UNIVERSITATEA BUCUREŞTI Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Secţia Psihologie Învăţământ la Distanţă – I.D.

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

PSIHOLOGIA STIMULĂRII ŞI REGLĂRII COMPORTAMENTULUI

Titular curs:Prof . univ. dr. MIHAI ANIŢEI

BUCUREŞTI 2008 – 2009

MODULUL I

MOTIVAŢIA

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

MOTIVAŢIA ( I )

Conţinuturi:

1. Teorii ale motivaţiei

• Teoria instinctului

• Teoria reducerii impulsului

• Teoria homeostazică

• Modelul lui Henry Murray

• Teoria nevoii de realizare

• Teoria lui Abraham Maslow

• Teoria echităţii

• Teoria expectanţei

• Teoria proceselor oponente

• Teoria nivelului optim de stimulare

Obiective:

1. Prezentarea teoriilor motivaţiei

2. Analiza specificului fiecăreia dintre teorii

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

I. TEORII ALE MOTIVAŢIEI

Motivaţia, ca mecanism psihic reglator, stă la baza comportamentului uman. Ea răspunde unei întrebări fundamentale în înţelegerea psihologiei umane, şi anume întrebării « De ce ? ». Aflând care este motivaţia cuiva, care sunt nevoile sale psihologice dominante putem înţelege de ce a acţionat într-un anumit mod, ce a urmărit prin acţiunea sa şi dacă o va repeta sau nu. Aşadar cunoaşterea motivelor unei persoane este un element esenţial în predicţia comportamentului său viitor.

Fiind un mecanism care influenţează într-o masură atat de mare conduita umană, care ne permite accesul la personalitatea individului, motivaţia a fost şi este foarte controversată din perspectiva opiniilor teoretice care s-au emis în legatură cu ea. În literatura de specialitate există o multitudine de teorii care, fie apropie prea mult motivaţia de instincte şi de latura bilogică, fie consideră motivaţia ca fiind un mecanism superior care transcende nevoile personale, ajungându-se astfel la o forma de metamotivaţie. Pe lânga aceste teorii aflate la extreme care par să se contrazică reciproc există şi teorii care se susţin şi se completează. În realitate fiecare teorie este importantă întrucât şi-a adus aportul la studierea şi înţelegerea « motorului psihic » care este motivaţia umană, aşadar este de dorit ca ele sa fie privite ca un tot unitar.

Teoria instinctului

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, psihologii Willam James (1890) şi William McDougall (1908) au susţinut că oamenii au instincte care îi ajută să supravieţuiască şi care determină comportamentul social. Această teorie postula aşadar ideea că motivaţia umană este constituită din instincte care se cer satisfăcute. Vom vedea însă că autorii au extins gama acestor instincte îndepărtându-se de partea biologică.

James a afirmat că oamenii au instincte sociale precum dragostea, mila şi modestia. McDougall a întocmit o listă cu 12 instincte bazale printre care foamea, nevoia de sex şi nevoia de afirmare de sine. Alţi autori au completat această listă astfel încât s-a ajuns la o mulţime de nevoi atribuite instinctului, dar care nu aveau nici o legatură cu latura biologică a fiinţei umane.

Ceea ce i s-a reproşat teoriei instinctului a fost că oferă explicaţii circulare asupra comportamentului, ea neoferind astfel un mod de predicţie a comportamentului. Dacă spunem că mamele îşi iubesc şi au grijă de copiii lor datorită instinctului matern şi apoi folosim chiar acest instinct matern ca dovadă a instinctului, atunci avem un cerc complet, fără a fi explicat în fapt nimic. O altă critică a fost aceea că instinctele pot fi observate în cadrul aceleiaşi specii prin « patternuri fixe de acţiune » (FAPs fixed-action patterns) care pot fi observate la toţi indivizii din acea specie. Însă în comportamentul uman există atâta varietate încât este improbabil ca marea lui parte să se explice prin instincte. Să ne gândim de exemplu la faptul ca William James considera modestia un instinct, însă unii oameni sunt foarte lăudăroşi şi mândrii de sine, chiar aroganţi, ar trebui să considerăm că aceşti oameni au un instinct al modestiei mai scăzut ? O asemenea presupoziţie ar fi incompatibilă cu însăşi definiţia instinctului.

Cu toate criticile care i-au fost aduse pe bună dreptate, această teorie este importantă deoarece ia în considerare latura biologică a fiinţei umane, dar şi nevoi psihologice superioare, cum ar fi dragostea, singura problemă fiind încadrarea acestora în categoria instinctelor.

Teoria reducerii impulsului

Potrivit acestei teorii, aşa cum a fost ea formulată în anii 1930 de psihologul Clark Hull, impulsurile primare precum foamea, setea şi durerea provoacă excitaţie (tensiune) şi activează comportamentul. Oamenii învaţă răspunsuri care reduc impulsurile. Prin asociere ei pot avea de asemenea impulsuri dobândite precum impulsul de a avea bani pentru că banii permit achiziţionarea hranei, a lichidului şi a locuinţei care este ferită de prădători şi de condiţii meteo extreme. Putem dobândi impusuri pentru aprobare socială şi afiliere deoarece alţi oameni, şi bunavoinţa lor, ne ajută sa reducem impulsurile primare, mai ales în prima copilărie. În toate aceste cazuri, scopul îl reprezintă reducerea tensiunii.

Teoria reducerii impulsului pare să se aplice în multe situaţii care implică impulsuri fiziologice precum foamea şi setea. Totuşi adesea oamenii mănâncă chiar si atunci când nu le este foame, fiind atraşi de un anume miros savuros sau de o aromă delicioasă, sau în contexte sociale când a refuza mâncarea oferită este considerat un act de lipsă de politeţe. Teoria reducerii impulsului îşi arată o altă limită atunci când luăm în considerare faptul că adesea acţionăm pentru a creşte mai degrabă decât pentru a diminua tensiunea care acţionează asupra noastră. Atunci când ne este foame şi ne-am putea potoli acest impuls foarte rapid mâncând ceva la întâmplare, avem răbdarea de a pregăti o masă bogată.

Criticile aduse teoriei încearcă să atragă atenţia, ca şi în cazul teoriei instinctului, că omul nu este doar o fiinţă biologică. După cum ştim, personalitatea sa este o structura bio-psiho-socio-culturală. Aşadar, chiar dacă avem anumite nevoi biologice comune ele pot fi şi sunt satisfăcute diferit de la individ la individ, în funcţie de mediu, de educaţie, de cultura din care provine şi de propriile trăsături de personalitate.

Teoria homeostazică

Din perspectiva modelului homeostazic acţiunile umane sunt motivate de principiul homeostaziei: păstrarea condiţiilor interne ale organismului la un nivel constant. Omul va acţiona în direcţia satisfacerii nevoilor bazale, fără de care organismul nu ar putea supravieţui. Astfel foamea va declanşa actiunea de a căuta hrana, setea va determina căutarea unei surse de lichid, nevoia de a menţine temperatura corporală constantă va impulsiona spre înlăturarea senzaţiei de caldură excesivă sau de frig. Această perspectivă pare destul de simplistă şi cu toate că are importanţa ei, fiind incontestabil faptul că omul acţionează în primul rând pentru satisfacerea nevoilor primare, ea nu oferă explicaţii pentru comportamente mai complexe, superioare, care se află în relaţie directă cu nevoi specific umane: estetice, de realizare etc.

Teoria lui Henry Murray

Henry Murray a fost preocupat de dezvoltarea unei teorii a motivaţiei între anii 1930-1960. El credea că o nevoie reprezintă o potenţialitate sau o stare de pregătire pentru a răspunde într-un anumit mod în anumite circumstanţe date. O asumpţie majoră care a stat la baza teoriei lui Murray a fost aceea conform căreia stările interne de dezechilibru sunt cele care determină comportamentul.

Psihologul american a clasificat trebuinţele în trebuinţe primare/visceroorganice (foame, sete, sex, evitarea durerii) şi trebuinţe secundare (psihogene). El a alcătuit o listă cuprinzătoare, cu 20 de trebuinţe

psihogene, fără o ierarhie prestabilită, întrucât considera că nu este obligatoriu ca toţi oamenii să prezinte toate aceste nevoi şi chiar dacă au nevoi similare ele sunt organizate diferit în funcţie de pregnanţa şi importanţa lor in cadrul personalităţii fiecaruia.

Cele 20 de trebuinţe psihogene vor fi prezentate în ordinea în care apar în teoria lui Murray cu menţiunea că în varianta în limba engleză ele sunt aranjate alfabetic, tocmai pentru a evita o ierarhizare:

1) Supunere: nevoia de a accepta pedeapsa, critica; disponibilitatea de a accepta propriile limite şi greşeli; tendinţa de a se conforma în faţa agresiunilor din mediul extern.

2) Realizare: nevoia de a depăşi obstacolele şi de a obţine succesul; nevoia de a îmbunătăţi constant propriile performanţe, abilităţi, cunoştinţe pentru a atinge ţinta stabilită; dorinţa de a evolua şi de a se dezvolta în mod constant.

3) Afiliere: nevoia de a fi în preajma altor persoane, de a avea realţii plăcute cu acestea, de colaborare şi bună înţelegere; nevoia de a aparţine unui grup, de a fi plăcut şi apreciat de ceilalţi; nevoia de a fi loial faţă de prieteni.

4) Agresivitate: nevoia de a lupta, de a-i depăşi pe ceilalţi prin intermediul forţei ; nevoia de a pedepsi, de a umili, riduculiza, deprecia.

5) Autonomie: nevoia de independenţă şi de libertate în acţiuni şi în luarea deciziilor cu privire la propria persoană; nevoia de a se opune regulilor, convenţiilor; nevoia de a evita influenţa persoanelor dominatoare.

6) Contracarare: nevoia de a echilibra o acţiune eşuată cu o altă acţiune în vederea menţinerii stimei de sine la un nivel înalt.

7) Apărare: nevoia de a se proteja de atacuri, de critici de umilinţe; tendinţa de a justifica propriile erori pentru apărarea Ego-ului.

8) Deferenta: nevoia de a se conforma; nevoia de a se afla în umbra unei persoane superioare pe care să o admire, să o laude, să o preţuiască, să o susţină.

9) Dominanţă: nevoia de a avea control asupra mediului şi asupra persoanelor; nevoia de a da ordine, de a comanda, de a conduce manifestată prin seducţie, sugestie, persuasiune; nevoia de a formula interdicţii şi constrângeri.

10) Exhibiţie: nevoia de a ieşi în evidenţă, de a fi văzut, admirat; nevoia de a uimi, de a şoca, de a produce o atmosferă plăcută, amuzantă.

11) Evitarea durerii: nevoia de a se proteja de situaţii care ar putea să îi pună în pericol sănătatea; nevoia de a-şi lua măsuri de precauţie.

12) Evitarea inferiorităţii: nevoia de a nu fi umilit, respins, de a evita situaţiile jenante care l-ar putea pune într-o postură neplăcută; neefectuarea unor activităţi din cauza fricii de eşec.

13) Îngrijire şi acordare de ajutor: nevoia de a arăta simpatie faţă de alte persoane, de a îngriji, susţine încuraja alte persoane neajutorate.

14) Ordine: nevoia de organizare, de curăţenie, de aspect plăcut; nevoia de a păstra o atmosferă îngrijită, igienică.

15) Joc: nevoia de a reacţiona din plăcere în absenţa unui anumit scop; nevoia de a avea un spirit ludic, de a glumi, de a râde, de a dansa, de a avea o viaţă socială bogată.

16) Respingere: nevoia de a nu se afla în compania unor persoane apreciate negativ; nevoia de a abandona, de a respinge o persoană văzută ca fiind inferioară.

17) Stimulare: nevoia de a obţine satisfacţie în urma unor impresii senzoriale.

18) Sexualitate: nevoia de a se afla într-o relaţie erotică; cultivarea relaţiilor şi stimulării de natură sexuală.

19) Suport: nevoia de a fi sprijinit, susţinut, încurajat, lăudat, iertat, consolat de către o altă persoană.20) Înţelegere: nevoia de a se dezvolta la nivel cognitiv; nevoia de a pune întrebări legate de

chestiuni teoretice şi nevoia de a primi răspunsuri; nevoia de a analiza, de a generaliza, de a emite judecăţi şi raţionamente.

Murray era de părere că nevoile mai puternice se manifestă mai des de-a lungul timpului şi ca urmare conduc la un comportament mai pregnant, influenţat de respectivele nevoi. Importanţa teoriei lui Murray are în vedere în special faptul că autorul consideră personalitatea ca fiind determinată de nevoile secundare, şi nu de cele primare aşa cum am văzut că se întamplă în concepţia susţinătorilor teoriei instinctului şi teoriei impulsului.

Teoria nevoii de realizare

David McClelland, autorul teoriei, consideră că motivaţia umană are mai degrabă o componentă dobândită decât una înnăscută. Teoria nevoii de realizare a fost publicată în anul 1961 în cartea The Achieving Society. McClelland a efectuat o reducere a listei lui Murray şi a reţinut doar 3 nevoi dobândite principale: 1) nevoia de realizare, 2) nevoia de afiliere, 3) nevoia de putere. Nevoia de realizare (autorealizare) se referă la dorinţa puternică de a îndeplini sarcini provocatoare, de a dobândi şi de a demonstra deprinderi, competenţe şi abilităţi de nivel superior. Nevoia de afiliere are în vedere motivaţia pentru a stabili relaţii, pentru a te afla într-un grup social primitor şi deschis, pentru a comunica în mod amical cu cei din jur. Nevoia de putere se manifestă prin dorinţa de a influenţa şi de a avea control asupra altor persoane. McClelland consideră că cea mai importantă este nevoia de realizare deoarece are tendinţa de a se manifesta cel mai stabil în comportament. Fiecare om are toate cele 3 nevoi însă în proporţii diferite. Cea care se va manifesta cel mai mult şi mai vizibil în conduită va fi cea dominantă.

Această teorie are aplicabilitate în special în domeniul organizaţional, astfel încât este de preferat ca o persoană să aibă nevoia de realizare dominantă deoarece acea persoană va fi motivată intrinsec pentru a fi performantă şi pentru a-şi demonstra competenţele, ceea ce este, fără îndoială, în interesul organizaţiei. McClelland credea cu tărie că oamenii cu o nevoie de realizare puternică sunt în general cei care sunt eficienţi ca lideri deoarece ei obţin rezultate şi sunt capabili de a mobiliza şi coordona alţi oameni, deşi adesea cer prea mult de la subordonaţii lor, aşezând realizarea deasupra celorlalte nevoi pe care cei din echipa le pot avea. Autorul consideră că oamenii cu nevoia de afiliere dominantă nu vor fi buni lideri din cauza obiectivităţii scăzute şi a nevoii de a fi plăcuţi, care va afecta capacitatea de a lua decizii în interesul companiei. În acelaşi timp oamenii cu nevoia de putere dominantă, deşi sunt devotaţi organizaţiei şi sunt atraşi de funcţia de conducere, nu vor fi lideri eficienţi datorită rigidităţii lor şi a absenţei competenţelor sociale. Aşadar în organizaţii se urmăreşte creşterea nevoii de realizare la angajaţi.

McClelland a făcut un portert motivaţional al persoanei cu nevoie de realizare puternică, ce conţine următoatele caracteristici: a) realizarea este mai importantă decât recompensele financiare şi materiale; b) atingerea scopului sau a ţintei oferă mai multă satisfacţie personală decât lauda sau recunoştinţa din partea celorlalţi; c) recompensa financiară e privită ca o măsură a scuccesului şi nu ca un scop în sine ; d) feedback-ul este important fiind de asemenea doar o măsură a succesului ; e) securitatea şi statutul nu reprezintă motivatori primari ; f) caută în permantenţă să îşi îmbunătăţească activitatea, să găsească

modalităţi de a face lucrurile mai bine ; g) vor căuta job-uri şi responsabilităţi care favorizează atingerea nevoilor lor, astfel sunt potriviţi pentru domeniul vânzari, ca manageri în afaceri şi în roluri antreprenoriale.

Teoria lui Abraham Maslow

Abraham Maslow a propus modelul piramidei trebuinţelor în lucrarea sa A Theory of Human Motivation apărută în anul 1943. Autorul american a criticat în mod vehement teoriile bazate pe liste de motive sau pe simpla trecere în revistă a nevoilor. Părerea sa era că oamenii au anumite trebuiţe universale care sunt ierarhizate în 5 trepte pe care Maslow le-a reprezentat prin binecunoscuta piramidă a trebuinţelor. Prezentăm aceste 5 trebuinţe în ordine crescătoare dinspre biologic spre psihologic, aşadar de la baza piramidei înspre vârful ei:

1) Trebuinţe fiziologice: sunt acele trebuinţe care sunt necesare pentru supravieţuire, cum sunt nevoia de aer, de apă, de somn, de hrană.

2) Trebuinţe de securitate: după îndeplinirea nevoilor fiziologice atenţia omului se îndreaptă spre nevoia de securitate, de a se proteja de răul fizic sau emoţional; asemenea trebuintă ar putea fi indeplinită prin a locui într-un spaţiu ce oferă siguranţă, a avea acces la servicii medicale, a avea o sursă de venit stabilă etc.

3) Trebuinţe de afiliere socială: aceste trebuinţe includ nevoia de socializare, de a realţiona şi interacţiona cu alte persoane; în această categorie intră nevoi precum nevoia de prieteni, nevoia de a aparţine unui grup, nevoia de a oferi şi de a primi dragoste.

4) Trebuinţa de stimă: nevoile interne de stimă sunt cele legate de stima de sine, respectul de sine şi gradul de realizare; nevoile externe de stimă sunt cele precum statusul social, reputaţia, recunoaşterea la nivel social a capacităţilor şi meritelor persoanei.

5) Trebuinţa de autoactualizare: această trebuinţă trădează orientarea umanistă a autorului, conceptul de autoactualizare putând fi întâlnit de asemenea în concepţia umanistului Carl Rogers; trebuinţa de autoactualizare are în vedere drumul pe care fiecare om îl parcurge în dorinţa de a-şi atinge potenţialul maxim ca fiinţă umană. Spre deosebire de celelalte 4 trebuinţe denumite trebuinţe de deficit, aceasta este o trebuinţă de creştere şi nu poate fi niciodată satisfacută pe deplin deoarece pe măsura creşterii psihologice individuale apar în permanenţă noi oportunităţi de a te dezvolta. Persoanele autoactualizate au nevoi precum: nevoia de adevăr, nevoia de dreptate, nevoia de înţelepciune, nevoia de a da vieţii un inteles. Maslow credea că persoanele autoactualizate au adesea « experienţe de vârf » care reprezintă momente de fericire profundă şi de armonie.

Referitor la modelul său ierarhic Maslow a făcut urmatoarele precizări legate de modul cum funcţionează motivaţia umană:

numai după ce au fost satisfăcute trebuinţele bazale de sănătate, securitate fizică şi emoţională omul devine preocupat de nevoile superioare de dezvoltare personală şi de creştere ;

cu cât o trebuinţă este mai continuu satisfăcută cu atât ea este mai improbabilă; efectul perturbator al nesatisfacerii constante a unei trebuinţe este cu atât mai mare cu cât acea

trebuinţă se află mai aproape de baza piramidei; în activarea şi satisfacerea trebuinţelor functionează legea alternanţei, astfel o trebuinţă activată şi

satisfăcută permite activarea şi satisfacerea alteia.În anii 1970 ierarhia lui Maslow a fost adaptată de alţi autori, fiind incluse încă 2 trepte: trebuinţe

cognitive (nevoia de cunoaştere; de a înţelege procese, evenimente; de a afla lucruri noi şi de a le atribui un

înţeles) şi trebuinţe estetice (căutarea şi aprecierea frumuseţii, dezvoltarea unui simţ estetic). Astfel noul model includea 7 trepte dispuse în ordine crescătoare astfel: 1. trebuinţe fiziologice, 2. trebuinţe de securitate, 3. trebuinţe de afiliere socială, 4. trebuinţa de stimă, 5. trebuinţe cognitive, 6. trebuinţe estetice, 7. trebuinţa de autoactualizare.

O ultimă modificare a piramidei lui Maslow a avut loc în anii 1990 când a fost adăugat un al 8-ulea nivel, superior nivelului autoactualizării. Acest ultim nivel cuprinde trebuinţa de transcendenţă care vizează nevoia şi dorinţa de a-i ajuta pe alţii să atingă autoactualizarea.

Modelele ierarhice cu 7 şi cu 8 trepte sunt, după cum am precizat, adaptări realizate ulterior de către alţi psihologi, modelul original al lui Maslow rămânând cel cu 5 trepte. În literatura de specialitate se consideră că trebuinţele adăugate, cele cognitive, estetice şi de transcendenţă pot fi incluse în trebuinţa de autoactualizare, dat fiind faptul că fiecare dintre cei 3 « noi » motivatori se referă la o creştere personală, la o dezvoltare a sinelui, la o împlinire interioară care îşi au rădăcina în nevoia fundamentală de creştere considerată de Maslow ca fiind trebuinţa de autoactualizare. Aşadar aceste 3 trebuinţe sunt în mod clar distincte de primele 4 trebuinţe denumite trebuinţe de deficit.

Cu toate că teoria lui Maslow a fost privită ca o îmbuntăţire faţă de teoriile anterioare asupra personalităţii şi motivaţiei, au existat şi critici la adresa ei. Wahba şi Bridgewell în cercetările lor pornind de la teoria lui Maslow au găsit dovezi foarte puţine în favoarea poziţiei motivelor în ierarhia trebuinţelor, ei au argumentat chiar că ar putea să nu existe deloc o astfel de ierarhie prestabilită care să se aplice tuturor oamenilor. De asemenea într-un studiu realizat în anul 2002 se găseşte următoarea afirmaţie: « nu există nici o modalitate posibilă de a clasifica nişte nevoi care se află în continuă schimbare în ritmul schimbării societăţii ». Alţi autori au criticat modul de apariţie a nevoilor care în viziunea lui Maslow era dependent de satisfacerea nevoilor bazale, ei au argumentat ca un om preocupat de munca sa (de exemplu un scriitor sau un pictor) poate trăi toată viaţa în sărăcie, privându-se adesea de nevoi fundamentale, dată fiind dedicaţia faţă de munca îndeplinită. Prin acest exemplu se susţinea faptul că nevoia de autoactualizare poate apărea, poate fi activată chiar şi atunci când nevoi inferioare, de « deficit » nu au fost satisfăcute.

Teoria echităţii

John Stacey Adams a avansat teoria echităţii, o teorie despre motivarea la locul de muncă, în anul 1963. El a preluat conceptul de “comparare socială” din teoria lui Festinger. Pentru a avea loc compararea doi factori sunt importanţi: relevanţa muncii pe care au depus-o şi similaritatea cu cei cu care se compară (poziţii egale sau asemănătoare): « Oamenii recurg la două comparaţii: ce au investit în procesul de muncă, cu ce au obţinut efectiv în urma lui şi compară rezultatele proprii cu rezultatele obţinute de alte persoane aflate pe poziţii similare ».

Conform teoriei echităţii în urma comparării sociale pot apărea trei tipuri de sentimente :1. Sentimentul echităţii (între efortul investit şi rezultat);2. Sentimentul inechităţii negative;3. Sentimentul inechităţii pozitive.

Pentru un bun randament la locul de muncă şi pentru evitarea apariţiei tensiunilor printre angajaţi sau între angajaţi şi angajator este de preferat ca persoanele să aibă un sentiment de echitate, să simtă că sunt recompensate pe masura efortului depus şi că nu sunt mai slab recompensate decât colegii lor. Sentimentul de inechitate negativă apare fie atunci când angajatul consideră că ceea ce a obţinut în urma muncii sale este sub efortul depus, fie consideră că în urma unui efort similar colegii au primit o

recompensă superioară celei primite de el, în acest caz se poate instala demotivarea. Rezultatul poate fi acelaşi şi în privinţa sentimentului de inechitate pozitivă, omul consideră că a fost suprarecompensat şi începe să depună un efort mai mic, ştiind că va avea aceleaşi rezultate ca şi atunci când ar depune un efort mai mare.

Adams a denumit efortul personal şi recompensa «input-uri» şi «output-uri». Input-ul este ceea ce angajatul investeşte în munca sa, resursele sale personale, iar «output-ul» este ceea ce primeşte angajatul de la locul de muncă şi include mai multe elemente, nu doar componenta financiară. În tabelul I.1. sunt prezentate exemple de input-uri şi de output-uri .

Tabelul I.1.Input-uri Output-uri

Input-urile sunt în general : efortul, loialitatea, angajamentul, priceperea, adaptabilitatea, flexibilitatea, toleranţa, determinarea, entuziasmul, încrederea în şef şi superiori, susţinerea oferită colegilor şi subordonaţilor, sacrificiul personal.

Output-urile sunt în general recompensele financiare: salariu, cheltuieli, beneficii, asigurare de pensie, bonusuri şi comisionare, dar există şi output-uri de altă natură: recunoaştere, reputaţie, laudă şi mulţumiri, interes, responsabilitate, stimulare, călătorii, training-uri, dezvoltare, sentiment de realizare, promovarea.

Teoria lui Adams are o mare aplicabilitate pactică pentru mediul organizaţional, ea explică şi demonstrează de ce salariul şi confortul la locul de muncă nu sunt suficiente pentru a obţine satisfactie profesionala. Unul din scopurile organizationale ar trebui sa fie acela de a mentine echitatea, însă acest lucru nu este atât de uşor deoarece sentimentul de echitate şi cel de inechitate au o importantă componentă subiectivă, ţin de imaginea de sine, de autoevaluarea efortului propriu şi de compararea cu ceilalţi, acesta ar putea să fie unul din minusurile aplicabilităţii acestei teorii, cu toate acestea cunoaşterea mecanismului comparării sociale cu cele două componente, recompensa proprie şi recompensa celor cu posturi similare în raport cu munca depusă, pot ajuta managerul să crească satisfacţia şi în consecinţă motivarea angajaţilor pentru performanţă.

Teoria expectanţei

În elaborarea acestei teorii, Victor Vroom pleacă de la două premise :1) În activitatea de muncă omul e pus în situaţia de a alege între obiective alternative şi diferite

modalităţi de realizare. El este impulsionat de o anumită forţă în alegerea făcută, iar această forţă este motivaţia. Aşadar motivaţia este cea care guvernează alegerile oamenilor între forme alternative de activităţi voluntare.

2) Productivitatea este rareori un scop în sine, ea fiind un mijloc de atingere a altor scopuri. Astfel există două categorii de scopuri care apar în activitatea de muncă:

a) Rezultate de nivel 1: productivitate, performanţe înalte, implicarea crescută în muncă.b) Rezultate de nivel 2: consecinţele care derivă din obţinerea rezultatelor de nivel 1 (mărirea salariului, promovare etc).

Teoria expectanţei cuprinde trei concepte de bază: valenţa, instrumentalitatea şi expectanţa. Valenţa poate fi definită ca gradul de atractivitate pe care o anumită activitate sau un anumit scop îl exercită asupra persoanei. Instrumentalitatea se referă la percepţia asupra tăriei de asociere între rezultatul numărul 1 şi rezultatul numărul 2. Expectanţa cuprinde aşteptări pe care omul le are cu privire la rezultatul obţinut în urma efortului depus, gradul în care el crede că poate atinge rezultatul de nivel 1. Forţa este produsul final al celor trei componente şi se referă la cantitatea de efort care va fi depus în vederea atingerii rezultatelor de nivel întâi.

Vroom considera, în lumina acestei teorii, că oamenii vor fi motivati să se implice în acele activităţi atractive (cu valenţă crescută) şi realizabile (cu expectanţă crescută). Omul va acţiona în direcţia obţinerii a maximum de recompensă în condiţiile unui efort cât mai mic. În concluzie, deşi atingerea unei performanţe înalte este mai atractivă ca şi recompensă, este înalt probabil că în realitate persoana să investească energie doar pentru o performanţă de nivel mediu.

Teoria proceselor oponente

Richard Solomon (1980) a dezvoltat o teorie a motivaţiei şi a emoţiei prin care descria emoţiile ca aflându-se în perechi de opuse (teamă-relaxare, plăcere-durere). Teoria proceselor oponente susţine că atunci când o emotie se manifestă, cealaltă este suprimată. De exemplu, dacă cineva este speriat de un câine ameninţător, emoţia de teamă este eliberată şi cea ce relaxare este suprimată. Dacă stimulul care a declanşat spaima continuă să fie prezent, după o perioadă teama scade şi se intensifică relaxarea. În exemplul de faţă, dacă animalul nu s-a mişcat, frica se va diminua şi relaxarea de a fi scăpat atacului va creşte. Dacă stimulul nu mai este prezent atunci prima emoţie va dispărea şi va lăsa locul opusului său. În cazul în care câinele se întoarce şi fuge, teama dispare şi lasă locul relaxării. Aşadar reacţiile emoţionale sunt urmate mai degrabă de opusele lor decât de o stare neutră atunci când condiţiile care le-au declanşat se schimbă.

Solomon şi Corbit (1974) au analizat emoţiile pe care le experimentează paraşutiştii atunci când se aruncă din avion. Începătorii simt teamă extremă atunci când sar, teamă care este înlocuită de o eliberare, relaxare la fel de mare atunci când aterizează. După sărituri repetate teama scade şi plăcerea de după săritură creşte. Acest proces poate explica o varietate de comportamente de căutare a senzaţiilor tari. Acest model a fost propus de asemenea pentru explicarea dependenţei de droguri. Iniţial drogul produce sentimente plăcute, însă apoi se instalează o stare emoţională negativă. În cele din urmă, consumatorii de droguri le folosesc nu pentru efectele plăcute ci pentru a evita simptomele de după.

Teoria proceselor oponente reprezintă o tentativă de a surprinde legatura dintre stările emoţionale şi motivaţie. Deşi este o idee interesantă, unii cercetători nu au găsit fundamente ştiiţifice pentru teoria proceselor oponente. De exemplu, Sanduik şi colaboratorii săi (1985) nu au descoperit o reacţie la retragere, aşa cum era prezisă de teorie. Ca şi în cazul multor alte modele asupra motivaţiei sunt necesare cercetări suplimentare pentru a dovedi validitatea şi utilitatea acestei teorii.

Teoria nivelului optim de stimulare

Teoria stimulării are la bază ideea că fiecare persoană are propriul nivel de stimulare la care se simte bine şi la care poate performa; fiecare individ caută nivelul optim de stimulare. De exemplu, unii oameni pot prefera să încheie o săptămână grea cu o seară liniştită acasă în care să se relaxeze în timp ce alţii pot alege să meargă la un concert.

Această teorie este similară cu teoria reducerii impulsului, a lui Hull, deoarece susţine că oamenii sunt impulsionaţi să menţină un anumit nivel de stimulare pentru a se putea simţi confortabil. Stimularea se referă la o stare emoţională, la nivelul implicării intelectuale dar şi la activitatea fizică. Totuşi teoria nivelului optim de stimulare depăşeşte teoria reducerii impulsului în încercarea de a surprinde cât mai corect ceea ce determină comportamentul uman.

Stimularea este esenţială în viaţa oricărui om, se ştie din experimentele efectuate de specialişti că privarea senzorială, care implică şi lipsa stimulării emoţionale şi intelectuale, conduce la un grad crescut de disconfort şi chiar la apariţia halucinaţiilor. Totuşi, după cum susţine autorul acestei teorii, D.E. Berlyne, stimularea trebuie să se producă la un nivel optim pentru a fi benefică individului. Se observă o corelaţie cu legea optimului motivaţional, enunţată de Yerkes şi Dodson, astfel sarcini simple necesită un nivel crescut al motivaţiei pentru a putea fi duse la bun sfârşit în timp ce sarcinile dificile au nevoie de o stimulare minimă pentru a determina motivarea pentru rezolvare.

Teoria nivelului optim de stimulare a încercat să explice, ca şi teoria proceselor oponente, comportamentele de căutare de senzaţii tari. Sunt persoane care ating nivelul optim de motivare în momentele în care sunt stimulate la nivel înalt. Astfel ei vor căuta mereu experienţe cu un grad mare de noutate şi care să prezinte un oarecare pericol, care să presupună un risc, pentru a atinge nivelul optim de stimulare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

MOTIVAŢIE ( II )

Conţinuturi:

2.1. Conceptul de trebuinţă

• Definirea trebuinţei

• Dinamica trebuinţelor

• Legi ale trebunţelor

• Trebuinţe fundamentale

2.2 Conceptul de motiv

• Definirea motivului

• Structura şi elaborarea motivului

2.3 Formele motivaţiei

• Motivaţia homeostazică

• Motivaţia de creştere şi dezvoltare

• Motivaţia pozitivă (antientriopică)

• Motivaţia negativă (entropică)

• Motivaţia extrinsecă

• Motivaţia intrinsecă

• Motivaţia afilierii

2.4. Funcţiile motivaţiei

• Funcţia de declanşare

• Funcţia de orientare – direcţionare

• Funcţia de susţinere

Obiective:

1. Prezentarea principalelor concepte, forme şi funcţii ale motivaţiei.

2. Analiza conceptului de trebuinţă, conceptului de motiv, formelor motivaţiei şi funcţiilor acesteia

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

2.1. CONCEPTUL DE TREBUINŢĂ

B. Zőrgő a propus un model al motivaţiei care explică trecerea de la trebuinţă la motiv. El susţine că stimulii interni, care semnalizează instalarea unui anumit deficit în relaţia organismului cu mediul, debutează printr-o trebuinţă. Această trebuinţă se exprimă prin impuls, care reprezintă o stare de excitabilitate amplă, difuză, generalizată cu efect de alarmare (semnal de activare). Semnalul este preluat apoi de intenţie. La acest nivel apare o primă formă de conştientizare prin verbalizare. Subiectul realizează care este cauza alarmării organice. În continuare se impune valenţa, întrucât satisfacerea unei trebuinţe este încărcată afectiv, fie pozitiv, fie negativ. Aşadar valenţa poate fi definită ca încărcătura afectiv-cognitivă pe care o are obiectul menit să satisfacă trebuinţa. La acest nivel se fac un fel de evaluări, iar dacă valenţa este pozitivă, atunci procesul de satisfacere a trebuinţei poate continua. Tendinţa constituie ultimul stimul intern, când subiectul manifestă o orientare spre satisfacerea trebuinţei. La capătul acestui proces se află motivul. Prin motiv trebuinţa este constientizată şi se elaborează scopul, ţinta prin atingerea căreia trebuinţa va fi satisfacută. Acest model al trecerii de la trebuinţă la motiv demonstrează că motivaţia este un proces complex, care vizează o categorie de stimuli interni, de natură biologică, fiziologică sau psihologică, care acţionează din interior în virtutea unei stări de necesitate indiferent cât de sofisticată este trebuinţa respectivă.

1. Definirea trebuinţei

După cum a reieşit şi din modelul lui Zőrgő, trebuinţa desemnează o stare internă de necesitate a organismului. În starea de trebuinţă se întâlneşte o excitabilitate crescută faţă de anumiţi stimului. Ea se exprimă în activităţi exploratorii presupunând: activare, sensibilizare selectivă, expectanţă şi imblod.

De-a lungul timpului au existat mai multe definiţii ale trebuinţei, care nu diferă însă foarte mult ca sens. De exemplu, Bize (1968) definea trebuinţa ca «proces pulsional de bază». Din perspectiva cibernetică, Laborit consideră că «trebuinţa corespunde cantităţii de energie necesară unei structuri vii pentru a se menţine ca atare». La Freud trebuinţa reprezenta un concept de limită între fiziologic şi psihic. Iar C. Bălăceanu vedea trebuinţa ca pe un «act de semnalizare a modificărilor perturbatoare ce intervin în sistemul organic şi în sistemul de personalitate» (apud Popescu-Neveanu, 1977). Zlate(2000) considera trebuinţele drept structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei motrice cele mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile solicitărilor mediului exterior. Nuttin, din perspectiva modelului său relaţional asupra motivaţiei, consideră trebuinţa ca o relaţie preferenţială a individului cu un obiect, în sensul că absenţa acestuia derajnează funcţionarea fiziologică a individului şi declanşează la el o activitate care este orientată spre reinstalarea relaţiei preferenţiale .

Se presupune că la baza trebuinţei se află dispozitive neurosomatice, care reacţionează la perturbări ale homeostaziei sau ale oricărei forme de echilibru de nivel superior. Întrucât trebuinţele ţin în general de autoreglaj şi de realizarea acestuia în diferite forme şi la diferite nivele, este dificil de localizat strict substratul fiziologic al trebuinţelor. Acţionând la nivelul balanţei termice, biochimice, hormonale, neurale şi psihice, trebuinţele sunt concepute în ordinea sistematică ca modalităţi specializate de semnalizare şi de reacţie. În general, trebuinţa semnalizează o lipsă care există în organism, sau un exces, prin tensiuni, nelinişte, necesităţi interne care au efecte pozitive sau negative aspura comportamentului individului.

Este important de reţinut faptul că trebuinţele există şi persistă mai ales într-o formă de potenţialitate şi devin active ciclic sau circumstanţial doar în anumite momente. În concepţia lui K. Lewin trebuinţa trebuie considerată întotdeauna în raport cu sistemul intern al personalităţii, şi nu ca fiind ceva de sine stătător. Trebuinţele sunt dependente de interacţiunile care au loc în forul intern al subiectului, în sistemul său biologic, fiziologic şi psihologic.

În plan funcţional, trebuinţele cuprind două fenomene esenţiale identificate de Hull şi Tolman în anii ’30 în timpul experimentelor pe animale. Gradientul scopului se referă la creşterea tensiunii pe măsura apropierii de ţintă (accelerarea vitezei de deplasare prin labirint pe masura apropierii de hrană sau de ieşire). Reducţia de tensiune este specifică procesului satisfacerii trebuinţei, ea intervine după restabilirea echilibrului.

2. Dinamica trebuinţelor

Trebuinţele nu reprezintă constante ale conduitei umane, ele prezintă un caracter dinamic accentuat. În funcţie de gradul şi periodicitatea satisfacerii lor, dar şi în funcţie de relaţiile fluctuante dintre ele, de raporturile în care se află una faţă de cealaltă, trebuinţele se pot amplifica sau diminua. Cel care a vorbit cu precădere despre dinamica trebuinţelor şi despre consecinţele nesatisfacerii lor a fost Sigmund Freud.

Modelul psihanalitic freudian are ca principiu central fenomenul de catharsis. Energia psihică acumulată în inconştient produce perturbări ale echilibrului psihic, de aceea ea trebuie să se descarce. Însă realitatea şi cenzura conştiinţei se opun frecvent satisfacerii anumitor pulsiuni, în special a celor indezirabile social. Aşadar psihanaliza s-a centrat asupra mecanismelor de depăşire a conflictelor şi de apărare a Eului. Menţionam în continuare cele 10 mecanisme de apărare enunţate de psihanalişti, considerând că acestea sunt relevante pentru contribuţia adusă de psihanaliză în studiul şi înţelegerea dinamicii motivaţiei. Există o singură menţiune în înţelegerea acestor mecanisme, şi anume aceea că ele pot fi extinse la întreaga gamă de pulsiuni şi tendinţe, nu doar la pulsiunea sexuală, pe care Freud o privea ca fiind baza pulsională unică.

a) Refularea : mecanism de respingere a pulsiunilor inconştiente ; în lupta cu inconştientul, conştientul are câştig de cauză, această confruntare înseamnă însă consum de efort şi de energie ; pulsiunea nu dispare, ea rămâne în inconştient până când găseşte o modalitate de manifestare.

b) Sublimarea : pulsiunile inacceptabile pentru conştiinţă sunt transformate în pulsiuni acceptabile şi investite în activităţi placute (ex.: pictura) sau utile.

c) Proiecţia : pulsiunile inacceptabile proprii sunt atribuite altei persoane.d) Identificarea : adoptarea de însuşiri care aparţin altui individ şi considerarea ca fiind

proprii (inversul proiecţiei).e) Simbolizarea : trebuinţele sunt satisfacute pe căi simbloice, indirecte .f) Formaţiunea reacţională: în lupta împotriva unui impuls inacceptabil subiectul activează

opusul acestuia ( ex. o persoană care simte impulsuri sexuale puternice poate deveni o luptătoare pentru moralitate).

g) Raţionalizarea : interpretarea propriului comportament într-o manieră ce îl face să pară acceptabil, găsirea de circumstanţe atenuante.

h) Regresia : revenirea, în faţa conflictului, la forme precoce de comportament afectiv, la reacţiile din stadiul copilăriei ;

i) Deplasarea : apare atunci când obiectul spre care se îndreaptă satisfacerea unui impuls nu este accesibil, în cazul acesta impulsul se manifestă asupra unui alt obiect, care îl înlocuieşte pe primul.

j) Disocierea : pulsiunile inacceptabile sunt separate de subiectul conştient, producându-se un fel de dedublare a personalităţii.

Cercetarile şi informaţiile actuale oferite de domeniul biologiei permit o depăşire a modelului homeostazic, cum este şi cel psihanalitic, care susţine importanţa cu precădere a pulsiunilor instinctive în determinarea conduitei. Trebuinţele native se manifestă şi se modifică prin condiţionări complicate la om, precum factori sociali, educaţie, instrucţie, experienţa de viata şi integrarea acestora în sistemul propriu de percepere a lumii. Pe lângă un număr destul de redus de trebuinţe native primare, în ontogeneza sa dobândesc trebuinţe noi, specific umane, care se află fie în continuarea trebuinţelor fiziologice, fie sunt complet deosebite de acestea, cum este de exemplu trebuinţa de spiritualitate.

3. Legi ale trebuinţelor

Trebuinţele reprezintă factori fundamentali în interacţiunea subiectului cu mediul şi au un rol important în modul cum persoana sa raportează la mediul său, aceasta poate percepe mediul ca fiind ostil, dacă nu permite îndeplinirea unor trebuinţe fundamentale, sau îl poate percepe ca fiind prietenos dacă acesta permite satisfacerea majorităţii trebuinţelor. De exemplu o familie care are nevoie de linişte şi de aer proaspăt va percepe mediul ostil dacă în apropierea locuinţei lor se va construi o uzină care să producă poluare fonică şi poluarea aerului. Aceeaşi familie, dacă va locui într-o zonă de munte va percepe mediul ca fiind prietenos. Trebuinţele, îndeplinind funcţii energetice, funcţionale şi informaţional-reglatorii, sunt stări de necesitate prezente în toate genurile de conduită, inclusiv în cele cognitive, estetice şi morale.

În literatura de specialitate s-a încercat formularea unor legi ale trebuinţelor, care să surprindă şi să sistematizeze elemente tipice. Cea mai mare contribuţie în acest sens au avut-o psihologii aparţinând curentului funcţional. Cel care a introdus conceptul de psihologie funcţională a fost William James, avându-l ca şi continuator pe Ed. Claparede. Viziunea funcţională susţine că fenomenele psihice formează un întreg, o structură unitară, şi consideră că aceste fenomene au un rol important în adaptarea organismului la mediul său social natural. Potrivit lui Claparede, un organism viu este un sistem care încearcă să-şi păstreze unitatea şi echilibrul; atunci când simte că este în pericol de a se destrăma, se aduce pe sine în stadiul anterior.

Ed. Claparede face distincţia între trebuinţe substanţiale care se referă la consumarea obiectului (ex. hrănirea) sau utilizarea lui şi trebuinţe funcţionale care implică reproducerea unei funcţii a unei activităţi ce face parte din programul subiectului (ex. muncă, lectură, creaţie, sport). În special «trebuinţele funcţionale deschid accesul către zona superioară a existenţei socio-culturale» (Popescu-Neveanu, 1977).

Din cele 12 legi ale conduitei formulate de Ed. Claparede, opt legi au în centru trebuinţele. Mai jos sunt prezentate aceste 12 legi din care se poate desprinde rolul important al trebuinţelor în sistemul de conduită.

1) Legea trebuinţei : «orice trebuinţă tinde să provoace reacţii care sunt proprii pentru a o satisface».

2) Legea extensiunii vieţii mintale : «dezvoltarea vieţii mintale este proporţională cu distanţa existentă între trebuinţe şi mijloacele de a le satisface».

3) Legea conştientizării : «individul devine conştient de un proces, de o relaţie sau de un obiect, cu atât mai târziu cu cât conduita sa a implicat, mai devreme şi timp mai îndelungat, folosirea automată, inconştientă, a acestui proces, relaţie sau obiect».

4) Legea anticipaţiei : «orice trebuinţă care, prin natura ei, riscă să nu se poată satisface imediat, apare cu anticipaţie».

5) Legea interesului : «orice conduită este dictată de un interes».6) Legea interesului momentan : «în fiecare moment organismul acţionează urmând linia

interesului său major ».7) Legea de reproducere a asemanatorului : «orice trebuinţă tinde să repete conduita ce i-a

reuşit înainte, într-o împrejurare similară».8) Legea tatonării : «când situaţia este atât de nouă încât repetiţia asemănătorului este

ineficace, trebuinţa declanşează o serie de reacţii de căutare, de încercări, de tatonări».9) Legea compensaţiei : «când echilibrul perturbat nu poate fi restabilit printr-o reacţie

antagonistă faţă de deviaţia pe care o suscitase».10) Legea autonomiei funcţionale : «în fiecare moment al dezvoltării sale, organismul

constituie o unitate funcţională, altfel spus, capacităţile sale de reacţie sunt ajustate la trebuinţele sale».

11) Legea celui mai mic efort : «subiectul tinde spre satisfacerea trebuinţei urmând linia celei mai mici rezistenţe».

12) Legea substituirii : «când un scop nu poate fi atins printr-o tehnică oarecare (printr-un anumit comportament), o altă tehnică i se substituie, vizând acelaşi scop ». (Claparede, 1950).

Deşi nu foarte sistematizate şi riguros formulate, aceste legi explică într-o oarecare măsură funcţionarea conduitei în raport cu trebuinţele, modul cum trebuinţele ghidează, influenţează, comportamentele umane. Este important faptul că se face distincţia între interesul momentan, trebuinţele imediate, şi interesul major, care se constituie din trebuinţele de nivel superior care sunt parte integrată din structura de personalitate a subiectului.

4. Trebuinţe fundamentale

Trebuinţele au un caracter social-istoric ele apar şi persistă atâta vreme cât în mediul în care trăieşte subiectul există posibilităţi de satisfacere a lor. Atunci când aceste posibilităţi nu mai există datorită modificării contextului social, aceste trebuinţe dispar şi se formează altele în conformitate cu noul context de viaţă. Însă trebuinţele evoluează nu numai o dată cu evoluţia societăţii, ci şi o dată cu evoluţia individului, ele fiind dependente de sistemul intern al personalităţii.

Clasificarea trebuinţelor se poate face după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de conţinutul şi de geneza lor, trebuinţele pot fi primare (înnăscute, care asigură integritatea fizică a organismului) şi secundare (formate în ontogeneză, care asigură integritatea psihică a individului). Trebuinţele primare includ : trebuinţe organice sau biologice (foame, sete, sex) şi trebuinţe fiziologice (mişcare, relaxare).

Aceste trebuinţe sunt comune la om şi la animal, însă la om ele sunt modelate social, istoric şi cultural dobândind astfel un anumit specific. În categoria trebuinţelor secundare sunt incluse trebuinţele materiale (locuinţă, confort, utilităţi), trebuinţe sociale (comunicare, relaţionare, apartenenţă la un grup), trebuinţe spirituale (cunoaştere, estetică, etică, autorealizare).

O altă clasificare a trebuinţelor se poate face în funcţie de nivelul la care se realizează relaţia dintre individ şi mediu. Dacă relaţia are loc la nivel biologic atunci apar trebuinţe biologice ale căror modalităţi de realizare sunt limitate la căteva mijloace fiziologice. Numărul mai mare de trebuinţe apare la nivelul relaţiilor psihosociale, aici se încadrează trebuinţele sexuale, care sunt încărcate psihosocial, sunt investite cu semnificaţie, trebuinţele erotice, trebuinţele de apreciere, de ajutor, de cooperare, de ataşament social şi afectiv etc. Există şi trebuinţe care apar la nivelul construcţiilor, în urma contactelor informative şi cognitive dintre indivizi, astfel de trebuinţe sunt : trebuinţa de informare, trebuinţa de a fi în contact cu realitatea, trebuinţa de valori.

În funcţie de gradul de generalitate trebuinţele pot fi generale, se manifestă în mai multe tipuri de activităţi, sau specifice, au un caracter mai restrâns (apud Zlate 2000).

Oamenii au anumite nevoi fundamentale comune si universale. Aici nu este vorba despre nevoi fiziologice sau biologice, ci despre nevoi psihologice. Aceste nevoi trebuie indeplinite cel putin pana la un punct rezonabil pentru ca noi sa putem functiona optim in lume, pentru a ne simti bine si pentru a putea continua sa ne dezvoltam.

Mulţi psihologi au luat în discuţie problema nevoilor fundamentale, noi vom prezenta clasificarea făcută de Ervin Staub şi Laurie Pearlman. Ervin Staub şi-a fundamentat concepţia despre trebuinţele fundamentale în studiile sale: studiu despre originile genocidului şi modul în care frustrarea nevoilor fundamentale contribuie la genocid ; studiu despre originile agresivităţii individuale şi rolul pe care nevoile fundamentale îl au în această agresivitate ; studiu asupra originilor întrajutorării şi altruismului şi rolul atât al împlinirii nevoilor frundamentale, cât şi al frustrării lor. Laurie Pearlman este autoarea cărţii «Trauma şi terapeutul» (1995). Ea a studiat impactul experienţelor de viaţă traumatizante asupra nevoilor şi rolul trebuinţelor în vindecarea după o experienţă traumatică.

Aceşti doi autori au identificat 7 nevoi fundamentale ale fiinţei umane: 1) Trebuinţa de securitate, de siguranţă reprezintă cea mai «bazală» nevoie psihologică. Această

trebuinţă este definită de cei doi psihologi ca fiind «nevoia de a şti sau de a crede că vom fi feriţi de agresiuni fizice sau psihologice [...], şi că vom putea să ne satisfacem nevoile primare, biologice (foame, sete, sex) şi nevoile de adăpost». De asemenea, în cadrul acestei trebuinţe se încadrează şi nevoia de a-i şti în siguranţă pe cei pe care îi iubim.

2) Trebuinţa de eficienţă şi de control. Satisfacerea acestei trebuinţe fundamentale duce la credinţa că «avem capacitatea de a ne proteja de rău (pericol, atacuri) şi de a ne atinge scopurile importante». Trebuie de asemenea să ştim că ne putem controla comportamentul faţă de ceilalţi. La vârsta adultă, controlul de sine oferă convingerea că persoana poate avea o viaţă plină de sens şi că are potenţialul de a produce o schimbare în comunitatea sa sau chiar în lumea în care trăieşte.

3) Trebuinţa de identitate pozitivă şi de stimă de sine. Satisfacerea acestei trebuinţe este condiţionată de capacitatea noastră de a dezvolta şi de a menţine o imagine de sine pozitivă. O identitate de sine pozitivă cere a fi conştienţi de propria persoană şi a ne accepta pe noi înşine, cu calităţi şi limitări. Satisfacerea acestei nevoi reclamă experienţă şi cunoştinţe despre lume şi despre existenţa noastră în lume. «Împlinirea nevoii de identitate pozitivă şi de stimă de sine ne oferă posibilitatea de a deveni cine dorim să devenim ».

4) Trebuinţa de relaţionare pozitivă si de stimă pentru ceilalţi. Aceasta este nevoia de a avea relaţii apropiate cu indivizi sau cu grupuri: prietenii intime, legături de familie şi relaţia cu comunitatea.

5) Trebuinţa de autonomie şi încredere în sine se referă la abilitatea noastră de a lua propriile decizii, de a face propriile alegeri, de a fi o entitate separată. Această abilitate implică încrederea în propria judecată şi în propriile concepţii.

6) Trebuinţa de a înţelege realitatea reprezintă nevoia de a înţelege oamenii şi lumea (cum sunt oamenii, cum acţionează, motivul pentru care oamenii fac ceea ce fac, motivul pentru care lucrurile se succed într-un anumit mod). Această trebuinţă reprezintă baza pentru a înţelege locul nostru în lume. Viziunea noastră asupra oamenilor ne ajută să dăm un sens lumii şi relaţiilor noastre cu alţi oameni, cu locuri, cu instituţii şi cu viaţa ca un întreg. Înţelegerea noastră asupra realităţii ne poate ajuta să oferim vieţii semnificaţie. Ne poate ajuta să ne adaptăm în lume şi să ne creăm o imagine asupra a cum vrem să ne trăim viaţa, asupra valorilor şi credinţelor noastre.

7) Trebuinţa de spiritualitate şi transcendenţa se referă la nevoia de a fi conectaţi cu ceva care ne depaşeşte, cu ceva mai presus de sinele nostru. Această nevoie devine importantă mai ales în ultimii ani de viaţă, însă temelia pentru satisfacerea ei se clădeşte de-a lungul întregii vieţi. Putem satisface această trebuinţă prin experienţe spirituale sau prin legatura cu Dumnezeu sau alte entităţi spirituale. De asemenea, putem să ne satisfacem această nevoie prin conexiunea cu natura sau prin crearea unui sens mai înalt, mai universal pentru propria existenţă. O altă modalitate de împlinire a acestei trebuinţe este prin acte de caritate, prin venirea în întâmpinarea celor care au nevoie de ajutorul nostru.

2.2. CONCEPTUL DE MOTIV

1. Definirea motivului

Motivul este o stare ipotetică a organismului care declanşează comportamentul şi care împinge individul spre atingerea scopului. În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii şi de explicaţii cu privire la motiv. Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative. Leontiev se referă la motive ca fiind «trebuinţele constientizate», această definiţie este însă puţin intelectualizată deoarece este cunoscut faptul că nu toate motivele sunt conştientizate, uneori persoana actionează pentru satisfacerea trebuinţei fără să fie neapărat conştientă de motivul care a declanşat comportamentul său. Conştientizarea sistemului intern de motive reprezintă un pas în dezvoltarea personală a fiecărei persoane.

Michotte era de părere că natura şi funcţia motivului reprezinta o «cauză internă» a comportamentului. Această definiţie se referă la momentele când subiectul, prin decizie şi iniţiativă, se impune mai mult sau mai puţin situaţiilor pe care le are de depăşit.

Paul Diel este susţinătorul ideii «motivelor intime». Acestea sunt dorinţele sau secrete ale individului, unele inconştiente, iar altele conştientizate, valorizate şi integarate care constituie fundamentul pentru formarea proceselor psihice complexe.

Mielu Zlate oferă urmatoarea definitie: «motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea» (Zlate, 2000). Din această definiţie reies cele două roluri importante ale motivului: unul de energizare, mobilizează energia necesară pentru satisfacerea trebuinţei, şi unul de orientare şi direcţionare, ghidează comportamentul înspre obiectul ce poate satisface starea de necesitate.

Aşa cum este el definit de Mihai Golu, motivul este «acel mobil care stă la baza unui comportament sau acţiuni concrete». Motivul exprimă «forma concretă, actuală în care se activează şi manifestă o (...) stare de necesitate » (Golu, 2004).

În privinţa deosebirilor dintre trebuinţă şi motiv, acestea se pot face în baza a două criterii: raportul cu acţiunea şi gradul de generalitate. În funcţie de primul criteriu observăm că trebuinţa nu are puterea, energia necesară pentru declanşarea acţiunii, în schimb, motivul activează şi declanşează întotdeauna comportamentul de satisfacere. În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, trebuie să menţionam faptul că trebuinţa este orientată spre o categorie mai largă de obiecte (de exemplu, senzaţia de foame declanşează trebuinţa de hrană), iar motivul are un obiect clar determinat (în cazul senzaţiei de foame subiectul doreşte să mănânce friptura cu cartofi prăjiţi, de exemplu).

2. Structura şi elaborarea motivului

Structura internă a motivului poate fi privită sub două aspecte principale: motivul ca activare internă şi semnalizare a unui dezechilibru şi motivul ca factor declanşator al acţiunilor propriu-zise. În ceea ce priveşte primul aspect se poate spune că motivul se suprapune peste conceptul de trebuinţă, există o identificare a motivului cu trebuinţa. Astfel există posibilitatea ca privarea trăita ca anxietate şi ca tendinţa să nu fie conştientientizată, starea de necesitate fiind prezentă, fără a declanşa însă acţiunea. Aceste trebuinţe se numesc trebuinţe pasive, ele apar la nivelul inconştientului şi nu au suficientă forţă pulsională pentru a declanşa comportamentele efective.

Motivul ca factor declanşator nu mai este sinonim cu imblodul, ci prezintă o structură mai complexă ce conţine elemente energetice şi operaţionale. Pieron considera că « motivul este mobilul care alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată». Acest lucru se întâmplă deoarece a identifica un motiv înseamnă a găsi răspunsul la întrebarea «de ce ?». Care este acel factor intern care a declanşat un anumit raspuns comportamental ?

Principalele componente structurale ale unui motiv în funcţie de care acesta poate fi evaluat şi analizat sunt, după cum le-a identificat Mihai Golu, conţinutul, intensitatea, durata şi nivelul de integrare.

Conţinutul se apreciază în funcţie de starea de necesitate care este reflectată de motiv şi în funcţie de comportamentele pe care le reclamă satisfacerea lui. De exemplu, starea de necesitate care se manifestă prin senzaţia de foame va constitui conţinutul motivului care va declanşa comportamentul de căutare a hranei. Conţinutul motivului de a căuta o relaţie intimă cu o persoană de sex opus este reprezentat de nevoia de sexualitate şi de cea de afiliere. În acelaşi mod, nevoia de autorealizare va fi conţinutul motivului de a obţine performanţa.

Intensitatea se referă la încărcatura energetică a motivului. Ea se concretiza prin forţa presiunii executată asupra mecanismelor decizionale şi de execuţie. În funcţie de intensitate motivele pot fi: puternice, moderate şi slabe. Maslow a realizat piramida trebuinţelor în funcţie de intensitatea lor, astfel trebuinţele biologice şi fiziologice au o intensitate mai mare decât cele cognitive sau estetice, manifestându-se mai pregnant în comportament. În comparaţie cu o dorinţă, un ideal, o aspiraţie, trebuinţa are intensitate mult mai mare. Variabila temporară a motivului are un caracter circumstantial, putând fi ori crescută, ori scăzută. Există o regulă de bază ce priveşte raportul dintre intensitate şi durată: «intensitatea motivului creşte proporţional cu durata amânării satisfacerii stării de necesitate» (Golu, 2004). Pentru ca o activitate să fie reglată optim este necesară nu doar simpla prezenţă a unui motiv, ci şi un anumit nivel de activare al său (intensitatea).

Durata exprimă timpul în care motivul se menţine în stare activă dominantă, fără a fi însă satisfacut. Se pare că orice motiv se activează şi se menţine în prim planul conştiinţei o anumită perioadă, până în momentul în care atinge punctul de maximă intensitate. Apoi, dacă nu este satisfăcut, intensitatea sa scade treptat şi iese din sfera conştiinţei.

Nivelul de integrare are în vedere posibilitatea subiectului de a identifica şi de a exprima verbal motivul. Există două niveluri extreme: unul la care motivul este pe deplin conştientizat, subiectul asumându-şi responsabilitatea pentru necesitatea sa; şi un altul la care motivul se activează şi functionează la nivel inconştient. Caracteristice pentru cel de-al doilea nivel sunt stările de somnambuluism, lapsusurile, automatismele etc. Bineînţeles că între cele două extreme există un continuum de niveluri intermediare. Este important faptul că orice motiv, indiferent de natura sa, trebuie analizat şi prin prisma raportului conştient/inconştient.

2.3. FORMELE MOTIVAŢIEI

Motivatia homeostazica

Homeostazia este tendinţa organismului de a menţine constant mediul intern în ciuda schimbărilor care au loc în mediul extern, schimbări care îşi exercită influenţa asupra organismului. Pentru a explica modul de funcţionare a homeostaziei, în literatura de specialitate, s-a folosit comparaţia cu termostatul. Acest aparat este constituit din 3 elemente: senzorul (cel care masoară temperatura camerei), valoarea ideală (temperatura optimă, dorită) şi comparatorul (care compară temeratura înregistrată din mediul extern cu temperatura dorită). Dacă temperatura înregistrată este mai mică sau mai mare decât valoarea ideală, mecanismul va intra în funcţiune şi va regla temperatura până când aceasta va atinge nivelul dorit.

Într-un mod similar funcţionează toate sistemele homeostazice. Un sistem homeostazic are ca punct cenral o variabilă care trebuie reglată. Iar pentru a putea regla respectiva variabilă sistemul este dotat cu: o valoare ideală, senzori ce masoară variabila, un comparator şi programe de adaptare care intră în funcţiune atunci când variabila prezintă o valoare sub sau peste cea ideală. Pentru menţinerea temperaturii corporale organismul trebuie în permanenţă să monitorizeze nivelul acesteia şi să îl compare cu nivelul optim. Pentru sete nivelul apei în celule şi în sânge este variabila ce trebuie reglată. Nivelul zahărului în sânge, nivelul grăsimilor etc. sunt variabilele ce trebuie controlate în cardul foamei.

Motivele homeostazice sunt cele care selectează şi activează procesele şi comportamentele necesare pentru eliminarea dezechilibrului. Aceste motive se declanşează automat şi pot avea o desfaşurare şi o finalitate involuntară, inconştientă.

Motivaţia homeostazică nu se referă însă doar la menţinerea echilibrului fiziologic, ci şi la păstrarea unui echilibru psihologic fapt ce determină stabilitatea personalităţii individului uman, îi permite acestuia să facă faţă situaţiilor dificile, provocatoare, perturbatoare din mediul extern. Astfel, o persoană care se află în faţa unei ameninţări se pregăteşte pentru acţiune. Corpul mobilizează rezerve de energie şi produce anumiţi hormoni, precum adrenalina, care îl pregatesc pentru conflict sau chiar pentru luptă. Acest tip de mobilizare poate fi observat în reacţii psihologice cunoscute, în timpul unor emoţii puternice, a pericolului sau a efortului fizic inima bate mai repede şi ritmul respirator se accentuează. Faţa se înroşeşte sau devine palidă şi corpul începe să transpire. Persoana poate să experimenteze dificultăţi respiratorii, tremur, fiori. Aceste manifestări fiziologice oferă persoanei starea necesară pentru a se putea confrunta cu o situaţie tensionată putându-şi păstra echilibrul fiziologic, dar şi psihologic.

Variabile psihologice care trebuie reglate pentru menţinerea sănătăţii psihice sunt: raportul dintre polul pozitiv şi polul negativ al afectivităţii, consonanta cognitivă, raportul dintre cunoştinţele menţinute în stare de activare şi cele uitate sau aflate sub nivelul de activare etc.

Motivaţia de creştere şi dezvoltare

Pe parcursul ontogenezei oamenii se dezvoltă atât din punct de vedere fizic, biologic, cât şi din punct de vedere psihologic. Motivaţia de creştere şi dezvoltare este implicată atât în stadiile dezvoltării fiziologice, cât şi în stadiile şi etapele dezvoltării psihologice. În drumul spre atingerea maturităţii motivele de creştere şi de dezvoltare sunt în continuă schimbare, evoluţie, la fel ca şi specificul stadiilor care se modifică de la difuz şi nediferenţiat la conturat şi clar diferenţiat. Această dinamică a motivelor constituie un mecanism de feed-back pozitiv deoarece prin schimbările şi transformările pe care le activează şi le susţin ele produc o evoluţie organizată, sistematică a sistemului personalităţii, având astfel un rol benefic.

Motivele de creştere şi de dezvoltare biologică, la fel ca şi motivele homeostazice care privesc menţinerea echilibrului mediului intern al organismului, au un caracter spontan, involuntar şi se desfăşoara în consecinţă la nivelul inconştientului. Aşadar individul nu intervine în mod conştient în procesul de dezvoltare biologică, acest proces fiind mai mult influenţat de o determinare genetică.

În ceea ce priveşte motivaţia creşterii şi dezvoltarii psihice ea se integrează la un moment dat la nivel conştient, o dată cu formarea imaginii de sine şi cu dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Motivele dezvoltării psihologice pot beneficia de mecanismele autoevaluării şi de prezenţa efortului voluntar. Aceste motive pot conduce activarea perseverenţei pentru atingerea autoactualizării, pot determina stabilirea unor idealuri şi aspiraţii înalte, pot facilita dezvoltarea intereselor pentru cunoaştere şi autocunoaştere etc.

Motivaţia pozitivă (antientropică)

Atât motivele homeostazice cât şi motivele de creştere şi dezvoltare constituie motive pozitive deoarece satisfacerea lor are efecte reglatoare asupra organismului, de susţinere a echilibrului psihic şi fizic al omului şi de menţinere a funcţionalităţii optime a personalităţii.

Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările recompensatorii cum ar fi rezultate bune în activitate, lauda, recompensa. Motivele pozitive pot fi primare şi secundare. De exemplu un sportiv poate avea ca motivaţie pozitivă primară propriile performanţe şi reuşite şi ca motivaţie pozitivă secundară aplauzele şi ovaţiile publicului.

În ceea ce priveşte motivaţia pozitvă trebuie să se ţină cont de două aspecte importante: de ceea ce este în beneficiul individului şi de ceea ce este în beneficiul societăţii. Astfel, pentru a putea spune că un motiv este pozitiv el trebuie să aibă efecte antientropice asupra individului, să fie benefic pentru el, şi în acelaşi timp să nu aibă efecte entropice asupra societăţii, a persoanelor care se află în preajma individului care îşi satisface o anumită nevoie. Satisfacerea unei nevoi, chiar dacă aceasta este pozitivă pentru individ, nu trebuie să intre în conflict cu normele sociale şi morale care sunt supraordonate acelor personale.

Motivaţia negativă (entropică)

Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimului aversivi cum sunt ameninţarea, blamarea, pedepsirea. Ea poate avea ca rezultat comportamente de evitare, refuz, abţinere, sentimente de inadecvare,

de inferioritate. În procesul educaţiei sau al învăţării se recurge adesea la alternanţa recompensei şi a pedepsei, astfel copilul poate fi recompensat dacă îşi îndeplineşte obiectivul şi pedepsit dacă acest lucru nu se întâmplă. Sunt cazuri în care părinţii folosesc predominant motivaţia pozitivă sau pe cea negativă. Astfel, un copil care avea obiectivul să ia nota 10 la o lucrare şi reuşeşte acest lucru într-o familie care foloseşte motivaţia pozitivă el este lăudat, iar într-o familie care foloseşte motivaţia negativă el nu va fi pedepsit. Dacă nu reuşeşte să ia nota maximă, în familia care foloseşte motivaţia pozitivă el nu va fi lăudat dar nici nu i se va reproşa, iar în familia care funcţionează după principiul motivaţiei negative, el va fi blamat.

În ceea ce priveşte cele două forme de motivaţie (entropică şi antientropică), E. B. Hurlock a efectuat un experiment foarte interesant. El a împărţit o clasă de elevi în trei grupe şi le-a dat sarcina de a rezolva probleme de aritmetică de dificultate scăzută pe parcursul a 5 zile. Înainte de începerea activităţii primul grup era lăudat pentru modul cum îşi îndeplinise sarcinile în ziua precedentă, celui de-al doilea grup i se făceau observaţii, li se aduceau dojeni legate de modul cum lucraseră în ziua precedentă, iar cel de-al treilea grup nu primea nici un fel de feedback. Rezultatele studiului au arătat că cea mai eficace a fost lauda întrucât s-a asociat cu instalarea unor stări afective pozitive; utilizarea dojenilor face ca performanţa să scadă dat fiind faptul că produce stări afective negative; însă cea mai neeficientă metodă s-a dovedit a fi ignorarea, această grupă de copii a avut rezultatele cele mai slabe. Concluzia este că orice formă de motivare este mai bună decat absenţa motivării.

Pe lângă sensul discutat, de întărire negativă, care este «specific pentru natura şi funcţiile motivaţiei» (Golu M., 2004), motivaţia negativă se referă şi la anumite motive a căror satisfacere provoacă efecte plăcute, adaptative de moment şi care pe termen lung pot afecta sănătatea persoanei producand serioase dezechilibre in planul personalitatii sau in plan fiziologic. Asemenea motive negative sunt : nevoia de a fuma, nevoia de a consuma alcool, nevoia de droguri, nevoia de a consuma alimente nesanatoase in exces etc. Aceste nevoi controlate initial se pot transforma in timp, prin satisfacerea lor continua si excesiva, in factori motivatori principali ai personalitatii, si in acest caz se consideră ca s-a instalat dependenţa.

Motivaţia extrinsecă

Atât întăririle pozitive (motivaţia entropică) cât şi întăririle negative (motivaţia antientropică) reprezintă forme de motivare extrinsecă. Această formă de motivare se referă la a întreprinde o anumită acţiune sau a se încerca atingerea unui anumit rezultat pentru o recompensă exterioară sau pentru evitarea unei pedeapse. Factorii motivatori sunt aşadar externi, tangibili, subiectul neavând dorinţa de a îndeplini o sarcină pentru propria satisfacţie internă, pentru propria dezvoltare de sine, ci pentru ceea ce va primi în schimb. Motivaţia extrinsecă se mai numeşte şi motivaţie indirectă, pentru că ceea ce motivează într-adevăr este recompensa (sau pedeapsa) şi nu sarcina în sine şi semnificaţia acesteia.

Observăm că întâlnim forme de motivare extrinsecă pretutindeni în viaţa cotidiană: supermarket-urile folosesc carduri de fidelitate şi reduceri, liniile aeriene recompensează clienţii fideli prin mile gratuite, companiile utilizează bonusuri şi comisioane pentru motivarea angajaţilor.

Trebuie să precizăm că motivaţia extrinsecă nu înseamnă că persoanei nu îi place absolut deloc activitatea pe care o desfăşoară, ci înseamnă doar că plăcerea pe care o anticipează de la un motivator extern îi va determina să continue respectiva activitate chiar şi atunci când vor întâmpina o dificultate sau li se va părea mai puţin plăcută. Un puternic motivator extern în mediul academic îl reprezintă nota. Un student

poate avea ca sarcină să facă un proiect de al cărui subiect nu este interesat în mod special, însă faptul de a primi o nota mare îl motivează să ducă sarcina la bun sfârşit. Pe parcursul desfăşurării sarcinii el poate poate deveni atras de subiectul în cauză şi motivaţia extrinsecă se poate transforma în motivaţie intrinsecă.

Motivaţia intrinsecă

Motivaţia intrinsecă este acea formă de motivaţie în care persoana este determinată de factori interni să facă un anumit lucru. Activitatea respectivă poate avea ca rezultat menţinerea sau îmbunătăţirea concepţiei despre sine. Când o persoană este motivată intrinsec se observa că ceea ce întreprinde îi face placere. Hobbiurile, de exemplu, sunt activităţi personale care sunt motivate exclusiv intrinsec, ele nu sunt impuse de nimeni şi sunt îndeplinite de subiect în mod voluntar, în timpul liber, fără a aştepta vreo recompensă. Ele sunt o formă de manifestare a individualităţii şi a libertăţii personale, o formă de a face timpul să treacă în mod constructiv şi plăcut. Motivaţia intrinsecă se mai numeşte şi motivaţie directă deoarece motivatorul este conţinut de acţiunea în sine şi aduce un beneficiu interior persoanei.

Malone şi Lepper (1987) au definit motivaţia intrinsecă într-un mod mai simplu ca fiind “ ceea ce fac oamenii fără recompensă externă”. Activităţile motivate intrinsec sunt cele în care persoana se va implica pentru nici o altă recompensă decât pentru interesul şi bucuria care le acompaniază. Malone şi Lepper au integrat o mare parte din cercetarile asupra motivaţiei într-o sinteză a modalităţilor de a crea medii care să motiveze intrinsec. Această sinteză este rezumată în Tabelul IV.1. După cum se poate observa în tabel, factorii care cresc motivaţia se subdivid în factori individuali şi factori interpersonali.

Tabelul IV.1. Factorii care promovează motivaţia intrinsecăFactor DescriereProvocare Oamenii sunt cel mai bine motivaţi când lucrează

pentru scopuri cu sens personal, atingerea respectivelor scopuri necesitâtnd o activitate la un nivel de dificultate optim (mediu).

Curiozitate Ceva din mediul fizic atrage atenţia celui care învaţă sau există un nivel optim de discrepanţă între cunoştinţele sau aptitudinile prezente ale persoanei şi între ceea ce pot ele deveni dacă subiectul se implică într-un anumit tip de activitate.

Control Oamenii au o tendinţă înnăscută de a dori să controleze ceea ce se întâmplă cu ei.

Fantezie (imaginaţie) Persoana foloseşte imagini mentale ale unor lucruri sau situaţii care nu sunt prezente în realitate şi care îistimulează comportamentul.

Competiţie Se obtine satisfacţie in urma compararii performantei proprii cu performanta altora, în cazul în care se constată că performanţa proprie este mai înaltă.

Cooperare Unii oameni obţin satisfacţie prin ajutarea celorlalţi de a-și atinge scopul.

Recunoaştere Dacă realizările sale sunt recunoscute şi apreciate persoana se simte mulţumită de munca depusă şi va fi stimulată să continue în acelaşi ritm.

Motivaţia afilierii

Nevoia de a realţiona cu oamenii într-un context social reprezintă motivaţia pentru afiliere. Motivaţia afilierii este prezentă la fiecare dintre noi, însă de la un individ la altul ea ocupă un loc mai important sau mai puţin important în constelaţia personalităţii. Persoanele a căror personalitate este dominată de acest tip de motivaţie vor da randament mai bun la locul de muncă sau în activitatea pe care o desfăşoară dacă vor fi apreciate, lăudate, recunoscute pentru meritele lor. Pe de altă parte, persoanele care au un nivel scăzut de motivaţie de afiliere pot fi să se izoleze fie să se implice în acţiuni antisociale, manifestându-şi în felul acesta agresivitatea.

În principal, motivaţia afilierii presupune nevoia de respect social, nevoia de cooperare şi reconciliere şi capacitatea de empatie. Persoana încearcă să îşi creeze o poziţie socială respectabilă; se supune normelor şi regulilor pentru a se putea integra fără probleme în mediul în care lucrează şi pentru a fi apreciată; are o bună capacitate empatică şi rezonează la problemele, dar şi la satisfacţiile celor din jur; stabileşte relaţii durabile, de prietenie, bazate pe onestitate şi comunicare deschisă; simte satisfacţie atunci când îşi poate ajuta colegii să îşi atingă obiectivele, cooperarea este foarte importantă pentru această persoană; se simte deranjată de discuţiile în contradictoriu şi va căuta reconcilierea cu cel cu care a avut o dispută; are nevoie de laude şi de aprecieri din partea şefului, dar şi a colegilor; va încerca să obţină succesul mai degrabă în echipă decât individual.

În teoria nevoii de realizare McClelland consideră că într-o organizaţie oamenii cu motivaţie de afiliere puternică sunt «jucatori de echipă» şi pot aduce beneficii organizaţiei prin spiritul lor de cooperare, însă autorul era de părere că este mai benefică încurajarea dezvlotării nevoii de realizare deoarece aceasta presupune o motivaţie intrinsecă pentru performanţa în sine, spre deosebire de motivaţia de afiliere care este predominant extrinsecă prin nevoia de a primi laude şi de aprecieri.

2.4. FUNCŢIILE MOTIVAŢIEI

O acţiune se declanşează ca urmare a apariţiei unui motiv, acel motiv este cel care orientează comportamentul în vederea satisfacerii stării de necesitate, iar pentru că respectiva acţiune să fie dusă la bun sfârşit este necesar ca motivul să fie activ pe toată durata desfăşurării activităţii de satisfacere, oferind energia necesară. În consecinţă, cele trei funcţii importante ale motivului sunt: funcţia de declanşare, funcţia de orientare-direcţionare şi funcţia de susţinere şi energizare.

Funcţia de declanşare se referă la activarea organismului la un anumit nivel astfel încât să se mobilizeze energia necesară începerii acţiunii de satisfacere a trebuinţei. Pentru ca motivul să îşi exercite această funcţie de declanşator, este necesar ca intensitatea sa să depăşească un anumit prag; apoi, cu cât este mai mare intensitatea motivului cu atât va avea o forţă de declanşare mai puternică. Un rol important în funcţia de declanşare îl au şi mecanismele cognitive de analiză-evaluare şi decizie; motivul trebuie să

îndeplinească anumite criterii de acceptare socială, de încadrare în schema mai largă de interese a subiectului etc, pentru a se lua hotărârea de a trece la satisfacerea lui. De exemplu, o persoană are nevoi estetice puternice şi este talentată la pictură, aceasta reprezentând hobby-ul său. Dar în cazul în care are de realizat un proiect important pentru serviciu până la un anumit termen, şi în timpul lucrului la proiect simte dorinţa de a picta, el îşi va frustra această dorinţă, sau o va amâna, deoarece ceea ce are de îndeplinit este prioritar faţă de pasiunea sa. Aşadar, în mecanismele de decizie este prezentă şi componenta volitivă, dacă persoana are o voinţă mai slabă, va ceda impulsului de a picta şi va risca în felul acesta să îşi piardă serviciul.

Funcţia de orientare-direcţionare constă în ghidarea comportamentului pe o anumită traiectorie, într-un anumit sens, cu scopul de atingere a obiectivului particular stabilit de motiv. Această funcţie vine în continuarea funcţiei de declanşare deoarece nu este suficient ca acţiunea să fie declanşată, ea trebuie sa fie orientată spre un scop, trebuie să aibă o finalitate care să însemne satisfacerea stării de necesitate. J. Nuttin cuprinde aceste două fucţii în definiţia pe care o dă motivelor, acestea fiind în viziunea sa: «formaţiuni ce conţin două segmente, unul energizant şi dinamogen, iar celălalt direcţional sau orientativ».

Activitatea orientată spre scop nu este unidirectională, de la motiv la scop, deoarece pe parcursul activităţii motivele se restructurează şi apar noi motive, trecându-se astfel şi de la scopuri la motive.

Funcţia de susţinere se referă la menţinerea în stare activă a comportamentului declanşat până la atingerea obiectivului. Aşadar, energizarea oferită de motiv este un proces continuu care durează atât timp cât este necesar pentru ca starea de necesitate să fie satisfacută. Această funcţie de susţinere şi energizare este dependenţa, după cum susţine M. Golu (2004), atât de intensitatea motivului, cât şi de semnificaţia pe care motivul o are pentru subiect. În consecinţă, la om «organizarea sferei motivaţionale se realizează nu numai după forţa sau intensitatea energetică a motivelor, ci şi după o dimensiune valorică, de sorginte socio-culturală (...), trebuinţele primare (...) subordonându-se celor secundare» (Golu, 2004).

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

MOTIVAŢIA ( III )

Conţinuturi:

3.1. Motivarea acţiunii personale.

• Locul controlului (Julian Rotter)

• Conştiinţa propriei eficienţe (Albert Bandura)

• Teoria neajutorării dobândite ( Martin Seligman)

• Teoria atribuirii ( Bernard Weiner )

3.2. Optimumul motivaţional şi performanţa.

3.3. Aspiraţie şi expectanţă.

3.4. Frustrare, agresivitate şi stres.

• Frustrarea

• Agresivitatea

• Stresul

Obiective:

1. Prezentarea manifestărilor comportamentale specifice motivării acţiunii personale

2. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre optimumul motivaţional şi performanţă

3. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre aspiraţie şi expectanţă

4. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre frustrare, agresivitate şi stres.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

3.1 MOTIVAREA ACŢIUNII PERSONALE

Ce îi determină pe unii oameni să persevereze în ceea ce fac şi ce îi determină pe alţii să renunţe, să se declare învinşi ? Cum reuşesc unele persoane să dobândească încredere în sine pe măsură ce evoluează, ce se dezvoltă, în timp ce alte persoane devin din ce în ce mai neîncrezătoare în forţele proprii şi mai neajutorate? De ce anumiţi indivizi sunt capabili şi dispuşi să îşi asume responsabilitatea eşecului dar şi meritele succesului, în timp ce alţii atribuie atât eşecurile cât şi succesele altora? Acestea sunt întrebări la care diferiţi teoreticieni au încercat să răspundă în încercarea de a înţelege factorii şi mecanismele interne care determină şi influenţează motivarea acţiunii personale. În capitolul de faţă vom aborda principalele perspective teoretice care au oferit explicaţii pentru modul în care persoanele sunt motivate pentru a face o anumită activitate şi pentru modul în care acele persoane îşi asumă sau nu consecinţele acţiunilor proprii.

Locul controlului ( Julian Rotter)

Locul controlului este considerat a fi un aspect important al personalitatii. Conceptul a fost introdus de Julian Rotter in anul 1950. Locul controlului se refera la conceptia fiecaruia despre cauzele evenimntelor importante care i se intampla. De exemplu, sunt oameni care cred ca isi pot controla soarta si oameni care cred ca destinul lor este influentat de forte externe.

Denumirea completă a conceptului lui Rotter este “locul controlului reîntăririi ». În acest fel Rotter crea o punte de legatură între psihologia behavioristă şi cea cognitivă. În opinia lui Rotter comportamentul este în mare parte ghidat de reîntăriri (recompense şi pedepse) prin intermediul cărora indivizii ajung să îşi formeze credinţe referitor la cauzele acţiunilor proprii. La rândul lor, aceste credinţe determină atitudinile şi comportamentele pe care oamenii le adoptă. Înţelegerea conceptului de loc al controlului este înlesnită de psihologul Philip Zimbardo: «Orientarea Locului controlului se referă la credinţa cum că rezultatele acţiunilor noastre sunt fie determinate de ceea ce facem (orientarea locului controlului spre interior) fie au ca şi cauză evenimente care scapă controlului nostru (orientarea locului controlului spre exterior)» (Zimbardo, 1985).

Aşadar, locul controlului poate fi descris ca aflându-se pe un continuum liniar dinspre exterior spre interior (Tabelul V.1.)

Tabelul V.1.

Locul controlului externLocul controlului intern

Persoana crede că propriul comportament este influenţat de soartă, noroc, sau alte circumstanţe exterioare.

Persoana crede că propriul comportament este ghidat de hotărârile şi eforturile personale.

Întrebarea care se pune este dacă este dezirabil ca o persoană să aibă un loc al controlului intern sau unul extern. În general se pare că este mai sanatos din punct de vedere psihologic ca omul să considere că are controlul asupra rezultatelor propriilor acţiuni. Un loc al controlului mai intern este astfel preferabil. Din cercetări au rezultat următoarele tendinţe :

Bărbatii tind să aibă un loc al controlului mai intern în comparaţie cu femeile ; Pe măsură ce înaintează în vărstă, oamenii dobândesc un loc al controlului mai orientat spre

interior ; Persoanele care se află pe poziţii mai înalte în scara ierarhică organizaţională tind să aibă locul

controlui intern (Mamlin, Harris, Case, 2001)

Totuşi trebuie evitat să se tragă concluzia excesiv de simplistă cum că locul controlui intern este pozitiv şi locul controlului extern este negativ. În această privinţă există aspecte mai complexe care nu trebuie trecute cu vederea. De exemplu :

Persoanele care îşi asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce se întâmplă neluând în considerare şi rolul factorilor externi pot prezenta un grad mai scăzut de sănătate psihică şi o oarecare instabilitate. O orientare internă trebuie în general să fie asociată cu competenţa, eficienţa personală şi şansa pentru ca persoana să experimenteze în mod fericit sentimentul responsabilităţii şi controlului personal. Oamenii cu locul controlui extrem de intern cărora le lipsesc competenţa, eficienţa şi oportunitatea de a se realiza pot deveni anxioase, nevrotice sau depresive. Cu alte cuvinte persoanele cu locul controlului intern trebuie să aibă o perspectivă realistă asupra sferei lor de influenţă astfel încât să poată avea succes.

Oamenii cu un loc al controlului extern pot uneori duce o viaţă mai liniştită, mai relaxată şi chiar mai fericită decât persoanele cu locul controlului intern.

În ciuda acestor precauţii, cercetarile psihologice arată că persoanele cu locul controlului interior par să se descurce mai bine în viaţă, de exeplu, ei tind să aibă o nevoie mai mare de realizare şi să aibă parte de locuri de muncă mai bine plătite.

În discuţia despre locul controlului este important să luăm în considerare problema cauzalităţii. Sunt circumstanţele de mediu (precum privilegiul sau dezavantajul) cele care determină credinţa legată de locul controlului sau credinţele sunt cele care influenţează situaţiile şi evenimentele care au loc? Uneori locul controlului este considerat ca fiind o trăsătură stabilă a personalităţii, însă această concepţie poate fi înşelătoare, dat fiind că teoria şi cercetările oferă indicaţii cum că locul controlului este de cele mai multe ori învăţat. Există dovezi că, cel puţin până la un punct, locul controlului este un răspuns la circumstanţe. S-a dovedit că anumite intervenţii psihologice şi educaţionale pot produce schimbări spre o orientare internă a locului controlului.

Conştiinta propriei eficienţe (Albert Bandura)

Teoria conştiinţei eficienţei proprii a lui Albert Bandura (1986,1993,1997) are implicaţii importante în studiul motivaţiei. Conceptul de «conştiinţă a propriei eficienţe» deţine un rol central în teoria social-cognitivă a lui Bandura. Principiul de bază de la care porneşte autorul este acela conform căruia există o mare probabilitate ca oamenii să se implice în activităţi în care se percep ca fiind competenţi. Cu privire la educaţie, acest lucru înseamnă că cei care învaţă vor încerca cel mai probabil să persevereze şi să aibă succes în acele sarcini în care se consideră a fi eficienţi. Atunci când persoanele eşueaza în ceea ce fac acest lucru poate fi cauzat fie de lipsa abilităţilor pentru sarcina respectivă, fie de prezenţa aptitudinilor necesare dar de absenţa conştiinţei propriei eficienţe.

Conştiinţa propriei eficienţe are un rol cheie în reglarea cognitivă a motivaţiei deoarece oamenii îşi stabilesc nivelul şi modul de distribuire a efortului în concordanţă cu efectele pe care le aşteaptă în urma finalizării activităţii. Oamenii cu o conştiinţă a propriei eficienţe semnificativ peste nivelul lor real de abilitare sunt predispuşi spre a îşi supraestima capacităţile de a finaliza sarcina, ceea ce poate conduce la efecte negative grave în planul personal, al imaginii de sine. De cealaltă parte, oamenii cu o conştiintă a propriei eficienţe semnificativ sub aptitudinile personale au şanse minime de a se dezvolta şi de a-şi extinde abilităţile. Cercetările arată că nivelul optim de conştiinţă a propriei eficienţe trebuie să fie puţin peste capacităţile individului, întrucât acest lucru încurajează oamenii să se implice în acţiuni care să reprezinte provocări şi care să îi ajute să câştige experienţa valoroasă.

În ceea ce priveşte mecanismul motivării acţiunii personale din perspectiva lui Bandura, el a făcut anumite constatări. Astfel oamenii cu un nivel înalt al conştiinţei propriei eficienţe într-o sarcină este probabil să depună mai mult efort şi să se arate mai persistenţi decât cei cu un nivel scăzut al conştiinţei eficienţei personale. Pe de altă parte, conştiinţa scazută a propriei eficienţe motivează persoana să afle mai multe despre subiect. Rezultatul poate fi acela că o persoană cu un nivel înalt al conştiinţei propriei eficienţe să nu se pregătească suficient pentru o sarcină, spre deosebire de persoanele cu un nivel scăzut al conştiinţei eficienţei personale.

Bandura a enunţat patru factori care afectează conştiinţa propriei eficienţe :1.Experienţa. Experienţa personală este factorul cel mai important care determină nivelul de

conştiintă a propriei eficienţe. Astfel o persoană care a avut în cea mai mare parte succes în activităţile pe care le-a întreprins va avea o conştiintă a propriei eficienţe mai ridicată decât o persoană care s-a confruntat mai mult cu eşecuri şi a cărei conştiinţă a propriei eficienţe este exponenţial mai scăzută.

2.Modelarea socială. Aceasta se referă la procesul de comparare socială. Când persoanele văd că cineva are succes într-o anumită activitate acest lucru va avea ca efect creşterea conştiinţei propriei efcienţe. Atunci când văd persoane eşuând propria constiinţă a eficienţei va scade. Acest proces are efecte mai pronunţate atunci când persoana care are succes sau eşec este considerată similară propriei persoane. Chiar dacă nu la fel de puternic în influenţarea conştiinţei propriei eficienţe ca şi experientă personală, modelarea socială poate avea efecte mai ales atunci când o persoană este în mod special nesigură de ea însăşi.

3.Persuasiunea socială. Acest factor se referă mai ales la încurajările sau la descurajările venite din exterior referitoare la performanţele individului. În timp ce feedback-urile negative scad conştiinţa propriei eficienţe, feedback-urile pozitive cresc această conştiinţă. Se pare ca este mai usor să scazi conştiinţa propriei eficienţe a cuiva decât sa o creşti.

4.Factori fiziologici. În situaţii extrem de stresante oamenii prezintă în general manifestări fiziologice de stres precum: oboseală, dureri, greaţă etc. Percepţia persoanei asupra acestor reacţii poate schimba conştiinţa eficienţei persoanei respective. Dacă o persoană cu conştiinţa propriei eficienţe scăzută

are “fluturi în stomac” înainte de a ţine un discurs în public ea poate considera această manifestare ca pe un semn al propriei incapacităţi, incompetenţe, scăzându-i în felul acesta şi mai mult eficienţa personală. De cealaltă parte, o persoană cu un nivel înalt al conştiinţei propriei eficienţe este predispusă să interpreteze asemenea semne fiziologice ca fiind normale şi neavând legatură cu abilitatea sa reală, această persoană poate astfel să fie mai eficientă. Aşadar, modul în care fiecare interpretează implicaţiile răspunsurilor fiziologice este cel care determină modificarearea nivelului conştiinţei eficienţei personale, şi nu reacţia fiziologică în sine.

Ca şi în teoria locului controlului, Bandura abordează problema raportării persoanei la propriul destin. Autorul susţine că persoanele cu o conştiinţă înaltă a propriei eficienţe cred în general că deţin controlul asupra propriilor vieţi; ca acţiunile şi deciziile personale le modelează viaţa. De cealaltă parte, oamenii cu o conştiintă scăzută a propriei eficienţe pot considera că modul în care decurge viaţa lor nu ţine de ei şi pot căpăta un sentiment de neputinţă.

Teoria neajutorării dobândite (Martin Seligman)

În anul 1965, psihologul americam Martin E. P. Seligman şi colaboratorii săi au descoperit din întâmplare, în timpul unor experimente pe câini care încercau să surprindă legătura dintre teamă şi învăţare, fenomenul de neajutorare dobândită. În 1967, împreună cu Steve Meier, Seligman a început, în cardul Universităţii Cornell, experimentele pe care s-a fondat teoria neajutorării dobândite.

Neajutoarea dobândită este o condiţie psihologică în care persoana a învăţat să acţioneze sau să se poarte ca fiind neajutorată într-o anumită situaţie, chiar dacă în realitate persoana are puterea de a schimba sau de a ieşi din situaţia neplacută în care se afla. Teoria neajutorării dobândite susţine că depresia clinică şi bolile mentale care relaţionate cu aceasta sunt urmarea credinţei că rezultatul unei circumstanţe, a unui eveniment, nu poate fi controlat.

În prima parte a experimentului lui Seligman şi Maier, câinii, împărţiţi în trei grupuri, au fost puşi în hamuri. Primul grup a fost ţinut în ham o perioadă de timp şi apoi a fost eliberat. Câinii din grupurile 2 şi 3 erau legaţi împreună în perechi, un câine din grupul 2 cu un câine din grupul 3. Un câine din grupul 2 era supus în mod intenţionat durerii prin electroşocuri, a căror acţiune puteau să o stopeze apăsând o manetă. În acelaşi timp perechea sa din grupul 3 era expus la electroşocuri de aceeaşi intensitate şi durată, dar maneta sa nu putea să oprească şocurile electrice. Astfel, câinilor din grupul 3 li se părea că şocurile se opresc în mod aleator, deoarece câinele său pereche din grupul 2 era cel care cauza încetarea durerii. Pentru câinii din grupul 3 şocurile erau aparent de neocolit, erau neputincioşi în faţa lor. Câinii din grupurile 1 şi 2 şi-au revenit rapid din această experienţă, dar câinii din grupul 3 au învăţat să fie neajutoraţi şi au manifestat simptome similare cu cele prezente în depresia clinică.

În partea a doua a experimentului, aceste trei grupuri de câini au fost testate într-o cutie împărţită în două părţi de un mic obstacol (Figura V.1.). Câinii puteau să scape de şocurile electrice dacă săreau peste acel obstacol. În marea lor majoritate, câinii din grupul 3, care «învăţaseră» înainte că nimic din ceea ce făceau nu putea să oprească şocurile, se aşezau pur şi simplu în mod pasiv şi schelălăliau. Chiar dacă ar fi putut cu uşurinţă să scape de şocuri, ei nici măcar nu au încercat.

Figura V.1.

Este important de subliniat că nu în toate cazurile se instalează neajutorarea dobândită. Seligman a studiat comportamentul a aproximativ 150 de câini între anii 1965-1969. În jur de 100 dintre aceştia (2/3) au manifestat simptomele de neajutorare după adiministrarea electroşocurilor care nu puteau fi evitate. Restul de 1/3 s-au manifestat complet normal după aceea şi au învăţat să scape de şocuri în testul din cutia cu obstacol. Astfel nu există nici un rezultat clar, nu se putea stabili o cauzalitate univocă, deoarece câinii fie învăţau să evite şocul fie îl acceptau în mod pasiv atunci când erau supuşi la cea de-a doua parte a experimentului. Mai mult decât atât, aproximativ 5% dintre câini, care nu fuseseră niciodată puşi în situaţia de a primi şocuri fără a putea scăpă, s-au arătat neajutoraţi când au fost expuşi prima dată la situaţia de condiţionare operantă din cutia cu obstacol.

Diferenţa dintre persoanele care se adaptează şi cele care cedează nervos în urma unei presiuni psihologice îndelungate a fost de asemenea studiată în anii 1950 în contextul «spălării de creier».

Experimente realizate ulterior de către alţi cercetători au avut rezultate similare cu cele ale lui Seligman şi Maier. În toate cazurile predictorul principal al unui răspuns depresiv era lipsa controlului asupra stimulului negativ. Un experiment efectuat de Finkelstein şi Ramey în 1977 a avut ca subiecţi bebeluşi umani. Aceştia erau împărţiţi în două grupuri. Bebeluşii dintr-un grup erau aşezaţi într-un pătuţ cu o pernă cu senzori, făcută astfel încât mişcarea capului bebeluşului să controleze rotaţia caruselului de deasupra patului. Copiii din celalalt grup nu aveau nici un control asupra mişcării caruselului şi nu puteau decât să îl privească şi să se bucure de mişcările acestuia. În partea a doua a experimentului ambele grupuri de bebeluşi au fost testate în patuturi care permiteau controlarea caruselului. Deşi acum toţi copiii aveau putere asupra caruselului şi mişcărilor acestuia, numai bebeluşii din primul grup, care învăţaseră din experienţa primei părţi a experimentului despre perna cu senzori au folosit această posibilitate de a controla caruselul.

Un experiment similar a fost facut de Hiroto şi Seligman, utilizând subiecţi adulţi. Experimentul presupunea ca subiecţii să execute sarcini mentale în condiţii inconfortabile de zgomot. Rezultatele au arătat că dacă o persoană putea folosi un întrerupător pentru a opri zgomotul performanţa sa se îmbunătăţea, cu toate că rareori se obosea să oprească sunetul. Se pare că faptul în sine de a fi conştient de această opţiune era suficient pentru a contracara în mod semnificativ efectele perturbatoare ale zgomotului.

Cercetările ulterioare au arătat că teoria iniţială a neajutorării dobândite nu putea să explice reacţiile variate ale oamenilor la situaţii care pot provoca neajutorarea dobândită. Uneori neajutorarea dobândită se manifesta doar în anumite situaţii specifice, iar alte ori ea se generalizeaza asupra tuturor situaţiilor în care persoana este implicată.

Sistemul atribuţional al individului era cheia spre a înţelege de ce oamenii răspundeau diferit la evenimente neplăcute. Deşi un grup de persoane poate experimenta aceleaşi efecte negative sau efecte adverse similare, modul în care fiecare persoană interpretează sau îşi explică evenimentul va afecta posibilitatea de a dezvolta neajutorare dobândită urmată de depresie.

Teoria atribuirii (Bernard Weiner)

Teoria atribuirii (Weiner 1980,1992) este probabil cea mai influentă teorie contemporană cu inplicaţii importante în studiul şi înţelegerea motivaţiei. Aceasta teorie încorporează modificarea comportamentului în sensul că accentuează ideea că cei care învaţă sunt motivaţi puternic de faptul că după îndeplinirea cu succes a acţiunii au posibilitatea de a fi mândri de ei înşişi, de a se simţi bine în pielea lor. Teoria atribuirii include de asemenea teoria cognitivă şi teoria conştiintei propriei eficienţe deoarece susţine că imaginea de sine a celui care învaţă va influenţa semnificativ modul în care acesta va interpreta succesul sau eşecul obţinut în urma depunerii unui efort şi va avea, în consecinţă, efecte asupra deciziei de a repeta sau nu comportamentul respectiv în acţiunile viitoare.

Potrivit teoriei atribuirii înţelesurile şi explicaţiile pe care oamenii le dau succeselor sau eşecurilor proprii pot fi analizate în seturi de trei perechi de factori :

Cauza succesului sau eşecului poate fi internă sau externă. Oamenii pot crede că au avut eşec sau succes din cauza unor factori care şin de ei înşişi, care vin din ineriorul lor, sau datorită unor factori care provin din exterior. După cum ne reamintim, aceasta este ideea centrală din teoria locului controlului.

Eşecul sau succesul pot avea cauze fie constante, fie întâmplătoare. Dacă persoana crede că a obţinut un succes într-un anumit mod reprezintă o constantă, ea va repeta respectivul comportament pentru a obţine din nou succes. La fel, dacă persoana este de părere că eşecul se datorează unei cauze constante, ea va evita pe viitor respectivul comportament. Dacă o persoană atribuie succesul sau insuccesul întâmplării, ea nu va şti care va fi rezultatul atunci când va repeta respectiva acţiune.

Cauza eşecului sau a succesului poate fi considerată ca fiind controlabilă sau dimpotrivă, incontrolabilă. O cauză controlabilă este aceea pe care persoana crede că poate să o modifice dacă doreşte să facă acest lucru. O cauză incontrolabilă este aceea asupra căreia persoana crede ca nu are nici o putere. Observăm că această a treia pereche de factori este diferită de de primele două. Un factor intern poate fi controlabil (ne putem controla efortul dacă ne dăm mai mult silinţa) sau incontrolabil (marea parte a oamenilor nu îşi pot schimba propriul nivel intelectual sau orientarea personalităţii, introvertă sau extravertă). În acelaşi fel, factorii externi pot fi controlabili (o persoană pentru care examenul este prea dificil pentru obţinerea unei diplome de limbă străină, poate încerca să dea examenul mai uşor pentru un nivel inferior şi va avea succes în această sarcină) sau incontrolabili (dacă o problemă de matematică este dificilă pentru cineva din cauza nivelul prea înalt de abstractizare, problema va rămâne abstractă, indiferent ce s-ar întampla).

O contribuţie importantă adusă de teoria atribuirii la înţelegerea motivaţiei este ideea că oamenii îşi vor interpreta acţiunile şi mediul în asemenea manieră încât să menţină o imagine de sine pozitivă. Din acest motiv este probabil ca o persoană să atribuie succesul sau insuccesul propriu unor factori care să îi permită să se simtă cât mai bine cu putinţă despre sine. În general acest lucru înseamnă că elevii sau studenţii care

au succes la un examen sunt predispuşi să pună acest rezultat pozitiv pe seama propriului efort şi a abilităţilor personale. În schimb, aceeaşi elevi sau studenţi, atunci când pică un examen vor avea tendinţa să atribuie eşecul unor factori asupra cărora nu deţin control şi care sunt externi lor, vor da vina pe ghinion sau pe profesor.

Principiul de bază al teoriei atribuirii este că factorii cărora o persoană le atribuie succesul sau eşecul determină cantitatea de efort şi de energie pe care o vor investi în acea activitate pe viitor.

În teoria atribuirii există patru factori care influenţează motivaţia în învăţare şi educaţie: abilitatea, dificultatea sarcinii, efortul şi norocul. Din prisma caracteristicilor discutate mai sus, aceşti patru factori pot fi analizaţi în felul urmator :

Abilitatea este un factor relativ intern şi stabil asupra căruia persoana nu are foarte mult control direct.

Dificultatea sarcinii este un factor extern şi stabil care de cele mai multe ori nu poate fi controlat de cel care învaţă.

Efortul reprezintă un factor intern şi variabil asupra căruia cel care învaţă, posedă foarte mult control.

Norocul este un factor extern şi variabil pe care cel care învaţă îl poate controla într-o măsură foarte mică.

Este important de reţinut că judecata, persoanei este cea care determină modul cum atribuirea va influenţa efortul ulterior. Un student poate crede despre sine ca este «o persoană norocoasă» şi pentru el norocul ar fi o caracteristică internă şi stabilă asupra căreia el exercită doar puţin control. Cu alte cuvinte, pentru această persoană «norocul» este de fapt ceea ce în lista de mai sus se cheamă «abilitate» sau trăsătură de personalitate. În acelaşi fel, o persoană poate crede că a depus foarte mult efort, când în realitate nu a făcut acest lucru. Sau poate crede că o sarcină care în mod obiectiv este uşoară a fost dificilă. Aşadar ca aplicaţie practică a teoriei atribuirii, pentru motivaţie trebuie reţinut că modul cum persoana percepe sarcina sau cauza căreia îi atribuie succesul sau eşecul determină mobilizarea voluntară concretizată prin efort pe care o va investi în acea sarcină sau o sarcină similară pe care o va avea de îndeplinit ulterior.

Teoria atribuirii este un domeniu care continuă să se dezvolte şi probabil cercetările care se vor efectua în continuare vor scoate la ivealî noi informaţii practice privitoare la motivarea acţiunii personale şi la mecanismele care se află în spatele acesteia.

3.2. OPTIMUMUL MOTIVAŢIONAL ŞI PERFORMANŢA

În toate tipurile de activitate, fie ele de joc, de învăţare, de muncă sau de creaţie, oamenii doresc să atingă un anumit nivel de performanţă pentru a obţine satisfacţie personală, pentru îmbunătăţirea sau menţinerea nivelului imaginii de sine. Bineînţeles că fiecare din aceste forme de activitate are

particularităţile ei în ceea ce priveşte motivaţia atingerii performanţei. Copiii vor să participe la jocurile cele mai interesante în grup şi vor să câştige pentru a-şi demonstra abilităţile în jocul respectiv şi pentru a câştiga respectul şi chiar prietenia celor cu care se joacă. Jocul reprezintă o formă primară, iniţială, de interacţiune şi rolurile şi relaţiile stabilite în timpul jocului sunt foarte importante pentru dinamica grupului de covârstnici. În învăţare subiecţii pot fi motivaţi intrinsec să atingă performanţa, în sensul de acumulare şi utilizare corectă a cât mai multor cunoştinţe în domeniul de interes, dar ei pot fi motivaţi şi extrinsec, în sensul de obţinere a unor rezultate vizibile (de exemplu note) foarte bune pentru a câştiga prestigiu. În activitatea de muncă oamenii pot dori să obţină performanţa datorită nevoii de realizare, motivaţia fiind astfel intrinsecă, sau pot fi motivaţi extrinsec de recompensele primite în urma atingerii performanţei. În ceea ce priveşte activitatea de creaţie autentică, performanţa nu este un scop în sine, omul este ghidat de o dorinţă internă foarte puternică pentru a crea ceva nou, unic, care să contribuie la extinderea cunoaşterii umane, depăşind astfel limitele existente. Aşadar în creaţie împlinirea scopului de a crea ceea ce omul şi-a propus este deja o realizare de nivel superior.

Pentru a aborda performanţa în contextul motivaţional este important să definim conceptul de «performanţă». Performanţa reprezintă îndeplinirea scopului la un nivel superior. Cei mai mulţi autori (Campbell, McCloy, Oppler, Sager, Roe) sunt de părere ca în ceea ce priveşte performanţa trebuie diferenţiate două aspecte, şi anume: aspectul comportamental (ceea ce face subiectul pentru atingerea performanţei) şi aspectul final (rezultatul acţiunilor subiectului, al efortului depus de acesta cu scopul obţinierii performanţei). Se consideră ca s-a atins performanţa dorită numai în urma judecării şi evaluării rezultatului final. În consecinţă se consideră că aspectul final este cel care face performanţa evidentă. Cu toate acestea eforturile depuse de subiect pentru realizarea scopului la un nivel înalt, deşi mai puţin vizibile şi mai greu cuantificabile, sunt cele care sunt indispensabile pentru atingerea performanţei. În cadrul acestei componente comportamentale motivaţia, prin nivelul de activare a motivelor, joacă un rol crucial.

Cercetătorii au fost preocupaţi de a stabili o relaţie între nivelul motivaţiei şi nivelul performanţei. Astfel, în anul 1908 a fost formulată legea optimumului motivaţional, avându-i ca autori pe psihologii Robert M. Yerkes şi J. D. Dodson. Această lege susţine că nivelul performanţei creşte direct proporţional cu creşterea nivelului motivaţiei, dar acest lucru este valabil numai până la un punct. Atunci când subiectul devine prea motivat, capacitatea lui de a atinge performanţa scade. Acest proces este ilustrat grafic printr-o curbă gaussiană care creşte şi apoi descreşte pe măsură ce nivelul motivaţiei se intensifică (vezi Figura VI.1).

Figura VI.1 Graficul legii Yerkes-Dodson

Cercetările au arătat că, în funcţie de sarcină, nivelul optim al motivaţiei pentru atingerea

performanţei variază. De exemplu, sarcinile dificile sau foarte solicitante din punct de vedere intelectual pot solicita un nivel mai scăzut al motivaţiei (pentru a facilitata concentrarea atenţiei, memoria etc), în timp ce sarcini cu un nivel scăzut de dificultate şi care necesită persistenţă pot fi îndeplinite mai bine cu un nivel mai înalt de motivaţie.

Legea optimumului motivaţional pentru sarcinile simple, cunoscute, rutiniere, va suna astfel: cu cât nivelul motivaţiei este mai ridicat cu atât gradul de performanţă va fi mai înalt (relaţie direct proporţională). În cazul sarcinilor dificile, care reprezintă provocări intelectuale, legea optimumului motivaţional stabileşte un raport de inversă proporţionalitate între motivaţie şi performanţă: pe măsură ce nivelul motivaţiei creşte nivelul performanţei va fi mai scăzut.

Datorită importanţei dificultăţii sarcinii în raportul dintre motivaţie şi performanţă a fost formultată ipoteza conform careia Legea Yerkes-Dodson poate fi împărţită în doi factori. Partea ascendentă a curbei poate fi considerată ca factorul energizant, benefic al motivaţiei. Partea descendentă a curbei poate fi interpretată ca reprezentând factorul negativ, efectele dezorganizatoare ale motivaţiei excesive. Motivaţia la un nivel foarte crescut poate avea consecinţe negative asupra performanţei deoarece presiunea de rezolvare a sarcinii este prea mare, se instalează stresul şi apar dificultăţi în concentrarea atenţiei, în procesul memoriei şi în capacitatea de rezolvare de probleme.

Modul în care persoana percepe sarcina este de asemenea important în stabilirea nivelului optimului motivaţional. Astfel vor exista trei situaţii :

1) Când subiectul apreciază corect dificultatea sarcinii. În această situaţie optimul motivaţional are în vedere relaţia de corespondenţă între gradul de motivare şi nivelul performanţei.

2) Când subiectul apreciază incorect dificultatea sarcinii, în sensul subaprecierii ei. Aprecierea sarcinii ca fiind mai uşoară decât este în realitate va duce la submotivare şi ca atare la mobilizarea insuficientă a energiilor şi a resurselor, rezultatul putând fi un eşec. În acest caz legea optimumului motivaţional susţine că este benefică o uşoară supramotivare a persoanei. Astfel, dacă sarcina este medie dar este percepută ca fiind uşoară este bine ca subiectul să aibă un nivel crescut de motivare pentru a o putea duce la bun sfârsit.

3) Când subiectul apreciază incorect dificultatea sarcinii, în sensul supraaprecierii ei. Aprecierea sarcinii ca fiind mai dificilă decât este în realitate va conduce spre o supramotivare care va avea efecte dezorganizatoare şi va conduce spre eşec. Şi în acest caz se recomandă un decalaj între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii. Dacă o sarcină medie este percepută ca fiind mult mai dificilă decât este în realitate este indicat ca subiectul să fie uşor submotivat pentru a putea realiza sarcina la standardul de performanţă aşteptat.

Au existat cercetări care au confirmat corelaţiile existente în legea optimumului motivaţional a lui Yerkes şi Dodson, însă cauza acestor corelaţii nu a putut fi încă determinată cu exactitate.

3.3. ASPIRAŢIE ŞI EXPECTANŢĂ

Într-o organizaţie sau într-o instituţie de învăţământ, performanţa poate fi măsurată şi evaluată, în general, în mod obiectiv. Însă ea are şi o componentă subiectivă atunci când vine vorba de autoapreciere. Ceea ce pentru un individ reprezintă o performanţă pentru altul poate însemna un eşec. În abordarea caracterului obiectiv-subiectiv al performanţei, importante sunt trei concepte: nivelul de aspiraţie, nivelul de expectanţă si valenţa.

Nivelul de aspiraţie reprezintă nivelul de îndeplinire a sarcinii, a obiectivului, la care persoana se declară multumită. În cadrul nivelului de aspiraţie există atât o componentă motivaţional-volitivă, subiectul se mobilizează şi depune atâta efort cât este necesar pentru atingerea scopului pe care şi l-a propus, cât şi una cognitiv-evaluativă, subiectul îşi stabileşte scopul în funcţie de rezultatele anterioare într-o activitate similară.

Există trei mari nivele ale aspiraţiei: nivel scăzut, nivel mediu şi nivel crescut. De exemplu, un salariat cu nivel scăzut de aspiraţie nu va dori decât să îşi păstreze locul de muncă, un alt salariat cu nivel mediu de aspiraţie îşi va propune să obţină o mărire de salariu, iar un angajat cu un nivel înalt de aspiraţie va dori să avanseze, să îşi construiască o carieră şi să îşi valorifice la maxim resursele şi cunoştinţele. Satisfacerea nivelului de aspiraţie a primului angajat reprezintă pentru el o performanţă, iar în cazul celui de-al treilea o stagnare sau chiar o nereuşită.

Nivelul de expectanţă, aşa cum a fost el definit de Victor Vroom (autorul teoriei expectanţei), se referă la aşteptarea şi la nivelul de încredere pe care persoana le are referitor la propriile capacităţi. Nivelul de expectanţă poate fi măsurat obiectiv: se prezintă subiectului un număr mare de sarcini ierarhizabile. Acesta va trebui să răspundă la anumite întrebări înainte de a fi testat, cum ar fi: «Câte răspunsuri corecte crezi că o să dai ?», «Ce nota crezi ca vei primi pentru performanţa pe care o vei realiza?», « Al câtelea crezi ca te vei clasa în grupul din care faci parte?» (apud Golu, 2004).

Valenţa, definită tot de Vroom, reprezintă valoarea emoţională, pozitivă sau negativă, pe care subiectul o atribuie recompensei aşteptate în urma depunerii efortului. Pentru o persoană cu motivaţie predominant extrinsecă, valenţă pozitivă vor avea: mărirea salariului, anumite beneficii de natură materială, mai mult timp liber, aprecierea din partea şefului şi a colegilor; perntru o persoană motivată intrinsec vor avea o valenţă pozitivă: încununarea efortului cu performanţa, îndeplinirea sarcinii la nivel maximal, reuşita personală care semnifică o autodepăşire. Persoanele din cea de-a doua categorie au o motivaţie puternică de realizare. Valenţa este o componentă subiectivă în exclusivitate, ea ţine de preferinţele individului, de tipul de motivare, de priorităţile sale formate de-a lungul timpului, de structura sa de personalitate etc.

În principiu, aspiraţia reprezintă o tendinţă spre performanţă, o nevoie de depăşire a rezultatelor obţinute anterior. După cum susţinea Paul Popescu-Neveanu, «aspiraţia este un sistem motivaţional tipic pentru ceea ce este motivaţia de creştere». Cu toate acestea, conceptul teoretic de nivel de aspiraţie nu corespunde mereu în realitate definiţiei. Astfel, pot exista persoane care să aibă capacităţi limitate şi care să nu poată să depăşească un anumit nivel, în acest caz ei îşi ating nivelul de aspiraţie atunci când realizează o activitate în limita aptitudinilor proprii.

Pentru indivizii cu aptitudini într-un anumit domeniu, a avea un nivel de aspiraţie constant reprezintă o stagnare. Kurt Lewin, în baza experienţelor sale de laborator, vorbeşte despre un nivel optim de aspiraţie. Pentru a atinge nivelul optim de aspiraţie subiectul nu trebuie nici să îşi stabilească aspiraţii sub propriile capacităţi (acest lucru ducând la regresie), nici să aibă aspiraţii care depăşesc cu mult propriile posibilităţi (în această situaţie putând fi profund dezamăgit de rezultat, demotivat şi poate scădea încrederea în sine), ci este indicat să aibă aspiraţii puţin mai ridicate decât capacităţile sale din momentul respectiv. În consecinţă, subiectul trebuie să se automotiveze şi să îşi propună scopuri care să crească progresiv.

Raportul de interdependenţă dintre aspiraţii şi performanţă este cuprins în dinamica interrelaţionărilor dintre personalitate şi mediul social şi cultural. De asemenea, după cum susţinea Popescu-Neveanu, «interdependentele aspiraţii-performanţe se integrează în sfera interacţiunilor dintre atitudini şi aptitudini, interacţiune ce reprezintă [...] dimensiunea centrală a personalităţii». Concluzionand, putem spune ca atingerea performantei de catre un individ implica atat intreaga sa structura de personalitate, cu componente motivationale, volitive, cognitive, aptitudinale, cat si influentele mediului care au fost integrate in conduita si care continua sa il influenteze.

3.4. FRUSTRARE, AGRESIVITATE ŞI STRES

1. Frustrarea

Realitatea complexă în cadrul căreia se desfăşoară existenţa umană determină necesitatea abordării motivelor nu numai din perspectiva apariţiei şi determinanţilor lor, ci şi din perspectiva posibilităţii lor de realizare. Omul este o fiinţă activă, el are o gândire care se desfăşoară pe o dimensiune proiectivă şi este capabil de creaţie; în aceste condiţii, nevoile, motivele şi dorinţele care pot apărea sunt inepuizabile şi, cel puţin din punct de vedere teoretic, nu cunosc limitări. Acest fapt poate fi privit ca fiind pozitiv, ca sursă de continuă dezvoltare, evoluţie şi expansiune, dar şi ca fiind negativ, din prisma situaţiilor critice care pot apărea prin imposibilitatea, obiectivă sau subiectivă, de satisfacere a motivelor.

Stările de motivaţie care se activează în plan subiectiv pot avea diferite grade de realizabilitate în plan obiectiv. Mihai Golu a realizat o ierarhizare a stărilor de motivaţie în funcţie de posibilitatea de satisfacere. Astfel există:

Stări de motivaţie care pot fi satisfăcute uşor şi prompt. Stări de motivaţie care pot fi satisfăcute moderat de uşor şi de prompt. Stări de motivaţie care pot fi satisfăcute greu atât ca efort, cât şi ca timp. Stari de motivaţie imposibil de satisfăcut.

Termenul de frustrare a fost folosit pentru prima dată de Sigmund Freud. Acesta definea frustrarea ca fiind «starea unui subiect care se găseşte în incapacitatea de a obţine obiectul satisfacţiei pe care şi-l doreşte». Freud era de părere că la baza simptomului nevrotic se află o frustrare care, cel mai probabil, a avut loc în copilarie. Totuşi, frustrarea la Freud nu era considerată ca având doar un efect dezorganizator asupra personalităţii, ea avea şi o funcţie de dezvoltare, dat fiind că pentru trecerea dintr-o etapă de dezvoltare în cealaltă era necesară o anumită frustrare. Astfel stadiul oral se încheia odată cu înţărcarea, în stadiul sadic-anal se învăţau regulile legate de folosirea oliţei, în stadiul falic copilului i se refuza dorinţa de a a-şi alege părintele de sex opus drept obiect de fixaţie sexuală etc.

«Marele dicţionar al psihologiei» (2006) oferă următoarea definiţie a frustrării: «stare ipotetică a unui individ, animal sau uman, care, în cursul urmăririi unui scop cu o motivaţie determinată, se vede împiedicat să-şi atingă scopul». Se pare că nivelul frustrării variază în funcţie de importanţa pe care subiectul o atribuie scopului. Astfel, dacă scopul este foarte important pentru o persoană, urmând de exemplu ca prin realizarea acestuia imaginea sa de sine să se îmbunătăţească, nerealizarea scopului va duce la un nivel mai ridicat de frustrare.

Frustrarea poate fi văzută ca rezultând dintr-un conflict între trebuinţe, stări de necesitate, motive şi posibilitatea obiectivă de realizare a acestora. Este important de precizat că frustrarea nu are numai cauze externe, ci şi interne:

Sursele interne de frustrare pot fi: scopuri divergente ale persoanei; o imagine de sine negativă, ce poate bloca resursele de realizare a motivului; aspiraţii mai înalte decât abilităţile obiective de realizare etc.

Sursele externe de frustrare sunt foarte variate, de exemplu: un trafic foarte aglomerat care împiedică ajungerea la timp la o întâlnire importantă pentru subiect, zgomote deranjante din stradă sau de la vecini care împiedică persoana să doarmă, regulile şi normele sociale care stabilesc comportamentele dezirabile şi indezirabile într-o societate etc.

În privinţa manifestărilor psihologice şi fiziologice ale frustrării acestea constau în: tensiune la nivel muscular, dificultăţi în relaxare, trăiri conflictuale, dispoziţie afectivă negativă, anxietate etc. Conform «Marelui Dicţionar al Psihologiei», studiile experimentale au arătat că «primul efect al frustrării este o creştere a performanţei, cel puţin în ce priveşte vigoarea. Însă efectele pe termen lung pot fi exterm de variate».

Într-adevar, aşa cum susţinea şi Freud, efectele de lungă durată ale frustrării pot fi negative sau, dimpotrivă, pozitive. Latura negativă a frustrării se manifestă în general atunci când nivelul frustrării depăşeste anumite limite de toleranţă ale organismului şi ale personalităţii şi atunci când frustrarea a fost întărită în timp. În cazul acesta frustrarea provoacă tulburări profunde, poate cauza boli psihonevrotice şi poate chiar determina o structură de personalitate, cea a frustratului, cronic decompensat şi cu tendinţe mai mult sau mai puţin eficiente de supracompensare. Latura pozitivă a frustrării, dupa cum afirmă Mihai Golu (2005) «constă în determinarea unui grad mai ridicat de activare orientată a proceselor evolutive şi

compensatorii şi în favorizarea formării unor scheme comportamentale noi de atingere a obiectivelor şi de satisfacere a motivelor». Aşadar frustrarea are un rol principal în dezvoltarea mecanismelor interne de formare şi creştere a Eului.

Frustrarea determină reacţii nu numai în forul intern al individului, ci şi reacţii externe, maifestate prin comportamente. Reacţia la frustrare nu este una standard, pentru toate persoanele, fiecare are modul său propriu de a face faţă barierelor care se interpun între dorinţă şi posibilitatea de realizare. Cu cât Eul individului este mai puternic, cu atât toleranţa la frustrare este mai mare; o persoană cu un Eu slab, nu foarte structurat şi stabil, va fi foarte reactivă la frustrare, chiar şi frustrarea unor motive nu foarte importante va determina reacţii uneori necontrolate. În anul 1996 M. Micea a realizat o clasificare a reacţiilor individuale imediate la situaţiile frustrante (apud Golu, 2005): “1. neastâmpărul şi tensiunea; 2) agresivitatea; 3) apatia; 4) evaziunea în imaginar; 5) stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente); 6) regresia (recurgerea la comportamente de nivel ontogenetic inferior)”.

2. Agresivitatea

Este important de discutat problema agresivităţii ca reacţie la frustrare deoarece, dintre toate formele de a răspunde la situaţiile frustrante, agresivitatea este cea mai periculoasă atât pentru individ, cât şi pentru cei din jur. Agresivitatea a fost definită ca fiind «o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte » (Neculau, 2004). Aşadar agresivitatea poate fi îndreptată fie asupra fiinţelor umane, fie asupra unor obiecte, fie asupra ambelor. În « Marele Dicţionar al Psihologiei», agresivitatea este definită ca rezultând dintr-o rezistenţă scăzută la frustrare: «tendinţa de a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea unei satisfaceri imediate ».

Cel care a vorbit pentru prima dată de agresivitate ca reacţie a frustrării a fost însuşi Freud. Din perspectiva teoriei sale, agresivitatea reprezintă un instinct, un impuls, care apare atunci când motivele (şi mai ales nevoile sexuale) sunt frustrate. Freud este aşadar susţinătorul teoriei agresivităţii înnăscute, el considera că oamenii se nasc cu un instinct de a agresa, de a-şi manifesta violenţa.

Există înd si alţi autori care au abordat problema frustrării ca şi cauză a agresivităţii. Aceştia sunt însă de părere, spre deosebire de Freud, că agresivitatea este determinată de condiţiile exterioare. Concepţia acestor autori (Berkowitz, Fesbach) se încadrează în teoriile stimulării sau provocării agresivităţii. Conform acestor teorii persoana răspunde în mod agresiv la o provocare externă, de exemplu ea poate răspunde agresiv în faţa unui refuz din partea cuiva. În cadrul teoriilor provocării agresiunii, cea mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, care îi aparţine lui John Dollard. Acesta afirmă că de câte ori efortul unei persoane de a atinge un scop este blocat, se activează un impuls agresiv care motivează comportamentul de înlăturare a obstacolului, fie el o persoană sau un obiect, care a determinat frustrarea. În cartea sa, Frustration and Aggression, apărută în anul 1939, Dollard susţine că «agresivitatea este întotdeauana o consecinţă a frustrării», iar «frustrarea conduce întotdeauna către o anumită agresivitate».

Se întâmplă destul de frecvent ca agresivitatea să nu fie îndreptată asupra sursei de frustrare, ci să fie redirecţionată către o altă ţintă, despre care persoana ştie că există mai puţine şanse să reacţioneze la fel de agresiv. Aşadar se urmăreşte descărcarea agresivităţii determinată de situaţia frustrantă, însă cu repercusiuni mai mici sau chiar inexistente. Un astfel de exemplu (Myers apud Neculau 2005) îl constituie anecdota cu un om care a fost umilit de şef, nu a reacţionat, însă a ajuns acasă şi a început să îşi certe soţia, aceasta la

rândul său a ţipat la copil, care în loc să îi răspundă mamei sale a lovit câinele, iar câinele a reacţionat muşcând poştaşul.

L. Berkowitz, revizuind teoria lui Dollard, consideră că se exagera legătura dintre frustrare şi agresivitate şi că de fapt frustrarea produce supărare şi o anumită predispoziţie emoţională pentru atac.

Dacă agresivitatea este strâns legată de frustrare, aşa cum susţineau Freud şi Dollard, totuşi, după cum am văzut şi în clasificarea lui Miclea, nu toate persoanele reacţionează la situaţiile frustrante cu agresivitate. Sunt mai predispuse la a avea un răspuns agresiv persoanele care (apud Neculau, 2005) :

au personalitate de tip A : sunt extrem de competitive, mereu grăbite, iritabile şi conflictuale ; au tendinţe atribuţionale ostile : tendinţa de angajare în relaţii puternic conflictuale ca răspuns la o

provocare chiar şi minoră; sunt de sex masculin : autorii Eagly şi Steffen (1986) au concluzionat că este mult mai probabil ca

bărbaţii să fie mai angajaţi în agresivitatea deschisă decât femeile .Alte cauze posibile ale reactivităţii agresive crescute la frustrare pot fi: agresivitatea în cadrul familiei

(copiii abuzaţi pot să se identifice cu agresorul şi să se manifeste agresiv ca adulţi) şi agresivitatea prezentată în mass-media (violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi al presei).

3. Stresul

Stresul reprezintă adesea o consecinţă a frustrării puternice. Astfel, atunci când bariera care determină frustrarea reprezintă o ameninţare la adresa intergrităţii morale sau fizice a persoanei se instalează stresul. De exemplu, când o persoană îşi caută un loc de muncă participând la multe interviuri şi nu reuşeşte să ocupe un post, este pusă în pericol nevoia fundamentală de securitate, în consecinţă apare frustrarea şi se instalează stresul. Acesta poate îngreuna şi mai mult procesul de găsire a unui serviciu prin presiunea dezorganizatoare pe care o exercită asupra persoanei.

În literatura de specialitate stresul are trei accepţiuni principale (Mattheus, 2000; Sarafino, 2002) : 1) Stresul ca stimul (factorii de stres) – este vorba de un eveniment extern care ameninţă şi care poate vătăma (Baum, 1990); 2) Stresul ca reacţie (tensionare) – starea de tensiune care apare în situaţii de stres, ea include atât reacţii emoţionale şi cognitive cât şi modificâri în funcţionarea organismului (bătăi mai rapide ale inimii, transpiraţie etc); 3) Stresul ca proces – această accepţiune a stresului are în vedere faptul că persoanele pot reacţiona diferit la acelaşi eveniment extern.

Termenul de «stres» îi aparţine lui Selyle care în 1976 definea stresul ca fiind: «orice răspuns al organismului consecutiv oricărei cereri sau solicitări exercitate asupra acestui organism». Autorul şi-a început cercetările încă din anul 1936 la Universitatea din Praga şi la Montreal, având ca subiecţi animale. De fapt «stresul este un fenomen psihofiziologic, ducând la tulburări atât biologice, cât şi psihice» (Neculau, 2005). Stresul, împreună cu alţi factori psihologici joacă un rol important în afecţiunile psihosomatice, în special ulcerele gastroduodenale, bolile tiroidei, poliartrită reumatoidă, rectocolita hemoragică, astmul, hipertensiunea arterială. De asemenea, stresul este un factor declanşator al multor sindroame psihiatrice cum sunt: stresul posttraumatic, când pacientul retrăieşte la nesfârşit trauma iniţială; tulburările de adaptare, «reacţii patologice la anumiţi factori de stres psihosociali care nu s-au structurat în anxietate sau în depresie caracterizate» («Marele Dicţionar al Psihologiei», 2006); reacţiile psihotice scurte, ce durează în jur de două săptămâni după situaţia stresantă şi pot cuprinde halucinaţii şi idei delirante.

Pe lângă, zgomotul puternic, temperaturile extreme, situaţiile frustrante, stresul poate fi cauzat şi de conflicte care se produc la nivelul Eului persoanei. Un conlict apare atunci când există mai multe motive de

aproximativ aceeaşi intensitate care au finalităţi şi modalităţi de realizare divergente, de exemplu, un tânăr îţi doreşte foarte mult să ajungă sportiv de performanţă dar în acelaşi timp ar vrea să urmeze o facultate la zi. Realizarea unuia din motive impiedică satisfacerea celuilat. Kurt Lewin a descris conflictele ca fiind de trei tipuri:

1. Evitare-evitare: atunci când fiecare dintre alternative este negativă, de exemplu un angajat care nu a terminat un proiect la timp şi are un şef foarte exigent are două alternative, ambele cu finalităţi negative: să se ducă la serviciu, să se prezinte în biroul şefului fără proiect şi să fie umilit şi poate chiar dat afară, sau să nu se ducă la seviciu în ziua respectivă şi să rişte de asemenea să fie concediat.

2. Apropiere-evitare: atunci când luarea unei decizii are atât o parte pozitivă cât şi o parte negativă care se află în dispută, dând naştere unei dileme în legatură cu luarea deciziei. De exemplu, unui tânăr i se oferă posibilitatea să meargă să studieze cu bursă în străinătate timp de doi ani, acest lucru ar însemna o posibilitate unică de a se dezvolta şi de a învăţa lucruri noi, însă, pe de altă parte, ar însemna să renunţe la relaţia cu persoana la care ţine foarte mult.

3. Apropiere-apropiere: atunci când persoana are de ales între două alternative, ambele la fel de atrăgătoare. Acest tip de conflict poate apărea, de exemplu, atunci când persoana trebuie să aleagă între două locuri de muncă, amândouă la fel de atrăgătoare din punctul său de vedere.

Stresul nu este cauzat, bineînteles, de orice conflict care se naşte la nivelul Eului. Sunt acele conflicte puternice, în cazul cărora decizia luată de subiect are o mare influenţă asupra cursului vieţii sale care determină stresul în adevăratul sens al cuvântului, cel folosit de Selyle, cu efecte dezorganizatoare asupra personalităţii.

MODULUL II

AFECTIVITATE, COMUNICARE ŞI LIMBAJ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

AFECTIVITATEA ( I )

Conţinuturi:

1.1. TEORIILE AFECTIVITĂŢII

• Teoriile mecaniciste.

• Teoriile cognitiviste.

• Teoriile proagmaticii emoţionale ( teoriile funcţionaliste).

• Exprimarea emoţiilor

• Ipoteza feed-back-ului facial

1.2.MODELUL CELOR PATRU SISTEME MOTIVAŢIONAL – AFECTIVE DE BAZĂ: FURIA, BUCURIA, TRISTEŢEA ŞI FRICA.

• Furia• Bucuria • Tristeţea• Frica

Obiective:

1. Prezentarea şi analiza principalelor teorii şi modele explicative ale afectivităţii

2. Prezentarea şi analiza celor patru sisteme motivaţional – afective de bază: furia, bucuria, tristeţea

şi frica.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

1.1 TEORIILE AFECTIVITĂŢII.

Teoriile afectivităţii

Procesele afective sau stările emoţionale ne colorează viaţa: suntem gri de invidie, roşii de furie sau suntem albaştrii din cauza tristeţii. Stările afective pozitive, precum dragostea şi dorinţa, sunt cele care aduc plăcere vieţii, pe când cele negative, precum frica, depresia şi furia, pot face în aşa fel încât viaţa noastră să fie un chin.

“O definiţie de manual spune că procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relaţiile omului cu lumea înconjurătoare şi măsura în care necesităţile lui interne sunt sau nu satisfăcute”. Ansamblul proceselor afective (emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni ) sunt reunite sub numele de afectivitate.

Emoţiile sunt acele stări afective de scurtă durată şi cu o intensitate variabilă. Emoţiile pot să fie, în primul rănd, un răspuns la o situaţie (atunci când ne este frică ne temem de o anumită situaţie) sau la un eveniment cu care ne confruntăm; ele pot să ne motiveze comportamentul – atunci când suntem nervoşi acţionăm cu o anumită agresivitate; nu în ultimul rând, o emoţie poate să fie un scop în sine. Ne putem comporta în aşa fel încât să obţinem o stare de plăcere sau chiar sentimente de dragoste.

Emoţiile sunt stări afective care au trei componente: una cognitivă, una fiziologică şi una comportamentală, după cum vom vedea în continuare. Frica apare de obicei ca răspuns la o ameninţare şi implică cunoaşterea faptului că există cineva în pericol. Din punct de vedere fiziologic se manifestă predominant simpatetic şi presupune bătăi rapide de inimă, respiraţie accelerată, transpiraţie şi tensiune musculară. Comportamental, această stare presupune tendinţa de a evita sau de a scăpa de situaţia periculoasă. Ca răspuns la o provocare socială, furia presupune conştientizarea că provocatorul ar trebui să primească acelaşi tratament, să i se platească cu aceeaşi monedă. Manifestările fiziologice sunt atât de ordin simpatic cât şi parasimpatic iar comportamental există tendinţa de atacare a persoanei provocatoare. Depresia este caracterizată de sentimente de neajutorare şi lipsa speranţei, fiziologic se manifestă şi la nivel simpatic şi parasimpatic, iar din punct de vedere comportamental, persoana respectivă este predispusă la inactivitate – iar câteodată, chiar la acţiuni de auto-distrugere. Bucurie, suferinţa, gelozia, dezgustul, jena, plăcerea – toate aceste trăiri au componente cognitive, fiziologice şi comportamentale. În general, se poate spune că, cu cât este mai mare autonomia formării emoţiilor, cu atât acestea din urmă sunt mai intense.

Emoţiile au componente psihologice, situaţionale şi cognitive, dar psihologii s-au contrazis în legatură cu modul în care aceste componente interacţionează în aşa fel încât să producă stări sentimentale sau acţiuni motivate de aceste stări. Unii dintre psihologi susţin faptul că declanşarea fiziologică este componenta de bază a răspunsului emoţional faţă de conştientizare şi ca natura declanşării pe care o resimţim influenţează în mod puternic modalitatea noastră de a eticheta o anumită emoţie ( Izard, 1984, 1991a ).

Teoria comună în legatură cu emoţiile este aceea conform căreia se întamplă ceva (apare o situaţie), care este percepută într-un anumit fel (interpretat) de persoana respectivă, ca mai apoi să apară starea emoţională (o combinaţie între declanşare şi gânduri). De exemplu, cunoşti o persoană nouă, o percepi ca fiind încântătoare şi ca urmare a acestor fapte, apare sentimentul de atractie faţă de persoana respectivă. Sau pici un test, recunoşti ca eşti într-o situaţie dificilă şi apare sentimentul de neputinţă şi deprimarea.

De-a lungul timpului au existat tot felul de dezbateri privind emoţiile şi teoriile care stau la baza lor.

Astfel, dintr-o multitudine de teorii putem menţiona trei direcţii generale în care s-au îndreptat teoriile enunţate de-a lungul timpului. Putem în acest sens să menţionăm teoriile mecaniciste, teoriile cognitiviste şi teoriile pragmaticii emoţionale.

Teoriile mecaniciste dezbat existenţa a două tipuri de probleme: originea emoţiilor este una de tip centrală sau din contră, una periferică (teoria James – Lange contra teoriei lui Cannon), iar a doua problemă se referă la relaţia emoţie – cogniţie (emoţia este un element al cogniţiei sau este o entitate de sine stătătoare? ).

Teoria James – Lange. La sfârşitul secolului XIX, William James a sugerat faptul că emoţiile noastre nu sunt o cauză, ci sunt un răspuns la anumite evenimente. Acelaşi punct de vedere îl avea şi un alt psiholog contemporan cu James, danezul Carl Lange; astfel a apărut teoria ce le poartă numele.

Conform teoriei James – Lange, anumiţi stimuli externi declanşează în mod instinctiv anumite modele de excitaţii pentru a face faţă la două modalităţi de apărare: fuga sau lupta. Astfel, devenim nervoşi pentru că ne comportăm agresiv, ni se face frică pentru că fugim. Deci percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora constituie ceea ce noi numim emoţie. Emoţiile sunt doar reprezentări cognitive (produse secundare) ale răspunsurilor psihologice şi comportamentale automate.

Cannon (1927) a criticat teoria celor doi argumentând că excitaţia psihologică care însoţeşte emoţia A nu este fundamental diferită de excitaţia care însoţeşte emoţia B, aşa cum susţinea teoria James – Lange. De asemenea, putem menţiona că teoria James – Lange atribuie o semnificaţie foarte mică cogniţiei, ca funcţie; ea neagă rolul funcţiei cognitive, rolul valorilor uname individuale şi alegerii individuale.

Pe de altă parte, teoria James – Lange se află în concordanţă cu ipoteza feed-back – ului facial. Astfel, zâmbetul poate, aparent, induce sentimente plăcute, chiar dacă nu ştim dacă efectul acestor stări plăcute va învinge tristeţea ( Ekman, 1993b ).

Totodată, teoria James – Lange sugerează faptul că suntem capabili să ne schimbăm sentimentele prin modificarea comportamentului.

Teoria Cannon – Bard. Walter Cannon nu s-a mulţumit numai cu critica adusă lui James şi Lange. El (1927) şi Philip Bard ( 1934 ) au sugerat că un anumit eveniment declanşează răspuns fizic (excitare şi acţiune) şi trăairea unei emoţii, în acelaşi timp. Atunci când un eveniment este perceput (procesat de creier), creierul simulează activiatea autonomă şi musculară (excitare şi acţiune) dar şi activitate cognitivă (trăirea emoţiei). Conform teoriei Cannon – Bard, emoţiile acompaniază răspunsul fizic. Emoţiile nu sunt produse de schimbări la nivel fizic, precum susţine teoria James – Lange.

Critica principală adusă acestei teorii se leagă de îndoiala cum că răspunsul fizic (excitare şi acţiune) şi emoţiile se manifestă simultan. De exemplu, durerea sau conştientizarea pericolului pot declanşa excitare înainte de a ne simţi deranjaţi, respectiv înainte de a ne fi frică. De asemnea, mulţi dintre noi s-au confruntat cu situaţii la limită (pe muche de cuţit) şi abea mai târziu, după ce pericolul a trecut am devenit excitaţi şi ne-am emoţionat, cu gândul la pericolul la care am fost expuşi.

Ceea ce se doreşte este găsirea unei teorii care să permită o interacţiune continuă între evenimentele externe, schimbările psihologice (asemeni excitării autonome şi activităţii musculare) şi activităţilor cognitive.

În concluzie, dacă teoria James – Lange susţinea că în cadrul afectivităţii, rolul esenţial trebuie atribuit reacţiilor corporale şi comportamentului, teoria Cannon – Bard susţinea faptul că reacţiile au loc în urma proceselor nervoase centrale. Aceste reacţii corporale au două funcţii: alertează subiectul, într-o primă etapă, pentru a-l putea ajuta să evalueze corect o anumită situaţie. În urma acestei analize au loc reacţiile comportamentale. O a doua funcţie este aceea de a alerta subiectul, dar reacţiile corporale sunt foarte uşor

diferenţiate. Astfel evaluarea situaţiei este influenţată într-o mare măsură de percepera stărilor interne proprii care precedă acele reacţii.

Atât James – Lange cât şi Cannon – Bard recunosc existenţa unor pattern-uri specifice ale modificărilor fiziologice în funcţie de emoţiile trăite.

Teoriile cognitiviste. În majoritatea lor aceste teorii se concentrează asupra explicării procesului de transmitere a informaţiei. Principiul general este acela conform căruia evenimentul inductor este receptat iar mai apoi interpretat. Odată interpretat el este codificat şi transpus într-o formă de reprezentare internă. În funcţie de această reprezentare internă se adoptă un plan de pregătire pentru a acţiona într-un anumit fel. Abia după acest pas se face o evaluare a adaptării la situaţia respectivă.

În general, susţinătorii teoriilor cognitiviste merg pe linia indicată de Schachter în 1964: interpretarea situaţiei are rolul de a determina aspectul subiectiv şi timpul de emoţie implicate.

Printre psihologii care au susţinut importanţa factorului cognitiv se numară: Gordon Bower, Richard Lazarus, Stanley Schachter şi Robert Zajonc.

Stanley Schachter afirmă că emoţiile au modele generale pentru excitaţia fizică. Emoţiile variază de-a lungul unei dimensiuni slab – puternic ce este determinată de nivelul exicitaţie a indiviului. Eticheta pe care o atribuim unei anumite stări emoţionale depinde în mare parte de modalitatea noastră de a percepe situaţia, din punct de vedere cognitiv. Evaluarea cogntivă se bazează pe mai mulţi factori, inclusiv pe percepţia noastră despre evenimentele exterioare şi modul în care alţi oameni răspund la aceleaşi evenimente. Dată fiind mereu prezenţa altor indivizi în jurul nostru nu este de mirare că ne obligăm la a face comparaţii cu aceştia pentru a ajunge la un răspuns potrivit.

Într-un experiment clasic Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitaţia poate fi etichetată în mod diferit, în funcţie de situaţia în care se află indivizii. Schachter şi Singer le-au spus participanţilor că scopul lor era de a studia efectele unei anumite vitamine asupra văzului. Jumătate dintre participanţi au primit o injecţie cu adrenalină, un hormon ce intensifică excitaţia autonomă, iar grupul de control a primit o injecţie cu soluţie inactivă. Grupul care a primit tratamentul cu adrenalină a avut parte de prima manipulare cognitivă din tabelul de mai jos – nu li s-a oferit nici un fel de informaţii despre efectele injectării. Celui de-al doilea grup i s-au oferit informaţii eronate, în mod special, în legatură cu efectele emoţionale cauzate de vitamină; membrilor grupului li s-a spus sa se aştepte la mâncărimi, amorţeli şi alte câteva simptome irelevante. Grupul 3 a fost informat corect în legătură cu creşterea excitaţiei pe care o vor experimenta ca urmare a injecţiei.

Grupul Substanţa Manipularea cognitivă

1 Adrenalină Nici o informaţie2 Adrenalină Informare eronată despre efecte3 Adrenalină Informare corectă despre efecte4 Inactivă Nici o informaţie

După ce au primit injecţiile şi manipularea cognitivă, participanţii au fost puşi să aştepte în grupuri de câte 2, în timp ce era montat aparatul folosit la experiment. Participanţii nu ştiau că cel cu care trebuiau să aştepte era şi el un complice al psihologilor ce efectuau experimentul. Rolul acestui complice era de a oferi un model de comportament pe care participantul să îl considere reacţie la tratamentul aplicat.

Unii dintre participanţi au fost puşi să aştepte alături de complicele care avea o atitudine fericită, binevoitoare, chiar euforică; arunca avioane de hârtie prin încăpere sau mingiuţe de hârtie într-un coş. Alţi participanţi au aşteptat împreună cu un complice nervos, care se plângea în continuu în legatură cu experimentul, rupea chestionare şi care ieşea plin de nervi pe uşă. În timp ce prestaţia complicelui putea fi nominalizată la Oscar, participantul era urmărit din spatele unui geam – oglindă.

Membrii grupului 1 şi 2 erau predispuşi la a imita comportamentul complicelui. Cei expuşi comportamentului euforic s-au manifestat plini de voie bună şi de mulţumire. Cei expuşi comportamentului nervos au reacţionat în mod asemănător, imitând nemulţumirile şi starea agresivă a acestuia. Cei din grupurile 3 şi 4 au fost mai puţini influenţaţi de comportamentul complicelui.

Schachter şi Singer au concluzionat că participanţii ce aparţineau grupurilor 1 şi 2 se aflau în situaţii ambigue; membrii acestor grupuri au simţit intensificarea excitabilităţii lor dar nu au fost capabili să o atribuie unui anumit eveniment sau emoţii. Comparaţia socială pe care au făcut-o cu complicele a fost cea care i-a condus la atribuirea acestei excitabilităţi crescute fie bucuriei, fie furiei exprimate de complice. Membrii grupului 3 anticipau creşterea excitabilităţii aşa că au trăit această stare fără vreo implicaţie emoţională. Aceşti participanţi nu au imitat comportamentul complicelui pentru că nu se aflau într-o situaţie ambiguă. Membrii gupului 4 nu au avut nici un fel de manifestări fiziologice aşa că nu au trebuit să atribuie niciunui eveniment nimic din starea lor; au fost poate foarte puţin influenţaţi de comportamentul “ciudat” al complicelui. Grupul 4 nu a imitat comportamentul complicelui.

Fericirea şi furia sunt stări emoţionale diferite. Fericirea este o stare emoţională pozitivă, în timp ce furia este considerată de mare majoritate a oamenilor ca fiind negativă. Cu toate acestea Schachter şi Singer au sugerat că diferenţele între cele două emoţii sunt atât de mici, încât o evaluare cognitivă opusă a aceleiaşi situaţii poate face ca o persoană să considere excitaţia ca fiind fericire şi o alta ca fiind furie.

Când este vorba de ştiintă ar trebui să fie posibil ca un experiment să poată fi replicat şi să se obţină aceleaşi rezultate ca şi prima dată. Cu toate acestea, experimentul lui Schachter şi Singer a fost replicat, obţinându-se rezultate diferite (Ekman, 1993a). De exemplu, un număr de studii făcute pe această temă a dus la concluzia că este puţin probabil ca participanţii să imite comportamentul complicelui; în schimb aceştia au perceput o excitare în sens negativ, care s-a manifestat ca nervozitate, furie şi chiar gelozie (Zimbardo, 1993).

Robert Zajonc consideră că emoţia este o entintate independentă, autonomă ce nu poate fi redusă la simpla cogniţie şi mai mult, emoţia are o latură diferită complet de aceasta. A adus şi o serie de argumente care sa susţină teoria sa:- reacţiile afective se produc într-un timp mai scurt decât reacţiile cognive, care

prezintă stări latente mai lungi;- reacţiile afective ocupă un rol mai imporatant în evoluţia speciei decât în evoluţia

individului: emoţia precedă cogniţia;- reacţiile afective sunt relativ independente de voinţă şi raţiune; deseori există

puţine cunoştinţe şi sunt dificil de exprimat prin cuvinte. De asemenea nu există o legătură între conţinutul substanţial (denotativ) şi aspectul evaluativ (conotativ).Richard Lazarus face deosebirea între evaluarea primară a aspectului pozitiv sau negativ al oricărei

situaţii noi, urmată de o evaluare a resurselor (evaluări secundare ). Acest proces este urmat de o evaluare a rezultatelor.

K. Scherer ( 1984; 1992 ) completează această categorie a teoriilor cognitiviste cu modelul său numit şi “modelul proceselor componente”. În cadrul acestui model Scherer menţiona că “trăirea

emoţională este o stare de conştientizare a unor forme de stare” ale unei serii de subsisteme de: asistenţă, acţiune, informare, reglare şi monitorizare. La un moment dat toate faţetele prezentate de un subsistem sunt tratate de o funcţie evaluativă, iar rezultatul determină natura şi intensitatea emoţiei. Diferitele componente ale emoţiilor ar fi stările tipice de moment ale subsistemelor funcţionale ale organismului.

Teoriile pragmaticii emoţionale (teoriile funcţionaliste). Ideea principală enunţată de aceste teorii se referă la faptul că emoţiile nu sunt folositoare vieţii umane, ele fiind doar un factor perturbator al ordinii interindividuale şi intraindividuale. Aceste teorii au la bază opoziţiile raţiune – pasiune şi trup – suflet.

Cel mai de seamă reprezentatant al acestor teorii este considerat ca fiind Darwin care susţine că emoţiile sunt perturbatoare (emoţii disruptive). El susţine că “expresia emoţiilor este comună omului şi animalelor” şi că există trei principii ce “explică majoritatea expresiilor şi gesturilor involuntare ale omului şi animalelor, aşa cum au loc sub influenţa emoţiilor şi a diverselor senzaţii”. Cele trei principii enunţate de Darwin sunt:1. principiul perenităţii obiceiurilor utile – pe parcusul evoluţiei speciei s-a dovedit că există

un număr de comportamente utile pentru specie, printre care ăi expresiile emoţionale; acestea s-au fixat ereditar şi chiar dacă, pe termen lung, unele dintre acestea au devenit inutile, au rămas în stadiul lor primar totuşi. De exemplu: mimica adoptată de omul furios care îşi intredeschide gura şi îşi arată dinţii strânşi ca un animal gata să muşte. Acest principiu explică faptul că bebeluşii şi orbii prezintă şi ei reacţii emoţionale chiar dacă nu au avut cum să le înveţe.

2. principiul expresiei antitetice a emoţiilor opuse – trăsăturile caracteristice emoţiilor opuse sunt de asemenea opuse morfologic şi în expresie. De exemplu: la un câine care ameninţă, urechile sunt ridicate, gura larg deschisă cu buza superioară contractată, în timp ce la un câine supus, urechile sunt pleoştite, gura este închisă, cu buzele relaxate.

3. principiul acţiunii directe a sistemului nervos – atunci când excitaţia este puternică, “forţa nervoasă”, generată în exces se transmite în conformitate cu anumite căi predeterminate ale sistemului nervos şi parţial, în virtutea obişnuinţelor. Acest principiu este mai puţin cunoscut decât cele două principii anterioare. Cu toate acestea, în cadrul acestui ultim principiu se regăsesc două idei: una privind predeterminarea pattern-ului expresiv ce corespunde predeterminării structurilor nervoase, dar şi ideea conform căreia există o scurgere a forţei nervoase, care anunţă ideile de catharsis şi de descărcare, dezvoltate câteva decenii mai târziu de către psihoterapeuţi. Un secol mai târziu N. Frijda, unul dintre specialiştii contemporani ai emoţiilor propune de

asemenea patru principii de bază ale emoţiilor:1. principiul activităţii relaţionale – activitatea relaţională este acea activitate ce stabileşte,

diminuează sau neagă relaţiile fizice şi cognitive ale subiectului şi mediului în care trăieşte; poate utiliza locomoţia, modificările corporale şi adaptările senzoriale;

2. principiul eficacităţii interactive – o serie de comportamente expresive pot fi înţelese ca acţiuni ale subiectului care au ca scop modificarea relaţiilor pe care le are cu mediul în care trăieşte, prin acţionarea asupra comportamentelor altor indivizi.

3. principiul activării – anumite comportamente expresive sunt înţelese ca manifestări de activare comportamentală sau de diminuare a acestei activări (activarea referindu-se strict la orientarea şi pregătirea intenţională pentru acţiune, efort sau răspuns ).

4. principiul inhibiţiei – unele comportamente sunt rezultate ale inhibiţiei sau acţiuni.Frojda pune accentul pe relaţiile pe care le are individul cu mediul său; astfel sunt explicate ideile

conform cărora sunt posibile mai multe comportamente pentru o singură emoţie.

Exprimarea emoţiilorFondatorul teoriei evoluţioniste, Charles Darwin considera că recunoaşterea universală a expresiilor

feţei, are un rol deosebit de important în supravieţuire. De exemplu, expresiile faciale pot anunţa apropierea unui duşman sau a unui prieten, în absenţa unui limbaj comun.

Majoritatea cercetătorilor (Brown, Buss, Eckman, Izard) este de acord că există expresii faciale care sunt universal valabile şi transmit aceleaşi emoţii, indiferent de persoana sau cultura din care aceasta face parte. În una din cercetările sale clasice, Paul Eckman (1980) a fotografiat diferiţi oameni care exprimau emoţii precum furie, dezgust, frică, fericire, tristeţe şi surpriză. După aceea, a luat aceste fotografii şi le-a arătat oamenilor din întreaga lume, cerându-le să recunoască emoţiile afişate de oamenii din poze. Printre cei rugaţi să participe la aceste experimente s-au numărat atât studenţi de la colegiile europene, cât şi membrii ai tribului Fore, ce trăieşte în munţii din Noua Guinee. Toţi participanţii, inclusiv membrii tribului Fore, care nu aveau nici un fel de contact cu Vestul, au recunoscut aceleaşi emoţii în poze.

Ipoteza feed-back-ului facialSuntem de acord că expresiile faciale reflectă stările emoţionale pe care le trăim. De fapt, stările

emoţionale variate dau naştere unor modele de activitate electrică, în interiorul muşchilor faciali şi în creier (Cacioppo şi alţii, 1988; Ekman şi alţii, 1990 ).

Ipoteza feed-back-ului facial susţine că relaţia cauzală dintre emoţii şi expresivitatea feţei pot funcţiona şi în sens opus. Se poate ca zâmbetul să declaşeze apariţia bunei dispoziţii sau încruntatul poate aduce furie?

Cercetările psihologilor au dus la unele descoperiri interesante în legatură cu această ipoteză a feed-back–ului expresivităţii faciale. Inducându-le participanţilor la experimente dorinţa de a zâmbi, s-a constatat că aceştia exprimau mai multe sentimente pozitive (Ekman, 1993b) şi desenele animate prezentate li s-au părut mai amuzante (Laird, 1974). Când li se inducea starea de a se încrunta, participanţii la experiment, considerau desenele animate ca fiind mai agresive (Laird, 1974); partcipanţii care au exprimat senzaţia de durere au declarat că şocurile electrice la care au fost supuşi au fost mai puternice decât erau (Colby şi alţii, 1977; Lanzetta şi alţii, 1976).

Care sunt legăturile posibile dintre feed-back– ul expresiilor faciale şi emoţii? Una dintre legături este declanşarea: contracţiile intense ale muşchilor faciali, folosite în exprimarea fricii, intensifică declanşarea emoţiilor (Zuckerman şi alţii, 1981). Perceperea declanşării de către persoana în cauză duce la intensificarea activităţii emoţionale. Alte legături între feed-back–ul expresiilor faciale şi emoţii pot fi legate de schimbări ale temperaturii creierului şi de eliberarea de neurotransmiţători. Feed-back–ul chinestezic al contracţiilor muşchilor faciali pot induce, de asemenea, anumite stări ce pot fi asemenea sentimentelor. Ekman (1993b) a descoperit că zâmbetul Duchenne poate induce sentimente plăcute; zâmbetul Duchenne – numit astfel după neurologul francez din secolul al XIX-lea, care a descoperit cum lucrează muşchii feţei pentru a-l forma – este caracterizat de ochii semi-deschişi, pielea se încreţeşte în jurul lor, colţurile sprâncenelor coboară puţin, iar în cazuri de extremă încântare, capul se lasă puţin pe spate.

1.2.MODELUL CELOR PATRU SISTEME MOTIVAŢIONAL – AFECTIVE: FURIA, BUCURIA, TRISTEŢEA ŞI FRICA.

Chinezii din lumea antică erau convinşi că există patru emoţii instinctive: fericirea, furia, tristeţea şi frica. Acestea luau naştere în inimă, ficat, plămâni şi rinichi. (Nu există nici o dovadă că această concepţie ar avea baze reale).

Behavioristul John Watson (1924) considera că există trei emoţii înnăscute: frica, furia şi dragostea, în timp ce alţi cercetatori precum Paul Eckman (1980, 1992) şi Robert Plutchik (1984) susţineau existenţa unui număr mai mare de emoţii. În felul acesta întrebarea a rămas fără răspuns.

În 1932, Katherine Bridges a propus teoria conform căreia oamenii se nasc cu o singură stare emoţională, de bază – emoţia difuză – iar restul de emoţii se diferenţiază pe parcursul copilăriei.

Carroll Izard (1984, 1990, 1992), ceva mai recent, a menţionat că emoţiile sunt prezente şi diferenţiate încă de la naştere. Cu toate acestea, nu ies toate la suprafaţă, în acelaşi timp; ele încep să apară ca răspuns la nevoile copilului aflat în continuă dezvoltare şi în etapele maturizării sale. În sprijinul teoriei lui Izard au venit studii făcute de cercetători, studii ce au arătat prezenţa emoţiilor la copii, la o vârstă cu mult mai fragedă decât cea menţionată de Bridges. Într-unul dintre studiile ce au avut în vedere emoţiile manifestate de bebeluşii în vârstă de până la 3 luni, 99% dintre mame au declarat că bebeluşii lor manifestă interes în legatură cu câteceva. 95% au declarat că bebeluşii îşi manifestă bucuria, 84% furia, 74% surpriza şi 58% frica (Johnson şi alţii, 1982).

Astfel, se poate spune că bucuria şi tristeţea sunt două dintre emoţiile trăite de oamenii din întreaga lume; cum putem să ne dăm seama dacă o persoană ce aparţine unei culturi străine este fericită sau din contră, dezamagită? S-a dovedit că exprimarea emoţiilor este universală (Rinn, 1991). Zâmbetul se pare că este un semn universal de prietenie şi de aprobare, acceptare, iar încleştarea dinţilor, precum a menţionat şi Charles Darwin (1872), se pare că este un semn universal de furie.

Furia.

Eckman s-a deplasat în anii ’60 la 15.000 km departăre de locuinţa sa pentru a trăi o perioadă în mijlocul uni trib de papuaşi, în Noua Guinee. Când a avut ideea acestei cercetări, Eckman a plecat de la premisa că emoţiile şi expresiile faciale ale membrilor acestui trib vor fi complet diferite de cele ale oamenilor din “lumea civilizată”. În mod contrar, cercetările au dus la următoarea concluzie: emoţiile şi expresiile faciale aferente trăirii emoţiilor au un caracter universal.

Drept “simptome” ale furiei au fost identificate:- senzaţiile de tensiune musculară;- bătăi rapide ale inimii;- senzaţie de căldură;- strângerea pumnului;- înroşirea feţei;- creşterea ritmului de respiraţie.

Au fost atribuite două tipuri de funcţii acestui tip de emoţie:a) pregătirea în vederea acţionării – fie că este vorba de fugă, fie de luptă;

Furia, ca emoţie, ne pregăteşte pentru confruntarea cu adversarul, dar în acelaşi timp face ca această confruntare să se amâne, prin intimidarea adversarului. Funcţia de intimidare este esenţială întrucât permite evitarea confruntării, un procedeu riscant şi consumator de energie.

b) comunicarea cu alţi indivizi – prin expresiile faciale pe care le adoptăm atunci cand trăim această emoţie, ne facem cunoscute sentimentele şi

Cauzele declanşării furiei:Cognitiviştii consideră că “simţim emoţii pentru că gândim”; ceea ce înseamnă că furia este

rezultatul unei serii de evaluări psihologice instantanee asupra evenimentelor respective din care este alcatuită întreaga noastră viaţă. Astfel sutem capabili să apreciem dacă evenimentul este în acelaşi timp:

a) nedorit.În general oamenii îşi doresc să obţină ceea ce îşi propun, să fie trataţi cu respect, să dobândească un

bun, să păstreze un bun obţinut, să îşi protejeze trupul şi să îşi protejeze spaţiul personal şi să îl apere în faţa intruşilor. Când le este interzisă, oprită sau când nu se reuşeste satisfacerea uneia sau a mai multor dorinţe din cele enumerate, oamenii resimt frustrări din cee în ce mai mari, iar aceste frustrări vor da naştere în final la furie.

b) intenţionat (provocat de altcineva decât de noi).Intenţionalitatea faptelor poate fi percepută ca având mai multe niveluri. Astfel putem aprecia că

există unele situaţii şi fapte considerate a fi făcute cu o anumită intenţie, precum vedem şi în tabelul de mai jos.

De asemenea trebuie precizat că tindem să atribuim comportamentului intenţional al celuilalt un “nivel” mai ridicat decât este el cu adevărat.

NIVEL EXEMPLU DE COMPORTAMENT

1 - Total involuntar

Un alt şofer participant la trafic frânează mai târziu şi va loveşte;Un coleg de muncă vine să vă ajute, şi din neatenţie, varsă cafeaua pe biroul dvs.

2 – Voluntar, dar fără să conştientizeze că face rău

Aşteptaţi să se elibereze un loc de parcare şi, pentru că nu vă vede, un alt automobil parchează în locul dvs.Un coleg monopolizează discuţia la o anumită şedintă şi este centrat doar pe problema sa.

3 - Voluntar, conştientizând că face rău

Şoferul a văzut că dvs. aşteptaţi locul, dar cu toate acestea tot îl ocupă.Colegul îşi dă seama că monopolizează discuţia, dar consideră că ideile şi problemele sale sunt mai importante ca ale dvs.

4 - Voluntar, cu dorinţa de a face rău

Furios, ca aţi ocupat locul de parcare pe care îl vroia şi el, şoferul celălalt se întoarce şi vă zgârie maşina.Colegul vă “fură” intenţionat partea dvs. de timp alocată pentru discursul dvs. pentru a vă domina în public

c) contrar sistemului nostru de valori.Sistemul nostru de valori este cel la care ne raportăm atunci când judecăm o acţiune sau un

comportamet. Prin referire la el decidem dacă ceva, cineva sau o anumită faptă este bună sau rea, dacă ceva este “normal” sau nu şi în funcţie de acesta ne construim întreaga viaţă. Acesta se exprimă sub forma convingerilor fundamentale, convingeri fiind reguli mai mult sau mai puţin inconştiente şi fac parte din personalitatea noastră.

Sistemul de valori este unic; el variază de la cultură la cultură şi chiar în cadrul aceleiaşi culturi, de la individ, la individ. Chiar şi aşa, există o valoare frecvent întâlnită în rândul oamenilor: reciprocitatea. Ne aşteptăm ca ceilalţi să se comporte faţă de noi în aceeaşi manieră în care ne comportăm şi noi faţă de ei.

În momentul în care ne este încălcat acest sistem de valori sau atacat de o persoană sau situaţie suntem tentaţi imediat să reacţionăm cu furie.

d) controlabil prin reacţia noastră de furie.Atunci când ne comportăm cu o situaţie frustrantă şi sistemul nostru nervos evaluează această

situaţie, în funcţie de evaluarea făcută noi adoptăm fie un comportament “de supunere”, fie unul “de intimidare”.

De exemplu, suntem tentaţi să ne manifestăm furia faţă de un subordonat decât fără de şef; mai curând suntem furioşi sau violenţi faţă de cineva inferior nouă, decât faţă de cineva superior.

Furia şi mecanismele de apărareFreud a fost printre primii cercetători care au descris mecanismele de apărare caracteristice furiei.

Deplasarea, transferul unei emoţii către obiectul care l-a declanşat, este mecanismul ce se află la baza teoriei pulsiunilor enunţată de Freud.

Mecanismele de apărare sunt mecanismele folosite pentru a ne controla emoţiile şi pentru a ne proteja conştiinţa de anumite emoţii prea dureroase sau inacceptabile sau pur şi simplu, pentru a evita frica.

Câteva dintre mecanismele de apărare împotriva furiei sunt: trecerea la acţiune – adoptăm un comportament violent faţă de cel/cea care a produs

agresiunea; deplasarea – descărcarea furiei asupra unui obiect sau asupra altei persoane decât cea care a

declanşat emoţia;

regresia – urmează imediat momentului în care cineva suferă o agresiune; persoana respectivă ia un moment de pauză din activitatea pe care o desfăşura înainte de agresiunea suferită, după care reîncepe activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat;

reveria – cel agresat îşi imaginează o scenă în care el devine agresorul şi îl umileşte pe cel care a produs agresiunea;

somatizarea – după un anumit timp foarte scurt de la agresiune, persoana agresată începe să sufere anumite manifestări fiziologice (dureri de cap etc.);

izolarea – întregul moment în care o persoană este agresată o lasă indiferentă pe această persoană din punct de vedere emoţional (are loc o inhibare a emoţiei reale ce riscă să reapară);

formaţiunea reacţională – adoptarea unei reacţii supuse în faţa agresorului; raţionalizarea – ceva mai târziu, după momentul agresiunii, persoana agresată îşi justifică

faţă de sine atitudinea supusă pe care a adoptat-o în momentul agresiunii, printr-o serie de argumente raţionale;

disocierea – înăbuşirea furiei şi apariţia senzaţiei de leşin; proiecţia – atribuirea propriilor sentimente persoanei agresoare (dacă noi urâm persoana

care ne agresează, ne închipuim că şi aceasta la rândul ei ne urăşte pe noi); clivajul – obiectele sunt împărţite în “bune” şi “rele”, printr-un mecanism de proieţie al

Eului; clivajul permite ca realitatea să fie percepută în aşa manieră încât pare o altă realitate, diferită sau chiar inexistentă. Poate fi asociată cu negarea, care face parte din categoria mecanismelor delirante.

sublimarea – în ziua în care a suferit agresiunea, persoana respectivă merge şi canalizează întreaga sa furie militând pentru o anumită cauză (militează într-o asociaţie sindicală);

suprimarea – reacţia agresorului este considerată penibilă şi persoana agresată nu se mai gândeşte la această reacţie;

umorul – persoana agresată se amuză pe seama reacţiei celeilalte persoane.Ultimile trei tipuri de mecanisme de apărare se numesc mecanisme mature de apărare şi sunt

specifice doar acelor indivizi ce au atins un prag superior de dezvoltare mintală.Controlarea eficientă a furiei se realizează în două modalităţi. Una dintre aceste metode este cea a

exploziei, iar cealaltă este cea a inhibiţiei. În primul caz, furia este lăsată să se manifeste extrem de repede, într-un mod incontrolabil şi din motive lipsite de importanţă. Manifestările în acest mod sunt accesele de furie pe care le regretăm, care provoacă certuri inutile, dar mai ales, cele care lasă în urmă resentimente persistente.

Prin manifestarea explozivă a furiei, individul obţine ceea ce îşi doreşte, dar doar pe termen scurt şi cu consecinţe nefaste pe termen lung, în ceea ce priveşte relaţiile sale cu ceilalţi indivizi.

Cea de-a doua modalitate de controlare a furiei este cea a inhibiţiei sau cea a “înnăbuşirii” complete şi disimularea faşă de ceilalţi, iar uneroi chiar şi faţă de noi înşine. Nici această modalitate de controlare a furiei nu este benefică întrucât, la un moment dat, se poate transforma în prima variantă. Un alt motiv pentru care ea nu este benefică este pentru că înnăbuşind furia de fiecare dată şi acceptând toate situaţiile frustrante făraă a riposta îi va face pe ceilalţi să creadă că acest individ este foarte uşor de dominat şi vor proceda la fel de fiecare dată.

Cum putem controla excesul de furie?

Furia poate fi stăpânită prin câteva “trucuri”. Vom enumera câteva dintre acestea mai jos. Astfel, controlarea furiei se poate realiza prin:

minimalizarea motivelor de iritare; stabilirea clară a priorităţilor; considerarea şi a punctului de vedere a celuilalt; “noaptea e un sfetnic bun” – tehnică ce permite reevaluarea situaţiei, cererea unui sfat

(consultarea cu cineva), formularea precisă a cauzelor resentimentelor; acordarea şansei la explicaţie celeilalte persoane; concentrarea asuprea comportamentului ce a generat iritarea, în locul atacului la

persoană; întreruperea întrevederii inainte de a simți pierderea controlului; întoarcerea spatelui provocărilor (situaţiei sau chiar persoanei care va provoaca

aceste emoţii).

Aceste sfaturi cât şi exemple de comportamente inadecvate sunt prezentate şi în tabelul de mai jos.

AŞA DA AŞA NUMinimalizarea cauzelor care provoacă furia Acumularea stărilor de iritare din cauza

celor mai nesemnificative motiveStabilirea şi amintirea priorităţilor Acordarea de importanţă fiecărui eveniment si situatii

în care sunteţi implicatConsiderarea şi a punctului de vedere a celuilalt

Considerarea ca fiind intenţionată fapta celuilalt

“Noaptea e un sfetnic bun” Reacţionarea pe locA rămane concetrat pe cauza maniei dvs. Aminitirea momentelor trecute de furieAcordarea şansei la explicaţie celeilalte persoane

A nu-i lăsa niciodata pe cei care v-au enervat să se explice

Întreruperea întrevederii inainte de a simți pierderea controlului

Necontrolare, reacţionare violentă verbală şi/sau fizică

Întoarcerea spatelui provocărilor Continuarea confliectelor şi recidivare

Bucuria.

Ce este fericirea? De-a lungul timpului s-a considerat că fericirea este fie o “stare subiectivă de bine”, fie o “sumă de momente de bucurie”, fie o “dispoziţie pozitivă”.

Se poate încerca o definire a acestei emoţii ca fiind o îmbinare a două componente: gradul de satisfacţie al individului şi trăirea emoţională a acestuia. Dacă ne raportăm la prima componentă, gradul de satisfacţie individual este determinat de fiecare dintre noi prin evaluare prezentului nostru. Această evaluare se face prin compararea aşteptărilor noastre cu ceea ce am reuşit să obţinem în realitate, iar diferenţa determină gradul de satisfacţie. Trăirea emoţională este măsurată în funcţie de frecvenţa emoţiilor agreabile şi cea a emoţiilor dezagreabile (tristeţe, furie, anxietate, ruşine etc.).

Putem spune astfel că fericirea depinde mai mult de frecvenţa emoţiilor pozitive decât de intensitatea acestora: sunt preferabile o serie de evenimente mai mici dar pline de bucurii în locul marilor momente de extaz.

Alţi cercetători consideră că propria stare de fericire poate fi estimată de fiecare individ în parte în funcţie de trei mari categori de diferenţe:

o diferenţa dintre ceea ce dorim şi ceea ce avem dejao diferenţa dintre condiţiile actuale de viaţă şi cele trecuteo diferenţa dintre ce avem noi şi ce au alţii.

Estimarea propriei stări de fericire în funcţie de aceste trei criterii poartă numele de teoria diferenţelor sau teoria GAP ( “gap” în engleză înseamnând diferenţă)

Frica este întotdeauna trăită ca o reacţie la un anumit eveniment şi este considerată ca fiind o emoţie capitală. Există anumite gesturi asociate cu expresiile faciale specifice acestui tip de emoţie care sunt identificate cu manifestarea fericirii. De exemplu, zâmbetul sincer, surâsul şi mersul săltat (în special la copii) sunt dovezi clare ale trăirii emoţiei de bucurie.

Duchenne a fost primul care a făcut diferenţa între un zâmbet de curtoazie, de complezenţă şi un zâmbet sincer. În secolul XIX, Duchenne de Boulogne făcea diferenţa între un zâmbet fals şi un zâmbet sincer. A descoperit această diferenţă în urma cercetărilor sale; astfel plimbând doi electrozi pe faţa unui subiect a putut realiza o hartă a diferitelor expresii faciale umane, în funcţie de muşchii folosiţi.

Zâmbetul sincer, numit de atunci şi “zâmbetul lui Duchenne” se referă la zâmbetul realizat de muşchiul orbicular care nu se contractă în totalitate, ci doar partea lui externă, acea parte care face să coboare simultan şi sprâncenele. Numai o îngustare a ochilor nu este suficientă pentru a descrie un zâmbet sincer. În funcţie de aceste cercetări întreprinse de Duchenne putem identifica trei tipuri de actori, în funcţie de felul cum zâmbesc. Există actorul mediocru sau “surâs vid” şi se referă la acei oameni ai căror ochi rămân imobili în timpul surâsului şi surâde cu zigomaticul; actorul bun sau “surâs fals” este cel care reuşeşte să contracte zigomaticul şi tot orbicularul şi îngustează ochii; şi există actorul foarte bun sau “surâsul lui Duchenne” care reuşeşte să îşi contracte zigomaticul şi doar partea exterioara a orbicularului şi reuşesc să zâmbească cu ochii.

Adeseori momentele de fericire extremă sunt însoţite şi de lacrimi. Lacrimile de bucurie apar, de obicei, atunci când are loc o revedere cu cineva drag după o foarte lungă perioadă de despărţire sau atunci când se obţine o victorie foarte importantă. Se spune că motivul apariţiei lacrimilor de bucurie este acela că momentul prezent de bucurie este impregnat de o oarecare tristeţe la amintirea suferinţelor trecute. Unele studii au arătat că lacrimile însoţesc şi perspectiva despărţirii ce implică şi momente de bucurie.

Astfel putem concluziona că există două tipuri de lacrimi de bucurie: lacrimile învingătorului şi lacrimile reîntâlnirilor. Lacrimile învingătorului apar atunci când victoria obţinută aminteşte de toate suferinţele îndurate de-a lungul desfăşurării luptei; victoria anunţă şi despărţirea viitoare de cei cu care este sărbătorită aceasta în prezent; lacrimile învingătorului au rolul totodată de a cere ajutorul şi de a-i apropia pe ceilalţi, ele fiind utile pentru că atenuează sentimentele de invidie şi ostilitate ale celor învinşi şi ale spectatorilor la această luptă. Este mult mai dificil să urăşti un învingător înlăcrimat decât pe unul triunfător şi care radiază de fericire pentru victoria obţinută.

Lacrimile reîntâlnirilor reamintesc de suferinţele îndurate la momentul despărţirii de acea persoana, acea fiinţă dragă.

Asociată cu fericirea este şi buna dispoziţie, în sensul în care aceasta din urmă favorizează apariţia celei dintâi. Buna dispoziţie este o stare de fond căreia îi putem atribui câteva roluri mai importante:

ne determină să îi ajutăm pe alţii – ne face mai deschişi la a oferi ajutorul nostru acelora care au nevoie;

ne face mai creativi; ajută la adoptarea de hotărâri mai bune; ne face mai îndrăzneţi; ne face să ne asumăm riscuri exagerate – persoanele cu un nivel ridicat al bunei

dispoziţii sunt mai predispuse la a-şi asuma unele riscuri exagerate, mult mai uşor decât ar face-o în mod normal;

câteodată ne face prea docili – din cercetarile întreprinse s-a constatat că persoanele bine dispuse tind să accepte mai uşor anumite sarcini covârşitoare decât o fac ceilalţi.

Cele patru chipuri ale fericiriiS-a constatat că fericirea are mai multe niveluri de intensitate sau, altfel spus, există patru tipuri de a

percepe fericirea. 1. Fericirea percepută ca o sumă de bucurii. Există o categorie de persoane care încearcă

emoţia fericirii atunci când au parte de o sumă de momente pline de emoţie intensă şi intermitentă. Este preferată intensitatea emoţiei în faţa continuităţii aceteia, iar persoanele întrebate dacă ar dori să fie conectate la un generator de fericire continuă au răspuns cu “NU”.

2. Fericirea percepută ca o stare prelungită de mulţumire. O altă categorie de persoane se simte fericită atunci când respectivele persoane au ceea ce îşi doresc sau au obţinut ceea ce şi-au propus. Prin atingerea scopurilor aceste persoane au dobândit o mulţumire de sine, care în viziunea lor este echivalentă cu fericirea.

3. Fericirea ca scop atins în actviatea desfăşurată. Există persoane care se declară fericite numai atunci când şi-au îndeplinit scopurile, atunci când au realizat ceea ce şi-au propus (Aristotel avea aceeaşi concepţie – fericirea ar trebui să apară atunci când individul şi-a atins scopurile sale în activităţile întreprinse şi în viaţă.)

4. Fericirea ca serenitate (ca echilibru sufletesc). Seneca identifica fericirea cu calmul sufletesc şi cu dispoziţia echilibrată în faţa schimbărilor destinului. Indivizii din această categorie consideră că nu pot interveni în schimbarea cursului evenimentelor, fie că sunt fericite sau nu, ei putând doar accepta că acest curs al evenimentelor nu poate fi influenţat de fiinţa umană. Aceste persoane sunt împăcate cu condiţia lor actualî şi au parte de o linişte sufletească, concepţii echivalente cu fericirea.

Factorii ce determină fericireaÎn funcţie de importanţa lor pentru individ vom trece în revistă o serie de factori ce influenţează

nivelul de fericire al fiecăruia dintre noi.a) factor foarte important: personalitatea.

Personalitatea influenţează atât calitatea fericirii resimţite, cât şi nivelul global de fericire. Studiile au arătat că extrovertiţii şi persoanele stabile din punct de vedere emoţional au şanse crescute de a fi fericiţi. Extrovertiţii pentru că stările lor de fericire sunt trăite mai intens, iar cei stabili emoţional pentru că acest lucru îi ajută la atenuarea emoţiilor negative.

Nivelul normal al stării de fericire este dat în mare parte de personalitate, motiv pentru care acest nivel diferă de la individ la individ. Nivelul de fericire le este reglat în mod automat în funcţie de capacităţile individuale, imediat ce se face adaptarea la situaţia de eşec sau de succes cu care ne-am confruntat.b) factori importanţi:

Sănătatea – nivelul stării de sănătate va influenţa întotdeauna nivelul de fericire; oamenii bolnavi sau infirmi vor avea un nivel al stării de fericire inferior celui resimţit de oamenii sănătoşi.

Căsătoria – studiile arată că, în general, oamenii căsătoriţi sunt mai fericiţi decât celibatarii.Practica religioasă – alte studii întreprinse în acest domeniu arată că oamenii religioşi şi

practicanţi, în acelaşi timp, au un nivel de fericire, în medie, mai ridicat decât cei nepracticanţi. De asemnea persoanele practicante dezvoltă într-un număr mai mic tulburări mentale faţă de cei nepracticanţi. Religia contribuie la fericirea indivizilor prin anumite mecanisme prin care actionează: credinţa (care dă o stare de fericire echivalentă cu serenitatea) şi prin sentimentele de apartenenţă la grup (fericirea sinonimă cu starea de mulţumire).

Activitatea – s-a dovedit ştiinţific că oamenii activi, implicaţi în diferite activităţi sunt, în medie, mai fericiţi decât restul oamenilor, cu atât mai mult cu cât activitatea desfăşurată se află în concordanţă cu scopurile şi valorile acestora. Activitatea benevolă produce şi ea fericire prin satisfacţiile personale pe care le aduce indivizilor. De aceea se poate spune că şomajul – o formă de inactivitate forţată – are un impact negativ major asupra psihicului indivizilor.

Prietenii şi relaţiile - în cazul acesta fericirea este dată de relaţia stabilită între sprijinul social şi adaptarea la situaţiile stresante ale individului. Astfel, sprijinul social este şi el caracterizat, la rândul lui, de patru componente:

sprijin emoţional – un prieten care vă susţine moral în suferinţa cauzată de un doliu;

sprijin prin respect – vă simţiţi apreciat şi vi se recunosc meritele; sprijin informativ – o cunostinţă vă ajută să achiziţionaţi un anumit obiect sau

să adoptaţi o anumită hotărâre, prin oferirea de informaţii despre acel lucru;

sprijin material – prietenii sau familia vă pun la dispoziţie bunurile lor sau banii pentru a vă ajuta să vă descurcaţi.

În funcţie de natura şi dificultatea percepută a situaţiei în care se află fiecare individ, există o anumită componentă a sprjinului social care este considerată ca fiind mai importantă decât celalalte. Trebuie spus şi că este mai important sprijinul social perceput de individ decât cel real, obiectiv.c) factori mai puţin importanţi:

Vârsta – există studii ce au aratăt că fericirea se diminuează pe măsura înaintării în vârstă; altfel spus tinerii sunt mai fericiţi decât bătrânii. Cu toate acestea, fericirea este diferit evaluată de tineri şi de bătrâni; pentru bătrâni fericirea capătă alte valenţe decât avea în tinereţe, bătrânii au o altfel de fericire, aşa cum reiese şi din tabelul de mai jos:

VÂRSTA PRIMEI TINEREŢI

VARSTAADULTĂ

VÂRSTA MATURITĂŢII

VÂRSTA BĂTRÂNEŢII

- bucurieorice activitate implică râs şi joacă

- eudemoniaactivitatea este desfăşurată cu bucurie; se urmăresc obiectivele propuse

- mulţumireeste valorificat ceea ce deţinem deja

- serenitateîmpăcarea cu statut-ul actual ţi cu viaţa în sine

Banii – starea subiectivă de bine creşte proporţional cu veniturile. Studiile au aratăt că banii au un impact mai mare în ceea ce priveşte fericirea, la oamenii săraci, dar cu cât banii devin mai mulţi cu atât această stare subiectivă de bine scade, iar impactul banilor asupra fericirii se reduce proporţional. În ţările cu un nivel al economiei ridicat, unde drepturile civile sunt foarte dezvoltate, iar cultura este bazată pe individualism, starea de bine subiectivă este mai ridicată şi deci, oamenii sunt, în medie, mai fericiţi decât în alte ţări.

Tristeţea.

Tristeţea este emoţia care, în general, este asociată pierderii; ea va fi o emoţie de o durată mai mare sau mai mică în funcţie de valoarea atribuită de fiecare individ pierderii suferite. Există mai multe tipuri de pierderi dintre care le putem enumera pe cele mai importante:

pierderea unei fiinţe iubite; pierderea unui obiect valorizat; pierderea statut-ului; pierderea valorilor/scopurilor.

Aşa cum am văzut ţi în cazul bucuriei şi furiei, tristeţea are şi ea o expresie facială caracteristică, universală: sprâncenele adoptă o poziţie oblică, iar atunci când tristeţea este foarte mare, ridurile de pe

frunte se cutează astfel încât desenează o potcoavă (sau semnul omega - Ω). În limbajul psihiatric, o permanentizare a tristeţii şi prezenţa continuă a semnului omega pe frunte, se numeşte “omega melancolică”. Gura exprimă şi ea tristeţea prin lăsarea colţurilor gurii în jos.

Funcţiile tristeţii:1. ajută la evitarea situaţiei ce determină apariţia acestei emoţii – în mod instinctiv,

oamenii se feresc de situaţii şi comportamente ce le fac rău. Astfel, avem tendinţa de a evita comportamentul care a generat tristeţea. Riscul de a deveni trişti va guverna mai mult sau mai puţin conştient la evitarea situaţiei de a suferi pierderi.

2. determină retragerea şi reflectarea la propriile greşeli – orice persoană care este tristă are tendinţa de izolare. Această retragere în sine şi reflectarea la propriile greşeli ajută la obţinerea unei mai bune cunoaşteri de sine şi a cauzelor care au dus la eşecul suferit. Retragera specifică emoţiei de tristeţe este benefică întrucât ajută la regenerarea forţelor individului şi la reconstituirea situaţiei. Retragerea oferă în acelaşi timp şi posibilitatea de a reflecta şi de a lua cea mai bună hotărâre în legatură cu situaţia respectivă.

3. atragerea atenţiei şi simpatiei celorlalţi – oamenii din jurul nostru sunt capabili, în general, să recunoască tristeţea, iar cei mai apropiaţi nouă sau cei mai sensibili dintre aceştia dau dovadă de simpatie şi chiar de empatie. Tristeţea ajută deci la obţinerea sprijinului afectiv şi uneori material, chiar dacă aceasta nu este afişată în mod intenţionat sau conştient; ajutorul primit din partea celor din jur ajută respectiva persoană să depaşească mai uşor şi/sau mai repede pierderea suferită. Atunci când tristeţea unui individ izolat nu atrage atenţia nimănui se poate declanşa spirala tristeţe-izolare ce conduce, în cele din urmă, la depresie.

4. protejeazăa, pe moment, de agresivitatea celorlalţi – tristeţea este şi unul din semnele universale ale recunoaşterii înfrângerii. Un învingător va fi mai puţin pornit asupra unui adversar ce se recunoaşte învins.

5. ajută la manifestarea simpatiei şi empatiei faţă de tristeţea altor pesoane – se ştie că cea mai bună cale de a înţelege suferinţa este aceea de a o suferi tu însuţi; astfel emoţia de tristeţe va ajuta persoanele la a deveni consolatori mai buni ai cuiva apropiat, aflat în suferinţă.

Aşa cum am menţionat şi mai sus, cea mai mare pierdere pe care o poate suferi cineva este aceea de a piedere pe cineva apropiat, pierderea fiinţei iubite, fie că este soţ, soţie, mamă, fiică, tată, fiu sau prietenul cel mai bun.

Tristeţea care apare în acest moment, de pierdere a unei persoane extrem de dragi, se numeşte doliu. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a depăşi perioada de doliu depinde în foarte mare măsurp şi de sprijinul acordat de familie, chiar în aceste momente sau imediat după.

Capacitatea de a supravieţui acestei pierderi depinde nu numai de familie şi de resursele proprii, ci şi de anumiţi factori precum:

sensibilitatea personală la pierderi – aceasta este o latură a personalităţii şi variază de la persoană la persoană;

felul în care se produce pierderea – sunt şanse mai mari de a depăşi pierderea unei fiinţe dragi dacă pierderea se produce progresiv (este cazul unor boli incurabile) şi

sunt şanse mai mici dacă pierderea se produce, din contră, brusc (în urma unui accident, de exemplu);

intensitatea şi durata relaţiei – atunci când momentul nu este depăşit se ajunge la ceea ce psihiatrii numesc “doliu patologic”;

complexitatea emoţiilor resimţite în legătura cu persoana pierdută; sprijinul venit din partea celorlalţi – un individ izolat din punct de vedere social este

mai vulnerabil atunci când se confruntă cu o pierdere faţă de un individ integrat unui grup.

Atunci când tristeţea devine persistentă şi începe să afecteze relaţiile individului cu ceilalţi din jurul său, sau atunci când tristeţea îl impiedică să îşi desfăşoare activitatea în mod normal se poate ajunge foarte uşor la depresie. Tristeţea şi depresia sunt două lucruri diferite total, tristeţea fiind o componentă a depresiei. Diferenţele dintre cele două le puteţi vedea în tabelul de mai jos:

TRISTEŢE DEPRESIEemoţie normală tulburare patologicăstare variabilă şi tranzitorie stare de duratăinfluenţă moderată şi pasageră asupra fizicului (câteva ore, zile )

tulburări persistente ale somnului şi poftei de mâncare (câteva săptămâni, luni)

ameliorare a stării datorată evenimentelor plăcute

nu este influenţată de momente plăcute

părerea despre sine este puţin modificată şi trecător

viziune negativă asupra propriei persoane şi durabilă

Controlarea tristeţii:Tristeţea este o emoţie normală şi face parte din experienţa de viaţă a fiecaruia dintre noi. Ea este

benefică într-o oarecare măsură şi nu poate fi evitată, dar o tristeţe de o mare intensitate şi de lungă durată nu este deloc benefică pentru individ.

Puntem enumera cateva avantaje ale tristetii: îl învatî pe individ să evite situaţiile ce generează emoţia tristeţii; ajută la reevaluarea situaţiei şi greşelilor făcute; atrage atenţia şi simpatia celorlalţi; protejează momentan de agresiunea celorlalţi; permite manifestarea simpatiei şi empatiei faţă de ceilalţi.

Dezavantajele unei tristeţi excesive: determină o inhibare excesivă; determină o reflectare prea mare la propriile greşeli; poate epuiza întregile resurse de bunăvoinţă a celoralalţi; în ochii celorlalţi persoana tristă poate deveni vulnerabilă; determină o sensibilitate crescută la orice eveniment trist.

Putem controla tristeţea prin câteva “trucuri”. În primul rând tristeţea trebuie acceptată, trebuie ca indivizii să realizeze că această emoţie este una normală şi nu este o dovadă de slăbiciune.

În al doilea rând, tristeţea trebuie manifestată cu precauţie pentru că existaă două tipuri de riscuri: epuizarea bunăvoinţei celorlalţi şi apariţia ca fiind un individ vulnerabil. De asemenea, tristeţea poate fi controlată printr-o viaţă activă şi prin desfăşurarea unor activităţi şi evenimente plăcute.

În funcţie de cele explicate mai sus putem să concluzionăm că există anumite comportamente care sunt benefice depăşirii momentului de tristeţe şi există unele comportamente care vor acutiza această emoţie şi o vor consolida. În tabelul de mai jos veţi putea identifica atât comportamentele benefice cât şi cele nefaste.

AŞA DA AŞA NUacceptarea tristeţii refularea tristeţiimanifestarea tristeţii înabuşirea cu orice preţ a tristeţiicontinuarea activităţilor zilnice obişnuite rămânerea într-o stare de prostraţiecăutarea de evenimente plăcute înconjurarea de tristeţe şi căutarea unui

mediu tristcăutarea ajutorului specializat pentru depăşirea momentului de suferinţă

respingerea oricărui ajutor

Frica.

De-a lungul vremii, cercetătorii au încercat să definească această emoţie şi să stabilească principiile de guvernare ale acesteia. Este o emoţie folositoare umanităţii sau din contră?

Evoluţioniştii, de exemplu, mergeau pe principiul “ne temem pentru că aşa ne este înscris în gene” şi considerau că frica este o emoţie utilă, care a ajutat specia umană să supravieţuiască; astfel, frica este destinată producerii de spaimă faţă de orice situaţie sau comportament care ne poate ameninţa supravieţuirea şi integritatea noastră corporală.

Curentul comportamentalist a mers pe principiul că “ ne temem pentru că trupul nostru este supus emoţiei”; ei considerau că reacţiile fizice de spaimă reprezintă un fel de sistem de avertizare al nostru menit să ne atragă atenţia asupra mediului inconjurător şi să ne facă mai vigilenţi.

Cognitiviştii (“ne este teamă pentru că ne gândim la asta” ) considerau că această emoţie are scopul de a ne proteja şi de a ne oferi mai multă siguranţă. În vederea acestui lucru mintea umană anticipa şi amplifica teama precum şi acele aspecte necunoscute şi nevăzute şi chiar imperceptibile; teama de necunoscut, pentru a ne pune în gardă şi a ne spori măsurile de siguranţă.

Curentul culturalist spunea că “ne este teamă pentru că aşa am învăţat” şi susţinea că temerile ne sunt insuflate încă din copilărie astfel încât să deprindem comportamnete adecvate societăţii în care trăim şi pentru a ne integra în aceasta din punct de vedere cultural.

Centrul de coordonare fundamentală pentru frică se afla în nucleul amigdalian, în lobul temporal din zona laterală cortexului cerebral. În urma cercetărilor efectuate în legatură cu acest subiect s-a constatat că înlăturând centrul fricii la unele animale, ele îşi pierd această emoţie. Nu numai că nu mai simt frica, dar

nici nu mai conştientizează pericolul la care sunt expuse. De exemplu, o maimuţă căreia i s-a extirpat acest centru al fricii s-a apropiat foarte mult de un şarpe care a muşcat-o. După ce s-a retras instinctiv, din cauza durerii, maimuţa s-a reapropiat de şarpe pentru a-l examina, fără a manifesta nici un fel de frică; în acelaşi mod şoarecii fără centrul fricii se apropie de pisică, fără nici un fel de frică.

Frica este o emoţie specifică primejdiei şi percepţiei asupra primejdiei. Ea are un impact major din punct de vedere psihologic: ritmul bătăilor inimii şi al respiraţiei se accelerează, muşchii se contractă, iar mâinile tremură. Toate aceste modificări fiziologice ce au loc se datorează sistemului nervos simpatic - care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, deci cel independent de voinţa noastră – şi celor doi neurotransmiţători, adrenalina şi noradrenalina, care acţionează asupra întregului nostru ogranism în prezenţa fricii.

Putem desprinde o primă funcţie a reacţiilor de spaimă şi anume evitarea sau limitarea pagubelor. O altă funcţie a reacţiilor de spaimă este aceea de a ne pregăti pentru a reacţiona în faţa cauzei declanşării fricii şi anume: ne pregăteşte pentru fugă, dar ne ajută şi să găsim soluţii pentru rezolvarea situaţiei sau ieşirea din această situaţie.

Psihologii anglo-saxoni vorbesc despre cei 3F, ca funcţie a fricii: fight (lupta), flight (fuga) şi freeze (nemişcarea).

Frica este o emoţie inconştientă; de cele mai multe ori ne dăm seama de pericol după ce acesta a trecut şi este una dintre primele emoţii ce apar bine conturate începând cu bebeluşii.

Frică sau anxietate? Emoţia fricii trebuie diferenţiată de anxietate. Frica este o reacţie la o situaţie de reală primejdie, este de scurtă durată, are un obiect clar ce o determină (ştim exact de ce ne temem) şi este caracterizată de manifestări fizice predominante (tremurături, tensiune). Ca boli asociate cu frica sunt fobiile – frica incontrolabilă de o anumită situaţie sau de un anumit lucru. În mod diferit, anxietatea se referă la anticiparea unei primejdii presupusă sau iminentă, poate deveni cronică; anxietatea nu are un obiect exact asupra caruia se concentreză (va exista o primejdie în viitor dar nu cunosc natura acesteia) şi are ca manifestări grijile şi neliniştea (manifestări psihologice, nu fizice). Ca boală asociată anxietăţii este anxietatea generalizată – griji incontrolabile în legatură cu viaţa de zi cu zi.

Tipuri de temeri. Există trei tipuri mari de temeri: înnăscute, naturale şi culturale. Temerile înnăscute sunt acele temeri excesive care se manifestă încă din cele mai timpurii stadii ale

dezvoltării umane. Aceste temeri se vor estompa cu timpul şi vor putea fi controlate prin educaţia primită şi prin viaţa în societate. Temerile înnăscute sunt specifice vârstei:

până la 6 luni – copilul se sperie la pierderea punctului de sprijin şi de zgomotele puternice

între 7 luni şi 1 an – copilul se sperie de persoanele necunoscute şi de obiectele care apar şi dispar din câmpul său vizual

între 1 – 2 ani – pe copil îl sperie despărţirea de părinţi şi baia zilnică între 2 – 4 ani – copilul se sperie de întuneric, măşti, zgomote sau animale între 5 -8 ani – fiinţele supranaturale, tunetele, oamenii consideraţi ca fiind “răi” şi

rănile corporale sunt temerile cele mai mari ale copilului între 9 – 12 ani – copilul se sperie de evenimentele din mass-media sau de moarte.

Temerile naturale sunt acele temeri pe care le au majoritatea oamenilor. Acele frici pe care le are, în mod general, omul şi care l-au ajutat să supravieţuiască de-a lungul timpului.

Cele mai mari temeri ale omenirii se înregistrează în legătura cu animalele (în special şopârle, insecte, şerpi) – 22,2%; frica de înălţimi, de balcoane şi alte locuri înalte se regăseşte în rândul umanităţii în proporţie de 20,4%; frica de sânge, injecţii sau recoltări de sânge sperie pe aproximativ 13,9% din populaţia planetei; frica de spaţiile închise precum lifturile, camerele mici, locurile fără ferestre afectează pe aproximativ 11,9% dintre oameni; apa sperie un procent de 9,4% din oameni, iar frica de furtuni (tunete şi fulgere) sperie un procent de 8,7% din totalul populaţiei de pe planetă.

Cea de-a treia categorie de temeri, cea a temerilor culturale au un caracter fluctuant şi, la fel ca şi în cazul anxietăţii, corespund unui pericol presupus, ele având ca obiect viitorul.

Exemple de temeri: legate de religie şi de supranatural: teama de sfârşitul lumii, de iad, de diavol, de demoni,

teama de întoarcerea a spiritelor moarte, de zombii, de fantome etc.; legate de posibili duşmani: huni, barbari, de nemţi (în timpul perioadelor de război), de

extratereştrii; legate de inovaţii şi descoperiri ştiintifice: tren, pastile, poluare, energie atomică, boala vacii

nebune, SIDA etc. În concluzie putem spune că temerile culturale sunt acele temeri pe care o anumită cultură le are în

legătură cu ceva din viitor, într-un anumit moment din evoluţia sa.Frica este o emoţie care se poate învăţa, iar învăţarea aceasta se poate face în trei feluri: printr-o

experienţă a unei traume unice, prin micile experienţe stresante repetate sau printr-un efect retroactiv.În primul caz, cel al experienţei unei traume unice, un bun exemplu îl constituie victimele

accidentelor auto. Unele victime pot rămâne cu o frică durabilă în ceea ce priveşte călătoriile ulterioare cu o maşină.

În cel de-al doilea caz, să spunem că o persoană călătoreşte de trei – patru ori cu avionul şi la fiecare călătorie făcută întâmpină diferite greutăţi: turbulenţe, defecţiuni minore etc., această persoană poate dezvolta la un moment dat frica de zbor, deşi nu a fost victima vreunei catastrofe.

În final, efectul retroactiv presupune ca o anumită persoană să realizeze la un moment dat un pericol excesiv în care s-a aflat cu ceva timp înainte. Conştientizarea existenţei pericolului de atunci, poate declanşa persoanei respective frica de acel lucru sau pentru acea situaţie, şi deci aceasta va evita repetarea acelor acţiuni periculoase.

Există şi o formă specială de frică învăţată care este specifică unei anumite categorii de copii. Astfel copiii care stau în permanenţă lângă un adult care se sperie de un anumit lucru în mod constant vor dezolta frica pentru acel lucru, la rândul lor.

Boli asociate friciiFobiile sunt maladii psihologice foarte des întâlnite; aproximativ 12% din totalul populaţiei prezintă

o anumită fobie. Ele pot fi încadrate în trei mari categorii: fobii specifice, fobia socială şi agorafobia (şi atacurile de panică).

Fobiile specifice se manifestă ca o frică intensă, dar limitată la anumite situaţii şi/sau animale precum: păienjeni, apă, întuneric, sânge etc. Fobia socială este o frică mai intensă decât cea din prima

categorie ţi se referă la frica excesivă în legătura cu privirile şi părerile altor pesoane, teama de a fi ridicol sau de a avea un comportament neadecvat dar dusă la extrem. Astfel de fobii fac ca vorbitul în public, întâlnirea cu necunoscuţi sau pur şi simplu situaţia de a fi observat, să fie o adevarată corvoadă pentru persoana în cauză şi câteodată aceste lucruri sunt chiar imposibile. Agorafobiile şi atacurile de panică sunt cele mai grave tipuri de fobii şi reprezintă frica intensă faţă de ieşirea în lume, alături de oameni străini faţă de care persoana în cauză nu se simte în siguranţă. Locurile precum ascensoarele, avioanele, cozile, magazinele şi alte locuri aglomerate declanşează o adevarată criză persoanei bolnave.

Stresul post-traumatic sau “nevroza traumatică” apare ca urmarea a trăirii unei experienţe extrem de traumatizante. După un eveniment în cursul căruia persoana respectivă a trecut printr-o primejdie foarte mare, pâna aproape de moarte, sau în care a fost rănită grav, persoana respectivă dezvoltă o frică foarte intensă, teamă ce va rămâne o perioadă îndelungată. Stresul post-traumatic mai este considerat ca fiind şi o fobie experimentală: persoana traumatizată nu mai poate face faţă unei situaţii care îi aminteşte de circumstanţele şocului psihologic suferit.

Persoanele afectate de stres post-traumatic sunt soldaţi, victime ale unor atacuri, violuri sau accidente. Trauma este retrăita în fiecare zi în diferitele momente care pot fi asociate cu acel context sau pur şi simplu persoana trăieşte flash-back-uri în legatură cu evenimentul traumatizant. Nu toate victimele rămân cu sechele şi nu toate suferă acest stres post-traumatic. S-a dovedit că persoanele care nu sunt capabile pe moment să reacţioneze, care rămân îngheţate şi trăiesc un fel de transă în momentul agresiunii respective sunt cele care sunt predispuse la a suferi de această boală. Riscul de a dezvolta stres post-traumatic depinde de anumiţi factori precum:

pregătirea sau nu a evenimentului – militarii antrenaţi riscă mai puţin să sufere de pe urma stresului post-traumatic;

posibilitatea de a acţiona – într-o catastrofă persoanele care sunt active, ajutându-i pe alţii sunt mai puţin predispuse la a dezvolta stres post-traumatic;

intensitatea obiectivă a traumei; antecedentele personale legate de traumatisme, care pot creşte acest risc.

Căutatorii de senzaţii tari (sensation seekers) pot fi definiţi ca fiind opusul celor cu fobii. Aceste persoane caută să se afle cât mai aproape de pericol, fie că este vorba de situaţii, fie că este vorba de animale sau persoane. Nu este o boală neapărat, dar nevoia de senzaţii tari trebuie ţinută sub control pentru ca persoanele să-şi păstreze integritatea psihică şi corporală proprie.

Controlul friciiMai departe vom trece în revistă câteva dintre mecanismele de control ale fricii.În primul rând, frica poate fi controlată dacă este acceptată ca fiind o emoţie normală, o reacţie la un

anumit eveniment sau situaţie, nefiind nimic ruşinos în a o simţi. Controlarea fricii se realizează prin câteva mecanisme precum: informarea în legatură cu ceea ce nu cunoaştem, învăţarea unei metode de relaxare pe care să o practicăm în situaţiile de panică şi adoptarea unei atitudini active.

În înfruntarea fricii trebuie ţinut cont şi de anumite reguli, pentru ca aceasta să fie una eficientă: confruntarea trebuie să se facă întotdeauna sub controlul nostru; înfruntarea progresivă a temerilor; confruntarea trebuie să fie una de durată; confruntarea trebuie să se facă regulat cu situaţia respectivă, care generază teama.

Cum să vă comportaţi în legatură cu situaţiile în care vă este frică? Puteţi afla din tabelul de mai jos ce să faceţi şi ce să nu faceţi pentru a scăpa de frică.

AŞA DA AŞA NUacceptarea fricii ca fiind o emoţie normală să se resimtă ruşine în legatură cu emoţia trăitădezvoltarea mijloacelor de controlare a fricii (informare, relaxare, atitudine activă)

adoptarea unei atitudini pasive

învăţarea unei oarecare intensităţi a fricii dorirea absenţei friciiconfruntarea fricii după regulile enunţate agravarea şi/sau menţinearea fricii evitând

situaţiile care o genereazăanaliza obiectivă a riscurilor reale să nu se reflecte nicidoată asupra temerilor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

AFECTIVITATEA ( II )

Conţinuturi:

2.1. Afectivitate şi comportament.

• Anxietatea.

• Stresul.

2.2.Clasificarea emoţiilor.

2.3. Rolul afectivităţii în activitatea umană şi noi domenii în care se manifestă afectivitatea.

• Aplicaţii ale studiului afectivităţii.

• Roboţii şi emoţiile.

Obiective:

1. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre afectivitate şi comportament.

2. Prezentarea şi analiza formelor afectivităţii.

3. Prezentarea şi analiza implicaţiilor afectivităţii în diferite domenii de activitate.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

2.1. AFECTIVITATE ȘI COMPORTAMENT

Există anumite emoţii care ne afectează atât viaţa personală, cât şi pe cea profesională. Fiecare dintre noi încearcă să îşi controleze aceste emoţii şi să le evite pe cât posibil, dar fără succes: este vorba aici de acele “rateuri” ale vieţii emoţionale.

Eşecul sau ineficacitatea mecanismelor de apărare sau de adaptare generează “anxietatea” sau “angoasa”. Dacă aceste stări au o intensitate prea mare sau dacă se transformă în afecţiuni cornice atunci se poate ajunge la o altă stare, numita “stres”.

Anxietatea.Anxietatea face parte din categoria stărilor timerice alături de angoasă, frică, teamă, spaimă,

nelinşte, teroare, panică etc. Toate aceste stări au în comun trăirea de natură psihofiziologică, dar se deosebesc prin intensitatea diferită şi prin imprejurările în care se manifestă acestea.

Atunci când vorbim de anxietate va trebui să vorbim şi de angoasă întrucât aceasta din urmă este o formă de anxietate majoră. Cu toate acestea, în timp ce angoasa se manifestă somatic, cu simptome vegetative, anxietatea este de natură psihică.

Din punct de vedere temporal, se constată existenţa unor manifestări acute, dar şi a unor manifestări permanente sau aproape permanente. Manifestările acute se referă mai mult la tulburări care apar chiar şi atunci când nu sunt făcute eforturi fizice majore, când nu se pune problema de viaţă sau de moarte; anxietatea nu este declanşată de expunerea la un stimul aversiv şi este caracterizată de prezenţa a cel puţin patru din următoarele simptome:

dificultăţi respiratorii; palpitaţii; dureri toracice; senzaţie de sufocare; ameţeli, senzaţii de instabilitate; senzaţia de ireal; parestezii; senzaţii de caldură sau de frig; transpiraţie; senzaţie de leşin; frica de a muri, de a înnebuni în timpul actului.

Anxietatea permanentă se regaseşte şi sub numele de “anxietate generalizată” şi presupune existenţa a cel puţin trei dintre categoriile de mai jos:

tensiune motorie: tresăriri musculare, tremurături, tensiune musculară, dureri musculare, oboseală, incapacitate de relaxare, clipitul pleoapelor incontrolabil, sprâncene mereu încruntate, faţă crispată, tresăriri, faţă febrilă;

tulburări neurovegetative: transipraţie, tahicardie, mâini reci şi umede, gura se usucă, ameţeli, greaţă, senzaţii de caldură sau de frig, nod în gât, senzaţia de urină, diaree, puls şi respiraţie rapidă sau din contră, înceată;

aşteptare temătoare: nelinişte, anticiparea unor nenorociri ce se pot întâmpla persoanei sau celor apropiaţi lui;

explorarea foarte vigilentă a mediului înconjurător: atenţie exagerată, dificultăţi de concentrare, insomnii, iritabilitate şi nerăbdare.

Anxietatea şi angoasa sunt prezente nu numai în cadrul patologiilor mintale, ci influenţează toate activităţile desfăşurate de o anumită persoană şi îi afectează pe toţi cei cu care intră în contact respectivul individ.

În primul rând o manifestare pozitivă a anxietăţii sau a angoasei se poate realiza în artă; în literatură de exemplu imaginaţia este lăsată liberă să dea închipuire celor mai ascunse temeri, celor mai ascunse fantasme şi nelinişti. Pe de altă parte, angoasa existenţială despre viaţă, moarte, forţele naturii etc. au constituit bazele filosofiilor din întreaga lume. Religia a integrat anxietatea şi angoasa în cadrul ritualurilor religioase ale sale.

Campaniile medicale şi teletonurile organizate se bazează pe anxietatea şi angoasa oamenilor în legătură cu diferite boli. Pe acelaşi principiu s-au fondat şi organizaţiile umanitare care luptă împotriva bolilor incurabile, ele fiind un simbol al luptei împotriva morţii. Astfel acţiunile umanitare au un rol dublu: odată de a strânge banii şi fondurile necesare desfăşurării activităţii şi de a înregistra şi un profit, dar totodată au şi rolul de a demonstra atât celor ce le conduc cât şi celorlalţi că se poate acţiona împotriva morţii sau a altor evenimente şi catastrofe naturale sau umane.

Angoasa poate deveni sursă de plăcere atunci când este controlată şi când respectiva experienţă se termină cu bine. Acesta este cazul acelor sensation seekers de care am vorbit într-un capitol anterior, iar acest aspect al anxietăţii şi angoasei poartă numele de “erotizare” sau “hedonizare” al acestora.

Stresul Cum am văzut mai sus, angoasa şi anxietatea sunt, în esenţă de natură psihologică, pe când stresul

are o bază biologică. Termenul de “stress” a intrat în limabjul curent odată cu publicarea studiilor întreprinse de Seyle, şi desemnează orice situaţie în care organismul este supus la a face faţă unui eveniment fizic sau psihologic, prin mecanismele de adaptare.

Stresul este determinat de orice situaţie nouă care necesită o reacţie adaptativă; el poate fi legat atât de evenimente negative, cât şi de evenimete positive precum avansările, călătoriile şi căsătoriile.

Holmes şi Rahe au pus bazele “scării de vulnerabilitate” prin care se poate măsura nivelul de stres la care este supus fiecare individ. În acest sens intensitatea stresului cea mai ridicată se înregistrează atunci când moare soţul sau soţia respectivei personae şi se notează cu 100; divorţul are desemnat 73, închisoarea 63, căsătoria 50, pensionarea 45, naşterea unui copil indică un nivel de stress de 39 şi ajunge la cifra de 13 pentru concediu.

În general, atunci când vorbim despre stres majoritatea lumii se gândeşte ca la un lucru rău; există şi stresul pozitiv sau “eustresul” şi este stresul afferent activităţilor zilnice plăcute pe care le desfăşurăm, călătoriilor pe care le întreprindem şi fără de care am duce o existenţă plictisitoare şi generatoare de frustrări şi plictiseală, iar frustrările şi plictiseala sunt cauzatoare şi ele de stres. Deci putem spune că stresul nu este complet dăunător şi are şi el părţile lui bune.

Generat de un singur factor, stresul poate diferit în funcţie de anumiţi factori de personalitate ai individului sau în funcţie de împrejurările din acel moment. Astfel aceşti mediatori sunt:

personalitateaa subiectului – vulnerabilitatea depinde atât de evenimentele şi situaţiile trecute sau prezente (aşa cum reiese şi din scara lui Holmes şi Rahe ), cât şi de resursele subiectului; există doi factori majori ce determină vulnerabilitatea: unul este legat de moartea unui părinte înainte de vârsta adolescenţei şi altul este legat de imposibilitatea de a avea o relaţie intimă cu cineva. Aceşti doi factori pot fi şi cauzele apariţiei depresiei.

Specific acestui mediator este patternul comportamental de tip A enunţat în 1959 de Friedman şi Roseman. Acest pattern prezintă următoarele caracteristici:

- lupta permanentă pentru realizarea unui maxim de lucruri, într-un minim de timp;- caracter agresiv, abiţios şi competitiv;- felul de a vorbi este exploziv, îndemnându-i pe ceilalţi să se exprime şi ei mai repede;- nerăbdarea permanentă şi teama de a nu pierde timp preţios;- preocupare pentru termene-limită, concentrare pe muncă;- sentimente de luptă permanentă împotriva persoanelor, lucrurilor şi evenimentelor.Acest tip A corespunde unei persone stresate şi stresante în acelaşi timp şi se opune tipului B, care

face lucrurile mai încet şi evită conflictele. Astfel, A este de două ori mai mult expus la bolile de tip coroniar decât este B. Tipul A se regăseşte frecvent în categoria bărbaţilor cu o vârstă cuprinsă între 35 şi 55 de ani şi se poate modifica şi ameliora prin antrenamente comportamentale.

Acest mediator depide mult de factorii genetici, educativi şi sociali şi s-a remarcat ca civilizaţia actuală încurajează un astfel de comportament la lideri.

suportul social – poate fi definit ca fiind confortul, asistenţa şi informaţia pe care individul le primeşte prin intermediul contactelor formale sau informale din partea celorlalţi indivizi sau din partea unui grup. Suportul social poate fi caracterizat de două laturi; una se referă la profunzimea lui şi cealaltă se referă la lărgimea unei reţele autocentrate. Profunzimea suportului este dată de gradul de apropiere şi de gradul de intimitate , în timp ce lărgimea este dată de numărul de persoane cu care interacţionăm, în acest sens. Suportul social îl infuenţează pe individ, astfel: îl sprijină şi îl apără împotriva problemelor de sănătate sau a celor de ordin psihic. S-a dovedit că persoanele care au trăit experienţe traumatizante în copilărie au dezvoltat de-a lungul vieţii multiple probleme de sănătate (Dennebaker şi Susman în 1986). De asemenea, indivizii ce suferă o pierdere majoră – partenerul de cuplu moare – sunt mai predispuşi afecţiunilor de ordin fizic şi psihic dacă ei nu vorbesc despre trăirile lor afective cu cineva.

evenimente ce provoacă o schimbare socială – acest aspect se leagă de nivelul stresului la care este supusă o anumită persoană şi se referă la acele evenimente produse pe neaşteptate şi dramatice, numite “traumatisme”. Traumatismele au consecinţe în domeniul psihofiziologic–patologic. Am vorbit mai devreme de scara lui Holmes şi Rahe (numită şi “social readjustment scale”) privind scorurile aferente fiecărui tip de eveniment în parte. Indivizii sunt rugaţi să inşire evenimentele prin care au trecut, în ultimii 12 ani, se alocă fiecărui eveniment un scor şi după aceea sunt calculate punctajele fiecărei persoane; astfel, cei ce obţin până în 150 de puncte pe scara Holmes – Rahe se consideră ca beneficiind de o stare de sănătate în general bună. Cei ce depăşesc acest scor şi chiar depăşesc 300 de puncte au 70% şanse să se îmbolnăvească grav.

Kobasa împreună cu colaboratorii săi au încercat să descrie o personalitate rezistentă la stres. Această persoană ar trebui să considere că are controlul asupra evenimentelor, este foarte implicată în activităţile sale vitale şi tratează schimbările ca pe nişte provocări ce trebuie înlăturate.

Stresul cotidian

Stresul nu este provocat numai de anumite evenimente traumatizante, ci ne confruntăm cu stresul zilnic, în activitatea fiecăruia dintre noi. Tot un stres periculos din punct de vedere fizic şi psihic îl reprezintă şi activităţile zilnice, cu un grad mic de stres şi care, repetate monoton în fiecare zi, pot fi la fel de periculoase ca şi marile evenimente stresante.

În anii ’80, mai exact în anul 1981, s-a realizat un studiu asupra femeilor şi bărbaţilor cu vârste între 30 şi 50 de ani, asupra importanţei evenimentelor zilnice. Aceste evenimente au fost împărţite în două categorii: micile necazuri zilnice şi satisfacţiile zilnice. Mai jos este lista acestor evenimente, în ordinea inversă a importanţei lor.

Mici necazuri Satisfacţii:- preocupări legate de greutate;- griji în legatură cu starea de sănătate a unui membru de familie;- creşterea preţurilor;- întreţinerea locuinţei;- prea multe lucruri de făcut;- dezordinea sau pierderea lucrurilor;- şantier în lucru;- venituri, plata taxelor;- criminalitatea;- aspectul fizic.

- relatţi bune cu partenerul sau iubitul/iubita;- relaţii bune cu prietenii;- îndeplinirea unei obligaţii;- stare bună de sănătate- somn bun;- o masă în aer liber;- capacitatea de a îndeplini responsabilităţile;- vizite, telefoane sau mesaje scrise trimise;- timpul petrecut acasă;- stare de confort acasa.

Procedee de gestiune a stresuluiAm văzut şi care sunt factorii de stres cotidian. Aceştia sunt din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce

societatea evoluează pe plan tehnologic, demografic şi politic. În urma acestei constatări s-au eleborat aşa numitele programe de gestiune a stresului care utilizează anumite procedee pentru înlăturarea a mare parte din stresul acumulat de-a lungul unei zile.

Unul dintre procedeele folosite este relaxarea (prin practicarea de yoga de exemplu) şi porneşte de la ideea că tensiunea şi stresul acumulat în timpul zilei poate fi înlăturat prin destindere corporală.

Alt procedeu este cel al meditaţiei şi exerciţiilor de imaginaţie mintală care ajută la deconectarea psihicului şi îl ajută pe individ să se implice în controlarea activităţii sale reprezentative.

Activitatea corporală: dans, terapie prin mişcare, sport este cel de-al treilea procedeu folosit la înlăturarea stresului. Se consideră că este o modalitate de eliminare a tensiunii psihofiziologice şi o bună modalitate de îmbunătăţire a a imaginii despre propriul corp.

Procedeele autocalmante sunt asemănătoare cu cele discutate anterior cu singura deosebire ca acestea sunt gesturi ce aparţin fiecărui individ în parte. Ele se concretizează în:

gesturi de autocontact – automângâieri, onicofagie (rosul unghiilor), balansări ritmice, masturbare, atingerea şi manipularea unor obiecte (mătănii sau bile), masticare, supt (gumă de mestecat, ţigari , pipă);

ritualuri personale – anumite obiceiuri înainte de culcare, obiceiuri în efectuarea toaletei;

Aceste mijloace sunt, în general, o formă de descărcare a tensiunii şi pot căpăta şi forme socializate de ordinal rugăciunilor colective şi al cuvintelor rituale; când capătă această formă de manifestare ele intră în categoria proceselor de empaţie şi de suport social.

Ultimul procedeu de înlăturare a stresului îl reprezintă existenţa relaţiilor sociale amicale, intime sau cel puţin binevoitoare. Am văzut cât de important este pentru individ suportul social; relaţiile amicale sau intime reprezintă posibilitatea fiecărei persoane în parte de a verbaliza trăirile sale afective şi de a efectua schimburi afective cu acele persoane.

2.2.CLASIFICAREA EMOȚIILOR

S-a încercat de nenumărate ori o categorizare a emoţiilor, dar niciodată nu s-a ajuns la un acord deplin în legatură cu clasificarea lor. Vom menţiona câteva dintre cele mai semnificative încercări de stabilire a unor categorii.

Wilhelm Wundt – supranumit părintele psihologiei – a clasificat stările afective în funcţie de criteriul lor cantitativ – calitativ; astfel, din punct de vedere cantitativ au fost identificate trăirile de intensitate mare (groaza, surpriza) şi emoţiile care cresc lent din motive strict interioare precum tristeţea, furia şi grija. Din punct de vedere calitativ au fost identificate plăcerea şi neplăcerea.

Stările afective au fost clasificate şi în funcţie de gradul lor de evoluţie. În funcţie de acest criteriu s-a stabilit faptul că există emoţii inferioare şi emoţii superioare. Emoţiile inferioare au la bază nevoi fiziologice şi stau la baza formării celorlalte emoţii, prin evoluţie. Frica, furia, înclinarea, sentimentul Eului şi emoţia sexuală sunt emoţiile de bază.

Spre deosebire de teoriile şi clasificările enunţate anterior, Kant aduce în discuţie emoţiile stenice (cele cu efecte pozitive) şi cele astenice (cu efecte negative, depresive).

În funcţie de toate aceste teorii s-a ajuns la un consens privind clasificarea stărilor afective în trei mari categorii: stări afective primare, stări afective complexe şi stări afective superioare.

Stările afective primare sunt de regulă înnăscute, se produc spontan, nu sunt controlate în mod voluntar şi sunt condiţionate biologic. Din această categorie fac parte tonul emoţional (acompaniază procesele cognitive, de la percepţie la gândire), trăirile de esentă organică (generate de bună sau proastă funcţionare a organelor interne, dispozitie fizică) şi stările de afect (trăiri impulsive şi violente, de scurtă durată dar cu un impact mare asupra echilibrului psihic al individului).

Procesele şi stările afective complexe reprezintă cea de-a doua categorie şi sunt caracterizate de o mai bună conştientizare a lor; de asemenea ele sunt dobândite şi sunt supuse într-o oarecare măsură controlului voluntar. Din această categorie fac parte emoţiile situaţional curente (trăiri de scurtă durată şi intense, fiind determinte de anumite însuşiri singulare ale obiectelor precum culori, forme sau mirosuri), emoţiile integrate principalelor forme de activitate precum joc, învăţare şi muncă, ele depinzând în intensitate de dinamica activităţii întreprinse (dificultăţi, eşecuri etc.) şi dispoziţiile (stări afective generalizate, difuze şi cu un grad mediu de stabilitate şi intensitate). Există o dispoziţie afectivă de fond, manifestată ca şi trăsătură de personalitate, şi o dispoziţie episodică, caracterizată de o creştere în intensitate.

Stările afective superioare sunt reprezentate de sentimente şi pasiuni. Ele sunt condiţionate în mare măsura socio–cultural şi sunt organizate în funcţie de criterii valorice; de asemenea stările afective superioare sunt integrate în sistemul personalităţii fiecărui individ. Sentimentele sunt definite ca fiind structuri emoţionale complexe, caracterizate de o durată lungă şi de o intensitate moderată, elaborate treptat

în ontogeneză în legatură cu anumite valori sau semnificaţii. În funcţie de bogăţia sau lipsa sentimentelor se face diferenţa între profilul personalităţii oamenilor. Sentimentele se diferenţiază între ele prin conţinut: pot fi sentimente sociale (prietenie, dragoste sau compasiune), morale (conştiinţa binelui şi a dreptăţii), de cunoaştere, estetice, politice, religioase, sentimentele Eului.

Pasiunile se deosebesc de sentimente prin gradul de intensitate mare pe care îl au. Ele sunt stabile şi determină persoana să îndure nenumărate greutăţi pentru a-şi atinge scopul. Se poate face diferenţa între pasiunile nobile (pasiuni profesionale, de creaţie, de cunoaştere) şi cele oarbe ce determină comportamente ciudate, precum gelozia, fanatismul, avariţia sau viciile, indiferent de natura lor.

Psihologul american Robert Plutchik menţiona în 1980 opt emoţii de bază: teama, surpriza, tristeţea, dezgustul, furia, anticiparea, bucuria şi acceptul. Conform teoriei lui aceste emoţii stau la baza celorlalte, fiecare dintre combinaţiile emoţiilor de bază dând naştere unei alte emoţii. Astfel:

teamă + surpriză = respect surpriză + tristeţe = dezamăgire tristeţe + dezgust = remuşcare dezgust + furie = dispreţ furie + anticipare = agresiune anticipare + bucurie = optimism bucurie + acceptare = iubire acceptare + teamă = supunere

Emoţiile primare sau emoţiile de bază nu sunt recunoscute de toţi psihologii ca fiind aceleaşi ca cele descrise de Plutchik. Woodworth şi Schlosberg în 1964 susţineau că emoţiile de bază sunt bucuria, surpriza, frica, tristeţea, dispreţul şi disperarea. Aceleaşi emoţii de bază au fost enunţate şi de Ekman şi Friensen în 1975. La polul opus se află Izard care menţionează un număr mult mai mare al emoţiilor de bază. În plus faţă de cele enunţate de Woodworth şi Eckman, sunt menţionate ca emoţii de bază şi interesul, vinovăţia, ruşinea şi dragostea. Din contră, Schwartz şi Schaver în 1987 susţineau că emoţiile primare sunt doar cinci şi anume: bucuria, surpriza, frica, furia şi tristeţea.

În 1992 Eckman enumeră nouă caracteristici ale emoţiilor ce permit specificarea diferenţelor între emoţiile de bază: furie, frică, tristeţe, bucurie, dezgust şi surpriză.

1. Prima caracteristică este cea a universalităţii semnelor emoţionale. Acest aspect a fost investigat atât de Eckman (1972 – 1973) cât şi de Izard (1977, 1980). Ambii au demonstrat că expresia emoţiilor de bază este recunoscută în mod universal, datorită utilizării unei mimici specifice. Totuşi există nuanţe care apar în funcţie de emoţie şi de cultura respectivă ce determină, de exemplu, ca surpriza să fie confundată cu furia.

Ei consideră că aceste comportamente emoţionale sunt extrem de importante pentru dezvoltarea şi organizarea relaţiilor interpersonale.

2. Prezenţa unor expresii comparabile la om şi la celalalte primate – anumite emoţii precum frica, furia, tristeţea şi bucuria pot fi observate atât la oameni, cât şi la animale şi au funcţia de comunicare interindividuală. Astfel se susţine ideea conform căreia omul nu a inventat emoţiile, ci le-a moştenit la rândul său de la primte, strămoşii lui.

3. Fiecare emoţie se bazează pe un context fiziologic specific – pentru Eckman acest punct de vedere a fost o certitudine, el este încă extrem de dezbătut. Există anumite pattern–uri ce descriu acţionarea sistemului nervos autonom (cel puţin pentru furie, frică, dezgust şi tristeţe acestea au fost demonstrate), care îl pregătesc pe individ în legatura cu acţiunea

viitoare. Eckman a demonstrat existenţa pattern–urilor printr-un experiment în care câţiva actori erau rugaţi să adopte mimică şi posturi specifice emoţiilor. S-a constatat că subiecţii începeau să resimtă emoţiile corespunzătoare pattern-ului facial realizat şi să prezinte şi modificările neurovegetative aferente: pentru furie subiecţii resimţeau o temperatură cutanată şi un ritm cardiac crescut; pentru teamă şi tristeţe subiecţii resimţeau o temperatură scăzută şi un ritm cardiac crescut; pentru bucurie, dezgust şi surpriză subiecţii prezentau un ritm cardiac scăzut.

4. Universalitatea evenimentelor declanşatoare – se bazează pe ideea conform căreia exprimarea emoţiilor este universal valabilă, existând situaţii inductoare ce au puncte commune: un anumit tip de situaţii şi de probleme vitale va provoca anumite reacţii specifice.

5. Corelata reacţiilor emoţionale – există o legătură puternică între experienţa emoţională şi expresia ei şi invers.

6. Declanşarea rapidă – este fundamentală în concepţia lui Eckman privind valoarea adaptativă a emoţiilor. Reacţiile fiziologice pot apare într-o fracţiune de secundă, în timp ce expresiile faciale, mimica, se modifică în câteva milisecunde (Ekman şi Friesen, 1978).

7. Durata limitată – Eckman susţine că emoţiile durează câteva secunde, nu minute sau ore, şi cu atât mai puţin zile şi săptămâni; este din nou o dovadă a valorii adaptative a emoţiilor. Acest caracter temporar, scurt al emoţiei constituie una din caracteristicile care o diferenţiază de dispoziţii (ele durând chiar ore şi zile). În concluzie, pentru Eckman, emoţiile se deosebesc de dispoziţii prin durată, cauzele care le declanşează şi fiziologia lor.

8. Mecanismul de percepţie automată – emoţia apare brusc nefiind voluntară sau logică. Lazarus menţionează în 1991 că există un “principiu psihobiologic” legat de procesele emoţionale universale. Din momentul prezenţei percepţiei urmează procesele derulate conform căilor predeterminate biologic. În funcţie de grupurile culturale şi de personalitate, pot apărea mai mulţi modalizatori ce vor folosi mecanisme de apărare şi mecanisme adaptative diferite.

9. Apariţia spontană – din cauza derulării rapide şi a reacţiilor expresive involuntare, experimentarea emoţiei nu este o alegere deliberată

2.3. ROLUL AFECTIVITĂȚII ÎN ACTIVITATEA UMANĂ

Afectivitatea reprezintă fondul şi latura energetică a vieţii psihice a individului, dar şi a comportamentului acesta în raport cu sine sau cu ceilalţi membrii ai comunităţii din care face parte.

Am văzut în capitolele precedente cum că procesele afective au diferite funcţii în viaţa umană; dispoziţiile, emoţiile şi sentimentele intervin ca sursă de energie internă care potenţează activitatea individului şi o susţin. Putem deduce uşor că viaţa afectivă joacă un rol foarte important în viaţa umană şi prin motivaţia întreţinută pentru diverse activităţi desfăşurate de indivizi. Sentimentele constituie, de exemplu motive pentru o activitate continuă şi întreţinută.

În afară de sursa energetică pentru activitatea individului, emoţiile au ca funcţie de bază punerea organismului în acord cu situaţia şi deci de a regla comportamentul uman. Viaţa afectivă poate deveni atât o

sursă de motivaţie în atingerea scopurilor şi idealurilor în viaţă, dar la fel de bine poate deveni o sursă de incapacitate a individului de a-şi desfăşura activitatea în limite normale sau de a relaţiona cu ceilalţi – această formă a vieţii afective dezorganizate se concretizează în acele afecţiuni de ordin psihic de care am mai vorbit. Vasile Pavelcu a susţinut că emoţiile dezorganizează comportamentul, în timp ce sentimentele îl organizează; emoţiile de intensitate medie au un efect dinamizator, adaptativ, în timp ce emoţiile de intensitate maximă (şi afectele) au ca efect dezorganizarea conduitei.

Aplicaţii ale studiilor afectivităţii în mediul contemporan

Studiile făcute în domeniul afectivităţii i-au ajutat pe oamenii de ştiinţă la conceperea unor sisteme şi programe ce pot “citi” emoţiile umane. Un astfel de exemplu îl constituie proiectarea şi inventarea detectorului de minciuni.

Minciuna – la bine şi la rău – face parte din vieţile noastre. Politicienii mint pentru a fi aleşi, iar unii elevi mint în legatură cu motivul pentru care nu şi-au făcut temele. O mare parte dintre noi îi minţim pe cei pe care îi iubim, mai ales în legatură cu alte relaţii pe care le-am avut (ex: “este adevărat că nu te-ai mai ţinut cu nimeni de mână, până acum?”). Oamenii mint în legătura cu calificarea lor pentru a obţine o slujbă şi bineînţeles pentru a nu fi prinşi asupra unei infracţiuni. Este puţin probabil că îi vom supune pe politicieni, elevi sau pe cei dragi nouă testelor cu detectorul de minciuni, dar cu toate acestea el se foloşeste frecvent în cazul angajărilor sau anchetelor poliţiei.

Expresiile faciale oferă, de multe ori, indicii privind înşelătoria, dar există şi persoane care pot minţi fără a-şi schimba câtuşi de puţin mimica feţei. Folosirea detectorului de minciuni este o practică destul de veche, astfel:

- beduinii din Arabia: se cerea martorilor conflictelor să lingă un fier încins; cel a cărui limbă era arsă se credea că minte în legatură cu conflictul respectiv. Această practică s-a încheiat cu puţin timp în urmă;

- chinezii: aveau şi ei o practică oarecum asemănătoare; ei îi puneau pe suspecţi să mestece pudră de orez şi să o scuipe. Dacă aceasta era uscată, atunci suspectul însemna ca minte;

- inchiziţia avea şi ea metoda ei: îi puneau pe suspecţi să înghită o triadă alcatuită din brânză şi pâine, iar cel care se îneca cu ea sau dacă îi rămânea în gât, acela minţea.

Aceste metode pot părea primitive sau ciudate, dar sunt asemenea cunoştinţelor psihologiei moderne. Teama de a fi prins cu minciuna este strâns legată de iniţierea diviziunii simpatice a sistemului nervos autonom. Unul dintre semnele iniţierii simpatice este lipsa salivei sau uscarea gurii. În acelaşi mod se manifestă şi frica sau conştientizarea vinei.

Detectorul de minciuni modern, numit şi poligraf, monitorizează indicatori ai iniţierii sistemului simpatic, în timp ce suspectul sau martorul este examinat. Indicatorii monitorizaţi sunt: bătăile inimii, presiunea sangvină, intensitatea respiraţiei şi răspunsul electodermal (nivelul de transpiraţie). Chiar şi în aceste condiţii au existat contestări ale validităţii testelor cu poligraful.

Asociaţia Americană a Poligrafului susţine că un astfel de test este sigur într-o proporţie de 85%-95%. Criticii susţin că poligraful este mai puţin sigur şi că poate fi influenţat şi de alte emoţii sau trăiri decât minciuna. Studiile au arătat că factori precum tensiunile musculare, drogurile, medicamentele şi experienţa anterioară reduc într-un procent considerabil acurateţea rezultatelor. Într-unul din experimentele făcute în acest sens, indivizii au reuşit să “păcălească” poligraful, reducând acurateţea acestuia cu până la 50%, prin

muşcări ale limbii (pentru a produce durere) sau prin apăsarea cu degetele de la picioare în podea (pentru a produce tensiune musculară), în timpul interviului la care erau supuşi. Este adevărat că poţi păcăli un poligraf dacă strângi degetele de la picioare şi le freci unele de celelalte. Strânsul crează anumite modele de incitare simpatică, iar acestea pot face ca poligraful să le interpreteze greşit.

Roboţii şi emoţiile

Printre plăcerile nevinovate se număra, inevitabil, primele întâlniri cu literatura SF, cu roboţii de tot felul, nu în ultimul rând cei imaginaţi de Asimov. Literatura devansează cu mult realităţile tehnologice, dar putem să ne lăudăm cu existenţa, astazi, a unor roboţi capabili să urce şi să coboare scările, să facă paşi de dans. Nu există încă detectivi, consilieri sau măcar menajererobotice. Cu toate acestea cercetătorii şi oamenii de ştiinţă sunt preocupati din ce în ce mai mult de ideea de a atribui sau de a „induce unui robot emoţii şi sentimente, de a construi un robot cu o viaţă afectivă asemanătoare ce cea umană.

Un grup de cercetători de la Universitatea olandeză Utrecht a ajuns la concluzia că introducerea unor variabile emoţionale în procesele cibernetice ar putea duce la o relaţie mai naturală între om şi computer, chiar şi sub aspectul de robot. Aşa s-a născutpisica iCAT, o platformă robotică destinată rolului de însoţitor. Ea poate adopta diferite expresii faciale folosindu-şi sprâncenele, pleoapele, botul şi poziţia capului.

Nimeni nu crede că un computer sau un robot va trăi emoţii reale. Ce contează este că emoţiile au un rol anume în procesele raţionale ale oamenilor. Încercarea de a le reproduce la nivel de robot ar putea, cine ştie, să-i facă pe roboţi să imite mai cu spor modul de gândire uman. Aşa susţin specialiştii în inteligenţa artificială, în frunte cu Mehdi Dastani, de la universitatea pomenită.

Pâna se va reuşi construirea robotului cu viaţă afectivă, se încearcă reproducerea şi simularea a 22 de emoţii, printre care furia, speranţa, satisfacţia, frica şi bucuria. Specialiştii speră că folosirea acestora va îmbunătăţi performanţele robotului în domeniidiferite, de la navigaţia printre obstacole la capacitatea de exprimare clară a emoţiei şi la recunoaşterea expresiilor faciale. Dacă ţinem seama că există roboţi care se ocupă direct de pacienţii cu mari probleme fizice, importanţa cercetărilor devine evidentă.

Clasicii SF-ului au făcut aluzii la robotul partener de viaţă. Un specialist apare cu o previziune care ne-ar putea stârni o oarecare nelinişte: în viitor ne vom îndragosti de roboţi. Ei (sau ele) nu vor mai fi maşinile reci şi previzibile pe care le cunoaştem, ci un soi de personaje inteligente, perfect asemănătoare oamenilor.

Se va discuta în mod serios despre posibilitatea căsătoriilor între oameni şi roboti. Oricât de bizară pare previziunea, vom avea contacte sexuale cu roboţii, greu de deosebit de cele cunoscute. Această nouă fază a evoluţiei relaţiei om/robot este descrisă de foarte entuziastul David Levy în “Dragoste şi sex cu roboţii”, volum care urmează celui numit “Roboţi fără limite”.

Progresul tehnicii a făcut ca ştiinţa în acest sens să se dezvolte din ce în ce mai mult. Astfel, există un robot pe nume Grace care a reuşit să se înscrie la un simpozion academic; pielea artificială arată din ce în ce mai convingător. Există un robot capabil de 77 de comportamente identice cu cele umane.

Chiar dacă imaginaţia zboară în legătură cu acest subiect, mai avem mult până să ajungem să vedem primul robot „umanizat”. Înainte ca ei să simtă şi să trăiască emoţiile va trebui ca ei să le înţeleagă; va fi necesar să existe mai întâi un robot inteligent, pentru ca apoi să poată fi dezvoltată latura afectivă. Roboţii inteligenţi sunt cei care pot înţelege o propoziţie în context sau nu, care pot recunoaşte din tonul vocii la ce sens al unui cuvânt polisemantic ne referim. Un articol din The New Yorker, semnat de John Seabrock, încearcă să ne mai tempereze visele, afirmând că suntem încă foarte departe de acel stadiu al erei robotice. Argumentele lui John Seabrock ne fac să ne dăm seama că primul robot vorbitor, intelligent, şi emotiv este încă foarte departe. În ciuda existenţei la ora actuală a unor sintetizatoare de voce extrem de complexe, care pot transmite chiar şi emoţiile umane; nu există nicio maşină în stare să înveţe şi să aplice regulile gramaticale pentru susţinerea unei conversaţii. O altă problemă semnificativă cu care se confruntă cercetătorii din domeniul procesării limbajului natural este puterea de procesare necesară recunoaşterii şi interpretării sunetelor recepţionate. Urechea umană este atât de fină încât poate pe loc să distingă nuanţele vocii, iar creierul face imediat o legătură între cuvinte şi modul în care au fost spuse. Conform lui Robert Schank, construirea unei inteligenţe artificiale cu conştiinţă proprie, capabilă nu doar să memoreze, ci şi să înveţe este aproape imposibil de realizat. El este un progamator şi filozof care şi-a dedicat cariera acestui scop şi la ora actuală este foarte sceptic în privinţa şanselor de realizare. Din perspectiva lui, realizarea unei conversaţii aleatorii şi complexitatea limbajului în general depăşesc cu mult capacităţile actuale ale oamenilor de ştiinţă – de exemplu, nici până acum ei nu au reuşit să implementeze toate modalităţile de comunicare ale cuvântului "da”. Cercetătorii din domeniul limbajului natural au ajuns la concluzia că accentul ar trebui să fie pus pe recunoaşterea emoţiilor. Se lucrează astfel la algoritmi care să evalueze starea de spirit a vorbitorului. Totuşi, Elizabeth Shriberg, un cercetător de la Universitatea Standford, susţine că este imposibil să se poată compara emoţiile transmise printr-un discurs actoricesc cu cele din realitate. Mânia, spre exemplu, este exprimată cu fluctuaţii graduale în limbajul comun, pe când în teatru ea apare ca o izbucnire. Legat de această recunoaştere a emoţiilor, una dintre cele mai importante realizări este implementarea unui detector de agresiune. El a fost pus la lucru în diverse locaţii din Europa şi s-a dovedit relativ eficient. În oraşul olandez Groningen, dispozitivul a fost amplasat în baruri, iar atunci când erau detectate conversaţii extrem de agresive, sistemul anunţa automat cea mai apropiată staţie de poliţie.

Concluzia, aşa cum s-a menţionat şi la început, nu este una roz. Apariţia unor roboţi care să înţeleagă ce spunem se lasă mult aşteptată. Iar în cazul celui mai inteligent sistem informatic care există azi, pe nume Rascal, puterea necesară pentru a-l susţine e atât de mare, încât sunt scopuri mai utile în care ar putea fi folosită.

Un grup de experţi britanici a creat primul robot “umanoid” care poate mima expresiile faciale ale oamenilor. Robotul, denumit “Jules”, este controlat în totalitate de propriul software, fiind capabil să imite mişcările şi expresiile feţei umane ce sunt înregistrate în videoclipuri şi transmise în micile motoare electronice aflate în “pielea” maşinariei. Robotul poate face grimase, se poate încrunta şi chiar vorbi prin mişcările buzelor traduse de un computer care redă suntele. Nu numai ca imită atât de bine expresiile, dar

totul se întamplă în timp real, Jules putând “interpreta” 25 de stări pe secundă. Proiectul, “Interacţiunea Om - Robot”, a fost gândit de către oamenii de ştiinţă ai Laboratorului de Roboţi, de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie.

Cu toate acestea, nu toţi sunt impresionaţi de măiestria lui Jules în a imita expresiile faciale. Un cercetător în domeniu, Kerstin Dautenhahn, de la Universitatea Herefordshire e de părere că oamenii ar putea fi tulburaţi de maşinile automate care arată “atât de uman”. “S-a arătat că oamenii ar putea avea reacţii negative în privinţa roboţilor cu anumite trăsături umane. Dacă expui persoanele vulnerabile, precum copii sau oameni în vârstă, la ceva ce ar putea fi confundat cu un om, ai incuraja automat o relaţie socială. Ei pot fi uşor convinşi să creadă că robotul nu doar arată ca un om ci şi se comportă ca atare, simte ca un om. Şi asta nu este nicidecum adevărat”, şi-a argumentat Dautenhahn reticenţa cu privire la robotul umanoid. “Parinţii” lui Jules însă sunt încrezători că în curând vor putea crea robotul care să poată fi trimis în spaţiu pentru a “ţine de urât” astronauţilor trimişi singuri în misiuni, precum şi robotul baby-sitter şi chiar educator.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ( I )

Conţinuturi:

3.1. Comunicare, limbă, limbaj.

• Comunicarea: definiţie şi operaţionalizare. Modele explicative ale comunicării.

• Teorii şi modele ale comunicării.

• Limba.

• Relaţia limbaj-limbă, limbaj-comunicare3.2. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului.

3.3. Structura şi componentele vorbirii.

• Sunetele vorbirii.

• Cuvintele

• Propoziţiile

3.4. Geneza limbajului.

• Dispute clasice şi moderne

• Teorii ale învăţării lingvistice

Obiective:

1. Prezentarea şi analiza relaţiilor dintre comunicare, limbă şi limbaj.

2. Prezentarea şi analiza mecanismelor neurofiziologice ale limbajului.

3. Prezentarea şi analiza structurii şi componentelor vorbirii.

4. Prezentarea şi analiza genezei limbajului

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

3.1 COMUNICARE: DEFINIȚIE ȘI OPERAȚIONALIZARE. MODELE EXPLICATIVE ALE COMUNICĂRII.

Comunicarea reprezintă o condiţie generală şi totodată necesară a apariţiei şi manifestării vieţii psihice umane (Creţu, 2005). Aceasta joacă un rol esenţial, prin comunicare individul umanizându-se, formându-şi şi dezvoltându-şi personalitatea, dar totodată putând la rândul său exercita o influenţă formativă, transmiţând experienţa socială. În lipsa comunicării, individul nu părăseşte nivelul dezvoltării biologice, rămânând izolat şi privat de capacitatea sa de integrare în colectivitate (Zlate, 2006)

Omul nu poate comunica şi nu este capabil să împărtăşească gândurile, ideile, sentimentele, experienţele şi cunoştinţele sale în absenţa unui limbaj şi a unei limbi prin intermediul cărora fluxul de informaţii să fie codificat şi vehiculat.

Înţelegerea distincţiilor şi a relaţiilor de interdependenţă dintre comunicare, limbă şi limbaj este fundamentală pentru orice încercare de analiză a vieţii psihice umane.

Comunicarea: definiţie şi operaţionalizare. Modele explicative ale comunicării

Asemenea unei bune părţi a cuvintelor unei limbi şi verbul “a comunica” şi substantivul “comunicare” sunt polisemantice. Adesea, însă, majoritatea vorbitorilor iau în vedere sensuri precum “a aduce la cunoştinţă” ori “a informa”. Faptul este evidenţiat de către orice dicţionar explicativ unde, în genere, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse:

1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă. 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv, 3. prezentare sau ocazie ce favorizează schimbul de idei ori relaţii spirituale (Van Cuilenburg,

Scholten, Noomen, 2004).Însă, în încercarea de a operaţionaliza şi de a determina înţelesul concret termenului de comunicare,

de-a lungul timpului, au fost formulate o serie de definiţii ale procesului.Astfel, biologul Edward O. Wilson considera comunicarea a fi o “acţiune a unui organism sau a

unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”, părere parţial împărtăţită de Collin Cherry, comunicarea fiind în percepţia cercetătorului “ceea ce leagă organismele între ele” (apud. Gentner, Goldin-Meadow, 2003, p.63).

Louis Forsdale, referindu-se la comunicare, este de părere că aceasta reprezintă „ procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut si modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.”, iar Charles Osgood considera că, „în sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă” (ibidem, p.64).

Este de remarcat perspectiva extinsă asupra comunicării, perspectiva împărtăţită şi de doi cercetători de renume din domeniul comunicării. Shannnon şi Weaver (1949) notează următoarele remarci: „Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai mult definţia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)” (apud. Tran, Stanciugelu, 2003, p.

Încercând a structura o viziune proprie asupra procesului de comunicare putem defini comunicarea drept procesul de codare şi transmitere a informaţiilor, în forma unui mesaj, de la un emiţător la un receptor prin intermediul unui canal.

Acest lucru prespune faptul că, atât receptorul cât şi emiţătorul trebuie să beneficieze de o sferă comună a registrului comunicării. Transmiterea informaţiilor se realizează prin intermediul unor mijloace

verbale-vorbirea, cântatul şi uneori tonul vocii, nonverbale-limbajul corporal, mimico-gestual, atingerea sau contactul vizual, ori grafice-prin intermediul scrisului, comunicarea reprezentând o asignare şi atribuire de semnificaţii în încercarea de a crea înţelesuri comune. Ea presupune un vast repertoriu de abilităţi şi procese, în special interpersonale, de tipul procesării, ascultării, observaţiei, vorbirii, emiterii de întrebări, analizei ori evaluării, utilizarea acestora conducând la structurarea colaborării şi a cooperarii (Brown, 1973).

Comunicarea se poate desfăşura pe niveluri diferite, chiar şi pentru o singură acţiune comunicaţională, însă în maniere diverse, atât pentru majoritatea fiinţelor umane cât şi pentru maşini.

Numeroase, dacă nu chiar toate domeniile de studiu ale psihologiei dedică o atenţie specială comunicării, astfel încât, vorbindu-se despre comunicare este extrem de important să se ştie despre care aspect al comunicării se discută, definiţiile comunicării extinzându-se mult (unele dintre acestea consideră că animalele pot comunica la fel de bine precum fiinţele umane, în timp ce altele restrâng comunicarea la parametrii interacţiunilor simbolice). Însă, în genere, comunicarea, văzută drept proces de transmitere a informaţiilor este guvernată de trei niveluri ale regulilor semiotice:

Nivelul sintactic (proprietăţile formale ale semnelor şi simbolurilor) Nivelul pragmatic (relaţiile dintre semne, expresii şi utilizatorii săi)

Nivelul semantic (studiul relaţiilor dintre semne, simboluri)

Simplitatea aparentă a definiţiei şi încadrarea în aceeaşi sferă de conotaţii nu elimină necesitatea de a operaţionaliza exact semnificaţiile ştiinţifice ale termenului “comunicare”.

Astfel, pentru a se realiza, în procesul comunicării trebuie să fie implicate următoarele componente de bază: un emiţător, un cod prin intermediul căruia să se exprime cele ce vor fi transmise, un canal de comunicare, un mesaj ce reprezintă realizarea unităţii dintre un conţinut de informaţii şi forma, receptorul sau destinatarul şi feed-back-ul ori conexiunea inversă, prin care emiţătorul este informat asupra primirii mesajului, a înţelegerii bune a acestuia, a nevoii de o nouă informaţie ori, din contră, de încheiere a comunicării (Cretu, 2005).

Schema procesului de comunicare ar putea fi reprezentată în felul următor:

Codare Mesaj Decodare

emitato

Feed-back

În practică, emiţătorul transmite un mesaj adresat receptorului în urma unui proces de codificare, de transpunere într-un cod (sisteme de semne, simboluri, limbaje). Conţinutul comunicării reprezintă mesajul, iar acesta este transmis pe un canal de comunicare (vizual-faţă în faţă, prin telefon, ori prin alte mijloace

Emiţător Receptor

tehnice). Receptorul va descifra mesajul şi va închide comunicaţia sau o va continua emiţând la rândul lui (Anitei, 2005).

Din această schemă poate fi înţeles că procesul comunicării presupune în genere mai mult de un singur participant, şi anume unul sau mai mulţi receptori potenţiali. Scopul procesului îl reprezintă transferul, transmiterea sau deplasarea informaţiei de la un participant la altul, adesea circulaţia fiind bidirecţională (dialogul). Însă există şi cazuri în care circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic: comunicarea prin presă, radio, televiziune, monologul, discursurile publice (Van Cuilenburg, Scholten, Noomen, 2004).

Comunicarea însă, nu se finalizează odată cu preluarea ori receptarea informatţiei. Aceasta exercită o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Acest efect oferă procesului de comunicare un caracter intenţional, niciun proces de comunicare nedesfăşurându-se în absenţa unui scop (ibidem). Pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a genera receptorului un efect. Astfel, comunicarea se transformă într-un proces prin care un emitent transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului efecte dinainte stabilite (ibidem).

Este important de ştiut şi care sunt scopurile comunicării, o înţelegere a comunicării independent de scopurile pe care nu numai că le sprijină, ci în virtutea cărora există, ar fi nu doar limitativă, dar şi inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăşi funcţia acestui act: de a iniţia acţiuni, de a realiza conexiuni intra- şi intercomunitare (atât la scară macro, cât şi micro: familie, grup de prieteni etc.).

Acestea pot fi dintre cele mai diverse şi depind, în general, de intenţiile utilizatorilor (în special, ale emiţătorului) şi de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari categorii de scopuri:

achiziţionarea de informaţii; procesarea de informaţii; generarea de informaţii; diseminarea de informaţii.

În timpul procesului de comunicare pot interveni perturbări de tipul filtrelor, zgomotelor ori barierelor ce pot vicia mesajul transmis. Perturbaţiile pot fi de natură internă-factori fiziologici, perceptivi, semantici, interpersonali ori intrapersonali şi de natură externă-ce apar în mediul fizic în care comunicarea se desfăşoară (poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare).

Referindu-se la zgomote Mihai Golu (2004) consideră că în procesul de comunicare pot exista trei situaţii distincte: situaţia ideală, situatia optima, situatia de maxima nedeterminare si situatia critica (de blocaj). Prima situatie presupune că între sursă şi destinatar nu există niciun factor perturbator, iar ca atare nu se produce nicio pierdere de informaţie, cantitatea emisă fiind egală cu cea recepţionată. În realitate însă, această situaţie nu se întâlneşte aproape niciodată, având doar o valoare teoretică (ibidem).

Situaţia optimă, cea realizabilă practic şi care se urmăreşte a fi transpusă practic în orice proces de comunicare, vizează o proeminenţă absolută a semnalului asupra zgomotului (între 60 şi 99%), în timp ce situaţia de maximă nedeterminare este generată atunci când probabilitatea semnalului tinde să fie egală cu cea a zgomotului, în aproximativ 50% din cazuri zgomotul fiind luat drept semnal, iar în restul de 50% din cazuri drept zgomot (ibidem).

Dominanta absolută a zgomotului asupra semnalului şi compromiterea procesului de comunicare descrie ultima situaţie, situaţia critică, pierderea de informaţie depăşind posibilitatea destinatarului de compensare (ibidem).

Comunicarea, în afara elementelor componente, se diferenţiază de celelalte procese psiho-sociale şi prin câteva particularităţi distincte. Astfel, aceasta:

are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul în care se află. în procesul de comunicare, prin intermediul conţinutului mesajului se urmăreşte realizarea

unor scopuri şi transmiterea unor semnificaţii. orice proces are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi

nonverbale observate de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată la nivel interior, la nivelul sinelui)

orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, având loc într-un anume spaţiu-psihologic, social, cultural, fizic sau temporal cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă.

procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se modifică, schimbând şi persoanele implicate în proces.

procesul de comunicare are un caracter ireversibil, odată transmis, nemaiputând fi oprit în drumul sau către destinatar.

orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adesea cel latent fiind mai important decât cel manifest. (ibidem)

La un alt nivel al discuţiei, separat de cel al elementelor, scopurilor şi particularităţilor generale de comunicare, se pot diferenţia patru nivele de comunicare:

comunicarea verbală, comunicarea nonverbală, comunicarea paraverbală, metacomunicarea.

Comunicarea verbală reprezintă cea mai evidentă formă de comunicare şi cea mai uşor de identificat. Aceasta presupune existenţa unui limbaj, a unor coduri verbale ce ajută la transmiterea şi descifrarea mesajului. Un rol important în acest caz îl are limba în care se comunică şi care asigură fluiditatea procesului. De asemenea, esenţiale sunt înţelesurile pe care le poartă fiecare cuvânt sau construcţie verbală. O ilustrare a acestui aspect este dată de existenţa jargoanelor (profesionale, de grup etc.), care marchează apartenenţa la o anumită microcomunitate.

Comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea verbală şi apare ca un element de întărire a acesteia. În general, prin comunicarea verbală se face referire la cea orală, insa in ultima perioada, se remarca accentul pus pe manierele nonverbale de exprimare si comunicare.

Cel mai des întâlnite forme de comunicare nonverbală sunt: mimica (expresia facială), gestica, postura, atitudinea, vestimentaţia, comunicarea cu ajutorul distanţelor (proxemica), comunicarea cu timpul. Acestea confirmă sau infirmă mesajul verbal, în funcţie de manifestările lor.

Comunicarea paraverbală reprezinta un nivel mai profund de comunicare, operand cu aspecte şi forme ale comunicării verbale şi nonverbale tratate anterior (inflexiunea vocii, tonul, postura, mimica etc.).

La acest nivel, accentul cade, în principal, nu pe ceea ce este spus, ci pe maniera de exprimare; nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare adiacente, ci pe analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în mesajul propriu-zis.

Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este factorul esenţial în personalizarea comunicării şi în perceperea autentică a mesajului.

Metacomunicarea reprezintă ultimul nivel al comunicării şi, totodată, cel mai profund. Prin intermediul acesteia se realizează operaţia de control al comunicării dintre parteneri. Nu este vorba numai de înţelegerea, decodarea mesajului, ci şi de acţiunea asupra lui prin aplicarea raţională şi acceptarea sa, odată cu generarea de feedback. Reflexie a comunicării, metacomunicarea stabileşte condiţiile de interpretare a discursului pentru destinatar, impunând şi obligativitatea reacţiei de răspuns.

Astfel, metacomunicarea reprezintă mai mult decât decodarea şi interpretarea mesajului implicând şi poziţionarea receptorului faţă de conţinutul ce i-a fost transmis.

Nici unul dintre aceste tipuri ale comunicării nu poate da seamă de autenticitatea comunicării în absenţa celorlalte; acestea sunt interdependente şi constituie condiţii esenţiale ale comunicări eficiente. Ignorarea oricăreia dintre acestea are drept rezultat distorsionarea mesajului, crearea unui răspuns inadecvat şi a unei situaţii dizarmonice.

Teorii si modele ale comunicării:

Comunicarea a încercat să fie explicitată de o serie de teoreticieni, construindu-se modele şi paradigme explicative. Astfel C. Shannon şi W. Weaver au publicat, în 1949, cartea Teoria matematică a comunicării, considerată una dintre bazele cele mai importante din care s-au dezvoltat studiile comunicării. Shannon şi Weaver identifică trei niveluri semnificative în studiul comunicării:

problemele tehnice (cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile?); problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înţelesurile care s-au vrut transmise?); problemele de eficienţă (în ce măsură afectează înţelesurile recepţionate orientarea acestora în

direcţia dorită de emiţător?).

Modelul creat de cei doi este unul linear:

a) Sursa este locul în care decizia este luată, aceasta decizând ce mesaj trebuie a fi trimis sau, mai degrabă, selectând unul dintre mesajele posibile. Mesajul este transformat apoi de transmiţător în semnal trimis prin canal la receptor.

b) Zgomotul reprezintă orice adăugire la semnal între transmitere şi recepţie, care nu a fost intenţionată de sursă. Diferenţa între zgomot semantic şi zgomot tehnic sugerează faptul că ar trebui, poate, adăugat un loc pentru recepţionare “semantică” între cea a recepţionării tehnice şi destinatar. Zgomotul, oriunde ar apărea (în transmitere, canal, auditoriu sau chiar în mesaj), face întotdeauna confuză intenţia emiţătorului, limitând cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă într-o situaţie dată.

Depăşirea problemelor cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon şi Weaver la alte concepte fundamentale, cum ar fi informaţia, redundanţa şi entropia.

c) Termenul de “informaţie” este utilizat de Shannon si Weaver, într-un mod specific, tehnic. Pentru a-l înţelege trebuie să fie uitat înţelesul zilnic al termenului, informaţia trebuind înţeleasă drept o măsură a predictibilităţii semnalului, cu cât predictibilitatea fiind mai mare, cu atât scazand cantitatea de informaţie.

d) Redundanţă şi entropie. Redundanţa reprezintă ceea ce este previzibil sau convenţional într-un mesaj, fenomenul opus fiind entropia. Redundanţa este rezultatul unei predictibilităţi înalte, iar entropia al uneia scăzute.

În consecinţă, un mesaj cu înaltă predictibilitate este redundant şi dispune de un grad informativ redus. În limba naturală, redundanţa este omniprezentă şi nu este deloc greu de observat că un nivel mai ridicat se asociază cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturare a erorilor.

Entropia poate fi cel mai bine înţeleasă ca maximum de impredictibilitate, ce atrage după sine un înalt grad informativ; este o măsură a numărului de alegeri de semnal care pot fi făcute şi a faptului că aceste alegeri pot fi destul de aleatorii.

e) Canal, cod, mediul. Alte două importante concepte sunt canalul şi codul. Acestea pot fi mai bine definite în corelaţie cu un al treilea, mediul. Canalul reprezintă mijlocul fizic prin care este transmis semnalul, în timp ce codul reprezintă un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi, constând deopotrivă din semne şi din reguli care determină cum şi în ce context pot fi folosite aceste semneix.

Medium-ul (media) reprezintă mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal, care să poată fi transmis prin canal.

H. Lasswell (1948) a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării, citat frecvent până în zilele noastre.

Lasswell susţine că pentru a înţelege procesele comunicării în masă este necesar să înţelegem fiecare dintre etapele acesteia, care devin principalele elemente ale modelului său:

George Gerbner a încercat să elaboreze un alt model general de comunicare, acesta fiind mai

avansat prin două aspecte. Într-un primul rând, el pune în contact mesajul cu realitatea despre care relatează, ceea ce facilitează discutarea problemelor de percepţie şi de înţeles; în la doilea rând, concepe comunicarea ca pe un proces care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepţie) şi cea de comunicare (dimensiunea modalităţii de transmitere şi control).

Dimensiunea orizontală: evenimentul (E), ceva din realitate, este perceput de receptor (R)– receptor uman sau tehnic. Perceperea de către M a evenimentului (E) are ca rezultat E1. Relaţia dintre E şi E1 implică selecţia dintre elementele percepute de M şi complexitatea evenimentului. Dacă M este maşină, selecţia este determinată de parametrii săi tehnici, în timp ce dacă M este uman, procesul de selecţie este mai complex, percepţia umană fiind un proces de interacţiune sau negociere.

Când această “adaptare” are loc, percepţia s-a desfăşurat, informaţiei conferindu-i înţeles. Astfel, “înţelesul” derivă de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne.

Dimensiunea verticală reprezintă cea de-a doua etapă, având loc atunci când percepţia despre eveniment, E1, este convertită în semnal despre E, SE. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj, adică semnal sau afirmaţie despre eveniment. Cercul ce reprezintă acest mesaj este divizat în două: partea în care s-a notat S este cea care se referă la mesaj ca semnal în forma pe care o ia, iar cea notată cu E se referă la conţinut.

Importanţa lui SE constă în aceea că alegerea lui S (adică a formei) va afecta evident prezentarea lui E – relaţia dintre formă şi conţinut este dinamică şi interactivă.

Pentru cea de-a treia etapă a procesului, este necesară revenirea la dimensiunea orizontală. Aici, ceea ce este perceput de receptorul M2 nu este evenimentul E, ci un semnal sau o afirmaţie despre eveniment, SE. M2 întâmpină SE cu un set de necesităţi şi concepte care derivă din modelul său cultural. Înţelesul potenţial al mesajului nu este niciodată complet realizat, iar forma pe care o ia nu este determinată până nu are loc negocierea dintre M2 şi S. (McQuail, Windahl 2004).

T. Newcomb introduce, prin modelul său, o formă total distinctă de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulară. Importanţa sa majoră constă în faptul că introduce studiul comunicării în context societal A şi B sunt cel ce comunică în timp ce receptorul X este parte a mediului lor social. AXB reprezintă astfel un sistem, ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente - dacă A se schimbă, B şi X se vor modifica, sau dacă A îşi schimbă relaţia cu X, B va fi determinat să-şi schimbe relaţia fie cu A, fie cu X.

În cazul în care A şi B au atitudini similare faţă de X, atunci sistemul va fi în echilibru, în timp ce, dacă A va avea o opinie mai bună despre X decât B, atunci cei doi, A şi B, se vor găsi sub presiunea de a comunica până când vor ajunge la atitudini asemănătoare faţă de X (iar sistemul va ajunge la echilibru). Se poate observa că, cu cât X are un rol mai important în mediul lor social, cu atât mai urgentă va fi resimţită nevoia de echilibru.

Modelul lui Jakobson seamănă şi cu cel liniar, şi cu cel triunghiular. Ca lingvist, Roman Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului, dar şi de semnificaţia acestuia.

Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comnicare, fără de care acesta nu poate fi conceput. Apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv.

El porneşte de la obişnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant. Adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi, şi anume la un context - al treilea element, care închide triunghiul.

Însă Jakobson mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre expeditor şi adreasant), iar celălalt este codul (un sistem de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul).

Astfel va trebui vorbit despre: Funcţia emoţională, ce exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor, mulţi autori numind-o şi

“funcţie expresivă”. Conform acesteia, mesajul transmite emoţiile, atitudinile, statusul profesional, clasa socială ale expeditorului.

Funcţia persuasivă ce descrie efectul mesajului asupra destinatarului. Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea

de tip obiectiv, factuală, preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”.Funcţia empatică menţine relaţia dintre expeditor şi adresant, păstrând canalele deschise; ea

asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. Altfel spus, această funcţie realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelor.

Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. Orice mesaj inteligibil are şi o funcţie de metalimbaj – uneori implicită, alteori explicită.

Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi (de fapt, relaţiile dintre elementele sale). Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică, unde are şi rolul central.

Deja în cele prezentate a fost implicată ideea că situaţiile de comunicare presupun folosirea unor mijloace de transmitere a diverselor informaţii.

Pentru fiinţa umană mijlocul dominant de comunicare îl reprezintă limbajul, ce este considerat drept funcţie psihică ce constă în utilizarea limbii în comunicare.

Prin urmare, limbajul nu este un proces psihic, ci o funcţie psihică, una dintre cele mai importante manifestări ale funcţiei semiotice pe care o poate realiza creierul uman.

Reuchlin precizează:”Pentru noi, funcţia semiotică este cea care permite oamenilor şi animalelor să utilizeze semne, în sensul larg, pentru comunicare şi eventual pentru reprezentare.” (Reuchlin, 1999, p.276)

Limbajul

Limbajul reprezintă cea mai evoluată, mai rafinată şi mai bogată formă de comunicare, semiotică oferind cea mai generală definiţie limbajului.

Din punctul semioticii de vedere acesta reprezintă un sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii, definiţia fiind valabilă atăt pentru limbajele naturale, cât si pentru limbajele artificiale (Radu, 1991).

Regulile ce guvernează sistemul de semne sunt de trei tipuri în genere: reguli sintactice, reguli semantice şi reguli pragmatice. Dacă regulile sintactice vizează relaţiile dintre semne, regulile

semantice, relaţia dintre semne şi semnificaţii, regulile pragmatice presupun regulile de utilizare a semnelor de către agenţi în comportamentul lingvistic (ibidem).

Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasă mult mai extinsă de fenomene şi conduitele simbolice, alături de artele figurative, mimică, la baza tuturor acestora aflându-se funcţia semiotică, ce desemnează capacitatea de a utiliza semne, simboluri sau semnificanţi drept înlocuitori ai obiectelor şi de a opera cu aceştia pe plan mental (ibidem).

Limbajul apare în urma supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării sociale, impunându-se relativitatea semnelor lingvistice, şi reţinând expresia lingvistică drept cea mai adecvată, limbajul verbal apărând la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea şi satisfăcând în modul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese (ibidem).

Asimilând limba, activitatea omului se particularizează, limbajul verbal restructurând întreaga activitate psihică a omului, capacitatea de a avea limbaj reprezintă, probabil, proprietatea cea mai importantă şi totodată unică a conştiinţei umane. De asemenea, limbajul joacă un rol de mediator, în dezvoltarea şi desfăşurarea altor funcţii psihice (ibidem).

O definiţie a limbajului poate fi considerată următoarea: “Limbajul reprezintă, activitatea de comunicare interumană realizată prin intermediul limbii” (Zlate, 2006, 285).

Limbajul este astfel “activitate verbală, comunicarea prin intermediul limbii: una dintre formele activităţii comunicative ale omului” (Sillamy, 1965, p.162), reprezentând instrumentul cel mai important al gândirii şi al conştiinţei.

Aspectul psihologic al limbajului este indicat de vorbire. Aceasta se achiziţionează pornind de la un suport neurofiziologic înnăscut, de la un potenţial neuronal dat, prin zonele specializate ale creierului în înţelegerea şi exprimarea limbajului, procesul vorbirii fiind coordonat de regulile gramaticale ce se asimilează odată cu însuşirea limbii.

Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul limbii, fiind o comunicare simbolică, întrucât cuvintele simbolizează obiecte, imagini persoane. Cuvântul este un instrument mintal extrem de remarcabil; astfel, dacă imaginea se poate substitui obiectului, cuvântul se poate substitui atât obiectului cât şi imaginii acestuia.

Cuvântul se instituie încă de la însuşirea limbajului de către copil într-un instrument al gândirii sale. Prin intermediul acestuia, sunt dobândite capacitatea de a manipula în plan mintal obiectele şi imaginea acestora, putând să clasificăm, să ordonăm experienţele noastre, să grupăm în categorii cunoştinţele dobîndite, să acordam etichete verbale unor categorii. Dar mai ales prin cuvânt reflectăm, medităm, dialogam cu noi înşine într-un plan al limbajului intern (Aniţei, 2005).

Limba

Limba reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale și gramaticale), dispunând de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare.(Zlate, 2006).

De asemenea, limba poate fi considerată un sistem hipercomplex de comunicare socială, îndeplinind funcții esențiale în elaborarea și conservarea culturii. (Neveanu, 1977)

Aceasta reprezintă un sistem închegat de semne (cuvinte) și de reguli gramaticale stabilite social-istoric, în raport cu individul ea fiind un dat obiectiv, depinzând nu atât de existența în sine a individului, ci de existența colectivității umane, a poporului, a națiunii. Din acest punct de vedere, se poate spune că ea este extraindividuală.(Zlate, 2006).

Fără doar și poate, limbile există și sunt supuse perpetuu unui proces de evoluție. Este vorba însă despre o evoluție conformă legilor sociale, nefiind posibil ca un sistem lingvistic să iși continue existența detasându-se de grupul, comunitatea ori sfera socială în care a generat.

Apariția limbii marchează trecerea de la indiciu (element perceptibil) și semnal, la simbol, drept substitut al unei categorii de obiecte, funcția referențială a limbii neputând fi realizată decât de subiectul conștient, respectând normele sistemului lingvistic. (Neveanu, 1977)

O limbă reprezintă un sistem abstract, complex, de comunicare verbală între oameni. În afară de forma orală, limba vorbită, bazată pe articularea de sunete, limbile actuale au în general şi o formă grafică, limba scrisă.

La baza oricărei limbi se află cuvântul, drept unitate elementară de transmitere a unui înţeles. Conceptele comunicate prin cuvinte pot fi: obiecte reale, fiinţe, locuri, calităţi, acţiuni (atât reale cât şi imaginare), moduri de acţiune, idei, stări, poziţionări în spaţiu şi timp, etc. În limbile vorbite, cuvintele se compun din şiruri de foneme (sunete elementare) articulate succesiv. Limbile scrise folosesc simboluri grafice, care reprezintă fie sunete din limba vorbită, fie înţelesuri. În urma evoluţiei limbilor este posibil ca scrierea să nu mai reflecte fidel pronunţia actuală, respectiv sensul actual al cuvîntului vorbit.

Limbile pot fi analizate din următoarele puncte de vedere: vocabular, pronunție (set de foneme, intonație, ritm si accent), maniera de combinare si flexionare a cuvintelor (gramatica) si maniera de scriere (ortografie). Este extrem de important a se menţiona că limbajul vorbit şi cel scris reprezintă una din cele mai mari creații abstracte, colective ale omului. În absenţa limbii modul de gândire, relaţiile dintre oameni, transmiterea de informaţii, şi în general tot ce însemană civilizaţia umană ar fi avut cu totul alt destin.

Distincţia între o limbă şi alta poate fi deseori dificilă. Chomsky (1986) a arătat de exemplu că anumite dialecte ale limbii germane sunt foarte apropiate de limba olandeza, nefiind înţelese de alţi vorbitori ai limbii germane standard.

Se pare ca, majoritatea limbilor au evoluat pe cale naturală din "proto-limbi" care reprezintă strămoşul comun al acelor limbi, aparţinând aceleiaşi familii de limbi (de exemplu limbile indo-europene).

Relatia limbaj-limba, limbaj-comunicare

Se remarcă adesea faptul ca, în timp ce limbajul este al individului, limba este un fenomen social, având o dezvoltare în timp, depinzând de existența unei colectivități, a unui popor, a unei națiuni, iar fiecare individ care se naște trebuie sa și-o însușiească. (Cretu, 2005).

Limbajul este însă o manifestare personală, purtând amprenta individului, gradul de dezvoltare psihică, inteligența si cultura dobândite, existența unor aptitudini literare etc. (ibidem)

Astfel, individualizarea limbajului se realizează atât în plan fiziologic, cât și în plan psihologic. Chiar dacă materialul limbii este acelașii, selecția cuvintelor și dispunerea lor în frază diferă,

fiecare act de comunicare definindu-se printr-un “coeficient personal”, limbajul conform lui Rubinstein fiind limba în acțiune. (ibidem)

Dacă limba este extraindividuală, limbajul reprezintă modul de vehiculare al limbii (transformând elementele limbii în elemente proprii, și fiind necesare conștientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor). (Zlate, 2006).

De asemenea, dacă diferența între limbă și limbaj este mai slab conturată, nu același lucru se poate spune despre diferențele dintre comunicare și limbaj, cele două noțiuni diferențiindu-se în funcție de sfera lor de cuprindere. (ibidem)

Astfel, dacă comunicarea nu se realizează doar prin mijloace lingvistice, ci și prin mijloace nonverbale, având o sferă mai largă de cuprindere în comparație cu limbajul, s-a pus întrebarea ce ar reprezenta o comunicare verbală realizată prin mijloace lingvistice.

În prezent, se consideră că între comunicare și limbaj există relații de coincidență partială a sferelor, cele doua noțiuni conținând și elemente ireductibile unele la altele.

Limbajul depășește limitele comunicării propriu-zise, desfașurându-se și atunci când comunicarea interumană nu are loc, la rândul sau comunicarea depășind limitele limbajului verbal și fiind angajată într-o serie de comportamente specifice vieții psihice a omului. (ibidem).

2.2. MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI.

Se consideră că limbajul are doua tipuri de determinanți: unii ereditari, iar alții socio-culturali. In ceea ce privește determinanții ereditari avem în vedere faptul că omul se naște cu un aparat fonator cu mari disponibilități funcționale (Cretu, 2005). Principalele componente ale acestui aparat sunt urmatoarele:

componentele energetice reprezentate de aparatul respirator și de musculatura implicată în actele de inspirație și expirație

aparatul fonator propriu-zis constând în coardele vocale fixate în laringe componentele rezonatoare și modulatoare reprezentate de cavitatea nazală și bucală, mușchiul

limbii, mobilitatea mandibulei, modularea buzelor componenta reglatoare reprezentată de auzul fonematic ce coordonează și controlează

pronunțarea cuvintelor componenta cerebrală, compusă din mai multe arii corticale, ce asigură atât reglările complexe

ale funcționării aparatului fonator, cât și decodificarea semnelor verbale și realizarea sensurilor celor comunicate. (ibidem)

Între aceste componente se stabilesc relații funcționale extrem de complexe și conexiuni inverse autoreglatoare.

Mihai Golu(2004) consideră că limbajul verbal reprezintă una dintre funcțiile psiho-comportamentale ce ilustrează cel mai pregnant principiul localizării dinamice.

Limbajul reprezintă o funcție complexă, multidimensională, între diversele componente, verigi și forme, stabilindu-se relații de dependență și condiționare reciprocă, iar pe baza studiilor experimentale de laborator și a datelor clinice s-a clarificat faptul că, așa-numitul centru al limbajului (format din zonele Broca si Wernike) nu este reprezentat în realitate decât de verigi particulare ale unui mecanism general la fel de complex și eterogen precum limbajul însuși-în interiorul sau relaționându-se și articulându-se zone și structuri cerebrale cu topografie și specializare diferite. (ibidem).

De aceea, dacă din punct de vedere anatomic, primar, structurile și zonele respective sunt date de la naștere, articularea și unirea lor într-un mecanism specific al limbajului este rezultatul unei relativ îdelungate perioade a dezvoltării ontogenetice, consolidarea deplină realizându-se în jurul varstei de 14-18 ani. (ibidem).

Autorul consideră că, fiind organizat dupa principiul comenzii și controlului, mecanismul limbajului cuprinde patru tipuri de verigi componente: aferente, interpretative, eferente și autoreglatoare. (ibidem)

Verigile aferente sunt asigurate prin subsisteme funcționale specifice care se formează în cadrul a doi analizatori principali: auditiv și vizual. Veriga auditivă, fonematică, asigură perceperea fluxului limbajului oral al celor din jur, dar și diferențierea și identificarea sunetelor articulate, a cuvintelor și seriilor verbale, la nivel cortical componenta percepției auditive fiind reprezentată de ariile 41 si 42 Brodmann. Lezarea acestora conduce la afazie senzorială de tip Wernicke, pacientul nemaifiind în stare să înțeleagă mesajele adresate oral. (ibidem).

Veriga aferentă vizuală face parte din angrenajul neurofiziologic al limbajului scris. (ibidem).Ea se mulează structural pe schema analizatorului vizual. Functional, rolul ei constă în elaborarea,

pastrarea și utilizarea în actul cititului a modelelor standard ale literelor corespunzatoare sunetelor verbale și integrarea acestora în structuri organizate serial, lezarea acestor zone și dezorganizarea circuitelor semantice ducând la alexie-pierderea capacității de a citi si a înțelege mesajele. (ibidem)

Veriga interpretatoare se constituie exclusiv la nivel cortical și realizează medierea logică între verigile aferente și cele eferente. Ea cuprinde într-un circuit zone specializate în decodare și conexiune semantică din lobii frontali, temporal, occipital si parietal. Lezarea acestor zone conduce la abolirea funcției designative a limbajului, producându-se sindromul afaziei semantice (pacientul, deși percepe și produce fonetic sau grafic cuvintele, nu le poate constientiza semnificația). (ibidem)

Verigile eferente (motorii) sunt de două tipuri: fono-articulatorie și manuală. Prima are centrul de comandă în lobul frontal (aria 9 Brodmann sau zona Broca), iar locațiile de modulare-fixare în diferite formațiuni subcorticale: corpii striați, cerebel, trunchiul cerebral. Veriga efectorie este constituită de aparatul fonator. Lezarea centrului de comanda cortical conduce la destramarea repertoriului schemelor interne (mentale) ale articulării sunetelor, cuvintelor și propozițiilor, aparând afazia expresivă sau motorie Broca, ce constă în incapacitatea pacientului de a vorbi fluent și corect din punct de vedere fonetic, neputând să se facă înțeles de cei din jur. (ibidem)

Cea de-a doua componenta are centul de comandă în ariile 4 si 6 Brodmann în circumvoluțiunea centrală ascendentă a lobului frontal dominant. Schemele grafiei se formează după varsta de 5 ani, în paralel cu schemele cititului. Lezarea centrului de comandă a mișcărilor mâinii poate tulbura executarea scrisului, mergând până la agrafie-destrămarea completă a schemelor logice ale mișcărilor corespunzatoare grafiei. (ibidem)

Verigile autoreglatoare asigură coordonarea secvențelor în interiorul fluxului fonoarticulator sau al scrisului și adecvarea caracteristicilor acestuia la specificul situațiilor curente. (ibidem)

Producerea si intelegerea vorbirii

Utilizarea limbajului implică două aspecte: producerea și înțelegerea. În producerea limbajului se pornește de la un gând, ce este transpus într-o propoziție pentru ca în final să fie rostite sunetele ce compun propoziția. (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005)

Înțelegerea vorbirii

Vorbirea reprezintă inima limbajului. Realizând o distincție între percepția vorbirii și recunoașterea sunetelor, cea de-a doua vizează

maniera în care pot fi identificate ori percepute sunetele limbii, în timp ce prima presupune niveluri superioare ale recunoașterii cuvintelor alcătuite de sunete.

Chiar daca această distincție există, este probabil ca ea să reprezinte o distincție convențională.Este probabil ca sa nu fie identificate toate sunetele unui cuvant, în momentul identificării acestuia, ci cunoscând cuvântul vom putea identifica sunetele constituente.

Cea mai importantă diferență între recunoașterea cuvintelor scrise și a celor pronunțate ține de faptul că acestea din urmă sunt prezentate pentru o perioadă extrem de scurtă de timp, în comparație cu cele scrise, informațiile ramânând în cel de-a doilea caz pentru atâta timp cât este necesară interpretarea lor. În plus, nu există o atât de ușoară diferențiere a cuvintelor în componente ale sunetelor precum ale cuvintelor în litere în afară de cazul interjecțiilor.

În ciuda acestor dificultăți omul atinge performanțe înalte în recunoașterea vorbirii. Procesul desfășurându-se automatic, atunci când se aud cuvintele, înțelegerea realizându-se fără efort și cu puțină dificultate.

O persoană spre exemplu poate înțelege vorbirea, cu un ritm de 20 de foneme pe secundă, iar uneori chiar mult mai rapid, (Clark, Clark, 1977; Warren, Obusek, Farmer, Warren, 1969), putând identifica cuvintele la aproximativ 200 ms după pronunțare (Marslen-Wilson, 1984). În plus, cuvintele pronunțate de o voce umană capată predominanță într-un mediu poluat fonic.

Miller, Heise, and Lichten (1951) au descoperit că, în condițiile în care mai multe cuvinte trebuiesc alese dintr-un set predeterminat, zgomotul trebuie să prevaleze cu peste 50% pentru a impiedica înțelegerea corectă a acestora.

De asemenea Bruce (1985) a descoperit că, plasate într-un context cu sens, cuvintele sunt mult mai ușor recunoscute, fiind necesar aproape un timp dublu în vederea identificării separate.

Unul dintre modelele importante ale recunoașterii vorbirii este TRACE (McClelland & Elman, 1986), derivat din modelul activării interactive a literelor și a identificări vizuale a cuvintelor. Cea mai importantă caracteristică a modelului este faptul că subliniază rolul procesării descendente (a contextului) în recunoașterea vorbirii.

Pentru că un context lexical poate asista direct la procesarea perceptivă acustică, iar informațiile situate peste nivelul cuvântului pot influența direct procesarea acustic-perceptuală, TRACE reprezintă un model conexionist, constând din multe unitați independente de procesare, legate unele de altele.

Aceste unitați sunt aranjate în trei niveluri de procesare, nivelul unitaților de tip input fiind reprezentate de caracteristici fonologice, conectate de unitațile fonematice ce, la rândul lor sunt conectate de unitațile de output reprezentate de cuvinte.

Unitățile de tip input dispun de capacitate de activare, aceasta transmițându-se conexiunilor, astfel încât o singură unitate tip output este activată. Câștigătorul acestei configuații este chiar cuvântul pe care rețeaua îl recunoaște.

Unitățile ce aparțin nivelurilor diferite posedă conexiuni excitatorii. Aceste conexiuni sunt bidirecționale, astfel încât informația poate fi transmisă în ambele direcții, atât procesarea ascendentă cât și cea descendentă putând avea loc.

Între fiecare unitate a fiecarui nivel există conexiuni inhibitorii, ce au ca rezultat faptul că o dată ce o unitate este activată, aceasta tinde să inhibe competitorii. Astfel, acest mecanism accentuează competiția între unități de același nivel.

Modelul tratează secvențial interpretarea, fiind implementat prin intermediul simulărilor pe calculator, acestea fiind comparate cu ceea ce are loc în mod normal în cadrul procesării limbajului uman.

Este arătat astfel cum, cunoștințele lexicale pot influența percepția, spre exemplu dacă un input ambiguu situat ca pronunție intre “p” sau “b” este emis, urmat în continuare de o terminație de tipul “rad”, “b” este recunoscut pentru a se constitui cuvântul “brad”.

Înțelegerea și atribuirea ulterioară a sensului cuvintelor recunoscute ține de un proces relativ dificil.

Teoriile rețelelor semantice tind să explice în prezent legătura între cuvânt și sens. O rețea semantică este extrem de utilă în reprezentarea semantică . Este vorba despre cuvinte ce denotă categorii naturale, ce pot fi întâlnite în viața reală, precum tipuri de animale ori metale sau pietre prețioase.

Schema atribuie importanța fundamentală naturii ierarhice semantice. Spre exemplu: un vultur bătrân face parte din categoria vulturilor, ce aparțin categoriei păsărilor de pradă, păsările de pradă fiind o subcategorie a păsărilor.

Aceasta reprezintă o manieră extrem de economică de a păstra informații. Atributele sunt păstrate la cel mai jos nod posibil, pentru a fi caracteristice tuturor nodurilor inferioare ale rețelei.

Spre exemplu, nu toate animalele au aripi, însă toate păsările au, astfel încât atributul de aripi este stocat la nivelul conceptului păsări.

Sarcina verificării propoziției

Participanților le sunt prezentate propoziții uzuale, aceștia trebuind să apese pe un buton în cazul în care propoziția este falsă. Timpul de reacție reprezintă un indicator referitor la dificultatea deciziei. Collins si Quillian (1969) au prezentat participanților propoziții precum:

O privighetoare este o privighetoare O privighetoare este o pasăre O privighetoare este un animal O privighetoare este un pește.

Prima propoziție este în mod clar adevarată, însa, cu toate acestea, răspunsul participanților necesită puțin timp. Aceaștia au nevoie de timp pentru a citi propoziția și pentru a raspunde “da”, propoziția funcționând astfel ca etalon de timp.

Timpul de răspuns pentru prima întrebare este mai scurt decât pentru 6, care la randul său este mai scurt decât pentru 7. În plus, diferența dintre timpii de reacție este aproximativ aceeași, fiind vorba despre o relație liniară, propoziția 8 fiind într-adevar falsă.

De ce sunt obținute aceste rezultate? Conform modelului, participanții produc răspunsuri începând de la nodurile rețelei ce reprezintă subiectul întrebării și călătoresc de-a lungul rețelei până vor găsi informațiile necesare.

Pentru că, explorarea durează o perioadă fixă de timp, pentru fiecare propoziție, cu cât informația se află dispusă mai departe, cu atât mai întârziat va fi răspunsul.

Pentru a ajunge de la “privighetoare” la “pasăre” este necesar să fie explorate doua legături. Astfel încat legatura semantică dintre privighetoare și animal este mai mare decât cea între privighetoare si pasăre.

Dacă informația nu este găsită atunci, raspunsul “nu ” este emis.Pentru că explorarea presupune o canitate fixă de timp pentru fiecare legatură, cu cât informația este plasată mai departe, cu atât timpul de răspuns este mai scurt.

Pentru a ajunge de la privighetoare la pasăre este necesară explorarea unei singure legături, în timp ce de la privighetoare la animal, sunt necesare doua. Este de asemenea relevant faptul că există o durată standard de explorare, pentru a recupera informația, fiind caracteristică paternurilor de recuperare a informației.

Pentru că timpii de reacție sunt de asemenea, propoționali, informația cânta frumos, asociată privighetorii este mai rapid reactualizată în comparație cu are aripi și cioc, asociată nodului pasăre, în comparație și cu informația

Producerea vorbirii

Investigația producției vorbirii este percepută a fi mai dificilă decât investigarea înțelegerii, în mod principal pentru că este dificil de controlat input-ul în cadrul experimentelor ce țin de producție.

Este relativ ușor de controlat frecvența, caracterul imagistic, și apariția vizuală a materialelor implicate în recunoașterea cuvintelor, însă cuvintele și gândurile noastre interioare sunt mai dificil de controlat experimental. Procesul de producere a vorbirii se poate împarți în trei zone principale și anume: conceptualizare, formulare și encodare (Levelt, 1989).

La cel mai înalt nivel, procesul conceptualizării presupune determinarea conținutului ce va fi verbalizat. Se întâlnește uneori formularea de procese desfășurate la nivelul mesajului. Procesele de

formulare implică traducerea reprezentării conceptuale într-o formă lingvistică, într-un final procesele de execuție presupunând planificare fonetică și articulatorie detaliată.

În

conceptualizare, vorbitorii iși structurează o intenție și selectează informația relevantă din memorie ori din cadrul mediului, ca pregatire pentru construcția discursului. Produsul conceptualizării reprezintă un mesaj preverbal, acesta constituind nivelul de reprezentare a mesajului.

La o minima analiză, nivelul mesajului reprezintă nivelul omis al producerii vorbirii. Puțin este cunoscut despre procesele de conceptualizare și despre formatul nivelului mesajului.

În mod clar, nivelul mesajului implică o interferență cu lumea (în mod particular cu alți vorbitori) și cu memoria semantică. Procesul de producție poate avea multe elemente în comun cu punctul final al procesului de comprehensiune. Macroplanificarea presupune elaborarea unui scop comunicațional prin structurarea unei serii de subscopuri și recuperarea informației adecvate, în timp ce microplanificarea presupune asignarea celei mai bune forme propoziționale acestor bucăti de informație și decizii asupra unor probleme precum, care va fi focusul sau accentul discursului.

Există două componente majore ale formulării: lexicalizarea (selectarea cuvintelor individuale pe care dorim să le pronunțăm) și planificarea sintactică (combinarea ascestora pentru a forma o propoziție).

Se poate să nu fie mereu necesar constituirea unei reprezentări sintactice a propoziției pentru a releva întelesul. Însa în mod clar, aceasta nu este o opțiune în momentul pronunției. Fiind spuse aceste

Animal

Pasăre Mamifer

Privighetoare Pinguin Lup

Are aripi și cioc

Cântă frumos

Posedă facultatea de a simți și de a se mișca

lucruri este probabil surprinzător că nu a fost dată mai multă atenție encodării sintactice în producție, ci asupra dificultăților de control a input-ului.

Investigarea producției este percepută a fi mai dificilă decât investigarea înțelegerii. Într-un final, procesele de encodare fonologică presupun transformarea cuvintelor în sunete. Aceastea trebuie produse într-o ordine corectă și de asemenea, trebuie specificat cum muschii sistemului articulator ar trebui manipulați.

Ce tipuri de informații au fost utilizate pentru a studia producerea limbajului? În primul rând, cercetatorii au analizat transcriptele . Spre exemplu, Brown (1973) a demonstrat că vorbitorii coopereaza în conversație astfel încât ajung să se pună de acord privind numele acelorași obiecte. Simulările pe calculator și modelele conexioniste, ca și în alte ramuri ale psiholingvisticii au devenit extrem de influente. Au fost relevate multe lucruri din analiza distribuției ezitărilor ori pauzelor în discurs. Până de curand, cele mai importante informații erau furnizate în mod spontan, prin intermediul erorilor lingvistice, însă în ultimii ani, studiile experimentale, adesea bazate pe identificarea imaginilor, au devenit importante. Până de curand, modelele producției verbale erau în mod primar bazate pe analiza erorilor spontane intervenite în discurs.

3.3. STRUCTURA ȘI COMPONENTELE VORBIRII.

Folosirea limbajului presupune parcurgerea a mai multor niveluri. La cel mai înalt nivel se află unitațile propoziționale, ce includ propozițiile și termenii propoziționali, următorul nivel este cel al cuvintelor și al părților de cuvinte cărora le sunt asociate sensuri, în timp ce, nivelul cel mai de jos conține sunetele. (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005).

Nivelurile adiacente se află în strânsă legatură, conceptele ori termenii propoziționali dintr-o propoziție fiind elaborați pe baza cuvintelor, prefixelor și sufixelor, ce, la rândul lor sunt alcatuite din sunete. Chomsky (1965) considera că, din această cauză, limbajul este un sistem multinivel, acesta facând legatura între gânduri și vorbire prin intermediul cuvintelor și propozițiilor.

Numarul de unități pentru fiecare nivel tinde să varieze, chiar dacă toate limbile utilizează un numar limitat de sunte. Prin intermediul regulilor de combinare a cuvintelor, se poate face posibilă producerea și înțelegerea a milioane de propoziții, două dintre caracteristicile limbajului ținând de productivitate și de arhitectura sa multinivel. (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005).

Sunetele vorbirii

Dacă concentrarea s-ar putea realiza numai asupra sunetelor vorbirii, s-ar descoperi faptul că discursul unei persoane poate fi perceput drept o secvență de foneme ori de categorii disctincte de sunete. Spre exemplu, o fonemă poate fi considerată sunetul ce corespunde primei litere din cuvântul copac.

S-a observat că sunt înregistrate performante mai bune în discriminarea dintre diferitele sunete ce corespund fonemelor din cadrul limbii materne, însă performanțe slabe între sunetele ce corespund acelorași foneme, categoriile noastre fonemice actionând asemenea unor filtre prin care un flux continuu de sunete este transformat într-o secvență de foneme familiare. (ibidem).

Atunci când fonemele sunt combinate într-un mod acurat, acestea sunt percepute în forma cuvintelor, fiecare limbă beneficiind de propriile reguli de succesiune a fonemelor; influența acestor reguli poate fi sesizată atunci când se ascultă structura discursului. (ibidem)

Se percepe astfel cu mai multă acuratețe un șir de foneme a căror ordine se conformează ordinii limbii materne, influența acestor reguli fiind mai vizibilă atunci când ne aflăm în ipostaza de vorbitor. În

unele situații este ca și cum am ști regulile pentru combinarea fonemelor, chiar dacă nu suntem conștienți de acestea, tinzând să ne conformăm unor reguli pe care nu le putem verbaliza. (ibidem)

Cuvintele

În momentul ascultării vorbirii nu sunt percepute fonemele, ci chiar cuvintele, dar, spre deosebire de foneme , acestea au un sens. Cu toate acestea, cuvintele nu sunt chiar cele mai mici unități lingvistice cu sens, sufixele spre exemplu, avându-și și ele însele sensul. (ibidem)

Termenul morfem este utilizat pentru a desemna orice unitate lingvistică, oricât de mică, ce are un sens, majoritatea morfemelor fiind și ele cuvinte.

Majoritatea cuvintelor exprimă un anumit conținut specific, cu toate acestea puține cuvinte servesc la formarea unor propoziții corecte din punct de vedere gramatical.

Morfemele gramaticale, așa-zise cuvinte gramaticale, includ ceea ce este cunoscut drept articole și prepoziții (“un”, “o”, “in”, “de”, “pe”, “la”), unele dintre acestea având în mod principal un rol gramatical. (ibidem)

Morfemele gramaticale pot fi procesate diferit față de cuvintele ce exprimă un conținut, ca dovadă fiind furnizate tipurile de leziuni cerebrale în care utilizarea morfemelor gramaticale este mai puternic deterioratî față de folosirea cuvintelor ce transmit informații (Zurif, 1995).De asemenea pot fi insușite în mod diferit față de cuvintele ce includ conținutul.

Sensul reprezintă cel mai important aspect la unui cuvânt. Acesta poate fi privit drept numele unui concept, sensul său putând fi considerat conceptul care îl desemnează, unele concepte fiind ambigue tocmai pentru că le sunt atribuite mai multe sensuri. (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005)

Propozițiile

Cuvintele sunt combinate uneori fără efort în cadrul unităților propoziționale, ce includ atât aserțiuni (judecati) cât și termeni propoziționali

. O proprietate importantă a acestor unități este faptul că acestea pot corespunde unor parți ale gandului, corespondentele permițând ascultatorului să extragă aserțiunile din cadrul propozițiilor.

O aserțiune poate fi segmentată într-un subiect și un predicat. În limbajul natural, orice propoziție poate fi descompusă în termeni propoziționali, astfel încât fiecare dintre aceștia să corespundă fie subiectului, fie predicatului unei aserțiuni ori chiar întregii aserțiuni.(ibidem)

Atunci când ascultă o propoziție, oamenii tind să o împartă mai întâi în subiecte propoziționale, predicate propoziționale si alte structuri similare, iar apoi să extragă aserțiunea din acești termeni. (ibidem)

S-a remarcat faptul că adesea împărțim propozițiile în termeni propoziționali, iar aceștia sunt tratați drept unități. Descompunerea unei aserțiuni în subiecte și predicate propoziționale, iar apoi împarțirea lor în unități mai mici presupune analiza sintactică.

În înțelegerea unei aserțiuni sunt utilizate adesea aceste analize sintactice în manieră inconștientă și aproape fără efort, uneori însă aceasta fiind perturbată iar noi devenind conștienți de procesarea pe care o realizăm. (ibidem)

3.4. GENEZA LIMBAJULUI

Dispute clasice și moderne

În genere omul devine capabil de a vorbi, în copilărie, fără a depune eforturi neobișnuite, la vârsta de trei sau patru ani, copilul exprimându-se, folosind cuvinte și elaborând propoziții corecte din punct de vedere gramatical. (Malim, 1999)

Această performanță este notabilă, căci limbajul presupune vehicularea a mai multor sisteme separate

Fonologia, care presupune asimilarea corectă a repertoriului de sunete de care copilul dispune pentru a forma cuvinte.

Sintaxa, ce include regulile dupa care sunt alcătuite propozițiile si frazele Morfologia, ce vizează modalitățile prin care cuvântul iși schimbă forma în concordanță cu

funcția sa în propoziție Semantica, ce cuprinde semnificatia cuvintelor (ibidem)

Cu privire la achizitionarea limbajului s-au remarcat o serie de teorii, ce studiaza interactiunile dintre influenta ereditatii si mediu.

Teorii ale invatarii lingvistice:

Teoreticienii invatarii lingvistice sugereaza ca limbajul se dezvolta in concordanta cu legile invatarii, fiind similare altor maniere de comportament invatat.

Se vorbeste adesea despre imitatie si reintarire, dintr-o perspectiva socio-cognitiva, parintii servind drept modele. Copii invata limbajul, sau cel putin partial, prin observatie si imitatie. Se pare ca multe cuvinte din vocabular, in special substantive si verbe (incluzandu-le pe cele iregulare) sunt invatate prin imitatie.

La inceput, copii repeta formele verbale neregulate pe care le observa, aceasta repetitie putand, probabil, sa fie explicata in termenii modelarii. Cu toate acestea, modelarea nu explica toate toate situatiile de invatare. Copii incep ulterior sa regularizeze formele verbale neregulate, datorita cunoasterii regulilor sintaxei, si nu prin imitatie. Nici invatarea imitativa, de asemenea, nu poate explica in ce masura copii elaboreaza in mod spontan fraze si propozitii ce nu au fost observate. In plus, in unele situatii, copii chiar evita imitarea formelor lingvistice sugerate de adulti, chiar si cand acestia insista.

In “Comportamentul verbal” este subliniata perspectiva asupra rolului intaririi in dezvoltarea limbajului. “Un copil dobandeste comportament verbal atunci cand vocalizari, intarite selectiv, iau forme ce produc consecinte corespunzatoare intr-o succesiune verbala data”. (Skinner, 1957, p.31)

Skinner considera ca vocalizarea prelingvistiva, precum ganguritul sau bolborositul sunt innascute. Insa parintii intaresc bolborositul copiilor, acestia in fapt, crescand frecventa acestuia in urma zambetelor adultilor.

In timp ce primul an de viata trece, copii bolborosesc sunetele limbii native, cu o frecventa crescuta. Sunetele necunoscute tind sa fie eliminate. Behavioristul explica acest pattern de schimbare a frecventelor in termenii intaririlor sunetelor limbii adulte si eliminarii sunetelor straine. O explicatie alternativa, nebehaviorista, este ca acesti copii in mod activ retin sunetele din mediul lingvistic, fiind motivati intrinsec pentru a le pronunta.

Din perspectiva lui Skinner, copiii obtin un vocabular lingvistic prin intarire. De aceea, parintii trebuie sa reintareasca emisiile vocale ale copiilor doar atunci cand se apropie de cea mai buna forma a

cuvântului. De asemenea, autorul concepe emisiile formate din mai multe cuvinte drept inlantuiri complexe de tip stimul-raspuns ce sunt, de asemenea, invatate prin intarire.

Daca, insa, perspectiva intaririi ar fi suficienta, aceasta ar facilita invatarea de catre copil a foneticii, sintaxei si semanticii. Nu exista, totusi o dovada clara in acest sens. De asemenea, parintii tind sa intareasca emisiile copiilor doar in ceea ce priveste acuratetea si nu corectitudinea gramaticala. Ei tind sa accepte sintaxa eforturilor vocale ale copiilor lor. Copilul care arata in jos, spunand “Iarba este violet” nu va fi intarit, chiar daca sintaxa propoziției este corecta. Insa copilul ce arata mamei farfuria goala, exclamand “Uite, am mancate pe toate”, este mai probabil sa fie intarit, in ciuda ultra-regularizarii verbului “a manca”.

Intariri selective ale pronuntarilor copiilor pot, in fapt, degenera. Copii ai caror parinti rasplatesc adecvat pronuntarea corecta si o corecteaza pe cea proasta, isi dezvolta vocabularul mai incet, in comparatie cu cei ai caror parinti au fost mai toleranti cu pronuntarea.

Teoria invatarii lingvistice nu poate de asemenea tine cont de secventa invarianta a dezvoltarii limbajului si pentru eforturile bruste in demarare. Chiar si tipurile de emisii verbale alcatuite din doua cuvinte emerg intr-un pattern consistent in cadrul diverselor culturi. Chiar daca varsta difera de la un copil la altul, tipurile de intrebari folosite, pasive in comparatie cu cele active, emerg in aceeasi ordine.

Teoria nativista

Punctul de vedere nativist considera ca dezvoltarea limbajului detine acei factori innascuti ce determina copiii sa dobandeasca limbajul intr-o maniera specifica. Din aceasta perspectiva, copiii au o tendinta nativa de a invata limbajul, vorbindu-se despre o preprogramare a invatarii limbajului. (Birch, Malim 1988)

Din perspectiva teoriei psiholingvistice, achizitia limbajului presupune interactiunea influentelor de mediu, precum expunerea la discursul parintelui si intarirea si o tendinta innascuta de a achizitiona limbajul, pe care Chmosky si alti cercetatori au numit-o MDL (mecanismul de deprindere a limbajului). Baze ale MDL pot fi gasite in universalitatea abilitatilor limbajului uman si in secvente invariabile ale dezvoltarii acestuia.

Tendintele innascute arata o abilitate a sistemului nervos de a invata reguli gramaticale. La un nivel de suprafata, limbile difera extrem de mult. Cu toate acestea, MDL este util tuturor copiilor din lume pentru ca limbajele impart ceea ce Chomsky numeste “gramatica universala”-o structura de profunzime sau un set de reguli pentru a transforma ideile in propozitii.

Poate fi data drept exemplu analogia cu calculatorul. Conform teoriei psiholingvistice, gramatica universala ce rezida in MDL este baza sistemului operativ al computerului,in timp ce limbajul particular pe care un copil invata sa il foloseasca este programul de procesare a cuvintelor.

Lenneberg (1967) introduce indeea existentei unei perioade sensibile pentru invatarea limbilor ce incepe la aproximativ 18-24 de luni si se incheie la pubertate. Aceasta perioada reflecta maturizarea neurala. In timpul acestei perioade sensibile, dezvoltarea neurala (ce vizeaza diferentierea structurilor creierului) furnizeaza un grad de plasticitate ce faciliteaza invatarea limbajului.

Evidente ale existentei unei perioade sensibile sunt gasite in recuperarea din leziuni cerebrale a unor oameni. Lezari ale emisferei dominante pot vatama sau distruge abilitatea de a vorbi. Insa, inaintea pubertatii, copiii ce suferisera leziuni cerebrale recuperau o parte importanta din abilitatea verbala.

Teoriile cognitive

Teoriile cognitive ale dezvoltarii limbajului pun accent pe relatia dintre dezvoltarea cognitiva si dezvoltarea limbajului. Teoriile cognitive tind sa se axeze pe un numar de asumptii, precum: dezvoltarea lingvistica este facuta posibila prin intermediul abilitatilor cognitive analitice

Copiii sunt agenti activi in invatarea lingvistica. Motivatia copiilor pentru a invata sintaxa si vocabularul emerg din dorinta de a exprima semnificatii pe care dezcoltarea lor conceptuala le face posibile.

Multi teoreticieni cognitivi vad dezvoltarea limbajul drept subordonata dezvoltarii cognitive. Piaget (1952) era de parere ca, copiii trebuie sa inteleaga ca obiectele continua sa existe chiar daca mai poti sau nu sa le vezi, inainte ca acestia sa inceapa sa marcheze disparitia prin fraze precum “S-au dus”.

Aceasta perspectiva considera de asemenea ca, copiii invata cuvinte pentru a descrie clase ori categorii pe care le-au deja creat. Copiii pot invata cuvântul “caine” pentru ca acestia au perceput deja caracteristicile ce disting cainii de alte animale.

Cateva teorii cognitive inverseaza relațiile cauzale si pretind ca, copiii creaza clase cognitive in vederea intelegerii lucrurilor. Spre exemplu, atunci cand aud cuvântul caine, acestia incearca sa-l inteleaga, cautand caracteristici ce separa cainii de alte lucruri.

Poate exista adevar in ambele perspective cognitive. In stadiile primare ale dezvoltarii lingvistice, conceptele preced adesea cuvintele, astfel incat multe dintre cuvintele copilului descriu clase ce s-au elaborat deja.

Teoriile sociale

Brown (apud. Hayes, Orrell, 2003) sustine ca teoriile asupra dobandirii limbajului se axeaza asupra manierei in care copiii isi dezvolta limbajul, fiind trecute cu vederea scopurile si semnificatiile ce stau la baza utilizarii acestuia de catre copii. Autorul elaboreaza o teorie ce evidentiaza laturile sociale ale dezvoltarii limbajului, ce porneste de la ideea ca limbajul provine din nevoia copilului de a comunica (ibidem).

Perspectiva lui Chomsky conform careia dobandirea limbajului se poate realiza prin simpla ascultare a celor ce vorbesc in jurul sau a fost contestata de un studiu comunicat de catre Bard si Sachs, autorii studiind cazul unui copil nascut din parinti sudomuti (ibidem).

Acesta auzea si putea vocaliza normal, parintii punand accent mai ales asupra limbajului vorbit, neinvatandu-l limbajul semnelor, in afara unor comenzi simple. In schimb acesta era incurajat sa vizioneze emisiuni la televizor si sa asculte radioul.

Copilul s-a dezvoltat intr-un mediu din care nu lipsea limbajul vorbit, insa cu toate acestea pana la varsta de trei ani si jumatate nu isi insusise limbajul. De abia in urma unor interventii logopedice si a contactului terapeutic, copilul a inceput sa vorbeasca, fiindu-i necesar in dezvoltarea lingvistica contactul uman (ibidem).

Perspectiva interactionista asupra limbajului

Introduce ideea conform careia comunicarea incepe la copii, inca dinainte de a ajunge la stadiul vorbirii semantice. Trevarthen (1974) a studiat ceea ce s-au numit ulterior protoconversatii, si anume miscarile precoce ale gurii ce sunt remarcate in timpul interactiunii sociale si ce par sa fie intr-o relatie de sincronizare cu vorbirea adultului.

S-a observat ca exista o relatie intre cuvintele de alint si suptul sau pauzele copiilor in comportamentul acestora in timp ce sunt alaptati, cuvintele mamei parand sa provoace intreruperea

suptului ce este reluat de abia in momentul in care joaca verbala inceteaza. (Malim, 1999).Mama marcheaza pauza din timpul alaptarii prin intermediul jocului vocal, copilul avand astfel un prim contact cu conceptul de pauza, cercetatorii sustinand ca este important ca aceatsa marcare sa fie o experienta impartasita de ambii participanti, numind-o intersubiectivitate.

Brunner (1975) descopera faptul ca interactiunile cu adultul faciliteaza copilului descoperirea funcției sociale a comunicarii, acesta formandu-si diverse obiceiuri. Sunt stabilite astfel roluri predictibile, ce pot fi anticipate, atat de catre copil cat si de catre parinte, dar si verbalizarile predictibile ce sa insoteasca actiunile comune. Autorul considera toate acestea ca alcatuind sistemul de suport al achizitionarii limbajului.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

COMUNICARE ȘI LIMBAJ ( II )

Conţinuturi:

4.1. Dezvoltarea limbajului.

• Dezvoltarea vocabularului.

• Dezvoltarea sintaxei.

• Spre un limbaj mai complex.

4.2. Funcțiile limbajului.

4.3. Formele limbajului.

• Limbajul oral.

• Limbajul scris.

• Limbajul intern.

4.4. Relația dintre gândire și limbaj. Teorii explicative.

4.5. Comunicarea nonverbală.

• Precizări conceptuale.

• Funcțiile comunicării nonverbale.

• Kinezica sau studiul mișcărilor corpului.

• Proxemica sau percepția și utilizarea spațiului.

• Cronemica.

• Postura.

• Haptica.

• Oculezica.

• Paralimbajul.

Obiective:

1. Prezentarea și analiza procesului de dezvoltare a limbajului.

2. Prezentarea și analiza funcțiilor limbajului.

3.Prezentarea și analiza formelor limbajului

4. Analiza relației dintre gândire și limbaj

5. Prezentarea și analiza comunicării nonverbale.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

4.1. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI.

Copiii tind sa isi dezvolte limbajul intr-o secventa relativ predeterminata de pasi, incepandu-se prin vocalizarea prelingvistica a plansului.

Nou-nascutii, asa cum parintii realizeaza, au o forma nativa, dar extrem de eficienta de exprimare verbala:plansul. Acesta este acompaniat de suflarea aerului prin tractul vocal, neexistand sunete disticte, clar pronuntate.

Plansul este aproape singurul sunet pe care copiii il fac in timpul primei luni, in timpul celei de-a doua luni, ei incepand in plus sa gangureasca.Ei isi folosesc limba atunci cand incep sa gangureasca, din acest motiv, ganguritul fiind mai articulat decat plansetul, vocale fiind utilizate. Acesta tinde sa fie legat de sentimentele de placere sau de bucurie, copiii negangurind atunci cand sunt infometati, obositi ori bolnavi.

Parintii invata rapid ca diferitele tipete si gangureli pot indica diferite stari: foame, balonare, durere sau satietate, acestea, desi fiind innascute pot fi modificate de experienta.

Atunci cand parintii raspund pozitiv la ganguritul copilului, vorbind cu acesta, zambindu-i sau imitandu-i, ganguritul se amplifica. Conversatiile timpurii in care parintii raspund bebelusilor, pot influenta capacitatea ulterioara a acestora de a relationare si intelegere paraverbala.

Adevaratul limbaj are caracter semantic. Sunetele sau semnele in cazul limbajului mimico-gestual sunt simboluri, plansetul ori gangurelile fiind prelingvistice si nereprezentand obiecte sau evenimente. La aproximativ 8 luni, ganguritul scade treptat, la 5 luni aparand bolboroseala. Aceasta este prima vocalizare ce se aseamana cu vorbirea umana.

Copiii pot reusi sa pronunte fonemele multor limbi, combinand consoane si vocale precum “ba”, “ga”, si ajungand la “dada”. La inceput expresia “dada” este o pura coincidenta, in ciuda jubilarii familiei asupra aparitiei sale.

Bolboroseala, asemenea plansului ori ganguritului pare sa fie innascuta. Copii ce apartin unor culturi ale caror limbi suna extrem de diferit par toti sa bolboroseasca aceleasi sunete, incluzand multe pe care nu le-ar fi putut auzi (Carroll, 1956).

Odata cu trecerea timpului, cu toate acestea, bolborositul se apropie mai mult de sunetele limbii vorbite in mediul inconjurator. Copii par sa intuiasca tipurile de foneme utilizate acasa, in itervalul a cateva luni. Ajunsi la varsta de 9 ori 10 luni, aceste fenomene se repeta in mod regulat, iar fonemele straine incep sa fie eliminate. Astfel, se realizeaza o reducere in genere in varietatea de foneme pe care copilul le produce.

Bolboroseala, asemenea plansului ori ganguritului, reprezinta un eveniment prelingvistic. Cu toate acestea, copii inteleg mult din ceea ce altii spun, cu mult inainte de primele cuvinte. Comprehensiunea precede producerea, copilul demonstrand intelegerea prin intermediul actiunilor si gesturilor sale.

Dezvoltarea vocabularului:

Achizitia vocabularului este la inceput inceata. Ii poate lua copilului 3 sau 4 luni pentru a isi dezvolta un vocabular de 10 cuvinte dupa ce primul cuvant este rostit (Braddon& Frank 1996). La aproximativ 18 luni, copii pronunta aproape 20 de cuvinte, multe dintre ele, precum, “nu”, “prajitura”, “mama”, “buna”, “fiind extrem de familiare”. Alte incercari de vorbire nu prea pot fi gasite in dictionar, insa sunt folosite drept cuvinte.

Cercetarile dovedesc faptul ca citirea, copiilor, le creste vocabularul, astfel incat este un lucru benefic ca parintii sa le citeasca povesti. (Greene, 1986).

Copii incearca sa vorbeasca despre mai multe obiecte decat numarul de cuvinte de care dispun si, adesea, extind semnificatia unui cuvant referindu-se la lucruri ori actiuni pentru care nu dispun de cuvinte. Acest fenomen este denumit ultra-extensie, la un anumit punct, spre exemplu, multi copii putand numara precum: “saizeci, saptezeci, optzeci, nouazeci, zece-zeci”.

Dezvoltarea sintaxei:

Chiar daca copii utilizeaza la inceput expresii formate dintr-un singur cuvant, acestea tind sa releve semnificatia propoziției.

Scurte expresii ce conțin semnificația propoziției sunt numite vorbire telegrafică. Când, adulți fiind, scriem telegrame, utilizăm principiile sintaxei, pentru a elimina toate cuvintele nenecesare. În mod similar, numai cuvintele esențiale sunt utilizate în vorbirea telegrafică a copiilor, în particular, substantive, verbe și câteva modificatoare.

Cuvinte unice utilizate pentru a exprima sensuri complexe sunt numite holofraze. Spre exemplu, cuvântul “mamă” poate fi utilizat pentru a semnifica “Uite-o pe mama”, “Vino aici mama”, “Tu esti mama mea”.

Mulți copii iși invață parinții ceea ce doresc, subliniindu-și holofrazele prin gesturi, intonație, și întăritori. Astfel, ei sunt încântați atunci când părinții le satisfac dorințele și răcnesc atunci când nu.

Spre sfârșitul celui de-al doilea an, copii încep să utilizeze propoziții telegrafice alcătuite din două cuvinte. Propozițiile telegrafice par să apară la aproximativ aceeași vârstă în cadrul oricărei limbi.(Fodor, 1975).

De asemenea, succesiunea elementelor lingvistice în propozițiile telegrafice este identică în limbi extrem de diverse precum engleza, luo (limba africana), germana, rusa și turca. Chiar dacă scurte, propozițiile telegrafice alcătuite din două cuvinte indică înțelegerea sintaxei. Copilul va spune “Stai, scaun” pentru a indica parintelui că trebuie să se așeze pe scaun, maimuțele nebazându-se, spre exemplu, pe aceasta distincție. Copilul va spune, de asemenea, “pantoful meu”, nu “meu pantoful”pentru a arăta posesia.

Spre un limbaj mai complex:

Între 2 si 3 ani, structura propozițională a copilului se extinde pentru a include cuvintele lipsă în vorbirea telegrafică. În timpul celui de-al treilea an, copii adaugă adesea articolele (un, una, o) conjuncțiile (si, dar, ori) adjectivele posesive și demonstrative ( al tău, al său, acel), pronume (ea, el), prepoziții( în, deasupra, peste, în jurul, sub, de-a lungul). Înțelegerea sintaxei este subliniată prin excentricități precum: “al tău ta”, în loc de simplu, “al tău”.

De obicei, între 2 si 3 ani copii încep să combine fraze și clauze în propoziții complexe. Una dintre cele mai intrigante dezvoltări lingvistice este ultra-regularizarea. Pentru a înțelege

utilizarea ultra-regularizării de către copii, trebuie să fie luată în calcul formarea trecutului și a pluralului în engleza. Se adaugă “d”sau “ed” verbelor regulate și “s” sau “z” substantivelor regulate.

La început, copii învață un număr mic de verbe neregulate, imitând părinții. Copiii de doi ani, tind să le formeze corect, temporar (ibidem). Apoi, devin conștienți de regulile sintactice pentru a forma

timpurile verbale și formele lingvistice, ca rezultat, tinzând să facă erori încântătoare (ibidem). Tendința de a regulariza ceea ce este iregular este ceea ce presupune ultraregularizarea.

Unii părinți recunosc că micuții lor utilizau cuvintele și formau timpurile verbale corect, începând apoi să facă erori. Ceea ce trebuie însă reținut este că ultraregularizarea reprezintă un pas în plus în dezvoltarea sintaxei. Aceasta reflectă cunoștințe de gramatică și nu dezvoltare defectuoasă a limbajului.

În timp ce limbajul se dezvoltă dupa cel de-al treilea an, copii indică o utilizare din ce în ce mai usoară a pronumelor și a prepozițiilor, ce reprezintă relații fizice sau temporale printre obiecte sau evenimente. Primele intrebări ale copiilor sunt telegrafice și se caracterizează printr-un ton ridicat. Adesea, de-a lungul celui de-al treilea an, întrebările de tipul “ce”, “cum”, “cât” apar. Consistente cu dezvoltarea cognitivă generală a copilului, o serie de întrebări din această categorie-“ce”, “cine”, “unde”-apar mai devreme decat altele-“de ce”, “când”, “care” (ibidem).

“De ce” este, de obicei, considerată o întrebare prea filosofică pentru copilul de 2 ani, iar “cum” presupune o înțelegere operațională prea puternică. De asemenea, copii de 2 ani tind să fie orientați în prezent, iar “când”, de asemenea, este de mai puțin importantă.

De abia prin al patrulea an, majoritatea copiilor pot formula întrebări, așteptă rândul în conversație și se pot angaja în conversații de lungime medie. La vârsta de 6 ani, vocabularul lor s-a extins la 10.000 de cuvinte, iar intre 7 si 9 ani, majoritatea copiilor realizează că mai mult de un înțeles poate fi asociat cuvintelor, fiind amuzați de bancuri și ghicitori ce necesită interpretări semantice.

În timpul școlii primare și de-a lungul anilor de liceu, vocabularul începe să crească rapid. De asemenea, se remarcă avansuri subtile în articulație și în capacitatea de a utiliza sintaxa complexa.

4.2. FUNCȚIILE LIMBAJULUI.

Psihologia acordă atenție identificării, definirii și analizei funcțiilor limbajului, acestea variind insă semnificativ, atât ca număr, denumire cât și modalitate de abordare, de la o scoală psihologică la alta, dar și de la un psiholog la altul.

Karl Buhler (1933) distinge doar trei funcții principale ale limbajului și anume: funcția emotional-expresivă(prin care se obiectivează trăirile și atitudinile subiectului) funcția conativă (prin care se exercită influența asupra celor din jur) si funcția referențială, designativă sau cognitivă(prin care cuvintele desemnează conținutul activității de cunoaștere).

Ombredane (1951) preferă ierarhizarea lor de la primitiv, spontan, către elaborat și voluntar. El leagă funcțiile limbajului de nivelurile sale integrative, deducandu-le direct din acestea. (Golu, 2004).

Existând mai multe niveluri integrative, se consideră că este firesc să existe mai multe funcții, clasificarea acestora depinzând însă de criteriile alese.

Astfel, Ombredane desprinde cinci funcții principale: afectivă, ludică, practică, reprezentatională și dialectică (discursiva).

Funcția afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoționale (ibidem). Aceasta presupune exprimarea spontană, involuntară sau conștientă și voluntară a conținutului și semnului trăirilor emoționale. Verbalizarea stărilor afective se realizează cu diferite grade de completitudine (pornind de la simple interjecții și ajungând la descrieri complexe, bine structurate), prin intonație reflectandu-se cel mai apropriat trăirile emoționale actuale.

Funcția ludică este strâns legată de cea afectivă, prin intermediul său subiectul experimentând o stare specifică de plăcere, relaxare și satisfacție. Funcția ludică se manifestă predominant în copilarie, la

vârsta adultă, jocul verbal putând deveni o modalitate curentă de distracție prin intermediul schimburilor de glume, jocuri de duh etc.(ibidem)

Funcția practică este menită să declanșeze, să faciliteze și să conducă acțiunea colectivă prin colaborare sau rivalitate. Are la bază un limbaj de intervenție promptă, cu formule concise și energice (ibidem). Ombredane susține că limbajul practic se poate regăsi în conduita individuală sub forma autocomenzii de automobilizare sau de autointerdicție, în viziunea actuală, însă utilizarea practică a limbajului se subsumează funcției de reglare (ibidem).

Funcția reprezentațională are la bază desemnarea a ceea ce la momentul vorbirii este considerat absent, aceasta orientându-se în două direcții: spre figurarea concretă și singulară ( semnificația fiind direct accesibilă) și spre aluzia ce are la bază un sistem de convenții a căror însușire anterioară este necesară. (ibidem)

Funcția dialectică derivă din utilizarea formală a limbajului, ce nu se bazează pe descrieri sau povestiri ci pe abstractizări și stabilirea de relații între acestea, expresia cea mai relevantă a acestei utlizări reprezentând-o algebra. Prin intermediul funcției dialectice, limbajul verbal se transformă în principalul instrument al cunoașterii conceptual abstracte (ibidem).

Un alt model al funcțiilor limbajului este propus de catre lingvistul Roman Jakobson. Jakobson pornește de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comunicare, fără de care

acesta nu poate fi conceput. Apoi modeleaza funcțiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. El are la bază obisnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj catre un adresant.

Adresantul recunoaște că mesajul se poate referi și la altceva decât la el insuși, și anume la un context. Jakobson mai adaugă însă, doi factori: unul este contactul (canalul fizic și conexiunile psihologice dintre expeditor şi adresant), iar celălalt este codul (un sistem de semnificații împărtășite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul).

Fiecare factor determină altă funcție a limbajului, în orice act de comunicare putând regăsi toate aceste funcții, însă de fiecare dată putem întâlni o altă ierarhie a acestora.

Rezultă astfel un model similar celui precedent, în care fiecare funcție ocupă o poziție similară cu cea a factorului la care se referă:

ContextExpeditor Mesaj Destinatar

ContactCod

Factorii constitutivi ai comunicării, după Jakobson

Funcția emotională exprimă relația dintre mesaj și expeditor, mulți autori numind-o și “funcție expresivă”. Conform acestei funcții, mesajul transmite emoțiile,atitudinile, statusul profesional, clasa socială ale expeditorului, subsumând toate acele aspecte ce personalizează orice mesaj, facându-l unic.

Funcția persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului. Funcția referentială descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv, factuală, preocupată de “adevar” şi “acuratețe”.

Funcția empatică menține relația dintre expeditor şi adresant, păstrând canalele deschise; ea asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. Altfel spus, această funcție realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelor.

Funcția de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. Orice mesaj inteligibil are și o funcție de metalimbaj – uneori implicită, alteori explicită.

Funcția poetica exprimă relația mesajului cu el însușii (de fapt, relațiile dintre elementele sale). Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică, unde îndeplinește și rolul central.

Alți doi psihologi, Abravanel si Ackerman (apud. Zlate, 2006) pun accent în analiza pe efectele produse, vorbind despre funcția creatoare, reglatoare a intențiilor și de structurare a intelectului, in timp ce Gerard Wackenheim (ibidem) prezintă o clasificare a funcțiilor limbajului, raportându-se la individ și la grup.

Autorul consideră că limbajul și comunicarea realizează în raport cu individul urmatoarele funcții: de integrare a individului în mediul său (subiectul fiind capabil să trăiască într-o comunitate umană, adaptându-se la situații noi, ținând seama de experiența altora și integrând o parte din ea), de dezvăluire și autodezvăluire ( individul făcându-se cunoscut celorlalți dar și sieși), valorizatoare (răspunzându-se nevoii oricărei persoane de a fi apreciat și de a se afirma), de reglare a conduitei altora (un individ, comunicând cu alții, îi poate determina să își schimbe atitudinile, dar și să creeze conflicte sau atmosfere destinse în timpul unei conversatii), terapeutică ( comunicarea fiind un mijloc curativ, așa cum și psihanaliza o sugerează).

În raport cu grupul, Wackenheim mentionează: funcția productiv-eficientă (permite realizarea sarcinilor, în special când acestea implică un grad ridicat de cooperare între membrii grupului), de facilitare a coeziunii grupului ( putându-se, prin comunicare, naște un grup, însa în absența sau perturbarea acesteia destrămarea sau perturbarea funcționalității acestuia), de valorizare a grupului (prin comunicare grupul își afirmă prezența, se pune în evidență, relevându-și originalitatea) și funcția rezolutivă ( prin care sunt soluționate dificultățile ori problemele cu care se confruntă grupul). (ibidem)

Tinca Cretu (2005) realizează o menționare a funcțiilor generale îndeplinite de limbaj, autoarea vorbind despre: funcția de comunicare, funcția cognitivă, funcția simbolic reprezentativă, funcția expresivă, funcția persuasivă, funcția reglatoare si autoreglatoare, funcția ludică si funcția dialectică.

ReferentialăEmotională Poetică Persuasivă

Empaticăde Metalimbaj

Funcțiile limbajului în actul de comunicare, dupa Jakobson

Funcția de comunicare reprezintă una dintre cele mai importante funcții, dând specificitate limbajului. Aceasta constă în transferarea unui conținut de la o persoană la alta prin intermediul semnelor verbale și a regulilor de combinare a acestora. (Cretu, 2005)

Funcția cognitivă este de asemenea printre cele extrem de importante, constând în implicarea limbajului în desfășurarea tuturor proceselor cognitive și cu precădere în realizarea gândirii. Astfel, limbajul reprezintă un instrument al desfășurării tuturor operațiilor gândirii, analiza, sinteza, comparația ori generalizarea neputându-se realiza în absența limbajului, asemenea formulării judecăților, ori a înțelegerii și rezolvării de probleme. (ibidem)

Funcția simbolic-reprezentativă se referă la faptul că atât cuvintele cât și structurile verbale reprezintă semnale mentale pentru clase de obiecte și fenomene, cât și pentru relațiile dintre ele, substituindu-le pe acestea un plan mental în vederea sporirii operativității gândirii. Cuvântul poate ține loc unui număr extrem de mare de obiecte și fenomene, chiar dacă niciodată omul nu a avut legături directe cu ele. (ibidem)

Funcția expresivă antrenează mijloacele nonverbale de comunicare, ce întăresc și accentuează cele comunicate prin cuvinte, fiind utilizată în vederea reflectării afectelor, dispozițiilor, sau stărilor emoționale curente ale persoanei. (ibidem)

Funcția persuasivă sau de inducere la o altă persoană a unor idei și stări, specificul acesteia presupunând că ceea ce se comunică și maniera in care se face trebuie să genereze atitudini pozitive unei alte persoane, determinându-l să se comporte așa cum i s-a cerut, fără a avea impresia ca este forțat. (ibidem)

Funcția reglatoare si autoreglatoare reprezintă, alături de cea de comunicare și cea cognitivă fundamentale, prin intermediul cuvintelor și expresiilor verbale putând fi provocate, dirijate și ajustate comportamentele altor persoane. Astfel prin intemediul comenzilor și “autocomenzilor” se poate realiza atât autoreglarea comportamentală a unui individ, cât și a persoanelor cu care acesta se află în interacțiune. (ibidem)

Funcția ludică sau de joc permite stimularea creativității verbale, prin intermediul asocierii de cuvinte, identificării de rime sau schimbul de glume. (ibidem)

Funcția dialectica vizează disponibilitățile pe care o limbă sau limbajul unei persoane le oferă în vederea exprimării de raporturi complexe între obiecte și fenomene, sesizării și structurării într-o formă verbală a unor nepotriviri de sens, unor contradicții și conflicte, ori unor obstacole ce apar în calea rezolvării problemelor. Funcția dialectică apare mai tarziu decât celelalte funcții ale limbajului, corelându-se cu structurarea operațiilor formale ale gândirii, prin intermediul acesteia, limbajul verbal susținând cunoașterea conceptual abstractă. (ibidem).

Așa cum se poate observa, unele dintre funcțiile limbajului diferă de la autor la autor atât din prisma denumirii cât și din perspectiva modalității de abordare. Cu toate acestea, la ora actuală în psihologia generală, se poate vorbi despre trei mari categorii de funcții ale limbajului, ce integrează și alte funcții subsumate, ori corelate: funcția de comunicare, funcția cognitivă si cea reglatorie.

Funcția de comunicare, asa cum am precizat, este cea mai specifică și cea mai importantă a limbajului. Prin intermediul acesteia este posibilă transmiterea unui mesaj cu conținuturi extrem de diverse, fie de tip informațional (imagini, descrieri, idei, teorii) cât și emoțional (trăiri afective curente, dispoziții, sentimente, impulsuri).

Funcția cognitivă, de cunoaștere a limbajului exprimă legatura acestuia cu gândirea. Limbajul este instrumentul de lucru al gândirii: operațiile gândirii se realizează prin mijloace verbale, structura logică a gândirii are un caracter propozițional, iar înțelegerea și rezolvarea de probleme dobândesc forma discursivă. Cu toate acestea relația dintre gândire și limbaj este controversată în psihologie:sunt

autori ce consideră că gândirea derivă din limbaj, în timp ce alții promovează relația inversă. Cu toate acestea limbajul și gândirea sunt inseparabile, dezvoltându-se, sustinându-se și întemeindu-se reciproc.

Funcția reglatorie se poate realiza atât în plan intern, ca expresie a autoreglajului conștient, prin intermediul limbajului intern, ori se poate exercita asupra altora prin intermediul comenzilor de dirijare, conducere și comanda. O formă aparte de exercitare a funcției reglatoare o reprezintă persuasiunea. Aceasta poate apela la tehnica argumentarii, insă și la tehnici mai discrete precum amenințarea voalată ori promisiunea unor avantaje deosebite.

Analizând funcțiile limbajului este relevat și locul și rolul foarte important pe care acesta îl deține în viața psihică a omului.

Așa cum aprecia Paul Popescu-Neveanu (1977), limbajul reprezintă un ax al sistemului psihic uman, ce face posibil fenomenul de conștiință. Iar raporturile conștiente, voluntare ale omului cu lumea și dezvoltarea conștinței de sine sunt posibile datorită limbajului. Astfel, prin intermediul limbajului dialogăm cu noi inșine și cu lumea, având sentimentul prezenței ăîn actualitate.

Psihologul francez H. Ey (1983) afirmă că a fi conștient presupune să iți povestești propria existență, lucru care este bineînțeles posibil numai prin intermediul limbajului.

4.3. FORMELE LIMBAJULUI.

Studii asupra dezvoltării în ontogeneză a limbajului, au indicat faptul că primele forme ce se achiziționează sunt cele pasive (Cretu, 2005). Aceastea au ca dominantă componenta de recepționare și decodificare a ințelesurilor, în comparație cu formele active, ce se realizează în cazul angajării capacităților de elaborare a unui mesaj și de transmitere prin intermediul vorbirii ori a scrierii. (ibidem)

În cazul formelor limbajului, se mai poate vorbi, de asemenea, de limbaj intern și limbaj extern, cel de-al doilea subdivizându-se în limbaj oral și scris, în funcție de manierele de realizare.

Limbajul oral reprezintă prima formă activă a limbajului, fiind prima ce se desfașoară în antogeneză. (ibidem)

În vorbire sunt evidențiate plenar toate caracteristicile comunicării verbale, acest lucru având loc pentru că în vorbire sunt investite toate disponibilitățile sistemului verbal, iar subiectul este angrenat activ în comunicare.

În același timp vorbirea este extrem de mult facilitată de ansamblul condițiilor concrete în care se desfasoară, fiind sprinijită de numeroase mijloace extra-lingvistice, vorbirea fiind inseparabilă de atitudinile corporale și faciale.

Principala caractersitică a vorbirii este caracterul situativ (Neveanu, 1977). De aceea, astfel, gesturile și faptele percepute pot înlocui expresiile verbale, realizând o mare economie de cuvinte. Fiind desfașurat sub forma dialogului, limbajul oral, dispune astfel de un foarte bogat subtext, putând recurge adesea la aluzii.

Vorbirea apare adesea ca o construcție dinamică, cuvântul, nucleul semnificativ al acesteia corelându-se continuu atât cu cuvintele precedente, cât și cu restul corelatelor situaționale. (ibidem). Astfel, vorbirea, în fiecare stadiu al ei reprezintă o exprimare ce se raportează continuu la context, reprezentând un construct temporal și spațializat, atât din perspectiva emiterii sunetelor, cât și prin relevarea indicilor ce nuanțează momentul respectiv.

De asemenea, vorbirea este întotdeauna orientată către cineva, prin comportamentul verbal indicandu-se o adresă (ibidem). Adresativitatea reprezintă o caracteristică distinctivă a limbajului oral, între conținutul exprimării și lexic și gramatică, fiind o deplină unitate.

În plus, vorbirea, ca și ascultarea, trebuie să se integreze într-un anumit ritm, asigurându-și o continuitate și o coerență. (ibidem). Ritmul în medie poate fi de 5 silabe/ secundă.

Exprimarea în limbajul oral este de asemenea, mai liberă, utilizându-se termeni mai puțin pretențioși decât în scris, fiind evidențiată o tendință spre predicativitate. (ibidem) Construcțiile gramaticale sunt mai simple, existând chiar și o anumită toleranță față de erorile sintactice, ceea ce pare a fi deficitar în stilul oral, în comparație cu cel scris, fiind un specific al vorbirii ce o face mai accesibilă și mai uzuală.

Expresivitatea este ridicată în cadrul vorbirii, limbajul oral beneficiind cel mai mult de toate tipurile de expresivitate nonverbală. Unele dintre acestea sunt fonetice vizând:

Intensitatea vorbirii-prin care se poate sugera caracterul deosebit, urgent, important ori excepțional al cuvintelor.

Accentul-prin care se subliniază cele comunicate. Intonația-prin urcarea sau coborârea pronunțării sunetelor reliefându-se un element al

mesajului. Pauza- ce are rolul de a atrage atenția, de a avertiza în legatură cu continuarea mesajului.

De asemenea, expresivitatea se poate asigura și prin mijloace semantice precum:

alegerea celor mai potrivite cuvinte-ce pot lega conținutul de scopurile comunicării, în concordanță cu trăsăturile celui ce va primi mesajul

utilizarea propozițiilor lungi sau scurte în raport cu cele comunicate și particularitățile destinatarului.

Folosirea particularităților de topică ale limbii romane–ce permit schimbarea ordinii cuvintelor în vederea întăririi celor comunicate. (Cretu, 2005).

Fiind cea mai plastică formă a comunicării verbale, vorbirea are la rândul ei o serie de forme, adaptate rolului îndeplinit de subiect și condițiile activității sale, astfel încât aceste particularități trebuiesc nu atât absolutizate, cât considerate tendințe.

Dialogul

Reprezintă forma bazală a vorbirii, iar în același timp calea cea mai importantă de elaborare a limbajului. Lingviștii relevă caracterul natural, firesc al dialogului, ce se prezintă drept un limbaj social alcătuit dintr-un lanț de replici susținut prin cooperare. (Neveanu, 1977). Dupa Slama-Cazacu (1961), limbajul dialogat apare si se dezvoltă la copil încă de la vârsta de doi ani, existând o capacitate de a participa la dialog, ce însă se formează treptat, în concordanță cu dezvoltarea cognitivă.

Dialogul reprezintă o alternanță de replici, partenerii translatându-si în continuu rolurile de emițător si receptor. Funcționarea echilibrată a dialogului necesită ca partenerii să consimtă în a fi succesiv și în proporții egale subiecți și obiecte ale comunicării, dezacordurile intervenind firesc și reprezentând uneori, chiar maniere de a completa informațiile în efortul de a rezolva probleme (Neveanu, 1977).

Limbajul colocvial a fost intens studiat de psihologia socială, fiind evidențiate mai multe tipuri de rețele de comunicare. Ceea ce merită să fie subliniat este faptul că relațiile de comunicare sunt

dependente de relațiile interpersonale și de distribuția ierarhică a rolurilor de grup. (Slama-Cazacu, 1968)

Monologul

Are drept trăsătură faptul că gradul său de dificultate este sporit, monologul fiind, de asemenea, mai elaborat și mai sistematizat în comparație cu dialogul. Se consideră astfel că monologul rezultă dintr-o interiorizare a dialogului, în acest sens fiind evidențiate exemple conform cărora atât monologul public cât și solilocviul conservă din forma dialogului, apărând drept o conversație cu sine însuși. (Neveanu, 1977).

Situația este însă mai complicată, căci aceasta formă autonomă de vorbire este dezvoltată și prin scris-citit, ce sunt forme predilecte de monolog, în plus acesta trebuind asociat și cu actele de autoreglaj verbal.

Există mai multe tipuri de monolog: primar ori superior-elaborat, comunicativ ori pentru sine, cu conținut descriptiv, narativ ori explicativ, normal ori patologic. (ibidem).

În cadrul monologului, vorbitorul trebuie să iși rezolve toate problemele, să precizeze scopul pentru care transmite un anumit conținut, să aleagă mijloacele cele mai potrivite de transmitere a acestuia, să iși aranjeze ideile, gândurile coerent, căutând cuvintele și exprimările cele mai potrivite pentru a atrage atenția auditorului. (Cretu, 2005)

Monologul are un caracter adresativ, emițătorul fiind nevoit să urmarească reacțiile auditorului, în unele situații acesta fiind nevoit să introducă secvențe scurte de dialog pentru a câștiga în dinamicitate și pentru a se adecva la așteptările auditorului.

Se poate întâlni și o formă de monolog interior, solilocvia, ce este prezentă la copii până la 5 ani, la adulți, în situații excepționale având o durată extrem de scurtă si fiind des întâlnit în stări patologice.

Limbajul scris

Scrisul și cititul reprezintă o formă secundară a limbajului, fiind în corespondență cu vorbirea, însă având și o structură particulară și deosebit de complexă. Mihai Golu (2004) consideră că scrisul poate reprezenta o emisie verbală, în timp ce cititul o recepție verbală, școala jucând cel mai important rol în formarea structurilor pentru aceste forme de comunicare.

Dacă este luată în vedere comunicarea prin scris, aceasta este în genere o modalitate mai dificilă de exprimare, astfel incât, persoanele ce nu au o școlaritate îndelungată tind să o evite sistematic. (Cretu, 2005)

Forma scrisă a limbajului presupune stăpânirea deprinderilor grafice corespunzatoare ce se formează și se consolidează de-a lungul școlaritații mici. Dificultățile implicate în elaborarea acestei forme de limbaj sunt: elaborarea unui plan prealabil a celor ce vor fi redate în scris, ierarhizarea ideilor și subordonarea faptelor și argumentelor astfel incât să se realizeze în final un text unitar. (ibidem)

Frazele de introducere, spre exemplu, trebuie să atragă atenția și interesul destinatarului, asemenea frazelor de incheiere ce trebuie să sublinieze elementele comunicate și să facă deschiderea spre teme diferite.

De asemenea trebuiesc selectate cuvintele, expresiile verbale și stilul de expunere ce se potrivesc cel mai bine conținutului, o atenție deosebită acordandu-se atât conformării formei cu conținutul, dar si regulilor gramaticale ce trebuie obligatoriu respectate. (ibidem).

Trebuie amintit faptul că în mecanismele scris-citit sunt adăugate, cu titlul de componente specifice motricitatea generală, realizată la un nivel ridicat de operativitate dar și percepția vizuală, alcatuind un sistem special al modelelor, detecției și identificării grafemelor. De asemenea, scrisul se leagă de memorie, apărând drept un mijloc al acesteia, prin scriere obiectivându-se și consolidându-se memoria socială. (Neveanu, 1977).

Scrisul necesită astfel mari eforturi de organizare în baza unor analize și reglaje conștiente. Problema nu ține atât de executarea actelor fizice, cât de selecția termenilor și constituirea propozițiilor înlănțuite dupa un anumit plan, efortul fiind de ordin intelectual și privind conceptualizarea și structurarea logică a textului.

Daca limbajul oral este situațional și expresiv, cel scris este preponderent contextual și minim expresiv, fiind anticipat printr-o riguroasă planificare mentală (ibidem).

În elaborarea unei lucrări, performanțele calitative, legate de exprimarea în scris, țin de capacitatea de a fi elaborat un plan clar, coerent, fiind construit un sistem de direcționare strategică. (Taylor, 1995)

În primul rand, cel ce scrie fără un adresant cunoscut este preocupat de eficiența comunicativă a textului și evitarea echivocurilor. De aici, provenind grija pentru selecția termenilor și a expresiilor, pentru corectitudinea gramaticală și ortografică, pentru construcția riguroasă si evitarea repetițiilor. În plus scrisul apare autorlui drept un produs intelectual și artistic ce nu numai transportă mesaje, dar exprimă și personalitatea celui ce scrie, atenția pentru evitarea contradicțiilor, pentru buna echilibrare și delimitare a frazelor impunându-se un respect deosebit.(Neveanu, 1977)

Caracteristici ale citirii

În ordinea dezvoltării ca formă de limbaj pasiv, cititul precede scrisul, pe calea citirii putându-se construi modele vizuale ce intră în programul scrierii drept formă activă a limbajului. În citire, în comparație cu scrierea se pornește de la sinteză la analiză. Perceperea este globală, iar cele mai importante dificultați privesc analiza prin diferențierea literelor și a cuvintelor. (Tallerman 1998)

În ansamblu, scrisul și cititul sunt reciproc legate, aflându-se în relații complementare, în formarea lor, ele controlându-se reciproc, cititul facilitând integrările unităților lexicale în scriere, iar scrierea permițând o mai bună analiză celor citite. Aceste relații sunt și mai clare atunci când scrisul este tratat drept o activitate de encodare, iar cititul drept o activitate de decodificare. (Taylor, 1995)

Învățarea scrisului și a cititului poate fi interpretată drept o interiorizare și o perfecționare a acțiunilor verbo-motrico-vizuale, în acest sens stereotipizarea și automatizarea îndeplinind un rol extrem de important. (Neveanu, 1977)

În formarea deprinderilor citirii se parcurg aproximativ aceleași etape ca în cazul scrierii, ori a oricaror deprinderi.

Cu toate acestea, pornind din situația lecturii este nevoie de o percepție globală, sincretică a textului, prin exerciții diferențiindu-se si structurându-se în unități din ce în ce mai mari, stereotipia aici având un grad mult mai mare de generalizare decât în cazul scrierii. O dată cu formarea sistemului de deprinderi ale citirii cursive, subiectul nu mai urmăreste cuvintele literă cu literă ci, s-ar putea spune, doar contururile lor, îndeosebi inițialele și litera finală.(ibidem)

Cu alte cuvnte, cititorul reconstituie scrierea grafică și îi identifică semnificațiile numai pe baza unor indici de recunoaștere. Clark (1977) considera că subiecții adoptă o strategie perceptivă în lectură, ce le permite să vizeze literele ce aduc cea mai mare cantitate de informație.

Pentru cititorul experimentat, textele sunt redundante sub diferite raporturi. Acest lucru se petrece în masura în care subiectul intervine cu propriile sale modele grafolingvistice în întâmpinarea

informațiilor perceptive. În aceste condiții, cercetările moderne percep lectura drept predicție, în procesul citirii avansându-se supoziții ce sunt integral ori de cele mai multe ori, numai parțial confirmate și corectate, uneori chiar impunându-se prin sine însăși, fiind scutit efort perceptiv. (Neveanu, 1977)

Se consideră că așteptările de bază ale predicției rezidă din context. Chiar și gradul de actualizare a semnificației informațiilor este generat de coerența textului. Se pare că indicele de predictibilittae al cuvintelor în lectură este dependent de inteligibilitatea sau accesibilitatea textului. (ibidem)

Pragul identificării și timpul de reacție în lectură sunt într-o mai mare masură legate de gradul de familiarizare a subiectului cu cuvântul ori cuvintele în cauză, familiarizarea presupunând o anumită disponibilitate a cuvintelor.

Se înțelege astfel de ce un text din câmpul preocupărilor profesionale este mult mai ușor de înțeles în comparație cu un altul indepărtat de preocupările proprii. Este vorba despre un “câmp semantic” a cărui apariție este dependentă de experiența subiectului. (Tallerman 1998)

Limbajul intern

Reprezintă acea modalitate a limbajului, în care funcțiile acestuia sunt cel mai strâns legate, unificându-se. Se poate vorbi astfel despre vorbire sonoră, launtrică. Susține că vorbirea internă nu diferă de cea externă, fiind formată din aceleași elemente. (Neveanu, 1977)

Este adevarat ca limbajul intern este cel puțin identic cu limbajul extern (oral si scris), fiind însă o greseală capitală ca deosebirea dintre intern și extern să fie evaluată doar cantitativ, prin însuși calitativul de intern, fiind obligați la considerații calitative.

Limbajul intern reprezintă modalitatea centrală, caracteristică vieții spirituale, a existenței mentale, atât prin formă, cât mai ales prin conținut, limbajul intern se implică în constituirea câmpului ori sferei mentale. (ibidem)

Fiind intim legat de limbajul extern, limbajul intern este in acelasi timp in relatie cu procesele mentale nonverbale. Prin intermediul limbajului intern se unifică mijloacele verbale cu celelalte operații intelectuale, în acest sens, limbajului intern revenindu-i rolul de verigă centrală a activității intelectuale, de modalitate de elaborare, anticipare și declanșare a vorbirii și a scrierii. (Taylor, 1995)

Pentru a putea îndeplini o astfel de funcție, limbajul intern trebuie să fie nu numai mai rapid, dar și mai plastic și mai bogat decât cel extern, dezvoltandu-se în concomitent, pe mai multe planuri. Astfel, față de cel extern, limbajul intern îndeplinește o funcție de selecție și decizie, prin aceasta viziune fiind depășită înțelegerea limbajului intern drept o funcție partială. (ibidem)

Limbajul intern reprezintă un proces plurifazic ce se dezvoltă pe mai multe niveluri, explorând resursele personalității și mijlocind relațiile cu ambianța prin intermediul activității. Astfel, limbajul intern funcționează drept un filtru și ca o modalitate de elaborare a răspunsurilor ce însoțesc ori nu răspunsuri orale. Limbajul intern își poate dovedi superioritatea evidențiată prin reflexie, meditație, decizie și amânarea conduitei. (Neveanu, 1977)

Fiind reținute, ascunse, acțiunile verbale interne servesc pentru decodificarea conștientă, și anume pentru interpretarea acțiunilor și stimulilor externi. Bazându-se pe stereotipii și pe o semiotică în principal automatizată, limbajul intern reprezintă un principiu de organizare nu numai a conștiinței, ci și a inconștientului. (ibidem)

Nu trebuie considerată univocă relația dintre limbajul extern și limbajul intern. Transferul nu se produce numai de la primul la cel de-al doilea, ci pe măsura constituirii specifice a limbajului intern și de la acesta la limbajul intern. În genere, actele de interiorizare și exteriorizate se înlănțuie într-o evoluție bivalentă de tipul spiralei.(ibidem)

Se pare că limbajul intern se elaborează în cadrul percepției verbale, constând în reprezentări auditive ale cuvintelor și frazelor.

Se poate chiar susține că însușiirea scrisului ce obligă la planificarea mintală și la studiul analitic al limbii generează o formă superioară de limbaj intern, caracterizat prin economie, rapiditate, succesivitatea reducându-se la simultaneitate. (Tallerman 1998)

Limbajul extern pare a fi preponderent fazic, în timp ce, limbajul intern- preponderent semantic, prescurtările și comprimările cuvintelor și propozițiilor fiind însoțite de actualizarea semnificațiilor și a sensurilor.

Acesta pare să izvorasca dupa Vigotski (1961) din ceea ce Piaget a denumit limbaj egocentric. Deși conservă într-o formă tot mai redusă factura sonoră, limbajul egocentric este un fond de monolog colectiv, ce practic reprezintă un limbaj pentru sine.

Spre vârsta de șapte ani, vorbirea pentru sine, prin care copilul își acompaniază, ritmează și organizează activitatea, discută cu sine, punându-și întrebări, formulând indicații și dând comenzi, dispare, convertindu-se în limbaj intern propriu-zis. Vorbirea pentru sine reprezintă prima treaptă a individualizării limbajului social, a transformării, prin interiorizare, a funcțiilor interpsihice în funcții intrapsihice. (ibidem)

Ciclul interiorizării se reia apoi, în condițiile scrisului și, în special, ale cititului. Nu se poate citi de la început, în gând, însă cu necesitate, citirea cursivă poate trece în plan intern. Caracterul asonor și concentrat, nedesfășurat, al limbajului intern reprezintă, mai de degrabă, o consecință a afirmării funcțiilor acestuia decât o cauză a apariției limbajului intern. (Neveanu, 1977)

Limbajul intern, drept formă a limbajului, presupunând legatura dintre idee și cuvant, prezintă la adult mai multe nivele sau forme. Astfel, se poate detașa formă automatizată a limbajului intern, de cea pasivă, implicată în ascultare și înțelegere, formă anticipativă-prin care se planifică vorbirea desfasurată ori scrierea și vorbirea internă ca modulație de limbaj intern.

Rezumând, limbajul intern este caracterizat funcțional prin predominanța semnificațiilor cognitive și a impulsurilor, intențiilor și planurilor reglatorii, iar structural este particularizat prin asonoritate, reducționism și o extraordinară viteză de desfașurare. (ibidem)

De asemenea, funcționarea și structurarea limbajului intern iși găsesc o expresie maximă și esențială legile generale ce caracterizează comunicarea verbală. Fiind semnificativ până la identificarea cu sistemele de semnificare și designare ale conștiinței, limbajul intern poate fi socotit un limbaj esențializat.(ibidem)

4.4. RELAȚIA DINTRE GÂNDIRE ȘI LIMBAJ; TEORII EXPLICATIVE.

De-a lungul timpului, o serie de teorii au fost elaborate în vederea explicării legăturilor dintre gândire și limbaj, fiind generate puncte de vedere distincte:

Gândirea reprezintă o formă de vorbire interioară (Watson) Gândirea este pur lingvistică (Wittgenstein) Limbajul determină gândirea ( ipoteza relativității lingvistice a lui Whorf) Gândirea determină dezvoltarea limbajului (Piaget) Gândirea și limbajul reprezintă procese independente, ambele influențând dezvoltarea

intelectuală (Vygotski)

Una dintre primele teorii a fost concepută de către behavioristul J.B.Watson (1913) ce este de părere că gândirea nu se reduce decât la limbaj. Acesta considera că, atunci când gândim, micro-mișcări inconștiente sunt efectuate la nivelul gâtului și al laringelui. (Hayes, Orrell, 2003)

În cadrul unui studiu, ipoteza a fost investigată și de către Smith, Brown, Toman și Goodman. (ibidem). Pornind de la prezumția că în condițiile în care Watson ar fi avut dreptate, subiecții puși în situația de a nu putea efectua aceste micro-mișcări ar fi incapabili sa gândească, cercetatorii au utilizat o otravă paralizantă, pentru a impiedica mișcările gâtlejului si ale laringelui, în timp ce le prezentau acestora o serie de probleme si de exerciții de perspicacitate. Oamenii de știință au observat că subiecții erau capabili să gândească chiar fiind paralizati, infirmandu-se astfel teoria lui Watson. (ibidem)

O altă versiune a acestei ipoteze a fost propusă de catre filosoful Wittgenstein, ce considera că gândirea este pur lingvistică, tipurile de procese mintale ce ar putea fi identificate la animale ori la copii mici nereprezentând, în fapt, o formă de gândire. (ibidem).

Wittgenstein avansează un punct de vedere similar celui al lui Descartes, ce diferenția în mod fundamental fiintele umane de animale prin capacitatea de a gândi.

Totuși, un număr restrâns de psihologi moderni mai pot ignora în prezent cercetările efectuate asupra rezolvării de probleme la animale sau capacitațile de gândire ale copiilor foarte mici, considerându-se definiția dată de Wittgenstein drept foarte îngustă. (ibidem)

În concordanță cu ipoteza relativității-lingvistice, propusa de Whorf (1956), cu toate acestea, limbajul structurează maniera în care percepem lumea, relațiile pe care le utilizăm, pentru a o înțelege derivând din cadrul nivelulilor particulare ale limbii.

Astfel, vorbitorii diverselor limbi conceptualiază realitatea în maniere diferite.În conformitate cu teoria relativității lingvistice, abilitatea majorității vorbitorilor de limbă engleză de a vorbi despre zapadă poate fi destul de limitată în comparație cu cea a eschimoșilor, englezii având doar câteva cuvinte drept decriptori conceptuali pentru cuvântul “zăpada”. Ar fi mai ușor pentru primii să se gândească la relația dintre zapadă și alte aspecte ale lumii. În mod similar, poporul hanuoo din Filipine, utilizează 92 de cuvinte pentru a descrie conceptul de orez, în timp de arabii, 250 pentru conceptul de cămilă.

Înseamnă cumva asta că englezii sunt limitați în a descrie zapada? Restul popoarelor, exceptând pe cel hanuoo și pe cel arab, pentru a vorbi despre orez ori camile? Probabil că nu.

Persoanele care, spre exemplu, utilizează doar câteva cuvinte pentru a descrie culorile, par să perceapă aceleași variații cromatice, precum cei ce utilizează mai multe cuvinte. Spre exemplu, un trib din Noua Guinee, utilizează doar două cuvinte pentru culori: “mola”, ce vizează culorile calde si “mili”, pentru a se referi la culorile reci.

Cu toate acestea, sarcinile de asociere și de memorie indică faptul că, aceștia pot determina mai multe culori ale spectrului, atunci când sunt determinați să o facă. Atunci când nevoia de a își extinde vocabularul se ivește, vorbitorii acelei limbi au aparent mai puține dificultăți decât era inițial crezut.

Cognitiviștii moderni nu acceptă în general ipoteza relativității lingvistice. Un argument adus este cel conform căruia adulții utilizează imagini și propoziții abstract-logice drept unități cognitive, și nu cuvinte.

Copiii, adesea, indică un nivel considerabil de inteligență, chiar și înainte de a începe să vorbească. O altă critică este cea conform căreia, vocabularul unei limbi sugerează raza de concepte pe care vorbitorii limbii le-au găsit importante, si nu limitele cognitive.

Spre exemplu, o persoană aduăa ipotetic din secolul XIX în prezent, și plasată în interiorul unui avion, nu s-ar gândi că ar zbura într-o pasăre sau insectă mare, chiar daca nu ar avea un cuvânt descriptiv pentru avion.

Piaget (1952) propune o altă perspectivă asupra relației dintre gândire și limbaj. Acesta consideră că limbajul, cel puțin în forma utilizată de un copil foarte mic, reprezintă o manifestare externă a procesului de gândire a copilului. (Hayes, Orrell, 2003). El se opune lui Waston, considerând că vorbirea copilului este egocentrică, nefiind folosită în scop social, ci datorită nevoii de a își organiza și restructura problemele aparute în interacțiunea cu mediul. (ibidem).

Astfel, pentru cercetator gândirea este extrem de importantă, iar copilul dezvoltă un limbaj doar pentru ca este un instrument util gândirii.

Vygotski (1962) este de parere că în discuție trebuie luate două aspecte ale limbajului: vorbirea interioară (instantă ce notifică și controlează gândurile persoanei) și vorbirea exterioară ( maniera de transmitere a acestor gânduri celorlalți).Autorul consideră că, în perioada copilăriei, cele doua forme sunt separate, independente, primele tentative de a vorbi având o determinare exclusiv socială, abia spre vârsta de doi ani incepând să se stabilească relații între vorbirea socială și gândirea primitivă. (Malim, 1999).

4.5. COMUNICAREA NONVERBALĂ.

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală prezintă interes din cel puțin două motive: rolul ei este adesea minimalizat, iar în cadrul unei comunicări orale, 55% din informație este percepută și reținută prin intermediul limbajului nonverbal-expresia feței, gesturi, postură (Tran, Stanciugelu, 2003).

Datorită ponderii ridicate în cadrul comunicării realizate de un individ, comunicarea nonverbală joacă un rol extrem de important. Limbajul nonverbal poate suplini, spirjini sau contrazice comunicarea verbală, iar mesajul nonverbal se apropie cel mai mult de realitatea emitentului și este cel căruia i se acordă cel mai mare interes de către interlocutor. (ibidem)

Precizari conceptuale

Prin comunicare nonverbală se întelege adesea procesul de comunicare prin transmitere și receptare de mesaje nonverbale. Aceste mesaje pot consta în gesturi, limbaj al corpului sau postură, expresii faciale și contact vizual. De asemenea chiar și vestimentatia, coafura sau chiar distanțele spațiale pot fi considerate mesaje nonverbale. Discursul poate, de asemenea, conține elemente nonverbale precum intensitatea și tonul vocii, pauzele din timpul discursului (ce formează paralimbajul) cât și caracteristici prozodice precum ritmul , intonația sau accentuarea cuvintelor.

Cu toate acestea, o mare parte din comunicarea nonverbală s-a concentrat pe analiza interacțiunilor directe, segmentandu-se în trei direcții principale: condițiile de mediu în care comunicarea se desfasoară, caracteristicile fizice ale comunicatorilor și comportamentul acestora pe parcursul interactiunilor.

Specialiștii acestui domeniu utilizează în genere un sens restrâns al termenului “verbal”, referindu-se actiunile comunicationale ce presupun sau se realizează prin cuvinte, neutilizând sintagma “comunicare verbală” drept sinonim total pentru comunicarea orală.

Astfel sunetele vocale ce nu sunt considerate a fi cuvinte, precum tușitul sau mormăitul sunt incluse în categoria elementelor nonverbale. Limbajul semnelor și scrisul sunt considerate drept forme

de comunicare verbală ce utilizează cuvinte, chiar dacă, asemenea discursului/vorbirii, ambele pot conține elemente paralingvistice.

Comunicarea nonverbală poate avea loc prin intermediul oricarui canal senzorial: vizual, auditiv, olfactiv, tactil sau gustativ.

Pot fi identificate caracteristici ale acestei forme de comunicare, ce o diferențiază de cea verbala.nAstfel, Chelcea, Chelcea si Ivan (2005) consideră că acest tip de comunicare

este omniprezent, însotind în permanentã comunicarea verbalã; poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice; poate conduce atât la întelegerea, cât si la neîntelegerea situatiilor; este filogenetic primordial, în sensul cã în evolutia omului precede limbajul verbal; de asemenea, este ontogenetic primordial, stiut fiind cã încã de la nastere (si chiar înainte de

nastere) „candidatii la umanitate“ transmit semnale nonverbale mamelor; este primordial în interactiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicãm prin diferite

canale nonverbale (gesturi, posturã, pãstrarea distanþei etc.) cine suntem si în ce relatie ne aflãm cu interlocutorii;

poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu, în relaþiile intime);

este, pentru majoritatea adulților, mai de încredere decât comunicarea verbalã.

Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată în termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare.

„Emitãtorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“ are o semnificație care este „codificatã“ (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare și receptorului) de cãtre emitãtor si „decodificatã“ (re-tradusã) de cãtre receptor. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite „canale de comunicare“: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, in comunicarea nonverbalã, unul siacelasi mesaj putand fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale.

Funcțiile comunicarii nonverbale

A analiza funcțiile comunicãrii nonverbale presupune a rãspunde la întrebarea: „De ce apelãm la acest tip de limbaj?“ Altfel spus, trebuie sã identificate care sunt intentiile, motivele si scopurile formei de comunicare.

Paul Ekman (1965) a identificat cinci funcții ale comunicãrii nonverbale:

repetarea-dublarea comunicãrii verbale – spunand„da“dãm din cap de sus în jos substituirea-înlocuirea mesajelor verbale – o fatã ingrijorata neindica faptul cã persoana în cauzã

are dificultati. completarea-colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bunã

decodificare a lor accentuarea/moderarea-punerea în evidentã a mesajelor verbale, amplificarea sau, dimpotrivã,

diminuarea celor spuse: contrazicerea-transmiterea de semnale în opozitie cu mesajele verbale (apud Chelcea, Chelcea,

Ivan, 2005)

Michael Argyle (1975) ia în considerare patru funcții:

exprimarea emoțiilor; transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanțã/supunere, plãcere/neplãcere) prezentarea personalitãții; acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru a atrage (ibidem)

Dacã, în prezentarea funcțiilor comunicãrii nonverbale se utilizează verbe, conform lui DeVito (1983), lucrurile s-ar putea simplifica, considerându-se astfel că, limbajul corpului este utilizat pentru:

a accentua o anumitã parte a mesajului verbal; a întãri tonul general sau atitudinea transmisã prin mesajul verbal; a contrazice în mod deliberat mesajul verbal; a regla transmiterea mesajelor verbale; a repeta mesajele verbale a înlocui unele cuvinte sau mesaje verbale. (ibidem)

În literatura de specialitate, de asemenea, se poate discuta și despre disfuncțiile comunicãrii nonverbale, fiind enumerate disfuncții precum parazitarea mesajului ori întreruperea comunicãrii. Unele gesturi, spre exemplu, pot crește în unele situații redundanța mesajului, de asemenea, interjecțiile putând segmenta mesajul, bruind comunicarea.

Kinezica sau studiul miscărilor corpului

Termenul kinezica, derivat din cuvântul grecesc ce desemneazã miscare, este introdus de antropologul american Ray L. Birdwhistell, care il utilizează cu înțelesul de „studiu al mișcãrilor corpului în relație cu aspectele nonverbale ale comunicãrii interpersonale“ (apud S. Jolly, 2000, 133).Teoria autorului se fondeazã pe ideea potrivit cãreia comunicarea prin mișcãrile corpului este sistemicã și învãtatã social.

Întrucât miscãrile corpului pot fi studiate la diferite niveluri (fiziologic, psihologic, cultural), Ray L. Birdwhistell împarte kinezica în: pre-kinezicã (studiul bazelor fiziologice ale miscãrilor corpului), micro-kinezicã (studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice) și kinezica socialã (studiul constructelor morfologice în relație cu interacțiunile sociale). (ibidem)

Inspirându-se din lingvisticã, autorul a încercat sã identifice cele mai mici unitãti de semnificație ale mișcãrilor corpului, pe care le-a numit „kineme“ (kineme), prin analogie cu fonemele si morfemele, antropologul american ajungând la concluzia cã la om existã 50 pânã la 60 de kineme universale. (Birdwhistell, 1952)

Diferențele culturale în comunicarea nonverbalã ar consta din variația internã a kinemelor si nu din utilizarea unor kineme diferite. Aceasta este învãtatã social, nici un kinem nefunctionand singur.

Ray L. Birdwhistell are, de asemenea, meritul de a fi imaginat un sistem de pictograme cu ajutorul cãruia pot fi descrise mișcãrile corpului. Sistemul de notare a miscãrilor corpului imaginat de autor mai cuprinde:

„marcatori kinezici“ (kinesic markers), care au rolul de a arãta aranjamentul sintactic al kinemelor în vorbire, desemnând pronumele, pluralul, forma verbelor, propozițiile si adverbele;

„stres kinezic“ (kinesic stress), cu Funcția de organizare a diferitelor combinatii lingvistice, fraze „semne de legãturã“ (kinesic junctures), care servesc la conectarea kinemelor separate. (ibidem)

Proxemica sau perceptia si utilizarea spatiului

Mesajele sunt transmise atât atunci când comunicãm, dar și prin modul în care folosim un anumit spatiu.

Oamenii politici care, spre exemplu, țin un discurs apropiați spațial de auditoriu, cu privirea îndreptatã spre cei cãrora li se adreseazã obțin un alt efect decât cei care, sã spunem, se plaseazã la o distantã apreciabilã fatã de ei, mențin privirea în pãmânt si stau cu mâinile la spate sau cu o mânã în buzunar când își rostesc discursul.

Termenul de „proxemicã“ a fost inventat de cãtre Edward T. Hall care l-a utilizat pentru prima datã în studiul cu titlul „Proxemics – The study of man’s spatial relations and boundaries“ (1963).

Pe baza studiului distantelor la animale, Edward T. Hall (1959) face mãsurãtori ale pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distante interumane:

„Distanta intimã“(de pânã la 40–50 cm), în care se poate simti prezenta celuilalt, mirosul,

respiraþia. Este un spatiu de protectie pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii, apropierea interlocutorilor, acceptarea lor în zona distantei intime exprimand o apropiere psihologicã.

„Distanta personalã“ (50–75 cm), în care indivizii îsi pot atinge mâinile, defineste limita contactului fizic cu ceilalþi. La acest nivel nu se poate detecta cãldura, respiratia celuilalt, iar în gene, avem dificultãti în a mentine contactul la nivelul ochilor. Dacã acest spatiu este încãlcat, oamenii se simt inconfortabil, lucru sesizabil prin miscãri excesive la nivelul corpului, reactia fatã de invadarea spatiului personal fiind în funcþie de tipul de relatie pe care o avem cu interlocutorul

„Distanta socialã“ (1,5–3 m) este distanta în care sunt pierdute detaliile privind interlocutorul. Este distanta la care se desfãsoarã cele mai multe dintre interactiunile individuale obisnuite, tranzactiile, afacerile cu caracter formal.

„Distanta publicã“ (3–6 m) este distanta în care individul este protejat, putand deveni defensiv dacã este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului interlocutorului: expresiile fetei, directia privirii, insa suntem îndeajuns de aproape pentru a-i urmãri actiunile.

Autorul (1963) considerã, de asemenea, cã în proxemicã trebuie luate în considerare trei feluri de spatii: fixe, semifixe si dinamice, teritoriul locuit de o comunitate umanã, spre exemplu, fiind considerat un spatiu fix. Cronemica

Cronemica reprezintă în cadrul comunicarii nonverbale, studiul utilizarii timpului. Maniera în care percepem timpul, structura acestuia, iar în plus maniera de a reacționa la timp reprezintă un instrument comunicațional extrem de puternic, pregătind terenul pentru acțiunea comunicării.

Percepțiile timpului includ punctualitatea și dorința de a aștepta, viteza discursului și timpul pe care receptorii sunt dispusi sa il acorde ascultarii.

Durata si frecvența unei acțiuni, cât și tempo-ul și ritmul comunicării, contribuie la interpretarea mesajelor nonverbale. Gudykunst & Ting-Toomey (1988) au identificat două patterne dominante:

Programul de timp monocron-timpul este perceput drept extrem de important, fiind caracterizat printr-o desfășurare liniară, în care accentul se află în utilizarea orarelor și programarilor. Timpul este perceptul drept capabil de a fi controlat sau irosit, accentul fiind pus asupra gestionării corecte a acestuia., paternul monocron fiind de obicei găsit in America de Nord si Europa nordică.

Programul de timp policron-implicarea personală este mai importantă decât orarele sau programările, accentul fiind pus pe relația personală, mai degrabă, decât pe menținerea programului actualizat, patternul fiind întâlnit în America Latină și Orientul mijlociu.

Postura

Postura poate fi utilizată pentru a determina gradul de atenție sau implicare a unui participant, diferența dintre statusurile comunicatorilor și nivelul de apreciere ori atașament pe care o persoană o are față de celalalt comunicator.

Studii, investigând impactul posturii asupra relațiilor interpersonale, sugerează faptul că reflecția posturii interlocutorului conduce la o percepție favorabilă a comunicatorilor și la un discurs pozitiv, inducând un sentiment pozitiv în timpul comunicarii.

Postura este descifrată prin asemenea indicatori precum direcția orientării, înclinarea corpului, deschiderea corporală.

Gesturile

Gesturile reprezintă mișcări corporale cărora li se atașeazăo semnificație. Acestea pot fi articulate cu mâinile, bratele sau corpul, incluzând, de asemenea mișcări ale capului, feței și ochilor, precum clipitul, încuviintatul, pocnitul din degete. Granita dintre limabj si gest, sau mai concret dintren comunicare verbala si nonverbala, poate fi greu de identificat.

În conformitate cu Ottenheimer (2007), psihologi precum Paul Ekman si Wallace Friesen sugerează că gesturile pot fi categorizate în cinci tipuri: embleme, ilustratori, expresii faciale, reglatorii, și adaptative.

Emblemele reprezintă gesturi cu traducere verbală directă, precum salutul de “La revedere” Ilustratorii reprezintă gesturi ce subliniază ceea ce este pronunțat verbal, precum mimarea rotirii

unui volan, atunci când este vorba despre condus. Expresiile faciale reprezintă gesturi ce traduc emoții, precum un zâmbet Reglatorii-gesturi ce controlează interacțiunea Iar adaptatorii-gesturi ce facilitează reducerea tensiunii corporale, gesturi stereotipe realizate în

spații private sau publice, în condiții de concentrare sau tensiune psihicã (de exemplu, pentru femei rãsucirea unei suvite de pãr sau pentru bãrbati miscarea ritmicã a picioarelor în pozitia sezând).

De asemenea, gesturile pot fi clasificate drept independente de limbaj ori dependente de limbaj. Gesturile independente de limbaj, depind de interpretarea culturală acceptată, având traducere directă. Un gest de salut, semnul ce sugerează pace sunt exemple de gesturi independente de limbaj. Gesturile

dependente de limbaj sunt utilizate în paralel cu discursul verbal, această formă de comunicare nonverbală fiind utilizată pentru emfazarea mesajului ce este comunicat. Acestea doresc să furnizeze informație suplimentară unui mesaj verbal, arătând, spre exemplu, în timpul discuției spre un obiect.

Haptica

Reprezintă, în cadrul comunicarii nonverbale, studiul atingerilor. Acestea pot fi definite drept comunicări ce includ strângerile de mână, bătăile amicale pe spate, pupatul (pe obraz, buze, sărutatul mâinii), mângâierile pe umar. Autoatingerile în timpul comunicării pot include, scărpinăturile, mângâierile. Aceste comportamente sunt descrise drept adaptatori, putând trimite mesaje ce relevă intențiile sau sentimentele comunicatorilor. Sensul desprins dintr-o atingere, spre exemplu, este extrem de dependent de contextul situației, relația dintre comunicatori și maniera de atingere.

Oculezica

Studiul privirii în comunicarea nonverbală este denumit oculezică. Contactul vizual poate indica interes, atenție și implicare. Privirea include acțiunile de a privi în timp ce vorbești, în timp ce asculți, cantitatea și frecvența privirilor, dilatația pupilelor și durata privirii.

Paralimbajul

Paralimbajul are la bază studiul indicatorilor nonverbali ai vocii. Variate proprietăți acustice ale discursului precum tonul ori accentul pot oferi indicii nonverbale, paralimbajul putând schimba semnificația cuvintelor.

Lingvistul George Trager a dezvoltat un sistem de clasificare al paralimbajului ce este alcătuit din elementele referențiale, calitățile vocii și vocalizare.

Elementele referentiale au la baza contextul în care emițătorul vorbește. El poate include situația, genul, dispoziția, vocea, vârsta și nivelul cultural al persoanei.

Calitățile vocii sunt volumul, tempoul, ritmul, articularea, rezonanța, nazalitatea și acentul. Acestea dau fiecărei voci un tipar distinct.

Vocalizarea are la bază trei subcategorii: caracterizatori, calificatori si segregat. Caracterizatorii reprezintă emoții exprimate în timpul discursului precum: râsul, plânsul ori căscatul. Calificatorii reprezintă elementele ce dau sens mesajului, ținând de volumul vocii și intonație, în timp ce segregatele anunță vorbitorul că receptorul ascultă, acestea având la bază predominant interjecții.

MODULUL III

VOINȚA ȘI ATENȚIA

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

VOINȚA ( I )

Conţinuturi:

1.1. Modele de abordare și dispute legate de locul voinței în psihologie.

1.2. Nivele de integrare și evoluția formelor de reglaj.

1.3. Geneza voinței.

1.4. Procesualitatea voinței.

• Liberul arbitru

• Decizie și alegere

• Scop și mijloace

• Efort voluntar, influență și libertate.

Obiective:

1. Prezentarea și analiza modelelor de abordare a voinței.

2. Analiza nivelelor de integrare și evoluție a formelor de reglaj.

3. Analiza psihologică a genezei voinței.

4. Analiza procesualității psihologice a actului voluntar.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

1.1 MODELE DE ABORDARE ȘI DISPUTE LEGATE DE LOCUL VOINȚEI ÎN

PSIHOLOGIE..

Voinţa este unul din procesele psihice cele mai controversate. Locul ei în psihologia generală nu a fost încă definitiv stabilit. Astfel, există autori care socotesc că voinţa nu are o identitate de sine suficient de puternică pentru a ocupa un loc distinct în structura psihologiei generale, în timp ce alţii afirma că voinţa posedă o individualitate şi consistenţă specifică, care o delimitează de celelalte procese psihice. Ca orice problemă dificilă şi nerezolvată, ea face posibilă tot felul de interpretari. În continuare vor fi expuse principalele teorii asupra actului voluntar:

Teorii intelectualiste, ilustrate în Grecia Antică, unde raţiunea era considerată principală în actul voluntar, având ca punct central deliberarea. Cu toate că rolul raţionamentului în etapa deliberării este evident, argumentele sunt impregnate şi stări afective, dorinţe, sentimente, care le influentează puternic. Astfel, nu raţionamentul strict logic e cel ce dictează hotărârea.

Teoriile psihofiziologice simplifică mai mult problema. B. Skinner vede actul voluntar ca un reflex condiţionat instrumental. Actul voluntar este un act ideomotor, un act care nu presupune doar imaginarea unor efecte, ci şi eliminarea altor consecinţe, înfrânarea şi oprirea asociaţiilor perturbatoare.

Pentru că majoritatea au căutat explicaţiile proceselor voliţionale în afara lor, în alte fenomene psihice mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă dar care, totuşi, nu au caracter voluntar, s-a ajuns la formularea unor teorii pe care Vigotski le numea teorii eteronome.

Reflexul imediat al unor asemenea idei în psihologie a condus la elaborarea teoriilor afective şi a teoriilor intelectualiste. Aceste teorii, deşi sunt până la un punct corecte, dincolo de care devin limitate. Wundt a fost cel care a fundat voinţa pe afectivitate, considerând procesele afective drept cele care îl angajează plenar pe individ în acţiune. Studiind rolul afectivităţii, psihologii (W. Wundt, F. Rignano) se apropie mai mult de problemele esenţiale ale voinţei. Ei subliniază că actul de voinţă începe cu anumite dorinţe, aspiraţii şi constă în lupta dintre ele. Ei susţin că baza actului voluntar şi a deciziilor o reprezintă sentimentele. Cu toate acestea, vorbim de voinţă atunci când hotărârea se ia pe baza unui sentiment superior. În actul de voinţă putem inhiba anumite dorinţe prezente pentru a realiza altele mai importante. Trebuie avute în vedere şi observaţiile lui W. James. Esenţa propunerii lui James este simplă: emoţiile sunt adesea acompaniate de răspunsuri corporale (puls cresut, umezirea palmelor, încordarea muşchilor etc.), deci că noi putem simţi atât ceea ce se petrece în afara corpului, cât şi ceea ce se petrece înauntru. Emoţiile sunt trăite diferit faţă de alte instanţe psihice deoarece sunt acompaniate de aceste răspunsuri corporale. Emoţiile diferite sunt resimţite diferit deoarece sunt acompaniate de diferite reacţii corporale. Exemplul dat de James este cel al întâlnirii cu un urs: Fugim de urs pentru că ne este frică sau ne este frică pentru că fugim?

Ebbinghaus şi Herbart au fondat voinţa pe procesele intelectuale. Primul reprezentant al asociaţionismului era de părere că asociaţiile reversibile stabilite între stimuli ar explica voinţa. Al doilea gândea că nu asociaţia în sine explică voinţa, ci participarea raţiunii. Fiecare faptă este voluntară, în măsura în care este raţională - lucru care este până la un anumit punct corect, dincolo de care devin limitat. Ceea ce nu a înteles Wundt a fost faptul că voinţa nu emerge întotdeauna din afect, ci îl şi poate reprima. Tocmai deoarece operează în sens contrar afectivităţii, voinţa reprezintă calitativ altceva decât afectivitatea. Voinţa presupune gândirea, judecata, dar ea nu se limiteaza la ele.

Reliefarea aspectului afectiv ca şi a celui imperativ clarifică anumite acte de voinţă. Andrei Cosmovici vorbeşte în cartea sa „Psihologie Generală”, despre modul în care a apărut voinţa. „Voinţa autentică a început să apară atunci când societatea umană a început să se diferenţieze după ocupaţie, profesiune... când

au apărut pături, apoi clase sociale cu interese diferite, ba chiar opuse. În acele timpuri, în afară de normele generale (cele 10 porunci), au apărut obiceiuri, păreri şi norme diferite. Conflictele s-au înmulţit, deliberarea îndelungă şi dificilă a intrat în obişnuinţele oamenilor, se putea vorbi de existenţa unor veritabile acte de voinţa. E vorba deci de o analiză şi apoi o de sinteză: conceperea unui mod de acţiune, a unui alt mod de organizare. Initiaţiva este de fapt un act de imaginaţie, un act creator care nu rămâne însă numai în minte, ci dă naştere la aspiraţii, sentimente dirijând o întreaga activitate. Iniţiative avem şi noi din când în când, în asemenea cazuri, efortul voluntar fiind cu atât mai mare, cu cât acţiunea este mai puţin obişnuită, iese din comun, propune ceva nou, îndrăznet.”

Voinţa nu poate fi identificată cu afectivitatea sau cu inteligenţa, dar nici ruptă de ele. Ea nu se confundă cu tendinţele, chiar superioare, ci le domină în anumite privinţe. Deşi conceperea voinţei ca o sinteză între afectivitate şi raţionalitate reprezintă un pas înainte faţă de viziunile anterioare, nici ea nu este în măsură să soluţioneze controversata problemă a naturii voinţei.

Există şi punctul de vedere spiritualist, susţinut de K.Popper si J. Eccles. Aceştia susţin că voinţa, iniţiativa sunt atributele spiritului ce conduce activitatea creierului. Spiritul este liber, omul având posibilitatea de a lua hotărâri independent de orice condiţionări exterioare. E „teoria liberului arbitru": orice om este liber să acţioneze într-un fel sau altul la o anume situaţie: să o accepte ori să o combată. Ori, cu toate ca că omul este liber faţă de situaţia prezentă, el e determinat de propria structură. Actul de voinţă exprimă întreaga personalitate, deci hotărârile cuiva sunt în funcţie de convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile sale morale, de forţa sa de voinţă. Totul rezultă din predispoziţiile sale ereditare şi din experienţa vieţii sale de familie, relaţiile cu colegii, şefii etc, încât fiecare individ are un profil specific ce permite să prevedem reacţiile sale cel puţin în câteva situaţii. Dacă ar exista liberul arbitru, aşa cum îl descriu spiritualiştii, noi n-am putea prevedea niciodată comportamentul cuiva, iar psihologia practică ar fi aproape inutilă.

Mielu Zlate susţine că odată cu răspândirea voinţei în diverse arii ale cunoaşterii, s-au înmulţit şi controversele din jurul ei. J.M.Charchot şi P.Janet considera voinţa ca un nivel înalt de organizare a vieţii psihice. Fichte definea voinţa ca fiind un „liber arbitru” situat în afara oricarui determinism. Hartman şi Schopenhauer o considerau ca fiind dirijată de un principiu divin, de o activitate universală care acţionează permanent, subordonând toate forţele omului şi orientându-se spre anumite scopuri fără vreo legătură cu raţiunea. La Bergson, voinţa avea un caracter originar, ea fiind independentă.

Un studiu din anul 1982 şi reacţiile la acesta pot ilustra foarte bine concluziile la care a ajuns în prezent ştiinţa, cu privire la voinţă. În acest an, o echipă de cercetare condusă de Benjamin Libet a publicat un raport ce priveşte o serie de experimente ce aveau ca scop investigarea relaţiei dintre activităţile neuronale şi mişcările auto-iniţiate ale mâinii. Echipa susţine că aceste acţiuni spontane sunt precedate de o schimbare caracteristică în creier ce poate fi înregistrată cu ajutorul EEG, aşa numita „readiness potentiala (RP)”, potentialul pre-motor.

Aceasta a fost studiată şi de către alţi cercetători, fiind descrisă ca „o uşoară schimbare negativă de potenţial la nivelul scoarţei cerebrale care apare cu până la o secundă înainte de o acţiune auto-iniţiata. ” Avem astfel de-a face cu un indicator electrofiziologic al activităţii neuronale care poate precede şi iniţia o mişcare voluntară.

Libet şi echipa sa au concluzionat că aceasta „aduce anumite constrângeri asupra potenţialului de iniţiere şi control al actelor voluntare”. Aceasta ar însemna că deşi noi considerăm că am ajuns la o anumită decizie într-un anumit moment, că am fost liberi să luăm această decizie şi că am ales-o dintr-o serie de alte variante, de fapt totul este o iluzie şi c acţiunea a fost anticipată de o serie de evenitemente petrecute în creier cu până la o secundă înaite ca noi să fim conştienţi de luarea deciziei. Astfel s-ar confirma afirmaţia lui Spinoza cum că libertatea nu este decât iluzia ca ne producem propriile acţiuni, deci că oamenii niciodată nu iniţiază în mod real propriile acţiuni.

Conform lui Libet, experienta voinţei îmi spune că deţin controlul propriilor mişcări. Totuşi, dacă zona motorie primară din cortex este stimulată, pot aparea contracţii musculare pe care subiectul afirmă că nu le-a provocat cu bună ştiinţă. Aceasta ar demonstra că subiectul poate spune dacă acţiunile sale sunt voluntare sau nu. Pentru a susţine aceasta, se aduce explicaţia că subiectul poate da motivul pentru care a făcut ceva în cazul acţiunilor voluntare. Astfel, dacă simt că vreau să fac ceva, am control asupra acţiunilor mele. Există totuşi o diferenţiere, şi anume că deşi pot avea senzaţia că deţin controlul asupra anumitor lucruri, în realitate să fie doar o iluzie. Exemplul oferit se referă la anumite stări mentale sau la consumul de alcool sau droguri, moment în care eu aş putea să am senzaţia că pot controla luminile semaforului...

Se presupune de asemenea că dacă se investighează rolul liberului arbitru, ceea ce urmărim este mecanismul prin care se produce comportamentul voluntar. Dat fiind că pentru Libet şi colaboratori, spontaneitatea este reprezentată de absenţa unor factori constrângatori, vor fi excluse constrângerile fizice sau psihologice. Aceasta duce la concluzia că dacă am un motiv de a face ceva (să-mi mişc degetele când simt imboldul), dar motivul pentru a declanşa o anumită acţiune este legat de o întâplare din acest moment la care răspund (şi nu la imboldul meu, ci ca reacţie la o situaţie externă), acţiunea mea nu este una libera. „Unei reacţii rapide la un stimul nedorit îi lipseşte potenţialul pre-motor şi nu este un act voluntar liber” Astfel, Libet nu consideră acţiuni voluntare nici întinderea mâinii pentru a prinde o cameră de filmat care cade, nici scăparea camerei de filmat ca reacţie la o explozie puternică.

Aceste afirmaţii au aspecte comune cu abordarea lui William James asupra liberului arbitru. El dă ca exemplu situaţia trezirii într-o dimineaţă friguroasă, într-o cameră în care nu există surse de încalzire. Există multe persoane cărora le este greu să se ridice din pat dimineata devreme, cu toate că se gândesc la cât de mult vor întarzia, la ceea ce au de facut în acea zi etc. Gândindu-se la cât de bine se simt stând în pat, la căldură, precum şi la frigul de afară, cei mai mulţi amână iar şi iar momentul, chiar şi atunci când pare că vor acţiona în sfârşit. Întrebarea pe care James şi-o pune este cum se va ridica această persoană din pat până la urmă în asemenea condiţii.

În acest caz, rolul voinţei este de lansare într-o activitate dintr-o stare de pasivitate. Astfel, spre deosebire de cazul în care acţionez imediat, aici singurul determinant al acţiunii este voinţa. Aspectul comun între cele două situaţii este absenta unei forţe motivatoare care să-l determine pe individ să facă un anumit lucru. Voinţa apare astfel ca o forţă în sine, pe langă motivele noastre, care apare atunci când diferiţii factori motivatori sunt pasivi.

Aceste idei se bazează însă pe o interpretare greşită a acţionării pe baza unui motiv. Autorii par să creadă că a avea motive de a face o anumită acţiune constrânge libertatea de acţiune a unui individ (nu mai consideră liber arbitru cazul în care acţiunile sunt declanşate de un factor extern). Aceşti autori consideră că în studiul comportamentului voluntar trebuie eliminată posibilitatea ca mişcarea să fie efectuată ca reactie la un stimul care scapă controlului. De exemplu, experimentul ar fi eşuat dacă s-ar fi dovedit că mişcarea subiectului era un spasm.

De fapt, contrar cu presupunerea autorilor, ideea unui comportament care sa nu fie relevant pentru testare nu este susţinută în contextul în care nu exista vreo diferenţă între ce fac şi când fac. Astfel, singurul astfel de comportament ar fi putut fi refuzul de a respecta instrucţiunile (nemişcarea mâninii pe toată durata experimentului, deciderea în avans asupra momentului în care va mişca mâna s.a.).

Hertzberg are o serie de observaţii privind studiile lui Libet. Acesta din urmă afirma într-un paragraf al articolului „Time of Conscious Intention to Act in Relation to Oneset of Cerebral Activity (Readiness-Potential)”: „Evident, creierul „decide” să iniţieze sau, cel putin, se pregateste să iniţieze un act într-un anumit moment, înainte ca subiectul să fie conştient că această decizie a avut loc. Se concluzionează că iniţierea cerebrală chiar şi a acţiunilor voluntare spontane...poate şi de obicei începe inconştient”

Hertzberg consideră această afirmaţie neclară. Oamenii iau decizii, iar afirmaţia conform căreia creierul este cel responsabil de decizii este dificil de înteles. După spusele acestuia, am putea invoca

imaginea unui mic omuleţ care stă în craniu, înregistrează impulsurile şi ia hotărârile. Desigur că aceasta este o ironie, însa ceea ce Hertzberg vrea să sublinieze, este ca în absenţa acestui omuleţ din craniu, întregul proiect al lui Libet se prăbuşeşte.

Procesul este desigur foarte complicat, există într-adevar lucruri pe care o persoana le ştie, lucruri pe care creierul le ţine doar pentru el (de exemplu percepţia spaţială a propriului corp), lucruri pe care creierul, îndată ce la află, le comunică persoanei etc. Creierul poate realiza singur anumite lucruri, dar este întotdeauna supus dorinţelor persoanei, comportându-se ca un „sclav foarte eficient”.

De ce s-a subliniat exact acest potential pre-motor? Creierul are permanent nenumarate procese înregistrabile cu ajutorul EEG. În cazul în care aceste procese nu ar fi înregistrate, singura concluzie ar fi că persoana este moartă. Astfel, este greu de înţeles de ce tocmai acest potenţial pre-motor este considerat iniţiatorul unei decizii. Singurul motiv este că potenţialul pre motor precede decizia”subiectului?

De altfel, cum putem demonstra că acest eveniment nu s-a petrecut de exemplu cu 30 de minute înainte?

Această interpretare a variaţiei apărute le EEG ţine de felul în care fiecare interpretează rolul creierului şi este subiectivă.

Aceasta este chiar afirmată de Libet: „procesul de iniţiere din creier probabil începe înainte de potenţialul pre-motor înregistrat, într-o zonă necunoscută care activează zona motorie suplimentară [care este considerată a fi sursa potentialului pre-motor inregistrat] din cortexul cerebral”

Speculaţile asupra proceselor neobservabile ce au loc în zone necunoscute ale creierului nu fac decât să ne îndepărteze de o observare obiectivă a activităţtii creierului.

De cele mai multe ori, este greu de stabilit cauza exactă a unui anumit eveniment. Dacă am lua exemplul lui Hertzberg, cine poartă cu adevărat vina pentru o ceartă între soţi? Trebuie ţinut cont de istoria comună a celor doi, de ceea ce discutaseră cu câteva momente înainte, de tipul de conversaţii pe care le au de obicei, de felul lor de a raspunde în mod normal, de felul de viaţă pe care o duc, de felul de relaţie pe care o au unul cu altul etc. Facând o analogie, se poate acum înţelege mai clar cât de vagă este concluzia la care a ajuns Libet.

Studiile acestuia se bazează pe trei asumpţii îndoielnice. Nu există vreo experienţă specifică din care să putem deduce şi pe baza căreia să putem afirma că mişcările noastre sunt sub control sau nu. Nu există vreo baza pentru afirmaţia că un impuls întâmplator reprezintă de fapt iniţierea acţiunilor noastre voluntare.

Concluzia lui Hertzberg este ca Libet nu a reuşit să demonstreze ceea ce susţine. Ideea că responsabilitatea poate fi alocata altcuiva este gresita, intrucat responsabilitatea este legata de notiunea de iniţiativă.

Pe lângă această perspectivă istorică, controversele cu privire la voinţă pot fi ilustrate şi prin câteva alte abordări:

Voinţa şi legile fizicii este prima perspectivă propusă. Aşa cum am văzut, voinţa poate fi concepută ca un eveniment spiritual care ar putea avea consecinţe fizice în condiţii specifice. Dintr-un punct de vedere pur şi simplu formal, afirmaţia ca un eveniment spiritual ar fi cauza unui eveniment fizic este imposibilă, ar trebui să fie justificată în mod specific, ca o excepţie specială.

Justificarea este uşor de prezentat de către materialiştii exclusivi: o astfel de intervenţie în procesele fizice a unei cauze non-fizice ar contraveni legii de bază a fizicii, şi anume legea de conservare a energiei. Pentru aceasta se susţine că fiecare schimbare fizică (mişcare, schimbare chimică, indiferent) necesită energie, şi o astfel de energie nu poate veni din afara unui sistem închis constituit din materie.

Înainte de dezbaterea acestei obiecţii, să luăm în considerare cum voinţa ar putea interveni, din punct de vedere fizic. Să ne imaginăm că, pur şi simplu, actul de voinţă cauzează o lansare de energie fizică imediată într-o direcţie oarecare, să presupunem în creier. Noi nu spunem că energia a fost creată din nimic

de către suflet, sau că a apărut de la o metamorfoză a spiritului în materie, pentru că asta ar ridica dificultăţi cu privire la legea de conservare a energiei. Noi presupunem, în schimb, că energia a fost stocată în creier într-o formă, şi, pur şi simplu, eliberată de voinţă. Voinţa doar a declanşat mecanismul care să permită energiei să fie transferată, generând anumite procese fizice.

Atunci, teza noastră este mai puţin radicalţ faţă de cum părea prima. Ea nu asaltează frontal legea în măsura în care se pretinde că energia vine de la voinţă sau de agentul sau. Ea susţine, mai modest, că declanşarea eliberării de energie în sine nu necesită o intrare de energie pentru a o produce. Toată energia implicată este deja prezentă şi va fi pur şi simplu îndrumată într-o anumita direc-ie. Deoarece o astfel de cauzalitate nu înseamnă transferuri de energie, este de conceput că, în conformitate cu termenii şi condiţiile foarte specifice, declanşarea ar fi implicat costuri de energie.

La fel cum fizica a venit să admită posibilitatea spontaneităţii naturale în domeniul de mecanică cuantică şi cu referire la Big Bang, tot aşa se poate ca în anumite sisteme biologice-neurologice foarte complexe, anumite legi să îşi găsească excepţia. În sisteme simple, materia urmează legi fizice stabilite. Atunci când se adună în anumite sisteme deosebit de complexe, este posibil să nu le poată urma. Deoarece aceste legi nu au fost testate în aceste sisteme complexe, am putea lua în considerare o astfel de posibilitate.

În al doilea rând, cunoştinţele nu sunt construite de o aderare rigida la anumite principii predestinate ilogice. Acestea se adapteaza creativ la informaţiile şi problemele ce sunt la îndemană. Noi trebuie să ţinem seama de voinţă în perspectiva asupra lumii. Astfel, în timp ce o anumită propunere despre cum ar putea funcţiona voinţa este mereu deschisă la o eventuală critică, faptul că o anumită propunere este necesară, este evident.

Legile fizice în cauză sunt ipoteze. Deşi, în mod evident credibile, acestea au fost testate numai în domeniul materiei anorganice. Extrapolarea lor în domeniul materiei vii şi, în special, animalelor şi vieţii umane, este un simplu act de credinţă din partea materialiştilor. Atâta timp cât ei nu au venit mai departe cu experimente precise şi formule matematice care anticipa în mod specific şi explica fenomenele pe care noi le numim viaţă, cunoaştere şi voinţă, aceste teorii nu pot pretinde un statut "ştiintific" superior. Aici vom susţine excepţia de la anumite legi fizice, în regiunile unde domeniile spiritual, mental şi material se intersectează. Domeniul voinţa nu este material (şi, astfel, sub rezerva legilor fizice), ci mental (de exemplu în ansamblul de memorii şi imaginaţie mentale, cel puţin cu privire la realizările proiectate) şi spiritual (adică în sufletul agentului). La un nivel fizic, evenimentele fizice cauzate de voinţa apar ca şi spontane, deoarece cauza lor se găseşte într-un domeniu non-fizic. Este de imaginat ca detectarea experimentală a unor astfel de evenimente ar putea fi conceputa într-o zi.

Este important, în acest scop, să se facă distincţia între prima mişcare fizică cauzată de dorinţa spirituală şi toate evenimentele fizice ulterioare. Prima mişcare are loc undeva în sistemul nervos (în creier, şi poate în coloana vertebrala sau nervi). Acest lucru poate începe un lanţ de evenimente, se încheie cu un eveniment fizic (de exemplu, mişcarea mâinii sau aruncarea unei pietre) vizibil (sau experimentat altfel). Reacţia în lanţ nu este neapărat inevitabilă, având în vedere voinţa iniţială. Aceasta depinde de factorii psihologici şi de mediu (de exemplu, sănătatea propriului corp, disponibilitatea de a arunca o piatră). Acestea din urmă sunt domenii în care legile fizicii şi biologiei operează în mod normal. Numai mişcarea fizică iniţială cauzată dorinţa este excepţională.

O a doua perspectivă este cea a voinţei în biologie. Este interesant de observat, pentru început, ca manualele de biologie se pot referi la procesele voluntare şi involuntare fără a admite vreodată voinţa sau întrebările despre aceasta.

Conştiinţa este desigur cea mai importantă, şi poate fi de conceput fără voinţă (din moment ce noi suntem, uneori, conştienţi de lucruri fără să reacţionăm la ele). Dar întreaga voinţă necesită conştiinţa, şi nu poate apărea fără ea. Voinţa înseamnă dorinţa liberă. Puterea dorinţei este proporţională cu puterea conştiinţei.

Totuşi, conştiinţa ar fi fără utilitate practică pentru un organism, dacă nu este completată de voinţă. Conştiinţa şi voinţa se găsesc oriunde există sisteme nervoase. La om şi animale mai mari, acesta din urmă include un sistem nervos central (creier şi măduva spinării), şi unul periferic cu capacitate senzorială şi motorie. La animalele mai mici, cum ar fi viermii sau insectele, aparatul fiziologic pentru conştiinţa şi voinţa este mult mai puţin elaborat, dar, totuşi, identificabil. În viaţa plantelor, şi (banuiesc) în viaţa unei celule animale singure, nu a fost identificat niciun organ de conştiinţă.

Mişcarea ce urmează senzaţia nu indică neaparat reacţia voliţională; răspunsul la stimuli poate fi un reflex. Tot la fel, cel puţin pentru formele superioare de viaţă a animalelor, voinţa, într-o anumită măsură comparabilă cu a noastră, poate fi asumată, având în vedere comportamentul lor observabil. O astfel de ipoteză pare în continuare justificată de asemănări majore morfologice şi genetice între ei şi noi, sugerând evolutia noastră din forme de viaţă comune. Este adevărat că, capacităţile cognitive şi voliţionale ale omului, inclusiv de vorbire şi de raţionament, sunt semnificativ superioare, sugerând un salt total în evoluţie. Dar putem indica diferenţele notabile din structura şi mărimea creierului a explica acest lucru; nu ignora sau contrazice nici o lege a biologiei.

De asemenea, sunt de remarcat realitatea observabilă a interacţiunii sociale între animale şi / sau om, şi, în special, apariţia culturii în grupurile de oameni. Acestea sunt indicatori de conştiinţă şi de voinţă. Ele fac posibilă transmiterea, între contemporani şi din generaţie în generaţie, a abilităţilor de a trăi (de exemplu, tehnici de vânătoare), şi, în cazul culturii umane, a cunoştinţelor abstracte şi de istorie, precum şi a averilor si tehnologiilor.

În esenţă, diferenţa între animalele "mai mici" şi "mai mari" ar putea fi făcută prin a spune că primele sunt mai senzoriale şi reflexive, răspunzând imediat la stimuli prezenti în moduri standardizate, în timp ce acestea din urmă funcţionează din ce în ce mai mult prin intermediul minţii de exemplu, referitor la memorie (păstrând şi reamintind senzaţii trecute), imaginaţie (regruparea amintirilor, visare) şi la anticipare (luând în considerare alternativele, alegerea), care fac posibile capacităţile lor de percepţie, voinţă şi evaluare în timp. Printre acestea din urmă, omul, aparent excelează, probabil, în principal, datorită dezvoltării limbajului, gândirii şi a exprimării (probabil concomitent).

Teoria evoluţiei şi voinţa: Ne putem imagina că, atunci când materia anorganica (praful de stele în sine, rezultatul final al unei lungi istorii a evenimentelor astronomice), a fuzionat cu anumite structuri suficient de complexe, aceasta a devenit materie vie (celule unice). Aceste structuri au evoluat în structuri mult mai complexe, şi anume plante şi animale mici; apoi acestea din urma au evoluat până la stadiul de animale mari, inclusiv om. În acest stadiu ultim, cel puţin, natura a făcut posibilă apariţia organismelor vii cu suflet, având puteri speciale considerabile ale cogniţiei, voinţei şi selecţiei.

Aceste caracteristici speciale au apărut în natură, şi până în prezent, au fost mai mult sau mai puţin compatibile cu mediul înconjurător. Ei au părut, la început, ca adaptări deosebit de bune. Cu toate acestea, ele s-ar putea dovedi pot incompatibile pe termen lung. Într-adevar, este din ce în ce mai evident, având în vedere tendinţele actuale ale omenirii spre a distruge alte specii şi biosfera în sine. Propriul nostru sfârşit, din câte se ştie, este acum deja inevitabil în urmatoarele câteva decenii. Deci, numai pe planeta Pamant, aceste caracteristici speciale, în gradul găsit la specia umană s-ar putea foarte bine dovedi a fi auto-distructive.

Psihologia şi voinţa: Ştiintele speciale care au ca scop studiul comportamentului omului (în sens mai larg şi al animalelor), în special psihologia şi sociologia, sunt strâns legate de conceptul de voinţă.

Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. De aceea, mulţi psihologi o consideră mai degrabă o caracteristică sau o capacitate a personalităţii în acţiune, decât o facultate de sine stătătoare. Alţi autori o văd ca pe o simplă componentă a personalităţii, amalgamată cu altele. Efectul este acelaşi: estomparea diferenţelor dintre ea şi alte capacităţi psihice. Voinţa nu trebuie, aşa cum citeaza Mielu Zlate după B. Zorgo, să fie interpretată „ca o instanţă independentă care se integrează în mozaicul

personalităţii”, ci ca o „funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice... şi dobândind, prin aceasta, o funcţionalitate specifică de autoreglare şi de autodeterminare deosebit de importanţă în autorealizarea personalităţii”.

Punctul de vedere psihologic a fost lăsat la urmă tocmai deoarece el va fi exploatat din toate perspectivele de-a lungul acestui capitol.

1.2. NIVELE DE INTEGRARE ȘI EVOLUȚIA FORMELOR DE REGLAJ.

Voinţa este mereu determinată de anumiţi termeni şi condiţii. Puterea voinţei nu înseamnă o voinţă omnipotentă, deoarece fiecare are propriile limite, există o limitare de două sau mai multe efecte posibile. Voinţa pare aliata cu conştiinţa. Limitele puterii vointei unui organism depind aparent de limitele cunoaşterii acestui organism. Pentru fiecare ”entitate”, anumite lucruri sunt dezirabile, în timp ce altele, nu. Unele lucruri sunt dorite cu uşurinţa la un anumit moment, în timp ce altele doar cu mare dificultate. Cu toate că probabil există mulţi oameni cu abilităţi în comun, unii pot face lucruri pe care alţii nu le pot face.

Cauzalitatea reprezintă relaţia dintre o cauză şi un efect. Cauzalitatea izvorăşte din cele trei legi ale gândirii, de tipul „dacp-atunci”: daca X, atunci X(identitate), dacă X, atunci nu non X(non-contradicţie) şi dacă non X, atunci non X(excludere). Din această perspectivă, voinţa poate fi privită ca o cauzaitate interdeterministică, adică relaţia cauzală între un agent şi orice acţiune a acestuia (persoana şi dorinţa acesteia).

Între cauzalitate şi voinţă există o legătură puternică. În general, încercîrile de a identifica şi defini voinţa au condus la nenumărate controverse, întrucât întotdeauna au fost aduse variate critici. Asta nu înseamnă însă că voinţa nu există.

Vom începe însă cu discuţia rolului necesităţii şi al inerţiei în cauzalitate. Trebuie să facem în primul rând o diferenţă între acestea din urmă. Majoritatea fenomenelor care au loc în lume au la baza şi urmează inevitabil şi invariabil un anumit curs, care nu poate fi deviat de nici un alt fenomen sau după voinţa vreunei fiinţe (de exemplu traiectoria soarelui pe cer). Pe de altă parte, există secvenţe cauzative pe care subiectul le poate influenta şi modifica după voinţa sa, şi care se pot caracteriza ca inerţiale. În timp ce conceptul de necesitate are legatură doar cu cauzalitatea, cel de inerţie se referă şi la o interfaţă între cauzalitate şi voinţă. Atunci când voinţa intervine în cursul naturii, spunem că un eveniment artificial a luat locul celui inertial, eveniment care are un potential natural, dar care nu se va putea actualiza decât cu o intervenţie voliţională.

Odata ce un eveniment este dorit, el va îincepe să apară ca o cauzalitate completă sau parţială, necesară sau contingentă, în legătură cu complexul cauzativ vizat.

O altă discuţie se leagă de bariera vagă între necesitate şi inerţie. Unele aspecte nu ne stau în puteri într-un anumit moment, ca mai apoi să reuşim să le atingem. Se poate întâmpla şi situaţia opusă, lucruri la început posibile, au devenit imposibile mai târziu. Avem astfel de-a face cu trei tipuri de formulări: „încă imposibil”-ceea ce nu înseamnă că nu va fi posibil pe viitor, „în principiu posibil”-este posibil, chiar daca nu imediat, şi „nu mai este posibil”-a fost posibil dar ceva a intervenit şi acum nu se mai poate din diverse motive. Deci observăm cum necesitatea cauzală poate deveni inerţie în anumite situaţii, şi viceversa.

Pentru a rezuma explicaţia cauzalităţii, Avi Sion s-a folosit de secvente logice în felul următor. A presupus că există o anumită secvenţă X, precum şi o anumită secvenţă Y. În momentul în care se observă că după secvenţa X, imediat sau la o anumită perioadă de timp, apare întotdeauna secventa Y, se poate încerca o generalizare. Astfel, se ajunge la „X este urmat de Y”, ceea ce înseamnă ca X îl cauzează pe Y. Lucrurile, bineînţeles, se schimbă dacă există chiar şi un singur caz în care secvenţa X nu conduce la Y. Aici putem să căutăm alte cauze mai profunde, mai complexe, care probabil nu au fost observate datorită

impresiei creeate de apariţia lui X. Cauzalitatea implică necesitatea. Aceasta înseamnă că dacă întâlmin o relaţie cauzală care pare

nenecesară, acest lucru se întâmplă doar datorită eşecului nostru de a descoperi cauzele parţiale care compun cauza completă. În acest context, totul pare predictibil. Aceasta este o contingenţă relativă.

Pe de altă parte, voinţa sau cauzalitatea personală/nedeterministică implică şi ea contingenţa, care are aici formă absolută. Relaţiile cauzale din acest caz sunt punctuale, iar voinţa are limite.

Voinţa operează într-un context informal, care poate fi modificat prin mijloace naturale sau voliţionale. Deşi acest context nu determină alegerile unei persoane, joacă totuşi un rol în geneza opţiunilor.

Prin modalitate înţelegem atributele relaţiilor, cum ar fi necesitate, posibilitate, actualitate imposibilitate etc., care descriu grade diferite de a fi sau a cunoaşte, toate interrelaţionate.

Cauzalitatea este strâns legată de modalitate. Fiecărui tip de modalitate îi corespunde unul de cauzalitate, putând astfel să desprindem trei modalităţi majore: Logica, extensională şi naturală, sub care putem include şi două cazuri speciale, spaţială şi temporală.

Cea logică este legată de motive şi explicarea acestora, sau argumente inductive şi deductive. Cea extensională presupune legătura dintre datele experimentale şi conceptele sau dintre diferitele concepte sau relaţiile dintre acestea. Cea naturală are legătură cu cauze abstracte sau fenomenale sau efectele evenimentelor fizice sau mentale, sau tipurilor de evenimente.

Aici trebuie de asemenea făcută o delimitare conceptuală: în modalitatea naturală, posibilitatea apare sub forma potenţialităţii, în timp ce în modalitatea personală a fiecăruia, sub cea a abilităţii. Diferenţa între potenţialitate şi abilitate cuprinde diferenţa dintre cauzalitate şi voinţă, potentialitatea este actualizată de cauzalitate şi abilitatea de voinţă. Abilitatea este un termen vag, însemnând că există o cale pentru ca voinţa să ajungă la rezultatul urmărit, fără a specifica însă calea. Abilitatea, în schimb, poate însemna că ne-am apropiat de răspuns considerabil, într-atât incât putem sa-l atingem oricând ne dorim.

Spontaneitatea înseamnă la o primă privire o lipsă de legătură între două lucruri, fără a exclude că aceste lucruri nu pot fi legate cu altele. Spontaneitatea ar trebui privită ca opusul cauzalităţii naturale. Unii oameni neagp existenţa spontaneităţii, declarând toate lucrurile interconectate, în timp ce alţii suştin exact contrariul. Spontaneitatea nu trebuie înţeleasă ca negândită, ci ca referindu-se la o negare generală a relaţiilor cauzale. Nu trebuie abordată o viziune unilaterală, atât spontaneitatea, cât şi cauzalitatea existând şi fiind interconectate. Unele lucruri există şi sunt conectate cu altele, unele lucruri nu sunt conectate, deci nu trebuie să admitem spontaneitatea pentru toate lucrurile, ci numai pentru unele. Totuşi, spontaneitatea este limitată, existând doar o marjă de lucruri spontane posibile. Trebuie să admitem că nu toate forţele naturii sunt cauzate de ceva, unele sunt guvernate de anumite legi foarte probabilistice. Dar totuşi, doar pentru că ne imaginăm că lucrurile apar în existenţa noastră fără motiv, nu înseamnă neaparat că acestea sunt posibile. Astfel, se afirmă ca haosul este de fapt limita la infinit a complexitatii legii.

Întorcându-ne la voinţă, aceasta este într-o anumită măsură liberă şi imprevizibilă, poate fi uneori un răspuns la cauzalitate, alteori la spontaneitate. Totuşi, la un nivel mai adânc, este greu să căutăm un infinit de straturi ale cauzalităţii. Putem doar specula care este evenimentul principal care a cauzat ceva, întruc ât în substrat se va ajunge la un moment dat tot la spontaneitate. Astfel, acest eveniment primcipal poate fi o Lege naturala, Voinţa lui Dumnezeu sau Şansa.

Între voinţa directă şi vointa indirectă trebuie să se facă o dictincţie. Voinţa directă, imediată sau pe termen mai lung, are efect inevitabil, ceea ce este dorit se va întâmpla indiferent de imprejurări. Ceva de dorit direct poate fi atribuit exclusiv agentului deoarece nu intervine nicio cauzalitate. Efectul voinţei indirecte este un produs întârziat al voinţei directe, dependent de circumstanţele în care a apărut. Deşi mişcarea într-o anumită direcţie este iniţiată de agent, cursul ulterior poate varia în funcţie condiţiile întâlnite, aici apărând cauzalitatea parţială sau contingenţa. Voinţa indirectă este de fapt o secvenţă formată din două evenimente cauzale: voinţa directă, urmată de cauzalitatea condiţională. În acest caz, ceea ce s-a

dorit nu este întotdeauna şi ce se obţine. Mai explicit, voinţa directă poate fi pusă sub forma: „Daca A doreste B, B se întâmplă”, în timp ce

voinţa indirectă, sub forma:”Daca A doreste B, si conditiile X, Y, Z... sunt indeplinite, atunci B se întâmplă; dar dacă nu sunt îndeplinite, B nu se întamplă”.

În strânsă legătură cu acestea, Mihai Golu a situat voinţa în sistemul formelor şi mecanismelor de reglare/autoreglare, cu rol în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. Acestea se structurează şi integrează la doua niveluri functionale calitativ diferite: involuntar şi voluntar.

Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării-alegerii şi a deliberării. Acest nivel asigură declanşarea automată a acţiunii de răspuns şi centrarea ei directa pe obiectiv. Un exemplu ar fi actele reflexe, de acest nivel apropiindu-se actele comportamentale puternic automatizate (deprinderi şi obişnuinţe). În procesualitatea psihică există forme, verigi sau momente de natură involuntară (de exemplu formarea imaginii stimulului independent de voinţa nostră în cadrul percepţiei).

Nivelul voluntar se subordonează structural funcţiei reglatoare a conştiinţei şi instrumental subsistemului motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. Acest nivel are ca elemente definitorii intenţionalitatea, analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc, deliberarea şi decizia şi efortul. Voinţa se manifestă nu numai prin pregătirea, declanşarea şi coordonarea acţiunilor, dar şi prin amânarea sau blocarea acestora. Pe măsura constituirii sale, voinţa se impune ca modalitate principala de organizare şi reglare a desfăşurării celorlalte procese şi stări psihice. Astfel, omul ajunge, după integrarea dimensiunii voliţionale, să dobândeasca atributul Eului.

Deşi reglarea voluntară este dominantă în structura şi dinamica activităţii psihice a omului, ea nu elimina definitiv reglarea involuntară, în sensul ca în orice act sau proces psihic voluntar vor aparea şi momente sau secvenţe involuntare. La fel, orice act involuntar declanşat, poate intra în sfera de influenţă a mecanismelor voluntare.

Trebuie să facem distincţie între acte intenţionale şi acte cu anumite consecinţe întâmplătoare. În ambele cazuri există voinţă, dar în primul caz se tinde conştient spre rezultat, în timp ce în al doilea, există doar o anumită direcţie catre acest rezultat. Intenţia actelor instinctive este obscura, vagă şi internă. Actul instinctiv răspunde unei pulsiuni interioare într-un fel care să calmeze sau să liniştească acea pulsiune, voinţa trebuind să găsească răspunsul pentru aceasta în ce fel poate. Nu se spune de ce trebuie făcut ceva, ci pulsiunea îndeamnă subiectul să acţioneze în respectivul fel. Se afirmă chiar că această pulsiune este de fapt un fel de „programare făcută de natură”. Evenimentul invocat este echivalent cu modelul încercare-eroare, cu singura menţiune că prima variantă este considerată întotdeauna corectă, şi, prin urmare, nu aparea eroarea care să ducă la încercarea unei alte căi. Totuşi, nu trebuie înţeles că actele instinctive sunt lipsite de responsabilitate şi liber arbitru. Influenţa funcţiilor instinctive rămâne..o influenţă. Aceasta poate modifica în diferite grade cursul unei acţiuni, sau nu. Aceaste porniri pot fi controlate cu atât mai bine, cu cât avem de-a face cu un intelect mai dezvoltat.

Voinţa poate influenţa dar de asemenea se poate elibera de influenţe şi le poate diminua impactul. Acest lucru este posibil prin lucrul cu sine al fiecăruia.

1.3. - GENEZA VOINȚEI.

În continuare va fi propusa o teorie a voinţei, a locaţiei acesteia şi a operaţiilor sale. Problema voinţei este una foarte veche. Filozofii au înţeles nevoia de a reconcilia siguranţa interioară pe care majoritatea oamenilor o au cum ca au puterea de decizie şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni, cu dificultatea de a pune conceptul de voinţă în cuvinte şi de a-l justifica. Această problemă are consecinţe practice enorme

pentru oameni, mai ales în domenii cum ar fi psihologia, moralitatea, spiritualitatea, viaţa socială, legile şi politica. De-a lungul timpului au fost propuse nenumărate soluţii. Pornind de la negarea voinţei (mecanicism, behaviorism), trecând prin abordari foarte optimiste sau pesimiste ale potentialului uman, şi ajungând la metafizica şi credinţa mistică.

Cu privire la această problemă, întâi trebuie încercată formularea unei teze minimaliste cât mai apropiate de credinţele oamenilor de rând şi de ştiinţă materialistă din prezent, înainte de a ne lansa în constructe teoretice îndepărtate. Trebuie în primul rând concepută o teorie coerentă şi plauzibilă. Ceea ce oferă un statut ştiinţific unei teorii este aderenta acesteia la toate regulile logicii inductive şi deductive, trebuind să fie consistentă şi să i se poată confirma ipotezele.

În al doilea rând, trebuie constientizat că orice teorie, chiar confirmată prin experienţe, este într-o mpsurp variabila speculativă.

Pentru a face nişte clarificări conceptuale legate de limbajul folosit în continuare, trebuie făcute următoarele precizări: s-au delimitat trei domenii ale existenţei, numite fizic (material), mental (imaginar) şi spiritual (sfera sufletului). Aceste domenii corespund celor trei categorii de experienţe, percepţii senzoriale (cu ajutorul corpului, incluzând şi cele viscerale), proiecţii mentale (imagini şi sunete percepute „în mintea cuiva”, inclusiv amintiri, vise, reverii şi vise de perspectivă) şi intuiţii ale sinelui (cunoaşterea internă a evenimentelor fără atribute fenomenale, cum ar fi cunoştinţele cuiva, valorizările, dorinţele). Termenul minte corespunde sufletului individual şi conţinuturilor mentale. Sufletul corespunde sinelui, entităţii care se situează aparent în centrul tuturor cogniţiilor, dorinţelor şi valorizarilor unei persoane.

Scopul principal este de a localiza actul voinţei în interiorul sufletului în care se desfăşoara. Este important, în acest scop, să se facă distincţia între prima mişcare fizică cauzată de dorinţa spirituală şi toate evenimentele fizice ulterioare. Prima mişcare are loc undeva în sistemul nervos (în creier, şi poate în coloana vertebrala sau nervi). Acest lucru poate începe un lanţ de evenimente, se încheie cu un eveniment fizic (de exemplu, mişcarea mâinii sau aruncarea unei pietre) vizibil (sau experimentat altfel). Reacţia în lant nu este neapărat inevitabilă, având în vedere voinţa iniţială. Aceasta depinde de factorii psihologici şi de mediu (de exemplu, sănătatea propriului corp, disponibilitatea de a arunca o piatră). Acestea din urmă sunt domenii în care legile fizicii şi biologiei operează în mod normal. Numai mişcarea fizică iniţială cauzată dorinţa este excepţională. Astfel, vom identifica următoarea procesualitate:

A. S-a propus că sufletul generează spontan în interiorul său o modificare numită “W”. Acest eveniment W este produsul şi responsabilitatea sufletului, a subiectului. După apariţie, W se transformă într-un act de voinţă care cauzează primul eveniment fizic, E1, care la rândul său poate da naştere altor evenimente corporale sau mentale, E2, E3, E4 etc.

În această teorie, primul eveniment fizic nu este produsul voinţei ci al cauzalităţii. Este o tranzacţie cauzativă excepţională în sensul că are drept cauză un eveniment spiritual şi ca efect, unul fizic. La fel de bine am putea considera că primul act de voinţă are ca rezultat direct primul eveniment fizic, E1.

Primul eveniment fizic, indiferent dacă reiese din voinţă direct sau indirect, va aparea unui observator ca unul fără cauză -adica natural spontan- din moment ce acesta nu ar putea să discearnă vreo cauză fizică pentru eveniment. Teoria este că aceste evenimente fizice primare nu sunt totalmente fără cauză, ci produse direct sau indirect de către voinţă. Cu privire la localizarea acestui prim eveniment, se poate prezice că are loc în celule neuronale specializatea sau în combinaţii de celule din creier. Se pare că voinţa nu poate acţiona asupra lumii după graniţele propriului corp, excepţie făcând cazul în care propriul corp produce modificări lumii din jur. Chiar în interiorul propriului corp, voinţa are o acţiune limitată, ea neputând acţiona decât asupra unor anumite organe şi între anumite limite.

Nu este imposibil ca sufletul să poată influenţa direct evenimente mentale, dar se înclină spre punctul de vedere materialist. Astfel, aspectele fenomenale ale gândurilor şi vorbirii, împreună cu acţiunile perceptibile, sunt toate produsele voinţei externe sufletului, care apar prin evenimentele fizice. Cu toate

acestea, intenţiile gândurilor, vorbelor şi acţiunilor se află în interiorul sufletului, influenţând voinţa pentru a se materializa.

Astfel, în urma celor prezentate, putem concluziona că există patru nivele ale voinţei, implicând fiecare un control personal al evenimentelor diminuat progresiv: Cel mai adânc nivel se află în interiorul sufletului (voinţa pură) şi este liber. Al doilea nivel este numit voinţa „primului eveniment fizic”, implică deja cauzalitatea în sensul că termenii şi condiţiile trebuie să fie în concordanţă cu evenimentul. Al treilea nivel, voinţa legată de evenimente mentale şi corporale viitoare, este legat mai puternic de cauzalitate prin existenţa tot mai multor condiţii. Ultimul nivel se referă la evenimente sociale şi fizice externe în care controlul este foarte mic.

B. Vom vorbi în continuare despre rolul influenţei în desfăşurarea voinţei. În acest proces, influenţa apare între sursa actului voliţional şi rezultatul primar al acestui act. În acest „spaţiu”, influenţa ori uşurează calea voinţei în sensul micşorării efortului (influenţa pozitivă), ori o îngreunează, mărind efortul (influenţa negativă). Dar această zonă de acţiune este de fapt ultimul stadiu în procesul influenţei. Influenţele pot fi interne, care ţin de sine, sau externe, cum ar fi evenimente mentale, corporale, naturale sau artificiale. Indiferent de natura lor, aceste elemente trebuie să fie conştientizate pentru a produce o influenţă. Pentru a urmări întregul proces al influenţei, trebuie luată în considerare cunoaşterea, care a dat naştere la forţele interne care facilitează sau îngreunează traseul voinţei. Trebuie menţionat ca puterea influenţei este legata şi de încrederea persoanei în aceasta. Nu contează cu adevarat dacă voinţa se bazează pe cunoştinţe adevarate sau false, este suficient ca noi să credem că sunt reale. Superstiţiile pot fi la fel de influente ca faptele ştiinţifice. În plus, gradul de încredere joaca un rol important. În mod invers, obiectele necunoscute nu pot fi numărate în rândul influenţelor.

Subiectiv, influenţele produc un câmp de forţă în suflet, din punctul în care sunt conştientizate şi până la locul în care voinţa erupe, facilitând sau îngreunând ţinta finală a acesteia din urmă.

C. Există des preliminarii la voinţă, în sensul auto-poziţionării subiective. Voinţa poate fi presupus că apare câteodată fără vreun motiv particular sau vreo intenţie, sub forma capriciului. Chiar şi în acest caz, agentul nu poate ignora complet contextul. În mod normal, există o anumită pregătire înainte de lansarea actului principal al voinţei. Această pregătire poate fi rapidă şi uşoara sau poate necesită mult timp şi efort. Mai mult, desfăşurarea unui act al voinţei poate fi întreruptă temporar pentru rezolvarea unor probleme marginale neanticipate.

Există o activitate anterioară de recunoaştere, cercetare şi strângere de informatii cu potenţiala relevanţă pentru acţiune. Aceste informaţii noi vor influenţa, evident, direcţia şi intensitatea voinţei.

Dar modul în care face acest lucru nu este atât de direct: este întâi nevoie de o evaluare. Odată ce vizualizarea desfăşurării evenimentelor este posibilă sau anticipată, şi evaluată comparativ, o alegere care se face pentru urmărirea uneia din acestea. Mai mult decât atât, odată clarificate obiectivele acţiunilor, se va investiga şi delibera pe baza mijloacelor pentru realizarea acestora. Această etapă este complexă şi treptată, poate fi necesar să fie căutate cât mai multe informaţii şi să fie făcute experimente. În cele din urmă se ia o decizie, iar efortul este canalizat în direcţia dorită. După caz, efortul este redus sau intensificat. Cu excepţia cazului în care intervine o nouă decizie, voinţa este de reorientată şi a reafirmată în mod repetat, pânaă când rezultatul este atins.

Fiecare etapă într-un proces voliţional poate implica acte de voinţă. Voinţa este de multe ori "empirică", un model de proces încercare-eroare, deoarece noi nu suntem nici atotputernici, nici atotştiutori. Încercările efectuate pot eşua. Alte încercări care pot reuşi le înlocuiesc cu perseverenţa. Calea nu este niciodată sigură. Voinţa (directă sau indirectă) a unui eveniment extern (fizic sau psihic) este de obicei ultimul rezultat al unui număr mare de acte de voinţă, de care suntem conştienţi în grade diferite.

Domeniul de influenţă înmagazinează istorii semnificative ale procesului volitiv, informând agentul de anumite direcţii care vor necesita donaţii de efort.

D. În ceea ce priveşte rolul emoţiei în voinţă, acesta nu trebuie supraestimat. În sine există o funcţie de baza numită valorizare. Aceasta este o expresie interioară sinelui, necesară pentru o entitate cu liber-arbitru, care trebuie să aleagă între potenţiale cursuri de acţiune alternative. Valorizarea este, aşadar, un primar act de voinţă interior. Emoţia, pe de altă parte, se referă la ceva pasiv, care a apărut în domenii fizice şi / sau mentale. Valorizarea este un eveniment spiritual disponibil de intuitiei şi auto-cunoaşterii. Incluse în aceasta rubrica nu sunt doar plăcerea şi durerea, ci şi întreaga gama de nuanţe posibile în sentimente.

Emoțiile au diferite grade de efect asupra voinţei, dar niciodată nu o pot determina. Fiind în esenţă "obiecte externe" sinelui, ele nu o pot condiţiona ci o pot cel mult influenţa. Emoţiile sunt percepute şi pot fi consecinţe ale actelor volitive, nu direct, ci prin cauzalitatea de "primul eveniment fizic" în curs de apariţie de la voinţă. Din acest motiv, emoţiile noastre sunt de multe ori eventualele rezultate ale valorizarilor noastre. Aceasta nu este întotdeauna justificată, pentru că o anumită emoţie nu este în mod inevitabil şi invariabil un anumit indicativ de valorizare, deoarece intermediarii fizici trebuie să fie luaţi în considerare.

Rezultă că în general oamenii care se identifică cu sentimentele lor greşesc facând asta, hotărârea lor fiind adesea distorsionată. Acest lucru se aplică la sentimente de dorinţa, aversiune, dragoste, ură, speranţă, teamă, certitudine, îndoială etc. Sentimentele sunt "obiective" (în afara sufletului) şi valorizările sunt "subiective" (acte ale sufletului).

În practică, bineînţeles, oamenii au atât de multe lucruri care se întâmplă în interiorul lor, că nu este de mirare ca distincţiile fine stabilite aici par îndepărtate şi chiar amuzante.

Voinţa nu este însă înnăscută. Ea se dezvolta de-a lungul timpului, sub influenta stimulilor externi, a solicitărilor la care persoana trebuie să răspundă, dar şi a particularităţilor psihoindividuale ale acesteia (tipul general de sistem nervos, sensibilitatea emoţională, echilibrul emoţional, introversie sau extraversie s.a.). În „Bazele psihologiei generale”, Mielu Zlate identifica pe baza acestor criterii patru tipuri de integrare a voinţei: simetric puternic, asimetric intern, asimetric extern şi simetric slab. Tot în cartea lui Zlate sunt ilustrate opt momente de dezvoltare a mecanismelor de autoreglare:

1. Reflexul circular. După cum se ştie, la naştere, copilul are un comportament involuntar, impulsiv, cu mişcări haotice.

Aceasta se întâmplă datorită faptului că acesta dispune de scheme funcţionale de tip involuntar (reflexe necondiţionate), ce se pun în mişcare automat la acţiunea stimulilor interni sau externi.

Astfel, prima veriga în constituirea schemelor de tip voluntar este considerată a fi reflexul circular. Bebeluşul poate desfăşura acum unele forme primitive de activitate inteligentă. El răspunde la jucăriile care i se prezintă, cel mai posibil apucându-le. Piaget a folosit termenul circular pentru aceste reacţii datorită naturii repetitive a jocului implicat. Termenul ‘reacţii circulare’ provine de la Baldwin (1952), care le-a descris drept concepte manifeste parţial formate legate de inputul senzorial. Bebeluşul repetă o acţiune de dragul acţiunii. Reacţiile circulare implică repetarea unei acţiuni care produce o stimulare plăcută. Aceasta permite bebeluşului să reproducă singur un rezultat, care a fost iniţial produs de mediu. El face asceasta luând-o de la capat. Aceasta marchează începutul unei intenţii în comportamentul bebeluşului.

2. Schema obiectului permanent.Acest moment marchează începutul constituirii reprezentării, care va fi o verigă importantă în

organizarea schemei interne mentale a comportamentului voluntar. Copilul înţelege că obiectul continuă să existe chiar dacă el nu mai poate fi văzut. Legat de acest lucru copilul îşi dezvoltă în jurul vârstei de 8 luni comportamentul de căutare a obiectului ieşit din câmpul lui vizual.

3. Formarea praxiei.Praxia reprezintă coordonarea normală a mişcărilor în vederea executării unor acte motorii adecvate

scopului propus. Acest moment apare după vârsta de 10-12 luni, când acţiunea copilului cu obiectele devine principalul factor de stimulare şi moderare a efortului. Aceasta stimulează de asemenea conştientizarea raportului dintre dorinţa şi posibilitatea, precum şi apariţia trăsăturilor voinţei. Jocul dobândeşte caracterul unei activităţi orientate spre scop.

4. Mersul biped.Are loc în jurul vârstei de 2 ani jumatate-3 ani şi devine principalul mijloc prin care copilul îşi

exteriorizează finalitatea acţiunilor şi implinirea dorinţelor. În acest moment putem observa modificarea treptată a raportului dintre impulsivitate şi deliberare, în favoarea acesteia din urmă.

5. Controlul asupra sfincterelor.Are loc la un an jumatate-doi ani, când pe baza întăririlor pozitive sau negative administrate de părinti,

copilul deprinde treptat să amâne acest moment. Acestea sunt bazele viitoarei laturi a autocontrolului din cadrul voinţei.

6. Formarea şi consolidarea structurilor operatorii ale intelectului.Piaget a demonstrat că acest moment are lor abia în jurul vârstei de 14-16 ani. Momentul este

menţionat în această schemă deoarece mecanismele autoreglajului voluntar se vor dezvolta abia după structurile operatorii ale intelectului.

7. Dezvoltarea limbajului.Prin limbaj se realizează articularea şi integrarea sistemică a tuturor verigilor, fazelor şi conţinuturilor

sistemului voliţional al persoanei. În contexte cognitive, cuvintele ne ajută pentru a înregistra, ordona şi comunica o mulţime de informaţii, într-o manieră imposibil de realizat fără.

În contexte volitive, cuvintele pot fi utile ca instrumente de predare sau de învăţare, de a transmite informaţii sau instrucţiuni de la o persoana la alta. Iniţial, reglajul voluntar se manifestă ca interacţiune şi interinfluenţă socială.

8. Conştiinţa de sine. Conştiinţa de sine este nivelul integrator central în cadrul componentelor autoreglajului voluntar. Ea

ajută copilul să ajungă din observator, subiect care îşi afirmă identitatea şi independenţa.

1.4. PROCESUALITATEA VOINȚEI : SCOP, OBSTACOL, EFORT.

Cauzalitatea poate fi exprimată îin termeni de propoziţii condiţionale. Spre deosebire de aceasta, voinţa nu poate fi definită complet de propoziţii ipotetice, dat poate totuşi fi delimitata astfel. În primul rând putem privi voinţa ca o relaţie cauzală între un agent şi anumite evenimente din jurul său. În al doilea rând, aceste evenimente particulare nu ar avea loc fără acest agent. Înţelegem prin aceasta că acest agent este principala cauză a evenimentelor care s-au petrecut. Acesta „cauzează” evenimentele respective, el determina înfăptuirea lor. Din aceasta cauza, voinţa trebuie să fie personală, să urmeze experienţa de viaţă a individului. Atunci când ne gândim la dorinţele noastre, evident că ştim ce ne dorim, când ne-am dorit asta şi efortul pe care trebuie să-l depunem pentru a-l obtine. Aceasta ilustrează într-o anumită măsură conceptul de voinţă. Normal că atribuim acest concept nu numai nouă înşine, ci şi celor din jur. Considerăm că o persoană ştie din propria experienţă care din acţiunile sale au cauzat un lucru şi care nu. Astfel, atunci când observăm comportamentul unei alte persoane putem presupune că a avut anumite motive pentru care a întreprins aceste acţiuni; pe scurt, efectul ne dezvăluie şi cauza.

Liberul arbitru:O modalitate de a exprima liberul arbitru este prin referire la autonomie, tradusă prin faptul că

subiectul îsi face propriile legi după care se ghidează. Multe din regulile pe care oamenii le adoptă sunt colective, interpersonale. Unele ne sunt impuse de alţii, altele autoimpuse. Există o diferenţă clară între liberul arbitru şi şansă. Voinţa este mult mai deterministă decât legile naturale, întrucât subiectul nu reacţionează producând efecte, ci chiar alege respectivele efecte dintr-o serie de mai multe. Când este centrată pe ceva clar, alegerea este directă, în timp ce voinţa „îşi propune”, are un punct final la care trebuie să ajungă. Aceasta din urma poate fi influenţată într-o direcţie sau alta de perspectiva subiectului asupra lumii, dar această influenţă nu produce schimbări întotdeauna, aceasta ilustrând liberul arbitru.

Un alt concept important este gradul de libertate. Liberul arbitru nu este absolut, el variaza în funcţie de nenumarate aspecte. Un anumit grad de libertate corespunde unui anumit individ, la un anumit moment şi în anumite circumstanţe. Putem afirma că această libertate este într-o anumită măsură condiţionată. Spre exemplu, deşi dorim să facem ceva, anumite stări emoţionale sau fizice (frica, furie, tristete, paralizie, boala gravă s.a.), anumite situaţii externe (imobilizare, circumstanţe periculoase s.a.) ne pot împiedica temporar sau permanent să atingem ceea ce am vrut.

Decizie şi alegere:Conştientizarea variază în intensitate şi sferă. Puterea voinţei diferitelor organisme este considerată de

catre Avi Sion a fi proportională cu puterea acestora de conştientizare. Cu toate acestea, există exemple de persoane inteligente cu o voinţă foarte slaba, la fel cum există persoane cu o inteligenţă mai scăzută, dar cu o voinţă foarte puternică.

La oameni se consideră că orice act cauzat de voinţa este precedat de anumite gânduri. O decizie este precedată de alegerea unei variante dintr-o serie de opţiuni posibile. Aceasta decizie nu corespunde întotdeauna cu dorinţele persoanei, însă chiar dacă pare că nu a fost gândită, un minim efort există. Deciziile sunt de mai multe feluri. O decizie punctuală vizează un singur act de voinţă, o singură acţiune de facut. Există şi decizii mai vaste, care presupun o serie de acţiuni de făcut, un scop care trebuie urmărit de-a lungul timpului şi sprijinit cu o serie de mai multe acte de voinţă. Din aceste motive, decizia şi voinţa sunt complet diferite.

Alegerea este ceea ce se poate numi aspectul logic al deciziei. Două sau mai multe cursuri alternative ale acţiunii există, din care subiectul trebuie să-l aleagă pe cel pe care-l consideră cel mai potrivit.

Intenţia, dorinţa de urmărire a unui anumit scop, este o altă componentă a deciziei. Aceasta implică memorie şi anticipare, care amândouă implică conştientizarea. Noi proiectam o imagine a ceea ce ne dorim să atingem. Desigur, rezultatele unei acţiuni nu sunt întotdeauna aceleaşi cu intenţiile.

Scop şi mijloace:Scopurile pot fi simple şi pe termen scurt sau complexe şi de lungă durată. Ele se pot schimba de-a

lungul timpului, sau pot rămâne exact la fel. Unele sunt urmărite şi programate cu conştiinciozitatea iar cu altele se întâmplă toate acestea instinctual.

Mijloacele sunt de asemenea foarte variate. Ele pot fi potrivite sau nepotrivite scopurilor. Trebuie să se plieze temporal pe planul de atingere a scopului pentru a fi eficiente. Ele pot fi posibile sau imposibile (cel puţin în respectivul moment). Unele pot fi mai usoare, altele mai grele. Identificarea unora poate lua foarte mult timp şi poate fi corectă sau incorectă.

În final, nu contează care sunt normele pe care le urmăm sau standardele de valoare ori scopurile, trebuie întotdeauna să ţinem cont de realitate. Scopul suprem al tuturor organismelor vii este de fapt unul singur: conservarea speciei, adică a propriei vieţi sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, asigurarea existenţei descendenţilor. Natura noastră cognitivă şi voliţională trebuie luată în considerare în înţelegerea noastră a noţiunii de viaţă. Bineinteles că toate acestea sunt interrelaţionate. Intenţiile presupun imaginaţie, care presupune un context informaţional realistic sau mai puţin realistic pe care să se bazeze. Ideile din acest context pot influenţa, dar aceasta nu înseamnă că vor şi asigura succesul.

Motivul unei acţiuni este gândul la împlinirea scopului, presiunea sau atracţia resimţite în acest sens

de către subiect. Trebuie înţeles că nu scopul influenţează acţiunile subiectului. Noi ne gândim la finaliatea dorită, dar imaginea mentală nu are o prea mare putere, ea declanţează însa o dorinţă în subiect. A avea o anumită dorinţă este diferit de a fi conştient că o avem şi de asemenea diferit de recunoaşterea în public a acestei dorinţe. Astfel, avem posibilitatea de a ne ascunde de noi înşine şi de restul oamenilor motivul adevarat pentru care facem anumite lucruri. Acest motiv poate fi cu uşurinţă înlocuit de diverse pretexte mult mai acceptabile. Acţiunile noastre au deseori consecinte incidentale sau accidentale, pe lângă scopurile pe care noi le urmăream. Putem să pretindem că aceste”accidente” au fost de fapt scopurile noastre, pentru a atrage atenţia de la adevaratele motive. Astfel, scăpăm cu imaginea sau/şi conştiinţa curată. Cunoaşterea se refera la conştientizare, voinţa la acţiune şi valorizarea la trăiri emoţionale.

Rezumând totul, putem concluziona că scopul este valoarea căutată prin acţiunea declanşată de voinţă iar mijloacele sunt identificate de conştientizare şi executate de acţiunile declanşate de voinţă.

Efort voluntar, influenţă şi libertate:În geneză voinţei s-a considerat că „esenţa caracterului voluntar” este aşa-zisul moment fiat. Acest

moment îşi ia numele de la un termen biblic, „facă-se”. James adaugă că acest moment nu apare întotdeauna în actul voluntar, ci numai uneori. Momentul "fiat" se produce corelat cu efortul voluntar. El apare numai atunci când în conştiinţă sunt prezente, simultan, idei antagoniste sau când este nevoie de a neutraliza inhibiţia unei reprezentări antagoniste. James merge însă şi mai departe, explicând ce anume determină apariţia momentului fiat: el introduce noţiunea de "efort interior" sau de "efort voluntar”. Există efort, arată el, atunci când individul face apel la un motiv rar şi ideal pentru a neutraliza impulsurile habituale şi instinctive. Efortul este o “forţă adiţională supraadaugată motivelor”. Când analizăm efortul voluntar, ne aflăm în "inima' problemei voinţei, spunea James. Efortul voluntar constă, după opinia lui, în capacitatea atenţiei de a mentine energic reprezentările sub privirea conştiinţei. El se diferenţiază de efortul muscular, ca sinteză a tuturor senzaţiilor periferice ocazionate de o contracţie musculară, cu care adeseori este confundat. Momentul fiat, deşi esenţial pentru voinţă, se produce în legătură cu efortul voluntar.

Ideea efortului voluntar, ca element esenţial al voinţei, a fost reluată şi de Lewin. Analizând o serie de acte volitiv-afective bazate pe intenţie, el a arătat că acestea sunt legate, în principal, de specificul stării de "încordare" .

Putem intui cantitatea de efort pe care am depus-o într-o activitate. Efortul fizic este experimentat ca o senzaţie corporală, în timp ce efortul mental este o experienţă mult mai subtilă, care poate fi distinctibilă sau nu. Cu toate acestea, măsurarea efortului nu este exactă sau absolută. Aceasta depinde de intuirea imediată, dar şi de memoria personală a experienţelor anterioare, care ajuta la recalibrare.

Se spune că un obiect influentează acţiunile cuiva, dacă apariţia acestuia afectează sau condiţonează direct sau indirect acţiunea, spre deosebire de un obiect care o afectează sau condiţionează prin simpla prezenţă. Dacă influenţa apare doar la perceperea obiectului, este directă, simpla. Dacă apare după o procesare mentală complexă a imaginii obiectului, va fi evident indirectă, complexă. Influenţa exercitată de un singur stimul poate fi multiplă, inplicând mai multe nivele. „Greutatea” mai multor influenţe simultane poate fi estimată prin generalizarea experienţelor personale, dar este în cea mai mare parte ipotetică.

Un eveniment natural sau un alt agent poate influenţa agentul în voinţa sa, aducând alte idei, care deşi nu au mereu puterea de a modifica scopul, constituie un parametru mai mult sau mai puţin stimulator în desfasurarea acţiunii.

În practică, putem considera că orice naşte o influenţă este, la rândul său, o influenţă. Astfel, identificăm o serie de secvenţe de desfăşurare ale influenţei:

Un lucru (Y) se întâmpla din cauze naturale sau provocat de alţi agenţi (B). (Y) intră în atenţia subiectului (A), sau îl afectează fizic, mental sau spiritual, făcându-l să-şi pună întrebări despre situatie (X). Subiectul (A) se angajează într-un act de voinţă (W) direct sau indirect. Acest act de voinţă (W) implică mai puţin efort din partea agentului (A) în prezenţa (X), decât în absenţa. Astfel gândul (X) se spune că a

influenţat pozitiv agentul (A) în voinţa sa (W). (X) implicat poate fi o senzaţie (fenomen fizic), o percepţie introspectivă (fenomen mental) sau o

intuiţie (eveniment spiritual). Obiectele percepţiei senzoriale includ lucruri observate în interiorul şi exteriorul corpului, cum ar fi senzaţiile viscerale. Obiectele mentale includ amintiri, imagini, emoţii mentale. În cazul intuiţiei, obiectul poate fi abstract (de exemplu un concept). De obicei, toate acestea sunt implicate în combinaţii variate.

Trebuie aici să menţionăm că o persoană nu trebuie neapărat să fie conştientă de o anumită influenţă pentru că aceasta să acţioneze. El poate susţine că un anumit lucru nu are nicio influenţă, când de fapt lucrurile nu stau aşa, şi invers. În al doilea caz, gândul ca un stimul influentează, când de fapt nu este aşa, trebuie considerat separat, noi neputând susţine că efectul gândului este acelaşi lucru cu stimulul.

Orice încercare de a calcula efortul trebuie să ia în calcul toate influenţele active pentru sau impotriva voinţei. Vom numi efortul total necesar E, care este egal cu efortul necesar în cazul în care voinţa nu ar fi influenţată de nimic (E0), plus toate eforturile adiţionale de care este nevoie pentru a depăşi influenţele negative (E-), minus toate eforturile reduse produse de influenţele pozitive (E+). Pe scurt, formula este:

E=E0 + E- - E+ Efortul este conştientizat de noi datorită experienţei anterioare, dar subiectul nu trebuie să fie

permanent conştient de efortul pe care îl depune. În definirea influenţei s-a presupus existenţa unui anumit grad de efort în acţiuni, care variază în funcţie de circumstanţe şi în funcţie de individ.

Doctrina liberului arbitru este importanţa psihologică şi socială, deoarece pe aceasta se bazează moralitatea şi legea. Doctrina declară responsabilitatea fiecăruia pentru acţiunile proprii, oricât de multe şi puternice sunt forţele care au intervenit. Dacă o persoană crede că poate face sau evita un lucru, este mult mai posibil ca el să reuşească, decât dacă gândeşte că nu va reuşi oricât de mult ar încerca. Astfel, încrederea în libertatea voinţei creşte libertatea individului, în timp ce neîncrederea adaugă înca un obstacol.

Din punct de vedere psihologic, obstacolul nu se identifică nici cu un obiect sau fenomen al realităţii şi nici cu rezistenţa internă resimţită de om în desfăşurarea unei activităţi (cum ar fi lipsa de interes pentru acea activitate), ci reprezintă confruntare între posibilităţile omului şi condiţiile obiective ale acelei activităţi. De aceea, una şi aceeaşi piedică obiectivă poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru alta.

După consolidarea cunoştinţelor şi dezvoltarea capacităţilor rezolutive, obstacolul implicat în acel tip de problemă se diminuează dacă persoana stăpâneşte din ce în ce mai bine activitatea, o conduce operativ şi eficient.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

VOINȚA ( II )

Conţinuturi:

2.1. Structura și fazele actului voluntar

• Apariția impulsului, intenției sau dorinței

• Lupta motivelor

• Luarea hotărârii

• Executarea hotărârii

• Evaluarea și realizarea unor concluzii

• Verificarea rezultatelor și formularea unei concluzii

2.2. Comportament și autoreglaj voluntar: decizia și rezolvarea de probleme ca rezultat al

interacțiunii dintre gândire și voință.

1.3. Calitățile voinței.

• Puterea voinței

• Perseverența

• Consecvența

• Promptitudinea

• Independența

• Curajul

• Autocontrolul

Obiective:

1. Prezentarea și analiza structurii și fazelor actului voluntar.

2. Analiza relației dintre comportament și autoreglajul voluntar.

3. Prezentarea și analiza calităților voinței.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

2.1. STRUCTURA ȘI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR.

Voinţa reprezintă latura subiectivă cea mai semnificativă a autoreglajului. Ea se realizează prin mijloace verbale a căror consecinţă este şi vizează, după cum am mai spus, un anumit obiectiv, sarcină, scop, pentru care are loc mobilizarea resurselor fizice, cognitive şi afective. Orice act voluntar începe cu o intenţie, eventual cu o anumită dorinţă de a îndeplini ceva. Etapele urmate de actele voluntare sunt:

1. Apariţia impulsului, intenţiei sau dorintei, ca urmare a actualizarii unor motive care, la rândul lor, fac să apară obiectivele, sarcinile şi scopul.

Pentru declanşarea actului propriu-zis de voinţă, intervine şi condiţionarea, adică stabilirea raportului dintre dorinţe şi scopuri prestabilite, pe de o parte, şi posibilităţi de realizare, pe de altă parte. Sub forma motivelor, apar unele dorinţe, stări de incitare, de necesitate.

Dorinţa este un act de voinţă incipient. Într-un sens mai larg, dorinţa se referă la acte de voinţă care nu au fost aduse la finalizare. Dorintele nu se materializează întotdeauna, în sensul că voinţa este intenţionat incompletă, la început doar încercăm. Ulterior, am putea să o dezvoltăm sau să o întrerupem, să-i schimbăm discret direcţia.

Astfel, situaţii că bunăvoinţa (o deschidere generală) sau promptitudinea (o stare de pregătire mai mult imediată) pentru a face ceva, sunt veleitati pe care, pentru moment, nu dorim neapărat a le dezvolta în acte de voinţă înfloritoare. Cu toate acestea, să observăm că astfel de dorinţa este mai mult decât o simpla capacitate; ea implică o minimă mişcare a voinţei.

Dorinţa poate fi detectată de către agent prin introspecţie (autocunoaştere intuitivă). Dacă actul de voinţă în cauză a progresat deja dincolo de limitele eului, în domeniul fizic şi / sau psihic, el poate fi detectat prin surprinderea unora din rezultatele sale fenomenale. În acest caz, agentul şi ocazional alţi observatori, pot deduce o dorinţă din evenimentele exterioare.

Multe concepte psihologice pot fi definite şi explicate doar făcându-se referire la dorinţa. De exemplu, un obiect dorit poate fi numit în mod corespunzator "interesant" sau "tentant", dacă el manifestă o oarecare dorinţă (nu o voinţă deplină). Altfel, nici el şi nici noi nu am şti ca şi-l doreste. Este cazul să făcem o distincţie în acest context între dorinţa de a face ceva şi una de a nu face ceva.

Conceptul de dorinţă este de asemenea important, pentru că ne ajuta să înţelegem co-existenţa unor valori conflictuale. Deşi o persoană nu poate simultan, pe deplin, să dorească o valoare şi negarea acesteia, este posibil sa existe o dublă dorinţă – adică, veleităţi pentru elemente contradictorii. Cineva poate, de asemenea, să aiba un mix de veleităţi pentru ceva şi voinţa pentru opusul sau. Acesta din urmă domină dar nu şterge realitatea dorinţei.

Dorinţele sunt un instrument important pentru comunicările interioare. De cele mai multe ori, mai degrabă prin intermediul veleităţii decât al voinţei, ne înregistrăm intenţiile, direcţiile atenţiei. Vorbim cu noi înşine prin dorinţe, înainte de o face vreodată prin cuvinte. Astfel, poate ca mă întreb verbal "să fac în felul acesta?". Termenul „a face în felul acesta” are sens pentru mine nu pentru ca eu, de fapt, vreau în felul acesta acum, dar doar pentru ca eu ma directionez puţin înspre această voinţă (dorinţa). Pentru intenţia de „a nu face în felul acesta”, voi genera o dorinţă în felul acesta, urmată de o arestare voluntară unei astfel de voinţe. Astfel, dorinţele oferă spiritului un limbaj tacit privind voinţa interioară. Acest lucru este ocazional prelungit de către artificii simbolice.

La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o tensiune. Motivul este analizat, evaluat, se stabileşte un scop şi un proiect. Dorinţa este generată de starea subiectivă conştientă. Dorinţa este integrată la un nivel mai înalt în intenţie (care presupune centrarea pe acţiune, atingeriea scopului). Netransformată în intenţie,

dorinţa rămâne o simplă stare pasivă, fără a se putea îndeplini în mod efectiv.2. Lupta motivelor care se dă datorită ivirii mai multor motive şi/sau a mai multor scopuri. În

desfăşurarea sa sunt implicate instinctele, afectivitatea, gândirea s.a. De exemplu, îmi propun să învăţ pentru un examen, piedicile sunt numeroase: trebuie să-mi întâlnesc prietena, să merg la cinematograf, să efectuez o vizită s.a.m.d. Unele sunt mai atrăgătoare, altele mai puţin, după cum unele sunt mai tentante, mai importante, în timp ce altele, dimpotrivă. Această luptă, sfârşeşte prin luarea unei decizii. Subiectul trebuie să aleagă, să delibereze. Acest demers reclamă efort atât în ceea ce priveşte cunoaşterea acţiunii ca atare, condiţiilor în masură să permită finalizarea, cât şi puterea de a analiza şi de a evalua corect, repede şi bine natura acţiunii. Adesea, se activează în acelaşi timp două sau mai multe motive, dar datorită legii exclusivităţii, nu pot fi satisfăcute concomitent. În acest moment sunt solicitate procese de gândire şi interpretare (comparare, ierarhizare a motivelor concurente).

În urma analizei (luptei) motivelor se prefigurează rezultatul scontat. Dorinţa se află acum la un nivel nou şi se transformă în intenţie, iar, prin aceasta, motivul se leagă de scop şi se stabileste un proiect ce cuprinde mijloacele de realizare a scopului. Motivul, cauza care ne-a determinat să facem ceva, nu trebuie confundat cu scopul, obiectivul la care tindem. O varietate de motive pot conduce la acelaşi scop.

3.Luarea hotărârii presupune, în primul rând, asigurarea corespondenţei cât mai clare între motiv şi scop. Acum se evaluează toate consecinţele care decurg din opţiunea făcută, se impune o anumită variantă de acţiune şi se estimează efortul necesar. Analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit, trebuie să coreleze şi să fie controlată retroactiv printr-un proces de deliberare, de formulare şi adoptare a unei hotărâri.

Hotărârea este un moment esenţial în dinamica actului voluntar, ea marcând o nouă reorganizare funcţională în sistemul personalităţii, orientandu-l spre scop. Din punct de vedere operational-instrumental, „vreau" reprezintă un nivel psihologic superior de integrare a acţiunii, în raport cu „doresc’, întrucât el presupune fixarea deja pe o variantă corectă a demersului pentru atingerea scopului.

Barierele sunt înlăturate de hotărârea adoptată. Se evidenţiază persoanele care au o voinţă puternică, punctată la maximum la toate însuşirile proprii acesui proces psihic. Apar, pentru orice om care-şi impune voinţa – nivelul de aspiraţii, trăsăturile de temperament, cele de caracter (acelea care sunt, în acelaşi timp, şi de voinţă), sistemul propriu de valori. Este definitivat planul de desfăşurare a activităţii – cu etapele şi mijloacele de realizare a ei.

Hotărârea poate însemna ori trecerea fermă la acţiune ori, pe baza unei frâne condiţionate, oprirea actului voluntar, fiind vorba de o abţinere de la executarea acţiunii. Acest al doilea fapt este adesea tot atât de important ca şi hotărârea imperativă de a acţiona. În asemenea situatii, elementul incitator şi cel inhibitor alternează în funcţie de situaţie.

Impulsul ia măsuri necesare, în special, în cazul în care cineva este într-o dilemă – atunci când cineva apreciază (sau dezapreciază) un lucru şi negarea sa în mod egal sau este indiferent într-un fel sau altul. Daca impulsul nu ar exista, am fi paralizati în astfel de situaţii. Acest caz poate fi considerat ca un argument suplimentar în favoarea existenţei impulsului, acceptând voinţa: dacă voinţa nu poate exista fară unele scopuri în minte, de multe ori ar fi oprită de a mai procesa. Cu atât mai mult, dacă liberul arbitru poate merge împotriva curentului de influenţe dominante, voinţa cuiva se poate deplasa cu atât mai uşor când influenţele sunt echilibrate, absente sau neclare.

Un anumit grad de conştiinţa este o condiţie sine qua non a voinţei. Dacă nu este implicată conştientizarea minimă într-un act, acesta nu este cu adevarat voluntar. Deci, impulsul nu ar trebui să fie considerat un act nechibzuit, inconştient.

4. Executarea hotărârii adoptate implică într-o măsură şi mai mare subiectul, deoarece îndeplinirea propriu-zisă presupune adevăratul efort. Este momentul de transformare a hotărâri în acţiunea ce conduce la atingerea scopului. Aceasta necesită implicare, confruntare cu planul mintal şi condiţiile efective de

îndeplinire, modificarea acestora, după caz, precum şi o mobilizare continuă. Executarea nu se desfăşoară automat, nu reprezintă o simplă formalitate. Execuţia poate avea loc în

plan intern – atunci când se urmăreşte rezolvarea unor probleme, sau în plan extern – atunci când acţiunea presupune şi eforturi fizice. Potrivit cu specificul acţiunilor, se face apel la cunoştinţe, raţionamente, deprinderi, precum şi la materialele, aparatură, ori utilajele necesare.

5. Evaluarea şi realizarea unor corecţii sunt indispensabile atât pe parcursul unei acţiuni cât şi la sfârşitul său. Evaluarea, crescând în importanţă cu trecerea timpului, ca şi întregul act al voinţei, se realizează în două modalităţi – secvenţială şi globală. Secvenţial se realizează la fiecare etapă, urmărind prevenirea şi corectarea eventualelor erori, iar global apare la sfârşitul actului voluntar – prin conexiune inversă –, informând asupra reuşitei acţiunii, asupra posibilelor consecinţe.

6. Verificarea rezultatelor şi formularea unei concluzii intervin de regulă, în cazul unor acţiuni complexe, de mai mare importanţă, desfăşurate într-un timp mai îndelungat. Parcurgerea acestor etape reclamă participarea şi efortul în toate etapele. Cantitatea de efort depus depinde de experienţa subiectului, condiţiile în care acţioneaza, noutatea sarcinii.

Autoreglarea actelor voluntare nu se face automat, ca în cazul actelor involuntare, ci în mod conştient, potrivit funcţiei de reglare a conştiinţei. Această autoreglare se formează în cursul ontogenezei, existând diferenţe interindividuale. Evaluarea corectă a rezultatelor permite formularea unor concluzii utile în viitoarele acţiuni.

Nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Se contestă, de exemplu, valoarea deliberării. Sartre spune: „când eu deliberez, jocurile sunt deja făcute". Astfel deliberarea poate părea doar o comedie, o raţionalizare a posteriori, dacă suntem de acord cu faptul că mare parte din actele noastre sunt determinate inconţtient. Acordând deciziei rolul prioritar în structura actului voluntar, se minimalizează valoarea şi importanţa celorlalte etape (conceperea, deliberarea).

Fazele actului voluntar nu parcurg ordinea schemei clasice: momentele se pot inversa, se poate reveni asupra uneia dintre faze, lucru care poate compromite şi alte faze.

Sunt situaţii în care decizia luată nu poate fi dusă la final, execuţia având de aceea un rol determinant al fazelor. Ea reprezintă îndeplinirea proiectului.

Voinţa înseamnă nu doar îndeplinirea actului, ci şi capacitatea de a stopa, a amâna reacţiile în faţa solicitărilor mediului. Amânarea, conform lui Ralea, este posibilitatea de a se manifestea controlat, reţinut, raţional, dominat de reacţii variate, conştiente; presupune construirea unui drum liber, posibilitatea de a alege cele mai potrivite mijloace de acţiune, de a le varia, restructura. Amânarea constituie posibilitatea omului de a-şi realiza scopuri mai complexe deschizând calea propriei sale afirmări.

Am analizat voinţa din prisma termenilor şi condiţiilor ce o înconjoară, precum şi a posibilelor căi de acţiune alternative, urmate de evaluare, prin care cineva îşi alege scopurile şi mijloacele preferate. Se poate argumenta că o astfel de descriere a voinţei este circulară, din moment ce cogniţia şi valorizarea implicate par a presupune acte de voinţă anterioare. Mai mult decât atât, imaginarea de obiective şi mijloace implică proiectarea de imagini psihice, care este în sine un act de voinţă. Astfel, conceptul de voinţă poate parea incoerent din punct de vedere logic, cu exceptia cazului în care am asumat astfel de obiecţii.

Trebuie doar să recunoaştem că unele acte voliţionale sunt primare, astfel încât acestea nu necesită cercetare cognitivă anterioară, proiecţie a obiectivelor sau mijloacelor, valorizare sau alegerea deliberată. Astfel de dorinţe pot fi clasificate ca nazuri sau capricii (fără conotaţie peiorativă). Pentru coerenţă teoretică, trebuie să admitem astfel de "acte nejustificate" sau "impulsuri iniţiale". Acestea erup din înăuntrul nostru, din nimic. Ce este firesc la ele, este că acestea sunt neinfluentate, nu sunt de înţeles cu referire la orice motiv. Totuşi, ele încă mai au o "cauză" într-un sens mai larg: este sinele care hotărăşte. Când vorbim despre un act al voinţei, trebuie să ne amintim de înţelesul exact, şi anume: „libertatea sinelui de a vrea”.

2.2. COMPORTAMENT ȘI AUTOREGLAJ VOLUNTAR; DECIZIA ȘI REZOLVAREA DE PROBLEME CA REZULTAT AL INTERACȚIUNII DINTRE GÂNDIRE ȘI VOINȚĂ.

Voinţa este un proces psihic prin care un individ se decide asupra şi urmează un anumit curs de acţiuni. Este definită ca o luptă a scopurilor şi este o funcţie psihologică primară a omului, pe lângă afecţiune, motivaţie şi cunoaştere. Procesele voliţionale pot fi aplicate conştient şi pot fi automatizate sub forma obiceiurilor. Majoritatea concepţiilor despre voinţă din ziua de azi o ilustrează ca pe un proces de control al activităţii care poate deveni automatizat.

Sinele este centrul personalităţii noastre şi a “vieţii” noastre personale. Dintr-o perspectivă ontologică, sinele are o varietate de abilităţi de activitate, sau funcţii, care pot fi clasificate în trei mari categorii: cunoaştere, voinţă şi apreciere.

Din punct de vedere epistemologic, se poate ca noi să cunoaştem sinele ca pe o “entitate” distinctă imaginând-o ca un centru comun aparent al tuturor experienţelor cognitive, voliţionale şi de apreciere (un proces care ar putea fi numit "intrapolare") şi prin supoziţii conceptuale. Dar noi trebuie, de asemenea, să recunoaştem că sufletul nostru are o auto-conştientizare directă. Numai pentru admiterea unor astfel de dovezi directe ale sinelui şi funcţiilor sale, pe care le-am numit "intuiţie", putem explica abilitatea noastra de a discerne acte speciale de cunoaştere, voinţă sau de apreciere, chiar şi atunci când astfel de acte nu au adus rezultate fenomenale.

Astfel, avem patru teatre de experienţă de luat în considerare: cel mai intim (în sensul de "sine"), mental, corporal şi exterior (dincolo de propriul corp).

Funcţiile de bază ale cunoaşterii, voinţei şi aprecierii sunt operative şi se află în fiecare din aceste patru regiuni (interior, mental, corporal şi exterior). Locul lor primar este, totuşi, sinele.

Cunoaşterea se referă în primul rând, la un eveniment al sinelui, evenimentul de a fi conştient de unele lucruri specifice, fie că acela să fie în sine însuşi, sau un fenomen fizic sau mental dincolo de el. Cunoaşterea este ceea ce se întâmplă cu relaţia conştienţei dintre subiect şi obiect, având ca principal proces gândirea. Cunoaşterea este finalitatea spre care tind toate procesele cognitive. Senzaţia, imaginaţia şi raţionamentul nu sunt acte ale cunoaşterii în sine, ci procese care prezintă sufletului date abstracte sau concrete pentru cunoaştere. Organele fizice şi semnalele senzaţiei nu constituie, în sine, percepţia, dar o fac cât de mult posibilă. Când amintirile sau invenţiile sunt afişate în minte, nu este mintea aceea care le percepe, ci eul. Când un concept este construit, sau când o relaţie este propusă sau o inferenţă este stabilită, atunci eul însuşi va înţelege.

În acelaşi fel, voinţa se referă în primul rând, la un eveniment în sine. Atunci, subiectul doreşte în mod direct ceva specific, pentru care toate dorinţele aparente dincolo de sine sunt doar consecinţe directe sau indirecte ale unei astfel de acţiuni interioare. În mod similar, valorizarea este ceva care ţine de sine înainte de orice altceva. Numai în sine cele trei funcţii pot fi distinse, uneori, în mod clar, deoarece, în cele mai multe cazuri, ele sunt foarte strâns interconectate. Acest lucru este evident atunci când vom considera, în detaliu unele legaturi dintre ele.

a. Cunoaşterea (într-un sens larg, incluzând toate ţintele cognitive) utilizează voinţa ca un instrument în diverse moduri. Acest lucru este, de multe ori adevarat chiar şi în sine. De exemplu: este nevoie de voinţă pentru a direcţiona şi intensifica atenţia, chiar dacă este dirijată către interior sau exterior.

Conştiinţa este foarte importantă, şi poate fi de conceput fără voinţă (din moment ce noi suntem, uneori, conştienţi de lucruri fără să reacţionăm la ele). Dar întreaga voinţă necesită conştiinţa, şi nu poate apărea fără ea. Acest lucru este adevarat chiar şi referitor la capriciu, şi tot mai mult despre voinţa cu un

scop. Voinţa se distinge de un eveniment spontan mecanic, prin implicarea conştiinţei în aceasta. Voinţa înseamnă dorinţa liberă. Puterea dorinţei este proporţionala cu puterea conştiinţei.

"Conştientul" şi "subconştientul" sunt ambele voliţionale, de exemplu acţiunile sau stările sufleteşti - dintre care unele au rezultate mentale şi / sau fizice, dar nu toate. Subconştientul diferă de conştient numai în grad: "voinţa involuntară" implică constientizare minimă, ad-hoc, în timp ce "voinţa voluntară" implică atenţie mai largă, mai cuprinzătoare. Psihicul este, astfel, în esenţă, nu un sistem mecanic, deşi unele forţe mecanice (condiţii fizice şi mentale) îl pot afecta, deşi sufletul poate fi influenţat de obiecte fizice şi mentale ale conştiinţei.

“Inconştientul” nu este parte a minţii, dar în infrastructura sa materială, este parte a sistemului nervos. Acţiunile strict inconţtiente sau stările nu sunt voliţionale, ci lipsite de raţiune; acestea sunt generate de către sistemul nervos, la fel cum funcţionează sistemul unui motor (respiraţie automată, bătăi ale inimii etc.).

Gândirea şi voinţa se găsesc oriunde există sisteme nervoase. La om şi animale mai mari, acesta din urmă include un sistem nervos central (creier şi maduva spinării), şi unul periferic cu capacitate senzorială şi motorie. La animalele mai mici, cum ar fi viermii sau insectele, aparatul fiziologic pentru acestea este mult mai putin elaborat, dar, totuşi, identificabil. În viaţa plantelor, şi în viaţa unei celule animale singure, nu a fost identificat nici un organ de conştiinţă.

Mişcarea ce urmează senzaţia nu indică neapărat reacţia voliţională; răspunsul la stimuli poate fi un reflex. Tot la fel, cel puţin pentru formele superioare de viaţă a animalelor, voinţa, într-o anumită măsură comparabilă cu a noastră, poate fi asumată, având în vedere comportamentul lor observabil. O astfel de ipoteză pare în continuare justificată de asemănări majore morfologice şi genetice între ei şi noi, sugerând evoluţia noastră din forme de viaţă comune. Capacităţile cognitive şi voliţionale ale omului, inclusiv de vorbire şi de raţionament, sunt semnificativ superioare, sugerând un salt total în evoluţie, dar putem indica diferenţele notabile din structura şi mărimea creierului pentru a explica acest lucru.

De asemenea, sunt de remarcat realitatea observabilă a interacţiunii sociale între animale şi / sau om, şi, în special, apariţia culturii în grupurile de oameni. Acestea sunt indicatori ai gândirii şi voinţei. Ele fac posibilă transmiterea, între contemporani şi din generaţie în generaţie, a abilităţilor de a trăi (de exemplu, tehnici de vânatoare) şi, în cazul culturii umane, a cunoştinţelor abstracte şi de istorie, precum şi a averii şi tehnologiei.

În esenţă, diferenţa între animalele "mai mici" şi "mai mari" ar putea fi făcută prin a spune că primele sunt mai senzoriale şi reflexive, răspunzând imediat la stimuli prezenti în moduri standardizate, în timp ce acestea din urmă funcţionează din ce în ce mai mult prin intermediul creierului, de exemplu, referitor la memorie (păstrând şi reamintind senzaţii trecute), imaginaţie (regruparea amintirilor, visare) şi la anticipare (luând în considerare alternativele, alegerea), care fac posibile capacităţile lor de percepţie, voinţă şi evaluare în timp. Printre acestea din urmă, omul excelează, probabil, în principal, datorită dezvoltării limbajului, gândirii şi a exprimării (probabil concomitent).

Gândirea ar fi fără utilitate practică pentru un organism, dacă nu este completată de voinţă. Prin inspirarea voinţei, cunoaşterea devine semnificativă ca un instrument de supravieţuire. Cele mai multe din procesele noastre cognitive depind de acte de voinţă. La nivel senzorial, de exemplu, deschiderea ochilor sau concentrarea privirii noastre reprezintă voinţa. La nivel mental, reamintirea sau închipuirea este de multe ori un act voliţional. În gând, voinţa este necesară pentru a direcţiona atenţia noastră încoace şi-ncolo şi să o intensifice după caz. Conştiinţa noastră, care nu este infinită, nu ne-ar conduce foarte depărte fără voinţă. Legătura dintre voinţa şi conştiinţa la organisme nu este, astfel, un accident al naturii, ci necesară.

La nivel mental, proiecţia de imagini psihice este de multe ori voliţională. Percepţia utilizează astfel de proiecţie pentru actele fundamentale ale inteligenţei şi raţiunii, şi anume: din punct de vedere mental indicând spre ceva, delimitand şi separând obiectele percepute, anulând experienţa, ca şi în captare şi clasificare, formularea de ipoteze şi scenării alternative, făcând interferenţe logice, şi desigur utilizarea

limbajului.La nivel fizic corporal, vom folosi voinţa pentru a ne pregăti şi urmări obiectele cognitive. De

exemplu: deschiderea ochilor şi privirea, întoarcerea capului pentru a urmări ceva anume, sau indicarea cu degetul spre ceva, sau întinderea mâinii pentru a atinge ceva, sau deplasarea corplui în spaţiu pentru a schimba perspectiva.

La nivel fizic extern vom folosi voinţa pentru a creea experimente, manipulând obiectele, mişcându-ne spre ele, întroducându-le în anumite relaţii reciproce, controlând condiţiile relative precise ale acestora.

Un important exemplu cu privire la rolul voinţei în gândire este cel al actului de negare "mental". Actul este mental doar parţial, în sensul de referire la proiecţia unei imagini mentale. Este, în mare parte un act care ţine de sine (adică, în-sine), un act de intenţie - un act de dorinţă. Când vorbim despre a fi observat "absenţa" unui obiect fenomenal (să spunem, un detaliu vizual în domeniul fizic sau psihic), ne referim parţial la percepţie. Desigur, în percepţie nu putem vedea absenţe; vom vedea numai prezente. Putem raporta că ceva este absent numai prin compararea câmpului vizual testat cu o imagine (prin care obiectul căutat este vizualizat). Doar dacă nu am găsit nimic asemănător obiectului imaginat în câmp vizual testat, am spune: "acesta este absent". Pentru a "nega" ceva, este nevoie de proiecţie mentală, dar şi de dorinţa de "a pune" acel obiect proiectat psihic în campul vizual şi dorinţa de "a îl scoate" pentru a semnala nereuşita testului. Numai astfel, obţinem o înţelegere interioară a ceea ce înseamnă negare.

Un alt exemplu este actul de abstracţie, prin care se formează concepte. Acesta constă în concentrarea pe un(ele) aspect(e) comun(e) pentru două sau mai multe experienţe sau concepte, fără a se ţine seama de diferenţele lor. O „decupare” selectivă a conţinutului este implicată, precum şi o intenţie negativă realizată de către voinţă. Vom pretinde ca un lucru din ceea ce am observat nu este acolo, pentru a evidenţia asemănările observate.

Un al treilea exemplu este următorul: Când ne gândim la alte persoane sau animale, de obicei, ni le imaginăm într-o anumită măsura în acţiune, de multe ori în raport cu noi înşine. Închipuirea acţiunilor lor fizice este pur şi simplu făcută de proiecţia psihică a imaginii lor ce se derulează cu anumite mişcări, ca într-un film. Pentru a ne imagina ce gândesc, avem nevoie doar să ne imaginam ce am dori ca ei să îşi imagineze, să intenţioneze sau să spuna. Dar cum ne „imaginăm” dispoziţiile sau acţiunile lor subiective? Din moment ce acestea nu sunt fenomenale, ele nu pot fi proiectat psihic. Astfel, noi trebuie să le adoptăm, într-o anumită măsură, în propriul nostru sine. Cu toate acestea, de obicei nu am dori să le adoptăm pe deplin: de exemplu, noi n-am uri pe cineva doar pentru a ni-l imagina pe altcineva urându-l. În schimb, vom genera o dorinţă, suficient încât sa ne îndreptăm cunoaşterea în direcţia dorită şi apoi am adăuga: "idem pentru ...".

b. Voinţa (într-un sens larg, incluzând toate consecinţele obiective ale voinţei) necesită şi implică gandirea.

Voinţa necesită un anume grad de conştientizare. Orice act de voinţă are nevoie de o cantitate minimă de luciditate pentru a fi înfăptuit. Cu cât implicam mai mult gândirea în canalizarea voinţei, cu atât acest act devine mai important, până în momentul în care ne implicăm cu toată atenţia şi toate forţele. Tot ceea ce gândim şi facem este important în demersul voinţei. A fi conştient de influenţele care pot apărea nu înseamnă a-ţi umple gândurile cu idei irelevante, ci, din contră, a le goli de orice care ar putea împiedica bunul mers al lucrurilor.

Un alt aspect important al gândirii este intenţionalitatea, direcţia în care ţintim. Putem spune astfel că lucrul spre care ţintim este scopul nostru, obiectivul pe care încercăm să-l atingem. Dacă ceea ce se obţine nu este însă ceea ce ne-am propus de la început, rezultatul fiind doar un efect secundar al acţiunii noastre, afirmăm despre acesta că este neintenţionat.

Un al treilea mod în care gândirea este implicată în voinţă este prin deliberare. Aceasta pune voinţa

„pe drumul cel bun”. Aceasta poate fi o decizie rapid, aproape instantanee, la fel cum poate apărea doar prin investirea unei perioade mari de timp, efort, care implică o vastă cercetare şi alegeri complexe, având ca rezultat o hotărâre graduală. Acţiunile deliberate implică de asemenea ajustarea continuă, astfel încât subiectul să se poată păstra pe drumul cel bun către ţintă.

Voinţa implică un singur act sau o întreagă serie. Gradul de atenţie, efort şi specificitate implicat în fiecare din aceste acte este o măsură a strădaniei noastre, a cât de mult am încercat să atingem scopul.

Un al patrulea aspect al canalizării voinţei are legătură cu cunoaşterea condiţiilor şi a consecinţelor acţiunilor întreprinse. La atingerea unui scop, există mereu două posibilităţi: prima, ca totul să iasă cum s-a planuit şi a doua, totul să iasă cum s-a plănuit doar dacă lucrurile merg bine. În acest moment avem de-a face cu două concepte, şi anume incidenţa si accidentul. Daca primul concept se referă la faptul că atingerea scopului a fost neintenţionată, al doilea exprimă o întâmplare, ceva neprevazut care s-a întâmplat.

Trebuie să se delimiteze de asemenea consecinţele prevăzute de cele neprevăzute. Cele prevăzute pot fi atât inevitabile, cât şi evitabile, în timp ce coincidenţele neprevăzute sunt mereu inevitabile, deoarece ne dăm seama de existenţa lor abia după ce au apărut. Bineinţeles că există diferite nivele de aşteptări, în funcţie de probabilitatea ca evenimentul anticipat să apară în respectivele circumstanţe. Un incident neaşteptat a fost fie neprevăzut, fie considerat imposibil.

Gândirea intervine şi prin intermediul conştientizării responsabilităţii. Acţiunile declanşate de voinţă implică responsabilitatea, estimată prin raportare la diferiţi factori. Influenţele asupra voinţei care pot fi considerate incluse în categoria celor psihologice, operând la nivel conştient sau subconştient, nu diminuează sau scad liberul arbitru sau responsabilitatea subiectului. În estimarea responsabilităţii se apelează uneori şi la circumstanţe agravante. Acest concept poate fi înţeles în două feluri:

Primul, ca referire la condiţii şi contexte care au afectat cursul evenimentelor. Un astfel de exemplu este furtul unei pâini, care în cazul în care a fost făcut cu scopul hrănirii familiei în lipsa banilor, este mai puţin grav decât in cazul în care a fost făcut de o persoană care avea bani şi a făcut-o din egoism.

Al doilea se referă la influenţe care afectează voinţa subiectiv, trecând prin sfera cognitivă. Este exemplul martorului la o crimă care nu o raportează poliţiei. Dacă nu face asta pentru că a fost ameninţat că fiul său va fi rănit, va avea circumstanţe atenuante, faţă de cazul în care nu a spus nimic, ba chiar a încercat s-o ascundă încercând să evite o eventuală invinovăţire.

Există însă şi cazuri în care subiectul poate avea o parte a responsabilităţii asupra acţiunilor înfăptuite de două sau mai multe persoane. Dacă fiecare din acţiunile individuale ale persoanei are o pondere identificabilă în rezultat, se spune că are o responsabilitate parţială proporţională.

În cazul responsabilităţii indirecte în acţiunile altei persoane, se va afla în ce măsură subiectul ştia şi putea preveni acţiunea, în ce măsură a facut-o sau nu, precum şi cantitatea de efort pe care a depus-o pentru a schimba cursul evenimentelor.

La nivel psihic şi fizic, voinţa utilizează gândirea nu numai pentru a identifica obiectivele şi mijloacele generale, dar şi pentru a cerceta mediul actual şi, astfel, se obţine o reacţie a acestuia care permite testarea unor acte de voinţă particulare şi, dacă este nevoie, corectarea acestora sau mai precis localizarea lor, care creşte şansele unui succes final.

În cadrul sinelui, deşi unele acte de voinţă pot fi lipsite de obiectiv, voinţa este, de obicei, precedată de cunoaştere care identifică finalurile şi semnificaţiile unor acte de voinţă mai mari, şi aşa stabilileşte intenţia actului de voinţă punctual. Chiar şi în cazul impulsurilor, cunoaşterea exploratorie a condiţiilor din interior şi exterior poate fi implicată.

În acest moment este necesară şi o discuţie a aspectelor care pot interveni în calea voinţei, influenţând, mai mult sau mai puţin, liberul arbitru.

Influenţa se referă la relaţia dintre acţiunea subiectului şi elementele care fac exercitarea voinţei mai uşoară sau mai grea. Influenţele nu sunt condiţii suficiente pentru voinţă, dar sunt eficiente în sensul că fără

acestea, actul vrut ar fi improbabil, şi totuşi cumva posibil. Influenţele pozitive facilitează lucrurile, în timp ce influenţele negative le îngreunează. Cel mai uşor mod de a vizualiza acest lucru este a ne imagina că o persoană împinge un obiect pe un deal. În timp ce urcatul dealului este analog influenţei negative (persoana împinge obiectul în sus pe deal), coborâtul, celei positive (persoana trage obiectul în jos pe deal). Este evident faptul că persoana va depune mai puţin efort la coborâre decât la urcare, la fel cum influenţele pozitive uşurează sarcina subiectului, spre deosebire de cele negative. Agentul trebuie să fie conştient de acestea, pentru că ele să se poată numi influenţe. Atât condiţionările, cât şi influenţele afectează acţiunile, dar nu în feluri comparabile. Influenţa este un tip special de condiţionare, diferit prin aceea că operează specific în mediul conştiinţei.

Influenţa implică tendinţe pozitive sau negative, tentaţii sau îndemnuri în acţiunile voluntare. Dacă aceste tendinţe au fost în direcţia în care era îndreptată şi voinţa, aceasta a fost facilitată. Dacă a fost împotrivă, voinţa a trebuit să o traverseze. Agentul este întotdeauna liber să accepte sau să refuze să urmeze o influenţă. În genegral, cu cât un act de voinţă va cere mai mult efort, cu atât este mai puţin probabil să fie făcut, şi cu cât cere mai putin efort, cu atât va fi făcut mai repede şi mai sigur. Totuşi, un agent slab este influenţat mai uşor să-şi reorienteze voinţa decât unul puternic, care îşi va orienta toate eforturile pentru a depăşi influenţele puternice. Nu este exclus cazul în care agentul va investi o mare cantitate de efort, va întâmpina mari rezistenţe dar în final va atinge scopul, oricât de îndepărtat ar fi acesta.

Postulatul libertăţii de voinţă este ca o influenţă nu are niciodată singură destulă putere pentru a produce un efect. Condiţiile din jur îi permit acesteia să acţioneze, însă cuvântul final îi revine întotdeauna agentului. Dacă apare starea de necesitate, nu mai putem vorbi de posibilităţi ale voinţei, şi deci, nici de influenţă. Pe de altă parte, subiectul poate să se mişte foarte bine şi în absenţa influenţelor, demonstrând astfel că influenţa nu este un criteriu suficient sau necesar pentru voinţă.

Influenţele care acţionează asupra noastră sunt multiple şi complicate. Le putem vedea colectiv ca pe una singură, dar este mult mai eficient să le descompunem analitic: unele indică într-o direcţie, altele în alta. Însumându-le, vom avea de-a face cu o influenţă pozitivă, negativă sau nulă. Mai mult, când trebuie să se ia o decizie, fiecare opţiune are o astfel de rezultantă, în aşa fel încât alegerile pot fi ierarhizate în funcţie de grad şi polaritatea influenţelor care le privesc. Influenţele nu trebuie aşadar privite ca forţe izolate, deoarece ele interactionează frecvent şi se modifică unele pe altele.

Trebuie să luăm în considerare existenţa a variate subdivizii ale influenţei. Putem vorbi astfel despre:Informaţie, formată din informaţii preceptuale sau insight-uri conceptuale, care nu trebuie neaparat să

fie adevărată, ci doar sa fie crezută. Emoţie, simţită în corp sau în cap, concretă sau abstractă. Deşi informaţia poate influenţa prin emoţie,

o poate face şi fără ca emoţia să fie implicată. Putem distinge trei tipuri de emoţii: viscerale (în corp) datorate unei senzaţii fizice, visecrale cu origine psihosomatică şi mentale. Trebuie menţionat şi faptul că o emoţie poate exista şi fără a fi conştientizată, moment în care avem de-a face cu o emoţie subconştientă. Astfel, emoţiile influenţează acţiunile în două sensuri: simplu/direct şi complex/indirect.

Incitarea este un concept adiţional al influenţei. Incitarea poate fi definită ca influenţa intenţională. În cazul influenţei neintenţionale sau accidentale, agentul nu-şi presupune să influenteze voinţa celuilalt, dar în atingerea scopului său, a produs fără intenţie modificări în traseul celuilalt. Prin contrast, incitarea apare dacă unul din scopurile agentului a fost chiar modificarea traseului celeilelte persoane, influenţarea acesteia.

Pentru existenţa incitării sunt necesare influenţa şi intenţia. În absenţa uneia din acestea deja nu mai vorbim despre incitare. Acestea nu exclud liberul arbitru şi nici conştientizarea. Trebuie să diferenţiem intenţiile generale de cele mult mai specifice. Cel mai evident caz de incitare este intimidarea. Aceasta presupune o ameninţare cu forţa şi folosirea acestia împotriva unei persoane iubite de catre subiect, pentru a-l determina să facă anumite lucruri. Majoritatea tipurilor de incitare sunt psihologice, variind de la promisiuni ce privesc avantaje sau recompense, şi până la ameninţări cu dezavantaje şi pedepse. Incitarea

prin folosirea limbajului poartă numele de persuasiune. Putem face aici o serie de distincţii, cum ar fi ordinele (de la un superior), ameninţările (de la egal sau inferior), instructajul (de la profesor), exemplul (de la un model), sfatul (de la un prieten) şi aşa mai departe.

Într-o relaţie de influenţă reciproca dintre două persoane, putem avea de-a face cu două situaţii, competiţia şi cooperarea.

Se va menţiona sumar şi problema pasării responsabilităţii. Actele voilitive sunt în principal responsabilitatea agentului lor, indiferent de cât de multe influenţe pot fi depistate, atâta timp cât el beneficiază de liberul arbitru. Atunci când considerăm influenţele umane, şi mai ales cele intentionate, este nevoie să fie împărţită vina atâta vreme cât sunt mai multe persoane implicate. Evident, influenţa involuntară implică o parte mai mică de responsabilitate din partea celui care a influenţat.

c. Valorizarea implică şi este implicată în gândire şi voinţa, îin diverse feluri.Valorizările trebuie să fie clar diferenţiate de emoţii. Primele reprezintă poziţii voluntare sau atitudini

ale sinelui, acestea din urmă sunt de reacţii în minte sau corp. Emoţiile nu determină neaparat sau în totalitate valorizări. Emoţiile pot determina valorizări ulterioare într-o anumită măsură, în sensul de a le influenţa. Într-adevar, de multe ori acest lucru se întâmplă în măsura în care majoritatea oamenilor consideră că sentimentele lor sunt argumente puternice, se identifică cu ei şi sunt ghidaţi de către acestea. Dar astfel de emoţii sunt ele însele efecte ale valorizărilor anterioare. Acestea sunt consecinţele psihice şi / sau fizice ale voinţei, influenţată de astfel de valorizări. Nici valorizările nu sunt neapărat raţionale. Într-adevar, ele pot fi influenţate de considerente raţionale, însă, oricât de puternică ar fi, o astfel de influenţă nu este niciodată determinantă.

Astfel, în cele din urmă întreaga valorizare este pur voluntară. Valorizarea oferă sau acordă valoare. Lucrurile au valoare pentru ca agentul în cauză le-a alocat-o. Chiar dacă cineva nu s-ar identifica cu emoţiile sale, s-ar identifica cu valorizările sale cele mai profunde.

Valorizarea în cadrul sinelui este un eveniment special, atât un act cognitiv cât si unul de voinţă. Pentru a evalua ceva, este pretins a identifica valoarea sa în raport cu o anume normă. Într-o scară comparativă - acesta este un act cognitiv. Apoi, valorizarea atribuie o intenţie pozitivă sau negativă corespunzatoare unui act de voinţă ulterior - acesta este un act voliţional.

În mod evident, valorizarea nu se produce într-un vid, ci în raport cu un anumit subiect şi un mediu, care trebuie să fie cunoscute. Subiectul poate fi sinele, conştiinţa, trupul sau presupuse ego-uri externe. Mediul implicat în evaluare reprezintă sfera presupusă sau aparenţa a acţtiunii sau recţiei acelui subiect particular.

Valorizarea apare, de asemenea, relativ la actele cognitive – considerând că un astfel de act conduce la adevăr sau neadevăr. În forma sa primitivă, o astfel de valorizare a percepţiilor de acest fel apare ad-hoc, cu grade diferite de claritate ş de valabilitate (sau "adevar-valoare"). Într-o formă mult mai avansată, aceasta este ceea ce ştiinţele logicii şi de metodologia intenţionează să facă: pentru a afla exact în ce condiţii, în general, elemente de cunoştinţe şi de procese de inferenţe pot fi considerate valide sau invalide.

Valorizarea este implicată în toate sau în cele mai multe acte de voinţă, deoarece acestea din urmă sunt, în general (aparent, cu excepţia impulsului) orientate spre lucrurile aparent de valoare şi departe de lucrurile considerate non-valori.

Toate cele trei funcţii ale sinelui pot implica limbaj verbal, dar nu au nevoie de acest lucru. Cuvintele îşi capătă sensuri prin intenţia sinelui. Ele sunt de asemenea produse ale voinţei, cum ar fi proiecţiile psihice de imagini sau sunete sau simbolurile relatate fizic sau în scris. Cuvintele sunt uneori utile, dar uneori pot fi confuze.

În contexte cognitive, cuvintele ne ajută pentru a înregistra, ordona şi comunica o multime de informaţii, într-o manieră imposibil de realizat fără. Dar cuvintele devin contra-productive atunci când ne opresc de la a ne referi la experienţe proaspete, şi atunci când ne blocăm în modelele lor simbolice.

În contexte volitive, cuvintele pot fi utile ca instrumente de predare sau de învaţare, de a transmite informaţii sau instrucţiuni de la o persoană la alta. Dar ele pot ocupa de asemenea, atentia noastra şi ne pot impiedica să ne concentrăm la ceea ce avem de făcut.

Într-o valorizare, cineva poate eventual folosi adjective ca bun sau rău pentru a-şi exprima intenţiile, dar aceste cuvinte pot deveni înşelătoare în cazul în care cineva uită de natură esenţialmente intuitivă a evaluării.

În special, ar trebui să analizăm cititul şi scrisul, formate dintr-o serie complexă de acte de percepţie şi voinţă, atât fizice cât si psihice. Citind un text, o persoana vizualizează literă cu literă şi apoi, din punct de vedere psihic, le comparp cu forme şi sunete (pe care le poate exprima oral sau mental) deja cunoscute şi le grupează în cuvinte întâlnite anterior, ale căror înţelesuri deja îi sunt cunoscute (în cazul în care se pierde corespondenţa unuia dintre ele, se pot căuta).

Scrisul implic, la început, trasarea formelor literelor din propria memorie, acea formă pe care cuvântul o are (pe care cineva poate, din nou, sa o exprime mental sau oral), apoi mişcându-şi braţele, mâinile şi degetele în poziţii adecvate pentru a scrie (sau pentru a tipări) acele forme.

Evident, gândirea, voinţa şi valorizarea sunt strâns legate împreunî în cele mai multe situaţii, deşi le putem distinge în situaţii foarte simple ce se petrec în sine. Trebuie menţionat şi faptul că influenţele pot avea efect asupra celor trei. Deşi noţiunea de influenţă vizează în primul rând voinţa, se referă de asemenea, şi la cunoaştere, precum şi la valorizare.

În ceea ce priveşte cunoalterea, deli în sine este independentă de influenţă, am putea fi influenţaţi în funcţie de ceea ce căutăm, ceea ce ne permitem să vedem sau nu vedem, direcţiile cercetării noastre, şi aşa mai departe. Acest lucru afectează scopul, nu conţinutul experienţei noastre. Noi putem fi, de asemenea, beneficiari de informaţi conceptuale ş metodologice (care pot fi corecte sau greşte) de la profesorii noşri sau din alte surse. Desigur, toate vor construi baza noastră de date, contextul de cunoştinţe la care ne vom referi în hotărârile noastre. În plus, modul nostru de interpretare a unor astfel de date poate fi afectat.

Cât despre valorizare, fiind, în esenţă, un act de voinţă, poate fi influenţată în mod direct. Valorizările noastre variază considerabil în timp şi în funcţie de situaţie. Dacă suntem atenţi, putem repera influenţele care cauzează variaţiile lor. De exemplu, un nou model de maşină poate părea la prima vedere urât si, apoi, în timp - eventual, din cauza unei campanii publicitare foarte bune - poate deveni, dimpotriva, foarte atractivă!

În momentul în care autoreglajul voluntar nu mai intervine în aşa mare măsură, avem de-a face cu următoarele două tipuri de comportamente:

ObiceiuriO problemă aparent relativă la libertatea voinţei o reprezintă forţa obiceiurilor, bune sau rele. Dacă

avem liber arbitru, cum se face că avem anumite obiceiuri de care, câteodată, ne este atât de greu să scăpăm? Unele obiceiuri, odată prinse, rămân cu noi pe tot parcursul vieţii, devenind a doua noastră “natură”.

Putem defini un obicei ca pe orice comportament de tip voliţional (răspuns la stimuli) care, datorită performanţelor sale repetate în trecut, a devenit mai uşor de a fi făcut. Forţa obiceiului devine influenţa asupra voinţei, specială prin faptul că este dobândită şi consolidată prin repetare. Cu cât mai des şi necugetat ne permitem a face ceva prost, cu atât este mai probabil să facem la fel din nou.

Obiceiurile par să fie datorate fenomenului de completare. Se pare că este vorba de o lege a psihicului şi anume că orice act voliţional creşte uşurinţa pentru a da un răspuns similar în circumstanţe similare. Astfel, o voinţă anterioară influentează o voinţă ulterioară, în bine sau rău. Efectul de bulgăre stă la baza formării obiceiului. Această lege detaşează mult mai precis cu se formează obiceiurile: fiecare act puternic produce o contra-influenţă pentru următoarea oportunitate, făcând-o mult mai dificilă. Nu se specifică,

măsura exactă a influenţei, însă nu este infinită. Procesul de formare a obiceiului sau obişnuinţei constă în a răspunde în mod repetat, într-un anumit mod, la un anumit fel de stimuli. Astfel, obişnuitul sau uzualul este o reacţie cvasiautomata sau rutina pe care am instituit-o, mai mult sau mai putin, de-a lungul timpului, pentru bine sau rău. Am achiziţionat un model de comportament 'implicit', care poate fi rupt doar de un program voluntar sau de corecţie.

Putem distinge între un obicei de activitate şi de un obicei de pasivitate. În primul caz, unele voinţe pozitive sunt implicate în modelul comportamentului în cauză. În al doilea caz, obiceiul constă în a nu voi ceva care ar fi putut să fie dorit în anumite circumstanţe, în aşa fel încât stimulii să fie ignorati. Obiceiurile pe care le aprobăm, în mod normal, nu constituie o problemă, deşi am putea concepe noi situaţii în care, cel puţin, am dori să le ascundem. Obiceiurile pe care le evaluăm, într-un fel ca auto-distructive, într-un fel, am dori să le evitam.

Obsesii şi constrângeri.Dacă vom susţine liberul-arbitru, va trebui, de asemenea să ţinem seama de obsesiile şi constrângerile

pe care mulţi dintre oameni le-au experimentat la anumite nivele şi momente din viaţa lor. Obsesia se referă la orice emoţie sau gând persistent şi recurent, mai ales cele nedorite, care nu pot fi oprite după dorinţă. Contrângerea se referă la un impuls aparent irezistibil sau un îndemn de a acţiona într-un anumit mod, mai ales un fel de nedorit.

Multe teorii psihologice au fost construite în jurul unor astfel de evenimente aparent involuntare în viaţa noastră interioară şi exterioară. Unele sunt optimiste, crezând că oamenii îşi pot depăşi punctele slabe şi se pot redresa. Altele sunt pesimiste, considerând că oamenii, de cele mai multe ori, sunt doar marionete într-un spectacol pe care ei nu l-au scris ci doar l-au privit. Este semnificativ faptul că primele teorii tind să ne încurajeze la provocare, întrucât acestea din urmă tind să promoveze resemnarea noastră. Primele uşurează virtutea; ultimele viciul.

Acum, propriul sine poate încerca şi recupera controlul asupra situaţiei, dorind să găsească liniştea minţii, serenitatea, calmul. Încearcă, dar fără succes. Dar, cu privire la partea voluntară, cum poate acţiona sinele împotriva propriei voinţe? Cineva ar putea propune ca o explicaţie a obsesiilor şi constrângerilor ar fi aceea ca eul este auto-divizibil, că poate împărţi în sine părţi de conflict. Ce este voluntar pentru o fracţiune este involuntar pentru cealaltă. Un compartiment poate ascunde lucruri de altul. O parte poate face cereri celeilalte, si să fie ascultată sau ignorată.

În ceea ce priveşte obsesia, teoria de mai sus, referitoare la liberul-arbitru, nu exclude cum creierul poate bombarda subiectul, cu variate impresii. Faptul ca eul nu întotdeauna are puterea de a opri astfel de intrare involuntară după dorinţă, nu va pune la indoiala liberul-arbitru. Sosirea incontrolabilă a datelor nu reprezintă o problemă de obsesie în sine, din moment ce voinţa nu este implicată.

Prin urmare, să ne concentrăm atenţia către comportamentul compulsiv: care este natura sa, cauza si leacul? Vointa este aici condusă mai mult indirect negativ decat direct pozitiv. Este mai mult atrasă înăuntru decât condusă. Acest lucru face constrângerile deosebit de subtile: ele nu se datorează prezentei unei anumite tentaţii sau obstacol, ci absenţei unui lucru. Existenţa comportamentui compulsiv, prin urmare, nu trebuie să fie considerată ca punerea la îndoială a liberului-arbitru. Voinţa este influenţată, într-adevar, aici ca şi în toate cazurile, dar ceea ce influentează este relativ ascuns. Din acest motiv, este deosebit de dificil pentru simpla voinţă să depăşească influenţele compulsive.

Dorinţa nu este dovada nevoii. Oamenii pot face şi fac lucruri dorite care le cauzează lor (şi altora) mult rău.

2.3. CALITĂȚILE VOINȚEI.

Voinţa se dezvoltă în procesul activităţii, sub influenţa educaţiei, pe masura acumulării experienţei personale. Treptat, se dobândesc anumite calităţi de voinţă care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Calităţile voinţei, precum şi lipsa lor, se integrează în structuri superioare şi devin trăsături de caracter. Astfel, dezvoltarea voinţei contribuie la dezvoltarea personalităţii. După tipul de activitate şi de efort exersate, voinţa se poate specializa.

Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului de care este în stare individul pentru a-şi atinge scopul, pentru depăşirea obstacolelor, piedicilor, greutăţilor ce-i apar în cale în cadrul fiecărei etape a acţiunilor voluntare.

Aceasta este caracteristica cea mai reprezentativă a unei voinţe puternice. Sigura, aceasta calitate poate avea efecte dezastruoase atât asupra subiectului, cât şi asupra scopului spre care îşi îndreaptă eforturile. Aceste efecte apar atunci când voinţa este folosită într-un mod dominant, opresiv. Educarea acestei calitati, mai ales autoeducarea ei depinde de motive, de claritatea scopului vizat. O înţelegere bună a puterii, intensităţii voinţei trebuie să ţină cont de natura duală a acesteia: puterea trebuie să fie cunoscută, eventual întărită şi apoi aplicată cu înţelepciune. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont că există şi acte voliţionale care nu necesită efort în anumite momente (intenţie, evaluare, hotărâre). Opusul puterii este slăbiciunea voinţei, care implică nerealizarea efortului voluntar.

Perseverenţa este capacitatea de a urmări desfăşurarea actului voluntar, în ritm continuu şi fără a dezarma în faţa unor obstacole. Perseverenţa constă în menţinerea timp îndelungat a efortului. Aceasta se manifestă în lupta cu greutăţile, obstacolele de tot felul. Acela care crede în sine, în natura motivelor şi claritatea scopului urmărit, indiferent de timp, continuă.

Dacă în general, şi mai ales la început, are nevoie de un act de voinţa specific, mai tarziu poate persista singură, sub forma unei trăsături de caracter. Această calitate se corelează cu consecvenţa şi intransigenţa. Perseverenţa trebuie însă deosebita de încăpătânare, care presupune urmărirea unui scop chiar şi atunci când este clar că imprejurările nu oferă nicio şansă de reuşită.

Consecvenţa este “fidelitatea” faţă de scopul stabilit şi modalităţile de acţiune pentru atingerea lui. Atât perseverenţa, cât si consecvenţa nu exclud discernământul, luciditatea în aprecierea situaţiilor şi nici schimbările atunci când este necesar. Opusul este ilustrat de încăpăţânare. Atunci când chiar dacă propriile idei sunt greşite şi nu vor conduce la rezultatul scontat, persoana încăpăţânată nu va dori să le reconsidere sau să renunţe la ele.

Promptitudinea se referă la distanţa în timp dintre deliberare, luarea hotararii şi înfăptuirea ei. Apare foarte bine ilustrată în etapa deliberării.

Opusul ei, nehotărârea sau tergiversarea, semnifică oscilaţia îndelungată şi nejustificată între motive , scopuri, mijloace. Aceasta dăunează, întrucat amânarea echivalează uneori cu nerealizarea. Este foarte important să se ia o decizie promptă, cu atât mai mult cu cât a nu lua o decizie se poate dovedi mai rau decât oricare altă variantă posibilă. Trebuie totuşi să nu se confunde promptitudinea şi rapiditatea cu impulsivitatea, în care nu există vreo deliberare. Graba, caz în care nu se apreciază cu calm şi discernământ elementele necesare în luarea hotărârii, este de asemenea opusul promptitudinii,.

Independenţa constă în capacitatea de a lua o decizie şi de a o duce la bun sfârşit; cu ajutorul ei putem hotărî judecând critic atât propriile opinii, cât şi pe cele ale altora. Independenţa conlucrează cu adoptarea unei atitudini critice sau autocritice faţă de alţii şi sine. Dacă privim această calitate din interior, putem constata că a fost foarte des prezentă în existenţa noastră. O putem resimţi ca pe o energie inteligentă care ne ajută să ne direcţionăm înspre un scop definit. Dacă nu ar exista independenţă, capacitatea de decizie, este putin probabil că procesul evoluţiei să fi fost acelaşi. Independenţa şi iniţiativa exprimă gradul de autodeterminare şi originalitatea liniei proprii de conduită.

Opusele independenţei sunt sugestibilitatea sau influenţabilitatea, adică adoptarea necritică a

influenţelor exterioare, şi negativismul. Acesta din urmă înseamnă respingerea oricărei sugestii care vine de la altcineva.

Curajul sau barbăţia se concretizează în capacitatea de a risca. Această calitate are două rădăcini: Prima este recunoaşterea ca securitatea completă şi nelimitată este o iluzie, iar a doua, ca stimularea oferită de riscuri îţi oferă senzaţia de viaţă şi de claritate, care pot duce la o foarte bună expansiune a conştienţei.

Curajul trebuie asociat însă cu responsabilitatea. Nu toate riscurile trebuie considerate curaj. Autocontrolul presupune conştientizarea, aprecierea şi adecvarea permanentă a tendinţelor, motivelor,

precum şi a acţiunilor concrete anumitor exigenţe, principii. Autocontrolul are o legătură puternică cu puterea voinţei. Acest lucru se datorează faptului că puterea voinţei este canalizată cu ajutorul autocontrolului. Un autocontrol bun înseamnă o autoreglare optimă, menţinerea efortului în direcţia scopului propus şi utilizarea într-un mod constructiv a energiei investite. O persoană trebuie nu numai să poată să exprime ceea ce doreşte, ci şi să se poată abţine, să-si amâne stisfacţiile de moment anticipându-le pe cele de mai târziu, să-şi controleze cât mai bine impulsurile.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

ATENȚIA ( I )

Conţinuturi:

3.1. Modele de abordare a atenției.

3.2. Reacția de orientare.

3.3. Vigilența.

3.4. Neuromecanismele atenției.

• Comutarea atenției

• Orientarea atenției

• Atenția voluntară versus atenția involuntară.

Obiective:

1. Prezentarea și analiza modelelor de abordare a atenției.

2. Analiza reacției de orientare.

3. Analiza stării de vigilență.

4. Prezentarea și analiza neuromecanismelor atenției.

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

3.1 MODELE DE ABORDARE A ATENȚIEI.

Atenţia este un subiect care a trezit interesul filosofilor înainte de a fi studiată de psihologi. Aşadar,

multă vreme atenţia nu a depăşit cadrul metodei introspective; perspectiva de abordare s-a schimbat

însă odată cu „intrarea în scenă” a metodei experimentale în psihologie. Studiul atenţiei a progresat

odată cu modelele prelucrării informaţiei şi nici în prezent nu încetează să progreseze.

Locul atenţiei între procesele şi mecanismele psihice este în imediata apropiere a proceselor

senzoriale, chiar înainte de elaborarea răspunsurilor. Mai precis, atenţia îşi găseşte locul în diferitele

etape ale senzoriomotricităţii: foarte aproape de prelucrarea informaţională primară a caracteristicilor

fizice ale stimulului şi chiar în pregătirea motorie a unui răspuns comportamental. La fel de bine, atenţia

facilitează şi susţine procese şi mecanisme psihice complexe cum sunt gândirea şi memoria.

Atunci când vine vorba de stabilirea locului atenţiei pe harta cercetărilor ştiinţifice, poate cel mai

relevant traseu este cel istoric. Astfel, atenţia a parcurs un drum lung pe această hartă, de la statutul de

facultate de sine stătătoare dat de introspecţionişti, la sublinierea naturii ei selective prin funţionalişti,

spre exacerbarea clarităţii senzoriale dată de reprezentanţii structuralismului şi până la ignorarea ei totală

de către curentul behaviorist. Destinaţia finală (până în acest moment al evoluţiei psihologiei) este

reintroducerea atenţiei în investigaţia ştiinţifică odată cu apariţia metodelor experimentale şi cu

înflorirea curentului cognitivist. Mai mult decât atât, nu numai metodele şi abordările ştiinţifice au fost

cele care au reintrodus atenţia pe harta problemelor de studiu, ci mai cu seamă natura şi cerinţele vieţii

aşa cum o cunoaştem astăzi.

Studiul atenţiei este una dintre marile direcţii ale psihologiei. Acest lucru se datorează, în parte şi

faptului că atenţia se leagă de conştiinţă, practic- una dintre primele probleme pe care oameni de ştiinţă

precum W. Wundt sau W. James le-au abordat încă de la începuturile psihologiei (experimentale) ca

ştiinţă. Ca atare, multă vreme atenţia a fost luată în considerare sub aspectul ei selectiv.

O serie de teorii se adresează mai degrabă mecanismelor fiziologice, şi ca atare pot fi reunite sub

cupola teoriilor fiziologice ale atenţiei.

Teoria activării, propusă de Hebb (1949) susţinea faptul că impulsurile aferente transmise scoarţei

îndeplinesc atât o funcţie de semnalizare, cât şi una activatoare, care corespund atenţiei.

Broadbent a elaborat în 1958 ceea ce avea să devină teoria filtrului. Conform acestei teorii, atenţia

poate fi canalizată, la un moment dat, asupra unei singure surse. Teoria filtrelor atestă că stimulii pot fi

filtraţi pe baza caracteristicilor fizice, înainte de procesarea integrală realizată de sistemul perceptiv. În

viziunea lui Broadbent, atenţia este doar un mod de filtrare cu capacitate limitată care determină

procesarea serială pe care o realizează sistemul perceptiv. Ca şi limită principală, teoria filtrului nu face

referire la influenţa memoriei de lungă durată sau a semnificaţiei stimulului. Cu toate acestea, unele

studii au arătat importanţa caracteristicilor semantice ale stimulului pentru atenţie.

Teoriile propuse de către Deutsch & Deutsch (1963) şi Norman (1968) arată că, de fapt, toate

inputurile senzoriale sunt analizate, însă doar stimulii selectaţi sunt focalizaţi.

Neisser (1967) dă o notă de procesare graduală atenţiei, şi implicit conştiinţei. Conform lui Neisser,

atât caracteristicile stimulilor cât şi factorii semantici joacă un rol în procesul atenţiei. Argumentul cel

mai puternic, care înscrie concepţia lui Neisser pe linie cognitivistă este acela că percepţia este

influenţată de experienţa anterioară şi de cunoştinţele existente.

Kahneman (1973) introduce un model al atenţiei ce implică ideea de alocare deliberată. Modelul

propus de Kahneman sugerează că pe lângă procesele inconştiente, atenţia poate fi concentrată în mod

voluntar, luând drept exemplu cazul în care cineva ne pronunţă numele. O altă idee introdusă de model

este aceea a atenţei ca şi abilitate, care poate fi îmbunătăţită, mai ales în scopuri educative (ca şi

strategie în învăţare). În mod similar, Gagne sugerează că primul pas pentru un proces educaţional reuşit

este atragerea atenţiei studentului.

Eysenck examinează în 1982 relaţia dintre atenţie şi activare (la nivelul proceselor nervoase

superioare). Acesta constată că există două tipuri de activare: o activare generală şi pasivă a sistemului

care poate creşte sau scade atenţia per ansamblu şi o activare specifică, de tip compensator care permite

concentrarea atenţiei fie pe o sarcină specifică, fie pe stimulii din mediu.

O altă grupare a modelelor teoretice se face după criteriul psihologic şi cuprinde mai ales teoriile cu

care a contribuit psihologia cognitivă în studiul atenţiei.

Experimentul clasic de la care s-a pornit este cel al lui Mowbray (1953), reluat de către Treisman

(1960) este dedicat audiţiei dihotomice prin transmiterea de informaţii la căşti speciale, cu câte un mesaj

diferit pentru fiecare ureche. Instructajul cerea ascultarea unuia dintre cele două mesaje şi ignorarea

celuilalt; ulterior se putea testa cât din fiecare mesaj a fost mai bine reţinut de către participanţi. O serie

de rezultate au îndreptat ipotezele spre existenţa unui aşa-zis comutator, responsabil cu închiderea şi

deschiderea canalelor de comunicare a informaţiei. Alte rezultate precum cel obţinut de Moray (1959)

au deschis o nouă direcţie spre existenţa unor atenuatori care are au rolul de a lăsa să treacă prin filtru

acele informaţii relevante pentru subiect (cum este de exemplu numele propriu), chiar şi pentru urechea

neatentă.

Una dintre cele mai semnificative teorii congitiviste asupra atenţiei este cea a operatorilor congitivi,

ce aparţine lui Pascual-Leone (1984). Această teorie atestă că informaţia este prelucrată secvenţial, în

cadrul fiecărei secvenţe individul activează cu ajutorul unor operatori specifici scheme dintr-un

repertoriu propriu.

În prezent, specialiştii sunt de acord că atenţia este în realitate un concept multidimensional. Acestui

fapt stau mărturie şi unele modele reunite sub titulatura de psihofiziologice, care îşi propun să îmbine

explicaţiile oferite de modelele fiziologice cu noile date puse la dispoziţie de psihologia cognitivă.

Pashler (1984) a avut o influenţă importantă în teoretizarea atenţiei. În anii ’80, s-a aplecat asupra

unei probleme de mare interes în domeniul cogniţiei, anume limitările cognitive. În procesarea

informaţiei, există un mecanism important, numit „gâtul de sticlă” care descrie un efect de pâlnie în

curgerea informaţiei. Localizarea acestui mecanism este importantă pentru studiul limitărilor cogniţiei.

Tehnica pusă la punct de căter Pashler exploatează fenomenul de latenţă a selectivităţii atenţiei in sarcini

multiple, constatând că, în cazul a două sarcini discrete, care se succed rapid, performanţa scade.

Implicarea diferită în sarcinile testate, precum şi calitatea stimulilor schimbă datele localizării “gâtului

de sticlă” în procesarea informaţiei. Cercetările lui Pashler transcend această paradigmă şi se referă la

multiple domenii conexe. Pashler (1998) reconsideră o serie de rezultate obţinute în numeroase studii

despre atenţie, astfel că ajunge să ofere o faţă nouă asupra a ceea ce se consideră despre tema vastă a

atenţiei în psihologie. Astfel de reinterpretări sunt:

De exemplu, Pashler invalidează ideea general acceptată deja că prin creşterea numărului de

stimului într-o sarcină de căutare în anumite condiţii, va creşte şi timpul de localizare a stimulilor-ţinţă.

Această idee implică acceptarea unei capacităţi limitate de procesare a informaţiei. Pashler atrage atenţia

că relaţia descoperită între timpul de localizarea a stimulului şi numărul de stimuli prezentaţi poate fi

foarte bine un rezultat care se datorează unor raţiuni statistice şi nu neapărat unei realităţi psihologice.

Astfel, autorul pune sub semnul întrebării o mare parte din literatura dedicată acestui subiect.

O altă idee pusă sub semnul întrebării de către autor este aceea a măsurătorilor fiziologice care

atestă că o parte dintre stimulii care scapă atenţiei sunt procesaţi semantic. Pashler demontează această

idee, arătând că dacă se ia în considerare absenţa concentrării atenţiei, rezultatele studiilor vor indica

lipsa procesării.

Automatizarea ca şi concept este un alt punct nevralgic pe care se sudează multe studii legate de

atenţie. Pashler este de părere că automatizarea este un concept care nu poate fi testat în adevărata sa

complexitate, pur şi simplu pentru că ideea că unele procese sunt involuntare nu poate fi susţinută fără

echivoc.

Pashler clarifică diferenţele de nuanţă între unele din teoriile atenţiei. Asfel, teoria selecţiei

timpurii presupune că doar stimulii focalizaţi sunt identificaţi şi categorizaţi. În timp ce teoria selecţiei

ulterioare atestă că sunt identificaţi şi o parte dintre stimulii proximi celor focalizaţi, pe criterii precum

excentricitate sau mascare.

Un alt merit al lui Pashler se leagă de accentuarea unor rezultate importante în studiile dedicate

atenţiei. Un studiu cere participanţilor să construiască mental un obiect, ca de exemplu o piscină. Apoi

participanţilor le sunt prezentate o serie de slide-uri în succesiune rapidă. Uneori, un slide reprezentând

o piscină era prezentat foarte aproape de un stimul anunţat anterior ca stimul-ţintă. În aceste încercări,

stimulul-ţintă era trecut cu vederea de către participanţi. Luând în considerare faptul că două ţinte nu pot

fi identificate în imediată aprpiere una de cealaltă, se relevă faptul că un stimul care oglindeşte o

imagine mentală concurentă este detectat invariabil. Alte descoperiri din literatură pe care Pashler le

accentuează sunt cele care susţin că distractorii din sarcinile de căutarea activă sunt mai puţin eficienţi

atunci când numărul stimulilor creşte, precum şi că detectarea unui stimul-ţintă scade probabilitatea

detectării unei alte ţinte la scurt timp după aceea.

Teoria lui Pashler despre atenţie împarte atenţia în două: o primă componentă ar fi atenţia perceptivă,

iar cea de-a doua ar fi selectarea răspunsului sau „gâtul de sticlă” al mecanismului atenţional. Atenţia

perceptivă este concepută atât ca o poartă ce selectează doar o parte din mediul înconjurător, cât şi o

resursă care poate fi alocată diverşilor stimuli într-o manieră graduală. Referitor la atenţia perceptivă,

Pashler realizează o distincţie între selecţia timpurie şi cea ulterioară. Există două întrebări majore cu

referire la aceste procesări. Prima întrebare: este informaţia nefocalizată atenţional procesată semantic?

Şi cea de-a doua: poate fi vorba de identificarea simultană a mai multor stimuli? Pashler conchide că

stimulii nefocalizaţi atenţional nu sunt procesaţi semantic, dar că mai mulţi stimuli pot fi identificaţi

simultan, datorită procesării paralele a informaţiei. „Gâtul de sticlă” poate selecta un singur răspuns

deodată. Astfel că, prin definiţie, selectarea unui răspuns în mecanismul atenţiei nu poate fi

distribuită pe mai multe sarcini sau stimuli simultan.

Această abordare intuitivă a lui Pashler deschide posibilitatea abordării unor probleme delicate în

ceea ce priveşte studiul atenţiei. De exemplu, sunt procesarea vizuală şi cea auditivă deservite de acelaşi

mecanism atenţional? Ce se întâmplă cu stimulii care nu sunt focalizaţi atenţional, dar care se află totuşi

în câmpul perceptiv? Este fiecare element al unui obiect considerat ca un întreg? Răspunsurile la laceste

întrebări sunt diferite, în funcţie de care componentă a atenţiei este luată în considerare. Spre exemplu,

atenţia perceptivă cel mai probabil selectează elementele unui obiect ca un tot unitar spre deosebire de

„gâtul sticlei” care selectează numai acele elemente care sunt relevante pentru sarcina curentă.

Un alt merit al teoriei lui Pashler este acela de a fi conectat atenţia la memorie. În primul rând,

viziunea modală asupra memoriei este considerată centrală. Apoi Pashler realizează o serie de legăuri

între fiecare dintre elementele memoriei şi cele două componente alte atenţiei, ca de exemplu faptul că

„gâtul de sticlă” este responsabil pentru aducerea din memoria de lungă durată a unor elemente relevante

pentru activităţi curente. Un punct focal al acestei legături dintre atenţie şi memorie este acela care

vorbeşte despre separarea totală dintre memoria de scurtă durată şi „gâtul de sticlă” al atenţiei. Cu alte

cuvinte, memoria de scurtă durată nu încarcă selectarea răspunsului, în schimb, este strâns legată de

atenţia perceptivă.

Teoria resurselor multiple a lui Wickens (1984), presupune că la baza atenţiei se află

disponibilitatea unor resurse, cum ar fi cele mnezice, resurse energetice şi alte mecanisme care

procesează. Aceste resurse pot fi subdivizate pe criteriul funcţionalităţii în seturi. Sarcinile asemănătoare

au tendinţa de a folosi aceleaşi seturi şi astfel, interferează una cu cealaltă atunci când sunt abordate într-

o manieră concurenţială. Pashler consideră teoria resurselor multiple ca fiind o „tuşă groasă” menită să

explice atenţia, dar care eşuează în a reda tocmai specificul acesteia, nereuşind să capteze detaliile care o

diferenţiază de alte procese cognitive. Dealtfel, modelul lui Pashler nu este altceva decât o dezvoltare şi

redefinire a teoriei resuselor multiple. Ambele teorii pornesc de la ideea că limitările în cogniţie au surse

de pornire distincte. Modelul lui Pashler oferă, însă, o explicaţie mai elegantă şi completă: unele

elemente ale atenţiei, cum este cazul „gâtului de sticlă” nu se pot distribui strategic mai multor stimuli;

de asemenea, spre deosebire de teoria răspunsurilor multiple, modelul lui Pashler are delimitări mai

clare în ceea ce priveşte mecanismele care participă la procesarea informaţiei (de exemplu, limitările din

faza de preparare sunt puse pe seama memoriei de scurtă durată, în timp ce în cadrul teoriei

răspunsurilor multiple această atribuire este neclară).

Teoria distanţei corticale a lui Kinsbourne şi Hicks (1978). Conform acestei teorii, performanţa la

sarcini duale va fi bună atunci când activităţile sunt deservite de zone corticale separate funcţional, de

exemplu de emisfere diferite. Autorul atrage atenţia că activităţile asociate emisferelor diferite se pot

realiza împreună eficient, atâta timp cât niciuna dintre sarcini nu se bazează exclusiv pe selectarea

răspunsului. Acest principiu sugerează că distanţa corticală poate juca un rol episodic în interferenţa

sarcinilor duale, dar rolul central revine totuşi „gâtului de sticlă”.

S-a pus şi problema interferenţelor în procesul atenţional (Navon, 1985). Interferenţele în

procesul atenţional se produc atunci când codurile procesărilor asociate unei sarcini pot să afecteze

codurile de procesare asociate unei alte sarcini concurente. Interferenţele se produc mai ales atunci când

sarcinile sunt similare şi, implicit, apelează la memoria de procedură comună. Pashler conchide că

interferenţele pot perturba performanţa la unele sarcini duale, dar atribuie aceste conflicte memoriei de

scurtă durată. În urma aceastei atribuiri se poate concluziona că interferenţa nu se va produce atunci

când sarcinile nu perturbă MSD, concluzie care a fost susţinută de numeroase studii legate de perioada

de latenţă.

Teoria computaţională în atenţia vizuală (TCAV) combină teoria atenţiei vizuale (TAV) cu o

teorie a grupării perceptive prin proximitate. TCAV explică efectele grupării perceptive şi a distanţei

spaţiale dintre mai mulţi itemi prezentaţi. Teoria oferă o nouă explicaţie asupra focusării spaţiale, un

context de înţelegere a explorării vizuale ca o interacţiune permanentă între procesele seriale şi cele

paralele. Această teorie se bazează pe un model competiţional de selecţie între mai mulţi stimuli

prezentaţi şi un model competiţional de recunoaştere a unui singur stimul. În cadrul modelelor care

prevăd selecţia dintre mai mulţi stimuli, aceştia sunt prezentaţi paralel şi selecţia atenţională se compune

din elementele care sunt procesate primele (câştigătorii competiţiei). Astfel, selectarea stimulilor-ţintă

(elementele care urmează a fi selectate) în loc de cei perturbatori (elementele ce vor fi ignorate) se

bazează pe faptul că procesarea stimulilor-ţintă este mai rapidă decât procesarea celor perturbatori.

În contextul modelelor care prevăd recunoaşterea unui singur stimul, categorizările perceptive sunt

procesate paralel, astfel încât participantul alege categorizarea care termină procesarea mai repede.

Primele modele computaţionale de selecţie dintre mai mulţi stimuli au apărut în anii ’80 (Bundensen,

1998), dintre care cel mai eficient model s-a dovedit a fi modelul computaţional al capacităţii de

selecţie autonomă a stimulilor FIRM. Conform acestui model, prezentarea unor stimuli este procesată

în felul următor: în primul rând este calculată importanţa care o are pentru atenţie fiecare element

prezentat. Importanţa este o măsură a impunerii stimulului-ţintă faţă de stimulii-perturbatori. Apoi

capacitatea de procesare disponibilă este distribuită proporţional cu importanţa fiecărui stimul.

Amplitudinea capacităţii de procesare alocate unui element determină viteza encodării elementului în

memoria vizuală de scurtă durată (MVSD). În final, are loc competiţia dintre encodarea elementelor.

Elementele selectate şi stocate în MVSD sunt cele a căror encodare este completă înainte ca prezentarea

stimulilor să înceteze şi anterior saturaţiei complete a MVSD. Generalizarea modelului FIRM a

determinat apariţia teoriei atenţiei vizuale, care atestă că selectivitatea depinde de rezultatul competiţiei

dintre categorizările perceptive posibile. Rata probabilităţii la care se procesează o categorizare (de

exemplu, x aparţine categoriei i’) creşte odată cu: (i) intensitatea stimulării senzoriale care susţine

categorizarea; (ii) bias-ul participantului de a aloca stimuli categoriei i; (iii) importanţa care o are pentru

atenţie elementul x. Atunci când o categorizare posibilă este procesată, aceasta intră sub incidenţa

MVSD numai dacă există spaţiu de memorie disponibil (în condiţiile în care posibilitatea de procesare a

MVSD este limitată la aproximativ 4 elemente simultan). Competiţia dintre categorizări incompatibile

ale aceluiaşi element se rezolvă în favoarea primei categorizări realizate. TAV explică satisfăcător

numeroase descoperiri legate de recunoaşterea unui singur stimul, raportarea întreagă, raportarea

parţială, căutare şi detecţie.

G.Logan (1996) a extins TAV în TCAV- teoria codului atenţiei vizuale, care combină TAV cu o

teorie a grupării perceptive prin proximitate. TCAV explică o gamă largă de efecte spaţiale legate de

atenţia vizuală. TAV porneşte de la premiza că atât recunoaşterea vizuală cât şi selecţia atenţională a

elementelor din câmpul vizual constau în realizarea categorizărilor perceptive. O categorizare perceptivă

are forma „elementul x aparţine categoriei i” sau „elementul x are trăsătura i”. În acest caz, elementul x

este un obiect (o unitate perceptivă) în câmpul vizual, iar trăsătura i este o trăsătură preceptivă (de

exemplu, culoarea, forma, mişcarea sau poziţia spaţială), iar categoria i este o categorie perceptivă (clasa

tuturor elementelor care au trăsătura i). O categorizare perceptivă are loc atunci când categorizarea este

encodată în MVSD. Atunci când a fost realizată categorizarea preceptivă conform căreia elementul x

aparţine categoriei i, elementul x este selectat şi totodată recunoscut ca aparţinând categoriei i. Aşadar,

selecţia atenţională a elementului implică recunoaşterea acestuia ca aparţinând unei categorii sau alteia.

Elementul este reţinut în MVSD dacă şi atunci când una sau alta dintre categorizări este reţinută în

MVSD. Odată ce o categorizare perceptivă a unui element a fost procesată, categorizarea intră în

MVSD, dacă există spaţiu suficient. Sperling (1960) a determinat că MVSD are capacitatea de procesare

de 4 elemente diferite. Dacă elementul x este deja prezent într-o categorizare anterioară, atunci există

spaţiu disponibil.

Timpul necesar procesării unei categorizări perceptive variază conform unei distrubuţii definită prin

specificarea nivelului probabilităţii că procesarea se va termina la momentul t, având în vedere că

procesul nu s-a încheiat înainte de momentul t. Această rată a hazardului este o măsură a vitezei cu care

este procesată o categorizare perceptivă. În TAV, această măsura se numeşte valoarea v a categorizării

perceptuale conform căreia x aparţine lui i, v(x, i). Valoarea v este determinată prin 2 ecuaţii de bază.

Filtrarea este unul dintre mecanismele de selecţie din TAV ( Broadbent, 1970). Mecanismul filtrării

este reprezentat de priorităţile perceptive şi importanţa pe care o acordă subiectul stimulilor. Atunci când

individul caută caută ceva care aparţine unei anumite categorii, de exemplu un obiect de culoare roşie,

selectarea elementelor de culoare roşie din câmpul vizual este favorizată prin creşterea priorităţii clasei

elementelor de culoare roşie. Aceasta înseamnă că valoarea v a categorizărilor perceptive pentru

elemente roşii creşte faţă de valorile v ale categorizării perceptive ale altor elemente. Stimulii de culoare

roşie au cele mai mari şanse de a câştiga competiţia şi de a fi encodate în MVSD.

Categorizarea extremă, simplificată maximal, este cel de-al doilea mecanism de selecţie, ca rezultat al

distorsiunii perceptive. De exemplu, atunci când un individ primeşte sarcina de a categoriza obiectele

după criteriul de culoare, poate organiza elementele din câmpul vizual după culoare acordând valori

înalte parametrilor perceptivi asociaţi categoriilor de culori mai degrabă decât altor parametri perceptivi.

Astfel, valoarea v pentru categorizările perceptive ale elementelor ca şi membri ai unei categorii creşte,

în timp ce alte valori v nu sunt afectate.

Efectul combinat al celor două mecanisme a fost demonstrat în experimentul următor: sunt prezentaţi

o serie de stimuli, care constituie cifre roşii şi negre. Sarcina subiectului este de a repera cât mai multe

cifre roşii şi de a ignora cifrele negre. O strategie plauzibilă este următoarea: pentru a selecta cifrele

roşii, procesarea prioritară este a acelor elemente din clasa obiectelor de culoarea roşie, în timp ce alte

categorizări au importanţă redusă. Acest lucru va face mai uşoară procesarea cifrelor roşii decât a celor

negre. Pentru a percepe mai bine cifrele roşii mai bine decât orice alte trăsături perceptive (de la 0 la 9)

sunt înalt activaţi 10 parametri perceptivi bias- câte unul pentru fiecare cifră- în timp ce alţi parametri

sunt slab activaţi. Astfel, va creşte viteza de procesare pentru caracteristica „tipul cifrelor” decât pentru

celelalte caracteristici.

Un sistem perceptiv în care procesările prioritare pot varia independent de deciziile bias este un

sistem care dă dovadă de mai multă stabilitate internă decât unul în care cele două covariază. Există

dovezi care sugerează că doar un subset al clasei categoriilor perpective poate avea prioritate pozitivă.

De exemplu, atât literele în sine cât şi cuvinte scurte pot fi considerate ca unităţi de sine stătătoare şi,

implicit, categorii perceptive. Aceste două tipuri de categori pot fi asociate cu biasuri pozitive. Totuşi,

Bundensen et. al. (1997) a realizat un studiu în care a prezentat subiecţilor în manieră tahistiscopică

unele cuvinte scurte, de regulă prenume. În experimentul principal, fiecare prezentare cuprinde 4 cuvinte

două nume prezentate în roşu şi alte două prezentate în alb. Sarcina era de a identifica numele scrise cu

roşu (stimuli-ţintă) şi de a le ignora pe cele albe (distractori). În unele serii apărea şi prenumele

subiectului fie ca ţinţă, fie ca distractor. Prezentarea prenumelui propriu ca şi distractor nu a interferat cu

sarcina mai mult decât a făcut-o prezentarea altor prenume ca şi distractori. Se pare că atenţia vizuală nu

va fi atrasă în mod automat de numele propriu al individului. Dacă învăţarea prioritară s-ar putea

manifesta pentru cuvinte percepute vizual, astfel încât un cuvânt să atragă atenţia în mod automat doar

prin forma lui, atunci ne putem aştepta ca perceperea prenumele propriu să atragă atenţia subiectului.

Rezultatele contrastante între studiile pe stimuli formaţi dintr-un singur element (litere, cifre) şi cele

pe stimuli complecşi (cuvinte din mininum două litere) sugerează că atenţia vizuală poate fi atrasă de

caractere alfanumerice individuale dar nu şi de forme complexe. Aşadar, cuvintele formate din mai

multe litere sunt prea complexe ca şi formă pentru a avea prioritate de procesare pozitivă.

În ceea ce priveşte CVAT, Logan (1996) a propus o teorie care integrează două concepţii despre

atenţia vizuală, anume cea spaţială şi cea obiectuală. Teoria a luat naştere prin conectarea TAV cu

teoria DEtectorului de COntur a grupării perceptuale prin proximitate, de aici şi denumirea de

„CODE theory” a lui Oeffelen şi Vos (1982, 1983). Un grup perceptiv este definit ca o zonă din spaţiu

deasupra pragului stabilit, adică o zonă pentru care codul suprafeţei este peste pragul stabilit. În termenii

TAV, un grup perceptiv este la fel ca un element din câmpul vizal. Grupurile de mărimi diferite pot fi

definite prin ridicarea sau scăderea pragului. Un prag scăzut produce un număr mic de grupuri cu itemi

numeroşi în fiecare grup. Un prag înalt va produce un mare număr de grupuri cu puţini itemi în fiecare

grup. Grupurile mai mici sunt cuprinse în grupurile mai mari, formând o ierarhie.

Focusarea spaţială este focusul atenţiei raportat la câmpul vizual spaţial existent. Procesarea

elementelor care se află în focusul atenţiei este mai rapidă decât procesarea elementelor care nu se află

sub focusul atenţiei. Trei consideraţii sunt importante cu privire la acest aspect: 1) focusul atenţiei se

poate întinde pentru a cuprinde toate elementele unui câmp vizual; 2) focusul atenţiei poate fi restrâns la

un singur element al MVSD; 3) focusul atenţiei poate fi mutat succesiv pe diverse elemente din cadrul

aceleiaşi clase de obiecte.

Surprinderea trăsăturilor este cantitatea de informaţie despre o trăsătură a unui stimul dintr-o zonă

dată, care depăşeşte pragul suprafeţei COD.

Aplicaţiile teoriei în recunoaşterea unui singur stimul

Revelator pentru această categorie de experimente este modelul alegerii bazate pe bias. Acesta

explică numeroase rezultate ale experimentelor despre discriminarea vizuală şi biasul recunoaşterii unui

singur stimul. Modelul alegerii bazate pe bias presupune că valorile v sunt constante pe timpul expunerii

stimulului ceea ce înseamnă că timpul de procesare este distribuit exponenţial. Pentru a testa această

asumpţie a fost testată recunoaşterea unei singure litere ca funcţie a expunerii duratei stimulului.

Experimentul a constat în prezentarea unei litere-stimul (o consoană aleasă la întâmplare) la fiecare

serie. Litera apărea într-una din cele 12 poziţii echipotenţiale aflate la un spaţiu egal de circumferinţa

unui cerc imaginar centrat în momentul fixării perceptive. Durata expunerii variază între 100 ms şi 200

ms, iar stimulul a fost urmat de un pattern. Sarcina consta în raportarea identităţii literei-stimul, însă fără

a ghici. Rezultatele sprijină ipoteza asumată, astfel încât funcţia distribuţiei exponenţiale corespunde

timpului de procesare.

Aplicaţiile teoriei în selectarea dintre mai mulţi stimuli se regăsesc în studii asupra: efectelor

integralităţii obiectului în raportarea selectivă, atenţiei distributive privind numărul şi poziţia spaţială a

stimulilor-ţintă, atenţiei concentrate privind criteriul de selecţie şi numărul distractorilor şi efectele

cumulate ale numărului de stimuli-ţinte şi distractori. Logan a aplicat TCAV la numeroase rezultate

privind efectele grupării perceptive şi distanţa spaţială dintre itemi asupra timpilor de reacţie şi ratelor

erorii în sarcini de atenţie vizuală.

Descoperirile cele mai importante: atenţia este împărţită în mod egal în câmpul vizual până la

prezentarea stimulului-ţintă; atunci când atenţia este realocată, atenţia se concentrează pe stimulul-ţintă,

ceea ce înseamnă că importanţa distractorilor este zero. Viteza procesării stimulului creşte în timpul

concentrării atenţiei, astfel că frecvenţa raportărilor corecte este invers proporţională cu întârzierea

apariţiei ţintei. Totodată, cu cât creşte timpul concentrării atenţiei în mod egal pe toată suprafaţa

câmpului de stimuli şi cu cât este mai scurt timpul de concentrare exclusiv pe ţintă, cu atât va creşte

probabilitatea ca MVSD să conţintă distractori mai degabă decât stimulul-ţintă. Aşadar, frecvenţa

localizării erorilor va creşte odată cu întârzierea apariţiei stimulului-ţintă. Timpul de reacţie necesar

comutării atenţiei spre un alt stimul-ţintă este considerat mare în TAV. Căutarea serială presupune

folosirea unui criteriu de selecţie spaţial într-o anumită zonă a câmpului, de unde privirea sau doar

atenţia se va muta pe celelalte zone ale câmpului până ce va găsi un stimul-ţintă sau până la epuizarea

câmpului. Şi în TCAV se presupune că selecţia are loc prin localizare în ceea ce priveşte căutarea

serială; diferenţa este că localizarea se referă la schimbarea focusului atenţiei între grupurile de

elemente, astfel încât procesarea este paralelă în cadrul grupurilor şi serială între grupuri.

În concluzie, TAV conferă o viziune unificată asupra recunoaşterii unui singur stimul şi selecţiei

dintre mai mulţi stimuli. De asemenea, această teorie integrează modelul alegerii bazate pe bias pentru

recunoaşterea unui singur stimul cu modelul computaţional independent de capacitate fixă. TCAV

combină TAV cu o teorie a grupării perceptive prin proximitate.

3.2. REACȚIA DE ORIENTARE.

Orientarea în contextul temei atenţiei se referă la sensibilitatea organismului în raport cu stimulii.

Această sensibilitate a fost studiată în psihofiziologie, în legile percepţiei (constanţa de formă în ciuda

modificărilor de orientare ale obiectelor), în psihologia cognitivă (metode de rotaţie mintală).

Modalitatea de studiu cea mai laîndemână este chiar urmărirea mişcărilor oculare în vederea stabilirii

unor patternuri.

Deşi este una din componentele importante ale atenţiei şi tocmai pentru că este implicată în

momentele primare ale prelucrării informaţiei senzoriale, reacţia de orientare nu explică în totalitate

atenţia. Reducerea atenţiei la reacţia de orientare se soldează cu trunchierea fenomenului. În primul

rând, reacţia de orientare este un fenomen fiziologic. Oricât este de importantă această reacţie de

orientare pentru menţinearea integrităţii organismului, ea nu este totuşi mai mult decât o componentă

importantă.

În timp ce reacţia de orientare este mai degrabă o formă de facilitare senzoriomotorie, reacţiile de

focalizarea şi de selecţie sunt mai puţin legate de o stare de activare cât sunt de un proces în esenţă

deliberativ. Aşadar, orientarea este importantă mai degrabă din perspectiva ierarhizării interne a

condiţiilor externe, obiective. Motivele pentru care atenţia este orientată către unii stimuli şi îi ignoră pe

alţii descriu cel mai bine realitatea reacţiei de orientare.

Comportamentul de orientare are la bază reflexul de orientare. Reflexul de orientare este o reacţie

complexă declanşată de acţiunea unui excitant nou situat la graniţa dintre reflexele înnăscute şi cele

condiţionate. Practic, prin reflexul de orientare stimulii sunt recunoscuţi pe baza calităţilor fizice primare

ale stimulilor, sau pe baza răsunetului pe care îl au în plan biologic, psihologic şi social. Aşadar, reflexul

de orientare are cel puţin două roluri: este un răspuns la un excitant, dar şi o condiţie primară de selecţie

a stimulilor.

În plan comportamental, reacţia de orientare poate fi recunoscută printr-o serie de indicii specifice:

întoarcerea capului şi privirii spre sursa de stimulare, redresarea posturii, scăderea ritmului respirator,

creşterea sensibilităţii receptorilor pentru stimulul declanşator, concomitent cu scăderea sensibilităţii

pentru celelalte tipuri de stimulări, plus o serie de modificări neuro-cerebrale ale ritmurilor undelor şi

creşterea vasodilataţiei cerebrale. Ulterior reacţiei de orientare, apare fie o atenţie selectivă dacă stimulul

este semnificativ pentru sarcina curentă, fie obişnuirea cu stimulul şi neatenţia dacă stimulul care a

generat reacţia de orientare este considerat nesemnificativ.

Din punct de vedere neurofiziologic, activitatea de orientare include localizări cerebrale neparietale,

întregul sistem senzorio-motor, structurile implicate în atenţie, memorie, afectivitate, gândire si limbaj,

de unde şi explicaţia pentru care cuvântul ca şi stimul poate deveni factor afectiv-emoţional. Pentru

mecanismul de stingere al reflexului de orientare este responsabil cortexul cerebral, prin inhibiţia

cortico-reticulată. Atunci când stimulul se repetă, în structurile cerebrale se elaborează un pattern al

calităţilor stimulului, care se compară mereu cu noul stimul. Astfel că reacţia de orientare se stinge de

fiecare dată când parametrii stimului un coincid cu patternul cortical.

La realizarea manifestărilor comportamentale de orientare contribuie şi sistemul reticulat ascendent

activator (SRAA). Impulsurile senzoriale activează formaţiunea reticulată prin căile colaterale specifice.

Iar de aici se transmit ascendent spre scoarţă, dar şi descendent, determinând manifestări motorii,

vegetative şi modificări ale senzorialităţii. Scoarţa cerebrală influenţează reacţia de orientare la stimuli

cu încărcătură afectivă prin circuitul cortico-reticulat.

3.3. VIGILENȚA

Condiţia de bază pentru ca atenţia să apară este starea de veghe. În afara stării de veghe, atenţia nu

este posibilă. În starea de veghe, scoarţa cerebrală este activată difuz; acesta se traduce la nivel de stare

printr-o aşteptare pasivă. Pe fondul stării de veghe poate să apară starea de vigilenţă.

Vigilenţa este starea de reactivitate a organismului la stimulii din mediu, o stare generală de alertă a

organismului, pe fondul căreia sunt receptaţi cu prioritate acei stimuli esenţiali pentru individ la un

moment dat. Vigilenţa facilitează focalizarea şi selecţia, dar este în esenţă o stare de explorare, neavând

o orientare anume. Astfel, în starea de vigilenţă, omul explorează orice din mediu, fără a avea o ţintă

precisă.

În esenţă, starea de vigilenţă este o stare de funcţionare a sistemului nervos care permite adaptarea

individului la diversele condiţii ale mediului în diferite momente, în termeni de acţiune sau inacţiune şi

răspunsuri comportamentale. Există o serie de niveluri ale vigilenţei ale căror limite sunt somnul şi

starea de veghe intensă. Aşadar, există mai multe niveluri ale vigilenţei în diversele faze ale somnului,

apoi veghea difuză, trezirea atentă, trezirea intensă, concentrarea atenţiei etc.

La nivel cortical, vigilenţa este suma interacţiunilor dintre diferite arii cerebrale. Se pare că este

vorba de interacţiuni complexe între structuri ale trunchiului cerebral şi creierul anterior.

Piéron a pus la un moment dat semnul egal între vigilenţă şi atenţie. Ulterior, s-a infirmat această

egalitate, pentru că în diferite etape ale atenţiei, nivelul vigilenţei este foarte variabil, putând fi chiar

foarte scăzut fără ca atenţia să dispară. Principalul aspect prin care se dosebesc atenţia şi starea de

vigilenţă este orientarea. Astfel, în timp ce starea de vigilenţă permite explorarea nediferenţiată a

mediului, atenţia este orientată spre stimuli, fie exteriori (cum ar fi un sunet), fie interiori (cum ar fi un

gând).

Conform altor opinii, vigilenţa contribuie la susţinerea atenţiei în realizarea unor sarcini repetitive, cu

caracter monoton. De asemenea, un rol important al vigilenţei este de a păstra o stare de activare pentru

acei stimuli vagi, de intensitate scăzută a căror detectare este dificilă în absenţa unui set anticipativ.

O vigilenţă crescută contribuie pe de-o parte la concentrarea şi implicarea în activitatea curentă, iar

pe de altă parte la prevenirea potenţialelor întreruperi cauzate de stimuli neaşteptaţi.

Vigilenţa facilitează o adaptare promptă la mediu, mergând pe un continuum de la situaţii care

ameninţă integritatea corporală şi până la situaţii de înaltă implicare în sarcini de natură intelectuală sau

chiar spirituală.

3.4. NEUROMECANISMELE ATENȚIEI.

În viaţa de zi cu zi, numeroşi stimuli din mediul înconjurător, trăsături, scene, obiecte ne atrag

atenţia. Însă capacitatea de procesare umană este una limitată, aşadar comutarea atenţiei devine imperios

necesară pentru ca activităţile curente să nu fie perturbate constant. De îngustarea atenţiei sunt

responsabile chiar limitele câmpului vizual; iar atenţia se mută, odată cu privirea, de pe un obiect pe

altul, creînd o imagine de ansamblu.

Comutarea atenţiei

Dicţionarul Webster defineşte „comutarea” ca pe relocarea unei poziţii sau un transfer, iar „atenţia”

ca pe centrarea pe un obiect sau pe o idee. William James (1980) defineşte atenţia afirmând că e

„posedarea minţii de către unul din numeroasele obiecte din jur sau gânduri, într-o formă foarte clară şi

animată. Focalizarea, concentrarea, apartenenţa la procesele conştiente sunt caracterstici [ale atenţiei].

Ea implică deconectarea de la unele lucruri astfel încât să permită rezolvara efectivă a altora...”. Aşadar,

comutarea atenţiei implică două dintre componentele atenţiei (selectivitatea şi concentrarea) şi

procesarea unui singur stimul deodată.

Teoria reflectării este una dintre teoriile care îşi propune să explice fenomenul comutării atenţiei.

Practic, atenţia este considerată un reflector, care îşi proiectează lumina pe stimulii-ţintă vizaţi la un

moment dat. Atunci când un stimul este în focusul atenţiei, lumina cade pe el şi procesarea este mai

eficientă. Concentrarea este, aşadar considerată un mecanism psihologic de procesare serială. Atunci

când atenţia este comutată pe un alt stimul, reflectorul este stins până când ajunge la următoarea ţintă.

Orientarea atenţiei

Posner şi Peterson (1990) au considerat că orientarea atenţiei cuprinde 3 etape. Ideea de bază de la

care pornesc cei doi cercetători este că reorientarea atenţiei presupune în primul rând deconectarea de la

acţiunea curentă, implicit mutarea atenţiei de pe obiectul curent pe următorul. Apoi urmează focusarea

fizică a atenţiei dintr-un loc în altul, pentru ca în final atenţia să fie comutată pe o nouă locaţie, respectiv

activitate. Autorii mai sus menţionaţi au realizat un studiu ce vizează ariile corticale ale comutării

senzorială a atenţiei, respectiv comutarea mentală precum şi concentrarea atenţiei voluntară şi automată.

În experiment se aşteaptă ca persoanele cu tulburări ale atenţiei să nu aibă dificultăţi la schimbările

care apar şi să nu înregistreze un mare progres în ceea ce priveşte modelul îmbunătăţit. Scopul studiului

este de a determina importanţa modelelor atenţiei pentru interacţiunea om-computer. Dacă atenţia nu

este un factor care fluctuează foarte mult aceasta înseamnă că nu e nevoie de un model complex inclus

în software-ul respectiv. Dacă performanţa e semnificativ superioară şi influenţează considerabil

procesul, atunci va fi nevoie de o implementare în software care să conţină aspectele cele mai

importante ale experimentului. Mai ales în contextul în care e vorba de un software interactiv.

Aşa cum arată Wright & Ward (2008), este general acceptată ideea conform căreia comutarea

senzorială a atenţiei se manifestă prin mişcarea oculară, iar comutarea mentală a atenţiei este

caracterizată de fixitatea privirii. Dar, aşa cum arată Hoffman (1998), atenţia se poate comuta mental

chiar dacă privirea se menţine pe o serie de stimuli (de exemplu atenţia şoferului la drum), atenţia se

poate comuta pe o idee, un gând (cumpărăturile pe care şoferul urmează să le facă la destinaţie).

Studiile iniţiale pe comutarea atenţiei au vizat pacienţii cu tulburări neurologice, în special (după

Posner) o afecţiune care nu permite mişcarea oculară a privirii, în special pe verticala câmpului

perceptiv. Aşa se explică, într-o anumită măsură de ce s-a menţinut la nivel general diferenţierea de care

vorbeau Wright şi Ward.

Alte studii arată că mecanismele neurologice implicate în comutarea senzorială a atenţiei şi în

comutarea mentală a atenţiei tind mai degrabă să se suprapună. Numeroase studii atestă ca şi locaţie

pentru cele două forme de concentrare ale atenţiei coretxul frontal, cortexul parietal şi cortexul occipital

lateral. Aceste descoperiri sunt în concordanţă cu teoria premotorie a atenţiei.

Un punct al dezacordului se referă la activarea cerebrală: rezultatele studiilor nu sunt concordante

dacă ambele tipuri de comutare a atenţiei cauzează supraactivare sau subactivare cerebrală. Sarcinile

date subiecţilor pentru a determina acest aspect nu au fost identice, de aici şi suspiciunea cu privire la

rezultate diferite.

Beauchamp et. al. (2001) a realizat un astfel de studiu în care a dat aceeaşi sarcină participanţilor

pentru a testa atât comutarea senzorială a atenţiei, cât şi pe cea mentală. Rezultatul a fost că activarea

cerebrală mai mare o produce comutarea senzorială a atenţiei; această supraactivare faţă de comutarea

mentală a atenţiei este pusă pe seama mişcărilor oculare implicate.

Atenţia voluntară –atenţia automata

Atenţia poate fi direcţionată voluntar- control endogen sau automat- control exogen, de exemplu

atunci când un stimul exterior distrage atenţia de la activitatea curentă. Deosebirile dintre cele două

forme ale atenţiei sunt fundamentale. Atenţia automată are o latenţă de câteva zeci de milisecunde şi este

suscitată de un stimul neaşteptat. Totodată, permite funcţionarea paralelă a altor activităţi şi, sub acest

aspect, poate facilita performanţa. Atenţia voluntară este controlată de către subiect, are o latenţă de

câteva sute de milisecunde, influenţează activităţile în mod serial (cu trecere de la una la alta).

Caracteristica principală a atenţiei voluntare este de facilitare a activităţii curente şi, concomitent, de

inhibare a altor activităţi concurente. Evident, atenţia voluntară este conectată la conştiinţă mai mult

decât atenţia automată.

Corbetta şi Shulman propun ideea existenţei a două mecanisme neuronale separate responsabile

pentru cele două forme ale atenţiei, anume cortexul dorsal posterior parietal şi coretxul frontal pentru

gestionarea atenţiei voluntare, în timp ce atenţia reflexivă e controlată de cortexul temporo-parietal şi de

cortexul frontal ventral. Se porneşte de la premisa că mecanismele endogene integrează cunoştinţe

anterioare, aşteptări şi scopuri voluntare de decizie asupra comutării atenţiei, în timp ce mecanismele

exogene sunt legate de scopurile focusării atenţiei asupra obiectelor sau evenimentelor din mediu.

Răspunsul la întrebarea dacă cele două zone corticale interacţionează rămâne deschis (Eysenck &

Keane, 2005).

Deşi în ceea ce priveşte comutarea atenţiei ariile corticale responsabile par a fi aceleaşi, nu la fel se

poate spune şi despre mecanismele neuronale implicate în atenţia voluntară şi cea reflexivă. Rosen et. al.

au descoperit o suprapunere a mecanismelor neuronale în ceea ce priveşte cele două forme ale atenţiei,

mai precis, activarea în aria premotorie dorsală şi parietală. Totuşi, sarcina atenţiei voluntare a activat

cortexul drept prefrontal dorsolateral, care nu a apărut şi în sarcina atenţiei automate. Având în vedere

că această arie este asociată cu memoria de lucru, poate fi un indicator al faptului că memoria de lucru

este implicată voluntar. În ciuda unor diferenţe de activare în mai multe zone corticale în atenţia

voluntară şi cea automată, există o activare cerebrală comună a celor două feluri de atenţie, mai cu

seamă în regiunea premotorie dorsală, zona câmpului vizual frontal şi cea a cortexului superior parietal.

În concluzie, există o mulţime de mecanisme neuronale implicate în procesul atenţiei. Deşi diferitele

forme ale atenţiei activează zone distincte ale creierului, există şi o mare suprapunere între zone, ceea ce

nu indică în mod evident o interacţiune, dar nici nu o neagă. Nivelurile activării diferă, de asemenea.

O teorie mai recentă, bazată pe cercetări ce au avut loc în universităţile Harvard şi Caltech între 1995

şi 2000, este modelul controlului de jos în sus. Este vorba despre un model care se centrează pe

selectivitatea atenţiei vizuale. Atenţia este considerată un proces controlat de jos în sus. Specificitatea

modelului constă şi în faptul că atenţia este abordată fără referire la un anume tip de sarcină. Modelul

abordează atenţia prin prisma diferenţierii. Modelul controlului de jos în sus se bazează pe existenţa la

nivel cerebral a unei hărţi pe care este reprezentată diferenţierea vizuală, ideea avansată iniţial de către

Koch şi Ullman. Este un model de inspiraţie biologică, fiind realizat în conformitate cu cu anatomia şi

fiziologia sistemului vizual la maimuţele macac.

Funcţionalitatea atenţiei este explicată în felul următor: o imagine input este descompusă într-un set

de hărţi neuronale cu scale multiple pentru modalităţile de culoare, intensitate şi orientare. Hărţile sunt

animate de o dinamică spaţială conform căreia răspunsul unui neuron dintr-o anumită locaţie e modulat

de activitatea neuronilor înconjurători. Această proprietate a modulării contextuale este inspirată şi de

unele descoperiri recente din neurobiologie şi poate explica diferenţierea stimulilor într-un context

încărcat. Toate hărţile modalităţilor de culoare, intensitate şi orientare sunt apoi combinate într-o hartă

scalată unică a diferenţierii. Această hartă ilustrează locaţia stimulului diferenţiat, fără a conţine şi

trăsătura particulară a diferenţierii produse. O reţea neuronală „campioană” detectează nivelul cel mai

înalt de saturaţie a diferenţierii şi atrage focusul atenţiei (concentrarea) spre acea locaţie. Pentru ca

focusul atenţiei să se mute pe stimulul nou diferenţiat este necesar ca stimulul focusat anterior să fie

inhibat.

La nivel cerebral, există două etape:

1) trăsăturile vizuale sunt extrase în paralel pe 50 de hărţi, într-un proces pre-atenţional rapid.

Hărţile vizează orientarea, intenstitatea şi culoarea, la 6 scale diferite. Trăsăturile sunt procesate prin

filtrare lineară şi centralizare (a fiecărei caracterisitici în parte).

1) atenţia este comutată printr-un proces lent şi secvenţial de selectare a celui mai evident stimul

(prin reţeaua neuronală „campioană”) şi de schimbare a focusului atenţional (prin mecanismul

inhibiţiei).

Cele două etape sunt interconectate de harta diferenţierii care encodează topografic locul pe care

atenţia se focalizează pe imaginea vizuală. Harta diferenţierii primeşte inputuri de la etapa extragerii

pre-atenţionale, paralele a trăsăturilor.

În termeni de aplicaţii e de notat că modelul a fost testat pe diverse sarcini vizuale, folosind imagini

statice. Modelul a replicat o serie de comportamente umane în sarcini clasice de căutare serială şi de

căutare după trăsături, detecţie (de exemplu a semnelor de circulaţie în mediul natural, a pietonilor pe un

fundal sau a vechicolelor militare în medii rurale aglomerate).

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ATENȚIA ( II )

Conţinuturi:

4.1. Psihologia atenției.

• Definiție.

• Caracterizare.

• Procesualitate

• Funcții.

4.2. Atenție și comportament.

4.3. Formele atenției.

4.4. Calitățile atenției

Obiective:

1. Prezentarea și analiza trăsăturilor definitorii, procesualității și funcțiilor atenției.

2. Analiza relației dintre atenție și comportament.

3. Prezentarea și analiza formelor atenției.

4. Prezentarea și analiza calităților atenției

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

4.1 PSIHOLOGIA ATENȚIEI.

Definire

Atenţia este un mecanism psihic de susţinere energetică a activităţii. Rolurile ei se răspândesc într-o

gamă variată de fenomene şi procese psihice, de la senzorial la perceptiv, trecând prin înţelegere,

memorie şi atingând chiar aspecte complexe ale activităţii cum sunt deprinderile. Tulburările de atenţie

sau chiar lipsa acesteia se soldează cu costuri destul de importante raportate la activitate, mergând de la

omisiuni şi până la erori, confuzii şi accidente.

“Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei psiho-

nervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, în special a proceselor senzoriale şi

cognitive.” (Zlate, 2000)

Atenţia este un act de selectare psihică activă prin care se realizează semnificaţia, importanţa şi

ierarhizarea unor evenimente, obiecte şi fenomene care influenţează existenţa individuală umană.

Titchener folosea termenul “atenţie” pentru a denumi acea stare mentală de claritate, caracterizată de

faptul că un aspect al minţii este mult mai vivid decât altele.

Atenţia este orientarea selectivă a percepţiei, după cum o denumesc Delay şi Pichot, dar şi o rază de

soare căzând pe obiecte şi oferind şansa unei cunoaşteri mai adecvate a lor, după Zlate.

Caracterizare

Specificul atenţiei se leagă de selectarea şi filtrarea informaţiilor şi stimulilor din mediu. Pe de-o

parte, întâlnirea cu stimuli cunoscuţi generează răspunsuri de genul selecţie-respingere în funcţie de

importanţa pe care o are stimulul în raport cu activitatea sau starea organismului. Pe de altă parte există

şi cazul în care informaţia este cu totul nouă (stimuli prosexigeni după Piéron) şi nu există răspunsuri

presetate. În acest caz, intră în pregătirea răspunsului mai multe instanţe psihice procese (memorie),

operaţii (comparaţie), etape ale unor alte mecanisme (deliberare).

În raport cu stimulii prosexigeni sunt declanşate 3 reacţii specifice pentru caracterizarea atenţiei:

reacţia de orientare, reacţia de focalizare şi reacţia de selecţie.

Focalizarea este punerea sub reflectorul atenţiei numai a acelor stimuli consideraţi esenţiali pentru

activitatea curentă (de exemplu poziţionarea mâinii, orientarea creionului, a foii şi a riglei în sarcina de

trasare a unui segment de dreaptă). Concomitent, organismul este setat pentru a bloca eventualii stimuli

nerelevanţi pentru activitatea curentă. Focalizarea sau concentrarea cum mai este numită, semnifică o

îngustare a câmpului conştiinţei asupra acelor elemente considerate importante pentru activitatea

curentă. Din punct de vedere neurofiziologic, are loc o inhibiţie temporară asupra excitaţiei nervoase.

Selecţia semnifică orientarea spre anumiţi stimuli şi diminuarea importanţei sau chiar ignorarea

altora. Caracteristica selectivă a atenţiei se leagă încă şi mai tare de conştiinţă prin faptul că implică o

decizie legată de specificul activităţii şi de nevoile individuale. Pentru a continua exemplul de mai sus,

individul care îşi propune să tragă un segment de dreaptă de o anumită dimensiune prestabilită va ignora

conştient gradaţiile foii de matematică.

Specificul atenţiei se leagă deci de facilitare. Efectul facilitării este primaritatea unor stimuli în

raport cu alţii la un moment dat. În problema atenţiei, prin prisma facilitării trebuie considerate atât

orientarea, cât şi focalizarea şi selecţia. Deşi specifice atenţiei, cele trei componente [luate separat] nu

sunt suficiente pentru a explica fenomenul atenţiei.

Procesualitate

Atenţia este un proces care începe la nivel fiziologic şi se continuă în plan psiho-motor. Prima etapă

este reacţia de orientare. Urmează activarea care se răsfrânge asupra receptorilor senzoriali şi se traduce

prin creşterea sensibilităţii şi scăderea pragurilor pentru anumiţi stimuli consideraţi importanţi,

concomitent cu scăderea sensibilităţii şi chiar inhibarea temporară a altor stimuli care interferează cu

sarcina. Pentru a trece la etapele următoare de selecţie şi concentrare este nevoie de un set. Setul este o

atitudine pregătitoare, un fel de fenomen pre-perceptiv. Această etapă a setului pregătitor poate fi

considerată etapă şi componentă a procesului atenţiei. Etapă pentru că premerge concentrarea şi selecţia,

dar şi componentă pentru că poate fi parte integrantă din atenţie pentru că asigură legătura dintre

concentrare şi stimul. De aici reiese şi mai bine deosebirea fundamentală dintre set şi atenţie efectivă: în

timp ce setul este o starea anticipativă, atenţia efectivă constituie o adaptare la momentul prezent şi la

sarcina actuală.

În concluzie, prin caracteristicile sale specifice, atenţia este înainte de orice o formă de adaptare la

realitatea concretă, prin facilitarea răspunsurilor comportamentale şi eficientizarea implicării în

activitate.

Funcţii

a) Funcţia de orientare, concentrare şi selecţie. În mediu există în permanenţă o multitudine de

stimuli care acţionează asupra receptorilor senzoriali. Concentrarea atenţiei pe toţi aceşti stimuli ar

însemna, în mod evident, un consum energetic enorm; la polul opus, ignorarea tuturor stimulilor din

mediu ar conduce la o izolare extremă, vecină cu non-existenţa sistemului. Pentru că în mediu există atât

stimuli foarte importanţi, cât şi stimuli care pot fi ignoraţi, dar mai ales pentru că unii stimuli lipsiţi de

importanţă la un anumit moment pot deveni vitali în altă situaţie, selectivitatea atenţiei devine foarte

importantă.

Astfel, funcţia de selecţie a atenţiei asigură facilitarea unui tratament prioritar acelor stimuli care sunt

esenţiali în activitatea curentă. Această facilitarea constă în accesul la conştiinţă, facilitarea percepţiei,

alegerea unor comportamente de răspuns adecvate pentru stimulii esenţiali şi ignorarea parţială sau

totală a altora. De exemplu, în activitatea de învăţare, vor fi selectaţi stimulii vizuali şi auditivi care

compun procesul de studiu- cuvintele fie citite, fie rostite şi ignoraţi alţi stimuli care pot perturba

activitatea, cum ar fi zgomotele de fond din încăpere.

Selecţia presupune prelucrarea informaţiei. În funcţie de momentul prelucrării informaţiei legate de

stimuli, există o selecţie precoce şi o selecţie tardivă. Selecţia precoce are loc la momentul detectării

caracteristicilor fizice ale stimulului. Selecţia tardivă are loc fie în momentul prelucrării semantice

(înţelesul stimulului), fie coincide cu momentul alegerii unui răspuns.

b) Funcţia de adaptare reglatorie. În baza acestei funcţii se întâmplă relgarea, adaptarea şi

susţinerea energetică a activităţii. Adaptarea eficientă ca scop final este atinsă prin semnalarea eficientă

a semnelor, evenimentelor şi situaţiilor care se află în zona câmpului de conştiinţă. Semnificaţia funcţiei

de adaptare şi reglare a comportamentului conform cu cerinţele externe şi interne are, în mod evident o

importanţă vitală.

Graţie acestei funcţii a atenţiei organismul este avertizat în cazul unor pericole neaşteptate, alerta

fiind trimisă mai departe în procesarea cognitivă pentru a ajunge în deliberare şi decizie. Reglarea şi

adaptarea sunt importante atât la nivel fiziologic pentru a realiza comportamentele necesare de

restabilire a homeostaziei (de exemplu în cazul fluctuaţiilor de temperatură), cât şi la nivel emoţional şi

cognitiv (atunci când situaţiile impun o defocalizare în vederea adaptării).

4.2 ATENȚIE ȘI COMPORTAMENT.

Poate cel mai pregnant în comportament se sesizează diferenţele individuale în ceea ce

priveşte atenţia (mai exact calităţile ei). În sarcini diferite unul şi acelaşi individ poate avea rezultate

distincte. Contează natura stimulului, unele persoane având o mai mare sensibilitate către stimulii

vizuali sau auditivi; de asemenea, există diferenţe în termeni de raportare la câmpul perceptiv în sensul

dependenţei sau al independenţei. Nu în ultimul rând tipul de sistem nervos este implicat într-o mare

măsură în caracteristicile atenţiei: în timp ce tipul „puternic” nu va fi influenţat de zgomotul de pe

fundal sau de stimuli accesorii, tipul „slab” va fi afectat de astfel de perturbări ale activităţii curente.

În ceea ce priveşte tulburările atenţiei, au fost realizate studii care privesc interacţiunea om-

computer. Un astfel de studiu vizează ca scop pe termen lung perfecţionarea interacţiunii om-computer,

astfel încât concentrarea să fie optimă activităţii şi distractorii să fie reduşi la minimum. Accentul cade

pe surprinderea problemelor stringente cu privire la atenţie, aşa încât cazul studiat aici este unul extrem,

unde atenţia este sever tulburată, anume copiii cu ADHD.

Aplicaţiile acestui studiu pot fi extinse asupra dezvoltării de software educaţional, mai ales pentru

copiii care suferă de tulburări ale atenţiei. Astfel, testarea modelului va fi destul de viguroasă.

Observaţiile pentru îmbunătăţirea metodelor de învăţare pentru copiii cu tulburări ale atenţiei includ:

prezentarea temelor de studiu într-o manieră cât mai variată, structurarea şi organizarea materialelor de

studiu, posibilitatea de a trece mai repede peste părţile din materialul de studiu care nu sunt motivante,

utilizarea preponderentă a conceptelor concrete, structuarea informaţiei în blocuri mici care solicită mai

puţin atenţia, eliminarea pe cât posibil a elementelor de distragere a atenţiei.

Pentru a determina momentele în care focalizarea atenţiei se pierde a fost utilizată trasarea

perceptivă. În acest fel se pot determina exact momentele în care se pierde concentrarea cel mai des,

care sunt distractorii şi natura informaţiilor care determină defocalizarea atenţională.

În experiment se aşteaptă ca participanţii fără tulburări de atenţie să se adapteze mai uşor la

schimbările care apar şi să nu înregistreze un mare progres în ceea ce priveşte modelul îmbunătăţit.

Scopul final al studiului este de a determina importanţa modelelor atenţiei pentru interacţiunea om-

computer. Dacă atenţia nu este un factor care fluctuează foarte mult aceasta înseamnă că nu e nevoie de

un model complex inclus în software-ul respectiv. Dacă atenţia influenţează considerabil performanţa,

atunci va fi nevoie de o implementare în software care să conţină concluziile cele mai importante ale

experimentului, mai ales pentru că este vorba despre un software interactiv.

Atenţia a fost studiată mai ales în relaţie cu percepţia vizuală (Allport, 1989), educaţie (Brickner,

1970), cogniţie (Norman, 1969) şi mai puţin în ceea ce priveşte interacţiunea om-computer (Gluck,

2000). Studiul a cuprins peste 60 de copii cu ADHD.

Copiii care suferă de ADHD au dificultăţi în ceea ce priveşte organizarea sarcinilor, menţinerea

atenţiei, urmărirea instrucţiunilor, concentrarea pe detalii şi ducerea unei activităţi până la capăt fără

întreruperi. Aceşti copii sunt mai sensibili la distractori şi necesită întăriri ale comportamentului în

învăţare mult mai frecvent decât copiii fără această tulburare. Există numeroase metode speciale pentru

a ameliora învăţarea copiilor cu tulburări de atenţie: reducerea distractorilor, prezentarea unor materiale

de studiu atractive, suport în finalizarea sarcinilor şcolare.

4. 3.FENOMENE ATENȚIONALE ÎN COMPORTAMENT.

Expunerea selectivă este legată de o teorie a comunicării, care atestă faptul că într-o comunicare,

individul este mai degrabă orientat spre argumente care îi confirmă punctele de vedere. De aici şi

legătura cu atenţia, care este mai degrabă îndreptată spre acei stimuli care confirmă o decizie luată

anterior. După luarea unei decizii tendinţa cea mai puternică este de evitare a disonanţei cognitive.

Astfel vor fi evitate lucururile care ar putea indica faptul că decizia luată anterior este greşită.

De exemplu, atunci când cumpărăm ceva şi vedem produsul respectiv într-un alt loc, apare o luptă

între tendinţa de a verifica preţul şi tendinţa de a trece mai departe fără a afla. Această luptă între cele

două comportamenteme posibile este legată de posibilitatea apariţiei disonanţei cognitive.

Expunerea selectivă poate fi de folos pentru a întări o metodă de persuasiune. După ce interlocutorul

a fost convins, există posibilitatea ca disonanţa cognitivă să apară; dacă se întâmplă, soluţia pentru

rezolvarea situaţiei este o discuţie despre decizia luată, tocmai pentru a distrage atenţia.

Fenomenul concentrării involuntare este încercarea de a evita o acţiune, un cuvânt, un gând care se

soldează de obicei cu un eşec. Acest lucru se explică prin faptul că evitarea unui anumit gând (de

exemplu) implică o conştientizare a acelui gând. Întreg demersul de a nu ne gândi la ceva este un eşec,

fapt care determină frustrarea de a nu fi terminat sarcina şi astfel procesul se reia de la capăt încă şi mai

intens.

Blocajul poate fi pus pe seama aceluiaş fenomen atunci când încercăm să ne amintim un cuvânt. La

limită, acest fenomen îşi poate găsi un corespondent în tulburările de factură psihiatrică, aşa cum este

cea obsesiv-compulsivă: evitarea unui gând supărător devine din ce în ce mai dificilă, singura scăpare

fiind o serie de comportamente repetitive, aşa-zise ritualuri.

Cercetări pe fenomenul concentrării involuntare au fost realizate de către Wagner. În experimentul

imaginat, instructajul era ca participanţii să nu folosească unele cuvinte prestabilite. Apoi,

experimentatorii începeau o discuţie cu participanţii, în care inserau diverse triggere, menite să inducă

folosirea cuvintelor “interzise”. S-a constatat că atunci când situaţia era foarte stresantă, cuvintele

interzise apăreau mult mai des. Astfel de rezultate confirmă existenţa acestui fenomen.

Aplicaţii ale fenomenului concentrării involuntare se regăsesc în practica hipnozei, pentru a atrage

atenţia asupra unei anumite părţi a corpului astfel încât relaxarea să se poată instala în rest. Din

experienţele empirice, fenomenul este probabil testat cel mai des cu copiii atunci când li se atrage atenţia

să nu scape ceva, fapt care îi apropie de act mai degrabă decât să îl prevină.

4.4. FORMELE ATENȚIEI.

Principalul criteriu de delimitare între formele atenţiei este natura reglajului; astfel, există două

tipuri de reglaj, voluntar sau involuntar, care dau şi denumirea formelor atenţiei.

Atenţia involuntară sau automată apare atât la oameni cât şi la animale şi este determinată de

prezenţa unor factori externi şi a unor factori interni. Practic, reacţia automată a atenţiei involuntare este

întoarcerea (capului sau doar a privirii) spre sursa unui stimul auditiv sau vizual. Aceasta se întâmplă

atunci când avem de-a face cu o serie de situaţii speciale:

1 intensitatea stimulilor (atunci când intenstitatea stimulului depăşeşte pragul mediu şi evidenţiază,

distinge stimulul pe fundalul cîmpului perceptiv, în genul unui zgomot puternic).

1 ineditul stimulilor (noutatea stimulilor sau faptul că stimulul este neobişnuit sau neaşteptat, de

exemplu o alăturare neaşteptată de imagini, precum sunt cele folosite adesea în adverstising).

1 discontinuitatea stimulilor (apariţia sau dispariţia bruscă a unui stimul, cum este licăritul unei

lumini pe un tablou de comandă, care trebuie să atenţioneze ceva).

1 dinamismul stimulului (atunci când pe un fond de stimuli statici unul se mişcă, atenţia va fi

orientată automat spre sursa mişcării stimulului, mişcarea fiind decodificată ca ameninţătoare)

1 complexitatea stimulului (cu cât un stimul este mai complex, cu atât poate menţine atenţia asupra

lui un timp mai îndelungat în vederea explorării perceptive, a înţelegerii şi a decodificării modului de

funcţionare al unui mecanism, spre exemplu)

Pe lângă factorii externi, în atenţia involuntară acţionează şi factori interni. Aceştia sunt:

1 interesul (în momentul în care există o înclinaţie spre un anumit tip de stimuli sau stimulul este

investit cu o oarecare trăire pozitivă, atenţia se va focaliza cu prioritate asupra acelor stimuli; un

exemplu frecvent este acela al întreruperii activităţii de studiu atunci când ne auzim strigaţi pe nume).

1 investirea emoţională (o trăire afectivă pozitivă sau negativă poate influenţa orientarea atenţiei în

mod automat spre acel stimul; un zgomot dintr-o încăpere alăturată trezeşte atenţia într-un mod pozitiv

dacă ştim sursa sunetului, sau negativ dacă ştim că încăperea este goală).

Deşi atenţia involuntară poate părea suficientă pentru realizarea unei activităţi, de fapt nu este aşa.

Susţinerea atenţiei concentrate pe o perioadă mai mare de timp este realizabilă doar prin forma voluntară

a atenţiei.

Atenţia voluntară, spre deodebire de cea automată, nu este spontană. Atenţia voluntară apare prin

autoreglare conştientă. Din acest motiv este considerată forma superioară a atenţiei. Prin atenţia

voluntară apar efecte precum creşterea performanţei şi eficientizarea activităţilor. Aşadar, atenţia

voluntară presupune orientare intenţionată spre obiect şi inhibarea altor stimuli sau obiecte concurente

cu activitatea curentă. Această reglare conştientă detemină menţinerea în timp a atenţiei, atât în

momentele plăcute ale activităţii, cât şi în momentele monotone sau mai puţin atrăgătoare.

În mod evident, este de dorit pregnanţa atenţiei voluntare în activităţi, astfel că specialiştii au întocmit

o listă de condiţii de respectat pentru menţinerea cât mai îndelungată a atenţiei voluntare:

1 conturarea clară a scopurilor activităţii

1 evidenţierea recompensei sau a concescinţelor pozitive legate de finalizara activităţii

1 planificarea momentelor unei acţiuni şi conştientizarea acelora considerate mai dificile

1 stabilirea unui cadru adecvat activităţii respective

1 diminuarea pe cât posibl a factorilor perturbatori

Dacă atenţia voluntară este exersată frecvent, apare un tip de automatizare a acesteia în timp, care dă

naştere unei a treia forme ale atenţiei, anume atenţia postvoluntară. Această formă a atenţiei aparţine

mai degrabă registrului deprinderilor, pentru că deşi păstrează eficienţa atenţiei voluntare îi este

superioară prin lipsa încordării voluntare care rezultă în oboseală psihică. Atenţia postvoluntară se mai

numeşte şi habituală, pentru că este educabilă.

Un alt criteriu după care se mai pot clasifica formele atenţiei este locul obiectului aflat în centrul

atenţiei. Aşadar, atenţia mai poate fi externă sau internă. Atenţia externă este manifestată de interesul

şi orientarea atenţiei spre stimuli exteriori individului, în timp ce atenţia internă este orientată spre

aspecte ale propriei conştiinţe şi vieţi psihice, cum ar fi amintiri, gânduri, idei. Această delimitare este

mai degrabă didactică şi teoretică, pentru că în realitate, cele două forme ale atenţiei se împletesc, chiar

dacă uneori atenţia externă sau cea internă o domină pe cealaltă.

4.4. CALITĂȚILE ATENȚIEI.

Pentru a delimita mai precis calităţile atenţiei, o delimitare a câmpului atenţiei pare potrivită.

Câmpul atenţiei desemnează întinderea atenţiei. La limita inferioară a atenţiei se află acele caracteristici

ale stimulilor de care individul este vag conştient, sau pe care nu le percepe decât foarte slab. Câmpul

atenţiei reprezintă numărul maxim de obiecte şi stimuli care pot fi percepute într-o singură prezentare.

Câmpul atenţiei se poate referi şi la intervalul de timp în care o persoană se poate concentra pe un singur

tip de input informaţional.

Volumul atenţiei este cantitatea de elemente pe care le poate cuprinde câmpul atenţiei la un moment

dat. Diversitatea stimulilor variază de la cele mai simple (puncte) până la cele mai complexe (figuri). Se

acceptă că volumul mediu al atenţiei este de 5 până la 7 elemente simultan.

Există o serie de ameliorări care pot fi aduse în planul activităţii pentru a creşte această valoare medie

a volumului atenţiei:

1 structurarea elementelor după criterii clare sau după sens

1 simplitatea elementelor

1 interesul şi investirea emoţională pozitivă din partea individului

1 exerciţiul şi experienţa

Stabilitatea atenţiei este măsura în timp a orientării şi concentrării atenţiei asupra unui stimul, obiect

sau sarcină. Această stabilitate în timp nu este în realitate discontinuă, pentru că prin natura circuitelor

nervoase există minim trei întreruperi sau blocaje la fiecare minut. Stimuli foarte simpli pot genera

întreruperi ale stabilităţii chiar după 8-10 secunde. De aceea un obiect simplu şi nemişcat reţine atenţia

puţin timp, în comparaţie cu unul complex şi mobil.

Este important de notat, mai ales în contextul educabilităţii că stabilitatea creşte odată cu vârsta: dacă

la preşcolari este 12-15 minute, în condiţiile exersării şi antrenamentului specific, la adulţi poate ajunge

la peste 40-50 minute.

Concentrarea atenţiei reprezintă aducerea în prim plan a unor stimuli, în paralel cu umbrirea parţială

sau totală a altora. Se mai numeşte şi intensitatea atenţiei. Există diverse nivele de activare ale atenţiei:

de la inatenţia totală exprimată în starea de inconştienţă la starea de activare maximă în cazul clarităţii

atenţiei concentrate. În esenţă, este vorba despre o activare nespecifică a mecanismelor perceptive şi

motorii, asigurate de sistemele reticulare ale trunchiului cerebral. Prima atestare a termenului a fost

făcută de structuralişti. În prezent, termenul de “nivel al atenţiei” nu desemnează o delimitare atât de

clară a unor niveluri precise, cât gradul general de implicare a atenţiei în diverse sarcini.

Nivelul concentrării determină eficienţa proceselor cognitive şi a activităţilor practice. La polul opus

al concentrării atenţiei se află distragerea atenţiei. Factori de creştere a concentrării atenţiei sunt:

importanţa acordată activităţii desfăşurate, interesul şi implicarea în sarcină, structurarea adecvată a

activităţii în secvenţe şi antrenamentul specific.

Distributivitatea atenţiei permite concentrarea atenţiei în mai multe activităţi simultan. Această

însuşire a atenţiei presupune o diversitate simultană a elementelor din câmpul conştiinţei. Totuşi, s-a

relevat faptul că distributivitatea este posibilă doar în cazul în care există automatizări în cazul unora din

activităţi. De exemplu, pilotul de avion care urmăreşte cu atenţia mai multe aspecte concomitent: linia

orizontului, cadranele, informaţia din căşti.

Flexibilitatea atenţiei este capacitatea individului de a îşi muta focusul atenţiei de la un obiect la

altul, în intervale specifice activităţii. Se pare că pragul minim de mobilitate al atenţiei este de 1/6

secunde. O flexibilitate a atenţiei mai mare de acest prag poate fi considerată inerţie a atenţiei şi, deci, o

contraindicaţie pentru anumite profesii.

BIBLIOGRAFIE

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.S. (2002), Introducere în psihologie, Bucureşti, Ed. Tehnică.

Callett, P. (2005), Cartea gesturilor, Ed. Trei, Bucureşti.Cosmovici, A. (1996), Psihologie generală, Iaşi, Ed. Polirom.Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Ed. Polirom, Iaşi.Eibl-Eibesfeldt, I. (1995), Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti.Evans, D. (2005), Emoţia, Foarte scurtă introducere, Ed. All, Bucureşti.Foss, B. (coord.), (1973), Orizonturi noi în psihologie, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română.Floru, R. (1967), Psihofiziologia atenţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.Floru, R. (sub.red.), (1968), Psihofiziologia activităţii de orientare, Ed. Academiei, Bucureşti.Golu, M., (2004), Bazele psihologiei generale, Bucureşti, Editura Universitară.Hayes, N., Orell, S. (1997), Introducere în psihologie, Bucureşti, Ed.All.Lorenz, K. (1998), Aşa-zisul rău-Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas,

Bucureşti.Lieury, A. (1996), Manual de psihologie generală, Bucureşti, Ed. Antet.Mamali, C. (1981) Balanţă motivaţională şi coevoluţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti.Pânişoară, Georgeta; Pânişoară I.O. (2005), Motivarea eficientă, Ghid practic, Ed. Polirom,

Iaşi.Pânişoară, I.O. (2003), Comunicarea Eficientă, Metode de interacţiune educaţională, Ed.

Polirom, Iaşi.Popescu-Neveanu, P.(1976), Psihologie generală, curs, Tipografia Universităţii din Bucureşti.Radu, I. (coord.), (1991), Introducere în psihologia contemporană, Cluj-Napoca, Ed. Sincron.Rűckle, H. (2001), Limbajul corpului pentru manageri, Ed.Tehnică, Bucureşti.Sartre, J.P. (1997), Psihologia emoţiei, Ed. IRI, Bucureşti.Smith, E., Susan Nolen-Hoeksema; Barbara Fredikson; Loftus, G. şi colab. (2005),

Introducere în psihologie, Bucureşti, Ed.Tehnică, cap.4, cap.8, cap.9.Slama-Cazacu, Tatiana (1973), Cercetări asupra comunicării, Ed. Academiei, Bucureşti.Wald, Lucia (1973), Sisteme de comunicare umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.Zlate, M. (2000), Fundamentele psihologiei, Ed. ProHumanitate, Bucureşti.