organizatii relatii internationale

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" GALAŢI FACULTATEA de ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT

ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

Lect. univ. dr. ARAT GHEORGHE TEODOR drd. ARAT OANA MARIE

GALAŢI 2010

^AJITUO^ QAlAp

D.I.D.F.R. FACULTATEA de ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT 2010

CUPRINS

PARTEA I

CAPITOLUL I APARIŢIA Şl DEZVOLTAREA DISCIPLINEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ……………………………………………………………… 1

CAPITOLUL II SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ Şl RELAŢIILE INTERNAŢIONALE………………………………………………………………… 9 2.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora……………………………… 9 2.1.1. Societatea internaţională…………………………………………………… 9 2.1.2. Relaţiile internaţionale actuale…………………………………………….. 10 2.1.3. Subiectele relaţiilor internaţionale………………………………………… 11 2.2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional, diplomaţia şi politica externa…………………………………………………………………….. 12

CAPITOLUL III RELAŢIILE INTERNATIONALE CONTEMPORANE………. 15 3.1. Principiile relaţiilor internaţionale……………………………………………. .15 3.2. Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale……………...19 3.3. Clasificarea relaţiilor internaţionale…………………………………………. 23

3.3.1. Relaţii politice……………………………………………………………….. 24 3.3.2. Relaţii economice…………………………………………………………… 25 3.3.3. Relaţii culturale…………………………………………………………….. 27 3.3.4. Relaţii juridice………………………………………………………………. 27 3.3.5. Relaţii diplomatice…………………………………………………………. 27

PARTEA A II-A

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE…………………………………………………………. 30 1.1. Consideraţii introductive……………………………………………………… 30 1.2. Elemente constitutive…………………………………………………………. 32

1.2.1. Definiţia………………………………………………………………………. 32 1.2.2. Actul constitutiv……………………………………………………………. 33 1.3.Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale……………………… 35 1.3.1. Personalitatea juridică de drept internaţional…………………………….. 35 1.3.2. Personalitatea juridică de drept intern……………………………………. 36 1.3.3. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale……………………… 36

1.4. Membrii şi alţi participanţi la organizaţiile internaţionale…………………. 38 1.5. Reprezentarea statelor membre la organizaţiile internaţionale…………... 40

CAPITOLUL II STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE……………………………………………………………… 41 2.1. Structura instituţională…………………………………………………….. 41 2.2. Organe plenare……………………………………………………………. 42 2.1.1. Organe cu caracter restrâns………………………………………………. 42 2.1.2. Secretariat, sedii, funcţionări, buget……………………………………. 43 2.2. Sisteme de luare a deciziilor în organizaţiile internaţionale……………. 45

CAPITOLUL III PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE…….. 49 3.1. Tipologia organizaţiilor internaţionale…………………………………….. 49 3.2. Organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate……………………54 3.3. Instituţii specializate din sistemul ONU……………………………………. 59 3.4. Organizaţii internaţionale cu vocaţie continentală şi regională……….....67

CAPITOLUL IV SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE……………..76 4.1. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a diferendelor internaţionale………………………………………………………………... 76 4.1.1. Noţiunea de diferende şi situaţie……………………………………….. 76 4.1.2. Competenţele organizaţiilor internaţionale în reglementarea paşnică a diferendelor dintre state…………………………………………………………. 79 4.2.Competenta ONU în reglementarea diferendelor………………………. 80 4.2.1. Consiliul de securitate……………………………………………………….. 81 4.3. Uniunea Africană................................................................................. 83 4.4. Organizaţia Statelor Americane…………………………………………… 85 4.5. Liga Arabă…………………………………………………………………...87 4.6. Procedura Organizaţiei pentru Securitate şi cooperare în Europa……..88 4.6.1. Procedura de Ia La Valeta…………………………………………………91 4.6.2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE……………. 91 4.6.3. Dispoziţii privind o comisie de conciliere a OSCE……………………… 93 4.6.4 Dispoziţii pentru concilierea dirijată…………………………………….. 93

CAPITOLUL V CONTRIBUŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNATIONALE LA DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL…………………………… 96 5.1. Locul actelor adoptate de organizaţiile internaţionale între izvoarele dreptului internaţional…………………………………………………………… 96 5.2.Valoarea normativă a actelor elaborate în cadrul organizaţiilor internaţionale…………………………………………………………………… 100 5.3.Activităţi de control şi supraveghere a respectării normelor de drept internaţional………………………………………………………………………105

______________________________________________________ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE 1

__________________________________________________ PARTEA I

Cap. I APARIŢIA ŞI DEZVOLATEA DISCIPLINEI REALAŢIILOR INTERNAŢIONALE

CONŢINUT Apariţia şI dezvoltarea disciplinei relaţiilor internaţionale OBIECTIVE

• Identificarea raporturilor care formează domeniul relaţiilor internaţionale.

• Explicarea condiţiilor în care a apărut şi s-a dezvoltat această disciplină de studiu.

Apariţia şi dezvoltarea disciplinei relaţiilor internaţionale

La începutul secolului XXI, studiul relaţiilor internaţionale constituie o prezenţă permanentă şi familiară în peisajul curricular al învăţământului universitar precum şi în mediul ştiinţific şi academic al lumii contemporane. Viaţa şi relaţiile politice fac obiectul studiului mai multor discipline: teoria politică, teoria sistemelor politice comparate, teoria relaţiilor internaţionale, geopolitica, istoria doctrinelor politice ş.a. Toate acestea formează domeniul ştiinţelor politice, între care disciplina pe care o vom studia capătă astăzi o importanţă mai mare ca oricând. Evoluţiile din ultimul deceniul acreditează ideea că, o afirmaţie pe care Stanley Hoffman o făcea în urmă cu mai bine de treizeci de ani are un suport real: rolul arhitectural atribuit de către Aristotel ştiinţei despre polis ar putea sau ar trebui să revină relaţiilor internaţionale care au devenit condiţia primordială a vieţii noastre cotidiene1. În contextul globalizării (al apariţiei interdependenţelor multiple în cadrul unei virtuale lumi globale), politologia (studiul politicii) pare să reclame, din ce în ce în ce mai mult o perspectivă centrată asupra politicii mondiale şi o tratare a politicii interne în lumina relaţiilor şi problemelor externe – mai exact, a funcţionării sistemului internaţional. Politologia este, deci numai una din disciplinele care formează domeniul ştiinţelor politice dar într-un anumit sens, reprezintă disciplina fundamentală deoarece urmăreşte sintetizarea relaţiilor obţinute în acest domeniu, în întregul său. Politologia aspiră la alcătuirea unui tablou general al vieţii politice, a fenomenelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al organizaţiei politice interne şi internaţionale2. Sfera obiectivelor de interes ale politologiei este vastă, printre ele numărându-se şi relaţiile internaţionale

1 Stanley H.Hoffman, The Long Road to Theory, Ed. International Politics and Foreign Policy, Collier-Macmillan, Londra, 1967. 2 Adrian Paul Iliescu – Introducere în politologie, Ed. ALL, Bucureşti, 2003, p. 7.


__________________________________________________ PARTEA I


(de cooperare sau de tip conflictual) geopolitica, diplomaţia şi negocierile internaţionale, instituţiile şi organizaţiile internaţionale etc. Dar ştiinţele politice, în general, sunt înrudite (ori au relevanţă în studierea lor), şi cu alte discipline dintre care sunt de menţionat: economia politică, sociologia politică, teoria managementului politic, ştiinţele administrative şi, mai ales, dreptul (dreptul constituţional, teoria generală a dreptului, istoria generală a statului şi dreptului, dreptul internaţional public şi privat), istoria şi geografia. În legătură cu acestea, politologia presupune, deopotrivă, descrierea, interpretarea, explicarea şi rezolvarea de probleme, presupune deci analiza teoretică dar şi elaborarea de indicaţii de ordin practic3. Istoriceşte vorbind ştiinţa relaţiilor internaţionale este relativ tânără, având în spate ceva mai mult de jumătate de veac de existenţă de sine stătătoare, în cadrul comunităţii academice. Totuşi, abia din anii ’50 ai secolului trecut încoace, se poate vorbi de o configurare deplină a statutului său – ca domeniu autonom, distinct în câmpul ştiinţelor politice precum şi a individualităţii sale în programele universitare şi mai ales postuniversitare de pregătire. Acest statut a fost consolidat în ultimele decenii. Ruptura istorică produsă în evoluţia sistemului internaţional la sfârşitul anilor ’80 – dincolo de orice predicţie realizată pe terenul ştiinţei politice pare să fi sporit interesul pentru acest domeniu de studiu şi să lase în plan secund ori să înlăture eventualele semne de întrebare legate de credibilitatea teoretică sau metodologică asociate disciplinei 4. Aceasta constituie doar o primă parte a adevărului. Aşezările politico-militare postbelice şi prăbuşirea comunismului – care marchează în mod convenţional sfârşitul sec. XX – au conturat în mod evident numeroase probleme noi în spaţiul relaţiilor internaţionale, care nu se situează doar la nivelul politicilor practice. O asemenea subliniere ţine seama de legăturile şi interferenţele nemijlocite existente în acest domeniu între perspectivele teoretice şi modelele sau viziunile formulate cu privire la funcţionarea sistemului mondial de interesele (obiectivele şi acţiunile) de politică externă şi, în ultima instanţă de evoluţiile şi reaşezările care au loc în politica internaţională (unipolarism sau pluripolarism al puterii). Ca urmare, această nouă problematică are de a face în mod direct cu felul în care explicăm într-un cadru teoretic, schimbările ce se înregistrează în viaţa internaţională din anii ’90 încoace. Dacă sfârşitul sec. XX a formulat o adevărată schimbare pentru disciplina relaţiilor internaţionale, începutul sec. XXI a pus în termeni dramatici, lista întrebărilor şi cerinţelor de factură cu totul nouă cu care ne confruntăm în acest domeniu.

3 Ibidem, p. 10. 4 Ad. P. Iliescu op. cit.. p. 3.


__________________________________________________ PARTEA I


Există deja un nume şi o înfăţişare şocantă pentru acest început de secol – atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. Mai mult decât oricare alte evenimente petrecute în ultimii ani, aceste acte ne aruncă brutal în problematica unui alt secol, unei alte lumi5. Este evident că în momentul actual s-au prăbuşit câteva componente centrale ale eşafodajului teoretic la care ne-am raportat, în sfera politicii mondiale, în secolul trecut, de fapt în întreaga istorie a sistemului modern de state (westphalian). Problema securităţii – componentă centrală, cu implicaţii multiple în analiza spaţiului internaţional, nu mai are şi nu mai poate avea aceeaşi înfăţişare. Această caracterizare este valabilă şi pentru alte componente: teoria politicii externe; teoria descurajării etc. În acest context analiza are de regândit o serie întreagă de răspunsuri pe care le-a oferit anterior în legătură cu comportamentul statelor, cu actorii scenei internaţionale, cu fracturile politicii mondiale, cu forma războiului şi, în ultima instanţă, cu funcţionarea sistemului global6. Dincolo de aspectele teoretice pe care disciplina relaţiilor internaţionale le analizează şi explică, aspecte pe care noua etapă de evoluţie le amplifică, trebuie să menţionăm şi caracterul ei practic: astăzi decizia şi acţiunea politică externă nu mai pot fi concepute fără suportul evaluării ştiinţifice multiforme al analizei strategice realizate în universităţi, centre de cercetare sau în aşa numitele thin-tank-uri în legătură cu problemele politice, economice, militare, sau de altă natură (fie globale ori continentale sau regionale) ale funcţionării sistemului mondial. Simpla intuiţie şi vechile metode folosite de cei care trebuie să ia deciziile cu privire la relaţiile statului în exterior s-au dovedit insuficiente şi abandonate în lumea dezvoltată. Fundamentarea ştiinţifică a guvernării în general a devenit o regulă şi un mecanism de legitimare7. Gândirea politică este influenţată de contextul istoric în care este formulată. După al doilea război mondial, când disciplina relaţiilor internaţionale a devenit, în mare măsură, o ştiinţă americană, realismul s-a dovedit a fi principala şcoală de gândire, de la care au pornit diferite orientări critice. Cu toate acestea, originile disciplinei ca instituţie academică independentă, pot fi regăsite mai timpuriu. Începutul relaţiilor internaţionale nu este legat de fapt de realism, ci de idealism, care, la rândul său, era o reacţie împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Primul război mondial a însemnat prăbuşirea Concertului european, care se baza pe o politică a balanţei de putere, condusă de o diplomaţie 5 Ibidem, p.. 4. 6 În acest sens, a se vedea lucrările Sumitului şefilor de state şi guverne de la New York, în zilele de 14 – 17 septembrie 2005, privind reformarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (n.a.) 7 Comunicarea dintre administraţie şi mediul academic a devenit caracteristica funcţionării acestui domeniu în aria euro-atlantică după anii ’50 (n.a.).


________________________________________________ PARTEA I


aristocratică8. Amploarea distrugerilor şi a crimelor din timpul primului război mondial, au determinat regândirea din temelii a rolului diplomaţiei dar şi a războiului şi a cauzelor sale generale. Pe plan politic s-a produs un curent nou care schimba modul de gândire a clasei politice americane, singura naţiune care a ieşit din război neafectată, ba chiar mai puternică decât în 1914. Într-o vreme în care Europa nu mai era capabilă să-şi controleze destinul, sfârşitul războiului însemna pentru SUA începutul exercitării unui rol internaţional important. Noua diplomaţie susţinută de preşedintele Wilson atenta la independenţa tradiţională a politicii externe faţă de cea internă. Ea redefinea înţelesul şi scopul politicii externe9.

Disciplina relaţiilor internaţionale s-a născut din această preocupare normativă pentru înţelegerea războiului şi a păcii.

Teoreticienii idealişti ai acestei discipline au găsit cauzele conflictelor armate nu în înclinaţia inerentă către război a mediului internaţional, ci în prăbuşirea iraţională a potenţialei comunităţi mondiale a naţiunilor. Perioada idealistă interbelică a relaţiilor internaţionale a fost marcată de emergenţa criticii realiste şi a disciplinei relaţiilor internaţionale, aşa cum o cunoaştem astăzi. Dezbaterea dintre idealism şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale şi este relevantă pentru multe din dezvoltările ulterioare ale disciplinei10. Principalii fondatori ai noii discipline, E.H. Carr şi Hans J. Morgenthau, reprezintă expresia clasică a acestui realism născut din anti-idealism. “Politics Among Nations” a lui Margenthau a devenit textul paradigmatic11 al acestei ştiinţe sociale în formare, cel mai profund studiat, pe de-o parte pentru că, pune accentul pe un domeniu specific politicii, independent de celelalte investigaţii sociale (delimitând astfel observatorul şi practicianul legitim); iar pe de altă parte, deoarece reprezintă o încercare a readuce la viaţă cunoaşterea practică a diplomaţiei europene a sec. XIX şi de o transforma într-o teorie explicativă a relaţiilor internaţionale. Idealismul susţinea că pentru a depăşi starea de natură în relaţiile internaţionale, omul nu are nevoie decât de raţiune. Cu ajutorul raţiunii, principiile universale pot fi înţelese şi se pot transforma în norme, legi şi comportamente individuale sau ale autorităţilor. Aceste precepte au determinat dezvoltarea unei concepţii aparte a relaţiilor internaţionale şi a politicii externe, care diferă de diplomaţia tradiţională şi, mai târziu, de realism, prin modul în care înţelegea ceea ce s-ar putea numi cauzele “obiective” şi”subiective” ale războiului.

8 Ştefano Guzziuni, Realism şi relaţii intenarţionale, ed. Institutul European, Bucure]ti, 2000, p. 46. 9 Ibidem, p. 46. 10 Ibidem, p. 46. 11 Ansamblul termenilor cheie utilizaţi pentru desemnarea ideilor, conceptelor, tezelor şi curentelor care aparţin unei ştiinţe (n.a)


________________________________________________ PARTEA I


Cauzele obiective se referă la trăsăturile inerente ale naturii umane

şi esenţa politicii: omul este potenţial bun şi ca atare, trebuie să existe posibilitatea unei armonii de interese. Războiul înseamnă eşecul sau întreruperea comunicării raţionale pe care politica trebuie să o promoveze, cu scopul de a transforma principiile armoniei universale în realitate.

Prin urmare, nu sistemul ci guvernele sunt responsabile pentru izbucnirea războaielor. Guvernele nedemocratice sau nelegitime, sunt una din principalele cauze ale războiului. Războiul poate fi evitat prin democratizarea politicii începând de la nivel local până la cel naţional şi, în sfârşit, la nivel internaţional12. Între cauzele subiective ale războiului, identificate de curentul idealist, vechea diplomaţie este una dintre cele mai importante.

Conform criticii idealiste, această diplomaţie are defecte majore între acestea faptul că diplomaţii iau decizii peste capetele propriului popor. Totodată, primatul politicii externe era motivaţia unor activităţi ce trebuiau să rămână secrete în mediul intern, şi faţă de alte state prietene, neutre sau chiar aliate13. Or, politica externă trebuie să fie democratizată şi să corespundă voinţei şi aspiraţiilor poporului suveran.

Idealismul a încercat să transpună în planul relaţiilor internaţionale unele principii ale regimurilor interne liberal-democratice. Aceasta presupunea în primul rând dreptul la autodeterminarea naţională ca o recunoaştere a rolului negativ pe care l-au jucat imperiile multinaţionale în declanşarea primului război mondial.

La nivel internaţional, politica puterii urma să fie schimbată cu un sistem de securitate colectivă în care societatea internaţională în întregul ei urma să se opună şi să împiedice într-un mod mai eficient folosirea nelegitimă a forţei (agresiunea). Liga Naţiunilor, un organism internaţional interstatal, era obligată să fie scena dar şi instrumentul diplomaţiei internaţionale. Cu toate realizările sale, mai ales în plan ideatic, sistemul şi politica internaţională din perioada interbelică nu păreau să se conformeze viziunii şi tiparelor idealiste: criza economică mondială (1929 – 1933) a condus la prăbuşirea sistemului monetar internaţional al acelei epoci (etalonul aur) şi drept consecinţă, destrămarea cooperării economice internaţionale. Tot odată, Conferinţele de dezarmare de la Geneva (1933 – 1934) au pus în evidenţa ineficienţa viziunii idealiste a relaţiilor internaţionale. Organismul societăţii, Liga Naţiunilor, n-a fost capabilă să sancţioneze nici unul din actele de agresiune asupra unor membri ai săi, comise până la cea de-a doua mare conflagraţie a secolului XX. Sistemul s-a prăbuşit în întregime atunci când Germania, sfidând întreaga societate internaţională a obţinut prin presiuni militare o parte din Cehoslovacia (1938), făcând ridicole marile puteri “garante” ale statelor abia formate după Pacea din 1919 - 1920.

12 O astfel de teorie ar justifica perfect războiul din Irak: guvernul “democratic “ al SUA a dorit să “democratizeze” regimul politic existent în Irak în anul 2003 (n.a.) 12 Pentru detalii, vezi “Diplomaţia secretă “-V. Duculescu, Ed. Casa European` 1992. 13 S. Guzzini, op. cit. p. 49


________________________________________________ PARTEA I


Strategia adoptată de democraţiile occidentale pentru a preveni un

nou război cu Germania, s-a dovedit a fi falimentară. Conciliatorismul nu l-a potolit pe Hitler ci i-a stârnit apetitul, şi odată începută seria concesiilor, aceasta nu au făcut decât să amâne războiul şi chiar să-l agraveze.

Conciliatorismul a devenit cel mai evident simbol al păcii internaţionale interbelice.

Învăţămintele trase în urma acestei politici falimentare vor alcătui o parte importantă a fondului de gândire a curentului realist, a cărei ascensiune începe imediat după 1945.

Realiştii sunt şi ei motivaţi de dorinţa de a limita folosirea forţei şi mai ales războiul, deşi susţin că uneori, războiul este un mijloc necesar al politicii externe14.

Însuşindu-şi principiul care a stat la baza diplomaţiei sec. XIX-lea – moderaţia, idealismul a urmărit instituirea unui sistem de securitate colectivă pentru statele moderate.

Realismul a încercat să adapteze politica internaţională la fenomenul războiului total. Pentru realişti, politica puterii nu este un “accident’ istoric, ci aşa cum spune teoreticianul lor, Morgenthau, un “fapt uman “ şi ” o necesitate logică”15.

Morgenthau a criticat vehement tendinţa generală de a aplica conceptele din sfera internă la cea internaţională. Lucrarea sa Politics Among Nations, apărută în perioada declanşării războiului rece, înmănunchea un set de axiome prin care el dorea să influenţeze şi să sfătuiască în materie de politică externă statul cel mai puternic dar şi cel mai puţin experimentat.

Ideea de bază a cărţii lui Morgenthau este politica de putere sau mai bine zis, necesitatea unei asemeni politici. Realiştii definesc sfera politică prin relaţiile de putere şi autoritate. Indivizi, grupuri şi naţiuni luptă pentru putere, înţeleasă atât ca un control efectiv asupra mijloacelor coercitive, cât şi ca relaţie de autoritate bazată pe legitimitate. Echilibrul internaţional este caracterizat de lupta pentru putere 16care îi pune faţă în faţă pe cei care vor să păstreze distribuţia actuală a puterii şi cei care vor să o schimbe.

Ordinea mondială are două trăsături principale: balanţa necesară puterii şi, pentru ca sistemul să funcţioneze în pace, mecanismele normative.

Toţi realiştii sunt de acord cu privire la includerea conceptului de balanţă a puterii în teoriile lor căreia îi dau patru înţelesuri diferite faţă de faimoasa definiţie a lui Morgenthau, dată în 1947: aspiraţia spre putere a unora dintre naţiuni, fiecare încercând fie să menţină, fie să răstoarne

14 Vezi doctrina Bush jr. şi a neoconservatorilor care îl consiliază pe şeful Administraţiei SUA.în actualul mandat. (n.a.) 15 S. Guzzini, op. cit. p. 53. 16 Puterea este fundamentată pe opt baze diferite: geografia, resursele naturale, capacitatea industrială, pregătirea militar`, populaţia, caracterul naţional, moralul naţional şi calitatea.


________________________________________________ PARTEA I


starea de fapt conduce la necesitatea unui constelaţii numită balanţă a puterii şi a unor politici care să-şi propună să o păstreze.

Realismul a contribuit la identificarea şi delimitarea relaţiilor internaţionale ca domeniu distinct, specific al sferei politice şi al societăţii globale, care are o individualitate proprie şi reguli proprii de mişcare (dezvoltare). El a subliniat necesitatea unui model propriu şi unei teorii politice particulare cu privire la viaţa internaţională. A transformat puterea într-un concept central al analizei relaţiilor dintre state; politicile externe şi politica mondială sunt descrise şi explicate în termenii luptei pentru putere.

Acţiunea politică a început să fie judecată în raport cu consecinţele sale reale în planul puterii: este postulat primatul politicii în raport cu etica.

Disciplina Relaţii Internaţionale se prezintă ca un teren de confruntare a unor şcoli de gândire, cu abordări specifice diferite.

Astfel, anii ’50-60 constituie o perioadă în care agenda de cercetare a teoreticienilor se extinde. Asistăm la cea de a doua dezbatere în domeniu, în care se confruntă Bull şi Kaplan. Primul reformează supoziţia anarhiei (societăţii) în contextul tradiţiei grotiene. Ideea modelului societăţii internaţionale după natura umană este înlocuită cu dilema securităţii ca punct de plecare a politicii internaţionale. Kaplan propune modele de sistem internaţional deci o perspectivă sistemică a relaţiilor internaţionale. Alţi teoreticieni (Allison, Steinbruner) subliniază impactul continuu şi masiv al politicii interne asupra celei externe, punând în evidenţă implicaţiile procesului organizaţional şi decizional, al politicilor guvernamentale şi al proceselor cognitive.

Aceste dispute teoretice conduc către o criză a abordării realiste a relaţiilor internaţionale. Apar o serie de reacţii realiste şi neorealiste la criză (Keohane, Nye şi Waltz). Se impune ideea nivelelor de analiză şi a unui model multicauzal, pe fondul subminării distincţiei între intern-extern şi conexarea şi interacţiunea diferitelor nivele.

Este eliminată separarea dintre politica mondială şi economia mondială. Sunt elaborate teoria regimurilor şi teoria stabilităţii hegemonice. Neorealismului sistemic al lui Waltz, care limita agenda de cercetare prin revenirea la focalizarea pe stat şi înlocuirea ideii maximizării puterii cu cea a maximizării securităţii, se încearcă să i se opună concentrarea pe economia politică internaţională. – încercare de revitalizare a realismului şi de lărgire a agendei de cercetare / analiză a disciplinei.

Actualmente, disciplina se află într-o fază de fragmentare a realismului abordărilor teoretice.

Rămâne clar caracterul interdisciplinar a abordării – relaţiile internaţionale, aşa cum s-a arătat anterior este o interdisciplină deoarece ea manifestă o deschidere către ansamblul interacţiunilor, fluxurilor care transgresează frontierele dintre state/naţiuni şi includ cercetarea şi analiza acţiunilor comportamentelor şi problematicii generate de existenţa altor actori ai vieţii internaţionale.


________________________________________________ PARTEA I


Test de autoevaluare 1. Ştiinţa relaţiilor internaţionale este: a) ramură a politologiei; b) ramură a dreptului internaţional public; c) ştiinţă interdisciplinară. R- c 2. Studiul relaţiilor internaţionale a început în: a) Marea Britanie, în sec. XIX; b) Statele Unite ale Americii, în anii ’20 ai sec. al XX-lea; c) Franţa, după Revoluţia din 1789-1794. R - b 3. Liga Naţiunilor şi-a propus să schimbe: a) politica de putere; b) harta politicii lumii; c) legile şi obiceiurile războiului. R - a 4. Care este instrumentul prin care se poate depăşi starea naturală

din relaţiile internaţionale, în viziunea idealistă: a) puterea; b) războiul; c) raţiunea. R – c 5. în viziunea realistă, relaţiile internaţionale se bazează pe: a) interesul naţional; b) balanţa puterii; c) situaţia internă a statelor,


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. II SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

CONŢINUT II.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora II.2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional, diplomaţia şi politica externă OBIECTIVE

• Studenţii să explice şi să dezvolte principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.

• Să definească trăsăturile caracteristice ale diverselor tipuri de relaţii internaţionale

2.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora

Când vorbim de societate, înţelegem totalitatea oamenilor care trăiesc în mod organizat17. Din cele mai vechi timpuri, fiinţa umană nu a putut exista în mod izolat, a simţit nevoia să se asocieze, să conveţuească cu alte fiinţe asemenea ei, pentru a putea să-şi asigure şi perpetueze existenţa. Aceste relaţii în formă primitivă, care au luat naştere în mod obiectiv, s-au dezvoltat sub imperiul evoluţiei nevoilor materiale şi spirituale, până la forma elevată pe care o prezintă astăzi societatea umană. ea se prezintă sub două forme:

o formă internă cunoscută sub numele de popor, naţiune care trăieşte în mod organizat într-un stat;

o formă externă - societatea internaţională, compusă din totalitatea statelor – naţiuni, dar şi din alte entităţi, aşa cum vom arăta în continuare.

2. 1. 1. Societatea internaţională - este formată deci, în primul rând din state, purtătoare de suveranitate, care îşi asumă în mod nemijlocit, anumite drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele. În societatea internaţională contemporană, statelor li se alătură şi alţi actori: organizaţiile internaţionale interstatale, cele neguvernamentale, alte entităţi nestatale, a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii internaţionale decurge din voinţa statelor. Societatea internaţională este însă, în esenţă, o societate a statelor suverane, independente şi egale în drepturi, chiar dacă ele diferă ca mărime, nivel de dezvoltare şi sisteme de valori18.

17 E. Ciobanu, M. Popescu- Marin, M. Păun, Z. Ştefănescu- Goangă, Dic\ionar explicativ şi enciclopedic al limbii române, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1997, p. 376. 18 I. Apostu, Gh. T. Arat, Prelegeri de Drept internaţional public şi privat, Ed. ALMA Galaţi, 2004, p. 8.


__________________________________________________ PARTEA I


Spre deosebire de societatea internă în cadrul căreia puterea este unică, specific societăţii internaţionale este descentralizarea puterii19. Principala caracteristică a societăţii internaţionale constă în natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun.

Această caracteristică se explică prin existenţa, din punct de vedere juridic, a suveranităţii statelor, potrivit căreia acestea nu se supun, în raporturile juridice dintre ele, unei autorităţi superioare, cum se întâmplă în societăţile interne.

2. 1. 2. Relaţiile internaţionale actuale - de o mare complexitate şi cu o sferă atotcuprinzătoare a vieţii sociale, sunt cadrul în care se manifestă acţiunea, interacţiunea şi influenţa unei diversităţi de factori nestatali: mişcările de eliberare naţională, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, Societăţile Transnaţionale (STN), organizaţiile profesionale şi obşteşti, persoane juridice şi chiar persoane fizice. Raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt în general, denumite relaţii internaţionale. Noţiunea de relaţii internaţionale desemnează însă, mai multe categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depăşesc limitele unui singur stat, şi anume:

• raporturile dintre state şi raporturile dintre acestea şi celelalte entităţi participante la societatea internaţională, în primul rând organizaţiile interguvernamentale;

• raporturile la care participă persoane juridice sau fizice din diverse state.

În lumina acestor precizări putem defini relaţiile internaţionale ca fiind totalitatea legăturilor şi raporturilor politice, economice, juridice, ideologice, culturale, diplomatice, militare sau de altă natură, dintre state, sisteme de state, organizaţii internaţionale sau alte entităţi, inclusiv între forţele sociale care au capacitatea de a acţiona pe arena internaţională.

Nici o categorie de raporturi sociale nu poate exista în afara unui sistem de norme, oricât de simple, care să le guverneze. Relaţiile internaţionale constituie un sistem, deoarece numai conceperea lor ca un sistem coerent, complex şi dinamic, reflectă lumea contemporană în care statele sunt prinse într-un angrenaj global. Aceste norme juridice care guvernează relaţiile internaţionale fac obiectul dreptului internaţional public şi ale dreptului internaţional privat, iar procesul constituirii şi aplicării acestor norme echivalează cu ceea ce în general, denumim ordine juridică internaţională.

19 A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Ed. M. Of. Bucureşti, 1996, p. 17.


__________________________________________________ PARTEA I


2.1.3 Subiectele relaţiilor internaţionale - În definirea relaţiilor internaţionale se are în vedere faptul că existenţa şi acţiunea statului reprezintă o însemnătate majoră, primordială, ceea ce constituie o trăsătură esenţială, structurală a relaţiilor internaţionale în condiţiile actuale. Statul ca organizaţie politică a clasei aflate la putere, ca mod de organizare de sine-stătătoare, a unei comunităţi umane date (popor, naţiune) participă direct, prin raporturile stabilite cu alte state, la viaţa internaţională, exercitând o influenţă majoră esenţială. În acest sens se poate vorbi de statul – naţiune ca principal subiect al vieţii internaţionale. Ca participant nemijlocit şi subiect principal al relaţiilor internaţionale, statul îşi desfăşoară politica externă, îşi manifestă poziţiile specifice şi participă la soluţionarea problemelor internaţionale în scopul înfăptuirii intereselor sale fundamentale, al creării unor condiţii favorabile (externe) realizării sarcinilor şi funcţiilor sale interne. Raporturile dintre state constituie componenta esenţială a relaţiilor internaţionale; rezolvarea problemelor actuale ale păcii, securităţii şi cooperării internaţionale depinde de organizarea şi evoluţia raporturilor dintre state, de formele politico-juridice promovate şi de eficienţa acestora, aşa încât relaţiile internaţionale apar înainte de toate, ca relaţii între state (interstatale).

În strânsă legătură cu acţiunea internaţională a statelor, îşi manifestă influenţa în acest domeniu organizaţiile internaţionale interstatale. Forme de asociere permanentă a statelor în diferite domenii ale raporturilor lor de cooperare (politică, economică, tehnică, militară, culturală etc.), organizaţiile internaţionale participă, în cadrul autonomiei lor funcţionale şi a atribuţiilor stabilite de statele membre în tratatele constitutive, la soluţionarea problemelor internaţionale. Atât statele cât şi organizaţiile internaţionale se manifestă în relaţiile dintre ele în cadrul juridic creat de dreptul internaţional elaborat prin acordul lor de voinţă, care se configurează ca un ansamblu de principii, norme şi instituţii progresiste. În sfera relaţiilor internaţionale se manifestă, într-o măsură sau alta, influenţa şi a altor factori, a unor forţe social-politice diferite. Popoarele şi naţiunile organizate politiceşte, aflate în condiţiile luptei pentru eliberare naţională de sub dominaţia străină, în vederea obţinerii independenţei statale sau chiar pentru constituirea într-un stat (ex. Autoritatea administrativă palestiniană), beneficiind de personalitate internaţională, exercită o influenţă puternică asupra relaţiilor internaţionale Relaţiile externe ale partidelor şi organizaţiilor politice naţionale, ca exponente ale intereselor claselor şi grupurilor sociale din ţările în care fiinţează, formează o altă componentă a vieţii internaţionale. În special partidele politice dezvoltă legături cu alte partide, de aceeaşi orientare politică, fiind chiar grupate în diverse centrale internaţionale, mişcări ş.a. ( de ex. Internaţionala Socialistă, Mişcarea ecologistă, Internaţionala Creştin - Democrată ş.a.)


__________________________________________________

PARTEA I Cap. II SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI RELAŢIILE

INTERNAŢIONALE Organizaţiile profesionale şi obşteşti îşi fac simţită tot mai mult prezenţa, participând şi contribuind în moduri specifice la crearea unor curente pentru pace, securitate, dezarmare sau protecţia mediului (ex. Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, Médicine sans frontiere, Jurnalişti fără frontieră etc.). Rezultă clar că relaţiile internaţionale actuale prezintă o mare complexitate şi o diversitate de participanţi, deosebiţi ca structură, poziţie, putere de influenţă sau decizie. În aceste condiţii, se poate pune fireasca întrebare: este posibilă organizarea relaţiilor internaţionale într-un sistem internaţional în cadrul căruia să se evite anarhia, tendinţele centrifuge, conflictele şi să se realizeze concentrarea acţiunilor şi cooperarea paşnică între toate statele fără nici o deosebire? Experienţa demonstrează că în condiţiile unei astfel de complexităţi sporite, statele reuşesc cu dificultate să găsească formele şi mijloacele necesare şi adecvate organizării raporturilor lor de cooperare, de armonizare a acţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional, corespunzător cerinţelor păcii, securităţii şi cooperării internaţionale. Orice organizare democratică a relaţiilor internaţionale la nivel global, presupune utilizarea unui complex forme şi metode corespunzătoare la nivel bilateral, zonal, şi continental.. Un astfel de complex îl constituie dreptul internaţional public. II. 2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional, diplomaţia şi politica externă

Intre nivelul structural reprezentat de relaţiile internaţionale (în sens larg) şi nivelul normativ reprezentat de dreptul internaţional, există o relaţie de intercondiţionare reciprocă, relaţie mediată uneori de nivelul conceptual, reprezentat de ştiinţa dreptului internaţional (doctrina). Datorită evoluţiilor din cadrul societăţii internaţionale, ale cărei caractere cunosc o serie de modificări, uneori radicale, de la nivelul structural pornesc o serie de impulsuri determinate de necesitatea protejării prin reglementare, a anumitor segmente de relaţii internaţionale, dată fiind valoarea deosebită pe care o au în ansamblul acestor relaţii. Aceste impulsuri sunt fie direct receptate şi li se dau răspunsuri corespunzătoare la nivel normativ, fie – de cele mai multe ori – sunt receptate la nivel conceptual, de către doctrină, care prin analiza critică a situaţiei de fapt, conştientizează importanţa valorii raportului care se supune normării şi propune soluţii normative, preluate ulterior de dreptul internaţional pozitiv. În ce priveşte raportul dintre diplomaţie şi relaţiile internaţionale, este primordial de precizat că cele două noţiuni nu trebuie să se confunde.

După cum se ştie, diplomaţia este activitatea desfăşurată de organisme de specialitate, prin care statele realizează în mod oficial raporturile lor cu ceilalţi parteneri ai relaţiilor internaţionale, în special cu alte state, armonizând interesele lor cu cele ale societăţii internaţionale. In acelaşi timp, diplomaţia nu este sinonimă nici cu politica externă a statelor. Politica externă reprezintă totalitatea obiectivelor, scopurilor şi


__________________________________________________ PARTEA I


mijloacelor pe care guvernele sau forurile politice de conducere ale statelor, le elaborează şi le aplică în relaţiile cu alte state, precum şi în definirea atitudinii lor faţă de problemele internaţionale. Dar, între politica externă a statelor, dreptul diplomatic şi dreptul internaţional există o strânsă conexiune: scopurile şi interesele naţionale trebuie atinse prin diplomaţie, respectând normele dreptului internaţional, care este o emanaţie consensuală a statelor. Diplomaţia nu reprezintă decât instrumentul prin care statele îşi realizează politica externă, participă în mod organizat la raporturile internaţionale. Rezultă că dreptul internaţional influenţează şi orientează politica externă a statelor prin normele sale regulatoare ale relaţiilor internaţionale, norme care trebuie respectate întocmai în acţiunea de politică externă. Această politică se oglindeşte în tratatele pe care statele le încheie, în poziţiile adoptate în cadrul organizaţiilor internaţionale interstatale, forme instituţionalizate ale relaţiilor internaţionale. Test de autoevaluare

1. Ce se înţelege prin societate internaţională: a) o comunitate umană care trăieşte pe teritoriul mai multor

state şi are comună limba, obiceiurile, religia? b) o entitate economică cu sedii, filiale în mai multe state; c) o comunitate de state, organizaţii şi alte entităţi aflate în

relaţii producătoare sau nu de efecte juridice. R - c 2. Caracterizează pe actorii relaţiilor internaţionale: a) capacitatea de a-şi asuma obligaţii şi corelativ, drepturi

internaţionale; b) capacitatea de a conferi drepturi şi a stabili obligaţii

internaţionale; c) numai un singur subiect are ambele capacităţi, izvorâte

din …….. R – c /suveranitate/ 3. Raporturile sociale care formează conţinutul relaţiilor

internaţionale au ca trăsătură comună: a) izvorăşte din voinţa comună a subiectelor; b) depăşeşte limitele unui singur stat; c) sunt guvernate de normele dreptului internaţional public. R - b 4. Din ce motiv relaţiile internaţionale sunt concepute într-un

sistem? a) numai în acest mod reflectă lumea globală

contemporană; b) numai în acest mod lumea poate fi guvernată; c) numai astfel este asigurată pacea şi justiţia universală. R - a 5. Ce reprezintă diplomaţia:


__________________________________________________

PARTEA I Cap. II. SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI RELAŢIILE

INTERNAŢIONALE

a) totalitatea obiectivelor, scopurilor şi mijloacelor pe care guvernele le elaborează şi le aplică în relaţiile cu alte state;

b) reglementarea anumitor segmente ale relaţiilor internaţionale;

c) activitatea desfăşurată de anumite organisme prin care statele realizează oficial raporturile cu ceilalţi parteneri ai relaţiilor internaţionale.

R - c


__________________________________________________

PARTEA I Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

CONŢINUT III.1. Principiile relaţiilor internaţionale III.2. Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale III. 3 Clasificarea relaţiilor internaţionale OBIECTIVE

• Studenţii să explice şi să dezvolte principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.

• Să definească trăsăturile caracteristice ale diverselor tipuri de relaţii internaţionale

III.1. Principiile relaţiilor internaţionale Ordinea juridică internaţională presupune existenţa unui cadru legal care să asigure desfăşurarea ordonată a relaţiilor dintre partenerii societăţii internaţionale. Statele întreţin astăzi între ele o mare varietate de raporturi economice, culturale, tehnico - ştiinţifice, politice, diplomatice, militare şi de altă natură, raporturi în care ele participă ca entităţi independente, suverane şi egale în drepturi. Derularea acestor relaţii în condiţii de normalitate, corectitudine şi stabilitate, este condiţionată de respectarea legalităţii internaţionale, bazată la rândul ei, pe existenţa unor principii fundamentale de conduită. Însemnătatea respectării universale a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional a fost reliefată în diverse ocazii şi, totodată, menţionată expres în numeroase declaraţii guvernamentale, inclusiv în documente bilaterale sau multilaterale. Din multitudinea acestora exemplificăm: Declaraţia privind principiile fundamentale şi nevoia aplicării lor universale în relaţiile internaţionale, făcută de Cordell Hull - Secretarul de Stat al S.U.A., la 16 iulie 1937, în care sunt evocate în substanţa lor, cea mai mare parte a principiilor actualmente în vigoare20: “omenirea poate progresa numai atunci când libertatea umană este asigurată, când dreptul la autoguvernare este salvgardat, când toate naţiunile recunosc dreptul fiecăruia dintre ele de a-şi conduce problemele sale interne fără interferenţe din afară, când în relaţiile dintre naţiuni se respectă cuvântul dat, există hotărârea de abţinere de la folosire forţei armate în urmărirea politicii şi voinţa de a reglementa disputele exclusiv prin mijloace paşnice; când relaţiile economice sunt întemeiate pe beneficiul mutual, egalitatea de tratament şi corectitudine”.

Un an mai târziu, la 17 martie 1938, în contextul deteriorării situaţiei internaţionale în Extremul Orient (invadarea Chinei de către Japonia), acelaşi demnitar american sublinia caracterul general valabil al principiilor fundamentale, aplicabilitatea lor universală...” ceea ce este înainte de toate în joc, pretutindeni în lume, este viitorul principiilor fundamentale

20 N.Ecobescu, V.Duculescu, Drept internaţional public, vol.I,ed.Hyperion,Bucureşti,1993,p.143..


__________________________________________________

PARTEA I Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

care trebuie să constituie temelia ordinii internaţionale care se opune anarhiei internaţionale”. Alte documente internaţionale în care sunt reiterate principiile de bază ale relaţiilor internaţionale sunt, într-o ordine cronologică:

• Declaraţia adoptată de cea de-a 8-a Conferinţă a Statelor Americane (Lima 1938), care prevedea , de o manieră sintetică” relaţiile dintre state trebuie să fie guvernate de preceptele dreptului internaţional”.

• Carta O.N.U. care consacră principiile în textul articolului 2; • Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970 (Rezoluţia

2625/1970) referitoare “principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta O.N.U.”;

• Actul final de la Helsinki (1975) al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Principiile dreptului internaţional reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori considerate importante în relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor şi instituţiilor juridice care guvernează conduita internaţională a statelor şi mai ales protecţia acestora. Importanţa deosebită a principiilor, ca norme de bază ale relaţiilor internaţionale în societatea actuală, este evidenţiată în special de următoarele trei aspecte:

• principiile constituie norme imperative de conduită a statelor; • principiile ghidează comportarea statelor în relaţiile lor

mutuale, favorizează colaborarea şi înţelegerea între naţiuni, instaurarea unui climat propice păcii şi securităţii internaţionale;

• principiile configurează singura modalitate raţională şi legală, potrivit dreptului internaţional, de rezolvare a oricăror diferende dintre state, pe temeiul legalităţii, echităţii şi avantajului reciproc.

Înainte de a trece la enumerarea principalelor şapte principii care guvernează relaţiile internaţionale, se cuvine să facem următoarele precizări: - între principii nu se pot face ierarhizări; - principiile sunt interdependente: ”în interpretarea şi aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte”(Rezoluţia 2625/1970). - au un caracter dinamic, adică evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, a raporturilor care le consacră. Aşa cum s-a subliniat anterior, numărul principilor variază de la document la document, dar toate cuprind câteva esenţiale21., pe care le vom prezenta în continuare, în esenţă: 21Pentru amănunte, a se vedea I. Apostu, Gh. T. Arat, op. cit. p. 40.


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE 1. Egalitatea suverană a statelor - definită ca ansamblul drepturilor statului legate de soluţionarea problemelor sale interne şi a relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional.

Potrivit formulărilor Rezoluţiei 2625/1970 “ statele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali a comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. Egalitatea suverană are o serie de elemente dintre care unele privesc suveranitatea internă (de a-şi alege şi dezvolta liber sistemul politic...) iar altele privesc suveranitatea externă (independenţa politică, integritatea teritorială), inviolabile în relaţiile civilizate dintre state. Acest principiu presupune, în mod corelativ, obligaţia fiecărui stat de a respecta drepturile suverane şi egalitatea în drepturi a oricărui stat. 2. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa. Carta ONU şi numeroase alte documente internaţionale prevăd interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state. Conform acestor dispoziţii, statele sunt obligate să se abţină de la folosirea forţei, atât directă cât şi indirectă pentru rezolvarea oricărei probleme internaţionale, având la îndemână mijloace paşnice pentru soluţionarea diferendelor. Dreptul internaţional stabileşte în mod restrictiv cazurile când este legitimă folosirea forţei în raporturile internaţionale, respectiv exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă, în caz de agresiune, de încălcare a păcii sau de ameninţare a păcii, decise de Consiliul de Securitate al ONU. 3. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state. Secole de-a rândul amestecul (intervenţie sau imixtiunea) în treburile interne ale altor state, a fost considerat un comportament licit în relaţiile internaţionale. Recunoaşterea şi observarea permanentă a raporturilor internaţionale, fundamentate pe existenţa unor entităţi suverane, care hotărăsc liber asupra problemelor şi politicii lor interne, a atitudinilor şi poziţiilor lor în viaţa internaţională, presupune, implicit, respectarea principiului neamestecului în treburile interne.

Principiul este consacrat în Carta O.N.U. (art.2.pct.7), care statuează că “ nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin competenţei interne a unui stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”.

Dezvoltând acest principiu în Rezoluţia 2131 din 1965 şi apoi în Rezoluţia 2625 din 1970, Adunarea Generală a O.N.U. a subliniat inadmisibilitatea oricăror forme de intervenţie în treburile interne sau externe ale statelor. 4. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Între principiul repudierii forţei şi ameninţării cu forţa şi principiul soluţionării paşnic a diferendelor internaţionale, dreptul internaţional a creat o interdependenţă irevocabilă în sensul că, interzicerea forţei are drept consecinţă logica reglementare oricărui diferend prin mijloace paşnice.


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Carta ONU în art. 2 (3) prevede că toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. Totodată, un capitol special al Cartei (cap. VI) se ocupă de această chestiune, instituind atât obligativitatea cât şi mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. 5. Principiul cooperării internaţionale. Este un principiu formulat şi dezvoltat după adoptarea Cartei ONU, care, alături de alte documente internaţionale prevede îndatorirea statelor de a coopera între ele, în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale. Acest principiu vizează toate statele lumii indiferent de mărime, sistem politic, nivel de dezvoltare, participare la alianţe sau organizaţii internaţionale. El include atât dreptul cât şi îndatorirea fiecărui stat de a lua parte la cooperarea internaţională. Respectarea acestui principiu nu are însă un caracter absolut, în sensul că statele trebuie să participe la toate acţiunile şi formele de cooperare, ci fiecare din ele este liber să participe la acele acţiuni şi forme pe care le consideră adecvate intereselor lor. In acelaşi timp, însă, principiul cooperării nu admite excluderea unor state de la cooperarea internaţională, ori discriminări pe baza unor considerente arbitrare. 6.Principiul respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale asumate . Este unul din cele mai vechi şi mai importante principii de drept internaţional, care a dus la dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate între membrii comunităţii internaţionale. Cunoscut prin locuţiunea „pacta sunt servanda” care se referă la îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale asumate, principiul a fost prevăzut expres în Convenţia de la Viena (1969) asupra dreptului tratatelor care prevede că orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă. 7.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Principiu relativ nou, consacrat prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Naţiunile Unite în 1948, el conţine o serie de reglementări coerente, unele cu caracter global, altele specifice pe plan regional, privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Multe din normele care consacră drepturile şi libertăţile omului sunt norme imperative în sensul că statele nu pot deroga de la asemenea norme în relaţiile lor reciproce. Chiar dacă unele norme specifice nu sunt acceptate de unele state, marea majoritate a normelor din acest domeniu sunt opozabile tuturor, ceea ce conferă caracterul de universalitate a principiului. Putem concluziona că principiile fundamentale ale dreptului internaţional guvernează relaţiile internaţionale, că acestea formează un ansamblu fiind strâns legate unele de altele, atât în ce priveşte conţinutul cât şi în procesul de aplicare: ele se completează şi se explică reciproc,; nici unul nu poate fi aplicat ignorând conţinutul celorlalte, iar membrii


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE comunităţii internaţionale nu pot invoca un principiu pentru a încălca un alt principiu. III. 2.Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale

Relaţiile internaţionale în sens larg, sunt relaţii care se desfăşoară între entităţi ce acţionează în cadrul societăţii internaţionale, în timp ce raporturile internaţionale, în sens restrâns, sunt acele relaţii normate de dreptul internaţional public, care au loc între subiectele de drept internaţional public.

Unii autori, pentru a desemna ţrăsătura relaţiilor internaţionale lato sensu, folosesc termenul de comunitate internaţională.,care presupune ca liant, o serie de legături de ordin afectiv.

Considerăm că este preferabil termenul de societate internaţională, pentru că descrie cu mai multă exactitate, stadiul actual al relaţiilor dintre entităţile ce se manifestă pe plan internaţional.

Deosebirile dintre state, inegalitatea nivelurilor de dezvoltare economică şi politică, lipsa unei baze spirituale comune împiedică existenţa unei veritabile comunităţi internaţionale.

Dacă în cazul comunităţilor umane ce formează naţiunile, amploarea şi ritmul schimburilor sunt mai lente, mai reduse şi chiar mai puţin vizibile uneori, în cazul societăţii internaţionale acestea sunt spectaculoase şi se desfăşoară cu o rapiditate care lasă, deseori, analiştii şi politologii fără o reacţie pe măsură, în unele situaţii.

Relaţiile internaţionale actuale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază chiar de cele de acum 15-20 de ani. Ele sunt rezultatul schimbărilor petrecute în lumea contemporană în ce priveşte parteneri, raportul de forţe, problemele cu care se confruntă omenirea în momentul actual, oferind, totodată, premizele unor scenarii şi configurări ale societăţii universale viitoare.

În lumina acestei caracterizări, generale, fără a putea afirma că aceste trăsături au fost surprinse în totalitate, societatea internaţională actuală ar prezenta următoarele caracteristici: a) Relaţiile internaţionale au dobândit astăzi un caracter mondial, universal.

Dacă în sec. XIX şi în prima jumătate a secolului XX ele se rezumau la relaţiile dintre câteva zeci de state, aşa zis civilizate, subiecte principale ale politicii internaţionale (puteri şi mari puteri economice, politice şi militare), care decideau soarta celorlalte ţări şi popoare, obiecte ale politicii internaţionale, astăzi la viaţa internaţională, participă toate statele lumii, peste 360 de organizaţii interguvernamentale, circa 1300 de organizaţii internaţionale neguvernamentale22, numeroase grupuri de presiune şi influenţă23 şi chiar persoane juridice şi indivizi.

Relaţiile au angrenat atâţi actori şi au o sferă de cuprindere atât de mare, încât putem afirma că au o dimensiune globală.

22 R. Miga Beşteliu , Drept Internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 36-37. 23 De exemplu Grupul celor 77, Mişcarea de nealiniere ş.a. (n.a.)


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE Se apreciază că fenomenul mondializării, care uşurează

propagarea emoţiilor colective, va duce, în timp, la crearea unei veritabile reţele de interdependenţă planetară, care vă sfârşi prin apariţia comunităţii umane internaţionale, a statului mondial. b) Dilema puterii

După 1989 mediul politic internaţional a suferit o serie de modificări atât de radicale şi de rapide încât societatea internaţională se află în prezent într-o dilemă a puterii.

Încheierea perioadei de bipolarism – caracterizată prin existenţa unui echilibru dinamic la scară planetară, bazat pe confruntarea celor două sisteme şi pe încercarea de delimitare cât mai clară a sferelor de influenţă (ceea ce a determinat o anumită stabilitate a frontierelor în spatele cortinei de fier, absenţa fluxurilor migratorii, reglementarea şi controlul conflictelor regionale sau zonale de către cele două puteri), a dezechilibrat balanţa puterii.

Dispariţia bipolarismului a readus în discuţie, la începutul anilor ‘90, teza clasică a multipolarizării centrelor de putere.

Dar omenirea nu era atunci pregătită pentru această situaţie: comunităţile europene urmăreau încă numai integrarea economică şi financiară, URSS, făcuse implozie, China nu-şi alesese încă direcţia de dezvoltare, aşa încât, s-a instalat în realitate a polarismul, rolul de hegemon revenind SUA care îşi asuma în acelaşi timp rolul de judecător şi executor al oricărei probleme internaţionale, aceasta şi pe fondul unei pierderi rapide de autoritate a ONU. Ultimul deceniu al sec. XX şi primii ani ai sec. XXI au adus în prim planul politicii internaţionale câteva potenţiale puteri.

Dacă anterior, puterea era bicentrată în jurul celor doi mari actori internaţionali, astăzi asistăm la o descentralizare a ei, mai bine zis la o disipare inegală între SUA, Uniunea Europeană, Japonia, China, Federaţia Rusă şi India24.

De altfel, ca reflex al acestei situaţii este problema lărgirii Consiliului de Securitate al ONU cu noi membri permanenţi: Germania, India, Brazilia şi Japonia, care s-a pus şi la samitul şefilor de state şi de guverne din septembrie 2005, de la New York.

Actualul echilibru fragil a puterii se menţine datorită efortului unicei supraputeri cu rol de hegemon (SUA) de a menţine ordinea internaţională, pacea şi securitatea mondială, conform propriilor interese, percepţii şi standarde, înglobate într-o strategie modificată după septembrie 2001. c) Globalizarea economică

Globalizarea economică, este cel mai de seamă fenomen ce caracterizează etapa de după 1989. Fenomenul globalizării are în vedere atât economia dar şi ştiinţa, comunicaţiile şi schimburile comerciale; în egală măsură ea se referă şi la valorile, devenite universale ale democraţiei, vieţii şi drepturilor omului.

24 V. Paul, I. Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003.


__________________________________________________ PARTEA I


Globalizarea se explică, în primul rând printr-o creştere fără precedent a interdependenţelor din cadrul societăţii internaţionale, datorită capacităţii din ce în ce mai reduse a statelor şi guvernelor de a găsi soluţiile necesare problemelor cu care se confruntă.

Globalizarea se datorează în mare măsură, aplicării cu consecvenţă, în anii ’80 a politicilor neoliberale care preconizau, în principal, liberalizarea comerţului şi a circulaţiei capitalului, privatizarea întreprinderilor de stat, înlăturarea intervenţiei statului asupra jocului legilor cererii şi ofertei, politici care au fost promovate de către oligarhia financiară mai ales prin intermediul Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional şi al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (fost GATT).

Globalizarea are unele efecte pozitive, dar şi negative, acestea din urmă fiind grefate pe fragilitatea politică şi economică a statelor aflate încă într-o prelungită tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă.

“Noi suntem – constata Alexander King, cofondator al Clubului de la Roma, în toiul unui proces lung şi penibil care duce la apariţia sub o formă sau alta a unei societăţi globale cu o structură probabilă imposibil de imaginat”.

Se constată tendinţa principalilor actori ai vieţii economice internaţionale (G.7+ Rusia) de a accentua fenomenul globalizării, aspect evidenţiat cu ocazia întâlnirilor lor anuale sau la forurile Crans Montana.

Competiţia Est - Vest, caracteristică lumii bipolare din a doua jumătate a secolului XX a fost înlocuită cu competiţia / confruntarea Nord -Sud.

Nordul este definit ca un ansamblu de ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltate, dar care au un număr de trăsături comune: acelaşi profil demografic, aceeaşi adeziune la idealul productivităţi economice, acelaşi respect pentru drepturile omului şi idealurile democratice; o puternică integrare în comerţul mondial; acces la puterea financiară, industrială şi militară.

Acest ansamblu reuneşte state din America de Nord, Europa, unele ţări slave din fosta URSS, Japonia, Australia şi Noua Zeenlandă.

Sudul25, nu este omogen, el cuprinzând insule de prosperitate (Coreea, Singapore, Filipine, Tailanda), învecinate cu uriaşe spaţii de subdezvoltare şi mizerie (majoritatea statelor africane şi din Indochina).

Limita dintre Nord şi Sud este, în principiu, un ecuator demografic, o linie sensibilă, care separă ţările unde reînnoirea populaţiei este stabilă, planificată, de cele în care creşterea demografică este explozivă.

După prăbuşirea comunismului, odată cu schimbările geopolitice intervenite, frontiera dintre Nord şi Sud a cunoscut o modificare datorită retragerii – a se citi pierderii interesului, Uniunii Sovietice din statele africane Angola, Mozambic, Etiopia, Afganistan. Se mai păstrează un anumit interes nordist pentru unele insule sudiste, dar este un interes selectiv, nu urmăreşte progresul şi dezvoltarea acestora ci unii vectori folositori Nordului. Aşa se explică contestarea destul de vehementă din partea Sudului a politicii de globalizare.

25 Prin sud înţelegând tot ce a rămas în afara Nordului.


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE d) Accentuarea înterpendenţelor.

Această caracteristică s-a evidenţiat în cadrul societăţii internaţionale, ca urmare a faptului că realitatea a dovedit că statele şi guvernele, indiferent de putere, prin eforturi individuale şi iniţiative particulare neconjugate cu cele ale partenerilor de relaţii, nu pot găsi soluţiile cele mai adecvate complexelor probleme cu care se confruntă.

Chiar confruntarea Nord - Sud stă sub semnul întrebării dacă în viitor va fi ceea ce a fost confruntarea bipolară Est - Vest, într-o epocă în care interdependenţele vor face posibilă dispariţie oricăror feluri de confruntări politice, economice, demografice, de civilizaţii sau de altă natură. e) Preeminenţa economicului asupra politicului, spre deosebire de realităţile perioadei interbelică sau postbelică.

Dacă înainte de sfârşitul războiului rece, puterile care conduceau în cele două blocuri, în numele unor obiective politice apreciate ca superioare, impuneau popoarelor lor unele sacrificii pe plan economic, după 1989 primatul politico-militar, se reconsideră şi se erodează. Economia şi politica nu mai sunt corelate. Economic, lumea se orientează tot mai mult spre piaţa unică mondială, în timp ce politicul rămâne fragmentat.

Conceptul de securitate economică devine mai puternic, se formează mai degrabă blocuri economice şi zone regionale de comerţ liber, în timp ce ideea formării de alianţe militare este mai rar întâlnită.

Ca reacţie la procesul de globalizare, se înregistrează o evoluţie contrară: fenomene de respingere (manifestaţiile din Italia, Cehia, SUA, împotriva globalizării) şi reîntoarcerea spre local sau regional: CEFTA (Acordul Central European de Comerţ Liber), SECI (Iniţiativa de Cooperare Sud - Est Europeana) etc. f) Radicalizările naţionaliste, fundamentalist religioase şi integrarea europeană.

Destructurarea sistemului comunist a generat un amplu proces centifugal în statele multinaţionale din Centrul şi Sud - Estul Europei, unde unele structuri unionale sau federale şi-au redobândit identitatea naţională. Aceasta a stat la originea reactivării unor stări conflictuale şi chiar izbucnirea unor confruntări armate (Iugoslavia, Cecenia, Osetia ş.a.) care au mărit gradul de incertitudine şi insecuritate.

Acestui fenomen de resurecţie naţionalistă, de destructurare şi decompoziţie statală specific unor state ca Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi Cehoslovacia, îi corespunde în Vest fenomenul de integrarea, corespondent la nivel european celui de mondializare, dar opus acestuia.

Existau unii autori care explică această caracteristică post 1989 prin teoria atracţiei centrului comunitar (Uniunea Europeană), care duce la dezmembrarea periferiei Europei şi încercarea membrilor acesteia de a se alătura centrului.


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE În legătură cu fenomenul de mai sus se află şi tendinţa

descentralizării statale caracteristică mai ales statelor membre ale Uniunii Europene, care a dezvoltat o veritabilă politică regională, ca parte integrantă a construcţiei europene.

Regionalizarea este o tendinţă ce se manifestă tot mai mult având drept suport resurecţia unor tradiţii culturale, lingvistice, religioase, politicile locale şi apropierea etnică, probleme care au stat în “amorţire’ în perioada bipolară şi care sunt acum redescoperite, ca reacţie contra globalizării. Indivizii tind să se apropie de comunităţile locale şi să realizeze prin constituirea de asociaţii, sau organizaţii, uniuni de tip regional, încurajate de autorităţi.

Apar astfel, forme de cooperare nu numai la nivel guvernamental, ci şi la nivel substatal, între comunităţi locale din state diferite (regiuni de dezvoltare, localităţi înfrăţite etc.)

Activitatea acestui tip de structuri transfrontaliere, între subiecte de drept intern care întreţin relaţii internaţionale, ridică o nouă provocare pentru ştiinţa dreptului internaţional public. g) Dilema securităţii.

Dilema securităţii pe care fenomenul terorist internaţional a amplificat-o la începutul mileniului, prin lovitura de la 11 septembrie 2001 din SUA, este una din cele mai îngrijorătoare trăsături caracteristice ale societăţii internaţionale contemporane.

Lumea se confruntă de secole cu acte teroriste. Putem afirma că nu există stat naţional modern în care să nu se fi comis vreun act terorist de mai mică sau mai mare amploare. Dar lovitura de la 11 septembrie 2001 a dovedit că nici un stat, oricât de puternic şi de dezvoltat ar fi el, nu este apărat şi ocolit de efectele acestui permanent război mondial neconvenţional. Omenirea întreagă este îngrozită şi oripilată de terorism dar se încăpăţânează să se opună definirii acestea, reglementării juridice universale, considerării oricărei modalităţi de comitere a unui act terorist, drept crimă contra umanităţii şi, în acest mod, posibilităţii sancţionării ei de către Curtea Penală Internaţională.

Deşi SUA, în calitatea sa de jandarm universal, a mobilizat şi a realizat o coaliţie aproape mondială, antiteroristă, nu a reuşit (şi nici nu a încercat) să impună reuniunii jubiliare a şefilor statelor membre ale ONU, din septembrie 2005, definirea terorismului şi realizarea unei Convenţii Universale de reprimare a oricărei forme de manifestare a acestui fenomen. III. 3. Clasificarea relaţiilor internaţionale

Definind relaţiile internaţionale ca fiind totalitatea legăturilor şi raporturilor politice, economice, militare, juridice, culturale, ideologice şi diplomatice între state, sisteme de state, organizaţii, forţe sociale şi alte entităţi care au capacitatea de a acţiona pe arena internaţională, trebuie să subliniem faptul că acestea constituie un sistem deoarece numai conceperea relaţiilor internaţionale ca un sistem coerent, complex şi


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE dinamic reflectă lumea contemporană în care partenerii sunt prinşi într-un angrenaj global.

Plecând de la definiţie putem realiza o clasificare a relaţiilor internaţionale în funcţie de domeniile în care ele se desfăşoară, prezentându-le, totodată, şi în relaţie cu documentele internaţionale care reglementează aceste raporturi.

III. 3.1. Relaţii politice

Acestea sunt un tip de relaţii sociale care exprimă, în modul cel mai direct şi concentrat, interesele şi năzuinţele unui grup sau grupuri de oameni în raport cu alt grup sau grupuri, precum şi poziţia şi acţiunea puterii de stat privitoare la grupurile respective.

Prezentă în gândirea antică, începând cu Aristotel26 problematica relaţiilor politice a cunoscut de-a lungul vremurilor la diferiţi gânditori (Campanella, Machiavelli, Grotius, Voltaire, Marx, Hegel ş.a.), diverse interpretări şi concepţii. Indiferent de şcoala doctrinară şi de ideologia reprezentată, este unanimă concepţia potrivit căreia, spre deosebire de relaţiile economice care se formează independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, relaţiile politice aparţin sferei relaţiilor sociale ideologice. Aceasta nu înseamnă că ele nu fac parte din sfera existenţei sociale, că ar fi doar un fapt de conştiinţă, ci faptul că ele se constituie trecând prin conştiinţă.

Relaţiile politice sunt determinate de relaţiile economice, exprimând interese fundamentale ale claselor şi grupurilor sociale.

Specificul lor constă în lupta pentru influenţă, în exprimarea unor poziţii şi acţiuni legate de putere. Expresie a luptei şi a alianţelor politice, relaţiile politice pot exista atât în cadrul unor clase sociale şi grupări politice ale acestora, cât în interiorul unei organizaţii într-un cadru neinstituţionalizat sau instituţionalizat, aşa cum este cazul relaţiilor politice internaţionale.

Relaţiile internaţionale care reglementează problemele politice legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, se materializează în principal în tratate politice27.

Din această categorie fac parte: * tratatele de alianţă, prin care statele îşi asumă obligaţia reciprocă

de a acţiona în comun cu toate sau numai o parte din forţele lor armate, în scopul apărării. Aceste tratate pot fi permanente (NATO) sau temporare (CENTO, SEATO), generale sau speciale, alianţe ce au un caracter defensiv. Alianţele “ofensive” ar fi contrare normele dreptului internaţional , bazate pe principiul interzicerii recurgerii la forţă, sau la ameninţarea cu forţa, atât pentru rezolvarea unor eventuale diferende şi în “scop preventiv”.

26 Aristotel, Politica, Ed. Cultura Naţională, 1924, Bucureşti. 27 I.M. Anghel, Tratat de Drept Internaţional , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 49.


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE * tratate de asistenţă mutuale28, prin care statele se angajează să-şi

acorde reciproc ajutor militar în cazul în care unul din ele este victima unui atac armat (ex. Tratatul de la Varşovia, desfiinţat în 1991).

* acorduri regionale de asistenţă mutuală. Sunt acorduri între statele din aceeaşi regiune, prin care părţile se obligă să-şi acorde ajutor reciproc împotriva unei agresiuni (ex. Antanta Balcanică, Mica Înţelegere, U.E.O ş.a.). Se deosebesc de acordurile regionale (NATO sau Tratatul de la Varşovia) care urmau să adopte acţiuni pe plan regional pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în sensul art. 52 din Carta ONU.

* pacte sau tratate de neagresiune, prin care părţile se angajează să se abţină de la orice atac armat în relaţiile reciproce sau de la sprijinirea unui agresor (ex. Pactul Ribentrop - Molotov);

* tratate de neutralitate, prin care se instituie fie neutralitatea permanentă (Tratatul de la Viena din 1955 privind neutralitatea permanentă a Austriei), fie neutralitatea în timpul unui război;

* tratate de pace, prin care se pune capăt stării de război şi se stabilesc relaţii normale, de pace, între statele aflate în conflict (ex. Tratatele de pace din 1919 şi 1947 de la Paris; tratatul de pace de la Brest-Litovsk dintre Rusia şi Puterile Centrale, din 1918);

* convenţii cu privire la definirea agresiunii prin care s-au calificat juridic elementele esenţiale ale agresiunii armate (Convenţia ONU din 1973);

* convenţii cu privire la demilitarizarea sau neutralizarea unor zone sau teritorii care prezintă interes pentru omenire (Ex. Tratatul asupra Antarcticii din 1959 sau Tratatul privind demilitarizarea ţărmurilor Mării Negre prin Convenţia de la Paris din 1856);

* tratate cu privire la interzicerea unor activităţi care ar pune în pericol pacea şi securitatea omenirii (Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, a armelor chimice şi bacteriologice);

* convenţii prin care se organizează, se reglementează sau se instituţionalizează activităţi sau domenii de activităţi (Convenţii privind dreptul mării - (1982), Acordul asupra activităţilor pe lună şi celelalte corpuri cereşti, - 1979 ş.a.).

Corelativ, relaţiilor politice internaţionale le corespund organizaţii internaţionale interguvernamentale cu vocaţie universală, continentală şi regională, multifuncţionale sub aspectul ariei de cuprindere a problemelor ce le gestionează.

III. 3. 2. Relaţii economice

Relaţiile economice internaţionale ca legături şi raporturi sociale, sunt deosebit de complexe.

Ele se bazează pe cutume şi pe norme de drept internaţional, care realizează ordinea economică internaţională în domeniile comerţului,

28 Dumitru Mazilu, Tratat de drept internaţional, Ed. All Beek, Bucere]ti, 2002, p. 24.


__________________________________________________ PARTEA I

Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE producţiei de bunuri, serviciilor, tehnico-ştiinţific, financiar-bancar şi al transporturilor. Realizarea ordinii economice mondiale şi a relaţiilor economice internaţionale este cu atât mai necesară, cu cât societatea internaţională a ajuns la un nivel de progres şi civilizaţie în care se manifestă noi tendinţe (globalizare), noi probleme eminamente economice (industrializarea, crizele energetice, epuizarea resurselor, poluarea) şi mai ales noi actori (S.T.N.), care au necesitat căutări şi soluţii pentru o nouă ordine economică internaţională.

Cooperarea economică internaţională, generată de sporirea interdependenţei dintre participanţii la relaţiile internaţionale, are un caracter polivalent, ea desemnând ansamblul relaţiilor dintre state şi alte entităţi internaţionale, consacrată juridiceşte în instrumente şi forme juridico-economice de soluţionare a problemelor de interes reciproc.

Acestea se realizează prin intermediul organizaţiilor, conferinţelor şi tratatelor internaţionale.

Într-o formă generală, cooperarea economică ca termen se poate asimila cu relaţiile economice internaţionale, şi ar desemna schimbul de activităţi dintre state şi alte entităţi (nu neapărat subiecte de drept internaţional) în diferite domenii (comerţ, ştiinţă şi tehnologie, transporturi, relaţii financiare, de credit, de asigurări ş.a.)29.

Într-un sens mai restrâns, relaţiile de cooperare economică, constituie conlucrarea dintre două sau mai multe state sau dintre persoane juridice de naţionalitate diferită în vederea realizării în comun a unor obiective sau interese economice30.

Conform domeniilor şi formelor de cooperare economică internaţională, reglementările juridice se materializează în convenţii şi acorduri economice, între care distingem:

convenţii comerciale – prin care statele îşi acordă reciproc un anumit regim politic – comercial, mai ales, vamal, referitor la import, export, tranzit şi depozitare de mărfuri. Asemenea convenţii prevăd o serie de clauze, cum ar fi clauza naţiunii celei mai favorizate31. În această categorie intră şi tratatele prin care se creează zone vamale ale liberului schimb (ex. AELS, 1960);

tratate constitutive ale unor organizaţii economice (O.M.C. 1994 - Marrakech);

acorduri privind transporturile – de toate tipurile; acorduri privind protecţia şi promovarea investiţiilor, sau pentru

prevenirea dublei impuneri; acorduri sanitar-veterinare, fito-sanitare etc.; acorduri privind protecţia mediului;

29 Gh. Moca, Mariana Drăghici, Relaţii şi organizaţii economice internaţionale, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 32. 30 A.D.Albu, Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică, ed. Politică Bucureşti, 1973,p.7 31 Clauza conform căreia un stat acordă altui stat condiţii comerciale la fel de favorabile ca oricărui stat terţ, sau un regim preferenţial, prin care statele îi acordă concesii speciale (n.a.)


__________________________________________________ PARTEA I


acorduri bilaterale – privind schimbul de mărfuri, servicii, exploatarea în comun a unor resurse naturale ş.a.

III. 3. 3. Relaţii culturale

Acest tip de relaţii internaţionale privesc, pe de o parte, schimburile

de date şi informaţii din domeniul ştiinţei şi tehnologiei iar, pe de altă parte, promovarea culturilor naţionale, atât de diverse la ora actuală. Întrucât vizează domenii în care activează categorii sociale deosebite, la relaţiile culturale internaţionale iau parte,, alături de state şi organizaţii interguvernamentale, şi organizaţii neguvernamentale şi instituţii cultural-ştiinţifice, asociaţii şi societăţi şi chiar personalităţi ale vieţii culturale, ştiinţifice, sociale şi sportive, în mod individual.

Relaţiile culturale sunt coordonate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) înfiinţată în 1946 precum şi de diverse forumuri cultural-ştiinţifice internaţionale specializate pe domenii.

În plan juridic relaţiile cultural-ştiinţifice se materializează prin: acorduri de colaborare tehnico-ştiinţifică; acorduri de colaborare şi schimburi culturale; programe de schimburi culturale; acorduri pentru deschiderea şi funcţionarea de centre culturale,

institute, biblioteci şi altele. III. 3. 4. Relaţii juridice

Acestea funcţionează datorită necesităţii soluţionării unor raporturi cu consecinţe juridice atât între diversele ţări cât şi între cetăţenii statelor respective. În principal ele se prezintă sub forma unor acorduri care cuprind:

problematica asistenţei juridice în cauze civile, penale, familiale; convenţii de extrădare; convenţii consulare; acorduri privind scutirea de vize sau simplificarea acordării

acestora. III. 3. 5. Relaţii diplomatice

Aceasta constituie, de fapt, corolarul relaţiilor internaţionale,

deoarece reprezintă activitatea prin care statele realizează în mod oficial raporturile lor (de orice natură) cu ceilalţi parteneri, în special cu statele, urmărind armonizarea intereselor naţionale cu cele ale societăţii internaţionale.

Relaţiile diplomatice se realizează în mod organizat, pe baza unor reglementări juridice internaţionale complexe (Drept diplomatic şi consular), de către structuri specializate ale statului, ceea ce le oferă un înalt grad de stabilitate şi certitudine juridică.


__________________________________________________ PARTEA I


Marea majoritate a documentelor juridice prin care se materializează celelalte tipuri de relaţii internaţionale sunt rezultatul tratativelor desfăşurate în timpul şi pe baza relaţiilor diplomatice între principalele subiecte de drept internaţional32.

În fine, în ce priveşte componenta militară a relaţiilor internaţionale, aceasta se manifestă în strânsă legătură cu cea politică şi se materializează prin poziţia adoptată faţă de apariţia şi dezvoltarea unor stări tensionale în relaţiile dintre unele state, în diverse zone geografice. precum şi faţă de problemele care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Aşa cum s-a arătat anterior, relaţiile militare se desfăşoară în cadrul unor alianţe sau în cadrul organizat, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite după concepţia şi rezoluţiile Consiliului de securitate.

După cum se poate observa din această clasificare, relaţiile internaţionale pot avea caracter politic, economic, juridic etc. şi deci sunt relaţii reciproce, care pot fi de drept internaţional public sau privat, după cum subiectele sunt statele purtătoare ale suveranităţii de stat, organizaţiile internaţionale interstatale, precum şi alte entităţi recunoscute ca subiecte de drept internaţional, sau sunt organizaţii neguvernamentale, persoane juridice sau chiar persoane fizice, în anumite situaţii expres prevăzute în documentele juridice internaţionale.

Pentru ca relaţiile care se derulează între partenerii din societatea internaţională, să nu se desfăşoare haotic, după o primă perioadă când s-a apelat la Congrese şi Conferinţe internaţionale (sec. al XIX-lea) s-a trecut la o formă superioară,organizată, forma instituţională a organizaţiilor internaţionale.

32 A se vedea I. Apostu, Gh. Arat, O. Coşug, O. Arat –op. cit..p. 124.


__________________________________________________ PARTEA I


Teste de autoevaluare

1. Care dintre următoarele principii nu este aplicabil relaţiilor dintre state:

a) buna credinţă în respectarea tratatelor; b) neimixtiunea în treburile interne ale altor state; c) folosirea forţei în scop preventiv.

R - c 2. Caracterul universal al relaţiilor internaţionale este dat de: a) faptul că sunt gestionate de un stat hegemon; b) creşterea fără precedent a interdependenţelor dintre state; c) numărul de participanţi la relaţiile internaţionale. R – c 3.Dilema securităţii se referă la:

a) modificările survenite în mediul politic actual; b) perioadele cu care se confrunta oricare dintre statele lumii c) radicalizările naţionaliste şi fundamentaliste.

4.Tratatele de neagresiune sunt: a) cele prin care statele se angajează să se abţină de la orice atac

armat în relaţiile reciproce; b) cele prin care statele se declară neutralitatea într-un conflict armat; c) cele prin care statele se obligă să-şi acorde ajutor reciproc

împotriva unei agresiuni. R - a

5.Relaţiile diplomatice reprezintă: a) poziţia adoptată faţă de apariţia unei probleme internaţionale; b) activitatea prin care se realizează raporturile cu ceilalţi parteneri; c) instrumentul prin care se realizează politica externă a statelor.

R - b


__________________________________________________ PARTEA II

Cap. I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

CONŢINUT I.1. Consideraţii introductive Aspecte incipiile relaţiilor internaţionale I.2. Elemente constitutive I. 3 Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţinale I. 4. Membrii şi alţi participanţi la organizaţiile internaţionale I.5. Reprezentarea statelor membre în organizaţiile internaţionale OBIECTIVE

I.1. Consideraţii introductive

Există opinii după care, constituirea organizaţiilor internaţionale ar decurge din necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale ca, reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la insuficienţa doctrinei echilibrului, sau potrivit gândirii altor doctrinari, ar fi legată de transpunerea în plan internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere de state într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia. Este cert că ambele abordări au avut o pondere mai mare sau mai mică în procesul constituirii şi dezvoltării organizaţiilor internaţionale. Dar, în acest proces, necesitatea colaborării dintre state sau interesele diverselor ţări, mai ales al marilor puteri, au jucat, de asemenea, un rol important. Încercări de instituţionalizare a raporturilor dintre anumite entităţi organizate, în vederea realizării unor interese comune, pot fi identificate încă din antichitate. Fenomenul prezenţei şi acţiunii organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională ţină însă de perioada modernă şi contemporană a dezvoltării acesteia. Primele organizaţii interguvernamentale – al căror număr a crescut de la 37 în 1909, la 378 în 1985 – s-au constituit în legătură cu problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale, sub forma comisiilor fluviale, cum au fost Comisia Centrală a Rinului33 şi Comisia Europeană a Dunării34. Acestora le-au urmat un grup de organizaţii internaţionale tehnice, create pentru favorizarea cooperării între state în anumite domenii, cum ar fi:

- Uniunea Telegrafică Internaţională - constituită în 1865 în urma utilizării telegrafiei electrice;

33 Prevăzută în actul final al congresului de la Viena (1815) şi creată prin Convenţia de la Mainz din 1831. 34 Stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856.


__________________________________________________ PARTEA II


- Uniunea Radio - Telegrafică Internaţională - descoperirea undelor

herţiene şi generalizarea telegrafiei fără fir. În 1932, prin fuziune, aceste două organizaţii s-au constituit în Uniunea Internaţională a Comunicaţiilor (U.I.T.); Uniunea Generală a Poştelor, în 1874, transformată în 1878 în Uniunea Poştală Universală (U.P.U.); Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi, în 1875. Perioada dintre cele două războaie mondiale este marcată de

crearea şi activitatea primei organizaţii politice cu vocaţie universală - Societatea Naţiunilor – ca şi a unor organizaţii a căror strânsă colaborare cu aceasta prefigurează constituirea după al doilea război mondial, a Sistemului Instituţiilor Specializate O.N.U. Este vorba de Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.I.) şi Comisia Internaţională de Navigaţie aeriană. În timpul celui de-al doilea război mondial, ideea necesităţii unei colaborări internaţionale, care să permită prevenirea unor noi conflicte mondiale, prin crearea condiţiilor unor cooperări mai eficace între state s-a conturat cu deosebită pregnanţă. Imediat după război a fost convocată Conferinţa de la San-Francisco, care a adoptat Carta Naţiunilor Unite (la 26 iunie 1945), şi Conferinţa de Bretton Woods (1945), în urma căreia s-au creat instituţii financiare internaţionale cu sediul la Washington: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). B.I.R.D., împreună cu unele din organizaţiile preexistente şi cu altele nou constituite, deşi au personalitate juridică proprie, prin acordurile încheiate cu O.N.U. îşi coordonează activitatea cu aceasta, fiind considerate instituţii specializate ale O.N.U. În afară de F.M.I. şi B.I.R.D., acestea sunt: . Organizaţia Aviaţie Civile Internaţionale (O.A.C.I. - 1944);

- Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O. – 1945); - Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S. - 1946); - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

(U.N.E.S.C.O. – 1945); - Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M. – 1946); - Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T. – reorganizată

în 1947); - Uniunea Poştală Universală (U.P.U. – reorganizată în 1947 şi

1964); - Organizaţia Metereologică Mondială (O.M.M. – reorganizată în

1947); - Organizaţia Maritimă Internaţională (O.M.I. – reorganizată în 1975

din vechea O.M.C.I. creată în 1948); - Societatea Financiară Internaţională (S.F.I. – filiala B.I.R.D. –

1955); - Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D. – filialaă a

B.I.R.D.); - Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I. – 1967); - Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A. – 1977);


__________________________________________________ PARTEA II


- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (O.N.D.I.

– 1979); - Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (A.M.G.I. – 1988).

În perioada de după război, O.N.U. a creat numeroase alte forme de cooperare, cum ar fi: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), Fondul Internaţional de ajutorare a copilului (U.N.I.C.E.F.) şi Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi (I.N.C.N.U.R.), cu funcţii tot atât de importante ca şi cele ale unei instituţii specializate. Tot în această perioadă s-au dezvoltat organizaţiile politice sau economice cu caracter continental, regional sau subregional din Africa, America Latină şi Asia, au luat fiinţă organismele de cooperare politică şi militară şi cele de integrare din Europa (N.A.T.O., C.A.E.R. şi Pactul de la Varşovia, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Consiliul Europei şi altele. Pe plan regional şi internaţional organizaţiile internaţionale interguvernamentale au acoperit astfel aproape toate domeniile politice, economice, tehnice, sociale şi culturale ale vieţii internaţionale. I. 2. Elemente constitutive

O organizaţie internaţională ia fiinţă în temeiul exprimării acordului de voinţă al statelor membre, în scopul de a îndeplini anumite obiective şi funcţii în planul relaţiilor internaţionale. Planul de constituire a organizaţiilor internaţionale nu se confundă cu condiţiile constitutive ale statelor, ele nu au evident aceleaşi elemente caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern) şi nu se pot preleva de atributele suveranităţii. Întrucât organizaţiile internaţionale sunt rezultatul acordului de voinţă a statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de obicei ca subiecte derivate ale dreptului internaţional, în raport cu statele, subiectele originare. I. 2.1. Definiţia

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional, fiind titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele internaţionale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale dreptului internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, instituite de state prin acorduri încheiate între ele. În afara organizaţiilor internaţionale guvernamentale au fost înfiinţate şi numeroase organizaţii neguvernamentale, care se constituie în conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia vor funcţiona.

În lucrările Comisiei de drept Internaţional al O.N.U s-a propus următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale: o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.

Calitatea organizaţiei internaţionale de a fi o asociere de state (primul element constitutiv al său) are rolul de a se distinge de


__________________________________________________ PARTEA II


organizaţiile internaţionale neguvernamentale, care sunt alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern. Această asociere se face, de regulă, în baza unui tratat constitutiv (al doilea element constitutiv) ce poate purta diverse denumiri (Cartă, Constituţie, Statut, Pact) şi care prevede structura de organe ale organizaţiei (al treilea element constitutiv), precum şi faptul că organizaţia posedă o personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, ceea ce determină o anumită autonomie funcţională care caracterizează calitatea sa de subiect distinct (şi derivat) de drept internaţional faţă de statele componente.

Faţă de cele de mai sus trebuie precizat că opinia mai veche potrivit căreia organizaţiile internaţionale constituie numai un mijloc de cooperare între state, neavând personalitate proprie, iar hotărârile adoptate sunt acte colective ale unui grup de state, nu mai corespunde realităţii. Potrivit unei alte abordări, organizaţiile internaţionale au personalitate juridică proprie, conform dreptului internaţional, şi împreună cu statele, sunt subiecte care creează ordinea juridică internaţională, aparţinând, în acelaşi timp, acestei ordini. I.2. 2. Actul constitutiv

Tratatul multilateral este actul de naştere al unei organizaţii internaţionale. Acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o poartă (Pact – pentru Societatea Naţiunilor, Cartă - pentru O.N.U., Constituţie – pentru O.I.M., Statut – pentru A.I.E.A., Act constitutiv – pentru F.A.O. etc.), reprezintă actul constitutiv al organizaţiei. În general, este un tratat de formă solemnă, dar o organizaţie poate lua naştere, cum este cazul Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.)35,şi în baza unui acord în formă simplificată.

Actul constitutiv cuprinde dispoziţii privind scopul organizaţiei, structura şi competenţa acesteia, condiţiile primirii de noi membri, dispoziţii privind intrarea sa în vigoare etc. El are o dublă natură fiind, pe de o parte, un acord convenţional multilateral şi, pe de altă parte, un act constitutiv al organizaţiei, în baza căruia aceasta îşi desfăşoară activitatea. Această dublă natură imprimă actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, ca tratate multilaterale, anumite particularităţi faţă de tratate în general, legate de elaborarea, revizuirea, interpretarea sau încetarea lor.

Elaborarea actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale se realizează, de regulă, în cadrul unor conferinţe internaţionale, care pot fi convocate de un singur stat36, un grup de state37 sau o altă organizaţie existentă38. 35 G.A.T.T. a luat naştere la un simplu acord de servicii vamale între unele dintre ţările participante la conferinţa de la Havana din 1948, ca urmare a eşecului acestei Conferinţe de a crea o organizaţie mondială de comerţ. O asemenea organiza\ie, care înlocuieşte G.A.T.T., a fost creată cu începere de la 1 ianuarie 1895. 36 Italia, pentru Conferinţa din 1905, care a elaborat actul constitutiv al Institutului Internaţional al Agriculturii, din care s-a născut ulterior F.A.O.; Franţa care a iniţiat Conferinţa de la Paris în 1950, în urma căreia s-a creat C.E.C.A.


__________________________________________________ PARTEA II


Atunci când o nouă organizaţie urmează să înlocuiască una veche,

fiind vorba de schimbarea personalităţii juridice a unei organizaţii anterioare, se aplică procedura de revizuire prevăzută în tratatul anterior.

Interpretarea actelor constitutive consacră adesea primatul acestora faţă de alte tratate, încheiate în statele membre sau de către organizaţie. Se urmăreşte prin aceasta a se îngrădi sau interzice statelor membre a revizui indirect actul constitutiv al unei organizaţii.

Rezervele la tratatele multilaterale constitutive par inacceptabile, întrucât se consideră că ele ar putea afecta obiectul şi scopul tratatului; principiul aplicabil este acela al integrităţii tratatului. Totuşi, rezervele pot fi admise în următoarele situaţii:

în condiţiile în care sunt prevăzute chiar de către respectivul tratat constitutiv;

dacă au fost aprobate de un organ al organizaţiei. Când un tratat este un act constitutiv al unei organizaţii

internaţionale şi nu dispune altfel, o rezervă impune aprobarea organului competent al acestei organizaţii (art. 20, alin. 3 al Convenţiei de la Viena din 1986 privind tratatele dintre statele şi organizaţiile internaţionale sau între organizaţii internaţionale). Revizuirea tratatelor multilaterale, acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale, poate pare ca necesară în perioada de valabilitate a acestora, ca urmare a schimbării împrejurărilor şi a mediului internaţional în comparaţie cu situaţia existentă în perioada încheierii tratatului respectiv. Modificările sunt adesea opozabile şi statelor care n-au acceptat cerinţele în cauză. Dacă într-o perioadă rezonabilă de timp un stat din această categorie nu s-a retras din organizaţie şi nici n-a aprobat formal modificările propuse, se consideră că le-a acceptat tacit. În privinţa încetării valabilităţii actelor constitutive, reţinem că marea majoritate a acestora, nu sunt supuse unei limitări în timp. Din acest punct de vedere, organizaţiile internaţionale tind spre permanentizare. Aceasta le deosebeşte de conferinţele internaţionale care sunt reunite pentru perioade scurte de timp. În general, dizolvarea unei organizaţii internaţionale are loc când scopurile pentru care a fost înfiinţată au fost atinse sau când o altă organizaţie îi preia funcţiile. De regulă, actele constitutive nu prevăd decât în rare cazuri posibilitatea dizolvării unei organizaţii, fondatorii acesteia evitând, la înfiinţare, circumscrierea condiţiilor când poate avea loc dizolvarea sau înlocuirea. Când una din cele două alternative are totuşi loc, bunurile vechii organizaţii sunt transferate celei noi sau împărţite între statele membre conform cotei de contribuţie la bugetul organizaţiei. În 37 S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi China au convocat Conferinţa de la San Francisco, care a adoptat Carta O.N.U. 38 Adunarea General` O.N.U., care a determinat convocarea Conferinţei de la New York din 1956 [n vederea cre`rii Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (A.I.E.A.)


__________________________________________________ PARTEA II


cazul în care unele state nu devin membre ale noii organizaţi, acestea sunt despăgubite39. I. 3. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

Această autonomie din punct de vedere juridic pe care organizaţiile internaţionale o au ca subiecte ale dreptului internaţional se exprimă în faptul că organizaţiile internaţionale guvernamentale au propria lor personalitate juridică, atât în ordinea internaţională cât şi în ordinea internă din statul pe teritoriul căruia îşi are sediul organizaţia.

Această personalitate juridică are calitatea de a fi opozabilă erga omnies. În acest sens, în Avizul consultativ dat de C.I.J. la solicitarea Adunării Generale a O.N.U., în 1949, asupra prejudiciilor suferite în serviciul O.N.U., se arată că 50 de state, reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii internaţionale ( membri O.N.U., în anul 1946) au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele. Sunt, totuşi unele opinii în doctrină care susţin că numai organizaţiile cu caracter universal ar avea o personalitate astfel opozabilă, în timp ce cele regionale nu. În cazul acestora ar fi necesar un acord tacit sau expres (o recunoaştere) din partea statelor nemembre. I. 3.1. Personalitatea juridică de drept internaţional

Organizaţiile internaţionale care au capacitatea de a acţiona conform dreptului internaţional, sunt persoane juridice de drept internaţional.

Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) a recunoscut, spre exemplu, personalitatea juridică internaţională a O.N.U. faţă de membri ei (Curtea a ajuns la concluzia că organizaţia este o persoană internaţională) invocând patru elemente în speţa privind repararea prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite (C.I.J., Rec. 1948, p. 179):

• pentru atingerea scopurilor O.N.U., atribuirea personalităţii internaţionale este indispensabilă;

• organizaţia are o structură proprie, îndeplinind sarcini speciale;

• Curtea a definit poziţia statelor membre în raport cu O.N.U., cerându-le printre altele, să sprijine şi să accepte hotărârile Consiliului de Securitate, conferind organizaţiei capacitatea juridică, privilegii şi imunităţi;

• Organizaţia exercită şi dispune de funcţii şi drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza dobândirii, într-o largă măsură,

•

39 Finlanda, Elveţia, Irlanda şi Portugalia, de exemplu, foste membre ale Societăţii Naţiunilor, au fost despăgubite de O.N.U., nedobândind calitatea de membru ale acesteia, imediat după înfiinţare.


__________________________________________________ PARTEA II


a unei personalităţi internaţionale şi a capacităţii de a acţiona pe plan internaţional.

În prezent se recunoaşte, că toate organizaţiile internaţionale guvernamentale au o anumită personalitate juridică, limitată la domeniile în care sunt abilitate să acţioneze. Trebuie, însă, precizat, că personalitatea internaţională nu rezultă, automat, din faptul existenţei organizaţiei internaţionale, ea trebuind să fie conferită de statele membre, direct sau indirect. Astfel, marea majoritate a tratatelor constitutive prevăd că organizaţia are personalitate juridică sau are personalitate internaţională (ex. în cazul Comunităţii Economice Europene sau al Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau al Autorităţii Internaţionale a Teritoriilor Submarine). I. 3. 2. Personalitatea juridică a dreptului intern

Întrucât organizaţiile internaţionale nu au teritoriu propriu, ele îşi exercită activităţile pe teritoriul statelor membre numai prin dobândirea unei personalităţi juridice în dreptul intern, aceasta fiind necesară în scopul de a dobândi imobile şi bunuri mobile şi pentru a încheia acte juridice în planul dreptului intern al statului unde îşi desfăşoară activitatea.

Recunoaşterea personalităţii de drept intern a organizaţiilor internaţionale este consacrată, de obicei, în actele constitutive ale acestora, prin dispoziţii exprese. Formula folosită, în general, pentru stabilirea personalităţii de drept intern a unei organizaţii internaţionale, este următoarea: organizaţia se bucură pe teritoriul oricărui membru al său de capacitatea juridică care îi este necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale (art. 104 Carta O.N.U., art. XII din Convenţia U.N.E.S.C.O., art. 136 din Carta Statelor Americane, art. 4 din Tratatul Atlanticului de Nord etc.).

Pot exista situaţii în care o organizaţie internaţională nu posedă, prin actul său constitutiv, decât personalitatea juridică internă. I. 3. 3. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

Conform aceluiaşi aviz consultativ din 1948, C.I.J. a ajuns la concluzia că organizaţia este o persoană internaţională şi capabilă să posede drepturi şi obligaţii internaţionale...

Deci, din calitatea de subiect de drept internaţional, din existenţa personalităţii internaţionale a organizaţiei decurge în mod necesar existenţa capacităţii juridice internaţionale. Conţinutul acestei capacităţi este însă precizat (şi limitat) prin acordul de voinţă al statelor membre, exprimat în special, prin tratatul constitutiv. Astfel, în privinţa capacităţii de a încheia tratate, art. 6 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor între state (1986) arăta: capacitatea unei organizaţii de a încheia tratate este reglementată de regulile organizaţiei, care desemnează mai ales actele constitutive, deciziile şi rezoluţiile adoptate conform acestora şi practica bine stabilită a organizaţiei, conform art. 2.


__________________________________________________

PARTEA II Cap. I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE

INTERNAŢIONALE

Trebuie precizat, în acest context, că noţiunile de personalitate şi

capacitate (juridică internaţională) ale organizaţiilor internaţionale nu se confundă, deşi sunt autori, cum este Kelsen, care afirma că din simplul fapt al existenţei personalităţii internaţionale ar decurge o capacitate legală nelimitată în baza dreptului internaţional.

În realitate, conţinutul capacităţii juridice trebuie precizat în documentele mai sus amintite, uneori prin formulări cu caracter general.

De exemplu, Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine .. are capacitatea juridică ce îi este necesară exercitării funcţiilor şi atingerii scopurilor sale (art. 176 din Convenţia de la Montego Bay privind dreptul mării, din 1982).

Exemple de drepturi ce formează conţinutul capacităţilor juridice a organizaţiilor internaţionale: a) Încheieri de tratate

Convenţia de la Viena din 1986 cu privire la dreptul aplicabil tratatelor încheiate între state şi organizaţiile internaţionale. În această Convenţie este stipulată, aşa cum arătam deja, norma juridică potrivit căreia – capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este cârmuită de regulile pertinente ale organizaţiei. Un mare număr dintre aceste tratate se referă la statutul organizaţiilor ca atare, cum ar fi acordurile referitoare la imunităţi şi la privilegii, statutul sediului organizaţiei şi schimbul de informaţii între organizaţiile internaţionale. Există situaţii în care organizaţiile sunt părţi la tratatele multilaterale, alături de state, cum este, de exemplu, cazul Uniunii Europene care şi participă, printre altele, la acordul de comerţ sau la cele referitoare la produsul de bază. Uniunea Europeană este parte contractantă la Convenţia de la Sofia privind cooperarea pentru protecţia şi folosirea durabilă a fluviului Dunărea (semnat la 29 iunie 1994 şi intrată în vigoare în octombrie 1998), fiind, totodată, membru în Comisia Internaţională creată la Viena în temeiul acestei Convenţii (organizaţie interguvernamentală) exemplu inedit al unei organizaţii care este membru al alteia. b) Dreptul organizaţiilor internaţionale de a stabili relaţii diplomatice (dreptul de legaţie activ şi pasiv) În ceea ce priveşte dreptul de legaţie pasiv, fiecare organizaţie internaţională poate stabili relaţii cu misiunile permanente ale statelor membre, care sunt adevărate misiuni diplomatice acreditate pe lângă una sau mai multe organizaţii. Importanţa relaţiilor diplomatice dintre organizaţiile internaţionale şi statele reprezentate de acestea a determinat necesitatea codificării lor. Astfel, Conferinţa de la Viena din 1975 a adoptat, în acelaşi an, Convenţia Naţiunilor Unite privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale guvernamentale. c) Dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru pagube suportate.


__________________________________________________

PARTEA II Cap. I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

Prin proteste, cereri de anchetă, negocieri sau prin solicitarea folosirii unei proceduri arbitrale sau judiciare poate exercita, de asemenea, o competenţă decurgând din personalitatea internaţională a unei organizaţii, după cum s-a menţionat în cauza invocată mai sus. Acest drept evidenţiază existenţa, în beneficiul organizaţiilor internaţionale, a unei competenţe personale cu privire la funcţionarii lor, care se manifestă şi în acordarea de legitimaţii sau unele titluri pentru călătorii. După cum a afirmat Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) în hotărârea nr. 70 din 11 septembrie 1964, protecţia funcţională a unei organizaţii faţă de funcţionarii săi poate fi considerată ca fiind întemeiată pe un principiu general de drept al funcţiei publice internaţionale. O competenţă a unei organizaţii internaţionale constă şi în capacitatea ei de a exercita controlul asupra navelor, aeronavelor sau vehiculelor spaţiale înmatriculate de o asemenea organizaţie.

d) Dreptul de a recunoaşte alte subiecte de drept internaţional. În principiu, este o prerogativă a statelor. Organizaţiile

internaţionale pot însă şi ele recunoaşte noi subiecte de drept internaţional, având vocaţia de acest drept. Astfel, admiterea unui stat ca membru cu drepturi depline în O.N.U. poate fi considerată mai importantă decât recunoaşterea de către un anumit stat, deoarece recunoaşterea de către O.N.U. exprimă poziţia de principiu a comunităţii internaţionale. Această recunoaştere nu poate fi privită ca recunoaştere de către state, decizia fiind luată de state în calitate de membre ale O.N.U. În acest mod, O.N.U. îndeplineşte un rol important în recunoaşterea noilor state. Organizaţiile regionale au şi ele rolul de a recunoaşte un stat ca parte din regiune. e) Autonomia financiară a organizaţiilor. Organizaţiile internaţionale au dreptul de a avea un buget propriu, independent de modul finanţării (contribuţii ale statelor sau resurse proprii). La aceste drepturi, s-ar mai putea adăuga cel al protecţiei funcţionale a reprezentanţilor şi funcţionarilor săi, cel de a elabora norme şi reguli de drept intern al organizaţiei, independent sau împreună cu statele membre. Obligaţia fundamentală generală a organizaţiilor internaţionale este, fără îndoială, cea de respectare a dreptului internaţional. I. 4. Membri şi alţi participanţi la organizaţiile internaţionale

Calitatea de membri ai organizaţiilor internaţionale o pot avea

statele, ca entităţi suverane şi independente. Tratatele constitutive ale organizaţiilor internaţionale sunt deschise statelor, creatoare ale acestor organizaţii. Cu titlul de excepţie, în baza unor împrejurări istorice particulare, s-a admis posibilitatea obţinerii calităţii de membru şi de către alte entităţi, aflate în proces de dobândire a statalităţii.


__________________________________________________ PARTEA II


În mod excepţional, după cum am văzut, membri pot fi chiar unele organizaţii internaţionale (Uniunea Europeană, care se manifestă pe planul relaţiilor internaţionale ca o organizaţie internaţională, deşi are caracter supranaţional), în timp ce dominioanele sau coloniile care se guvernează singure puteau dobândi calitatea de membru al Societăţii Naţiunilor, conform art. 1 alin. 2 din Pact (India a devenit membru a O.N.U. chiar înainte de dobândirea independenţei). În unele organizaţii internaţionale, chiar mişcările de eliberare naţională pot fi membre. Este cazul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, care este membră a Ligii Arabe din 1965; de asemenea Vaticanul este, la rândul său, membru în unele organizaţii internaţionale, cum ar fi: Organizaţia Mondială pentru Proprietatea Intelectuală (O.M.P.I.) Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.E.A.), Uniunea Internaţională a Transporturilor (U.I.T.), Uniunea Poştală Universală (U.P.U.) şi altele. Dobândirea calităţii de membru are loc, în principiu, pe două căi: fie prin participarea la elaborarea (şi apoi intrarea în vigoare) a documentului constitutiv (este situaţia membrilor fondatori), fie prin aderare (cu îndeplinirea diverselor proceduri prevăzute în actul constitutiv). În afara membrilor cu drepturi depline ai organizaţiilor internaţionale şi solicitarea altor participanţi poate fi primită. Este, de exemplu, situaţia membrilor asociaţi (care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni membri cu drepturi depline). Este cazul statelor dintr-o anumită zonă geografică care sunt interesate în activitatea desfăşurată de o organizaţie regională din altă zonă geografică, şi al statelor care doresc participarea la o organizaţie care impune condiţii speciale de admitere. Drepturile şi obligaţiunile membrilor asociaţi, în cadrul organizaţiei, care le-a acceptat acest statut, depinde de prevederile actului constitutiv. În general, nu au drept de vot în adunarea plenară a organizaţiei respective şi nu pot fi aleşi în organele principale ale acesteia. Asociaţia reprezintă şi o modalitate de cooperare între Comunităţile Europene şi unele state terţe, îmbrăcând aspecte specifice, în funcţie de statele cu care se încheie acordurile de asociere. Astfel, Comunităţile Economice Europene au încheiat acorduri de asociere cu ţări cum au fost Grecia, Turcia, ţările AELS, ţările mediteraneene, ca şi cu grupul ţărilor din Africa, Caraibe şi Pacific (A.C.P.) . După anul 1982, Comunităţile Europene au deschis negocieri şi au încheiat cu şase ţări din Europa Centrală şi de Răsărit Acorduri Europene de Asociere, concepute ca etapă intermediară în vederea aderării, cu drepturi depline. Acordul European de Asociere dintre România şi Comunităţile Europene, încheiat în februarie 1993 şi ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/1993, a intrat în vigoare de 1 ianuarie 1995. În multiplele raporturi pe care le poate angaja o organizaţie internaţională se întâlnesc şi situaţii în care acesta atrage în activitatea unora dintre organele sale, şi state membre. Elveţia, de exemplu, participă la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi alte programe O.N.U. şi este parte la statul C.I.J, unul din organele principale Naţiunilor Unite, fără a fi membră a O.N.U.


__________________________________________________ PARTEA II


Statutul de observator se poate acorda de către organizaţiile interguvernamentale:

statelor membre ale organizaţiei; statelor membre ale organizaţiei, dar care nu sunt membre ale

unuia dintre organele cu compoziţie restrânsă ale acesteia, pentru a participa la lucrările respectivului organ;

mişcărilor de eliberare naţională; altor organizaţii internaţionale.

Statul consultativ se acordă unor organizaţii neguvernamentale a căror activitate este tangenţă cu cea a organizaţiilor interguvernamentale ce le acordă acest statut. Pentru a obţine acest statut, o organizaţie neguvernamentală trebuie să aibă un sediu, o cartă constitutivă adoptată democratic şi să fie autorizată să vorbească în numele membrilor săi. Drepturile derivând din acest statut sunt mai mici decât cele decurgând din statutul de observator, primesc o documentaţie limitată şi pot să se adreseze numai organelor subsidiare ale organizaţiei. I. 5. Reprezentarea statelor membre în organizaţiile internaţionale

În vederea exercitării drepturilor lor decurgând din calitatea de membru, statele îşi trimit delegaţii la reuniunile organizaţiilor internaţionale care, în funcţie de importanţa reuniunii, pot fi la nivel de şef de stat, ministerial sau mai puţin reprezentative. Uneori, pentru a se exercita controlul parlamentului asupra executivului, în delegaţii sunt incluşi membri ai parlamentului. Delegaţiile fiecărui stat trebuie să fie împuternicite în mod corespunzător, printr-o scrisoare de depline puteri, în care sunt identificaţi membrii delegaţiei. Deplinele puteri pot fi emise de şeful statului, şeful guvernului sau ministrul de externe. Dacă regulile organizaţiei o permit, deplinele puteri pot emana şi de la o altă autoritate competentă a statului acreditar. Organizaţia desemnează o comisie de verificare a deplinelor puteri, al cărei raport se aprobă prin votul adunării plenare a organizaţiei, de obicei cu o majoritate simplă, verificarea deplinelor puteri fiind considerată o problemă de procedură. Pentru a asigura o legătură permanentă cu diferite organizaţii şi a-şi apăra în mod corespunzător interesele, statele membre pot stabili misiuni permanente pe lângă aceste organizaţii. România are asemenea misiuni permanente pe lângă O.N.U. la New York, Geneva şi Viena, pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), la Paris, pe lângă Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), la Montreal, pe lângă Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare la Viena.


_______________________________________ PARTEA II

Cap. II. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

CONŢINUT II.1. Structura instituţională II. 1.1. Organe plenare II.1.2.Organe cu caracter restrâns II.1.3. Secretariat, sediu, buget II.2. Sisteme de luare a deciziilor în organizaţiile internaţionale OBIECTIVE

• Reprezentarea organizării interne şi funcţionalitatea organismelor organizaţiilor

• Înţelegerea modalităţilor prin care organizaţiile adoptă deciziile lor.

II..1. Structura instituţională

Structura organizaţiilor internaţionale depinde de natura organizaţiei şi numărul membrilor săi, scopurile pe care le-au propus prin actul constitutiv, procesul de luare a deciziilor şi alţi factori. În general, din punct de vedere structural toate organizaţiile internaţionale au organe plenare, în care sunt reprezentate toate statele, şi organele restrânse, cu participarea unui număr redus de state. Această clasificare ţine seama de gradul de participare a statelor la elaborarea orientărilor activităţii organizaţiilor şi în procesul decizional. Dacă luăm în considerare actele constitutive ale organizaţiilor, putem distinge organe principale şi subsidiare, dintre care primele sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar secundele, cele create de către un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia. În art. 7 al Cartei ONU se arată:

se înfiinţează cu organe principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat;

Organele subsidiare care s-ar întrevedea necesare vor putea fi înfiinţate în conformitate cu prezenta Cartă. Atunci când luăm în considerare funcţiile diverselor organe ale

organizaţiilor internaţionale, distingem organe politice, administrative şi jurisdicţionale.

Cu precizarea că toate organizaţiile dispun ca organ principal, de un secretariat cu funcţii administrative, notăm că, în scopul sintetizării cursului, ne vom opri numai asupra clasificării structurilor organizaţionale din punct de vedere al reprezentării în aceste organe.


_______________________________________ PARTEA II


II. 1.1. Organe plenare

În această categorie intră adunările generale, comisiile plenare şi

reuniunile speciale. Adunarea Generală este organul suprem al unei organizaţii, de la

care emană orientările generale privind activitatea acesteia. De regulă, acest termen este folosit de organizaţiile cu caracter universal, ale căror organe plenare poartă şi alte denumiri cum ar fi: conferinţă sau congres. În organizaţiile închise, de integrare sau cu un pronunţat caracter de specialitate, organul suprem al organizaţiei poartă alte denumiri cum sunt: consiliu, (OCDE) comitetul miniştrilor (Consiliul Europei), consiliu guvernatorilor (FMI) etc. Pentru simplificare, folosim termenul generic de adunare generală.

De regulă Adunarea Generală, ca organ suprem, nu se întruneşte la intervale scurte de timp. La O.N.U. reuniunile Adunării Generale sunt anuale40. La fel este cazul pentru O.I.M. şi O.M.S.; în timp ce F.A.O. şi U.N.E.S.C.O. ţin adunări generale odată la doi ani, iar altele la trei ani sau chiar la cinci ani (U.P.U. şi U.I.T.).

Comisiile plenare sunt create ca organe ale adunărilor generale, cu sarcina de a pregăti proiectele deciziilor finale pe care aceasta urmează să le ia, a le înlesni dezbaterile şi a analiza diferitele probleme de pe ordinea de zi.

Asigurându-se participarea tuturor statelor membre la lucrările acestor comisii, fiecare stat are posibilitatea să-şi promoveze interesele, să acţioneze pentru ajungerea la compromisuri satisfăcătoare şi să evalueze corect şansele adoptării diferitelor soluţii de către Adunarea Generală.

Reuniunile speciale asigură de asemenea participarea tuturor statelor membre, ele fiind convocate, de regulă, pentru soluţionarea unor sarcini specifice ale organizaţiilor internaţionale, de obicei cu caracter mai tehnic, care nu intră în atribuţiile adunării generale.

II. 1.2. Organe cu caracter restrâns

Raţiunile pentru crearea unor organe cu participare restrânsă pot fi multiple. În activitatea organizaţiilor există aspecte de mai mică importanţă, cum ar fi de pildă, pregătirea lucrărilor adunării generale, care nu impun neapărat participarea tuturor statelor membre. O asemenea sarcină poate fi încredinţată unui organ restrâns, denumit, de regulă, comitet pregătitor. Activitatea curentă a unei organizaţii impune existenţa unui organ executiv, mai restrâns, care în general poartă numele de consiliu executiv, consiliu director executiv, comitet executiv, etc. În aceste organe de conducere sunt reprezentate, de obicei, între o cincime

40 Începând cu a treia marţi a lunii septembrie, până la sfârşitul lunii decembrie, cu posibilitatea ca, uneori, lucrările sesiunii Adunării Generale să se prelungească în anul următor.


_______________________________________

PARTEA II Cap. II. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE şi o treime din numărul statelor membre. Anumitor state care deţin un rol preponderent într-un domeniu sau altul, li se rezervă o prezenţă permanentă în anumite organe ale organizaţiei. Este cazul S.U.A., Rusia, Chinei, Marea Britanie şi Franţa, în cadrul Consiliului de Securitate a ONU; principalelor zece ţări industrializate, în cadrul Consiliului Executiv al O.I.M., a statelor cele mai avansate în tehnologia atomică, în Consiliul executiv al A.E.I.A., a principalilor deţinători de capital la F.M.I. şi B.I.R.D., în comisiile directorilor executivi ale acestor organizaţii etc.

Alegerea şi reprezentarea statelor în organele restrânse ale organizaţiilor internaţionale este un proces deosebit de complex şi nu este identic pentru toate organizaţiile. În general, este rezultatul combinării şi aplicării a trei principii:

• principiul unei reprezentări geografice echitabile; • principiul accesului tuturor membrilor, prin rotaţie, la posturile

de conducere; • principiul reprezentării echilibrate a intereselor diferitelor

grupe de ţări, clasificate după alte criterii decât geografice (producători-consumatori, ţări dezvoltate - ţări în curs de dezvoltare, exportatori sau importatori etc.).

II. 1. 3. Secretariat, sediu, funcţionari, buget Funcţionarea eficace a organizaţiilor internaţionale, potrivit actului constitutiv şi orientărilor statelor membre, impune o activitate permanentă şi mijloace materiale şi umane de realizare a acestora.

Secretariat – Cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale au un secretariat propriu compus din funcţionari angajaţi, de regulă, pe bază permanentă de către organizaţie. Şeful secretariatului poartă denumirea de director general, secretar general sau preşedinte şi este numit de organul plenar al Organizaţiei. El trebuie să se bucure de încrederea statelor membre. În cazul O.N.U. nu poate fi numit dacă nu este acceptat de membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. Pentru a opera ca unităţi independente secretariatele au nevoie de anumite privilegii şi imunităţi. Acestea sunt prevăzute în actele constitutive sau în protocoalele separate, în baza cărora statele membre trebuie să respecte independenţa secretariatelor şi a factorilor acestora.

Funcţionarii – Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial a condus şi la creştere spectaculoasă a numărului persoanelor angajate în serviciul acestor organizaţii. Dacă înainte de război numărul acestora era aproximativ 1500, în prezent el se ridică la peste 75000. Recrutarea funcţionarilor internaţionali, ca agenţi în serviciul exclusiv al unei organizaţii internaţionale, se face de către secretarul general al organizaţiei, în calitatea sa de şef al secretariatului organizaţiei respective, prin serviciile de personal, cu luarea în considerare a două cerinţe: una profesională şi alta politică. Criteriul profesional urmăreşte


_______________________________________ PARTEA II


atragerea în serviciul organizaţiilor a celor mai buni specialişti din statele membre, iar cel politic are în vedere ca aceştia să provină ţările reprezentând toate zonele geografice. Pentru a li se garanta independenţa, inclusiv faţă de statul de origine, funcţionarii internaţionali beneficiază în general, de imunitate fiscală, vamală şi jurisdicţională. De asemenea, în statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, au propriul lor sistem de securitate socială şi de pensii. Statutul juridic al funcţionarilor internaţionali este cuprins în regulamentele organizaţiilor.

Sediu – Organizaţiile internaţionale a căror activitate are un caracter permanent dispun de un local propriu în care este instalat secretariatul şi ţin reuniunile organizaţiei. Ţara şi oraşul de sediu al organizaţiilor internaţionale sunt convenite de statele membre. Deşi o repartiţie a sediilor organizaţiilor între diferite regiuni ale lumii este de dorit, cea mai mare parte a acestora se află în oraşe ca, de exemplu, Geneva, Bruxelles, Luxemburg şi Viena, care oferă cele mai bune condiţii în domeniul infrastructurii (comunicaţii, industrie hotelieră etc.) şi anumite facilităţi speciale (localuri corespunzătoare, chirii simbolice etc.). Între statul – gazdă şi organizaţie se încheie un acord de sediu, în baza căruia organizaţia beneficiază de imunitate fiscală şi de jurisdicţie. Multe organizaţii internaţionale cu caracter universal deschid birouri regionale sau au reprezentanţi în diverse ţări. În România sunt reprezentate următoarele organizaţii internaţionale: O.N.U. prin Centrul de informare al Naţiunii Unite, Programul Naţiunilor Unite pentru refugiaţi, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (P.N.U.AP.), Centrul European UNESCO pentru Învăţământul Superior (CEPES), Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Monetară, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BED), Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii.

Buget – Resursele financiare ale organizaţiilor internaţionale provin în principal din contribuţiile obligatorii ale statelor membre. Baremul de contribuţii, care este revizuit periodic, se fixează după criterii specifice, dintre care venitul naţional pe locuitor se află pe primul loc, în aşa fel încât nici un stat să nu plătească mai mult de 25% şi nici mai puţin de 0,01 % din totalul cheltuielilor ordinare ale organizaţiei. Întârzierea în plata cotizaţiei, în general de peste doi ani, atrage aplicarea de sancţiuni, cum ar fi suspendarea dreptului de vot sau suspendarea dreptului de reprezentare, pe care însă organizaţia evită să le aplice. Contribuţiile voluntare din partea statelor membre constituie o altă importantă sursă de finanţare în cazul unor organizaţii internaţionale cum sunt: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.) etc. În plus, faţă de contribuţia statelor membre, organizaţiile internaţionale pot primi sprijin financiar, sub formă de donaţie şi din surse private. Este cazul mai ales al U.N.I.C.E.F. şi al Înaltului Comisariat O.N.U. pentru refugiaţi (U.N.H.C.R.).


_______________________________________ PARTEA II


Sistemul constituirii resurselor bugetare nu este identic pentru toate organizaţiile internaţionale. Banca Internaţională pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, de exemplu, în afara subscripţiei statelor membre, îşi constituie fondurile prin împrumuturi obţinute pe piaţa financiară de capital. Uniunea Europeană îşi constituie resursele printre altele, prin afectarea unor drepturi vamale şi a unui procent din taxa pe valoarea adăugată. Toate organizaţiile internaţionale obţin unele venituri din activităţi proprii de regulă, servicii prestate statelor membre, altor organizaţii sau particularilor. Este de menţionat faptul că sursele proprii de venituri au un rol minor în finanţarea activităţii organizaţiilor internaţionale, ele rămânând dependente de contribuţiile obligatorii şi voluntare ale membrilor lor. II. 2. Sisteme de luare a deciziilor în organizaţiile internaţionale

Cel mai vechi sistem de luare a deciziilor în cadrul organizaţiilor internaţionale este votul, inspirat din principiul egalităţii suverane: fiecare stat membru are un vot, toate voturile având aceeaşi valoare. Votul are două modalităţi principale: unanimitatea şi majoritatea. Iniţial unanimitatea voturilor era regula de bază în organizaţiile internaţionale. Astăzi ea reprezintă o excepţie menţinută numai în cazul unor organizaţii închise, cu un număr relativ mic de membri. Un alt tip de unanimitate (a membrilor permanenţi) este cerut, pentru luarea deciziilor în probleme de substanţă, de către Consiliul de Securitate, ai cărui membri se bucură de dreptul de veto, dar în care caz abţinerea, absenţa sau ne participarea la vot nu sunt considerate a fi vot împotrivă, neavând efect asupra rezultatului votului. Alt tip de unanimitate este cea fracţionată, care se practică la Consiliul Europei sau la O.C.D.E. în privinţa acordurilor parţiale care nu leagă decât statele ce votează pentru. Unanimitatea universală este cea întâlnită atunci când, de exemplu, Consiliul (de Miniştri) U.E. are nevoie de unanimitate pentru a modifica o propunere a Comisie, în timp ce pentru a o adopta sau respinge este suficientă majoritatea. Majoritatea poate fi la rândul său: simplă (jumătate plus unu) şi calificată (când pentru luarea deciziei este necesar votul a două treimi, trei pătrimi etc. din statele prezente la votare). După cum se ştie, în Consiliul de Securitate al O.N.U., în problemele de procedură, decizia se ia cu votul afirmativ a nouă membri, oricare ar fi ei, în timp ce problemele de fond, este necesar votul afirmativ a nouă membri, dintre care cele cinci voturi afirmative ale membrilor permanenţi, care pot bloca, prin dreptul lor de veto, orice astfel de decizie. Pentru această regulă, care este în realitate o vădită excepţie de la principiul egalităţii suverane, potrivit căreia votul oricărui stat este egal cu votul oricărui stat, s-a încercat a se furniza diverse explicaţii. S-a spus, astfel, că veto-ul s-ar putea justifica prin responsabilitatea mai mare pe care ar avea-o aceste state (membri permanenţi) pentru menţinerea păcii şi securităţii sau prin statutul lor de putere nucleară. Având în vedere că,


_______________________________________ PARTEA II


în conformitate cu articolul 108, orice modificare a acestui regim trebuie să fie ratificată şi de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, singura modalitate de democratizare ar fi o creştere a numărului de membri permanenţi. Plecând de la definirea democraţiei ca fiind guvernarea de către popor sau de către cei aleşi de acesta, reprezentarea statelor în organizaţiile internaţionale şi voturile corespunzătoare acestei reprezentări ar trebui să se realizeze proporţional cu mărimea populaţiei. În acelaşi timp, şi reprezentanţii statelor la organizaţii ar trebui desemnaţi de popor şi nu de guverne a căror bază democratică este uneori sub semnul întrebării. Din acest punct de vedere, faptul că de pildă, Germania şi Luxemburgul au un vot cu aceiaşi valoare în Adunarea Generală a O.N.U., este expresia principiului egalităţii suverane şi nu a unui principiu cu adevărat democratic. Soluţia ar fi una asemănătoare cu cea folosită în Consiliul (de Miniştri) al U.E., în care statele mai mari au, în funcţie de populaţie, mai multe voturi decât cele mici (de ex. Germania are 10 voturi faţă de Luxemburg care are 2 voturi). Un alt tip de vot ponderat (de data asta nu în funcţie de populaţie, ci în funcţie de contribuţia financiară) este întâlnit la două organizaţii din sistemul O.N.U. (F.M.I. şi Banca Mondială).

Spre deosebire de vot, care, cu excepţia votului în unanimitate, are dezavantajul de a crea întotdeauna o minoritate (ce poate, deseori, să aibă rezerve faţă de decizia votată şi, uneori, să o şi încalce), consensul este definit ca absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezentant al unui stat participant şi prezentată de aceasta ca fiind un obstacol pentru adoptarea respectivei decizii (definiţie dată de recomandările finale ale Conferinţei de la Helsinki pentru pregătirea C.S.C.E., 1973). El are avantajul, faţă de vot, de a permite evitarea izolării minorităţii prin disocierea în state care au votat pentru şi împotrivă. Deşi, la fel ca unanimitatea, consensul, reprezintă acordul tuturor participanţilor el se deosebeşte clar de aceasta prin faptul că unanimitatea este totalitatea voturilor pozitive, în timp ce consensul este acordul unanim tacit rezultat din absenţa oricărei obiecţii. În practică această modalitate de luare a deciziilor, care exclude supunerea la vot, se caracterizează prin negocierea unei propuneri până la momentul în care se ajunge la o soluţie de compromis accesibilă tuturor statelor participante. Dezvoltat cu precădere în cadrul oferit de CSCE, procedeul consensului a fost preluat şi răspândit în practica multor organizaţii internaţionale sau regionale. Tot în CSCE s-au propus şi unele evoluţii ale noţiunii: consensul minus unu a fost introdus în practica CSCE de reuniune de la Stockholm, din decembrie 1992, privind reglementarea diferendelor (se poate iniţia o procedură de conciliere de către Consiliu sau Comitetul Înalţilor Funcţionari, fără acordul celor două state părţi la diferend).


_______________________________________ PARTEA II


Test autoevaluare

1. Care dintre următoarele organisme este comun tuturor organizaţiilor:

a) comitet executiv;

b) secretariat;

c) consiliu permanent.

R - b

2. Secretarul general al unei organizaţii este desemnat de:

a) guvernul ţării în care organizaţia îşi are sediul;

b) guvernul ţării al cărei cetăţean este;

c) organul plenar al organizaţiei.

R – c

3. Care dintre următoarele grupări de state sunt reprezentate permanent în Consiliul de Securitate a O.N.U.:

a) S.U.A., Rusia, Franţa, China, Marea Britanie;

b) S.U.A., Rusia, Germania, China, Marea Britanie;

c) S.U.A., Rusia, India, China, Marea Britanie.

R - a

4. Care este ponderea statelor membre în cadrul organelor restrânse ale unei organizaţii internaţionale:

a) între o zecime şi o treime;

b) între o cincime şi o treime

c) între o zecime şi o jumătate din numărul membrilor organizaţiei.

R - b

5. Votul ponderat este adoptat în funcţie de:

a) puterea economico-financiară şi militară a statelor;


_______________________________________

PARTEA II Cap. II. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE

b) în funcţie de mărimea populaţiei;

c) în funcţie de contribuţia financiară.

R – b + c


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CONŢINUT III.1.Tipologia organizaţiilor internaţionale III.2. Organizaţii internaţionale cu vocaţie universală III. 3 Instituţii specializate din sistemul O.N.U. III.4.Organizaţii internaţionale cu vocaţie continentală şi regională OBIECTIVE

• Identificarea tipurilor de organizaţii create pe plan internaţional;

• Explicarea elementelor definitorii ale organizaţiilor internaţionale

III. 1. Tipologia organizaţiilor internaţionale

O clasificare corespunzătoare a organizaţiilor internaţionale este greu de realizat datorită diversităţii actelor lor constitutive, modalităţilor particulare de adeziune a statelor, întinderea diferită a responsabilităţii juridice internaţionale, suprapunerea sarcinilor, în cazul în care s-ar lua în consideraţie numai criteriul funcţionalităţii. Cu titlu orientativ, s-ar putea distinge câteva criterii de clasificare:

compoziţia organizaţiilor internaţionale;

funcţiile acestora;

structura lor instituţională.

1.Compoziţie. Potrivit criteriului compoziţional al organizaţiilor internaţionale, distingem organizaţii cu vocaţie universală, organizaţii cu caracter continental şi organizaţii regionale.

În prima categorie se înscriu organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – în care se regăseşte doar O.N.U. şi unele instituţii specializate din sistemul ONU. De fapt, aceste instituţii sunt tot organizaţii internaţionale interguvernamentale, multe din ele constituite înaintea Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar polarizate într-un sistem, acţionând coordonat de ECOSOC, organism principal al ONU.

În categoria organizaţiilor cu caracter continental se înscriu cele care grupează statele de pe fiecare din cele cinci continente populate ale globului. Într-o ordine aleatorie, acestea ar fi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa pentru continentul european, Organizaţia Statelor Americane pentru cele două Americi, Organizaţia Unităţii Africane pentru continentul african, singur Continentul asiatic, şi Oceania care cuprind statele cu o mai mare întindere ca suprafaţă şi cu cea mai numeroasă


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

populaţie (Rusia, Australia, India şi China), nu dispune de o asemenea organizaţie.

În majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale sunt incluse în grupa organizaţiilor internaţionale regionale41 deşi sub aspectul participării statelor doar după principiul contiguităţii geografice, aprecierea ca regionale este discutabilă.

Bunăoară, în Europa şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare care numără toate cele 45 state europene, şi Uniunea Europeană cu numai 27 de state, sunt calificate ambele ca organizaţii regionale, sau pe continentul african, unde Organizaţia Unităţii Africane, organizaţie realmente continentală, este asimilată în aceeaşi categorie cu Liga Arabă, care grupează numai statele arabe mediteraneene din Africa şi care poate fi, întradevăr, considerată organizaţie regională.

Această distincţie „regională” îşi are originea în Carta ONU, concepută în 1945, când numărul organizaţiilor internaţionale era mic, în majoritatea cazurilor erau constituite în domenii limitate. În prezent nu mai corespunde realităţii şi compoziţiei societăţii internaţionale.

Cele mai reprezentative trăsături care caracterizează organizaţiile cu caracter universal, respectiv ONU şi instituţiile sale specializate, sunt:

a) Universalitatea. Pentru a aprecia caracterul universal al unei organizaţii trebuie observat dacă, potrivit statului ei, este sau nu deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre.

Aşa se explică şi aprecierea ca prima organizaţie cu caracter universal a fost Societatea Naţiunilor, deşi numărul statelor membre a fost doar de 61. Multă vreme, organizaţiile internaţionale cu caracter universal declarat nu au reuşit să devină sub acest aspect,universale, dar este evidentă tendinţa spre participare universală. Cu cât membrii efectivi ai unei asemenea organizaţii se apropie de acest caracter, cu atât regulile unei asemenea organizaţii vor reuşi să se impună întregii societăţi internaţionale.

Dar caracterul universal al unei societăţi internaţionale poate fi dat nu numai de criteriul compoziţional sau spaţial ci şi de faptul că organizează şi coordonează cooperarea interstatală în toate domeniile vieţii internaţionale sau de interes pentru societatea internaţională.

b) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, militare, politice de asemenea diferite. Aceste capacităţi favorizează statele care le posedă într-o mai mare măsură, conferindu-le în cadrul organizaţiilor o influenţă politică direct proporţională cu ele. Totuşi, prin formele instituţionale de

41 R. Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. ALL Beck, 2000.


____________________________________________ PARTEA II


adoptare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, se realizează scopul organizaţiei, respectiv o strânsă şi eficientă cooperare

între statele membre ale organizaţiilor universale, în cadrul acestora şi prin intermediul lor.

În ce priveşte organizaţiile continentale şi cele regionale şi acestea prezintă unele caracteristici comune, cum ar fi numărul, mărimea şi capacităţile diferite, dar şi unele specificităţi. În general, ele (organizaţiile) s-au constituit pe baza unor interese comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică sau continent, dar crearea lor a fost impulsionată şi de o serie de influenţe exterioare. De exemplu, U.E.O. şi NATO s-au constituit ca reacţie la un ipotetic potenţial pericol a expansiunii comunismului spre Vestul Europei sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a apariţiei neocolonialismului.

În general, aceste două tipuri de organizaţii se caracterizează şi prin gradul mai mare de omogenitate datorită unor sisteme politice asemănătoare sau compatibile, un patrimoniu cultural comun, şi chiar o bază religioasă . In multe cazuri, o bază economică şi sisteme economice asemănătoare sau complementare, vecinătatea sau apropierea geografică sunt elemente de bază care conferă forţa organizaţiilor regionale şi cooperării între acestea.

Pe de altă parte datorită proliferării lor, se observă tendinţa organizaţiilor internaţionale de a se constituie în “sisteme regionale” de organizaţii, cel mai reprezentativ exemplu fiind cel european, în cadrul căruia organizaţii precum U.E.O., C.E.E., C.E.E.A., s-au reunit în Uniunea Europeană. Şi pe celelalte continente fenomenul este mai mult sau mai puţin pronunţat, ca de exemplu O.U.A. înfiinţată prin Carta de la Bogota din 1948, “tutelează” Grupul Andin (Carta de la Cartagena din 1969), Asociaţia nord - americană de liber schimb (NAFTA 1991), Asociaţia americană de integrare (ALDI, 1988), Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR, 1991). Mai puţin marcant în regiunile asiatice şi în zona Pacificului, procesul de constituire a unor organizaţii regionale înregistrează totuşi existenţa: Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud - Est (ASEAN, 1967), Comisiei Pacificului de Sud (1947) sau Tratatului de asistenţă mutuală dintre Noua Zeenlandă, Australia şi SUA (ANZUS, 1951). Dintre acestea, singură A.S.E.A.N. mai exista faptic în anii ’90 ai secolului trecut.

2. Domeniul de activitate. Clasificarea organizaţiilor după acest criteriu corespunde cu clasificarea făcută în legătură cu tipurile de relaţii internaţionale. În doctrină există tendinţa de a le plasa în două mari grupe de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care la rândul lor se pot diviza în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de specializare. În condiţiile luării în considerare a domeniului de activitate, este dificil de susţinut că în câmpul de manifestare al organizaţiilor


____________________________________________

PARTEA II Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

financiare sau economice nu intră şi relaţii sau aspecte politice, şi invers, pentru organizaţiile politice sau militare.

Interdependenţa şi caracterul pluridimensional al cooperării internaţionale contemporane, ca şi natura raporturilor dintre participanţii la relaţiile internaţionale, nu pledează în favoarea separării factorilor politici de cei economici sau tehnico-ştiinţifici, care ar conduce la clasificări teoretice artificiale ale organizaţiilor internaţionale.

Urmând criteriul de clasificare sus menţionat, vom observa că organizaţiile politice, cu excepţia celor care privesc domeniul militar şi pe care mai corect le-am putea denumi alianţe militare - ale căror atribuţii vizează domenii strict limitate, se pot implica în aproape orice domeniu de interes vital pentru omenire.

Cel mai ilustrativ exemplu îl constituie Organizaţia Naţiunilor Unite a cărei sferă de acţiune se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, la protecţia drepturilor omului, şi de la dezvoltarea economică şi socială până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe similare, desigur, în grade diferite şi păstrând proporţiile, întâlnim şi la organizaţiile internaţionale continentale şi regionale. Cel mai tipic exemplu de organizaţie internaţională cu vocaţie pur politică este Consiliul Europei, a cărui competenţă nu se extinde asupra chestiunilor militare şi nici asupra celor economice.

Categoria largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai reprezentative sunt instituţiile specializate din sistemul ONU, cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale (Uniunea Poştală Universală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor), din domeniul transporturilor (Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), organizaţii exercitând activităţi culturale (UNESCO), ştiinţifice (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Meteorologică Mondială), sau organizaţii şi instituţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Mondială a Comerţului) şi altele.

În cazul clasificării formale în funcţie de domeniul lor de acţiune, sunt de observat două aspecte. Este vorba de faptul că interdependenţa şi caracterul pluridimensional al cooperării internaţionale contemporane conduce, în mod firesc, la o întrepătrundere a activităţilor politice cu cele economice.


____________________________________________ PARTEA II


Clasificarea apare, în această situaţie, mai degrabă convenţională decât faptică. Din acest punct de vedere organizaţiile sunt deci, preponderent politice sau economice, ori financiare sau de altă natură.

În al doilea rând, să observăm că, date fiind natura raporturilor dintre state în cadrul organizaţiilor internaţionale, şi competenţele cu care statele le investesc, acestora nu li se transferă decât cu rare excepţii42, competenţe de tip guvernamental.

Organizaţiile internaţionale, nu au capacitatea de a acţiona peste voinţa statelor membre, astfel cum au fost ele exprimate prin atribuţiile conferite organizaţiilor în tratatele lor constitutive.

3. Structura instituţională. Din punct de vedere al structurii instituţionale, putem să distingem organizaţii internaţionale de cooperare şi organizaţii integratoare sau supranaţionale.

Cea mai mare parte a organizaţiilor sunt organizaţii internaţionale de cooperare. Ele sunt constituite de state, prin voinţa lor, cu respectarea principiilor suveranităţii de stat şi egalităţii suverane a statelor. Datorită acestei poziţii, în raporturile cu organizaţiile internaţionale, statele îşi păstrează exclusiv şi discreţionar, dreptul de a aprecia angajamentele pe care şi le asumă şi urmările acestora. Guvernele statelor nu pot fi obligate împotriva voinţei lor. Ca atare, când statele consideră că interesul naţional este afectat în vreun mod pot să-şi exprime rezervele la tratatele constitutive ale organizaţiilor.

Caracterul acestor organizaţii de cooperare, este relevat de structura lor instituţională, modul de luare a deciziilor şi natura hotărârilor adoptate.

În general, deciziile în cadrul organizaţiilor de cooperare se iau prin vot, fiecare stat dispunând de un vot (expresia egalităţii suverane a statelor). Tot ca regulă generală, deciziile organizaţiilor incluse în această categorie, au caracter de recomandări a căror valoare juridică este doar intrinseacă, în principiu lipsite de caracter obligatoriu, impunând doar modalităţi de comportament pentru membrii organizaţiilor.

Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor guvernelor şi de aici reiese caracterul lor supranaţional. Organizaţiile supranaţionale ar trebui, teoretic, să întrunească următoarele condiţii:

• să dispună de organe proprii supranaţionale în măsură să ia decizii şi, mai ales, să aibă mijloacele proprii necesare impunerii deciziilor respective;

• deciziile lor să aibă forţa obligatorie pentru guvernele statelor membre şi locuitorii acestora;

• să exercite funcţiile guvernamentale, în mod independent, fără cooperarea guvernelor naţionale;

42 Este cazul celor 3 comunităţi europene (CECO, CEE, CEEA), cărora li s-a transferat asemenea competenţe şi care impun statelor membre deciziile lor.


____________________________________________ PARTEA II


• dizolvarea sau modificarea lor nu se realizează fără consimţământul organelor supranaţionale. Aceste elemente nu se regăsesc însă, sub toate aspectele

enumerate, la nici una din organizaţiile de integrare existente. Chiar Uniunea Europeană, organizaţia cu cel mai înalt grad de integrare, nu poate fi socotită o organizaţie supranaţională în înţelesul teoretic dat mai sus acestui termen.

Ca şi în cazul celorlalte organizaţii, funcţionarea Comunităţilor Europene depinde de cooperarea dintre guvernele ţărilor membre, care nu întotdeauna este desăvârşită. Principalele lor decizii reprezintă compromisuri realizate între poziţiile statelor membre. Este adevărat că în conformitate cu normele dreptului comunitar, unele decizii ale organelor comunitare au forţa obligatorie în ordinea juridică a ţărilor membre, dar domeniile de aplicabilitate ale unor asemenea decizii sunt convenite prin negocieri între statele membre şi consemnate în actele constitutive şi modificatoare ale Comunităţilor.

Odată constituite, organizaţiile internaţionale capătă calitatea de subiecte de drept internaţional. In virtutea acestei calităţi ele se angajează în raporturi cu alte state şi alte organizaţii internaţionale, faţă de care, în mod firesc, mai ales organizaţiile de integrare caută să se manifeste, tot mai frecvent, ca entităţi autonome. III. 2. Organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate

A. Liga Naţiunilor. Liga Naţiunilor a constituit prima încercare de a se făuri o

organizaţie de state cu caracter general şi permanent. Existenţa acesteia a durat o perioadă de timp relativ scurtă, limitându-se între primul şi cel de-al doilea război mondial. Ideea creării unei organizaţii de state cu vocaţie de universalitate, a apărut în mai multe ţări, în cursul primului război mondial, ca expresie a curentului de opinie pacifist, ca o reacţie faţă de sacrificiile şi dezastrele provocate de război. Pactul Ligii Naţiunilor a fost elaborat şi adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919. Acesta a constituit partea I a tratatelor de pace de la Versailles (cu Germania), de la Saint-Germain (cu Austria), de la Neuilly (cu Bulgaria), de la Trianon (cu Ungaria) şi de la Sévres (cu Turcia)43.

Scopurile proclamate în preambulul pactului erau: promovarea colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii internaţionale prin acceptarea obligaţiei de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relaţii juste între naţiuni; prin respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgând din tratate şi prin menţinerea justiţiei.

Membrii fondatori ai Ligii Naţiunilor au fost 31 de state, printre care şi România. Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, state invitate să adere la Pact ca şi “orice stat,

43 Stelian Scăunaş, Drept interaţnional public, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001,p.71.


PARTEA II Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

dominion sau colonie cu deplină autoguvernare” admise pe baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanţii că vor respecta obligaţiile internaţionale şi reglementările Ligii privind forţele armate şi armamentele. Calitatea de membru putea înceta prin retragerea voluntară, prin excludere pentru încălcarea pactului sau prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Deşi într-un anumit moment dat al existenţei sale Liga a numărat 61 de state membre, universalitatea nu a fost niciodată realizată. Organele Ligii au fost Adunarea plenară şi Consiliul, asistate de un secretariat permanent.

Prin activitatea ei, care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat practic odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Liga Naţiunilor nu a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale. Liga Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în deceniul al 4-lea, al secolului trecut. Astfel, în cazul agresiunilor japoneze împotriva Chinei, în 1931 şi 1937, Liga Naţiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacţionat faţă de violările Tratatului de Pace de la Versailles de către Germania (în 1936 şi 1938) şi intervenţia Germaniei şi Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea şi anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939) şi Anschlussul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat definitiva pierdere a autorităţii Ligii Naţiunilor44.

Aflându-se printre membrii fondatori ai Ligii, România a manifestat o atitudine constantă în activitatea de organizare a securităţii colective, de apărare şi consolidare a ordinii internaţionale, pe baza respectării tratatelor şi a integrităţii teritoriale a statelor. Mai târziu, alegerea lui N. Titulescu de două ori consecutiv ca preşedinte al Adunării Naţiunilor a însemnat un omagiu adus meritelor excepţionale ale diplomatului român în domeniul acţiunii pătrunderii principiilor Ligii în realitatea vieţii internaţionale.

Putem conchide că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost clădită pornind de la experienţa Ligii. Aceeaşi Ligă a Naţiunilor a contribuit la dezvoltarea dreptului internaţional, atât prin promovarea unor norme şi instituţii juridice, cât şi prin mecanismele internaţionale pe care a încercat să le organizeze, pentru a asigura aplicarea normelor de drept aşezate la baza societăţii internaţionale. B. Organizaţia Naţiunilor Unite

Pregătirile pentru înfiinţarea O.N.U. s-au desfăşurat încă din primii ani ai celui de-al doilea război mondial. Semnând la 1 ianuarie 1942 Declaraţia luptei comune împotriva ţărilor Axei, reprezentanţii a 26 de state din coaliţia antihitleristă au folosit denumirea Naţiunile Unite spre a desemna această alianţă, denumire trecută apoi noii organizaţii internaţionale. În octombrie 1943, la conferinţa de la Moscova a miniştrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia s-a adoptat o declaraţie cu privire

44 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 94.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE la securitatea generală (declaraţie la care ulterior a aderat şi China). Această declaraţie (pct. 4) prevedea că, în termenul cel mai scurt, va trebui înfiinţată o organizaţie internaţională universală, întemeiată pe principiul egalităţii suverane, care să cuprindă toate statele mari şi mici. Scopurile şi principiile noii organizaţii, formulate în “Declaraţia de la Moscova”, au fost reafirmate în Conferinţa de la Teheran, din decembrie 1943, la care au participat şefii de guverne ai URSS, SUA şi Angliei. Primul proiect al statutului noii organizaţii a fost elaborat apoi la Conferinţa de la Dumbarton Oaks (lângă Washington), în perioada august-octombrie 1944, la care au participat reprezentanţii URSS, SUA, Angliei şi Chinei sub forma unor “Propuneri pentru înfiinţarea unei organizaţii internaţionale universale” .După aceasta, Conferinţa din Crimeea (Ialta – februarie 1945) a şefilor de guverne ai URSS, SUA şi Angliei au rezolvat problema procedurii de vot în Consiliul de Securitate (rămasă nesoluţionată la Dumbarton Oaks), adoptându-se principiul unanimităţii membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate pentru problemele de fond.

În sfârşit, la Conferinţa de la San Francisco, care a avut loc între 25 aprilie 1945 şi 26 iunie 1945 (ziua semnării Cartei), la care au participat 51 de state, s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată sărbătorită în fiecare an ca “Ziua Naţiunilor Unite”45.

Din preambul rezultă că scopul suprem al organizaţiei este de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, prin garantarea ca forţa armată nu va mai fi folosită decât în interesul comun, şi prin stabilirea între state a unor relaţii de bună vecinătate şi de toleranţă.

Scopurile organizaţiei sunt: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, folosind ca

metode în vederea atingerii acestui obiectiv: măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor contra păcii şi reprimarea actelor de agresiune şi a altor violări ale păcii; rezolvarea pe cale paşnică, în conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional a diferendelor ori situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe principiul egalităţii în drepturi şi al autodeterminării popoarelor şi luarea oricăror alte măsuri potrivite pentru a întări pacea lumii, scop care constituie în fond o altă expresie a măsurilor ce trebuie luate de organizaţie pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

realizarea colaborării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural, umanitar şi încurajarea şi dezvoltarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

45 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 155.


____________________________________________ PARTEA II


asigurarea ca organizaţia să fie un centru în care să se armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune46.

Principiile Cartei O.N.U. sunt: • egalitatea suverană a statelor membre, ca temelie a organizaţiei; • dreptul popoarelor de a dispune de ele însăle; • îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă; • reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale; • abţinerea de la ameninţarea cu forţa şi de la folosirea ei împotriva

integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat. • neintervenţia în probleme care sunt esenţial de competenţa internă

a statelor47. Principalele excepţii de la interdicţia folosirii forţei prevăzute de

Cartă sunt: • măsurile de constrângere în caz de ameninţare a păcii, violări ale

păcii şi acte de agresiune, decise de Consiliul de Securitate şi aduse la îndeplinire de forţele armate ale statelor membre (cap. VII din Cartă)

• autoapărarea individuală sau colectivă a statelor împotriva unui atac armat până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 51 din Cartă). ONU are şase organe principale: Consiliul de Securitate, Adunarea

Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Consiliul de Securitate – are răspunderea primordială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Este constituit din 15 membri, dintre care 5 membri permanenţi cu drept de veto (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, China, Rusia). Hotărârile de fond ale consiliului trebuie să întrunească votul un număr de membri, inclusiv pe cele ale celor cinci membri permanenţi.

Conform prevederilor Capitolului VII “Acţiuni în caz de ameninţări împotriva păcii, de violări ale păcii şi acte de agresiune “ (art. 39-51) din Cartă, constatând existenţa unor asemenea ameninţări, Consiliul de Securitate pretinde şi indică statelor să-şi soluţioneze diferendele internaţionale pe cale paşnică, dar poate aplica şi măsuri de constrângere, chiar forţa armată.

În baza dispoziţiilor art. 53 din Cartă, Consiliul de Securitate colaborează cu organismele regionale, dar nici o acţiune de constrângere nu poate fi desfăşurată fără autorizaţia sa. El mai îndeplineşte şi alte funcţii, precum elaborarea sistemului de reglementare a armamentelor, supravegherea teritoriilor sub tutela ONU, luarea unor măsuri de constrângere pentru garantarea respectării deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandarea primirii de noi membri în ONU.

46 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 156. 47 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 158.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE Adunarea Generală - este organul cel mai reprezentativ al

organizaţiei. ea este formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre (cel puţin câte 5 din fiecare stat).

Calitatea de membru se acordă tuturor statelor care sunt capabile să îndeplinească obligaţiile conţinute din Cartă, precum şi dacă le acceptă şi sunt dispuse să îndeplinească acele obligaţii. Numărul statelor membre a ajuns la 195. Adunarea Generală poate discuta orice problemă sau situaţie care intră în sfera de competenţă a Cartei şi poate face recomandări membrilor săi, Consiliului de Securitate sau membrilor organizaţiei şi Consiliului. Ea poate, de asemenea, recomanda măsuri pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi poate adopta rezoluţii.

Consiliul Economic şi Social – este alcătuit din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală, având ca atribuţii îndeplinirea obiectivelor ONU în domeniul economic, social şi respectarea drepturilor omului, iniţierea şi elaborarea de studii şi transmiterea de recomandări adunării Generale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate.

Consiliul de Tutelă - este organul principal al ONU, care se ocupă de regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează. De la înfiinţare, 11 teritorii au fost plasate sub tutela ONU, dar toate au devenit independente. Acesta este motivul pentru care Consiliul de Tutelă, alcătuit din 5 membri ai Consiliului de Securitate şi având ca conducător SUA, şi-a suspendat activitatea.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) – este organul principal jurisdicţional al ONU, ce funcţionează pe baza statutului său, care este parte integrantă a Cartei ONU. CIJ este alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, cu un mandat de nouă ani, are o competenţă facultativă, contencioasă sau consultativă. Ea poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele şi hotărârile sunt obligatorii numai pentru statele membre.

Secretariatul ONU – este organul principal format din secretarul general şi personalul secretariatului. Secretarul general este cel mai înalt funcţionar al ONU, numit pe timp de 5 ani. Funcţiile Secretarului general au un caracter internaţional şi de independenţă. Personalul Secretariatului este recrutat de Secretarul general pe criteriul geografic şi pe criterii de pregătire profesională, competenţă, eficienţă şi moralitate. Acestea au fost organele principale ale ONU, însă există şi organe subsidiare ale ONU. Aceste organe sunt înfiinţate de organele principale, cu o competenţă delegată, formate din reprezentanţi ai statelor membre sau din specialişti, cu scopul de a contribui la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei şi ale organelor principale. Ca exemplu, Comisia de Drept Internaţional, ca organ subsidiar al Adunării Generale a ONU, cu un rol deosebit de important în dezvoltarea dreptului internaţional public, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, Operaţiunile ONU pentru Menţinerea Păcii etc.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE Rolul O.N.U. în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Din punct de vedere juridic, operaţiile pentru menţinerea păcii se deosebesc de măsurile de constrângere cu folosirea forţelor militare prin caracterul lor consensual, necoercitiv şi scopul lor – conservarea situaţiei existente. Prevederile Cartei O.N.U. cu privire la dezarmare au un caracter

limitat, referindu-se la stabilirea unui sistem de reglementare a armamentelor, pe baza unor planuri ce ar fi trebuit să fie elaborate de Consiliul de securitate (art. 26) şi de principii generale privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor care să facă obiectul studiului Adunării

Generale şi al unor recomandări ce le-ar adresa, pe această bază, statelor membre şi Consiliului de Securitate. Mecanismele O. N. U. care se ocupă de problemele dezarmării sunt organe de deliberare şi de negociere. Organele de deliberare sunt, în primul rând, Adunarea Generală în plenul ei şi comisia I, în timpul sesiunilor48.

Deci în contextul internaţional actual, în care societatea internaţională pare a fi dominată de câteva mari puteri, iar problemele înarmării nucleare au trecut pe plan secund faţă de problemele legate de mediul înconjurător sau terorism, O.N.U. reprezintă singura modalitate de comunicare eficientă între state, luându-se în considerare numărul foarte mare de membri ai O.N.U., reprezentând practic toate zonele lumii şi toate culturile existente. Aşa că O.N.U. practic şi-a asumat rolul de conducător şi de condus, asigurând echilibrul fragil între lumea ţărilor puternic industrializate şi lumea ţărilor în curs de dezvoltare, încercând – pe această cale – să menţină pacea şi securitatea internaţională. III. 3.Instituţii specializate din sistemul O.N.U.

Instituţiile specializate sunt organizaţii internaţionale interstatale care, potrivit actelor lor constitutive, servesc la dezvoltarea cooperării statelor membre în domeniul economic, social, cultural, educaţional, al sănătăţii şi în alte domenii legate de scopurile O.N.U. Funcţiile pe care le îndeplinesc instituţiile specializate privesc anumite domenii bine precizate, dar aceste organizaţii sunt destinate să cuprindă toate statele, iar activitatea lor nu are limite geografice (se desfăşoară pe plan mondial). Instituţiile specializate nu sunt organe ale O.N.U. Ele au calitatea de subiect de drept internaţional ca şi O.N.U., de altfel au o structură organizatorică proprie şi funcţiuni în virtutea cărora stabilesc raporturi internaţionale, încheie acorduri cu O.N.U., conform unei convenţii din 1947, aprobată de Adunarea Generală a O.N.U. şi ratificată de peste 100 de state. Deşi prezintă fiecare trăsături specifice, instituţiile specializate au în general următoarele caracteristici:

sunt create printr-un tratat multilateral (statut sau constituţie); au personalitate juridică internaţională funcţională şi

personalitate de drept civil în cadrul ordinii juridice a statelor unde îşi au sediul;

48 Ion Anghel, op. cit. p. 77.


____________________________________________ PARTEA II


adunarea lor generală (Conferinţa Generală, Adunare, Congres) este alcătuită numai din reprezentanţi ai statelor, fiecare stat având în general un singur vot;

structura organizatorică are un caracter tripartit cuprinzând: organul reprezentativ format din toate statele membre şi care se întruneşte în sesiuni periodice; organul administrativ (executiv) denumit: consiliul, consiliul guvernanţilor,

directorat, comitet executiv, cu o compunere restrânsă, pentru activităţi operative; secretariat (birou) compus din funcţionari internaţionali şi condus de un secretar general;

organele reprezentative şi administrative alcătuite din state adoptă hotărârile cu majoritate de voturi (simplă sau calificată) ori prin consens;

funcţiile instituţiilor specializate au un caracter de conducere şi coordonare, uneori de control şi, în general, un caracter normativ (elaborarea de proiecte de acorduri între ele sau cu statele etc.);

se bucură de privilegii şi imunităţi asemănătoare cu cele ale O.N.U.49

Instituţiile specializate din sistemul O.N.U. sunt următoarele: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) – este o organizaţie

interguvernamentală cu statut de instituţie specializată a O.N.U. din 1946. A fost înfiinţată la 11 aprilie 1919, cu scopul de a ocroti demnitatea muncitorilor, a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi la ridicarea nivelului de trai, a realiza bunăstarea economică şi folosirea deplină a forţei de muncă, a ocroti sănătatea muncitorilor, a proteja mama şi copilul, a asigura posibilităţi egale în domeniul învăţământului şi pregătirii profesionale etc. La O.I.M.,poate adera orice stat membru al ONU, care acceptă prevederile Convenţiei, precum şi state nemembre, în temeiul unei hotărâri a Conferinţei Internaţionale a Muncii, adoptată cu o majoritate de 2/3, inclusiv 2/3 din delegaţii guvernamentale. România este membră fondatoare a O.I.M.50

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) – a fost înfiinţată la 16 octombrie 1945 şi este instituţie specializată a ONU, cu sediul la Roma. Ea are un caracter preponderent tehnic, urmărind ridicarea condiţiilor de trai ale popoarelor statelor membre, sporirea randamentului producţiei şi repartiţiei tuturor produselor alimentare şi agricole, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a populaţiilor rurale, expansiunea economiei mondiale şi rezolvarea problemei subnutriţiei din lume. De asemenea, are birouri regionale pentru Africa, Asia şi Orientul îndepărtat, Orientul Apropiat, America Latină şi birouri de

49 Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 54. 50 Marian Mihăilă, op. cit. p. 47; Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 55.


_________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE legătură pentru America de Nord şi Naţiunile Unite. România a devenit membră a FAO în 196251.

Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA) – cu sediul la Roma este o instituţie specializată a O.N.U. înfiinţată în ianuarie 1976 cu scopul de a mobiliza şi furniza surse suplimentare pentru finanţarea dezvoltării agriculturii ţărilor în curs de dezvoltare. Formele sub care FIDA furnizează mijloace financiare în vederea realizării scopului său sunt programele privind crearea şi dezvoltarea sistemelor de producţie alimentară, ameliorarea sistemului nutriţional şi a condiţiilor de viaţă a celor mai dezavantajate ţări, stimularea politicilor naţionale ale statelor în acest domeniu. FIDA întreţine relaţii cu ONU şi cu instituţiile sale specializate, precum şi cu unele organizaţii internaţionale neguvernamentale. România este membră FIDA din 197752.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) – este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată O.N.U., înfiinţată prin Conferinţa de la New York din 1946, cu sediul la Geneva. Constituţia ei, deşi semnată la 22 iulie 1946, a intrat în vigoare în 1948. Scopul organizaţiei este de a conduce popoarele la nivelul cel mai ridicat posibil de sănătate. Pentru realizarea acestui scop, OMS acţionează ca o autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologice, propune convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diferitele probleme internaţionale privind sănătatea etc. Activităţile OMS nu au un caracter tehnic, ci un caracter social şi umanitar general. Sunt membre ale OMS statele care au semnat, aderat sau acceptat în orice alt mod actul constitutiv al organizaţiei – Constituţia – precum şi cele care au solicitat admiterea în organizaţie, iar cererea lor a fost aprobată cu majoritatea simplă de către Adunarea Mondială a Sănătăţii. OMS are peste 150 de membri plini şi dispune totodată de o reţea de şase birouri regionale. România este membră a OMS din 8 ianuarie 194853.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) – este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată, cu sediul la Paris, creată la 4 noiembrie 1946. Scopul organizaţiei este acela de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie, de a dezvolta colaborarea între naţiuni pentru a asigura respectul universal al justiţiei şi al legii, precum şi al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pe care Carta Naţiunilor le recunoaşte tuturor popoarelor, fără discriminare de rasă, sex, limbă sau religie. Pentru atingerea acestui scop, UNESCO îşi desfăşoară activitatea pe mai multe planuri:

51 Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999, p. 63 Marian Mihălă, op. cit. p. 47; Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 77 52 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 55. 53 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 55.


____________________________________________ PARTEA II


- prin acţiuni cu caracter normativ: - elaborarea de proiecte de convenţii internaţionale şi de rezoluţii pe care le propune statelor spre adoptare;

- prin repunerea în funcţie a sistemelor de învăţământ dezorganizate în urma ostilităţilor, redeschiderea instituţiilor culturale (muzee, biblioteci) şi restabilirea legăturilor ştiinţifice şi culturale;

- prin organizarea de acţiuni pilot; - prin difuzarea de directive în domeniul educaţiei care să permită

popoarelor din fiecare ţară să încurajeze valorile culturale şi naţionale şi conservarea moştenirii culturale. România a devenit membră a UNESCO în 195654.

Uniunea Poştală Universală (UPU) – cu sediul la Berna (Elveţia), este o organizaţie interguvernamentală creată la 9 octombrie 1874, sub denumirea de Uniunea Poştală Generală. Ea a dobândit statutul de instituţie specializată la 1 iulie 1948 în urma reorganizării şi a acordului încheiat în 1947 cu O.N.U. Conform statutului său, UPU urmărşte organizarea şi îmbunătăţirea diferitelor servicii poştale, precum şi încurajarea dezvoltării colaborării internaţionale în acest domeniu. Membrii organizaţiei sunt statele care aveau această calitate la 1 iulie 1948, data la care a intrat în vigoare textul Convenţiei Poştale Universale, revizuit în cadrul Congresului de la Paris din 1947, precum şi statele a căror cerere de admitere a fost aprobată de cel puţin 2/3 din statele membre. România este membră a UPU de la înfiinţarea acesteia, în 187455.

Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) – cu sediul la Geneva, s-a constituit în 1865 ca o Uniune Telegrafică a Comunicaţiilor care, în 1932, a fuzionat cu Uniunea Internaţională Telegrafică (fondată în 1903) şi a căpătat denumirea actuală în 1932 prin Convenţia Telecomunicaţiilor de la Madrid. În perioada 1949-1953 Uniunea a fost reglementată apoi de Convenţia Internaţională a Telecomunicaţiilor, adoptată la 2 octombrie în cadrul Conferinţei de la Atlantic City, care este revizuită periodic. La 1 ianuarie 1949, în urma acordului încheiat cu ECOSOC, UIT a devenit instituţie specializată a ONU pentru telecomunicaţii. UIT are ca obiective: reglementarea, coordonarea şi planificarea tuturor formelor de telecomunicaţii internaţionale, mai ales radiocomunicaţii, spaţiale, favorizarea utilizării şi extinderii raţionale a reţelelor de telecomunicaţii (telefon, telegraf, radiocomunicaţii spaţiale, aeronautice şi maritime, radiodifuziune şi televiziune), spre a spori randamentul serviciilor de telecomunicaţii şi a mări gradul lor de folosire de către toate statele. România este membră din 197556.

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI) - cu sediul la Montreal (Canada), este o instituţie specializată a ONU care şi-a început activitatea la 4 aprilie 1947, după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Aviaţia Civilă Internaţională, semnată la Chicago la 7 decembrie 1944. Scopul declarat al OACI este acela de a dezvolta principiile şi tehnicile

54 Marian Mihăilă, op. cit. p. 48.. 55 Marian Mihăilă, op. cit. p. 48. 56 Mar\ian Niciu , op. cit. p. 69.


____________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE navigaţiei aeriene internaţionale, promovarea planificării şi dezvoltării transporturilor aeriene internaţionale, asigurarea condiţiilor de securitate a zborurilor, crearea şi exploatarea aeronavelor în scopuri paşnice etc. România este membră a OACI din 196657.

Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) – cu sediul la Londra, a fost înfiinţată sub denumirea de Organizaţia Interguvernamentală Consultativă pentru Navigaţia Maritimă (IMCO) printr-o convenţie încheiată în 1948, care a intrat însă în vigoare în 1958. Din anul 1975, ca urmare a unor amendamente aduse convenţiei, organizaţia şi-a schimbat denumirea în OMI. Scopurile organizaţiei sunt: instituirea unui sistem de colaborare interguvernamentală în domeniile tehnice ale navigaţiei maritime comerciale, adoptarea de către state a unor norme generale privind securitatea maritimă, eficientizarea navigaţiei în problema salvării vieţii omeneşti pe mare, protecţia mediului marin şi prevenirea poluării acestuia de către nave. OMI se ocupă şi de unele probleme juridice referitoare la transporturile maritime internaţionale şi acordă asistenţă tehnică, în acest domeniu, ţărilor în curs de dezvoltare. Fiind o organizaţie deschisă, statele membre ale ONU pot deveni membre ale OMI prin semnarea fără rezervă privind aderarea, prin semnarea cu rezerva aderării urmată de aderare, prin aderare. În decursul existenţei sale, OMI a elaborat numeroase convenţii privind securitatea şi facilitatea navigaţiei, prevenirea abordajelor maritime, măsurarea tonajului navelor, combaterea poluării maritime etc. România este membră a organizaţiei din 196558.

Fondul Mondial Internaţional (FMI) – este instituţie specializată a ONU, cu sediul la Washington. Crearea acestei organizaţii a fost decisă la Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite (Bretton Woods, iulie 1944), acordul de înfiinţare fiind încheiat la 27 decembrie 1945. F.M.I. a fost creat cu scopul de a avantaja cooperarea monetară internaţională şi expansiunea comerţului internaţional, a favoriza stabilirea schimburilor, a menţine aranjamentele de schimb ordonate între membri şi a evita cursa deprecierii schimburilor, a ajuta la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte operaţiunile curente între membrii săi şi la eliminarea restricţiilor de schimb care împiedică dezvoltarea comerţului mondial. În aceste scopuri FMI vinde aur sau devize membrilor săi pentru a sprijini astfel comerţul lor internaţional şi acordă consultaţii guvernelor cu privire la problemele lor financiare, propune măsuri de luptă contra inflaţiei.

În 1976, printr-o rezoluţie a consiliului guvernator, au fost aduse o serie de amendamente statutului FMI. Amendamentele vizează adaptarea Fondului şi a operaţiunilor sale la condiţiile actuale. Mărimea fondului, de circa 145 miliarde D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere) este egală cu contribuţia ţărilor membre. Aceste subscripţii, cote, sunt plătite proporţional: o treime din mărimea cotei,se plăteşte în moneda naţională a ţării respective, iar restul în D.S.T.- uri sau în monedă general acceptată

57 Raluca Miga Beşteliu, organizaţiile internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck, Bucure]ti, 2000, p. 221. 58 Marian Mihăilă, op. cit. p. 49.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE (de obicei $). Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară are un număr mic de voturi de bază care se multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de vot este semnificativ determinată de contribuţia financiară în cadrul FMI. Tranzacţiile FMI iau forma cumpărării valutelor altor ţări membre pentru volumul echivalent al propriilor lor contribuţii valutare59.

Statul care primeşte asistenţă financiară plăteşte FMI echivalentul în moneda sa naţională, la paritatea stabilită, pentru volumul de valută străină pe cere doreşte să-l cumpere. În acelaşi timp se angajează ca într-un interval de 3-5 ani să-şi răscumpere propria monedă, plătind în aur sau într-o valută liber convertibilă acceptată de Fond. România a aderat la FMI la data de 15 decembrie 1972.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) are sediul la Washington. Crearea BIRD (s-au Banca Mondială) a fost, de asemenea, hotărâtă la Conferinţa de la Bretton Woods, iar acordul de constituire a intrat în vigoare tot în 1945, odată cu cel privind FMI. Scopul iniţial al creării BIRD a fost de a finanţa reconstrucţia şi dezvoltarea ţărilor membre (în număr de 27 atunci), de a ajuta la eliminarea urmărilor războiului. Ulterior, atribuţiile BIRD au fost lărgite prin investiţii de capital în scopuri productive, promovarea activităţii străine particulare în materie de investiţii prin preluarea de garanţii sau participări, extinderea comerţului internaţional şi menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi prin stimularea investiţiilor internaţionale. Creditele se acordă pe termene între 15-20 de ani, cu scutiri de la plată în primii 3-5 ani60.

Calitatea de membru în BIRD se dobândeşte după ce statul respectiv a devenit membru în FMI. Fiecare stat membru contribuie cu capital la fondurile băncii, acesta fiind majorat la intervale regulate, numai o mică parte din contribuţia de capital a fiecărui stat fiind plătită efectiv. Aceasta este capitalul achitat direct băncii, care este în prezent, de 6% din contribuţia totală. Banca poate cere oricând guvernelor să facă noi subscripţii pentru a-şi onora obligaţiile. Sistemul de vot este similar cu cel al FMI. România a devenit membră a Băncii la 15 decembrie 1972.

Societatea Financiară Internaţională (SFI) – este organizaţie financiară interguvernamentală creată în iulie 1956 ca filială a BIRD. La 29 februarie 1957, SFI devine instituţie specializată ONU. SFI are ca obiect stimularea dezvoltării economice şi favorizarea progresului întreprinderilor particulare cu caracter productiv din statele membre, în special din cele în curs de dezvoltare. În acest scop SFI recurge la investiţii directe în domeniul creării de întreprinderi industriale, comerciale, al modernizării sau diversificării activităţilor existente. Totodată, SFI încearcă să asocieze la activităţile sale alte surse de investiţii, locale sau străine (fără garanţii guvernamentale de rambursare) şi să asigure serviciile tehnice şi administrative necesare executării unui proiect61.

59 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 233. 60 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 79. 61 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 79.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) – Această instituţie

de credit cu sediul la Washington a fost creată în 1960, pe lângă BIRD, devenind instituţie specializată în 1961. Scopul IDA este de a acorda împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii mai avantajoase – în general fără dobândă - mai ales în domeniile transporturilor, industriei, agriculturii, energiei electrice şi învăţământului. Membrii asociaţiei sunt împărţiţi în două categorii: statele din categoria I (ţările dezvoltate) după contribuţia lor în monedă convertibilă, iar cele din categoria a II-a (ţările în curs de dezvoltare), cu 90% în monedă naţională. Contribuţiile în monedă naţională pot fi folosite numai cu acordul statelor care le plătesc62.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) – cu sediul Viena a fost creată de Adunarea Generală a O.N.U. la 1 ianuarie 1967, devenind instituţie specializată după adoptarea în 1979 a actului constitutiv. Obiectivele organizaţiei constau în promovarea şi accelerarea dezvoltării industriale în ţările în curs de dezvoltare, sprijinirea instaurării unei noi ordini economice internaţionale, a dezvoltării şi cooperării industriale la un nivel global, regional, naţional şi sectorial. În realizarea acestor obiective, ONUDI acordă asistenţă tehnică tuturor ţărilor în curs de dezvoltare, coordonează activităţile O.N.U. în acest domeniu, încurajează elaborarea şi utilizarea tehnicilor de planificare, sprijină sub diferite aspecte procesul de industrializare în ţările în curs de dezvoltare, serveşte drept forum de consultări şi negocieri între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare şi de schimburi de informaţii industriale. România este membră a ONUDI din 198063.

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) – îşi are sediul la Geneva şi a fost înfiinţată în 1950, prin înlocuirea unei organizaţii particulare care funcţiona din 1878, în aceleaşi scopuri, pe baza colaborării între funcţionarii din diferite state. OMM are un statut de instituţie specializată din anul 1959. Principalele ei scopuri sunt: stabilirea

62 Marian Mihăilă, op. cit. p. 49. 63 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 274.


________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE unei colaborări pe bază mondială în domeniul operaţiilor şi serviciilor meteorologice, difuzarea de informaţii meteorologice, încurajarea cercetărilor ştiinţifice, favorizarea aplicării meteorologiei în diferite domenii (navigaţie aeriană şi maritimă, agricultură, alte activităţi umane). România face parte din OMM din anul 194864.

Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) – este organizaţie interguvernamentală creată la 14 iulie 1967, cu ocazia conferinţei de la Stockholm, pentru revizuirea Convenţiei de la Paris privind protecţia creaţiei intelectuale. La 17 decembrie 1974 a devenit instituţie specializată a ONU, cu sediul la Geneva. Scopurile OMPI sunt; promovarea protecţiei proprietăţii intelectuale pe plan mondial, asigurarea cooperării administrative între state pentru punerea în vigoare a diverselor acorduri internaţionale privind mărcile de fabrică, invenţiile industriale, clasificarea mărfurilor şi serviciilor, protecţia denumirilor de origine, a operelor literare şi artistice, a producătorilor de discuri şi a organismelor de radiodifuziune, protecţia noilor varietăţi de plante etc. OMPI încurajează încheierea de noi convenţii şi tratate internaţionale şi facilitează armonizarea legislaţiei existente. Ea furnizează asistenţă juridică şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, oferă burse şi documentaţie ştiinţifică, organizează cicluri de studii. OMPI adună şi difuzează informaţii şi întreţine servicii pentru înregistrarea internaţională sau alte forme de cooperare administrativă internaţională între statele membre. România este semnatară a convenţiei de constituire a OMPI şi unul dintre primele state care au ratificat-o65.

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) – cu sediul la Viena (Austria), este organizaţie internaţională creată la 26 aprilie 1957, prin intrarea în vigoare a statutului adoptat la Conferinţa de la New York, la 26 octombrie 1956. Principalele obiective ale organizaţiei sunt; încurajarea şi înlesnirea folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice, prin favorizarea schimbului de informaţii ştiinţifice şi tehnice, efectuarea unor operaţii de intermediere la cererea statelor nucleare, luarea de măsuri pentru ca produsele, serviciile, informaţiile şi aparatajul furnizate de agenţie să nu fie folosite în scopuri militare, stabilirea de norme de securitate pentru protecţia persoanelor şi bunurilor împotriva pericolelor radiaţiilor ş.a. A.I.E.A. nu este considerată instituţie specializată dar prin relaţia sa specifică cu Adunarea Generală, Consiliul Securitate şi Consiliul Economic şi Social, este inclusă în sistemul Naţiunilor Unite. România este membră AIEA din 195766.

Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) – cu sediul la Geneva, este o organizaţie similară celor analizate mai sus, care are raporturi de colaborare cu ONU, fără a fi însă instituţie specializată. Singura organizaţie internaţională creată printr-un simplu acord de voinţă al statelor (sub numele de Acordul General pentru Tarife şi Comerţ încheiat la Havana în 1947), GATT a intrat în vigoare în 1948. Principiile sale de

64 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 270. 65 Marian Mihăilă, op. cit. p. 49. 66 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 233.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE bază sunt următoarele; comerţul trebuie să fie scutit de orice discriminare (clauza naţiunii celei mai favorizate), industria naţională trebuie să fie protejată numai de către tarifele vamale şi nu alte restricţii cantitative şi alte măsuri neloiale, aceste tarife trebuie să fie reduse prin negocieri multilaterale şi să fie fixe pentru a preveni creşteri ulterioare, părţile contractuale trebuie să se consulte pentru a găsi soluţii problemelor comerţului etc. În 1994 la Marraksh a avut loc Conferinţa Mondială a Comerţului care a preluat, actualizat şi amendat acordul GATT, transformându-l în actul constitutiv al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

România este membră a GATT din 197167, implicit a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. 3. 4.Organizaţii internaţionale cu vocaţie continentală şi regională

Această categorie cuprinde organizaţiile internaţionale cu caracter

politic – cele care au ca scop principal menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în anumite zone geografice, cele cu caracter exclusiv militar – blocurile militare, precum şi cele cu caracter strict economic – aceste ultime organizaţii au, în general, un caracter regional şi sunt în acelaşi timp specializate prin domeniile limitate care fac obiectul activităţii lor.

Carta ONU admite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale în vederea rezolvării unor probleme precum menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, sunt susceptibile de a forma obiectul unor acţiuni cu caracter regional şi cu condiţia ca ele să fie compatibile cu scopurile şi principiile ONU. Consiliul de Securitate, potrivit competenţelor sale, poate uza de serviciile organizaţiilor regionale (acolo unde este cazul) pentru acţiuni de constrângere întreprinse sub autoritatea lui, urmând ca el să cunoască în permanenţă modul în care se derulează aceste activităţi. În toate cazurile, organizaţiile regionale trebuie să fie compatibile cu scopurile şi principiile Cartei, să contribuie la asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, la promovarea şi extinderea cooperării internaţionale. A. Organizaţii internaţionale cu caracter politic.

Organizaţia Statelor Americane (OSA) - este formată din SUA şi statele latino-americane. A fost înfiinţată în 1948 la cea de a IX-a Conferinţă Permanentă de la Bogota (Columbia), care a adoptat Carta Organizaţiei (Carta de la Bogota). Această Cartă a fost modificată în 1967 prin Protocolul pentru reforma Cartei OSA, prezentat în cadrul Conferinţei de la Buenos Aires. Scopurile OSA proclamate de Cartă sunt: menţinerea păcii şi securităţii pe continentul american, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor între statele membre; rezolvarea, prin eforturile comune, a problemelor economice, sociale şi politice ale statelor americane. Pe lângă OSA funcţionează şi organisme specializate care au un statut asemănător cu instituţiile specializate ale ONU (ex. Comisia Internaţională a Femeii, Institutul Indian Interamerican, Institutul American pentru Protecţia Copilului). În prezent continuă să se manifeste tendinţa pentru reforma Cartei OSA, ca o consecinţă a procesului tot mai puternic de

67 Aleandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 81.


_____________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE afirmare a emancipării economice şi politice a statelor latino-americane de sub dominaţia economică şi politică a SUA.

Uniunea Africană (UA) – este o organizaţie internaţională interguvernamentală cu caracter continental, reunind 53 de state membre de pe tot continentul african, cu excepţia Marocului.

Uniunea Africană îşi are originea în Uniunea Statelor Africane, o federaţie fondată de liderul Kwane Nkrumah, în 1960 şi, mai ales, în Organizaţia Unităţii Africane, creată la 25 mai 1963, cu ocazia Conferinţei la nivel înalt de la Addis-Abeba (Etiopia), unde a avut şi sediul până în 2002.

Fondată în iulie 2002 în Africa de Sud, U.A. este succesoare prin contopire, a Organizaţiei Unităţii Africane şi a Comunităţii Economice Africane (AEC).

Scopul organizaţiei este acela de a asigura democraţia în Africa, respectarea drepturilor omului şi o economie care să beneficieze de dezvoltare durabilă, scop în care acţionează pentru închiderea tuturor conflictelor interafricane, crearea unei pieţi comune africane, o monedă unică şi un singur sistem integrat de apărare.

Uniunea Africană este condusă de Adunarea şefilor de state şi guverne din compunerea organizaţiei şi de Parlamentul Pan - African, amândouă fiind asistate de către Comisia UA, care constituie unul din Secretariatele Parlamentului. Preşedintele Parlamentului Pan – African, este şeful de stat al Uniunii Africane.

Uniunea dispune de o Bancă Africană de Dezvoltare, cu ajutorul căreia implementează diverse proiecte de dezvoltare tehnico – economică şi sociale în statele membre solicitante.

De asemenea, de la fondare până în prezent, U.A. a intervenit militar în 2003 cu o forţă multinaţională de menţinerea păcii în statul Burundi, pentru a asigura realizarea unor acorduri de pace şi de asemenea, în zona conflictuală Darfur, din Sudan, în scopul protejării populaţiei de etnie tutsi.

Ca şi organizaţia pe care a succedat-o, pentru atingerea scopurilor propuse, U.A. acţionează în baza următoarelor principii inspirate din Carta ONU şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: egalitatea suverană a tuturor statelor membre; neamestecul în treburile interne ale altor state; respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi a dreptului inalienabil la existenţa liberă; reglementarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state şi altele, specifice continentului şi perioadei de fondare a organizaţiilor anterioare.

Liga Arabă - Liga Statelor Arabe a fost înfiinţată la 22 martie 1945 la Conferinţa statelor arabe de la Cairo, cuprinzând în prezent toate statele arabe, (în număr de 21) şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Scopul Ligii Arabe este de a favoriza dezvoltarea relaţiilor şi cooperare dintre statele arabe membre, pe plan politic, economic, militar, social, cultural, de a reglementa eventualele diferende dintre ele, de a promova conlucrarea pe plan internaţional în lupta împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului, pentru realizarea unei lumi a păcii şi a securităţii. Liga Arabă transpune în viaţă aceste obiective printr-o serie


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE de mijloace adoptarea de rezoluţii, convocarea de congrese, conferinţe, colocvii, seminarii, prin crearea de organe specializate şi încheierea de convenţii cu caracter tehnic. Spre a se asigura apărarea colectivă, în aprilie 1950 s-a încheiat un tratat de apărare colectivă şi de colaborare economică, care are în anexă şi un protocol militar.

Pe lângă Ligă funcţionează şi un număr însemnat de instituţii specializate, printre care amintim: Uniunea Poştală Arabă, Consiliul Uniunii Economice, Consiliul Aviaţiei Civile a Statelor Arabe, Fondul Arab pentru Dezvoltarea Economică şi Socială etc.

Sediul Ligii Arabe a fost la Cairo, iar din 1979 s-a mutat la Tunis. Asociaţia Statelor din Asia de Sud - Est (ASEAN) Asociaţia naţiunilor din Sud – Estul Asiei a fost fondată de cinci

state (Malaysia, Thailanda, Indonezia, Filipine şi Singapore) la 8 august 1967, ca o manifestare nonprovocatoare a solidarităţii statelor din zonă împotriva unei iminente expansiuni comuniste în Vietnam şi pentru a preveni eventualele insurgenţe în propriile ţări

Asociaţia s-a extins treptat prin aderări succesive a încă cinci state, în prezent funcţionând în formula ASEAN.

Concepută ca organizaţie politică, după Summitul de la Bali din 1976, organizaţia s-a angajat într-un program de cooperare economică care a cunoscut o perioadă de declin la mijlocul anilor '80, după care în 1991, urmând o propunere thailandeză de creare a unei „zone de comerţ liber” a cunoscut o revigorare. ASEAN include ţări cu regimuri politice diferite, cuprinzând o paletă largă de stiluri şi metode de guvernare, de la democraţie la autocraţie. De asemenea, îmbracă unele aspecte neîntâlnite la alte organizaţii internaţionale, ca de exemplu: include mai mulţi musulmani decât orice altă entitate geopolitică; Vietnamul este primul şi singurul stat comunist membru al ASEAN din 1995.

ASEAN desfăşoară reuniuni anuale la nivel de vârf în scopul stabilirii de măsuri privind dezvoltarea economică şi culturală, iar problemele securităţii în zona ASIA – PACIFIC se susţin în mod regulat prin dialogul cu alte ţări (15), cunoscute sub denumirea de Partenerii de dialog ASEAN, în cadrul forumului regional ASEAN (ARF).

Participanţii la ARF sunt: ASEAN, Austria, R. P. Chineză, Canada, Uniunea Europeană, India , Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Mongolia, Noua Zeelandă, Pakistan, Papua – Noua Guinee, Rusia, SUA şi Timorul de Est.

Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO) Organizaţia de Cooperare Shanghai este cea mai tânăra

organizaţie în internaţională interguvernamentală, fondată la 14 iunie 2001, de către liderii Republicii Populare Chineze, Rusiei, Kazahstanului, Uzbekistanului şi Kârgâztanului.

Cu excepţia Uzbekistanului, toate celelalte state au fost membre ale Grupului celor cinci de la Shanghai, (Shanghai Five), fondat în anul 1996, odată cu semnarea Tratatului de creştere a încrederii în cadrul activităţilor militare în regiunile de frontieră. În anul următor, aceleaşi cinci ţări au semnat Tratatul de reducere a forţelor militare în regiunile de frontieră.


____________________________________________ PARTEA II


În anul 2001 reuniunea anuală ale Grupului a avut loc la Shanghai, ocazie cu care Uzbekistanul a fost admis în grup, acesta schimbându-şi denumirea în Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO).

Sub presiunea Rusiei, SCO doreşte să aibă un rol mai important în Asia Centrală şi cea de Sud – Est, asumându-şi pe lângă funcţiile economice şi un important rol de securitate.

În viziunea conducătorilor ruşi, SCO se poate transforma într-o structură cu un rol similar cu cel al NATO, prin intermediul căreia să poată fi contracarată influenţa SUA în regiune.

Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai este o structură asemănătoare şi cu UE, având ambiţii politice, economice şi militare care exced statutul său regional.

După semnarea Declaraţiei Organizaţiei de Cooperare Shanghai, evenimentele au evaluat foarte rapid, sub aspectul consolidării organizaţiei. În iulie 2001 Federaţia Rusă şi China, membri permanenţi ale Consiliului de securitate al ONU şi fondatori ai SCO au semnat Tratatul de cooperare, bună vecinătate şi prietenie, eveniment epocal după răcirea completă a relaţiilor dintre ele timp de 40 de ani.

În iunie 2002, şefii statelor membre s-au întâlnit la Sankt-Petersburg, ocazie cu care au semnat Carta organizaţiei, în care sunt expuse scopurile organizaţiei, structurile principiile şi modul de operare, precum şi punctele de vedere oficiale comune privitoare la aplicarea normelor dreptului internaţional.

Cele trei obiective principale de cooperare sunt în domeniul securităţii, economic şi cultural, domenii în care se înregistrează câteva realizări notabile precum: înfiinţarea unui Centru Întrunit pentru Combaterea Terorismului (Shanghai – 2003) şi o Structură Regională Antiterorism (RATS – Taşkent 2004); efectuarea unor unor exerciţii militare comune (Misiunea de Pace – 2005); înfiinţarea Consiliului Interbancar (Moscova – 2005); fondarea unei pieţe libere în aria SCO şi îmbunătăţirea traficului de bunuri în regiune; intensificarea schimburilor culturale, festivaluri şi expoziţii de artă, ş.a.

Deşi instituţionalizarea organizaţiei este relativ fragilă, structurile, procedurile de funcţionare şi mai ales cele de luare a deciziilor nefiind încă rodate, SCO prezintă un mare interes în zonă, dovadă stând numărul statelor interesate să devină membre sau să obţină statutul de observator: Mongolia, Pakistan, Iran, India.

În privinţa aceasta liderii organizaţiei (China şi Rusia) au căzut de acord că SCO nu va primi noi membri până când nu se va face un studiu aprofundat asupra consecinţelor extinderii organizaţiei68.

Similitudinile SCO cu UE şi NATO sunt evidente şi prima are de câştigat observând succesele şi eşecurile organizaţiilor europene de-a lungul celor 60 de ani de existenţă a acestora.

Limbile oficiale de lucru ale Organizaţiei de Cooperare Shanghai sunt rusa şi chineza, are drapel şi logo oficial.

68 T. Funzeti, op. cit. p. 325


____________________________________________ PARTEA II


Consiliul Asiei şi Pacificului (ASPAC) – este o organizaţie înfiinţată în 1966, cuprinzând 8 state din zona Asiei şi Pacificului. Obiectivul Consiliului este de a constitui un cadru de consultări între ţări pentru problemele de interes comun şi de a contribui la întărirea solidarităţii şi colaborării în domeniul politic, economic, social şi cultural. Nu s-a manifestat semnificativ în viaţa politică internaţională.

Uniunea Europei Occidentale (UEO) – este o organizaţie politico- militară înfiinţată la 6 mai 1955, pe baza Acordului de la Paris din 23 octombrie 1954 intervenit între ţările membre ale C.E.C.O. şi Marea Britanie, în vederea realizării integrării statelor Europei Occidentale. UEO succede Uniunii Occidentale, organizaţie cu caracter politico - militar, având ca scop proclamat apărarea împotriva unei eventuale agresiuni din partea Germaniei. Este formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, Germania Italia, Spania, Grecia şi Portugalia. După evenimentele din 1989, UEO a activat în strânsă legătură cu NATO în Europa. România manifestă un interes crescând faţă de această organizaţie, în cadrul procesului mai larg de dezvoltare şi consolidare a raporturilor sale cu NATO, Comunitatea Europeană şi Consiliul Europei. În acest sens, miniştri de externe şi cei a apărării din România, Ungaria, Polonia Cehia, Slovacia, Bulgaria şi din cele trei state baltice au semnat, la 9 mai 1994 documentele de asociere la Uniunea Europei Occidentale.69

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) – Din anul 1990, se structurează treptat ca un organism continental cu competenţă generală. Aceasta cuprinde reuniuni ale şefilor de stat sau de guvern (din doi în doi ani), un Consiliu al miniştrilor de externe (care se reuneşte cel puţin o dată pe an şi oricând este nevoie) şi un Comitet Permanent, cu sediul la Viena, format din reprezentanţii statelor membre. Au fost create, de asemenea, un Secretariat cu sediul la Praga, un Centru pentru prevenirea conflictelor, la Viena, care urmăreşte mai ales îndeplinirea angajamentelor asumate de statele participante în domeniul reducerii forţelor armate şi armamentelor şi al măsurilor de încredere şi stabilitate, ca şi un Centru pentru drepturile omului şi instituţii democratice, cu sediul la Varşovia, care sprijină aplicarea procedurilor din cadrul dimensiunii umane a relaţiilor internaţionale şi desfăşurarea de alegeri libere în statele din fostul lagăr comunist. Consiliul de Miniştri şi Consiliul înalţilor funcţionari au competenţa de a lua măsuri în cazuri de conflict sau alte ameninţări ale păcii în Europa, mergând până la trimiterea de forţe de menţinere a păcii în zonele respective, cu acordul părţilor aflate în conflict. Din 1994 a devenit Organizaţie permanentă sub denumirea O.S.C.E. În cadrul O.S.C.E. funcţionează şi un Forum Economic. Membrii ai O.S.C.E. sunt în prezent 53 de state europene70.

Consiliul Europei – a fost înfiinţat prin semnarea statutului său la 5 mai 1949, în Londra de către 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia. Între timp

69 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept interna\ional public, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p. 73. 70 Mariana Mihăilă, op. cit. p. 51.


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE numărul acestora a crescut la peste 39 de state membre, alte trei având statutul de invitat special, iar SUA, Israel şi Japonia statut de observator.

Scopurile Consiliului Europei sunt: stabilirea unor legături mai strânse între statele membre în domeniile social, cultural, juridic, economic, şi administrativ, precum şi promovarea democraţiei şi respectarea drepturilor omului. În cadrul Consiliului Europei s-au adoptat peste 150 de convenţii, între care se detaşează Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului., semnată la Roma în 1950. Prin această convenţie s-a creat un mecanism care urmăreşte aplicarea ei şi soluţionează plângeri cu privire la eventualele încălcări:Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Consiliul Europei tinde să includă toate statele europene şi să devină principalul mecanism european în domeniul drepturilor omului. Reprezentanţii statelor componente a Consiliului Europei se bucură pe teritoriile statelor membre de imunităţile şi privilegiile necesare exercitării atribuţiilor. Sediul Consiliului Europei este la Strasbroug71.

Consiliul Nordic - este o organizaţie internaţională de cooperare economică creată în februarie 1952 de Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Scopul Consiliului Nordic este de a promova cooperarea în toate domeniile de activitate cu excepţia relaţiilor externe şi apărării72.

Organizaţia Pactului Balcanic (OPB) – a reprezentat o alianţă cu caracter politico - militar prin care statele membre: Iugoslavia, Grecia şi Turcia, urmau să procedeze la consultări reciproce în problemele ce prezentau un interes comun, precum şi în cele care priveau securitatea lor, inclusiv luarea unor măsuri militare comune. Cu toate acestea, OPB nu a funcţionat niciodată. B. Organizaţii regionale economice.

Organizaţiile economice cu caracter mai larg sau mai restrâns, există practic pe toate continentele. Prezintă un interes deosebit cele din Europa sau cele în care statele europene, ocupă locul central.

Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.) - a fost creată în 1948, ca organizaţie de cooperare, de 16 state vest europene, în scopul aplicării planului Marshall de ajutorare economică a Europei. A fost înlocuită în 1961, de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în care au intrat şi SUA, iar ulterior şi Australia, Noua Zeenlandă, Japonia şi Canada. Obiectivele urmărite, potrivit acordului din 1961, sunt: dezvoltarea economică a statelor membre, ridicarea standardului de viaţă, dezvoltarea comerţului internaţional şi a economiei mondiale în general. OCDE are sediul la Paris, obiectivul actual constând în analiza şi prognoza la nivel global. Ţările din Europa Centrală şi de Est au iniţiat procesul de admitere a lor în OCED73.

71 Florin Coman, Drept internaţional public, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, p. 41. 72 Marian Mihăilă, op. cit. p. 52. V73 Marian Mihăilă, op. cit. p. 53.


____________________________________________ PARTEA II


Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) – a fost prima comunitate europeană monopolistă cu caracter suprastatal. A fost creată prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, semnat de şase state europene (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia). Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, repartizarea judicioasă a producţiei şi creşterea productivităţii muncii. Tratatul de creare a CECO a intrat în vigoare în august 1952 şi până în 1954 au fost eliminate treptat contingentările, taxele vamale şi celelalte restricţii. Cei şase au instituit controlul practicilor respective în comerţul reciproc cu cărbune şi produse siderurgice, iar în 1958 au adoptat taxe vamale comune în schimburile comerciale cu aceste produse. În 1972, se semnează la Bruxelles, Tratatul de lărgire a Comunităţii, care intră în vigoare în acelaşi an. Astfel, comunitatea se extinde prin aderarea a încă 19 state, realizată în cinci state succesive74.

Comunitatea Economică Europeană (CEE) – cunoscută şi sub numele de Piaţa Comună, este o grupare economică creată de statele membre ale CECO prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957. Scopul CEE, definit de tratat, este crearea unei uniuni economice şi monetare la finele unei perioade de tranziţie de 12 ani, începând cu 1 ianuarie 1958, data intrării în vigoare a Tratatului de la Roma, în care se va realiza desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la comerţul dintre partenerii din CEE, fixarea unui tarif comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi, libera circulaţie a forţei de muncă, a serviciilor şi capitalurilor, stabilirea unei politici comune în domeniul agriculturii, energiei, transportului etc. şi crearea unei uniuni vamale prin liberalizarea şi aplicarea unui tarif vamal comun faţă de terţi, începând de la 1 ianuarie 1958.

CEE evoluează spre o uniune economică a ţărilor membre. În urma Tratatului de la Maastricht din 1992, ea adoptă în următorii ani o politică de apărare unică, o monedă unică, o politică socială şi economică unică, ceea ce asigură circulaţia liberă a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. Comunitatea tinde să ia tot mai mult atribuţiile unui stat. După intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, la sfârşitul anului 1993, CEE este denumită Uniunea Europeană. În prezent se manifestă tendinţa apropierii faţă de Uniune a unor ţări de pe continent din centrul şi estul Europei. Ele au încheiat acorduri individuale de asociere cu UE, iar unele au cerut deja să fie primite membre. Dintre acestea, pe data de 1 mai 2004 au intrat efectiv în Uniune alte zece state: Cehia Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru şi Malta.

Acestora li s-au alăturat de la 1 ianuarie 2007 şi România şi Bulgaria lărgind la peste 450 de milioane de persoane numărul beneficiarilor pieţei unice.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM) – este o organizaţie creată la Roma, la 25 martie 1957, o dată cu Piaţa Comună, 74 Ibidem


____________________________________________ PARTEA II

Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE printr-un tratat separat, de aceleaşi state semnatare ale Comunităţii Economice Europene. Obiectivele EUROATOM sunt: înfiinţarea unei pieţe comune nelimitată pentru materialele şi produsele nucleare, ale statelor membre; coordonarea cercetărilor ştiinţifice şi a dezvoltării industriei nucleare; aprovizionarea cu materiale fuzionabile. EUROATOM are un caracter supranaţional, dispunând de dreptul de control asupra activităţii statelor membre în domeniul său de activitate, precum şi asupra personalului şi întreprinderilor respective. EUROATOM are o structură organizatorică identică cu cea a CEE şi funcţionează pe baza aceloraşi principii. Din 1961, în cadrul EUROATOM fiinţează un centru de informare şi documentare care dispune, de asemenea, de un centru comun de pregătire a proiectelor de construcţie a centralelor atomoelectrice75.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) – a fost creată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1959, ca o reacţie la înfiinţarea CEE. A început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1960. Iniţial ea grupa şapte state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. De la 1 ianuarie 1961 a devenit membru asociat şi Finlanda, iar în 1973 şi Liechtenstein. Obiectivul urmărit a fost crearea unei zone de comerţ liber şi în acest scop, stabilirea în cadrul zonei a unui sistem vamal uniform prin reduceri succesive, iar în 1970 prin desfiinţarea taxelor vamale dintre statele membre.

După aderarea majorităţii membrilor AELS la UE, cea dintâi şi-a încetat raţiunea de a fi, aşa încât în 1994 s-a realizat unirea acestei organizaţii economice cu comunităţile europene, dând naştere Spaţiului Economic European (SEE) 76.

Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) – a fost înfiinţată recent şi are menirea de a favoriza investiţiile publice şi mai ales private, pentru a permite ţărilor din Europa de est, aflate în perioada de tranziţie, să se adapteze la economia de piaţă. Banca beneficiază de fonduri provenind din depuneri ale ţărilor dezvoltate din Europa, SUA şi Asia, acordând împrumuturi pe termen lung, pe baze comerciale.

Există organisme economice şi pe alte continente, dar au o activitate mult mai restrânsă. Astfel, în America Latină fiinţează Asociaţia Latino - Americană pentru Comerţ Liber şi Asociaţia Latino - Americană de Integrare, înfiinţate prin Tratatul de la Montevideo (1960); în Africa există uniuni vamale şi economice, precum Piaţa Comună a Africii de Vest (1962) şi Consiliul Antantei (1959), iar în Asia s-a înfiinţat în 1966 Consiliul Asiatic pentru Dezvoltare Industrială.

75 Augustin Fuerea, op. cit. p. 77. 76 Ibidem, p. 19.


____________________________________ PARTEA II


TEST DE AUTOEVALUARE

1. Universalitatea unei organizaţii internaţionale interguvernamentale este reprezentată de:

a) numărul şi compoziţia statelor care o compun; b) impunerea regulilor întregii societăţi internaţionale; c) capacitatea de a organiza şi coordona cooperarea în toate

domeniile vieţii internaţionale. R – a+c

2. Ce diferenţiază organizaţiile internaţionale de cooperare faţă de cele de integrare:

a) structura organizatorică; b) caracterul deciziilor luate; c) obiectivele urmărite. R - b

3. NAFTA este o organizaţie internaţională regională cu caracter:

a) poliţie; b) militar; c) economic. R - c

4. Care dintre următoarele instituţii specializate ale ONU, acordă împrumuturi fără dobânda ţărilor în curs de dezvoltare:

a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; b) Societatea Financiară Internaţională; c) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare. R – c

5. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale a devenit instituţie specializată a O.N.U. în:

a. 1947; b. 1944; c. 1966.:

R – a


. ____________________________________________ PARTEA II

Cap. IV. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

CONŢINUT IV.1. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a diferendelor internaţionale IV.2. Competenţa O.N.U. în reglementarea diferendelor IV. 3 Organizaţia Uniunii Africane IV. 4.Oreganizaţia Statelor americane IV.5. Liga Arabă IV. 6. Procedura Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa OBIECTIVE

• Cunoaşterea metodelor şi procedeelor de soluţionare paşnică a diferendelor în problema diferendelor interstatale

• Identificarea compensaţiilor organizaţiilor internaţionale

IV. 1. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a diferendelor internaţionale IV. 1.1. Noţiunea de diferend şi situaţie

Potrivit articolului 34 din Carta O.N.U., Consiliul de Securitate poate

ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Adăugarea situaţiei în contextul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale a fost uneori criticată în doctrină. Dar rezolvarea unei situaţii care nu a ajuns să declanşeze un diferend, creând însă o împrejurare de natură să declanşeze un diferend, trebuie avută în vedere, în scopul de a se lua măsuri ca aceasta să nu aibă o asemenea consecinţă. Pentru menţinerea păcii, reglementarea paşnică trebuie să se aplice şi situaţiei care ar putea declanşa un dezacord între naţiuni sau ar da naştere unui diferend (art. 34 din Cartă). De altfel, situaţiile au, în concepţia Cartei, un caracter similar cu diferendul. În acest sens, art. 1 al. 2 din Cartă prevede, printre altele, că unul dintre scopurile organizaţiei este de a înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o atingere a păcii. Reglementarea paşnică a diferendelor este unanim considerată ca principiu fundamental al dreptului internaţional.

În jurisprudenţa internaţională, diferendul, ca noţiune, a fost definit de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională considerându-l ca o neînţelegere privind o problemă juridică sau, de fapt, un conflict de concepţii juridice sau de interese între două persoane, deosebindu-se de conceptul de situaţie, definit mai sus. Curtea a subliniat că stabilirea existenţei unui diferend internaţional constituie o problemă care poate fi


____________________________________________ PARTEA II


determinată în mod obiectiv, cele două părţi având în mod evident opinii opuse privind problema executării sau neexecutării unor tratate.

Un diferend internaţional se poate naşte nu numai între state, ci şi între state şi organizaţii internaţionale sau între asemenea organizaţii, şi lor aplicându-li-se principiile esenţiale ale soluţionării diferendelor între state.

S-a considerat, uneori, că există o deosebire între diferendele cu caracter juridic şi cele cu caracter politic;dar diferendele internaţionale au întotdeauna un caracter politic, chiar dacă unele dintre ele ar prezenta mai accentuat una dintre aceste caracteristici. Cadrul juridic al reglementării paşnice implică toate izvoarele dreptului internaţional – convenţiile internaţionale, cutumele, principiile generale de drept, - aplicându-se, desigur, cele pertinente pentru tranşarea litigiului, inclusiv, dacă este cazul, aplicarea echităţii, cu condiţia acordului între părţi.

Părţile trebuie să facă eforturi în scopul de a reglementa cu promtitudine diferendele internaţionale dintre ele prin negocieri, anchetă, mediere, arbitraj, reglementare juridică, recurgerea la organisme sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor77.

De asemenea, potrivit Declaraţiei din 1970 privind principiile raporturilor prieteneşti dintre state şi Declaraţiei de la Manila, statele-părţi la diferend trebuie să aplice cu bună credinţă acordurile încheiate între ele. Întrucât recurgerea la forţă, la agresiune, este o crimă internaţională, părţile la un difernd, dacă nu au ajuns la un acord prin unul dintre mijloacele de reglementare a diferendelor enunţate mai sus, trebuie să continue să caute reglementarea diferendului prin alte mijloace asupra cărora au căzut de acord.

Trebuie avut, de asemenea, în vedere că obiectivul esenţial al oricărui proces de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale este tocmai soluţionarea lor definitivă. Chiar în lipsa unui conflict armat, litigiile nerezolvate înrăutăţesc relaţiile dintre state şi împiedică cooperarea lor paşnică, putând fi exploatate de state terţe în scopul de a influenţa politica externă sau internă a statelor aflate în litigiu. Aşa cum dovedeşte conflictul armat din fosta Iugoslavie, un diferend care nu este soluţionat la timp riscă, de cele mai multe ori, să declanşeze un conflict armat, iar recurgerea la forţă complică şi mai mult problemele şi îngreuiază reglementarea lor pe cale paşnică.

Un element extrem de important al declaraţiei de la Manila, este definirea obligaţiei statelor-părţi la un diferend, precum şi statelor terţe de a se abţine de la orice act susceptibil de a agrava situaţia care a generat diferendul.

Sunt încă vii în memoria oamenilor cele două războaie mondiale, distrugerile imense la care au fost supuse numeroase popoare prin pierderile de veţi omeneşti şi de bunuri de toate felurile, împărţirea lumii în

77 Rezoluţia nr. 2625 a Adun`rii Generale a ONU


____________________________________________ PARTEA II


“blocuri” politico-militare opuse, după cel de-al doilea război mondial, precum şi numeroasele conflicte militare din diferite ţări ale lumii. în prezent au loc distrugeri de vieţi şi de bunuri, cauzate de numeroasele conflicte în Europa, Orientul Mijlociu, Africa şi alte părţi ale lumii, care creează tensiuni şi crize în relaţiile internaţionale. Negocierile sistematice şi perseverente, ca şi alte măsuri preventive pentru evitarea conflictelor, se desfăşoară în diverse regiuni ale globului. Unele au succes, altele nu, dar, atât timp cât se negociază, există şanse ca diferendele să fie aplanate, iar altele, incipiente, să fie stopate.

Existenţa noilor mijloace de distrugere în masă, prin dezvoltarea şi răspândirea armelor nucleare, care ameninţă nu numai pacea şi securitatea universală, ci însăşi civilizaţia contemporană, este pledoaria cea mai convingătoare pentru necesitatea fundamentală de a recurge numai la mijloace paşnice pentru rezolvarea oricărui conflict, de a nu-l lăsa să se acutizeze.

Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite între state.

Rezolvarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale se face prin proceduri specifice, în cazurile în care statutele acestor organizaţii prevăd asemenea proceduri. Organizaţiile internaţionale sunt competente să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea părţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă.

În Carta O.N.U.78 sunt enumerate, printre mijloacele de reglementare paşnică şi “recurgerea la organizaţiile regionale”, iar în articolul 52, le este recomandat membrilor O.N.U. “să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate” (alin. 2), iar acesta din urmă să încurajeze “dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale, cu ajutorul unor asemenea acorduri sau organizaţii regionale” (alin. 3)79.

Organizaţiile internaţionale continentale şi regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. să contribuie la soluţionarea paşnică a conflictelor locale, cu obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra acţiunilor întreprinse în acest sens. În general, organizaţiile continentale şi regionale au competenţă generală, exercită funcţii în domeniul apărării păcii şi securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale. Astfel de funcţii intră în competenţa următoarelor organizaţii internaţionale regionale: Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E.), şi altele.

78 Art. 33, Carta O.N.U., 1945. 79 I. Clo]că, op. cit. p. 262.


____________________________________________ PARTEA II


În dezbaterile mondiale s-a demonstrat corelaţia existentă între

acordurile şi organizaţiile regionale şi forumul mondial, care – împreună - formează o construcţie armonioasă dedicată menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, reprezentând un cadru adecvat soluţionării paşnice a diferendelor locale. IV.1. 2. Competenţa organizaţiilor internaţionale în reglementarea paşnică a diferendelor dintre state

Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial,au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite între state.

Rezolvarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale se face prin proceduri specifice, în cazurile în care statele acestor organizaţii prevăd asemenea proceduri. Organizaţiile internaţionale sunt competente să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendului, fie din propria lor iniţiativă.

În Carta O.N.U.80 sunt enumerate, printre mijloacele de reglementare paşnică şi „recurgerea la organizaţiile regionale2, iar în art. 52, le este recomandat membrilor O.N.U. „să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de securitate”(alin. 2), iar acesta din urmă să încurajeze „dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale, cu ajutorul unor asemenea acorduri sau organizaţii regionale” (alin. 3)81

Organizaţiile internaţionale continentale şi regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. să contribuie la soluţionarea paşnică a diferendelor locale, cu obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra acţiunilor întreprinse în acest sens. În general, organizaţiile continentale şi regionale au competenţa generală, de a exercita funcţii în domeniul apărării păcii şi securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale. Astfel de funcţii intră în competenţa următoarelor organizaţii internaţionale regionale: Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E.), şi altele.

În dezbaterile mondiale s-a demonstrat corelaţia existentă între acordurile şi organizaţiile regionale şi forumul mondial, care – împreună – formează o construcţie armonioasă dedicată menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, reprezentând un cadru adecvat soluţionării paşnice a diferendelor locale.

80 Ibidem 81 I. Cloşcă, op. cit. p. 262.


_______________________________________ PARTEA II


IV. 2. Competenţa O.N.U. în reglementarea diferendelor

În cele peste şase decenii de existenţă, organizaţia mondială a parcurs un traseu sinuos, adesea plin de dificultăţi, fiind supusă la numeroase teste de rezistenţă şi confruntată cu modificări dramatice în conjunctura internaţională. Cu toate acestea, este foarte clar că O.N.U. a supravieţuit, şi mai mult chiar, a realizat multe pentru naţiunile lumii. Există aproape unanimitate în a afirma că O.N.U. a soluţionat numeroase conflicte, locale ce e drept, a accelerat procesul cooperării internaţionale şi, la modul general, a marcat noua formă ca şi conţinutul relaţiilor internaţionale. Această apreciere de ansamblu nu exclude însă anumite eşecuri şi neîmpliniri care, în final, impun demararea procesului de reformare a organizaţiei.

Menţinerea păcii şi securităţii în lume este, conform Cartei, principalul domeniu de activitate al O.N.U.

După 1945, prin mijloace aflate la dispoziţia sa, organizaţia a reuşit să creeze condiţii favorabile negocierilor, evitând în acest fel declanşarea unor conflicte care ar fi avut efecte dezastroase. Operaţiunile de menţinere a păcii au fost principala modalitate de acţiune a O.N.U. Prima operaţiune de acest gen a fost organizată în 1948 în Palestina82.

La sfârşitul mileniului doi, O.N.U. are în curs circa 20 de operaţii de menţinere a păcii. O.N.U. a activat intens în sensul facilitării soluţionării pacifice a diferendelor internaţionale. În cei peste 60 de ani de activitate O.N.U. a contribuit la negocierea a peste 180 de soluţii paşnice care au pus capăt unor pericole reale de război sau chiar a unor conflicte deschise.

Organizaţia internaţională a fost prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul irakiano-iranian, retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvador, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului etc.83.

Activitatea O.N.U. depinde foarte mult de gradul de înţelegere, de conştientizare a gravităţii problemelor de către statele membre.

În general, preocupările pentru atingerea obiectivelor în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale sunt realizate de două dintre organele principale ale O.N.U.: Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate.

Adunarea Generală - este organul care studiază principiile de cooperare a statelor, chestiunile care pot constitui ameninţări ale păcii, poate face recomandări cu privire la menţinerea păcii. Adunarea Generală fiind organ de dezbatere nu adoptă măsuri practice.

Un rol aparte îl are Consiliul de Securitate, competent să adopte măsuri necesare asupra celor vinovaţi. Consiliul de Securitate ia măsuri

82 Alte cazuri de notorietate pot fi; operaţiunile organizate în Kashmir, Congo, Cipru, Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bosnia-Herţegovina,, Kosovo etc. 83 http/www.marcela rad.ro.


____________________________________________ PARTEA II


care se pot aplica cu forţa. El poate trimite misiuni de observare şi comisii de anchetă care pot întocmi o serie de rapoarte.

În unele cazuri Consiliul de Securitate poate adopta decizii privind aplicarea forţei armate în vederea desfăşurării operaţiilor pentru menţinerea păcii. Aceste operaţii au anumite trăsături caracteristice:

• au caracter consensual; • statul pe teritoriul căruia sunt trimise forţele armate este de

acord cu aceste operaţii pentru menţinerea păcii. Sunt de acord cu aceste şi cei care pun la dispoziţie forţe armate, şi cei cărora Consiliul le-a recomandat să înceteze ostilitatea.

• operaţiile de menţinere a păcii au un caracter necoercitiv; • aceste operaţii au un caracter conservator – deoarece se

păstrează situaţia pe care o găsesc acolo. Activitatea O.N.U. privind menţinerea păcii presupune şi unele

activităţi umanitare la care participă şi persoanele civile. IV. 2.1. Consiliul de Securitate

Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia părţilor într-un diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să-l soluţioneze, să îl supună Consiliului de Securitate, care fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond în vederea rezolvării diferendului84.

Poziţia şi rolul deosebit, rezervat acestui organ în structura organizaţiei mondiale sunt relevate de compunerea sa, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită.

Modalitatea de compunere a Consiliului de Securitate răspunde în principal la două cerinţe: - se limitează la un număr restrâns de membri; - trebuie să includă în componenţa sa marele puteri aliate în cel de-al doilea război mondial.

Membrii Consiliului de Securitate se grupează în două mari categorii: membrii permanenţi şi cei nepermanenţi. Aşadar, acest organ este compus din 15 membri (5 sunt membri permanenţi şi 10 – nepermanenţi85). Compoziţia Consiliului de Securitate trebuie să răspundă unei repartiţii geografice echitabile.

Activitatea Consiliului de Securitate se desfăşoară permanent, el se întruneşte nu pentru perioade determinate ci ori de câte ori este necesar. Pentru aceasta, fiecare stat membru al Consiliului desemnează câte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei mondiale86.

84 http/www.marcela rad.ro. 85 Membrii nepermanenţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani de către Adunarea Generală a O.N.U.. 86 Aceasta este de regulă, Şeful misiunii permanente a statului respectiv pe lângă O.N.U.


____________________________________________ PARTEA II


Consiliul se convocă de către preşedintele acestuia87 la cererea

oricărui stat membru al O.N.U., sau orice alt stat care nu este membru al organizaţiei cu condiţia ca acesta să fie parte la diferendul ce-l supune dezbaterii Consiliului şi să declare expres că va accepta obligaţia de reglementare paşnică prevăzută de Cartă.

Potrivit Cartei (art. 27) fiecare membru al Consiliului dispune de un vot. Toate hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de 9 voturi. Se introduce însă o importantă distincţie între problemele de procedură şi toate celelalte probleme.

În primul caz, hotărârile se pot adopta chiar cu votul afirmativ a 9 membri nepermanenţi ai Consiliului. În toate celelalte probleme (probleme de fond), Carta prevede că votul afirmativ a minim 9 membri trebuie să cuprindă şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului.

Fiecare membru permanent are drept de veto – drept ce le oferă posibilitatea să blocheze, atunci când interesele lor sunt implicate, orice hotărâre a Consiliului, inclusiv acţiunile privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În temeiul art. 24 al Cartei, aceasta conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele acestuia urmăresc să prevină izbucnirea unor conflicte, să intervină, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, să dezamorseze crizele internaţionale. În acest cadru atribuţiile Consiliului sunt grupate în Cartă în trei capitole distincte:

• Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;

• Capitolul VII – atribuţii în cazul unor ameninţări împotriva păcii, încălcări ale păcii şi acte de agresiune care impun măsuri de constrângere, cu sau fără folosirea forţelor armate;

• Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre O.N.U. şi organizaţiile ori acordurile regionale, având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită regiune88.

În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul de Securitate poate să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze prin unul din mijloacele paşnice de rezolvare a conflictelor, prevăzute în art. 33 din

87 Preşedinţia lucrărilor se asigură prin rotaţie, câte o lună de către fiecare stat membru al consiliului. 88 R. Miga Beşteliu, op. cit.p. 187.


__________________________________________________ PARTEA II


Carta ONU, să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend. Concluziile anchetei, întreprinse de un organ subsidiar al Consiliului - o comisie89, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine, să recomande părţilor la un diferend procedura sau metoda de soluţionare ţinând seama de natura diferendului, sau, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete90.

În practica Consiliului de Securitate s-a dezvoltat mecanismul de intervenţie pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cunoscut sub denumirea de operaţii de menţinere a păcii. Astfel, Secretarul general al O.N.U. , în documentul ”Agenda pentru pace’ (1992), identifică următoarele categorii de activităţi şi tipuri de operaţii pentru menţinerea păcii:

diplomaţia preventivă - care vizează evitarea apariţiei unor diferende, prin măsuri sub incidenţa Capitolului VI din Cartă;

restabilirea păcii (peace-making) – care intervine după declanşarea unui diferend şi urmăreşte folosirea procedurilor de reglementare paşnică a diferendelor prevăzute în Capitolul VI (art. 33);

menţinerea păcii (peace-keeping) – presupune şi o acţiune militară coercitivă;

consolidarea păcii (peace building) – constă în acţiuni ulterioare încetării ostilităţilor şi urmăreşte, cu precădere, edificarea unor structuri interne în măsură să asigure menţinerea soluţiilor politice a conflictului91.

IV. 3. Uniunea Africană Odată cu înfiinţarea la 21-25 mai 1963 a Organizaţiei Unităţii Africane, s-a creat cea mai puternică structură de pace pe continentul african. Principalele direcţii de acţiune ale OUA vizau întărirea unităţii şi solidarităţii statelor africane şi malgaşe; coordonarea şi intensificarea cooperării şi a eforturilor pentru a oferi popoarelor Africii condiţii mai bune de existenţă, de garantare a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale. Lupta pentru abolirea tuturor formelor de colonialism din Africa, anima toate cele 30 de state fondatoare. Cu toate acestea, existau conflicte teritoriale, etnice şi religioase latente sau în emergenţă, care au tulburat frecvent starea de securitate a continentului.

89 Această Comisie este formată din reprezentanţi ai statelor ori din personalităţi independente. 90 R. Miga Beşteliu,op. cit. p. 188 91 R.Miga Beşteliu,op. cit.p. 191.


____________________________________________ PARTEA II


Situând la baza activităţii sale rezolvarea paşnică a diferendelor interstatale, OUA a dat expresie voinţei statelor membre de a recurge la mijloace paşnice în soluţionarea problemelor litigioase.

În acest scop, din structura instituţională a organizaţiei, făcea parte Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj92.

Comisia era formată din 21 de membri aleşi de Adunarea şefilor de state, pentru un mandat de 5 ani.

Sistemul de reglementare paşnică a diferendelor dintre statele membre ale OUA să baza pe o selectare a procedurilor manifestând preferinţă pentru mijloacele diplomatice, excluzând justiţia internaţională. Preferinţa statelor africane a mers spre negocierile diplomatice desfăşurate în cadrul unor Comisii ad-hoc, alcătuite din şefii de state neimplicate în diferend93.

Pe linia acestei preocupări se înscriu contribuţiile pozitive înregistrate de OUA în aplanarea unor conflicte de frontieră precum cele dintre Algeria şi Maroc, a unor litigii teritoriale dintre Somalia şi Etiopia sau dintre Somalia şi Kenia.

După reorganizarea realizată în anul 2002 sub forma Uniunii Africane au apărut alte structuri şi instituţii.

Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj dispărând, a fost înlocuită de Consiliul pentru Pace şi Securitate, înfiinţat cu ocazia Summitului de la Lusaka, în 2001.

Consiliul are în componenţă 15 membri, responsabili cu monitorizarea şi intervenţia în conflicte, având la dispoziţie Forţele Africane, un corp de armată multinaţional.

Această instituţie este similară cu Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite94.

Consiliul a intrat în funcţiune la 26 decembrie 2003, după ratificarea Protocolului cu privire la Consiliului pentru Pace şi Securitate.

În martie 2004 au fost numiţi cei 15 membri şi s-au stabilit procedurile de lucru.

De la constituire, Consiliul s-a reunit de mai multe ori, dedicându-se găsirii de soluţii pentru opt conflicte de pe continentul african, estimate a fi mai grave .

92 Comisia a fost constituită în baza Protocolului Comisiei de mediere, conciliere şi arbitraj, adoptat la 21 iulie 1964 la Cairo. 93 I. Cloşcă, op. cit. p. 268. 94 T. Frunzeti, Globalizarea securităţii,ed. Militară, Bucureşti 2006, p. 317


_______________________________________

PARTEA II Cap. IV. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL

ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE IV. 4. Organizaţia Statelor Americane

Preocuparea statelor americane de a-şi constitui o organizaţie proprie îşi are rădăcini în lupta popoarelor latino-americane pentru independenţă. Cu această ocazie, au fost înfiinţate numeroase organizaţii care aveau ca obiective principale solidaritatea popoarelor latino - americane în lupta pentru libertate şi progres, pentru apărarea intereselor lor comune.

În anul 1948, la Bogota, este adoptată Carta Organizaţiei Statelor Americane (cunoscută şi sub denumirea de Carta de la Bogota), dând naştere Organizaţiei Statelor Americane – creată în scopul “asigurării păcii şi echităţii, întăririi solidarităţii şi colaborării lor pentru apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei lor95 ”.

Importante garanţii pentru menţinerea păcii şi dezvoltării unor relaţii paşnice în regiune şi întreaga lume, sunt conferite de o serie de norme şi principii stipulate de Carta O.S.A.

Astfel, Carta precizează că: statele sunt egale din punct de vedere juridic, drepturile acestora fiind independente de forţa de care dispune respectivul stat; drepturile ce sunt conferite fiecărui stat membru, pentru apărarea şi dezvoltarea existenţei sale nu-l îndreptăţeşte să săvârşească acte inechitabile împotriva altor state; respectarea şi îndeplinirea cu bună credinţă a tratatelor constituie norme de dezvoltare a relaţiilor paşnice dintre state; nici un stat nu poate folosi sau stimula măsuri de constrângere cu caracter economic sau politic cu scopul de a influenţa voinţa suverană a altui stat şi de a obţine avantaje din acestea; statele americane se obligă ca în relaţiile lor internaţionale să nu recurgă la forţă, cu excepţia cazurilor de apărare legitimă. Statele membre ale O.S.A. au hotărât ca toate diferendele ce apar între statele americane să fie soluţionate prin proceduri paşnice. În acelaşi timp, statele americane au căzut de acord asupra unui sistem de măsuri de securitate colectivă. În acest sens, prin Cartă, ele au hotărât să considere orice agresiune a unui stat împotriva inviolabilităţii şi integrităţii teritoriale, sau împotriva suveranităţii sau independenţei politice a unui stat american, ca un act de agresiune împotriva tuturor celorlalte state americane şi să întreprindă măsurile ce se impun în consecinţă96.

Ca expresie a voinţei lor de a da eficienţă măsurilor de securitate colectivă, statele americane au adoptat Tratatul Interamerican de Asistenţă Mutuală, semnat la Conferinţa de la Rio de Janeiro în anul 194797.

95 Carta O.S.A., art. 1. 96 D. Mazilu, op. cit. p. 279. 97 Pactul de la Rio poate fi considerat ca fiind echivalent cu prevederile Cartei O.N.U. privind acţiunile în caz de ameninţare a păcii, de încălcări a păcii şi de acte de agresiune.


Potrivit Cartei O.S.A., sunt membre ale organizaţiei toate statele americane care o ratifică. În organizaţie poate intra, după ratificare, orice entitate politică nouă care ia naştere din unirea mai multor state membre. ____________________________________________


ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Orice alt stat american independent care doreşte să devină membru al organizaţiei trebuie să comunice aceasta, printr-o notă adresată Secretarului general, în care să specifice că este dispus să accepte obligaţiile pe care le presupune calitatea de membru.

O.S.A. cuprinde în structura sa următoarele organisme: Adunarea Generală - este organul suprem al organizaţiei, care

hotărăşte activitatea şi politica generală, determină structura şi funcţiile celorlalte organe ale O.S.A ş.a.;

Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe – reprezintă un organ ce are în competenţa sa analiza problemelor cu

caracter urgent, de interes comun statelor americane. Pentru a da avize organului consultativ, în problemele de colaborare militară care pot să apară în legătură cu aplicarea tratatelor speciale existente în probleme de securitate colectivă, a fost creat Comitetul consultativ de apărare. Acest Comitet este format din reprezentanţii militari superiori ai statelor americane care iau parte la Consfătuirea Consultativă.

Consiliile; Comitetul juridic interamerican; Conferinţele specializate.

Atribuţii importante în menţinerea păcii şi securităţii au fost stipulate de către statele membre în sarcina Consiliului permanent98- care se ocupă, în limitele Cartei şi a acordurilor interamericane, de orice problemă dată în sarcină de către Adunarea Generală sau de Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe99.

Părţile într-un diferend au posibilitatea să apeleze la Consiliul permanent pentru a obţine bunele sale oficii – caz în care Consiliul are competenţă de a recomanda procedurile considerate adecvate în rezolvarea paşnică a diferendului.

În cadrul O.S.A., mecanismul de reglementare paşnică a diferendelor este foarte detaliat, fapt ce oglindeşte preocuparea constantă şi îndelungată a statelor respective pentru această instituţie. În afară de Carta O.S.A. care conţine un capitol special – al IV-lea – consacrat acestei probleme, statele respective au adoptat în anul 1948 un tratat special consacrat reglementării paşnice. O caracteristică a Cartei O.S.A. şi a Tratatului de reglementare paşnică se particularizează prin faptul că pun un accent special pe procedurile diplomatice (mai ales pe tratative, bune oficii şi mediere). Rădăcini adânci a prins în acest continent, arbitrajul

98 Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui membru numit special, de către Guvernul respectiv, cu grad de ambasador sau de câte un reprezentant interimar, precum şi reprezentanţii supleanţi şi consultanţi, după cum consideră necesar Guvernul respectiv. 99 D. Mazilu, op. cit., p. 282.


internaţional, căruia i s-au adus unele inovaţii, conferindu-i-se caracterul unui mijloc principal şi obligatoriu de reglementare, iar Curţii de Justiţie i-

____________________________________________ PARTEA II


au atribuit dreptul de a reglementa atât diferendele juridice cât şi

cele politice100. O.S.A., ca şi multe alte structuri similare, este organizată de state

suverane care se găsesc în proximitate geografică, cu interese comune în regiune şi a cărei funcţie principală constă în soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor între membrii săi, aducând o contribuţie importantă la menţinerea şi consolidarea păcii. IV. 5. Liga Arabă

Înfiinţarea Ligii Arabe, ca organism de cooperare şi apărare a intereselor statelor membre, a avut loc în cadrul Conferinţei statelor arabe de la Cairo din 1945, la care au luat parte Egiptul, Siria, Libanul, Irakul, Arabia Saudită şi Yemenul.

Liga se compune din state arabe independente care se pronunţă şi acţionează pentru realizarea scopurilor şi principiilor convenite şi pentru îndeplinirea obiectivelor stipulate în pact101. Orice stat arab independent poate să devină membru al Ligii în baza procedurilor prevăzute în pact102.

Liga are ca scopuri principale să asigure relaţii mai strânse între statele membre şi să coordoneze acţiunile lor politice în vederea unei colaborări intense între ele pentru salvgardarea independenţei şi suveranităţii lor, preocupându-se de toate problemele referitoare la statele arabe şi intereselor lor103. Totodată, această structură regională este marcată de preocuparea de apărare a intereselor comune a statelor membre împotriva oricăror acte de agresiune, pentru menţinerea şi consolidarea păcii.

Cel mai important organ al Ligii, care are cele mai largi atribute în soluţionarea diferendelor şi, implicit, în promovarea şi menţinerea unor relaţii paşnice în regiune, este Consiliul104. Acesta este compus din reprezentanţii statelor membre. Consiliul este conceput ca organ de analiză a tuturor problemelor Ligii, şi în general, a chestiunilor de interes major pentru ţările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluţionare a lor. În acelaşi timp, Consiliul are sarcina de a stabili modalităţile prin care Liga va colabora cu organizaţiile internaţionale pentru a asigura pacea şi securitatea. 100 I. Cloşcă,op. cit. p. 267. 101 D. Mazilu, op. cit.p. 271. 102 Cererea – depusă Secretariatului general al Ligii – este supusă Consiliului la prima reuniune a acestuia. 103 D. Mazilu, op. cit. p. 272. 104 Consiliul se reuneşte în sesiuni ordinare de 2 ori pe an, în lunile martie şi octombrie iar în sesiuni extraordinare la cererea a 2 membri, de fiecare dată când împrejurările o cer.


În cazul în care, statele litigante recurg la Consiliu pentru reglementarea unor diferende, pactul stipulează că hotărârile Consiliului sunt obligatorii şi executorii în acest sens.

Celelalte organe componente ale Ligii sunt: ____________________________________________



Secretariatul – organ care are atribuţii în pregătirea proiectului de

buget al Ligii; Comitetul politic; Comitetul militar; Comitetul financiar-economic; Comitetul cultural; Comitetul economic superior.

Garanţii majore pentru menţinerea şi consolidarea unor relaţii

paşnice între statele din regiune, pentru promovarea colaborării şi înţelegerii între acestea, constituie împuternicirea Consiliului să intervină şi să dea soluţii obligatorii şi executorii precum şi respingerea forţei în cazul unui diferend. O altă importantă garanţie a păcii o constituie asumarea angajamentului fiecărui stat membru să respecte regimul politic existent în celelalte state membre, considerându-l un drept exclusiv al statului respectiv.

În general, în Pactul Ligii arabe reglementarea paşnică a diferendelor este mai palid reprezentată. În baza Pactului, statele membre nu au obligaţia de a căuta o soluţie diferendului, într-o perioadă de timp, fapt ce creează posibilitatea menţinerii unor diferende nerezolvate vreme îndelungată105.

În practică, statele arabe au recurs mai des, pentru soluţionarea diferendelor politice – la tratative diplomatice, mediere şi bunele oficii. Tratativele, ca principal mijloc alături de mediere au jucat un rol important atât în cadrul Ligii cât şi în afara ei, în soluţionarea unor diferende dintre state şi chiar dintre state şi organizaţii politice (Iordania şi O.E.P. în 1970).

Pe parcursul anilor, Liga şi-a dezvoltat şi perfecţionat continuu activitatea, acţionând pentru menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii de cooperare şi înţelegere nu numai între statele din regiune, ci şi cu celelalte state ale lumii contribuind la menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii internaţionale106.

IV. 6. Procedurile Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa

În Europa funcţionează un număr important de organizaţii regionale. În linii generale, fiecare dintre ele îşi aduce aportul la evoluţia progresistă a elementelor sociale, structurale care corespund diplomaţiei preventive pe termen lung.

105 I. Clo]că, op. cit. p. 268. 106 D. Mazilu,op. cit.p. 274.


Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa reprezintă o structură regională de pace care îşi câştigă treptat statutul de organism permanent al securităţii în Europa. La început, C.S.C.E. a reprezentat un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi negociere, ____________________________________________


ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE fără structuri permanente, care încearcă să organizeze destinderea pe continent.

Documentul fundamental care consacra concepţia şi modalităţile în care înţeleg statele europene să acţioneze pentru menţinerea păcii şi securităţii pe continent şi în lume, este Actul final semnat de statele membre ale C.S.C.E. la 30 iulie 1975, în capitala Finlandei- Helsinki107. Actul final de la Helsinki reprezintă un document în care sunt stabilite:

- principiile fundamentale, destinate să stea la baza relaţiilor dintre state;

- măsuri de creştere a încrederii în domeniul militar; - hotărârea statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea

unei metode general acceptate pentru reglementarea paşnică a disputelor;

- măsuri privind respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- o bază de cooperare în domeniul economic, cultural, al ştiinţei şi tehnologiei. Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotărât continuarea şi

aprofundarea procesului C.S.C.E. În acest scop, a funcţionat până în 1990, sub forma unor reuniuni şi conferinţe, stabilind o serie de norme şi angajamente şi analizând periodic felul cum sunt implementate acestea.

În 1994 se produce schimbarea C.S.C.E. în O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) – care este reprezentată ca o continuare şi dezvoltare a mijloacelor C.S.C.E. în materie de prevenire a conflictelor.

Astăzi, O.S.C.E. este o organizaţie paneuropeană de securitate care include toate statele europene108, S.U.A. Canada şi fostele republici sovietice din Asia Centrală. Această organizaţie este concepută pentru a servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict în Europa.

Statele membre ale O.S.C.E. – ca expresie a hotărârii lor de a acţiona pentru promovarea păcii şi întăririi securităţii în Europa – au convenit: de a se abţine de la folosirea forţei sau ameninţării cu forţa în relaţiile lor cu alte state; să ia măsuri efective în vederea dezarmării generale şi totale; să depună toate eforturile pentru a reglementa în mod exclusiv prin mijloace paşnice orice diferend dintre ele109 ş.a.

107 Ibidem. 108 O.S.C.E. cuprinde 54 de state membre plus Iugoslavia – care a fost suspendată în 1992. 109 D. Mazilu, op. cit. p. 259.


Regulile de bază pe care se sprijină activitatea O.S.C.E. sunt egalitatea membrilor şi consensul în adoptarea deciziilor. O.S.C.E. cuprinde în structura sa următoarele instituţii:

____________________________________________ PARTEA II


Consiliul permanent – format din reprezentanţii statelor membre ale

organizaţiei. Consiliul se reuneşte săptămânal la Viena, pentru a dezbate şi lua decizii în toate domeniile aferente O.S.C.E.

Consiliul superior – dezbate periodic aspecte de natură politică; Consiliul ministerial – reprezintă reuniunea miniştrilor de externe; Preşedintele în exerciţiu al O.S.C.E. – respectiv, ministrul de

externe a ţării desemnate, asistat de precedentul şi următorul; deţine întreaga responsabilitate a activităţii executive a organizaţiei;

Secretarul general al O.S.C.E. – acţionează în calitate de reprezentant al preşedintelui în exerciţiu, pe care îl sprijină în toate activităţile destinate să ducă la îndeplinirea obiectivelor O.S.C.E. Secretariatul mai include: Centrul de prevenire a conflictelor,

Departamentul de administrare şi operaţiuni, Coordonatorul activităţilor O.S.C.E. în domeniul economic şi al mediului. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – joacă un

rol important în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea de instituţii naţionale electorale sau de apărare a drepturilor menţionate.

Înaltul Comisar pentru Minoritatea Naţională - are un rol însemnat în semnalarea în timp şi prevenirea conflictelor interetnice, iar prin recomandări şi rapoarte, încurajează menţinerea unei politici a nonconfruntării.

Adunarea Parlamentară - alcătuită din 300 de reprezentanţi ai tuturor statelor membre, îşi desfăşoară sesiunea anuală în luna iulie; dezbate teme de larg interes şi adoptă rezoluţii şi recomandări specifice profilului O.S.C.E.

Curtea de Conciliere şi Arbitraj – prin care statele semnatare ale convenţiei, vor supune atenţiei o problemă divergentă, urmând ca aceasta să fie reglementată de Tribunalul de Arbitraj sau Comisia de Conciliere. O.S.C.E. şi-a stabilit următoarele priorităţi: consolidarea valorilor

comune ale statelor membre şi ajutarea lor în constituirea societăţii civile democratice, bazate pe supremaţia legii; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi readucerea păcii în zonele de conflict; surmontarea unor deficite ale stării de securitate a statelor membre şi prevenirea unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

Organizaţia dispune de anumite instrumente în realizarea scopurilor sale, şi anume: misiunile de informare a raportorilor O.S.C.E.; misiunile sau alte activităţi similare în teren – ca instrument principal pentru prevenirea pe termen lung a conflictelor, managementul crizelor, rezolvarea conflictelor şi revenirea la normalitate; reprezentanţii personali ai preşedintelui executiv desemnaţi a-l asista în rezolvarea unor situaţii


survenite în diverse regiuni; grupuri de conducere – pentru îndeplinirea unor misiuni sau sarcini concrete în domeniul prevenirii conflictelor; mecanisme pentru soluţionarea paşnică a diferendelor; acţiuni de menţinere a păcii.

____________________________________________



Structurile de pace şi securitate ce vizează menţinerea păcii şi întărirea securităţii pe continent, nu sunt îndreptate împotriva nici unui stat sau continent şi trebuie să aducă o importantă contribuţie la pacea şi securitatea mondială. De asemenea, s-a demonstrat că această organizaţie constituie un pas important în eforturile omenirii de a aduce puţină ordine şi raţiune în viaţa internaţională110.

O.S.C.E., ca organizaţie înfiinţată cu scopul conjugării eforturilor în vederea asigurării păcii, securităţii şi cooperării pe continentul european, constituie un exemplu de organizaţie continentală care a elaborat mai multe sisteme de soluţionare paşnică a diferendelor, bazate pe următoarele principii:

să se aplice (proceduriel0 litigiilor nereglementate pe căi diplomatice, ceea ce presupune acceptarea recurgerii la o instanţă terţă;

noile sisteme au un caracter subsidiar celor deja existente. Cele patru proceduri, elaborate în cursul negocierilor din anii 1991

şi 1992 sunt următoarele: IV. 6.1. Procedura de la La Valetta

Procedura de la La Valetta este expresia documentului cu acelaşi

nume, adoptat în capitala Maltei în anul 1991 la uniunea experţilor asupra soluţionării paşnice a diferendelor. Documentul stabileşte un mecanism bazat pe intervenţia terţilor, la care pot recurge statele membre ale OSCE, în vederea soluţionări unui dferend (ex. diferendul moldo –nistrean pentru soluţionarea căruia sunt implicate Ucraina şi Federaţia Rusă).

Procedura are un caracter facultativ, în sensul că statele nu sunt obligate să recurgă la mecanismele prevăzute de această procedură.

Diferendele pe care părţile au încercat să le reglementeze prin consultări sau negocieri, cele pentru care există căi de regelemetare convenite, precum şi diferendele referitoare la suveranitate, integritate teritorială şi apărare naţională, nu cad sub incidenţa procedurii de la La Valettaa.

IV. 6. 2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E.

Convenţia privind concilierea şi arbitrajul a fost adoptată la

reuniunea Consiliului O.S.C.E. de la Stockholm, din decembrie 1992, şi a intrat în vigoare în luna mai 1995 ca urmare a ratificării sale de către cel puţin 12 state participante.

110 D. Mazilu, op. cit.p. 266.


Elaborarea acestora a avut la bază propunerea franco-germană prezentată la reuniunea de la Praga a Consiliului miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale O.S.C.E. Ea viza stabilirea în cadrul organizaţiei a unei Curţi europene de conciliere şi Arbitraj, având în compunere o Comisie de Conciliere şi un Tribunal arbitral. ____________________________________________



Caracteristic noii convenţii este caracterul subsidiar, cele două proceduri neputând fi declarate – în vederea soluţionării unui diferend, dacă a fost pus în mişcare sau s-a pronunţat deja un alt sistem ori mecanism jurisdicţional de soluţionare, exterior Convenţiei cât şi pentru diferendele în legătură cu cel care părţile au acceptat deja să caute o soluţie.

Organizarea Curţii de Conciliere şi Arbitraj Curtea se compune dintr-un număr de conciliatori şi arbitri, determinat de numărul statelor părţi la Convenţie. Fiecare stat parte desemnează doi conciliatori (dintre care unul poate avea naţionalitatea altui stat), pentru un mandat de 6 ani, reînnoibil. Situaţia este identică în cazul arbitrilor, fiecare parte contractantă putând desemna un arbitru şi un arbitru supleant pentru aceeaşi durată de timp, unul dintre ei putând avea naţionalitatea altui stat.

Conciliatorii şi arbitrii formează două de categorii colegii; cel al conciliatorilor şi colegiul arbitrilor care, reunite, aleg preşedintele Biroului Curţii. Fiecare colegiu alege din rândurile sale câte doi membrii ai acestui birou, în acelaşi mod fiind aleşi şi cei patru membrii supleanţi.

Competentele cu care este investită Curtea vizează: adoptarea propriului regulament; alegerea Biroului Curţii; desemnarea grefierului.

Elementele de permanenţă ale acestui nou mecanism instituţional sunt: Biroul, Grefa, şi sediul fixat prin Convenţia de la Geneva.

Procedura de Conciliere Procedura de conciliere este obligatorie. Atunci când între state

părţi la Convenţie apare un diferend şi acesta nu a putut fi rezolvat prin negociere sau alte modalităţi oricare din părţi poate să declanşeze unilateral această procedură, adresându-se în acest sens grefierului Curţii cu o cerere pentru constituirea unei comisii de conciliere.

Competenţa comisiei se exercită doar asupra diferendului pe care este chemată să-l soluţioneze, iar în baza existenţei unui acord special procedura de conciliere poate fi aplicabilă şi diferendelor dintre statele membre ale O.S.C.E., nesemnatare ale Convenţiei de conciliere şi arbitraj.

Examinarea diferendului de către Comisia de Conciliere se poate încheia prin semnarea de către părţi a unui rezumat al concluziilor sale, atunci când soluţia propusă este acceptată, sau a unui raport final, atunci când părţile nu se pronunţă imediat asupra acceptării soluţiei. Raportul Comisiei de Conciliere nu este obligatoriu, motiv pentru care concluziile finale sunt trase de consiliul OSCE, care are prerogativa de a folosi mijloacele de presiune de care dispune, mai puţin cele coercitive.

Arbitrajul Recurgerea la procedura arbitrală poate avea la bază fie un

compromis încheiat între părţi pentru a supune un diferend acestei modalităţi de soluţionare, fie o declaraţie unilaterală făcută în prealabil de


părţile la diferend. Declaraţiile unilaterale oferă statelor posibilitatea de a exclude din competenţa Tribunalului arbitral diferendele ar căror obiect îl constituie suveranitatea teritorială, apărarea şi independenţa naţională.

____________________________________________ PARTEA II


Procedura arbitrală se desfăşoară conform principiilor clasice ale

contradictialităţii şi egalităţii părţilor, în cadrul unui proces în două faze-scrisă şi orală.

Sentinţa tribunalului arbitral este definitivă şi obligatorie. ea trebuie să exprime opinia majorităţii arbitrilor, iar arbitri aflaţi în minoritate pot să alăture sentinţei opiniile lor separate.

Un aspect al procedurii de arbitraj este dreptul la intervenţie, de care dispune orice stat membru al C.S.C.E. şi în baza căruia statul este autorizat să intervină într-o procedură de arbitraj dacă “consideră că are un interes juridic deosebit, care ar putea fi afectat de hotărârea tribunalului” şi dacă “dovedeşte existenţa unui asemenea interes”. Decizia privind primirea cererii de intervenţie aparţine Tribunalului arbitral.

Revizuirea sentinţei arbitrare se referă doar la cazurile în care se descoperă un fapt nou de natură să aibă o influenţă decisivă asupra sentinţei şi care nu a fost cunoscut Tribunalului sau părţilor. IV. 6.3. Dispoziţii privind o comisie de conciliere a O.S.C.E.

Documentul cu acest titlu adoptat, de asemenea, de reuniunea de

la Stockhlom din decembrie 1992 a Consiliului miniştrilor de externe ai ţărilor C.S.C.E., a avut la bază propunerea Marii Britanii de a “completa” procedura de la La Valetta dar şi ca o alternativă la procedura de conciliere instituită de Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E., mai ales pentru statele care nu sunt părţi la această convenţie.

Un litigiu între statele membre ale O.S.C.E. poate fi supus reglementării prin această procedură dacă statele convin astfel. Iniţierea procedurii se poate face şi unilateral, de către un stat, dacă această procedură a fost acceptată, în prealabil, prin declaraţii unilaterale, reciproce, ale statelor interesate.

Această procedură se aplică numai diferendelor opunând două state.

Comisia de conciliere nu este un organism permanent, ea instituindu-se pentru fiecare litigiu aparte.

IV. 6. 4. Dispoziţii privind concilierea dirijată

Documentul respectiv a fost prezentat şi susţinut de S.U.A. În fapt, el nu instituie o nouă cale de reglementare paşnică a diferendelor, ci trimite părţile unui diferend fie să urmeze o procedură de conciliere bazată pe propunerea britanică, fie să urmeze procedura de conciliere prevăzută în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul C.S.C.E., atunci când


litigiul intervine între două state părţi la această convenţie. Şi acest document este aplicabil numai litigiilor opunând două părţi.

Eficienţa concilierii dirijate se bazează pe autoritatea de ansamblu a O.S.C.E.: Consiliul miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor membre O.S.C.E sau Comitetul înalţilor funcţionari pot dirija părţile la un diferend ____________________________________________


ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE de a recurge la conciliere, fără ca acestea să se poată opune. În plus, două părţi în litigiu nu pot scăpa nici intervenţiei unor state terţe, în sensul presiunii de a supune litigiul concilierii, în cazurile în care respectivele state terţe au sprijinul celor două organe O.S.C.E. (Consiliul miniştrilor şi Comitetul înalţilor funcţionari).

În ce priveşte aplicabilitatea acestei proceduri, este de notat că dispoziţiile concilierii dirijate nu sunt aplicabile atunci când părţile în litigiu s-au înţeles să recurgă la un mijloc de reglementare în afara O.S.C.E. sau au decis să sustragă unilateral litigiul de sub incidenţa acestei proceduri, pe considerentul că el priveşte integritatea teritorială, suveranitatea, apărarea naţională, spaţiile maritime sau aeriene.

* * *

Se consideră că rolul organismelor regionale este mai semnificativ

în soluţionarea diferendelor locale, deoarece acestea pot cunoaşte mai bine atât situaţia diferendului (faptul generator, vechimea, soluţiile anterioare), cât şi poziţia părţilor: supunerea unor diferende organismelor regionale nu afectează însă, în nici un fel, competenţa Consiliului de Securitate al O.N.U. de a se ocupa de orice litigiu, ca organ care are ca principală răspundere – menţinerea păcii şi securităţii internaţionale111.

111 I. Apostu, Gh. Arat, op. cit. p. 145.


____________________________________________


ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE Test de autoevaluare

1. Măsurile O.N.U. de menţinere a păcii au următoarele caracteristici:

a) sunt consensuale, conservatoare, necoercitive; b) sunt neconsensuale, coercitive, au statut de ocupant; c) sunt conservatoare, coercitive, beligerante. R – a

2. În cadrul Organizaţiei Unităţii Africane gestionarea şi soluţionarea paşnică a diferendelor revine:

a) Adunării Şefilor de state şi de guverne; b) Consiliul pentru pace şi securitate; c) Consiliul Miniştrilor. R – b

3. Care dintre următoarele proceduri de reglementare paşnică a diferendelor în cadrul O.S.A. are caracter obligatoriu:

a) tratative şi mediere b) bune oficii; c) arbitraj. R - c

4. Hotărârile cărui organism de conducere a Ligii Arabe, sunt obligatorii şi executorii:

a) Comitetul politic; b) Secretariatul Ligii; c) Consiliului. R – c

5. În care dintre procedurile OSCE parţiale dintr-un diferend nu se pot opune dirijării de către organismele de conducere:

a) Procedura de la La Valetta; b) Concilierea dirijată; c) Comisia de Conciliere. R – b


__________________________________________

PARTEA II Cap. V. CONTRIBUŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE LA

DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL CONŢINUT V.1. Locul actelor adoptate de organizaţiile internaţionale între izvoarele dreptului internaţional V.2. Valoarea normativă a actelor elaborate în cadrul organizaţiilor internaţionale V. 3 Activităţi de control şi supraveghere a respectării normelor de drept internaţional OBIECTIVE

• Cunoaşterea contribuţiei organizaţiilor internaţionale la dezvoltarea dreptului internaţional contemporan.

• Identificarea şi recunoaşterea mecanismelor prin care organizaţiile internaţionale controlează respectarea şi aplicarea normelor de drept internaţional.

V.1. Locul actelor adoptate de organizaţiile internaţionale între izvoarele dreptului internaţional

După criteriul importanţei lor în apariţie şi consolidarea normelor,

izvoarelor de drept internaţional se împart în: a) izvoare principale – tratatul internaţional şi cutuma

internaţională, principiile generale de drept; b) izvoare auxiliare – rezoluţiile organizaţiilor internaţionale,

hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale, declaraţiile bilaterale şi unilaterale, doctrina dreptului internaţional, echitatea şi actele unilaterale ale statelor.112

Izvoarele principale Tratatul internaţional reprezintă acordul de voinţă dintre două sau

mai multe state, încheiat în scopul de a crea, modifica sau abroga normele de drept internaţional. existente. Tratatul, în funcţie de subiecţii participanţi, poate fi bilateral, multilateral sau plurilateral. Tratatul internaţional se încheie nu numai între state – chiar dacă această categorie de subiecţi este mai numeroasă - ci şi între celelalte subiecte ale dreptului internaţional public.

Tratatele încheiate de către state, cu organizaţii internaţionale sau între două sau mai multe organizaţii internaţionale sunt guvernate de prevederile Convenţiei din 1986, încheiată la Viena. Acestea sunt izvoare de drept cu caracter derivat, consecinţă directă a caracterului derivat al unuia dintre subiectele lor sau al ambelor.

112 Marian Mihăilă, op. cit. p. 18.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În condiţiile vieţii internaţionale contemporane, confruntată cu numeroase probleme care trebuie rezolvate prin colaborarea între state, tratatele internaţionale au devenit principala formă juridică în care se concretizează această colaborare în variate domenii: politic, economic, ştiinţific etc.

Cutuma internaţională - este cel de-al doilea izvor al dreptului internaţional şi constă într-o practică generală, relativ îndelungată.

Regula cutumiară este o regulă nescrisă, dar obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional care au recunoscut acest caracter al ei. Nu orice practică a statelor poate constitui cutuma internaţională, ci numai aceea care are un element faptic, concretizat în conduita, în practica statelor, şi un element psihologic, manifestat tot prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor are valoarea unei norme juridice obligatorii113.

Un fenomen nou în legătură cu formarea cutumei rezidă în participarea organizaţiilor internaţionale la acest proces. Această participare se manifestă prin acte care, deşi emană de la organele organizaţiilor, reprezintă în ultima analiză poziţia adoptată de către statele membre. Este vorba de o nouă cale de manifestare a consimţământului statelor care îmbogăţeşte procesul cutumiar.

Inconvenientele permanente ale dreptului cutumiar pe planul tehnicii juridice au fost deseori subliniate în doctrină. Incertitudinea care o caracterizează nu permite să se ajungă la o fixare clară a regulilor sale din punct de vedere al întinderii acesteia, al conţinutului şi duratei sale, precum şi al momentului apariţiei şi dispariţiei sale.

Principiile generale de drept – sunt menţionate de art. 38 lit. c din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie ca putând fi aplicate în soluţionarea unor speţe deschise în faţa Curţii, fiind considerate de o parte a doctrinei dreptului internaţional ca un izvor al acestuia.

Izvoare auxiliare Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale – au înregistrat o dezvoltare

vertiginoasă în epoca noastră. Ele au fost adoptate în cadrul ONU şi a altor forumuri internaţionale, în legătură cu o largă varietate de probleme care necesită colaborarea statelor.

În legătură cu rezoluţiile organizaţiilor internaţionale, nu au fost exprimate în literatura juridică puncte de vedere contradictorii sau diametral opuse. Majoritatea specialiştilor, inclusiv specialiştii români, opinează că, deşi rezoluţiile Adunării Generale a ONU şi ale altor instituţii internaţionale nu constituie un izvor independent de drept, ele pot exercita totuşi o anumită influenţă, deloc neglijabilă, în promovarea unor norme şi principii noi, iniţiind procesul de emergenţă a acestora sau contribuind la afirmarea şi dezvoltarea lor.

113 Marţian Niciu, op. cit. p. 52.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL Actele organizaţiilor internaţionale, prin natura lor, nu pot fi

obligatorii pentru statele membre. Este fundamentată ideea că actele lor, în general, fac recomandări statelor şi nu impun dispoziţii obligatorii pentru acestea. Ca atare, în principiu, nu pot fi izvoare ale dreptului internaţional.

În ultima vreme, o atenţie deosebită o acordă doctrina actelor ONU. În această privinţă trei tendinţe sunt dominante:

c) prima consideră că unele rezoluţii – îndeosebi declaraţiile – adoptate de Adunarea Generală a ONU, ar avea valoarea juridică a unor acorduri internaţionale;

d) a doua tendinţă are în vedere numai valoarea moral - politică a actelor Adunării generale, considerându-se orice valoare justificată;

e) a treia opinie porneşte de la caracterul novator şi stimulator al rezoluţiilor Adunării Generale în formarea unor noi principii şi norme de drept internaţional şi le consideră izvoare secundare, derivate ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile Cartei ONU prevăd că, potrivit competenţei sale, Adunarea Generală poate face recomandări statelor. Fireşte, trebuie avut în vedere conţinutul diferitelor acte pe care le poate adopta Adunarea Generală. Se ştie, de exemplu, că în realizarea funcţiilor sale cu caracter general privind relaţiile dintre statele membre, Adunarea Generală poate adopta acte numai cu caracter de recomandare, în timp ce, în îndeplinirea funcţiilor sale speciale (admiterea de membri, crearea de organe subsidiare, decizii privind bugetul etc.), deci a acelora ce nu privesc raporturile cu statele membre, ci organizarea şi funcţionarea organizaţiei, poate adopta hotărâri obligatorii.

Pe de altă parte, Adunarea Generală a adoptat un număr impresionant de rezoluţii şi declaraţii care, prin importanţa lor, prin conţinut şi structură, se aseamănă cu tratatele internaţionale. Unele din rezoluţiile Adunării Generale au obţinut forţă obligatorie prin încorporarea lor ulterioară, integral, în textul unui tratat.

Pornind de la ceea ce reprezintă ONU, de la caracterele şi importanţa unora dintre actele sale ( avem în vedere rezoluţii şi declaraţiile Adunării Generale), a rolului lor în formarea unor noi principii şi norme de drept internaţional, , considerăm îndreptăţită opinia potrivit căreia ele ar putea constitui izvoare secundare de drept internaţional, dobândind caracterul unor izvoare principale în momentul încorporării lor într-un tratat114.

Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale – deşi sunt promovate în anumite cazuri concrete şi au efecte numai între părţi, reprezintă relevanţă pentru determinarea surselor dreptului internaţional.

114 Gheoghe Moca, Drept internaţional public, Ed. politică Bucureşti, 1983, p. 78, Constantin Andronovici, op. cit. p. 66.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Cunoaşterea şi studierea acestor hotărâri este indispensabilă oricărui jurist care îşi desfăşoară activitatea în domeniul relaţiilor internaţionale, ele cuprinzând interpretări, puncte de vedere deosebit de utile clarificării sensului unor instituţii juridice sau acorduri internaţionale.

Declaraţiile bilaterale şi unilaterale – sunt acte, decizii ale statelor privind fapte sau situaţii juridice, prin care ele îşi pot asuma angajamente internaţionale. Asemenea acte sau decizii pot crea drepturi şi obligaţii pentru state şi respectiv organizaţii internaţionale, ele se pot înscrie, desigur, într-o serie de acte similare care devin tratate, formând un ansamblu consensual sau de acte concordante şi repetate, care duc la formarea normelor cutumiare, generale sau locale.

De asemenea, ele pot fi analizate ca acte de aplicare a dreptului internaţional, deci a unor norme existente.

Doctrina dreptului internaţional - se referă la lucrările specialiştilor care pot exprima puncte de vedere dintre cele mai variate în legătură cu diverse aspecte sau instituţii de drept internaţional.

În această categorie se mai includ şi lucrările organizaţiilor ştiinţifice internaţionale ca Asociaţia de Drept Internaţional (International Law Association) şi Institutul de Drept Internaţional, care au întocmit proiecte de codificare a dreptului internaţional.

Deşi nu este un izvor principal de drept internaţional, doctrina are rol creator, putând să constate, să consemneze, să interpreteze sau să evalueze dreptul internaţional. Ea poate să aducă o contribuţie însemnată la dezvoltarea dreptului prin analiza ştiinţifică a normelor sale, în lumina principiilor şi a finalităţii, şi ţinând seama de cadrul de formare şi manifestare a dreptului internaţional.

Echitatea – ca sursă de drept internaţional, enunţată şi de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, reprezintă posibilitatea acordată unui judecător internaţional de a judeca ex aequo et bono, cu alte cuvinte, de a nu recurge propriu-zis la lege, ci la bunul simţ, la spiritul de dreptate, pentru a pronunţa soluţii care să atenueze aplicarea riguroasă a dreptului.

Codificarea dreptului internaţional prezintă o importanţă aparte, atât pentru studierea, cât şi pentru aplicarea practică a normelor juridice care guvernează relaţiile dintre state. Codificarea este importantă deoarece asigură precizia normelor de drept, întărirea unităţii dreptului internaţional ca sistem coerent, adoptarea de norme noi ţinând seama de noile cerinţe, ca şi participarea tuturor statelor la acţiunea respectivă, mărind credibilitatea şi lărgind baza de aplicare a dreptului internaţional.

Codificarea stimulează discuţiile în domeniul dreptului internaţional cu o largă participare a teoreticienilor şi practicienilor şi atrage atenţia opiniei publice asupra acestui drept. Reprezentanţii unor şcoli, cum ar fi juriştii anglo-americani, vin cu argumente împotriva activităţii de codificare, spre exemplu, că ar putea apărea noi controverse cu privire la normele de drept, că ar putea fi folosită ca mijloc pentru a înlătura unele norme cutumiare, că s-ar interveni în procesul natural de dezvoltare al dreptului


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL care în aceste condiţii ar fi privat de flexibilitatea sa. Cu toate acestea, activitatea de codificare a normelor de drept internaţional nu poate fi umbrită115.

Codificarea poate fi oficială, realizată de state, ca subiecte ale dreptului internaţional, în forme convenite de ele (conferinţe, organizaţii, reuniuni) sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale sau cercetători individuali.

Din punct de vedere al obiectului, codificarea poate fi generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială. În unele domenii s-a efectuat numai codificarea principiilor generale (dreptul cosmic), în timp ce în alte domenii s-a procedat la codificarea ansamblului normelor. Institutul de Drept Internaţional (înfiinţat la Geneva în 1873) a elaborat primele codificări parţiale care se refereau la condiţia agenţilor diplomatici şi consulari.

Din punct de vedere al aplicării geografice există codificarea regională, care vizează norme particulare ale acestuia cu aplicare la anumite regiuni ale lumii.

În exercitarea competenţei sale de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional, Adunarea generală a ONU a adoptat Rezoluţia 1714 (11) din 21 noiembrie 1947, prin care a creat Comisia de Drept Internaţional şi a adoptat statutul ei. Comisia este organ subsidiar Adunării Generale, cu sarcina de a formula cu precizie şi a sintetiza regulile de drept internaţional în domeniile în care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.

De la crearea ei şi până în prezent, comisia a examinat şi pregătit numeroase proiecte în probleme cum sunt: drepturile şi îndatoririle statelor, principiile Tribunalului de la Nürnberg, jurisdicţia penală internaţională, definiţia agresiunii, un cod al crimelor contra păcii şi omenirii, eliminarea apatridei, dreptul mării şi altele116.

V. 2. Valoarea normativă a actelor elaborate în cadrul organizaţiilor internaţionale

Interdependenţa crescândă între naţiuni şi caracterul tehnic al unor

domenii în care îşi desfăşoară activitatea anumite organizaţii internaţionale – telecomunicaţii, trafic aerian, navigaţie maritimă etc., cât şi faptul că, în alte domenii, cum ar fi mediul înconjurător ori explorarea spaţiului cosmic, imperativele cooperării dintre state, pe o bază permanentă, apar tot mai evidente, au impus acţiuni coordonate şi armonizate, la nivel global, în a căror pregătire şi materializare principalelor organizaţii internaţionale le revine un rol important. Acţiunile cu caracter global presupun un grad sporit de concertare la nivelul instituţiilor internaţionale, impun recurgerea la reglementări

115 Stelian Scăunaş, op. cit. p. 123. 116 Marian Mihăilă, op. cit. p. 41.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL unitare, materializate în acorduri internaţionale, pentru a căror elaborare unele organizaţii internaţionale sunt abilitate prin actele lor constitutive. Organizaţiile internaţionale au fost astfel treptat angajate într-o acţiune normativă la scară internaţională. Temeiul juridic al activităţii unor organizaţii internaţionale în această privinţă, dat de actele constitutive, este reiterat şi extins de Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, ale cărei prevederi se aplică şi “oricărui tratat adoptat în sânul unei organizaţii internaţionale, sub rezerva oricărei reguli pertinente a Organizaţiei117. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite nu dispune de autoritate legislativă. Ea nu este abilitată să impună membrilor ONU o convenţie ale cărei prevederi să aibă forţă juridică obligatorie, pentru că rezoluţiile sale au caracter de recomandări, pe care statele sunt libere să le pună sau nu în aplicare. Cu toate acestea, în cadrul ONU se desfăşoară o impresionantă activitate normativă. Prin articolul 13 al Cartei, Adunarea generală are mandatul de a iniţia studii şi de face recomandări pentru a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional prin CDI, ca organ specializat al ONU în acest domeniu. CDI urmăreşte, pe de o parte, elaborarea unor proiecte de convenţii asupra unor probleme care nu sunt încă reglementate în dreptul internaţional sau asupra cărora dreptul internaţional nu este încă suficient dezvoltat în practica statelor (dezvoltare progresivă) şi, pe de altă parte, formularea mai precisă şi sistematizarea unor reguli de drept internaţional în domenii în care există deja o practică constantă a statelor, precedente şi opinii doctrinare (codificare). Activitatea comisiei de Drept Internaţional, începută în anul 1949, s-a materializat în 14 convenţii adoptate, dintre care cinci în domeniul dreptului mării – între care se include şi cea mai completă dintre acestea, Convenţia de la Montego Bay din 1982 – trei în domeniul dreptului tratatelor, două referitoare la dreptul diplomatic şi consular, trei în legătură cu relaţiile statelor cu organizaţiile internaţionale şi una privind reducerea cazurilor de apatridie118. Printre temele care figurează actualmente pe agenda CDI, în vederea codificării, menţionăm: răspunderea statelor, imunitatea de jurisdicţie a statelor, rezervele la tratate, actele unilaterale ale statelor, utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia. În afara activităţii normative desfăşurată de CDI, în Adunarea Generală a ONU sunt introduse rezoluţii prin care se adoptă, se aprobă sau se deschid spre semnare, ratificare sau aderare, după caz, instrumente

117 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit. p. 168. 118 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 122.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL internaţionale, normative, pregătite în cadrul ONU. Cu titlu de exemplu, din această categorie de instrumente, putem cita:

• Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice; • Tratatul asupra principiilor ce guvernează activităţile statelor

în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti ş.a.

Activităţi normative se desfăşoară, în funcţie de specificul obiectivelor lor, şi în alte organizaţii internaţionale. Astfel, Organizaţia Internaţională a Muncii adoptă convenţii şi recomandări, primele devenind obligatorii după ratificare, iar recomandările producând efecte juridice în măsura în care statele membre le dau urmare sub formă de legi naţionale sau în alt mod. Organizaţia Maritimă Internaţională, în afara convenţiilor elaborate de ea sau sub patronajul său (cu privire la securitatea maritimă, protecţia mediului marin etc.), adoptă, printre altele, “coduri de conduită” care deşi, nu obligă juridic statele membre, sunt aplicate de către acestea. Codul Internaţional de Semnale, adoptat de această organizaţie în 1965, vizând operaţiuni de salvare a vieţii omeneşti în largul mării, este socotit, de exemplu, ca un ansamblu de norme internaţionale general acceptate. Acelaşi calificativ poate fi atribuit şi normelor vizând securitatea navigaţiei aeriene, elaborate în cadrul OACI ori al regulamentelor de carantină, adoptate de OSM119. În afară de această activitate normativă, materializată în convenţii cu forţă obligatorie ori în “coduri”, “regulamente” ori “norme”, a căror aplicabilitate internaţională rezultă din acceptarea lor generală de către state, cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale au caracter de recomandare, unele dintre aceste acte purtând chiar această denumire. Altele sunt desemnate prin termeni diferiţi – rezoluţii, declaraţii, decizii etc., între denumire şi valoarea juridică a actului respectiv neexistând întotdeauna o legătură directă. Privite din punctul de vedere al urmărilor lor, actele organizaţiilor internaţionale produc efecte fie cu privire la funcţionarea organizaţiei, ca structură instituţională autonomă, fie referitor la conduita statelor membre, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru care organizaţia a fost constituită. Actele care privesc funcţionarea organizaţiei, mecanismele sale interne, se adresează fie statelor membre, fie unor organe subordonate ale organizaţiei şi au ca obiect probleme cum ar fi: primirea de membri, suspendarea sau pierderea calităţii de membru, acordarea statutului de observator sau de membru asociat, adoptarea bugetelor şi repartiţia cheltuielilor între statele membre, crearea de organe subsidiare, modul de

119 Raluca Beşteliu, op. cit. p. 123.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL desfăşurare a proceselor decizionale, validitatea deplinelor puteri ş.a. Actele din această categorie sunt, în general, comune, deşi nu identice, tuturor organizaţiilor internaţionale, diferenţierile rezultând din natura şi scopurile fiecărei organizaţii. De regulă, actele organizaţiilor internaţionale incluse în această categorie au caracter obligatoriu şi formează ceea ce în literatura de specialitate se numeşte ordinea juridică internă a organizaţiilor internaţionale. Doctrina, confirmată în multe cazuri şi de jurisprudenţă, reţine existenţa acestei ordini juridice, distinctă atât prin raport cu ordinea juridică internă a statelor membre, cât şi prin raport cu ordinea juridică internaţională generală, ai cărei principali actori sunt statele suverane. Cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale privesc însă realizarea obiectivelor organizaţiilor şi se adresează statelor membre. Aceste acte creează fie drepturi sau obligaţii concrete adresate unora sau altora din statele membre, fie reguli generale de comportament în raporturile dintre statele membre, decurgând din calitatea de membru, ori dintre acestea şi organizaţie, în virtutea aceleiaşi calităţi. Din punct de vedere al valorii lor juridice, autoritatea acestor acte este variată. Unele pot avea caracter obligatoriu, altele doar valoare de recomandări adresate statelor, a căror punere în aplicare depinde deci de voinţa acestora de a le da curs. Astfel, potrivit art. 25 al Cartei ONU, în problemele păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate poate adopta rezoluţii obligatorii pentru statele membre. Prevederi similare privind caracterul obligatoriu al hotărârilor conţin şi statutele unor instituţii financiare, Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ori a Organizaţiei Maritime Internaţionale. Articolul 189 al Tratatului privind Comunitatea Europeană instituie un regim juridic particular actelor adoptate de organele comunitare, în baza căruia regulamentele, directivele şi deciziile acestora sunt obligatorii pentru statele membre şi chiar direct pentru unele subiecte din ordinea juridică internă a acestor state120. În marea majoritate a cazurilor, însă, organizaţiile internaţionale îşi realizează obiectivele prin intermediul unor acte lipsite, în principiu, de forţă obligatorie. Ele reprezintă recomandări adresate statelor membre, care sunt libere de a le aplica sau nu. Actele organizaţiilor internaţionale, având caracter de recomandări, sunt adoptate prin consens sau vot, în organele lor deliberative, formate din reprezentanţii statelor membre, care sunt astfel, simultan, autori şi destinatari ai acestor acte. Uneori, aceste acte, cum sunt multe dintre actele UNCTAD sau ale OIM, poartă chiar denumirea de recomandări. În cadrul ONU, recomandările Adunării Generale şi ale ECOSOC, îmbracă, de regulă, forma şi poartă denumirea de rezoluţie121.

120 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 112. 121 Florin Coman, . cit. p. 165.


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL În alte organizaţii, actele organelor deliberative ale acestora sunt denumite hotărâri, decizii, programe etc. Dar, indiferent de denumirea pe care o poartă - rezoluţii, declaraţii, decizii etc. – aceste acte, odată adoptate, impun obligaţii de comportament. În primul rând, calitatea de membru al unei organizaţii internaţionale determină o anumită solidaritate între membrii organizaţiei, pentru realizarea obiectivelor acesteia şi, ca o consecinţă, cooperarea în punerea în aplicare a hotărârilor adoptate în acest scop. În al doilea rând, tot ca o obligaţie de comportament, statele care votează în favoarea unei anumite rezoluţii adoptate cu majoritatea necesară de voturi, pot fi considerate ca fiind obligate să respecte, în baza consimţământului dat, iar cele care s-au abţinut, în temeiul consimţământului tacit, de vreme de abţinerea nu reprezintă un vot negativ. În plus, nici un stat membru al unei organizaţii nu poate ignora, în mod sistematic, recomandările organelor acesteia. În afara unor asemenea obligaţii de comportament, de ordin general, recomandările organelor deliberative ale organizaţiilor internaţionale, indiferent de denumirea pe care o poartă, au o valoare juridică intrinsecă. Luând în considerare, cu titlu de exemplu, rezoluţiile adoptate în cadrul ONU, în principiu lipsite de caracter obligatoriu, se pot reţine în acest sens următoarele aspecte122:

a) măsurile recomandate de Consiliul de Securitate prin rezoluţiile sale, privind soluţionarea paşnică a diferendelor îşi pot schimba ulterior acest caracter. Atunci când, prin nerespectarea lor, se consideră că este ameninţată pacea sau securitatea internaţională, rezoluţiile respective devin obligatorii. Consiliul poate impune aplicarea măsurilor decise, prin recurgerea la mijloacele de constrângere prevăzute în capitolul VII al Cartei, mergând până la utilizarea, în anumite condiţii, a forţei armate;

b) unele rezoluţii ale Adunării Generale, adoptate sub formă de declaraţii, cum sunt declaraţiile privind decolonizarea, drepturile omului, discriminarea rasială, soluţionarea paşnică a diferendelor, conţin norme de comportament adresate ansamblului statelor membre ale ONU, sau confirmă şi extind principiile generale ale Cartei în diverse domenii. Din acest punct de vedere, aceste declaraţii ar putea fi considerate ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept alături de hotărârile judecătoreşti şi doctrină, menţionate expres în art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie;

122 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 126


__________________________________________


DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL c) în unele situaţii, rezoluţii ale Adunării Generale pot dobândi

ulterior adoptării un caracter convenţional şi, deci, o forţă juridică obligatorie, dacă părţile cărora li se adresează le acceptă formal şi le materializează în instrumente juridice corespunzătoare. Se poate cita, în acest sens, Declaraţia Adunării Generale privind regimul spaţiului cosmic, din 13 decembrie 1963, ale cărei principii au fost consacrate şi dezvoltate în tratatul din ianuarie 1967. În acelaşi sens pot fi privite şi rezoluţiile Adunării Generale, prin care se prezintă statelor spre semnare, ratificare sau aderare, proiecte de tratate internaţionale elaborate în cadrul unor organisme ONU;

d) rezoluţiile Adunării Generale prin care se adoptă “Declaraţii” al căror conţinut se particularizează prin prescrierea unor principii sau chiar a unor norme particulare de comportament, ca şi cele adoptate prin consens sau cu o mare majoritate de voturi, pot fi considerate ca reprezentând “etape” sau “acumulări” în procesul de formare a unor norme noi de drept internaţional, sau pot contribui la îmbogăţirea conţinutului unor norme existente.

În lumina celor înfăţişate, se poate aprecia că actele ONU au o anumită valoare normativă şi, din acest punct de vedere, joacă un rol semnificativ în influenţarea comportamentului statelor. Concluzia poate fi extinsă la actele organizaţiilor internaţionale, în general, care, prin domeniile pe care le abordează, au un caracter novator şi stimulează dezvoltarea unui cadru juridic tot mai bine articulat al cooperării dintre state în aceste domenii. V. 3. Activităţi de control şi supraveghere a respectării normelor de drept internaţional

Odată cu dezvoltarea activităţii normative în cadrul organizaţiilor internaţionale, se înregistrează şi o creştere a rolului acestora în supravegherea şi controlul punerii în aplicare a normelor astfel elaborate. Obiectivul acestei activităţi este deci, în primul rând, verificarea executării de către state a angajamentelor internaţionale asumate în mod formal, rezultând din prevederile instrumentelor internaţionale la care au devenit părţi.

Controlul devine operaţional, deci are caracter obligatoriu, doar pentru statele care au ratificat instrumentele internaţionale în cauză şi numai atunci când aceste state recunosc competenţa în materie a mecanismului care, potrivit instrumentelor respective (convenţii, pacte, acorduri), este împuternicit să exercite controlul.


__________________________________________ PARTEA II

Cap. V. CONTRIBUŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE LA DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În al doilea rând, deşi mai puţin evident, supravegherea şi controlul

exercitat de organizaţiile internaţionale se realizează prin promovarea şi punerea în practică a unor norme internaţionale de comportament, de largă generalitate, de pildă, unele standarde în domeniul drepturilor omului, a combaterii poluării, utilizării unor resurse partajabile, independent de obligaţiile formale asumate de către state în aceste domenii123.

Sistemele de control, ca şi limitele acestora, diferă de la o organizaţie la alta. Ele depind de o serie de factori, printre care compoziţia organizaţiei (dacă are caracter universal, continental sau regional), domeniul activităţii sale şi, ca o consecinţă, aspectele care urmează a fi supuse controlului, ca şi cadrul în baza căruia este acceptat şi instituit controlul. Diferite sunt şi procedurile de control. În general, ele prevăd raportări, în intervale regulate, din partea guvernelor interesate,înregistrări şi soluţionări de plângeri şi, în anumite situaţii, anchete ori misiuni informative.

Temeiul juridic al activităţilor de supraveghere şi control ale organizaţiilor internaţionale rezultă, pe de o parte, din actele lor constitutive şi pe de altă parte, din alte tratate internaţionale, care le conferă atribuţii în acest sens124.

Dintre actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, Carta ONU stă la baza unora dintre cele mai evidente mecanisme de supraveghere şi control. Pe lângă atribuţiile mai sus menţionate, conferite prin Cartă Consiliului de Securitate, în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, reţinem pe acelea care revin Consiliului Economic şi Social în privinţa respectării universale şi efective a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Referindu-ne numai la acest ultim aspect, menţionăm că pentru asigurarea unei protecţii efective a drepturilor omului, în temeiul art. 62-65 din Cartă, s-a înfiinţat în 1946 şi funcţionează sub egida ECOSOC, ca principal organ al acestuia în domeniu, Comisia Drepturilor Omului, care la rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de Luptă Împotriva Măsurilor Discriminatorii şi Protecţia Minorităţilor. Sub egida aceluiaşi organ au mai luat fiinţă Comisia privind Condiţia Femeii şi Comitetul Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, creat de ECOSOC în anul 1985, pentru a analiza şi urmări măsurile luate de state pentru asigurarea drepturilor recunoscute în Pactul Internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, care nu prevedea un mecanism propriu de monitorizare.

Dintre instituţiile specializate, ale căror acte constitutive conferă structurilor lor atribuţii privind supravegherea şi controlul punerii în

123 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 127. 124 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. 97.


__________________________________________ PARTEA II


aplicare, de către statele membre, a obligaţiilor asumate prin actele organizaţiei, cel mai avansat sistem de control internaţional aparţine OIM. Obiectivul principal al acestei organizaţii constă în formularea de norme internaţionale privind raporturile de muncă şi urmărirea aplicării efective a convenţiilor intervenite între state, ca şi în recomandările adoptate în cadrul OIM în acest domeniu, al căror număr, cumulat se ridică la peste trei sute.

Termenul de recomandare, aşa cum reiese din prevederile art. 19 al Constituţiei OIM, exprimă, din punct de vedere al efectului juridic, un grad mai înalt de angajare în comparaţie cu efectul hotărârilor purtând aceeaşi denumire, adoptate în alte organizaţii internaţionale. În unele cazuri, recomandările privesc acţiuni pentru care, la un moment dat, nu este posibilă adoptarea imediată a unei convenţii. Recomandările OIM, ca şi convenţiile, se adoptă cu majoritate de două treimi. Ele sunt comunicate tuturor ţărilor membre, în scopul de a li se da urmare sub forma unor reglementări naţionale.

Activitatea de supraveghere şi control exercitată de OIM se realizează prin utilizarea a două tipuri de proceduri;

a) proceduri bazate pe examinarea rapoartelor; b) proceduri bazate pe examinarea reclamaţiilor (plângerilor)125.

Primul tip de proceduri priveşte în primul rând state care au ratificat convenţiile adoptate în cadrul OIM, care sunt obligate să întocmească periodic (anual sau o dată la doi ani, după caz) rapoarte, însoţite de o documentaţie pertinentă, asupra măsurilor întreprinse pe plan naţional pentru punerea în aplicare a convenţiilor la care au devenit parte. Rapoartele sunt analizate în instanţele OIM (Comitete de experţi) şi, în cazul unor divergenţe, au loc discuţii directe între reprezentanţi ai guvernelor interesate şi ai Directorului General al OIM.

Procedura reclamaţiilor intervine în situaţiile de încălcare a convenţiilor. Plângerile pot fi declanşate de un stat împotriva altui stat, în cazul în care ambele au ratificat convenţia ce se pretinde că nu a fost respectată, ori din oficiu, de către Consiliul de Administraţie al OIM. Consiliul OIM solicită observaţiile statului reclamat şi în cazul în care acestea sunt socotite nesatisfăcătoare, se numeşte o comisie de anchetă independentă.

Împotriva concluziilor şi recomandărilor acesteia, statul reclamat poate face recurs la Curtea Internaţională de Justiţie. În afara statelor membre, pot prezenta reclamaţii împotriva oricărui stat membru, care nu a reuşit să asigure respectarea efectivă a vreuneia din convenţiile la care este parte, organizaţiile patronale sau cele sindicale. Plângerile în materie de libertate sindicală pot fi îndreptate şi împotriva statelor care n-au

125 Marţian Niciu, op. cit. p. 69.


__________________________________________ PARTEA II


ratificat convenţiile privind libertatea sindicală pentru că principiul libertăţii sindicale este consacrat în textele constitutive ale OIM.

În cadrul UNESCO, actul constitutiv – Convenţia UNESCO – prevede obligaţia de ordin general ca statele să prezinte rapoarte asupra îndeplinirii documentelor internaţionale adoptate de această organizaţie. În cazul anumitor convenţii (de exemplu Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 1954, Convenţia şi recomandările privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, din 1960), sunt create mecanisme proprii de urmărire a aplicării acestora: comisar general neutru, ori comitet privind convenţiile şi recomandările.

Activităţi de supraveghere şi control desfăşoară şi OMS, pentru convenţiile sau regulamentele adoptate (cum ar fi Regulamentul Sanitar Internaţional), ori FAO, pentru normele alimentare cu caracter tehnic (ca de exemplu Codex-ul alimentar, instrument complex care, în anumite situaţii, poate da naştere la obligaţii). O trăsătură particulară o întâlnim în activitatea de control exercitată la AIEA, în legătură cu “garanţiile” oferite Agenţiei, care se realizează prin acorduri separate intervenite între acestea şi statele membre126.

În legătură cu activităţile de supraveghere şi control al organizaţiilor internaţionale, rezultând din alte tratate internaţionale decât actele lor constitutive, menţionăm organele create şi acţionând sub egida Adunării Generale ONU şi ECOSOC pentru punerea în aplicare a convenţiilor pertinente adoptate în această materie în cadrul ONU. Este vorba despre; Comitetul pentru drepturile omului, creat în baza art. 28 al Pactului privind drepturile civile şi politice; Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, creat în baza art. 8 al Convenţiei Internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, constituit în aplicarea art. 22 al Convenţiei Internaţionale din 1979, cu acelaşi titlu, şi Comitetul împotriva torturii, care a luat fiinţă în 1987 în baza art. 17 al Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În general, aceste organe nu au atribuţii de tip jurisdicţional, nu pot lua decizii obligatorii pentru statele părţi, iar procedurile folosite se încadrează în schemele clasice în cadrul ONU127.

126 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 127. 127 Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 130


__________________________________________ PARTEA II


TEST DE AUTOEVALUARE

1. Indicaţi modalitatea prin care o declaraţie a A.G. /O.N.U. poate obţine forţă juridică obligatorie pentru membrii societăţii internaţionale:

a) prin semnarea ei de către toţi membrii A.G.; b) prin invocarea ei în cadrul unei proceduri judiciare; c) prin înserarea ei integrală într-un tratat ulterior, R – c

2. Care dintre organizaţiile enumerate mai jos adoptă documente internaţionale cu forţa juridică obligatorie:

a) Organizaţia Meteorologică Mondială; b) Organizaţia Internaţională a Muncii; c) Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale. R – b

3. Codurile de conduită obligă juridic statele, dacă sunt formulate de:

a) Organizaţia Mondială a Sănătăţii; b) Uniunea Poştală Universală; c) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă. R – a

4. ECOSOC dispune pentru controlul respectării drepturilor minorităţilor de următorul organism:

a) Comitetul Drepturilor Economice, Culturale şi Sociale; b) Comisia pentru Condiţia Femeii; c) Comisia Drepturilor Omului. R - c

5. Activitatea de control exercitată de AIEA este garantată de:

a) apartenenţa Agenţiei la sistemul instituţionalizat al ONU; b) acordurile separate încheiate cu statele membre ONU c) prin prevederile Dreptului tratatelor. R – b


__________________________________________________

BIBLIOGRAFIE CONŢINUT APOSTU I, ARAT GH.,ARAT 0.,COŞUG O. - Prelegeri de drept internaţional public si privat, ed. ALMA, Galati,2005; ANGHEL I.M. - Tratat de drept internaţional, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002; ALBU A.D. - Cooperarea economica şi tehnico-ştiinţifică, ed. Politică, Bucureşti, 1973; ARISTOTEL - Politica, ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924; BEŞTELIU MIGA R. - Introducere în dreptul internaţional public, ed. ALL, Bucureşti, 1997; BEŞTELIU MIGA R. - Organizaţii internaţionale interguvernamentale, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2000; BULL H. - Societatea anarhică, ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998; BOLINTINEANU AL., NĂSTASE Ad., AURESCU B. - Drept Internaţional contemporan, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2000; BOLINTINEANU AL, NĂSTASE Ad. , Drept internaţional contemporan, ed .Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996; COMAN Fl. - Drept internaţional public, ed. Sylvi, Bucureşti, 2001; CLOŞCA I. - Conflictele armate şi căile soluţionării lor; ed. Militară, Bucureşti, 1982; CIOBANU E., POPESCU M., PAUN M., ŞTEFĂNESCU GOANGA Z. - Dicţionar explicativ al limbii romane, ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1997; CAROL A., GARIGUES I, IVERNEL M, Dicţionar de istorie a secolului XX, ed. ALL EsentiALL, Bucureşti, 2000; DUCULESCU V. - Diplomaţia secretă, ed. Casa Europeană, Bucureşti 1992; ECOBESCU N., DUCULESCU V. - Drept internaţional public, ed. Hyperion, Bucureşti, 1993; FUEREA Aug. - Manualul Uniunii Europene, ed. Univers Juridic, Bucureşti, 2004; GEAMANU Gr. - Drept internaţional public, ed. Didactica si pedagogică, Bucureşti, 1981; GUZZINI Ştefan - Realism si relaţii internaţionale, ed. Institutul European, Bucureşti, 2000; HOFFMAN H.S.- The Long Road to Theory, ed. International Politics and Foreign Policy, Collier MacMillan, Londra, 1967; ILIESCU Ad. P. - Introducere in politologie; ed. ALL, Bucureşti, 2003; IONESCU M.E.- După hegemonie, ed. SCRIPTA, Bucureşti, 1993; LOTH W. - Împărţirea lumii, ed. Saeculum, Bucureşti, 1997; MIHAILA M. - Elemente de drept internaţional public şi privat, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001; NICIU M.~ Drept internaţional public, ed. SERVOSAT, Arad,1999; NICIU M., MARCU V., DIACONU N., PURDA N, MACAROVSCHI . - Culegere de documente de drept internaţional public, ed. Lumina Lex., Bucureşti, 1997;


PAUL V., COSCODARU , Centrele de putere ale lumii, ed. Ştiinţelor sociale si politice, Bucureşti, 2003; SCAUNAS St. - Drept internaţional public, ed. ALL BECK., Bucureşti, 2002; VOICULESCU M. – Istoria doctrinelor politice, ed. Hyperion XX, Bucureşti, 1992.

organizatii relatii internationale

Documents