixon şi R.Mc. Corquodale, Cases and Materials on International Law, p. 590.



140

(2) Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.). Carta acestei organizaţii a fost adoptată în 1948 şi revizuită în 1967 şi în 1988, cuprinzând o serie de prevederi cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor. • Potrivit acesteia, organele competente să rezolve diferendele au fost, la început, Consiliul O.S.A. şi Comisia interamericană de pace, care exercită funcţii de anchetă, bune oficii şi conciliere. Aceste organe s-au ocupat cu o serie de litigii, în special privind incidente militare. • În 1967 Comisia internaţională a păcii a fost înlocuită cu un Comitet pentru reglementarea diferendelor, care depinde de Consiliul O.S.A. (3) Liga Statelor Arabe. În baza art. 5 al Pactului Ligii Statelor Arabe, Consiliul ligii, compus din reprezentanţii statelor membre, poate juca rolul unui organ arbitral. Consiliul îşi exercită această funcţie în situaţiile în care statele în litigiu decid să recurgă la Consiliu pentru soluţionarea acestuia şi cu condiţia ca litigiul respectiv să nu se refere la independenţa, suveranitatea sau integritatea teritorială a statelor. Hotărârile Consiliului, ca organ arbitral, sunt obligatorii şi executorii, iar părţile la diferend nu participă la deliberările Consiliului şi, cu atât mai mult, la elaborarea deciziilor. În practică, Consiliul Ligii Statelor Arabe a aplicat proceduri de mediere, conciliere şi bune oficii.

Secţiunea a III-a. Limitele sistemului de securitate colectivǎ creat de Carta

O.N.U. Soluţiile practicii

• „Rǎzboiul rece”, neîncrederea şi tensiunile dintre Statele Unite şi URSS, precum şi dintre cele douǎ „blocuri” create de acestea în jurul lor, au paralizat însǎ mecanismul de decizie din Consiliul de Securitate prin „veto-ul” opus de unele sau de celelalte. • Aceasta a fǎcut ca sistemul de securitate colectivǎ prevǎzut în Capitolul VII al Cartei sǎ nu funcţioneze, în general, în perioada dintre 1950-1990. • Faţǎ de acest blocaj, în practicǎ şi-au fǎcut treptat loc o serie de masuri dispuse mai ales de Consiliul de Securitate, prin care O.N.U. a încercat sǎ intervinǎ în anumite situaţii sau diferende care ameninţau pacea sau securitatea unei regiuni ori a ansamblului comunitǎţii internaţionale, cunoscute, aşa cum s-a arǎtat, sub denumirea de „operaţiuni de menţinere a pǎcii”.

Secţiunea a IV-a. Evoluţia operaţiunilor de menţinere a pǎcii

• Mecanismul de intervenţie pentru menţinerea pǎcii şi securitǎţii internaţionale cunoscut sub denumirea de „operaţiuni de menţinere a pǎcii” a fost iniţial identificat drept „operaţiuni pentru restabilirea pǎcii, cu posibilitatea de a utiliza personal militar, dar fǎrǎ puterea de a recurge la mijloacele de constrângere prevǎzute de Capitolul VII al Cartei. • În lipsa unor atribuţii conferite expres prin Cartǎ sau a unui regulament de procedurǎ, unanim acceptat, practica acestor operaţiuni a impus o serie de particularitǎţi privind constituirea şi desfǎşurarea lor: (1) fiecare din aceste misiuni ONU sunt rezultatul unei iniţiative a Consiliului de Securitate sau, în situaţii excepţionale, a Adunǎrii Generale;



141

(2) ele se compun din contingente militare, puse la dispoziţie de statele membre şi/sau dupǎ caz, din misiuni de observatori civili sau militari; (3) mandatul şi durata desfǎşurǎrii lor sunt definite de ONU, cu luarea în considerare a particularitǎţilor fiecǎrei situaţii şi trebuie sǎ aibǎ acordul statelor pe teritoriul cǎrora se desfǎşoarǎ; (4) sunt plasate totdeauna sub autoritatea Secretarului General al ONU. • Dupǎ sfârşitul rǎzboiului rece, organizarea şi modalitǎţile de desfǎşurare a Operaţiunilor ONU de menţinere a pǎcii înregistreazǎ anumite noi trǎsǎturi: (a) multiplicarea fǎrǎ precedent a numǎrului misiunilor ONU în zone de conflict; (b) diversificarea acţiunilor şi a mandatului fiecǎrei misiuni. • În documentul cunoscut sub dennumirea „Agenda pentru pace”, Secretarul General identificǎ urmǎtoarele patru categorii de activitǎţi şi tipuri de operaţiuni: - diplomaţia preventivǎ, vizând evitarea apariţiei unor diferende, prin mǎsuri sub incidenţa Capitolului VI din Cartǎ; - restabilirea pǎcii (peace-making), care intervine dupǎ declanşarea unui conflict şi urmǎreşte folosirea procedurilor de reglementare paşnicǎ a diferendelor prevǎzute, de asemenea, în Capitolul VI (mai ales art. 33); - menţinerea pǎcii (peace-keeping), care presupune şi acţiuni militare coercitive, dintre cele menţionate în Capitolul VII al Cartei; - consolidarea pǎcii (peace-building), care constǎ în acţiuni ulterioare încetǎrii ostilitǎţilor şi urmǎreşte, cu precǎdere, edificarea unor structuri interne în mǎsurǎ sǎ asigure menţinerea soluţiei politice a conflictului. (c) în cazul desfǎşurǎrii unor operaţiuni, se constatǎ cǎ hotarul dintre mǎsurile dispuse în temeiul Capitolului VI şi mǎsurile coercitive de impunere a pǎcii, dispuse în temeiul Capitolului VII, devine din ce în ce mai greu de sesizat. Asemenea mǎsuri se întrepǎtrund şi se completeazǎ reciproc, existând tendinţa multiplicǎrii cazurilor în care Consiliul de Securitate recurge cu precǎdere la mǎsuri coercitive, cu sau fǎrǎ folosirea forţei armate.

Secţiunea a V-a. Douǎ situaţii particulare: legitima apǎrare preventivǎ şi intervenţia umanitarǎ

5.1. Legitima apǎrare preventivǎ. • Principiul nerecurgerii la forţǎ în relaţiile internaţionale interzice statelor de a utiliza forţa armatǎ în soluţionarea diferendelor la care sunt parte. • Totuşi, dreptul internaţional contemporan admite douǎ excepţii de la acest principiu: (a) utilizarea forţei prin intermediul şi în cadrul „sistemului de securitate colectivǎ” creat de Carta ONU; (b) exercitarea dreptului la autoapǎrare al statelor. • Potrivit articolului 51 al Cartei: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” (s.n.).



142

• Dreptul inerent la autoapǎrare individualǎ, consacrat atât pe cale cutumiarǎ, cât şi convenţionalǎ (art. 51 din Carta ONU) ridicǎ problema începutului exerciţiului acestui drept. În acest sens, practica statelor a oferit exemple în care statele au invocat un aşa-numit „drept de autoapǎrare anticipatǎ” pentru a rǎspunde prin utilizarea forţei nu numai unui atac actual, dar şi în cazul unui atac iminent. Dreptul de autoapǎrare anticipatǎ rǎmâne supus cerinţelor de proporţionalitate şi necesitate existente şi în cazul „dreptului inerent la autoapǎrare”. Cu toate acestea, practica internaţionalǎ a fost şi este fluctuantǎ în consacrarea dreptului de autoapǎrare anticipatǎ, în aşa fel încât la ora actualǎ nu se poate ajunge la concluzia formǎrii unei norme - nici mǎcar de naturǎ cutumiarǎ - care sǎ consacre un astfel de drept. • Fundamentându-se pe ideea dreptului de autoapǎrare anticipatǎ, în practica internaţionalǎ contemporanǎ se încearcǎ extinderea acestei noţiuni şi evoluţia conceptului în vederea atribuirii statelor a unui drept de autoapǎrare preventivǎ (legitima apǎrare preventivǎ). • În baza legitimei apǎrǎri preventive, statele ar fi îndrituite sǎ acţioneze în mod unilateral, fǎrǎ o autorizare prealabilǎ pentru a preveni un posibil atac care ameninţǎ securitatea lor naţionalǎ. Dacǎ invocarea autoapǎrǎrii anticipate presupunea existenţa unui pericol iminent, autoapǎrarea preventivǎ are în vederea doar posibilitatea existenţei unui pericol. • La ora actualǎ, în ciuda utilizǎrii în practicǎ, de cǎtre unele state, a conceptului de legitimǎ apǎrare preventivǎ, majoritatea statelor sunt fie reticente, fie se opun deschis consacrǎrii acestuia, datoritǎ lipsei de precizie a conceptului din punct de vedere juridic. 5.2 Intervenţia umanitarǎ. • Intervenţia umanitarǎ are în vedere utilizarea forţei în mod unilateral, de cǎtre un stat sau o coaliţie de state, în scopul de a preveni sau de a pune capǎt violǎrilor grave ale drepturilor fundamentale ale omului împotriva persoanelor dintr-un alt stat, fǎrǎ permisiunea statului pe teritoriul cǎruia este folositǎ forţa. • Practica contemporanǎ a relevat câte aspecte fundamentale ale intervenţiei umanitare, dintre care menţionǎm: - folosirea sau ameninţarea cu folosirea forţei; - obiectivul de a pune capǎt încǎlcǎrilor drepturilor fundamentale sau atingerilor grave aduse drepturilor civile, democratice esenţiale; - absenţa consimţǎmântului statului pe al cǎrui teritoriu are loc intervenţia. • Sunt avute, de asemenea în vedere o serie de alte criterii pentru justificarea unei intervenţii umanitare: - caracterul grav al încǎlcǎrilor drepturilor omului; - consensul unei pǎrţi importante a societǎţii internaţionale; - şansele rezonabile de succes. • Întrucât intervenţia umanitarǎ implicǎ, cel puţin aparent, un „confict” cu alte principii consacrate ale dreptului internaţional, cum ar fi: respectarea suveranitǎţii statelor, nonintervenţia, libera alegere a sistemului politic, economic şi social, acest concept face la ora actualǎ obiectul dezbaterii în privinţa legalitǎţii şi legitimitǎţii sale. Întrebǎri şi teme: 1. Stabiliţi corelaţia dintre principiul interzicerii utilizǎrii forţei în relaţiile internaţionale şi principiul reglementǎrii pe cale paşnicǎ a diferendelor internaţionale.



143

2. Distingeţi între competenţele Adunǎrii Generale a O.N.U. şi cele ale Consiliului de Securitate în materia menţinǎrii pǎcii şi securitǎţii internaţionale. 3. Care este rolul organizaţiilor regionale în menţinerea pǎcii şi securitǎţii internaţionale? 4. Prezentaţi trǎsǎturile caracteristice ale operaţiunilor de menţinere a pǎcii. 5. Distingeţi între dreptul interent la autoapǎrare al statelor, autoapǎrarea anticipatǎ şi autoapǎrarea preventivǎ. 6. Care sunt caracteristicile intervenţiei umanitare în dreptul internaţional contemporan? Bibliografie obligatorie

1) Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, All Beck, ediţia a III-a, 2003; 2) A. Năstase, B. Aurescu, A. Jura, Drept internaţional – Sinteze pentru examen, 2002; 3) Philippe Sands, Pierre Klein, Bowett’s Law of International Institutions, ediţia a 5a, 2001; 4) C.A. Colliard, Institutions des relations internationales, Dalloz, 1990; 5) D. Dormoy, Droit des organisations internationales, Dalloz, 2000; 6) Site-ul Internet al Organizaţiei Naţiunilor Unite: http://www.un.org/