GÂNDIREA POLITICĂ MEDIEVALĂ

Evul Mediu timpuriu (500 – 1000): Istoricii gândirii politice păstrează adeseori vocabularul latin al scriitorilor creştini,

ţinând astfel să sublinieze că traducerea ar putea duce la o înţelegere greşită. Cuvântul sacerdotium înseamnă deopotrivă instituţia bisericii şi responsabilitatea ei morală superioară sau pe termen lung, imperium sau regnum (după cum este vizat un imperiu sau un regat) înseamnă atât instituţia autorităţii civile, cât şi funcţiile ei particulare, de menţinere a ordinii şi de protejare a societăţii în general faţă de forţele din afară, ce ar urmări, eventual, să o distrugă.

În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori modelatori ai societăţii şi ai idealurilor ei: biserica instituţională, organizată ierarhic, şi şeful ei, episcopul Romei, papa; influenţa în declin a Romei imperiale cu dreptul şi instituţiile ei; barbarii germanici care creaseră separat o divinitate regală şi care aveau o concepţie proprie despre conducerea militară şi personală, loialitatea fiind ataşată acestei persoane, nu funcţiei deţinute de ea.

Roma reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de o idee; Europa barbară reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de neam şi faţă de regalitatea personală; papalitatea, susţinută de argumentele unor teologi ca Augustin, reprezenta loialitatea şi obligaţia ultimă faţă de Dumnezeu, nu faţă de oameni sau de instituţii pământeşti. Augustin a pledat pentru ideea că o comunitate adevărată şi dreaptă era cea care venera şi adora după cuviinţă pe Dumnezeu. Curând, această teză va fi golită de sensul ei spiritual şi răstălmăcită în sensul unei scheme de împărţire a jurisdicţiilor şi dominium-ului (stăpânirii) între două instituţii: biserica şi statul, care realizau unitatea creştinătăţii potrivit sferelor de influenţă, considerate a fi în armonie asupra aspectelor spirituale şi respectiv temporale ale vieţii creştine.

În anul 494 papa Gelasius I i-a scris împăratului bizantin că existau două puteri prin care era cârmuită lumea – autoritatea sacră a clerului şi puterea regală. Responsabilitatea preoţilor era mai importantă, pentru că la Judecata de Apoi ei aveau să dea socoteală pentru cârmuitorii de oameni. Gelasius susţinea că însăşi demnitatea imperială era acordată prin mila Domnului şi că preoţii ascultă de legile împărăteşti privitoare la ordinea publică, dar împăratul se supune clericilor investiţi cu administrarea Sfintelor Taine. Această teorie a lui Gelasius, care în esenţă preconiza conducerea lumii de către două spade, cea spirituală având o autoritate fundamental superioară celei temporale, va marca începutul unei îndelungate tradiţii de conflict între biserică şi stat, între sacerdotium şi regnum, adică între sfere de autoritate din cadrul aceleiaşi societăţi.

În opoziţie cu această concepţie, stătea ideea germanică a regalităţii divine. Erau trei teze esenţiale: 1) autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii; 2) suveranitatea lor este nelimitată şi invizibilă (deşi moralmente ei sunt datori să se conformeze legii divine); 3) orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.

În secolele VII – VIII-lea regalitatea era controlată de biserică prin ceremoniile de încoronare oficiate de cler. Autoritatea regală a fost creştinizată, iar regii germanici erau priviţi în termenii Vechiului Testament. Biserica a devenit principalul depozitar al gândirii şi opiniei culte, la toate nivelurile societăţii. În mod inevitabil, oamenii bisericii au pătruns în administraţia regatelor şi a altor formaţiuni feudale. De multe ori, ei au fost singurii administratori competenţi, disponibili pentru îndeplinirea dregătoriilor seculare. În consecinţă, intrarea în biserică era o cale importantă de promovare socială. Folosirea limbii latine ca lingua franca a lumii creştine şi poziţia-cheie deţinută de biserică în selecţia celor ce puteau dobândi competenţă în folosirea ei constituie un indiciu şi totodată o explicaţie a puterii pe care o va dobândi biserica.

În anul 800, Carol cel Mare, cel mai puternic rege occidental al francilor, a fost încoronat de papă la Roma. Acest gest a resuscitat ideea occidentală a Imperiului Roman, Carol fiind deopotrivă împărat al Occidentului şi rege franc. Biserica susţinea că investirea împăratului era prerogativa ei divină.

Istoria ideilor şi a gândirii politice1

Curtea lui Carol cel Mare de la Aachen, centru al administraţiei şi al vieţii intelectuale europene (în mare parte irlandeză şi engleză) a contribuit la crearea unui imperiu creştin, caracterizat printr-un sistem juridic şi educaţional unic şi prin unitate liturgică. Acest imperiu a durat însă foarte puţin. Odată cu moartea Carol cel Mare, în 814, marele „Sfânt Imperiu Roman” a fost împărţit în trei regate guvernate de fii săi.

Sfârşitul secolului al IX-lea şi secolul al X-lea au devenit cu adevărat „epoca de întuneric”, în urma invaziei popoarelor fino-ugrice şi a vikingilor, care au nimicit complet bruma de structură civilizată a societăţii create de biserică şi de regalitatea germanică. În această perioadă de destrămare şi după ce a fost reînviată tradiţia supremaţiei imperiale asupra aspectelor clericale şi laice ale societăţii (sub Otto al III-lea, la sfârşitul secolului al X-lea), contraatacul bisericii a îmbrăcat forma contrafacerii unor documente, printre care faimoasa Donatio Constantini („Donaţia lui Constantin”). Aceasta era menită să facă de necontestat legalitatea pretenţiilor papei asupra Italiei Centrale şi a provinciilor romane occidentale. În document de spune că împăratul Constantin cel Mare, după convertirea sa la creştinism în 313, a acordat papei Imperiul spre guvernare, recunoscând supremaţia spirituală a bisericii, deja implicată în actul convertirii sale. Constantin s-ar fi retras după aceea la Bizanţ (Constantinopol). Povestea se bazează pe o mai veche legendă, potrivit căreia papa Silvestru I nu doar l-a botezat pe Constantin, ci l-a şi vindecat în chip miraculos de lepră, iar împăratul, drept mulţumire i-a cedat cârmuirea Romei. Şi cum cetatea papală era capitala vechiului Imperiu Roman, oricine urma la conducerea ei putea revendica autoritatea temporală universală a cezarilor. Prin secolul al XIV-lea s-ar fi recunoscut că documentul este o contrafacere.

În secolele al X-lea şi al XI-lea, puterilor regale din Europa le-a luat locul fărâmiţarea caracteristică feudalismului. Formaţiunile politice feudale erau bazate pe o legătură reciprocă între un cavaler militar şi cavalerii săi vasali, înzestraţi, în schimbul serviciilor militare, cu pământuri asupra cărora instaurau în cele din urmă o dominaţie locală şi autonomă, impunând, la rândul lor, propriilor vasali diverse obligaţii în natură şi servicii. Feudalismul întruchipează o idee de obligaţie şi loialitate strict personală şi ierarhică, în cadrul căreia egalitatea juridică este inexistentă şi raporturile reciproce de onoare sunt totul. Virtual, şerbii şi iobagii sunt trataţi mai degrabă ca nişte bunuri, decât ca supuşi guvernaţi. Toate funcţiile considerate în mod normal ca ţinând de autoritatea publică întruchipată de cârmuirea centrală, au fost preluate de stăpânii locali, în ochii cărora apăreau ca nişte drepturi private şi profitabile anexate pământurilor lor. Aceşti stăpâni mărunţi priveau bisericile şi mănăstirile de pe teritoriile lor ca fiind parte a domeniilor lor şi numeau ca episcopi şi abaţi proprii oameni, de multe ori prea puţin interesaţi de îndatoririle şi funcţiile lor spirituale. Astfel, regii Europei îi alegeau pe episcopi, îi înzestrau cu proprietăţi (fiefuri) şi îi investeau cu însemnele funcţiilor lor spirituale, inelul şi toiagul.

Secolele al XI-lea şi al XII-lea Începând cu secolul al XI-lea, gândirea şi practica politică medievale au datorat mult

valurilor succesive de mişcări înnoitoare din interiorul bisericii, care au încercat să realizeze idealurile bisericii şi ale statului.

Controversa investiturii a provocat o izbucnire fără precedent de pamflete politice, care a marcat un nou început în tradiţia medievală a gândirii politice. Credinţa în autoritatea supranaturală a regilor era îndeajuns de răspândită pentru a contribui în cele din urmă la înfrângerea pretenţiilor politice ale papalităţii. Problema în discuţie era dacă între conducătorii spirituali şi cei temporali exista o delimitare clar definită a autorităţii.

Papa Grigore al VII-lea (1073 – 1085) a declanşat un amplu proces de reformare, dând imboldul pentru ceea ce va deveni culegerea sistematică de drept canonic a lui Graţian („Decretum Gratiani”, c. 1140), cuprinzând contribuţii de secole ale conciliilor bisericii şi gândirea teologică a Părinţilor bisericii, împreună cu decretele emise de papi, menite. Toate acestea erau menite să susţină efortul papalităţii de a dobândi controlul centralizat asupra aparatului administrativ al bisericii, interzicând, printre altele, investitura laică a episcopilor.

În acelaşi timp, împăraţii germani din dinastia Hohenstauffen, îndeosebi Frederic I (Barbarossa, 1152 - 1190) au încurajat o masivă resuscitare a dreptului imperial roman: o elaborare prin glose şi comentarii a Codului lui Iustinian (534), prin care (în paralel cu

Istoria ideilor şi a gândirii politice2

redescoperirea, în secolul al XIII-lea, a scrierilor etice şi politice ale lui Aristotel) importante revizuiri şi inovaţii teoretice, realizate în concordanţă cu schimbările economice din societate, vor contribui la transformarea gândirii şi a practicii politice medievale.

Astfel, începând din secolul al XI-lea, dreptul roman şi dreptul canonic au constituit baza teoretică a unor teorii politice despre natura guvernământului şi statutul celor guvernaţi. Modelului augustinian al omului păcătos, dependent şi iraţional i-a luat locul un om mai raţional, mai natural, a cărui raţiune nu era coruptă de păcat.

Secolul al XIII-leaÎn acest secol, regii puternici care urmăreau să centralizeze jurisdicţia şi administraţia

în cadrul unor regiuni unificate şi prospere au avut de înfruntat o serie de papi puternici şi înarmaţi cu argumente juridice, precum Inocenţiu al III-lea (1198 – 1216), Grigore al IX-lea şi Inocenţiu al IV-lea. În decretalul Per Venerabilem (1202), Inocenţiu al III-lea a susţinut că papalitatea avea dreptul de confirmare a alegerilor pentru funcţia imperială, pe temeiul că ea transferase imperiul de la grecii bizantini la germani, în timpul lui Carol cel Mare; această afirmaţie nu echivala chiar cu o revendicare a supremaţiei papale directe asupra autorităţii seculare, dar decretalul Novit enunţa în plus puterea papalităţii de a arbitra între regii aflaţi în război unul cu altul, având în vedere autoritatea bisericii în cauzele unde era vorba de comiterea unui păcat (pro ratione peccati). Aceasta putea duce la o capacitate nelimitată de intervenţie papală în treburi seculare. Unii dintre teoreticienii propapali susţineau că puterea papalităţii era de jure, în timp ce puterile seculare deţineau spada de facto pentru exercitarea constrângerii în societatea umană, în fine la porunca bisericii. Prin urmare, erezia era identificată ca atare de biserică, dar pedepsită de cârmuitorii temporali ca un delict civil. Cele „două chei” ale bisericii erau interpretate în sensul că în ultimă instanţă papii puteau fi chemaţi să împartă dreptatea, pentru că împăratul sau monarhul nu aveau un superior secular. Numai în monarhii relativ puternice, cum au fost Franţa sau Anglia, monarhii erau în măsură să folosească dreptul cutumiar indigen şi să lărgesc în mod unitar jurisdicţia regală în aşa fel încât, prin ceea ce unii au numit „accident juridic”, vasalii feudali erau înlocuiţi de către tribunale centralizate ale regelui; numai aceste monarhii erau în măsură să conteste dominaţia papalităţii. Din acest punct de vedere, Germania şi Italia erau dezavantajate. În Franţa şi Anglia, în texte ale publiciştilor acestor monarhii, apropierea de o teorie a unui stat modern timpuriu autonom şi secular este evidentă.

În secolul al XIII-lea s-au conturat două teorii rivale privind originea statului şi a suveranităţii. Una susţinea monarhia autonomă ca reprezentând voinţa lui Dumnezeu în privinţa societăţii umane, regele fiind mandatarul puterii lui Dumnezeu; cealaltă punea accentul pe suveranitatea populară interpretată prin prisma autoguvernării comunale, de breaslă sau orăşeneşti sau prin prisma transferului puterilor originare ale colectivităţii către un împuternicit reprezentând decizia majoritară a corporaţiei.

Ultima teorie se crede că a provenit din mai vechea cutumă germanică referitoare la dreptul la rezistenţă în grup al indivizilor în faţa unei cârmuiri abuzive, cutumă care s-a amalgamat cu anumite principii ale dreptului roman. Ea se inspira şi din practica acelor zone urbane unde se formase o burghezie comercială şi meşteşugărească, la început în vederea protejării comerţului, ulterior lărgindu-se în autoguvernare şi în cele din urmă într-o guvernare colectivă a comunei, cum s-a întâmplat în Franţa şi Nordul Italiei. În acelaşi timp, abaţiile, capitulurile de canonici ale catedralelor şi ordinele monastice cerşetoare au perfecţionat practica alegerii abaţilor, episcopilor sau a reprezentanţilor respectivelor comunităţi; s-a mers chiar până la susţinerea că proprietatea asupra bunurilor bisericii era colectivă, episcopul sau chiar papa fiind doar administratori ai bunurilor date comunităţilor, gestionând aceste interese materiale spre binele comunităţii.

Ideea de bun comun şi-a găsit justificarea teoretică definitivă în chestiuni spirituale şi temporale odată cu redescoperirea scrierilor de politică şi etică ale lui Aristotel. Toate aceste evoluţii au contribuit la promovarea principiului de drept public roman, potrivit căruia regele este o persona publică, ce guvernează spre binele comunităţii. S-a avansat argumentul că autoritatea publică avea dreptul să ceară prin persoana regelui contribuţii la binele comun în situaţii de necesitate sau pentru apărarea regatului – în fond, în folosul general. Cuvântul status, un sens apropiat de ideea modernă de stat, prin care era desemnat binele comunităţii

Istoria ideilor şi a gândirii politice3

ca întreg, exprimat în legi şi cutume uniforme, limitat geografic de o sferă de jurisdicţie la care pot să apeleze toţi membrii societăţii, pe orice treaptă s-ar afla, apare de-abia în secolul al XIII-lea. Monarhii suverani ajung să fie consideraţi şi să se autoconsidere ca fiind autoritatea legislativă supremă în cadrul comunităţii, unii argumentând că voinţa regelui este lege, dar că nu legea, ci conştiinţa îi dictează acestuia să vegheze la binele comunităţii şi să facă noi legi, luând aminte la sfatul consiliului său, în timp ce alţii susţineau că legea este făcută de comunitate, iar regele o aplică în numele ei. Cu timpul, ideea de regalitate personală şi de loialitate faţă de ea şi-a pierdut din importanţă în favoarea ideii că monarhul reprezintă o funcţie cu anumite îndatoriri. Henry de Bracton (? – 1268), căruia i se atribuie De legibus et consuetudinibus angliae (1239?) a mers chiar până la a susţine că regele nu poate înstrăina funcţiile judiciare şi administrative ale coroanei. Apelul, vizând îndeosebi nevoile financiare crescânde ale coroanei în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, se adresa supuşilor care nu erau nici nobili, nici vasali ai regatului şi care, către sfârşitul secolului al XIII-lea erau percepuţi ca venind în Parlament cu plena potestas (deplinătatea puterilor) respectivelor comunităţi.

Papalitatea folosea şi ea această noţiune de reprezentanţi împuterniciţi în corporaţiile ecleziastice din interiorul ierarhiei. Dar, în ciuda amplorii conducerii reprezentative în biserică şi stat, cel mai adesea ultimul cuvânt îl aveau papa şi monarhul. Fiecare se îndepărta decisiv de feudalism înspre ideile de suveranitate, dominium, legitimitate, obligaţie, justificate de teoria lui Aristotel că omul e de la natură o fiinţă politică, trăind în mod firesc într-o comunitate care era mai mult decât unitatea de supravieţuire a familiei şi a statului; omul trăia într-o „politie” naturală, ale cărei caracteristici erau raţionale. Toma d’Aquino a oferit, probabil, cea mai bună expunere teoretică a idealurilor contemporane de regalitate şi bună guvernare pentru generaţia sa şi nu numai. Cel mai semnificativ este însă faptul că teoria politică în forma ei cea mai sistematică era scrisă de teologi care căutau, în acest punct de maximă înflorire a scolasticii, să ofere o summa care să conţină într-o singură lucrare totalitatea cunoştinţelor umane şi adevărul divin nu numai cu privire la politică, ci şi la aspiraţia omului spre lumea de dincolo, spre mântuire. Înăuntrul acestei tradiţii teologice apare pentru prima dată o tratare a domeniului politic în care se pot recunoaşte trăsături ale statului modern. Regnum-ul are drept la existenţă; este un fenomen natural sancţionat de Dumnezeu, necesar bunăstării indivizilor şi care există pentru binele întregului. Loialitatea este definită prin obiectul ei – binele general, care este diferit de binele indivizilor. Începând din secolul al XIII-lea se manifestă tendinţa de transformare a regnum-ului, privit până atunci ca o ramură funcţională a unei comunităţi creştine unificate, într-un organism colectiv autonom, autosuficient şi care nu se cere legitimat decât de el însuşi.

Secolele al XIV-lea – al XVII-lea Această poziţie raţională, seculară a provocat o împotrivire violentă din partea

pretenţiilor, acum şi mai mari, ale papalităţii la plena potestas în probleme spirituale şi temporale. Papa era denumit în mod explicit vicarul lui Hristos pe pământ şi se punea accentul pe regalitatea lui Hristos. Cea mai cuprinzătoare formulare a acestei teorii papale hierocratice despre guvernământ apare în scrierile de drept ale canonicului augustinian Giles da Roma, De ecclesiastica potestate (1301) şi în Unam sanctam (1302) a papei Bonifaciu al VIII-lea. Încercării de reactualizare a concepţiei lui Augustin despre guvernământul legitim, concepţie potrivit căreia biserica era cea care sancţiona proprietatea şi cârmuirea seculară, i –au opus scrierile la fel de radicale ale lui Jean de Paris (1250/4 – 1304), care, în special în De potestate regia et populi, punea accentul pe ideea de drepturi ale individului la proprietate privată, anterioare instituirii guvernămintelor sau a oricărei organizări ecleziastice. Această orientare a fost dusă la extrem de Marsilio da Padova (1275 – 1342), care în tratatul său antipapal Defensor pacis (1324) definea scopul statului ca fiind asigurarea păcii şi a vieţii materiale îndestulate pentru supuşi. Cârmuirea potrivit legii întocmite de poporul suveran era superioară cârmuirii exercitate de un singur om, astfel încât suveranitatea aparţine înţelepciunii şi experienţei colective a poporului. Principele nu este decât executorul voinţei poporului, voinţă care, atunci când este formulată legal, este singura deţinătoare a forţei coercitive în societate. Transferul autorităţii de la popor la principe nu este irevocabil. În plus, politica este un tărâm autonom, separat de obligaţiile religioase, necoercitive. Clerul este

Istoria ideilor şi a gândirii politice4

subsumat în regnum, biserica fiind alcătuită din totalitatea credincioşilor uniţi în congregaţie, asupra numirilor ecleziastice şi chiar asupra excomunicării existând un control laic.

Această transformare a regnum-ului într-un stat autonom nu s-a produs doar sub influenţa lui Aristotel şi a teoriei corporaţiei din dreptul roman, ci şi datorită implicării crescânde, în întreaga Europă, a unei burghezii înstărite, instruite şi competente administrativ. Monopolul clerical asupra învăţământului şi, deci, al administraţiei intrase în declin în secolul al XIV-lea. Ansamblul colectiv, statul, era considerat acum ca având propriile drepturi de supravieţuire, principele suveran fiind deja capabil să ia măsuri extraordinare în vederea binelui comun, cu mult înainte ca Machiavelli să fi făcut din raison d’Etat elementul central al „noii politici” preconizate de el în secolul al XVI-lea. Ideea de stat ca abstracţie situată deasupra celor care guvernează, ca şi a celor guvernaţi, având un scop superior celui al oricăror indivizi din teritoriile sale, îşi are originea în această epocă, în special în scrierile unor jurnalişti italieni, precum Bartolo da Sassoferrato. Totuşi, încă nu este clar dacă o astfel de totalitate abstractă există în afara prezenţei fizice a reprezentanţilor întruniţi ai corporaţiei.

Ideea de drept public superior reglementărilor, drepturilor şi intereselor private s-a conturat treptat, prin declinul localismului şi prin apariţia unei autorităţi publice centrale şi sigure, regele fiind gândit ca agent al statului. Despre oraşele italiene din Evul Mediu târziu de poate spune că, de fapt, îşi erau proprii lor principi. Teoria corporaţiei, împreună cu laicizarea societăţii (ceea ce nu însemna că oamenii încetaseră de a mai fi cucernici), cu separarea eticului de politic şi cu dezvoltarea, în paralel, a gândirii constituţionale în cadrul ecleziologiei* şi în cel al teoriei politice seculare, au fost duse mai departe în cursul încercărilor conciliariste** de soluţionare a Marii schisme*** din biserică, de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Tensiunea dintre afirmarea dreptului neîngrădit la cârmuire al suveranului şi afirmarea concomitentă a pretenţiilor comunităţii de a se apăra în faţa abuzurilor puterii a jucat un rol central în dezvoltarea teoriei constituţionale a bisericii şi a statului, până în secolul al XVII-lea inclusiv. Teoreticienii medievali au pus bazele teoriei ulterioare a consimţământului; în secolul al XIV-lea erau deja prezente liniile majore ale unei teorii a comunităţii, având dreptul de a forma un guvernământ independent de sancţiunea bisericii şi de a schimba forma unui astfel de guvernământ fără dizolvarea comunităţii.

Teoria opusă, a unei ierarhii instituite de sus, persistă şi ea în secolul al XVII-lea. Principalele dezbateri asupra surselor legitimităţii şi ale suveranităţii, a naturii obligaţiei, a dreptului la împotrivire şi a sferelor de autoritate menţionate în texte teologice, ecleziastice şi laice de după secolul al XII-lea, erau cunoscute gânditorilor din perioada Reformei, ca şi teoreticienilor statului modern timpuri, din secolul al XVII-lea.

* Teoria şi practica guvernării bisericii, dezvoltată de papi şi de juriştii canonici medievali începând cu secolul al XII-lea** Adunarea reprezentativă a bisericii se numea conciliu*** A nu se confunda cu schisma Orientului, din 1054, când patriarhul Bizanţului şi papa de la Roma s-au excomunicat reciproc.Marea schismă a Occidentului a împărţit biserica între 1378 – 1417, existând simultan trei papi (la Roma, Avignon şi Pisa). Schisma a luat sfârşit în urma conciliului de la Constanz (1414 – 1418), în urma căruia cel care îl prezida, Martin al V-lea, a fost recunoscut ca unic papa (1417).

Istoria ideilor şi a gândirii politice5