Capitolul 3

POLITICI COMERCIALE

Politica comercială, ca parte componentă a politicii guvernamentale reglementează unul din cele mai importante domenii de care depinde bunăstarea unei naţiuni: relaţiile economice cu străinătatea. Ea cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, monetar, bugetar etc., adoptate de stat în scopul reglementării activităţii de comerţ exterior, promovării schimburilor comerciale şi cooperării economice cu alte state, precum şi protejării economiei naţionale de concurenţa străină.

Comerţul cu străinătatea a constituit, încă din cele mai vechi timpuri, obiect de preocupare şi intervenţie din partea guvernelor de pretutindeni. Explicaţia acestui fapt porneşte de la o realitate incontestabilă: relaţiile economice externe sunt un puternic factor de creştere economică şi acumulare de avuţie. Nici un stat din lume, indiferent de posibilităţile şi resursele de care dispune, nu-şi poate permite să ignore acest lucru.

De-a lungul istoriei, statele naţionale s-au implicat în fel şi chip în reglementarea relaţiilor comerciale cu alte naţiuni. Din păcate, de cele mai multe ori, această implicare nu s-a exercitat în sensul stimulării lor, ci a luat forma restricţiilor şi obstacolelor de tot felul. Aceste obstacole sunt denumite generic bariere publice în calea comerţului internaţional. Ele pot fi de natură tarifară, dacă utilizează ca principal instrument taxele vamale, sau netarifară, în cazul când sunt utilizate alte instrumente decât taxele vamale.

De-a lungul timpului, statele lumii au promovat trei tipuri principale de politici comerciale: de liber schimb, protecţioniste şi autarhice. Politicile comerciale de liber schimb s-au aplicat pe scară largă în deceniile 6 şi 7 ale secolului al XIX-lea, fiind susţinute teoretic de către şcoala clasică engleză. În concepţia reprezentanţilor acestei şcoli, comerţul internaţional liber, fără restricţii are ca rezultat maximizarea producţiei şi a consumului la nivel mondial, asigurând creşterea bunăstării tuturor naţiunilor. Spre deosebire de acestea, politicile protecţioniste au drept principal obiectiv, restricţionarea accesului produselor străine pe pieţele naţionale. Ele s-au aplicat pe scară largă în ţările europene şi în Statele Unite, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acea perioadă, o serie de gânditori şi oameni de stat au combătut politica liberului schimb, arătând că ea era în avantajul unor ţări precum Anglia şi Franţa, unde revoluţia industrială începuse mai devreme; în schimb – susţineau avocaţii protecţionismului – naţiunile care au păşit mai târziu pe drumul industrializării (Germania, SUA ş.a.) îşi pot vedea industriile ruinate întrucât acestea nu pot concura cu produsele de export engleze. Protecţionismul cunoaşte astăzi o recrudescenţă îngrijorătoare, însă nu în forma clasică (a taxelor vamale) ci în forme mai voalate. Politicile comerciale autarhice conţin măsuri îndreptate spre interior, spre izolarea economică a statului respectiv. În realitate, nu există autarhie absolută pentru că nici un stat din lume nu se poate izola complet de comunitatea

51

internaţională. Există numai tendinţe autarhice, având la bază anumite concepţii politice, care se manifestă în dublu plan: la nivelul politicii economice, autarhia se caracterizează prin dorinţa de a dezvolta cu orice preţ anumite ramuri sau sub-ramuri. Un exemplu îl constituie politica comercială promovată în România până în 1989. Regimul comunist totalitar a impus fabricarea în ţară a autoturismelor de mic litraj, fără a ţine seama de posibilităţile industriei româneşti. Consecinţele acestei măsuri iraţionale au fost catastrofale. La nivelul politicii comerciale, ea se manifestă prin măsuri drastice de reducere a importurilor.

Obiectivele politicii comerciale

Obiectivele politicii comerciale pot fi clasificate în două categorii: obiective strategice pe termen lung, şi obiective conjuncturale pe termen scurt şi mediu.

Obiectivele strategice pe termen lung derivă din obiectivele generale privind dezvoltarea economică a naţiunii; sunt deci prin excelenţă, obiective de eficienţă. Pornind de la preceptele teoriei comerţului internaţional (prezentate pe scurt în capitolul 1), obiectivul strategic al politicii comerciale constă în valorificarea avantajelor comparative şi a celor competitive. Prin aceasta, naţiunea realizează o economie de resurse, o dezvoltare economică echilibrată şi o creştere a gradului de bunăstare a populaţiei. Aşadar, pe termen lung, prin politica comercială, o naţiune urmăreşte obţinerea unui loc cât mai favorabil în diviziunea internaţională a muncii, prin influenţarea specializării ei internaţionale.

În perioada postbelică, naţiunile lumii au avut drept obiectiv major crearea unui sistem mondial de comerţ liber, deschis. Într-un astfel de sistem, câştigurile din comerţ se materializează în: preţuri interne mai mici, metode de producţie şi comercializare mai eficiente, largi de posibilităţi de consum, produse noi ş.a. Liberalizarea comerţului internaţional generează beneficii la scara economiei mondiale. Am arătat că într-un sistem deschis, o naţiune importă acele bunuri pe care le produce cu un cost relativ ridicat, exportând bunuri pe care le poate produce la un cost relativ scăzut. Datorită faptului că resursele sunt canalizate dinspre zonele şi sectoarele unde sunt utilizate cu productivitate mică spre cele în care ele sunt valorificate la un nivel superior de eficienţă, comerţul internaţional liber asigură nivele înalte ale consumului şi investiţiilor la nivel global.

Pe termen scurt şi mediu, obiectivele politicii comerciale sunt de natură preponderent conjuncturală. Iată câteva astfel de obiective:

Aprovizionarea pieţei interne cu materii prime, materiale, bunuri manufacturate etc., necesare fie consumului industrial (de ex. minereu de fier, lână, bumbac, piei ş.a.), fie consumului guvernamental (de ex. aparatură medicală, helicoptere pentru dotarea armatei etc.), fie consumului populaţiei (cafea, citrice, autoturisme etc.). În anumite perioade, guvernele pot fi interesate ca aceste importuri să sporească, în alte perioade, dimpotrivă, se doreşte reducerea lor; de aici, caracterul pronunţat conjunctural al acestui obiectiv. În măsura în care guvernul este interesat ca importurile de acest fel să fie mari, ele sunt stimulate prin reduceri sau scutiri de taxe

52

vamale, un regim simplificat de acordare a licenţelor etc. În caz contrar, dacă guvernul doreşte să le descurajeze, măsurile sunt opuse: creşterea taxelor vamale (inclusiv îngreunarea formalităţilor de trecere prin vamă), instituirea de interdicţii sau contingente, subvenţionarea produselor similare fabricate în ţară, impunerea de taxe (de acciză, consulare, portuare, sanitare etc.); toate acestea au ca efect creşterea preţului bunurilor importate pe piaţa internă, rezultatul fiind creşterea relativă a competitivităţii bunurilor indigene. De menţionat că atunci când guvernul încurajează importurile destinate consumului industrial, obiectivul urmărit este încurajarea anumitor industrii în detrimentul altora.1

Echilibrarea balanţei de plăţi. În situaţiile în care balanţele de plăţi ale naţiunilor înregistrează în mod repetat deficite importante, guvernele recurg adesea la măsuri de reducere a importurilor. Acest tip de măsuri s-au aplicat pe scară largă în deceniile şase şi şapte ale secolului XX, rezultatele fiind însă mai degrabă negative. Din anii 1980, ele au început să fie privite cu circumspecţie, chiar şi de către guvernele ţărilor în curs de dezvoltare. Este un fapt cunoscut astăzi că reducerea importurilor afectează de regulă industriile eficiente sau cele care lucrează pentru export2; rezultatul în acest caz, poate fi o înrăutăţire a situaţiei balanţei de plăţi. În orice caz, promovarea politicii de descurajare a importurilor trebuie să ţină cont de cauza pentru care s-a produs dezechilibrarea balanţei. Dacă este vorba de o cauză exogenă (de exemplu, s-a importat o marfă în cantitate prea mare ca urmare a eliminării restricţiilor la import, sau au scăzut dramatic veniturile din exportul unei mărfi datorită prăbuşirii preţului extern ş.a.m.d.), măsurile de politică comercială pot să redreseze situaţia. Dacă însă cauzele sunt endogene, adică ţin de deficienţele funcţionării economiei, atunci de regulă, măsurile de politică comercială, chiar dacă au un anumit efect, nu pot elimina cauza; în aceste situaţii, guvernele trebuie să acţioneze alte pârghii decât politica comercială.

Protejarea pieţei interne. Guvernele acţionează adesea, prin politici comerciale, în scopul protejării industriilor indigene de concurenţa străină. Cauza principală a intervenţiei guvernamentale este fără îndoială, competitivitatea scăzută a acestor industrii în raport cu producătorii străini. Naţiunile – chiar şi cele mari cum sunt Statele Unite – preferă adesea să-şi protejeze industriile naţionale prin măsuri de politică comercială, în pofida efectelor negative pe care acestea le produc asupra economiei în ansamblu. În anumite perioade, obiectivul protecţiei dobândeşte o importanţă sporită. În timp de război sau în perioadele când naţiunea se confruntă cu dificultăţi majore (de exemplu, în fazele de declin ale ciclului economic când naţiunea se confruntă cu nivele înalte ale şomajului şi un grad redus de utilizare a capacităţilor productive), obiectivele politice şi cele militare devin prioritare în raport cu eficienţa economică. În astfel de situaţii, se încearcă reducerea importurilor şi susţinerea, prin diferite mijloace, a industriilor autohtone.

1 Dacă spre exemplu, este stimulat importul de fire de bumbac, acest fapt este în avantajul industriilor care prelucrează firele (ţesătorii) şi în dezavantajul filaturilor. Dimpotrivă, creşterea taxei vamale la importul, să spunem, de anvelope auto avantajează pe producătorii interni de anvelope dar creează mari probleme în industria automobilului, care consumă acest produs. (n.a.)2 Spre exemplu, importurile de petrol pot fi reduse până la o anumită limită; dincolo de această limită, industriile care utilizează petrolul ca materie primă pot fi afectate. (n.a.)

53

Sintetizând, intervenţia guvernelor în vederea protejării ramurilor, sectoarelor industriale sau chiar a producătorilor individuali se întemeiază pe argumente bine definite, chiar dacă unele dintre ele sunt neeconomice şi în orice caz, mai puţin convingătoare decât erau cu 2-3 decenii în urmă. Unul din argumentele cel mai des invocate în favoarea intervenţiei statului este apărarea naţională. Unele industrii sunt protejate deoarece sunt considerate vitale din acest punct de vedere. În concepţia unor guvernanţi, sectoarele ce produc pentru înzestrarea armatei trebuie menţinute în funcţiune chiar dacă sunt mai puţin competitive decât ale concurenţei, argumentul fiind acela că în caz de război, ele ar putea juca un rol vital. Aceste industrii sunt însă îndeobşte destul de numeroase, forţele armate solicitând sute de articole, de la lenjerie de corp până la cele mai sofisticate bombe sau dispozitive electronice; ele acoperă practic, o parte considerabilă a producţiei civile a unei naţiuni.

Un alt argument este industrializarea. După cel de-al doilea război mondial, un mare număr de naţiuni, inclusiv România au ales calea dezvoltării industriale, considerând industrializarea sinonimă cu modernizarea. Opţiunea industrializării are la bază o serie de motivaţii economice: în primul rând, industria este capabilă să asigure un ritm al dezvoltării economice superior celui din agricultură. Fiind motorul dezvoltării economice, industria asigură unei naţiuni calea spre prosperitate economică. În al doilea rând, un sector industrial dezvoltat atrage investiţiile străine într-o măsură mai mare decât o face agricultura. Investiţiile străine înseamnă posibilităţi sporite de creştere economică. În al treilea rând, dezvoltarea industriei permite o îmbunătăţire a structurii comerţului exterior, în sensul creşterii, la export, a ponderii produselor prelucrate (Este cunoscut faptul că pe piaţa mondială, preţul bunurilor manufacturate creşte mai rapid decât cel al produselor de bază.)

Un alt argument este protejarea industriilor tinere sau a industriilor îmbătrânite. Industriilor tinere, aflate în proces de formare, trebuie să le fie garantată o cotă substanţială din piaţa internă, până când ele ating un nivel de eficienţă suficient de înalt astfel încât să poată concura cu importurile. Cea mai uzitată strategie pentru atingerea acestui scop a fost “substituirea importurilor”, adică înlocuirea – atât în cadrul consumului populaţiei cât şi a celui industrial şi guvernamental – a bunurilor din import, superioare calitativ şi chiar mai ieftine cu bunuri similare produse în ţară. Cât priveşte industriile îmbătrânite, acestea solicită protecţie din partea guvernelor pentru a se putea menţine în competiţie. Multe din aceste industrii se află într-o stare de declin pronunţat datorită faptului că, fie se adresează unor pieţe care se restrâng pe plan mondial (cum sunt de exemplu, industria oţelului, industria maşinilor unelte ş.a.), fie au fost depăşite, sub aspect tehnologic şi managerial, de alte industrii. Realitatea a arătat că susţinerea industriilor depăşite nu a dat niciodată rezultate.

Politici tarifare

54

Politica tarifară (sau vamală) este transpusă în practică cu ajutorul unor instrumente specifice dintre care cel mai important sunt taxele vamale şi tariful vamal.

Taxa vamală

Taxa vamală este un impozit indirect, perceput de stat asupra mărfurilor importate, iar în unele cazuri (mult mai rare), şi asupra celor exportate. Taxele vamale pot fi clasificate după un număr de criterii, între care menţionăm: obiectul impunerii, scopul impunerii, modul de calcul şi de percepere, tipul relaţiilor comerciale, gradul de protecţie ş.a. După obiectul impunerii , distingem:

o taxe vamale de export. Taxele de export se utilizează de regulă, în două situaţii tipice:

- când guvernul care le aplică doreşte, dintr-un anumit motiv, să descurajeze exportul unei mărfi (cel mai adesea, o materie primă deficitară sau un produs strategic). De pildă, guvernul român a impus o taxă vamală asupra exportului de fier vechi, pentru ca această preţioasă materie primă să rămână în ţară şi să fie valorificată de producătorii români de oţel. În general, astfel de măsuri nu pot fi luate vis-a-vis de partenerii din UE datorită angajamentelor asumate de ţara noastră prin Acordul de asociere. Totuşi, dat fiind că este vorba de un sector “sensibil”, Acordul permite luarea unor măsuri în situaţii excepţionale.

- Când o naţiune cu pondere însemnată în exportul mondial al unui produs doreşte să limiteze oferta spre a forţa creşterea preţului mondial. Pe piaţa mondială, taxe vamale de export ar putea impune de exemplu, OPEC la exportul de petrol, Brazilia la exportul de cafea, Ghana la exportul de cacao ş.a.m.d. (a şi făcut-o cu câţiva ani în urmă). Exceptând aceste situaţii particulare (inclusiv cele în care mărfurile se află în tranzit), în toate celelalte cazuri, taxele vamale se aplică mărfurilor importate.

o taxe vamale de import; o taxe vamale de tranzit (pentru mărfuri străine ce tranzitează teritoriul unui

stat). Scopul impunerii vamale poate fi:

o de natură fiscală, în care caz, urmăresc obţinerea de venituri la bugetul statului, având din acest motiv, un nivel mediu mai scăzut. Până la introducerea impozitului pe venit, guvernele multor ţări îşi asigurau o bună parte a veniturilor bugetare din taxe vamale. Chiar şi în prezent, ele constituie importante surse de venituri pentru majoritatea naţiunilor în curs

55

de dezvoltare, asigurând în unele cazuri, peste jumătate din totalul încasărilor bugetare.

o Protecţionist. Taxele vamale cu scop protecţionist urmăresc protejarea anumite industrii sau sectoare din economia naţională de concurenţa străină; spre a servi acestui scop, nivelul lor poate fi oricât de înalt. Taxa vamală ridică preţul mărfii importate, afectând competitivitatea ei în raport cu mărfurile indigene. În anumite cazuri, taxele protecţioniste pot fi deosebit de ridicate, întrecând de câteva ori valoarea mărfurilor importate. Un bine-cunoscut exemplu îl constituie “Legile cerealelor”, adoptate în Anglia la începutul secolului al XIX-lea, prin care importurile de cereale erau supuse taxelor vamale. Deşi erau apologeţii liberului schimb în domeniul comerţului cu mărfuri industriale, în domeniul agricol, englezii au fost mereu preocupaţi de protejarea pieţei interne. Legile grâului s-au aplicat mai bine de trei decenii, fiind abolite abia în deceniul al 5-lea, sub presiunea Mişcării Chartiste.

Importanţa taxelor vamale a scăzut de-a lungul timpului, sub ambele aspecte. Ca surse de venituri bugetare, ele nu mai pot reprezenta ce au reprezentat în trecut de vreme ce nivelul lor a scăzut continuu, în urma negocierilor multilaterale desfăşurate sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În ţările industrializate, importanţa taxelor vamale ca surse de venituri bugetare este astăzi nesemnificativă, în multe cazuri, nedepăşind 2-3 procente din totalul acestor venituri. Ca bariere comerciale, taxele vamale şi-au pierdut de asemenea din importanţă. Actualmente, guvernele preferă să se protejeze prin alte tipuri de instrumente, îndeosebi netarifare, care prezintă unele avantaje în raport cu taxele vamale. După modul de calcul şi de percepere, taxele vamale sunt de trei tipuri: specifice,

ad valorem şi compuse. Taxa vamală specifică se exprimă ca o sumă fixă, percepută asupra

unei unităţi fizice din produsul importat, indiferent de preţul acestuia. În ţările industrializate, importanţa taxelor vamale ca surse de venituri bugetare este astăzi nesemnificativă, în multe cazuri, nedepăşind 2-3 procente din totalul acestor venituri.

Taxa vamală ad valorem se exprimă ca un procentaj fix din valoarea mărfii importate. Spre deosebire de taxa specifică, taxa ad valorem înseamnă perceperea de către stat a unei sume de bani care este cu atât mai mare cu cât preţul produsului importat este mai mare. De exemplu, dacă în locul taxei specifice de 10 milioane lei per automobil importat se impune o taxă ad valorem de 10%, importatorul va plăti 10 milioane de lei dacă preţul automobilului este 100 milioane lei, 20 milioane lei dacă preţul este 200 milioane lei ş.a.m.d. În aceste condiţii, importatorul va plăti echivalentul în lei a 10 USD pentru un aparat în valoare de 100 USD, echivalentul în lei a 20 USD plus 2 milioane lei pentru un aparat în valoare de 200 USD ş.a.m.d.

Taxa vamală compusă este o combinaţie între taxa specifică şi cea ad valorem. În general, taxa vamală compusă se aplică atunci când una

56

din formele simple este considerată insuficient de protecţionistă. De exemplu, la importul de aparate TV se poate impune o taxă compusă de 10% ad valorem plus 2 milioane lei pentru fiecare aparat importat având preţul mai mare de 100 USD.

Gradul de protecţie diferă aşadar, în funcţie de tipul taxei vamale utilizate. Întrucât nu depinde de valoarea mărfii ci numai de numărul de unităţi fizice importate, taxa vamală specifică se aplică mai ales mărfurilor standardizate şi produselor de bază, la care nu se înregistrează diferenţe importante de preţ, în scopul limitării cantitative a importului acestora. La produse precum cereale, ţiţei, minereuri etc., protecţia se poate realiza la fel de eficient folosind taxe vamale specifice sau ad valorem. La importul produselor prelucrate însă, taxa ad valorem asigură o protecţia nu doar uniformă ci şi mai eficientă deoarece gradul de protecţie creşte pe măsura creşterii preţului. Dacă la astfel de produse s-ar folosi taxa specifică, ea ar avantaja în mod evident produsele scumpe în detrimentul celor ieftine, ducând la o redistribuire inechitabilă de venit naţional.

În funcţie de tipul relaţiilor comerciale ce se stabilesc între diferite ţări şi grupuri de ţări, taxele vamale pot fi clasificate în 4 grupe: autonome , convenţionale, preferenţiale, şi de retorsiune.

Taxele vamale autonome se aplică de către un stat mărfurilor provenind din ţări cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri privind acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate; ca atare, ele sunt stabilite în mod independent, fără a se ţine seama de ţara de provenienţă a mărfurilor.

Taxele vamale convenţionale au un nivel mai scăzut decât cele autonome, fiind fixate de un stat prin înţelegere cu alte state, în baza existenţei unor acorduri inter-guvernamentale ce prevăd acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale preferenţiale sunt aplicate mărfurilor importate din anumite ţări, evident în baza unor înţelegeri încheiate de regulă, la nivel regional.

Taxele vamale de retorsiune se aplică de regulă, ca răspuns la practicile neloiale ale altor state.

Ele îmbracă două forme: taxe vamale antidumping (percepute peste taxele vamale obişnuite pentru a anihila efectele dumpingului) şi taxe vamale compensatorii (pentru a înlătura efectele subvenţionării exporturilor sau primelor de export).

După gradul de protecţie pe care-l oferă, taxele vamale pot fi nominale şi efective.

Taxa vamală nominală – pe care o găsim publicată în tariful vamal de import – oferă doar o imagine generală (destul de vagă) privind gradul de protecţie al diferitelor industrii şi sectoare din economie. Aceasta se datorează faptului că nu întotdeauna bunurile sunt produse în proporţie de sută la sută în aceeaşi ţară. Sunt frecvente cazurile când bunurile finite produse de industriile indigene înglobează

57

materii prime, piese, subansamble etc. importate, care sunt la rândul lor supuse taxelor vamale. Întrucât se aplică la valoarea întregului produs supus impunerii vamale, taxa nominală ad valorem nu reflectă măsura efectivă, reală în care sunt protejaţi producătorii autohtoni de competiţia externă. Compararea pur cantitativă a nivelului taxelor vamale nominale, fără a ţine seama de gradul de prelucrare a bunurilor precum şi de aportul industriei naţionale la producerea lor nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea (efectul) acţiunii acesteia ca instrument de protecţie. Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem protecţia efectivă.

Taxa vamală efectivă (rata protecţiei efective) vizează doar valoarea nou creată (manopera) încorporată în produsul supus impunerii vamale. Ea exprimă, sub formă procentuală, creşterea valorii adăugate pe unitatea de produs în condiţiile existenţei protecţiei nominale, în raport cu situaţia în care nu există taxe vamale. Taxa efectivă indică astfel, măsura în care taxa vamală nominală dă posibilitatea producătorilor naţionali să sporească valoarea adăugată, şi implicit preţul, în raport cu situaţia în care comerţul internaţional este complet liberalizat. Formula de calcul este următoarea: Te =

x100, unde: Te = taxa vamală efectivă; Vt = valoarea nou-creată

în producţia internă, în condiţiile existenţei taxei vamale nominale asupra produsului finit sau materiei prime; V = valoarea nou-creată în producţia internă, în condiţiile în care nu există taxe vamale.Dacă dorim să determinăm protecţia vamală efectivă direct, pe baza taxelor vamale nominale, formula de calcul este următoarea: Te =

x100 unde: Tf = taxa vamală

nominală percepută la importul produsului finit; Tm= taxa vamală nominală percepută la importul materiei prime; Vf = valoarea produsului finit; Vm = valoarea materiei prime.

Aplicaţii Rata protecţiei efective depinde în principal de trei factori: nivelul taxelor

vamale nominale, gradul de prelucrare al produselor şi diferenţa dintre nivelul t.v.n. aplicate produsului finit şi t.v.n. aplicate materiei prime. Pentru a înţelege mai bine modul cum evoluează protecţia efectivă atunci când se modifică factorii menţionaţi, vom considera un exemplu. Să presupunem că la importul de autobuze în România, taxa vamală nominală este de 15%, iar importul de piese şi subansambluri (motor, cutie de viteze, aparataj de bord etc.) este scutit de taxe vamale. Ponderea subansamblurilor în produsul finit este, să spunem, de 75%, ceea ce înseamnă că dacă preţul unui autobuz este, să spunem, 100.000 mii lei, subansambluri încorporate în el ar putea fi valorificate cu 75.000 mii lei. Rezultă de aici o pondere a valorii nou-create în industria de profil din România de 25%. În aceste condiţii,

58

protecţia reală de care se bucură producătorii români de autobuze nu este de 15%, ci va fi dată de taxa vamală efectivă. Pentru a o determina, aplicăm relaţia de mai sus:

Te = x100 = x

100 = 0,6 x 100 = 60%.La acelaşi rezultat ajungem aplicând relaţia 2.1. În condiţiile în care nu ar

exista taxe vamale, preţul unui autobuz pe piaţa din România ar fi de 100.000 mii lei. Existenţa unei taxe vamale nominale de 15% aplicată importurilor de autobuze permite producătorilor români care asamblează produsul finit să încaseze 115.000 mii lei/bucată, în loc de 100.000 mii lei, realizând un profit suplimentar de 15.000.000 lei la fiecare autobuz vândut. Acest rezultat nu se datorează eforturilor proprii ale producătorilor români din industria auto ci exclusiv taxei vamale, care ridică în mod artificial preţul intern. Înlocuind în formulă, avem:

Te = x100 = x 100 = 60%.

Să vedem cum evoluează protecţia efectivă atunci când guvernul, manevrând anumite pârghii economice, modifică factorii care o determină. Metodele sunt în funcţie de obiectivele urmărite prin politicile guvernamentale. Dacă guvernul este interesat în stimularea producţiei de autobuze asamblate pe plan intern, atunci va încerca să ridice nivelul protecţiei efective în ramura respectivă; dacă dimpotrivă, se doreşte descurajarea acestei industrii, măsurile vor fi în sensul diminuării protecţiei efective. Vom considera trei situaţii:

(1) Cresc sau scad taxele vamale nominale. Din relaţia matematică se poate deduce că, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, o creştere a taxei vamale nominale aplicate produsului finit (Tf ) are ca efect creşterea taxei efective şi invers. Cât priveşte taxa vamală nominală aplicată materiei prime, pieselor, subansamblelor etc. importate, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, creşterea acesteia determină scăderea taxei efective şi invers.

(2) Se modifică gradul de prelucrare a produselor. Presupunem că în urma retehnologizării industriei auto din România, ponderea valorii nou-create în valoarea produsului finit creşte de la 25 la 40 la sută. În acest caz, taxa efectivă devine:

Te = x100 = x100 = 0,375x100 =37,5%.

Dacă ponderea valorii nou-create în loc să crească ar scădea la, să spunem, 20% din valoarea produsului finit, taxa efectivă ar fi:

Te = x100 = x100 = 0,75x100 = 75%.

În concluzie, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, creşterea gradului de prelucrare a produselor (creşterea ponderii valorii nou-create) are ca efect scăderea protecţiei efective şi invers, scăderea ponderii valorii adăugate de activităţile productive interne are ca rezultat creşterea taxei efective.

59

(3) Creşte sau scade diferenţa dintre nivelul t.v.n. aplicate produsului finit şi t.v.n. aplicate materiei prime, pieselor, semifabricatelor etc. importate. Această diferenţă poartă numele de dispersie tarifară. Presupunem că guvernul, urmărind intensificarea protecţiei la frontieră, hotărăşte să mărească taxa vamală atât la importul de autobuze (care devine, să spunem, 25%) cât şi la importul piese şi subansamble (aceasta creşte de la 0 la, să spunem, 5%). În consecinţă, dispersia tarifară creşte cu 5 puncte procentuale iar taxa efectivă devine:

Te = x100=0,85x100 = 85%.

În concluzie, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, creşterea dispersiei tarifare are ca efect creşterea protecţiei efective şi invers. Relaţia este valabilă indiferent de sensul în care se mişcă taxele vamale nominale. Dacă în exemplul anterior guvernul, dorind să reducă nivelul general de protecţie la frontieră hotărăşte scăderea t.v.n. atât la importul de autobuze (de la 25% la, să spunem, 22%) cât şi la importul de piese şi subansamble (presupunem că aceasta revine la 0), atunci dispersia tarifară creşte cu două puncte procentuale iar taxa efectivă devine:

Te = x100=0,88 x100=88%.

Tariful vamal de import

Tariful vamal de import este actul legal care cuprinde, într-o formă sistematizată, taxele vamale aplicate de către un stat bunurilor importate. El este astfel conceput încât să răspundă unor criterii de utilitate ce decurg din funcţiile pe care le îndeplineşte. O primă funcţie este aceea de cod al politicii vamale a unui stat; în această calitate, tariful vamal cuprinde, distinct, toate categoriile de taxe vamale aplicate importurilor statului respectiv. În al doilea rând, tariful vamal este un instrument de lucru pentru organele vamale. Spre a răspunde acestui obiectiv, el este alcătuit pe baza unui nomenclator tarifar în cadrul căruia, mărfurile sunt codificate şi grupate pe poziţii tarifare, după anumite criterii.

Dacă înscrierea mărfurilor în tariful vamal este în esenţă o operaţiune de codificare şi clasificare, vămuirea propriu-zisă (trecerea prin vamă) implică alte două operaţiuni specifice: stabilirea originii bunurilor şi determinarea bazei de impozitare.

Originea mărfurilor

Originea mărfurilor importate se stabileşte pe baza a două criterii principale: 1. criteriul bunurilor produse în întregime într-o ţară şi 2. criteriul transformării substanţiale, când la producerea unei mărfi

iau parte două sau mai multe ţări. Transformarea substanţială presupune că ponderea cheltuielilor efectuate pe teritoriul ţării exportatoare pentru fabricarea unui produs reprezintă cel puţin jumătate din preţul său de export. Importanţa stabilirii originii decurge din faptul că bunurile importate se bucură de regimuri vamale diferenţiate în funcţie de ţara de provenienţă.

60

Valoarea în vamă

Valoarea în vamă este valoarea atribuită mărfurilor importate în vederea stabilirii cuantumului taxelor vamale. Ea se determină de către organele vamale ale ţării de import şi se exprimă în moneda acestei ţări pe baza preţului extern (la care se adaugă cheltuielile de transport şi alte cheltuieli pe parcurs extern) şi a cursului de schimb existent în momentul efectuării operaţiunii.

Bariere netarifare

Politicile netarifare urmăresc în esenţă, aceleaşi obiective ca şi cele care

utilizează taxe vamale: apărarea pieţei interne de concurenţa străină, susţinerea anumitor industrii sau sectoare economice, echilibrarea balanţei de plăţi etc. Instrumentele ce fac parte din “arsenalul” acestor politici sunt denumite generic bariere netarifare. Utilizarea lor de către guverne în scopul restricţionării, limitării sau deformării fluxurilor comerciale la nivel internaţional a cunoscut în ultimele decenii, o intensificare îngrijorătoare. Practic, protecţionismul netarifar s-a întărit, substituindu-se treptat celui tarifar. În perioada 1966-1986, ponderea importurilor afectate de diferite categorii de bariere netarifare a crescut astfel: la produsele alimentare de la 56 la 92%, la materii prime de la 4 la 41%, la produse manufacturate de la 19 la 58%, la produse textile de la 30 la 89%. Pe ţări şi grupuri de ţări, recordul îl deţine Uniunea Europeană ale cărei importuri de produse alimentare şi textile sunt afectate în proporţie de 100% de bariere netarifare.

Comparativ cu instrumentele tarifare, analizate în subcapitolul anterior, barierele netarifare prezintă un grad mult mai mare de diversitate. Uneori, ele acţionează direct asupra importurilor, limitând într-o măsură mai mare sau mai mică cantitatea importată; alteori, ele acţionează nu asupra tranzacţiilor de import ci asupra împrejurărilor în care acestea se desfăşoară. Pornind de la aceste premise, putem clasifica barierele netarifare în 2 mari categorii: bariere cantitative care au incidenţă directă asupra cantităţii importate şi bariere necantitative care influenţează factorii ce determină importul bunurilor într-o ţară.

Bariere cantitative

Barierele cantitative sunt măsuri adoptate în scopul nemijlocit al restricţionării importurilor. Când acest scop este declarat explicit, ele acţionează direct asupra cantităţii importate, în sensul limitării acesteia. Exemple de astfel de bariere sunt: interdicţiile la import, contingentele de import, restricţiile voluntare la export ş.a. Uneori însă, scopul restricţionării importurilor nu este explicit ci implicit, măsurile luate în astfel de cazuri influenţând indirect cantitatea importată, prin mecanismul preţurilor. Astfel de măsuri sunt: preţurile maxime şi minime, măsurile cu caracter

61

fiscal, subvenţiile interne, prelevările variabile, taxele de retorsiune ş.a. În sfârşit, există şi “pachete de măsuri”, care combină avantajele diferitelor tipuri de instrumente. Din această categorie fac parte aranjamentele privind comercializarea ordonată a produselor.

Contingentele de import

Contingentele de import sunt reglementări ce limitează cantitativ importul anumitor categorii de bunuri, pe o perioadă determinată de timp (de regulă un an). Contingentele sunt măsuri unilaterale, fiind adoptate de guvernele ţărilor importatoare fără consultarea ţărilor partenere. Prin contingentare, volumul importului este limitat la un plafon superior, fixat sub nivelul realizabil în condiţii de comerţ liber. În funcţie de modul de fixare, contingentele pot fi globale sau bilaterale (selective). În cadrul contingentelor globale, este fixat doar plafonul de import, fără a se specifica provenienţa mărfurilor. Astfel, contingentele globale au avantajul că nu permit manifestarea favoritismelor sau discriminărilor faţă de ţările exportatoare. Ele sunt în schimb mai greoaie în ce priveşte procedura de aplicare a lor. Contingentele bilaterale sau selective sunt relativ mai uşor de administrat dar prezintă inconvenientul că permit discriminarea între ţările exportatoare. Un exemplu bine-cunoscut îl constituie contingentele pe care SUA le fixează anual la importurile de zahăr. Guvernul american stabileşte cote cantitative unui număr de 23 de ţări exportatoare, pentru un import total de cca. 2,5 milioane tone (producţia internă oferind în jur de 7 milioane tone). Pe lângă aceasta, multe din dificultăţile inerente contingentelor globale apar şi în cazul celor selective. Contingentele bilaterale sunt administrate pe bază de licenţe de import, acordate firmelor importatoare. Licenţele de import se acordă şi pentru derularea contingentelor globale dar în acest caz, ele nu sunt condiţionate în nici un fel, având doar scop statistic.

Contingentele de import produc modificări importante în structura pieţei interne a ţării importatoare. Prin limitarea cantităţii importate, oferta internă pentru un bun scade iar preţul creşte. Spre deosebire de taxele vamale însă, care aduc statelor importatoare venituri importante, contingentele nu aduc nici un fel de venituri ci doar barează accesul importurilor pe piaţa statelor respective.

O formă extremă a contingentului de import este interdicţia totală sau parţială, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, a importului anumitor bunuri. Interdicţiile sunt măsuri cu caracter unilateral, fapt ce le conferă o anumită agresivitate, şi din acest motiv, guvernele nu recurg la ele decât în două tipuri de situaţii: (1) când importul unei mărfi poate afecta populaţia sau mediul înconjurător .

De exemplu, în 1996, un număr de ţări europene au interzis importul de carne de vită provenind din Regatul Unit în urma depistării sindromului Creutzfeld-Jacob (ESB) la bovine, care produce encefalopatia spongiformă, cunoscută sub numele de boala “vacii nebune”. În iunie 2001, Polonia şi Ungaria un interzis importurile de carne de vită provenind

62

din Cehia, din acelaşi motiv. Un alt exemplu: în martie 2002, Rusia a interzis importul de carne de pasăre din SUA, motivând că dezinfectanţii pe bază de clorină folosiţi de fermierii americani pot cauza cancer. În 1997, UE instituise interdicţia importulrilor la acest produs din SUA, din acelaşi motiv.

(2) când există motive de natură politică . Utilizarea interdicţiilor în alte împrejurări sau scopuri decât cele menţionate este riscantă. Pe de o parte, este foarte probabil ca statele partenere să adopte măsuri similare faţă de statul care le-a iniţiat; astfel de situaţii pot degenera în adevărate războaie comerciale. De exemplu, măsura luată de Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1989, de interzicere a importului din SUA a cărnii de vită tratată cu hormoni, deşi a fost motivată prin necesitatea protejării sănătăţii populaţiei, a iritat foarte tare autorităţile de la Washington care au răspuns, introducând taxe vamale la importul unui număr de produse provenind din UE (carne de porc, sucuri de fructe, vin ş.a.). UE a răspuns din nou şi a ameninţat că va interzice noi importuri din SUA (miere de albine, conserve de carne, cafea solubilă ş.a.) în valoare de 140 milioane USD. La rândul lor, SUA au ameninţat că vor interzice toate importurile de carne din UE (500 mil. USD). În acest fel, între Statele Unite şi UE s-a declanşat la începutul anilor 1990 un veritabil război comercial care a afectat serios desfăşurarea negocierilor multilaterale din cadrul GATT. Fricţiunile dintre cele două mari puteri comerciale au făcut ca Runda Uruguay să se prelungească până în 1994. Pe de altă parte, interdicţiile la import ce au ca scop protejarea industriilor indigene tinere se soldează aproape întotdeauna cu eşecuri; este foarte puţin probabil ca industriile protejate să devină competitive. Este elocvent exemplul măsurii adoptate de autorităţile din Brazilia în anul 1984, de a interzice prin lege, importurile de echipamente electronice (computere, microcipuri, fax-uri etc.), spre a stimula producţia autohtonă. Rezultatul a fost creşterea preţurilor bunurilor respective pe piaţa internă (un computer personal costa în 1990 în Brazilia, de cca. 2,5 ori mai mult decât în SUA) şi scăderea competitivităţii internaţionale a industriilor de export braziliene.

Subvenţiile interne

Subvenţiile interne fac parte din categoria barierelor care limitează indirect importurile, prin mecanismul preţurilor. Sunt măsuri alternative la care pot recurge guvernele pentru a susţine producţia naţională în confruntarea cu exportatorii străini (subvenţia internă este prin natura ei, o măsură “camuflată” şi din acest motiv, este adesea preferată altor tipuri de restricţii; deşi există astăzi numeroase controverse în rândul specialiştilor cu privire la natura şi obiectivele subvenţiilor interne, ele nu trebuie confundate cu subvenţiile de export). Subvenţia internă constă dintr-o sumă de bani pe care guvernul o acordă, direct sau indirect, producătorilor interni pentru ca aceştia să se poată menţine în competiţie cu importurile. Subvenţia internă produce efecte similare cu cele ale unui contingent de import:

63

prin subvenţionare, cantitatea oferită de producătorii interni creşte (sporul este în funcţie de cuantumul subvenţiei);

cantitatea importată se reduce corespunzător. Avantaje ale subvenţiei interne în raport cu contingentul de import:1. În cazul contingentului de import, oferta internă totală scade; în cazul

subvenţiei interne, oferta internă totală rămâne nemodificată (deoarece scăderea importurilor are loc în aceeaşi măsură în care sporeşte producţia internă).

2. În cazul contingentului de import, preţul intern creşte. În cazul subvenţiei interne, preţul intern nu se modifică.

Dezavantaje ale subvenţiei interne:1. Sumele de bani pe care industria autohtonă le încasează

în plus pentru a se putea menţine în competiţie reprezintă o cheltuială a guvernului pe care în ultimă instanţă, o suportă tot consumatorii.

2. Subvenţionarea provoacă distorsiuni ale competiţiei pe piaţa internă, cu efecte negative asupra competitivităţii internaţionale a firmelor.

Măsuri de protecţie condiţionată

Măsurile de protecţie condiţionată sunt cele prin care statele lumii, fie răspund la anumite practici comerciale (nu întotdeauna loiale) ale statelor partenere, fie sunt nevoite să le impună pentru a înlătura efectele negative ale perturbării pieţei interne. Ele pot fi utilizate de orice naţiune importatoare care se consideră prejudiciată. Distingem prin urmare, două situaţii:

Când statele răspund la anumite practici comerciale (nu întotdeauna loiale) ale statelor partenere. În asemenea cazuri, se apelează la taxe de retorsiune. Cele mai cunoscute sunt taxele antidumping şi taxele compensatorii. Primele au ca scop protejarea împotriva efectelor dumpingului, în timp de taxele compensatorii urmăresc contracararea efectelor subvenţiilor de export.

Taxele de retorsiune se încadrează în categoria măsurilor tarifare. Totuşi, în unele cazuri, ele pot deveni bariere netarifare, acţionând asupra importurilor prin mecanismul preţurilor. Caracterul netarifar rezidă prin urmare nu în natura lor (eminamente tarifară) ci în maniera şi circumstanţele în care se aplică. Pentru ca taxele de retorsiune să poată fi adoptate, normele internaţionale (“Codul antidumping” şi “Acordul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii”. Ambele au fost adoptate cu ocazia Rundei Tokyo -1981). prevăd necesitatea desfăşurării în prealabil, a unei anchete prin care să se facă dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav. În perioada cât durează această anchetă, relaţiile comerciale cu firmele acuzate de astfel de practici neloiale sunt sistate. Totodată, intensitatea protecţiei netarifare poate fi sporită prin stabilirea unor suprataxe mai mari sau pe o perioadă mai lungă decât este necesar pentru a anula efectele dumpingului sau subvenţiilor. Conform statisticilor OMC, în perioada 1985-1992, au fost iniţiate 1040 de anchete antidumping (298 de către Statele Unite, 278 de

64

către Australia, 159 de către statele UE ş.a.m.d.), mare parte dintre ele având ca obiect importuri provenind din ţările în curs de dezvoltare.

Combaterea concurenţei neloiale. Statele sunt legitimate să elaboreze şi să pună în aplicare legi prin care să-şi protejeze industriile naţionale atunci când importurile exercită asupra acestora o concurenţă neloială. Caracterul neloial rezultă de regulă, din preţul incorect la care sunt comercializate importurile respective. În realitate, deosebim două tipuri de situaţii în care un produs importat este perceput ca având un preţ incorect, adică mai mic decât un nivel considerat normal: când exportatorul practică dumpingul sau când exportul este subvenţionat. În astfel de situaţii, statele importatoare pot institui taxe antidumping şi taxe compensatorii pentru a elimina efectele negative ale practicilor respective.

Pe lângă principii (în afara principiilor expuse, mai pot fi menţionate: reciprocitatea, transparenţa, reglementarea diferendelor comerciale pe bază de consultări ş.a.) , statele au adoptat – ca rezultat al cooperării în cadrul OMC – norme de politică comercială. Acestea reglementează protecţia condiţionată, adică măsurile la care pot recurge autorităţile guvernamentale spre a face faţă unor situaţii excepţionale. În esenţă, este vorba de măsuri de restricţionare a importurilor, având drept scop protejarea pieţei interne împotriva efectelor negative ce pot să apară ca urmare, fie a practicilor comerciale neloiale (la care ne-am referit mai sus) promovate de unele ţări partenere, fie a unei liberalizări bruşte datorată eliminării – într-o măsură însemnată şi într-un interval de timp relativ scurt – a restricţiilor la import. Să analizăm separat cele două situaţii:

Pe plan internaţional, lipsa de loialitate comercială îmbracă două forme principale: dumpingul şi subvenţionarea exporturilor. Ambele forme presupun practicarea de către firmele aparţinând anumitor ţări (adesea cu concursul guvernelor respective), pe pieţele externe, a unor preţuri inferioare unui nivel considerat normal, sustrăgându-se în mod artificial de la rigorile concurenţei şi lovind în interesele industriilor autohtone. De ce au apărut astfel de practici? Care este raţiunea lor economică?

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, să ne întoarcem pentru moment la teoriile analizate în cadrul primului capitol. Comerţul internaţional se defineşte astăzi prin câteva trăsături care-l deosebesc esenţial de cel care se practica în perioada conceptualizării avantajului comparativ.

o O primă caracteristică este multiplicarea numărului de pieţe naţionale, care de fapt se manifestă concomitent cu cea de separare a multora dintre ele, prin intermediul diferitelor categorii de bariere (distanţa geografică, obstacole tarifare şi netarifare etc.), fapt ce determină existenţa unor deosebiri notabile de la o piaţă la alta. Dacă ar fi să ne referim numai la structura şi caracteristicile cererii, putem distinge o multitudine de tipuri de pieţe în ce priveşte elasticitatea faţă de preţ, dinamica creşterii etc. Unele pieţe – cum sunt cele din majoritatea ţărilor dezvoltate – sunt înalt competitive, fiind extrem de sensibile la variaţii relativ mici ale preţului. Altele au un grad de competitivitate mai scăzut, fiind izolate prin bariere comerciale sau de altă natură (politică, logistică etc.).

65

o o a doua caracteristică este concurenţa imperfectă, cu cele două forme principale: monopolistă şi de oligopol.

o o a treia caracteristică constă în posibilitatea firmelor de a obţine economii de scară. Aceasta explică – cel puţin în parte – tendinţele spre globalizare ce se manifestă în economia mondială contemporană. Posibilităţile firmelor de a-şi spori profiturile cresc pe măsură ce acestea îşi extind sfera de influenţă dincolo de graniţele naţionale.

Caracteristicile sus-menţionate au favorizat apariţia în comerţul internaţional postbelic a unor practici mai puţin loiale, bazate pe discriminarea între diferitele pieţe naţionale pe criteriul preţului. Între acestea, cea mai cunoscută este dumpingul.

Dumpingul. După cum sugerează şi denumirea (provine de la termenul englezesc “to dump” care înseamnă a vărsa, a arunca, a bascula), termenul se referă la tendinţa unor firme aparţinând anumitor ţări de a plasa cantităţi mari de mărfuri pe pieţele altor ţări. Caracterul neloial rezidă în faptul că preţul la care sunt vândute mărfurile pe pieţele străine este inferior celui practicat de aceleaşi firme, pentru aceleaşi mărfuri, pe pieţele lor naţionale sau pe terţe pieţe. Totuşi, aplicând ad literam definiţia de mai sus, putem ajunge la o concluzie greşită, anume aceea că orice vânzare de bunuri în străinătate, la un preţ mai mic decât cel care se practică pe piaţa de destinaţie reprezintă o acţiune de dumping. Lucrurile sunt ceva mai complicate şi din acest motiv, este necesară o scurtă analiză economică a dumpingului. De altfel, normele OMC (în speţă, Codul antidumping) prevăd necesitatea desfăşurării unei anchete care să stabilească în ce măsură o operaţiune comercială poate fi considerată a intra în această categorie.

În primul rând, trebuie să precizăm că nu toate operaţiunile de dumping constituie practici neloiale, altfel spus, nu toate sunt efectuate cu intenţia vădită de a leza interesele partenerilor. În funcţie de obiectivele urmărite, teoria comerţului internaţional distinge trei forme de dumping: persistent, spoliator şi sporadic. Dumpingul persistent are ca scop maximizarea profitului unei firme exportatoare

care deţine o poziţie de monopol sau cvasi-monopol pe piaţa sa naţională. Datorită faptului că piaţa internă a exportatorului este izolată prin bariere comerciale sau de altă natură, preţul de aici este mai mare decât cel care predomină pe alte pieţe străine, mai competitive. În asemenea circumstanţe, firma exportatoare promovează, în mod sistematic şi planificat, o strategie de discriminare internaţională prin preţ (vânzând bunurile în străinătate la un preţ inferior celui la care aceleaşi bunuri sunt vândute pe piaţa internă), strategie care răspunde unor interese economice ale firmei şi nu urmăreşte neapărat provocarea de prejudicii partenerilor aflaţi în competiţie sau naţiunilor importatoare. Este nici mai mult nici mai puţin decât o metodă de maximizare a profitului prin care exportatorul exploatează inteligent diferenţa de competitivitate care există între pieţele de export şi piaţa sa naţională.

Dumpingul spoliator este tipul de dumping care prezintă puternice accente de neloialitate. În esenţă, el se defineşte ca fiind tendinţa unei firme de a-şi vinde produsele pe o piaţă străină la un preţ inferior valorii lor normale, în scopul instituirii unui monopol pe piaţa respectivă prin eliminarea totală şi într-o manieră brutală, a concurenţei. După ce aceasta a fost lichidată, preţurile sunt ridicate

66

pentru ca firma spoliatoare să beneficieze de poziţia de monopol astfel dobândită. Acest tip de intervenţie – ce denotă rapacitate şi lipsă de scrupule – nu are nimic comun cu principiile de politică comercială recomandate de OMC. Ea lezează grav interesele producătorilor autohtoni şi ale naţiunii importatoare dar îi afectează în mare măsură şi pe producătorii din alte ţări.

Dumpingul sporadic are caracter conjunctural şi se referă la vânzarea în străinătate a unei mărfi, la un preţ inferior valorii normale, în scopul lichidării unor stocuri create din cauze ce nu au putut fi prevăzute. Elementul de neloialitate apare şi în acest caz, deşi într-o măsură mult mai mică decât la dumpingul spoliator.

Sub aspect juridic, anchetele întreprinse de organele abilitate la nivel naţional se întemeiază pe normele internaţionale existente, în special cele cuprinse în Codul antidumping. Acestea definesc astfel dumpingul: vânzarea produselor unei ţări pe piaţa altei ţări, la un preţ inferior valorii normale, în condiţiile producerii sau ameninţării cu producerea unui prejudiciu important unei producţii existente sau ale întârzierii considerabile a creării unei astfel de producţii naţionale în ţara importatorului. O primă observaţie pe care o putem face vis-à-vis de definiţia OMC este că ea nu face deosebire între cele trei forme de dumping pe care le-am prezentat mai sus, cu toate că – subliniem din nou – unele dintre ele nu au caracter neloial. A doua observaţie este că definiţia operează cu două noţiuni de bază: valoarea normală a unui bun şi prejudiciul important provocat pe o piaţă. Să le analizăm pe rând:

Valoarea normală este definită astfel: un produs exportat de o ţară în altă ţară este considerat, ca regulă generală, a fi introdus la un preţ inferior valorii normale atunci când preţul este:

1. inferior preţurilor comparabile, practicate în cadrul operaţiunilor comerciale normale, cu ale unui produs similar, destinat consumului în ţara exportatoare, sau, în absenţa unui asemenea preţ pe piaţa ţării exportatoare, dacă preţul produsului exportat este

2. inferior preţurilor comparabile, practicate în cadrul operaţiunilor comerciale normale, cu cele mai ridicate la exportul unui produs similar într-o ţară terţă, sau

3. inferior costului acestui produs în ţara de origine, plus un supliment rezonabil pentru cheltuieli de desfacere şi beneficii.

Prejudiciul important constă în lezarea intereselor ţării importatoare, fie că este vorba de interesele economice ale industriilor aflate în competiţie directă cu importurile (falimentul unor companii, pierderea locurilor de muncă etc.), fie sunt în joc interese mai largi ale naţiunii (dispariţia unor ramuri industriale, creşterea şomajului etc.). Indiferent de natura lui, prejudiciul constituie elementul-cheie în sensul că în absenţa sa, dumpingul rămâne o chestiune pur teoretică. Dacă nimeni nu este lezat în vreun fel, nu se pune problema nici a neloialităţii, nici a măsurilor antidumping.

Coroborând cele două noţiuni de bază, valoarea normală şi prejudiciul, o situaţie de dumping presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

67

1) dovedirea practicării preţurilor de dumping (pe baza valorii normale);

2) existenţa unui prejudiciu important; 3) existenţa unei legături cauzale între practicarea preţurilor de

dumping şi provocarea prejudiciului. În vederea protejării producătorilor naţionali de efectele dumpingului,

guvernele pot institui taxe antidumping. Acestea sunt suprataxe vamale al căror rol este de a anula marja de dumping (diferenţa dintre preţul de import şi valoarea normală). Pentru a răspunde acestui scop, ele se percep numai atât timp cât este necesar pentru înlăturarea efectelor dumpingului. Folosirea abuzivă a taxelor antidumping (adică în cuantum mai mare sau pe o perioadă mai lungă decât este necesar) descurajează importurile, creând avantaje nejustificate producătorilor naţionali. Pe de altă parte, intenţia spoliatoare a firmei exportatoare nu este întotdeauna uşor de dovedit. Deşi o legislaţie antidumping există în prezent în peste 50 de ţări (inclusiv în România), cazurile de dumping sunt dificil de instrumentat. Conform datelor OMC, în perioada 1985-1992, au fost declanşate 1040 de anchete antidumping dintre care 949 de către naţiunile dezvoltate (SUA-298, Australia-278, UE-159 ş.a.m.d.) şi doar 91 de către ţări în curs de dezvoltare.

Subvenţionarea exporturilor. Aceasta nu trebuie însă confundată cu dumpingul de care se deosebeşte printr-un aspect esenţial. Dacă dumpingul presupune – aşa cum am arătat – vânzarea unui bun la un preţ inferior valorii sale normale, în cazul subvenţionării, acest lucru nu este obligatoriu. Rolul subvenţiei de export nu constă în a-l abilita pe exportator să practice dumpingul, ci mai degrabă de a-i permite să se alinieze la preţurile concurenţei atunci când nivelul mai ridicat al costurilor sale de producţie şi comercializare nu-i permit acest lucru. Ţinând cont de definiţia de mai sus, am fi tentaţi ca în cazul subvenţiei, să ignorăm sau chiar să negăm existenţa elementului de neloialitate. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate pentru că în realitate, statele utilizează atât subvenţii de export directe, explicite, cât şi subvenţiile de export indirecte. Aceasta explică de fapt, eforturile OMC de a instaura o disciplină în acest domeniu. Statele membre s-au angajat să elimine subvenţiile de export explicite cu excepţia produselor agricole care au rămas în afara prevederilor Acordului General. Cât priveşte subvenţiile indirecte, acestea constituie o problemă mult mai dificil de soluţionat. În anumite sectoare, subvenţiile sunt atât de mari încât deformează însăşi structura normală a comerţului internaţional cu unele produse. Consiliul Internaţional al Grâului de pildă, estimează că subvenţiile de export influenţează două treimi din exporturile mondiale de grâu. Adesea, acestea reflectă mărimea subvenţiilor acordate de o ţară, mai degrabă decât avantajul comparativ. Cele mai largi subvenţii sunt practicate de UE şi SUA (câte 6 miliarde dolari în deceniul 9), dar şi de unele ţări ce dispun de condiţii mai puţin favorabile cum sunt Arabia Saudită, Algeria ş.a. Arabia Saudită de exemplu, a vândut grâu Noii Zeelande la preţul de 100 USD/tonă, în condiţiile în care costurile de producţie se ridicau la 600USD/tonă. În mod cert, guvernele vor fi întotdeauna tentate să subvenţioneze anumite industrii, având o varietate de motive: încurajarea industriilor tinere sau protejarea celor tradiţionale, susţinerea producţiei de apărare, sprijinirea dezvoltării unor regiuni rămase în urmă, protecţia mediului înconjurător, susţinerea activităţilor

68

de cercetare-dezvoltare şi multe altele. Deşi toate aceste tipuri de subvenţii sunt în principiu acceptabile conform principiilor OMC, este în afara oricărei discuţii că susţinerea prin mijloace bugetare a unei industrii indigene, are ca efect – pe lângă sporirea producţiei interne – reducerea importurilor şi expansiunea exporturilor, în detrimentul competitorilor străini. Revenind la specificul subvenţiei de export ca şi practică comercială, criteriul preţului de vânzare nu este aşadar relevant. Întrucât prezumţia de neloialitate există, statele importatoare se pot proteja, impunând taxe compensatorii prin care urmăresc neutralizarea subvenţiei sau primei de export ce permite exportatorului să se menţină în competiţie chiar dacă preţul practicat este cel “normal”. Regimul taxelor compensatorii este identic cu al taxelor antidumping: ele trebuie utilizate exclusiv în scopul contracarării efectelor subvenţiei, în caz contrar, devenind obstacole netarifare în calea importurilor.

Situaţia în care piaţa internă a unei ţări este puternic perturbată ca urmare a ridicării restricţiilor la import. Liberalizarea pieţei interne produce – aşa cum am arătat în prima parte a capitolului – efecte benefice pentru naţiune, îndeosebi pentru consumatorii interni care au posibilitatea de a cumpăra bunuri mai variate şi mai ieftine. În schimb, producătorii interni sunt aproape întotdeauna defavorizaţi de liberalizarea importurilor cu care se află în competiţie. Dacă acest lucru este – până la o anumită limită – suportabil, în realitate, există şi situaţii când industriile interne, aflate în diferite etape de maturizare sunt atât de puternic afectate de concurenţa importurilor încât sunt în pericol de a dispărea de pe piaţă. În astfel de situaţii în care nu există prezumţia de neloialitate din partea ţărilor partenere dar interesele ţării importatoare sunt grav afectate, guvernele pot interveni prin politici de salvgardare. Dacă creşterea rapidă a importurilor ameninţă existenţa unei industrii indigene, guvernul poate lua măsuri de protecţie, cel mai adesea sub forma creşterii taxelor vamale pe bază nediscriminatorie.

Salvgardarea presupune respectarea a două condiţii de către statul care o invocă. În primul rând, toate măsurile luate în acest context au caracter temporar; nici o ţară nu se poate prevala de politica de salvgardare pentru a impune taxe vamale ridicate pe o perioadă mai lungă de 5 ani, şi în plus, taxele trebuie reduse progresiv. Protecţia este menită să ajute industria aflată în dificultăţi să se adapteze noilor condiţii: dacă ea nu se mai poate redresa, resursele pot fi transferate în alte sectoare fără a genera disfuncţionalităţi majore în economie; dacă se poate redresa, atunci perioada de 5 ani este suficientă pentru retehnologizare şi creşterea eficienţei. A doua condiţie cere ca statul care măreşte taxele vamale, invocând salvgardarea să plătească compensaţii, sub diferite forme (de pildă, să reducă taxele la alte categorii de bunuri) ţărilor partenere afectate de aceste măsuri. Acestea din urmă îşi rezervă dreptul de a ridica la rândul lor taxele vamale la anumite categorii de produse. Datorită fricţiunilor la care pot da naştere, ce pot impieta asupra bunei desfăşurări a relaţiilor comerciale internaţionale, politicile de salvgardare au constituit obiectul unor ample discuţii cu ocazia Rundei Uruguay, unele state membre avansând idea reformării acestora.

Alte bariere cantitative

69

Alte bariere cantitative sunt: preţurile maxime şi minime, măsurile cu caracter fiscal, subvenţiile interne, prelevările variabile la import. Preţurile minime de import sunt folosite ca bariere în calea importurilor în cazul în care produsele indigene au costuri de producţie mult mai ridicate decât cele ale concurenţei. Diferenţa se explică prin decalajele care există în lume în ce priveşte preţul mâinii de lucru. Datorită nivelului redus al salariilor, exporturile provenind din ţările în curs de dezvoltare (îndeosebi produse de bază sau cu grad scăzut de prelucrare) constituie o ameninţare serioasă pentru industriile concurente din ţările occidentale. Preţurile minime se aplică de asemenea, când pe piaţa internaţională, preţurile la anumite produse scad, ameninţând să perturbe pieţele unor ţări importatoare. În anumite sectoare, subvenţiile sunt atât de mari încât deformează însăşi structura normală a comerţului internaţional cu unele produse. Consiliul Internaţional al Grâului de pildă, estimează că subvenţiile de export influenţează două treimi din exporturile mondiale de grâu. Adesea, acestea reflectă mărimea subvenţiilor acordate de o ţară, mai degrabă decât avantajul comparativ. Cele mai largi subvenţii sunt practicate de UE şi SUA (câte 6 miliarde dolari în deceniul 9), dar şi de unele ţări ce dispun de condiţii mai puţin favorabile cum sunt Arabia Saudită, Algeria ş.a. Arabia Saudită de exemplu, a vândut grâu Noii Zeelande la preţul de 100 USD/tonă, în condiţiile în care costurile de producţie se ridicau la 600USD/tonă.

Preţurile maxime de import au ca scop împiedicarea ridicării artificiale – de către ţările exportatoare – a preţurilor la anumite produse. O naţiune care ocupă o pondere însemnată în importul mondial al unui produs poate fixa un nivel maxim al preţului de import, apropiat de preţul produselor similare indigene.

Impozitele indirecte asupra importurilor pot deveni bariere netarifare în măsura în care nu se aplică în aceeaşi măsură şi produselor indigene. Din acest motiv, mai sunt cunoscute şi sub numele de “ajustări fiscale la frontieră”. Cel mai cunoscut impozit indirect este “taxa asupra valorii adăugate” (TVA) care se percepe la fiecare stadiu de circulaţie a mărfurilor, însă nu la întreaga valoare ci numai la fracţiunea nou adăugată la fiecare stadiu. TVA a fost introdusă în ţările membre ale UE la începutul anilor ’70, înlocuind alte taxe (taxa pe vânzare, taxa în cascadă ş.a.). După 1990, ea a fost preluată şi de naţiunile din Europa centrală şi de est. Dintre ţările extraeuropene, TVA se mai aplică în Canada şi Japonia. Statele Unite, Australia şi Elveţia se găsesc în afara sistemului TVA. Este deci un impozit general pe consum, pe care firmele îl plătesc la fiecare stadiu al producţiei şi distribuţiei, la valoarea pe care ele o adaugă materiilor prime, energiei, semifabricatelor, bunurilor de capital etc. cumpărate. Obligaţiile unei firme privind plata TVA se calculează aplicându-se o cotă procentuală la totalul vânzărilor din care a fost dedusă valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de la alte firme care au plătit la rândul lor TVA. Rezultă deci că pentru o firmă complet integrată pe verticală, cota de TVA se aplică la totalul cifrei de afaceri deoarece firma nu are, în amonte, alţi plătitori În general, TVA nu se aplică exporturilor şi prin aceasta, ea constituie un stimulent de creştere a acestora. Un alt impozit frecvent întâlnit este “taxa de acciză” care se percepe de către stat la unele categorii de produse (tutun, băuturi alcoolice, carburanţi, articole de lux etc.). Taxa de acciză are în general un nivel ridicat (uneori peste 100%), urcând mult preţul de desfacere al produselor. Ea aduce venituri importante la bugetul statului.

70

Prelevările variabile la import, numite şi taxe de prelevare sunt instrumente specifice politicii agricole a Uniunii Europene. În esenţă, ele reprezintă o povară fiscală suplimentară impusă importatorilor de produse agricole din ţările membre. Firmele care importă astfel de produse din afara Comunităţii, la preţuri inferioare preţului indicativ sunt obligate să verse diferenţa la bugetul comunitar. Prin astfel de mijloace, importurile de produse agricole sunt descurajate, importatorii nefiind interesaţi să le deruleze, de vreme cât nu obţin nici un profit din aceasta.

Aranjamentele privind comercializarea ordonată a produselor reprezintă înţelegeri care restrâng accesul exporturilor de anumite bunuri pe pieţele unor naţiuni importatoare, în scopul atenuării competiţiei internaţionale pe pieţele respective. ACO-urile permit producătorilor interni mai puţin eficienţi să-şi păstreze o cotă din piaţă, ce altminteri ar fi fost pierdută în favoarea producătorilor străini, datorită faptului că aceştia din urmă oferă un produs superior sau la un preţ mai bun, pe o bază mai competitivă. Cel mai cunoscut este “Aranjamentul internaţional privind comerţul cu textile”, cunoscut sub numele de “Acordul multifibre”, încheiat în 1973, între naţiunile industrializate (membre ale OCDE) pe de o parte, şi un mare număr de naţiuni în curs de dezvoltare de cealaltă parte. Obiectul acordului îl constituie comerţul internaţional cu produse textile, care a fost scos de sub egida GATT, fiind supus unui regim special de restricţionare la import (contingente, autolimitări la export, preţuri maxime etc.). Un exemplu tipic de astfel de aranjament sunt restricţiile voluntare la export. Acestea reprezintă acorduri guvernamentale ce pot să intervină între două ţări între care există raporturi comerciale intense, în situaţia în care aceste raporturi sunt dezechilibrate în sensul că exporturile uneia pe piaţa celeilalte au loc într-o asemenea cantitate încât provoacă prejudicii celei de-a doua. Ţara exportatoare, la cererea ţării importatoare (care ameninţă că în caz contrar, va introduce restricţii cantitative) este de acord să reducă volumul exportului unui produs până la un anumit nivel, pe o perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, guvernul ţării exportatoare instituie un contingent de export. Termenul “voluntare” este impropriu deoarece în realitate, aceste măsuri sunt adoptate prin constrângere. Ele produc un efect de diversiune comercială prin faptul că permit unor exportatori mai puţin eficienţi dar nesupuşi restricţiilor să se substituie altora mai eficienţi dar constrânşi să-şi reducă cota de piaţă. Spre exemplu, pe piaţa SUA, locul firmelor japoneze producătoare de textile, afectate de restricţiile voluntare a fost luat de alte firme din Hong Kong, Singapore, Coreea, China etc., de unde rezultă că, pe lângă efectul negativ menţionat, restricţiile voluntare au şi un efect pozitiv, acela că oferă şi altor firme posibilitatea de a accede pe marile pieţe.

RVE-urile au fost introduse la începutul anilor ’80 în relaţiile dintre Japonia pe de o parte, şi Statele Unite şi UE pe de altă parte. Acestea din urmă au constrâns Japonia să-şi limiteze exporturile de textile, oţel, automobile, produse electronice ş.a. pe pieţele lor, scopul fiind evident acela de a diminua excedentul comercial uriaş al Japoniei şi a echilibra relaţiile comerciale. De pildă, în 1981, guvernul japonez şi-a limitat exportul de automobile pe piaţa SUA la 2,3 milioane unităţi. Lucru ciudat însă, în pofida acestei autolimitări cantitative, veniturile firmelor japoneze exportatoare nu au scăzut ci au crescut. Pe fondul restrângerii ofertei interne, acestea fie au mărit preţurile, fie au promovat modele mai scumpe. De altfel, un studiu

71

întocmit de către Comisia Federală de Comerţ a Statelor Unite a arătat că în perioada 1981-1985, RVE-ul impus exporturilor japoneze de automobile i-a costat pe cetăţenii americani un miliard de dolari anual, bani ce au fost însuşiţi de producătorii niponi sub forma preţurilor mărite.

Bariere necantitative

În afara barierelor cantitative, există şi alte mijloace prin care statele pot interveni în favoarea industriilor indigene atunci când acestea se află în competiţie cu importurile. Manevrând abil o serie de pârghii administrative, guvernele reuşesc fie să influenţeze împrejurările în care au loc tranzacţiile de import (prin crearea de obstacole suplimentare în derularea acestora), fie să asigure produselor indigene un regim mai favorabil în ce priveşte comercializarea pe piaţa internă, vis-à-vis de bunurile importate. Aceste pârghii cestea poartă numele generic de bariere necantitative.

Barierele necantitative asigură un grad diferenţiat de protecţie iar domeniile de aplicabilitate sunt foarte variate. Prin maniera în care acţionează cât şi prin formele pe care le îmbracă, ele urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor, de la exportator până la importator şi mai departe, până la consumatorul final. În sfârşit, aceste bariere sunt, datorită modului subtil şi adesea ocult în care acţionează, mai greu de cunoscut de către exportatori şi din această cauză, mai greu de contracarat sau de evitat de către aceştia.

Începând cu al optulea deceniu al secolului XX, ca urmare a fenomenelor negative ce au avut loc în economia mondială (cele două şocuri petroliere din anii 1973-1974 şi respectiv 1979, prăbuşirea sistemului monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize, evoluţia sinuoasă a dolarului în anii ‘80 o apreciere record în anii 1985-86, urmată de o depreciere puternică la începutul anilor ‘90, politica americană a dobânzilor înalte în timpul administraţiei Reagan ş.a), protecţionismul netarifar s-a accentuat foarte mult, substituindu-se treptat celui tarifar. A avut loc o proliferare a barierelor netarifare, îndeosebi a celor necantitative, fapt ce i-a determinat pe unii economişti contemporani să vorbească despre neoprotecţionism. Un studiu efectuat de specialiştii Băncii Mondiale în anii ’80 a constatat că o parte însemnată a importurilor mondiale de mărfuri, în valoare de peste 230 miliarde dolari, provenind din 16 ţări erau afectate de aproape 90.000 de obstacole netarifare. Totuşi, estimarea nu reflectă decât parţial realitatea întrucât vizează doar importurile efective, nu şi cele care nu s-au mai efectuat ca urmare a existenţei barierelor. Paul Krugman, Robert Feenstra, Jagdish Bhagwati şi alţii. Într-un articol publicat în 1995, Krugman se întreba retoric: “A trecut oare vremea comerţului liber?” Reputatul economist american constată cu insatisfacţie că protecţionismul câştigă teren nu doar ca politică de stat ci chiar şi în teoria economică.

Evaluarea vamală sau alte formalităţi legate de trecerea mărfurilor

72

prin vamă

Evaluarea mărfurilor în vamă are la bază prevederile din art. VII al GATT şi Convenţiei internaţionale privind evaluarea vamală, încheiată la Bruxelles în 1950. Cu ocazia Rundei Tokyo, a fost adoptat Codul privind evaluarea vamală. Conform acestor prevederi, evaluarea vamală se face pornind de la preţul extern facturat (inclusiv cheltuielile de aducere a mărfurilor în ţară). În practică însă, se constată frecvente abateri de la procedura standard, unele dintre acestea impietând asupra derulării normale a importurilor. Spre exemplu, în situaţia în care preţul facturat nu este disponibil sau există dubii cu privire la autenticitatea lui, organele vamale trebuie să facă evaluarea pe baza preţului unor bunuri identice. Dacă nici acest lucru nu este posibil, valoarea în vamă va fi stabilită în funcţie de preţul unor bunuri similare care au fost importate în aceeaşi perioadă. În sfârşit, dacă nu există nici un fel de date concrete, valoarea bunului va fi determinată prin compunere, luând în calcul un cost rezonabil. Dar chiar dacă datele necesare stabilirii bazei de impunere sunt disponibile, pot apărea probleme în legătură cu încadrarea tarifară. Funcţionarii vamali pot (şi adesea o fac) să încadreze un bun importat la o poziţie tarifară la care este prevăzută o taxă vamală mai mare, descurajând importul respectiv. Dacă tariful vamal de import al unei ţări prevede, să spunem, un anumit nivel de impunere pentru articole de mobilier şi un nivel mai înalt pentru articole sportive, atunci anumite produse (de tipul saltelelor) pot fi încadrate la al doilea capitol, ceea ce obligă firma importatoare la plata unor taxe vamale mai mari. În unele cazuri, există diferenţe notabile între nivelul taxei vamale aplicate bunurilor considerate produse finite şi cea aplicată aceloraşi bunuri dacă sunt dezasamblate. Este sugestiv exemplul unei companii americane care a exportat în Canada pantofi de sport fără şireturi deoarece în felul acesta, produsele au beneficiat de o încadrare tarifară mai favorabilă . La fel de bine însă, vameşii pot să se implice în acte de corupţie, încadrând bunurile la poziţii tarifare cu taxe inferioare şi privând statul de venituri substanţiale.

Documentele şi formalităţile suplimentare cerute la import constituie de asemenea obstacole ce pot deveni uneori descurajatoare pentru importatori. În pofida eforturilor depuse pe plan internaţional pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor de trecere a mărfurilor prin vamă, în numeroase cazuri, acestea constituie obstacole pentru importatori. În Franţa de exemplu, guvernul a luat în 1980 o măsură menită a îngreuna excesiv derularea importurilor de video-receptoare provenind din Japonia. Formalităţile vamale pentru aceste importuri au fost concentrate într-un singur punct vamal (în oraşul Poitiers), cu dotare slabă şi personal puţin. Astfel, timpul de aşteptare la vamă s-a prelungit excesiv, fapt ce a determinat firmele japoneze exportatoare să-şi restrângă oferta. În acelaşi timp, Japonia, în calitate de ţară importatoare practică pe scară largă astfel de procedee. Bunăoară, la importul de bulbi de lalele din Olanda, organele vamale japoneze le inspectează prin secţionare verticală, ceea ce înseamnă distrugerea iremediabilă a mărfii.

Bariere administrative rezultând din politica de achiziţii a sectorului

73

public şi alte activităţi comerciale ale statului

Achiziţiile guvernamentale pot deveni bariere netarifare în măsura în care ofertele firmelor străine sunt tratate discriminatoriu în raport cu cele ale firmelor indigene. Fenomenul se manifestă cu mai mare intensitate în ţările unde proprietatea de stat este predominantă în raport cu proprietatea privată. Îl găsim însă şi în celelalte ţări, în sectoarele care, în mod legal şi tradiţional, se află în proprietatea statului. Un bun exemplu în acest sens îl constituie politica Uniunii Europene în domeniul achiziţiilor pentru utilităţile publice. Directiva UE cu privire la utilităţi prevede la art. 29 că firmelor din ţările membre li se acordă o preferinţă de 3 procente în raport cu cele din afara Uniunii; companiile străine sunt deci obligate să liciteze un preţ cu 3% mai mic comparativ cu firmele din UE pentru a putea deveni eligibile în vederea încheierii unui contract de furnizare. Cu ocazia Rundei Tokyo, a fost adoptat Acordul cu privire la achiziţiile guvernamentale. În acord, se prevede obligaţia statelor semnatare de a trata ofertele companiilor străine în mod nediscriminatoriu în raport cu firmele naţionale.

În general, activitatea comercială a statului nu constituie un obstacol în calea comerţului internaţional decât în măsura în care se oferă întreprinderilor cu capital majoritar de stat unele privilegii (fiscale, administrative sau de altă natură) în raport cu întreprinderile particulare. De exemplu, facilităţile fiscale şi de altă natură acordate de guvernul român grupului Renault-Dacia plasează această societate pe o poziţie privilegiată pe piaţa naţională a automobilelor, în raport cu importatorii. Este şi motivul pentru care decizia de acordare a facilităţilor a trebuit să fie avizată de Consiliul Naţional al Concurenţei. O astfel de barieră poate fi de exemplu, împiedicarea prin diferite mijloace a accesului firmelor străine la reţelele de distribuţie din ţara de import, mai ales când aceste reţele se află sub controlul statului. Spre exemplu, reţelele de distribuţie din Coreea au fost multă vreme închise străinilor. Abia din 1991, unui număr limitat de firme li s-a permis să pătrundă în sectoarele de vânzare cu ridicata şi cu amănuntul. Accesul străinilor continuă să fie interzis în reţelele de distribuţie din 26 de sectoare ale economiei. Un alt tip de barieră sunt cumpărările locale prin care autorităţile statului importator obligă firmele exportatoare străine să achiziţioneze anumite bunuri şi servicii (piese, componente, materii prime, diverse servicii etc.) de la furnizorii locali, chiar dacă sunt mai scumpe decât în altă parte. O astfel de măsură a adoptat în august 2002 Guvernul României. A fost promovată o ordonanţă de urgenţă care-i obligă pe producătorii de ţigări să utilizeze în procesare cel puţin 50% tutun din producţia internă. Măsura îşi are însă reversul ei: în condiţiile în care pe piaţa românească (unde multinaţionalele au o pondere de 80%) producţia de tutun nu poate asigura decât aproximativ un sfert din necesarul de tutun al industriei ţigărilor, diferenţa până la 50% trebuie asigurată din import. Acest lucru îi va afecta în ultimă instanţă tot pe producătorii autohtoni de tutun. În sfârşit, statele pot restricţiona importurile pe calea controlului guvernamental, exercitat asupra anumitor sectoare economice, sociale, culturale etc., firmele străine fiind obligate să obţină autorizaţii pentru a exporta sau a desfăşura activităţi în sectoarele respective.

Bariere tehnice

74

Barierele tehnice decurg din reglementările privind caracteristicile tehnice şi de calitate, numite şi standarde, pe care trebuie să le îndeplinească bunurile şi serviciile pentru a putea fi comercializate. În general, standardele sunt indispensabile într-o economie, scopul lor fiind protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţia fito-sanitară, securitatea publică etc. Cele mai răspândite sunt standardele sanitare şi fito-sanitare, standardele de securitate şi standardele privind ambalarea marcarea şi etichetarea produselor. Normele sanitare şi fito-sanitare se aplică produselor destinate consumului oamenilor şi animalelor precum şi celor utilizate în agricultură (îngrăşăminte chimice, erbicide, seminţe etc.). Normele de securitate vizează în general, bunurile cu grad sporit de prelucrare (automobile, echipamente, instalaţii etc.); acestea prevăd obligativitatea îndeplinirii de către producători a unor prescripţii tehnice, de igienă şi securitatea muncii etc., produsele fiind de regulă supuse unor testări. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea reglementează condiţiile tehnice şi de calitate în care are loc comercializarea produselor. Se aplică îndeosebi bunurilor de consum.

Standardele pot deveni bariere netarifare în situaţia în care se aplică numai produselor importate, fără a le afecta şi pe cele indigene. Posibilitatea statelor de a folosi standardele ca obstacole în calea importurilor anumitor bunuri depinde însă de existenţa sau nonexistenţa standardelor internaţionale pentru bunurile respective. Acolo unde există standarde internaţionale, posibilităţile importatorilor de a le eluda sunt mult mai reduse comparativ cu bunurile pentru care nu există astfel de standarde. În aceste din urmă situaţii, statele importatoare aplică de regulă standarde naţionale care pot fi foarte diferite de la ţară la ţară, ocazionând cheltuieli suplimentare atât din partea exportatorilor cât şi a importatorilor pentru a se conforma cerinţelor lor. Danemarca a utilizat – în lipsa unor norme internaţionale – o normă internă privind ambalajul pentru a-şi proteja industria de băuturi răcoritoare de competiţia străină. Norma daneză prevedea ca toate băuturile răcoritoare să fie comercializate în sticle returnabile. Aceasta i-a dezavantajat pe producătorii străini (îndeosebi pe francezii de la “Souce Perrier”) care aduceau marfa de la distanţe mari. Într-un alt caz, Japonia a declarat o serie de produse conservate importate ca fiind inacceptabile conform cu standardele agricole japoneze întrucât cifrele indicând ziua, luna şi anul fabricaţiei erau înscrise având spaţii prea mari între ele ş.a.m.d. În practica comercială, au fost însă şi situaţii în care, deşi existau standarde internaţionale pentru un anumit produs, ele nu au fost respectate de către statele importatoare. Acestea fie au încercat să impună exportatorilor alte standarde, diferite de cele internaţionale, fie au recurs la fel de fel de tertipuri pentru a eluda standardele internaţionale. În alte cazuri, standardele au fost astfel stabilite încât numai producătorii autohtoni au putut să se conformeze prevederilor lor. Guvernul canadian a impus acum câţiva ani, nişte standarde mai speciale cu privire la sterilizarea brânzeturilor, pe care producătorii francezi de brânză “Brie” nu le-au putut îndeplini. Cazul a ajuns în cele din urmă în faţa organelor GATT. Acestea au dat câştig de cauză exportatorilor francezi care au demonstrat, cu argumente solide, inaplicabilitatea standardelor respective.

75

Promovarea şi stimularea exporturilor

Pe lângă obiectivele legate de protejarea pieţei interne, guvernele sunt preocupate de găsirea căilor şi mijloacelor prin care exporturile naţiunii pot fi sporite. În acest sens, ele adoptă, în funcţie de necesităţi, două tipuri de măsuri: de promovare şi de stimulare a exporturilor.

Promovarea exporturilor

Promovarea exporturilor are drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile, într-un viitor apropiat, pentru export. Sunt în general, măsuri care se iau la nivel guvernamental şi sunt destinate a-i sprijini pe toţi exportatorii dintr-un stat. Astfel de măsuri sunt: negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie; acorduri comerciale şi de cooperare economică şi alte înţelegeri cu celelalte state; organizarea participării la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel

de manifestări pe teritoriul propriu; organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate; prestarea unor servicii de informare şi consultanţă clienţilor externi; diverse modalităţi de publicitate externă (prin editarea de prospecte, reviste şi alte

materiale care transmit informaţii cu privire la produsele de export) şi altele.

Stimularea exporturilor

Stimularea exporturilor se realizează în principal pe trei căi: prin subvenţionare; prin programe de finanţare; prin crearea de zone de comerţ exterior.

Subvenţionarea

Subvenţionarea presupune implicarea nemijlocită a statului în activitatea de export, prin acordarea de la bugetul public a unor sume de bani (subvenţii) exportatorilor, fie direct, fie sub forma unor facilităţi fiscale, pentru ca aceştia să-şi sporească cantităţile de bunuri vândute în străinătate sau să se menţină pe pieţele străine. Subvenţia este menită să facă rentabilă activitatea de export atunci când preţurile la care se realizează mărfurile pe piaţa mondială se situează la nivelul costurilor de producţie ale întreprinderii subvenţionate sau chiar sub aceste costuri.3

3 Subvenţia de export, ca orice subvenţie de altfel, apare uneori în forme “mascate”: facilităţi fiscale acordate

exportatorilor sub forma scutirii, reducerii sau restituirii diferitelor taxe (de ex. TVA), scutirii sau reducerii impozitului

76

Subvenţionarea exporturilor: înrăutăţeşte termenii schimbului naţiunii care o practică deoarece

provoacă scăderea preţului extern al produselor exportate în timp ce preţul acestora pe piaţa naţională a firmei exportatoare creşte. În acest fel, sunt favorizaţi consumatorii străini care beneficiază de produse mai ieftine, în detrimentul celor naţionali.

poate produce efectele scontate doar dacă elasticitatea faţă de preţ a cererii pe pieţele de import pentru bunurile subvenţionate este supraunitară. Numai în aceste condiţii exportatorii vor încasa nişte venituri suficient de mari pentru a compensa pierderile suferite de economia naţională (pierderile consumatorilor datorată creşterii preţului şi ale guvernului prin sumele pe care le alocă). Dacă pe pieţele de import există o cerere inelastică la preţ, subvenţia de export nu are nici un efect pozitiv.

se face selectiv , avându-se în vedere în primul rând, ramurile care prezintă interes pentru economia naţională (de importanţă strategică, ramuri “de vârf”, industrii tinere etc.) şi care prin pierderea unor pieţe de export ar putea determina apariţia unor grave dezechilibre economice şi sociale interne. Unele state dezvoltate subvenţionează ramuri ale industriei aflate în declin (extractivă, siderurgică, textilă), considerate sensibile sau foarte sensibile la concurenţa străină.

nu doar afectează negativ eficienţa exportului, ci generează pierderi economiei ţării exportatoare deoarece provoacă o scădere artificială a preţului de vânzare în străinătate.

Pentru a explica acest fenomen, să ne întoarcem pentru moment la subcapitolul 3.2, şi să încercăm să corelăm efectele cele două tipuri de măsuri între care există o strânsă legătură: subvenţia de export şi taxa vamală de import. În figura 3.3,c este redată piaţa petrolului ţării exportatoare, Alia. Să ne reamintim că, în urma impunerii unei taxe vamale la importul de petrol de către Domestica, preţul mondial a scăzut de la pm la pe. Producătorii din Alia sunt obligaţi să accepte acest preţ extern – cu toate că nu le este de loc convenabil – de teamă să nu piardă poziţiile deţinute pe o piaţă importantă cum este cea din Domestica.

Ce se întâmplă însă dacă la noul preţ (pe) exportatorii din Alia îşi pierd profiturile sau şi mai grav, nu-şi mai pot acoperi costurile? Într-o astfel de situaţie, singură soluţie este intervenţia statului. Presupunând că guvernul din Alia este dispus să le acorde producătorilor naţionali o subvenţie care să le permită să-şi menţină rentabilitatea exporturilor (suportând de la buget diferenţa pm–pe), aceştia îşi vor putea vinde petrolul în străinătate la vechiul preţ (pm).

Efectele economice ale subvenţiei de export sunt redate în figura 3.9. În condiţii de comerţ liber (aceasta însemnând că nici o ţară nu impune nici un fel de restricţii la import sau la export), echilibrul ar fi localizat în punctul E2. Cererea

pe venitul obţinut din export; importul cu scutirea condiţionată de plata taxelor vamale (produsele ce urmează a fi încorporate în produsele destinate exportului), măsură cunoscută sub numele de drawback (n.a.)

77

mondială, redată prin linia întreruptă C*m+i intersectează pe Oi în punctul E2, la un nivel al preţului egal cu pm.

Nivelul real al cererii mondiale este cel marcat de curba Cm+i (şi nu de C*m+i) deoarece taxa vamală impusă de Domestica la importul de petrol determină o scădere artificială a cererii mondiale pentru acest produs. În paralel, are loc şi o comprimare a preţului mondial, din motivele pe care le-am explicat anterior.4 Înaintea acordării subvenţiei, echilibrul din Alia este deci localizat în punctul E1, unde cererea mondială (Cm+i) intersectează oferta internă (Oi), la nivelul de preţ pe. Producţia de petrol este egală cu OC iar consumul cu OB, cantitatea BC fiind exportată.

Subvenţionarea exportului permite producătorilor din Alia să-şi vândă petrolul în străinătate la preţul scăzut (pe), fără a-şi diminua rentabilitatea, deoarece diferenţa pm–pe o suportă statul. În aceste condiţii, pe piaţa internă preţul pm devine predominant, iar producţia atinge nivelul din starea de comerţ liber, OD. Consumul intern scade (cu valoarea AB) iar exporturile cresc (de la BC la AD).5 Datorită creşterii preţului, consumatorii pierd o valoare egală aria a+b în timp ce producătorii interni câştigă o valoare egală cu aria a+b+c. Primele 2 componente ale câştigului producătorilor (ariile a şi b) reprezintă venit redistribuit de la consumatori în timp ce aria c provine de la bugetul public.

Punând în balanţă costurile şi beneficiile operaţiunii descrise mai sus, rezultă o

pierdere evidentă pentru naţiunea exportatoare. Pierderea totală este egală cu pierderea consumatorilor (a+b) plus cuantumul subvenţiei (b+c+d). Câştigul

4 Fenomenul l-am explicat în cadrul subcapitolului 3.2 (“Taxele vamale şi termenii schimbului”) şi este redat în figura 3.1, b. Cererea relativă mondială de cereale creşte; curba CR este deplasată spre dreapta, din CR 1 în CR2. Oferta relativă mondială scade; curba OR este deplasată spre stânga, din OR1 în OR2. Preţul relativ al cerealelor creşte. Dacă inversăm rapoartele, rezultatele nu se schimbă: cererea relativă mondială de petrol scade (curba se deplasează spre stânga), oferta relativă creşte (curba se deplasează spre dreapta), iar preţul relativ scade. (n.a.)5 Trebuie să precizăm că lucrurile se petrec astfel numai dacă Alia este o ţară mică. În cazul unei ţări mari, cu pondere relativ însemnată în exportul mondial de petrol, exporturile nu vor creşte, în ciuda subvenţionării, datorită comprimării artificiale a cererii mondiale în urma restricţiilor tarifare adoptate de Domestica. Într-o astfel de situaţie, guvernul ţării mari poate forţa creşterea exporturilor doar prin scăderea preţului sub nivelul pe. (n.a.)

78

dba c

Preţ

Cantitate A B C DO

E0

Oi

Ci

Figura 3.9

E2

E1Cm+i

pm

pe

C*m+i

} subvenţia

producătorilor este egal cu aria a+b+c. Ariile b şi d sunt pierderi nete de eficienţă.6

Atunci de ce ar accepta autorităţile statului din Alia să subvenţioneze exporturile? Am explicat acest lucru în cadrul primului capitol, când am prezentat limitele modelelor clasice şi neoclasice. Am arătat cu acel prilej că obiectivul eficienţei economice nu trebuie absolutizat. Prin politicile pe care le promovează, statele pot să aibă în vedere şi alte obiective decât maximizarea beneficiilor. Unele din aceste obiective ţin de imperativele dezvoltării: protejarea unor industrii tinere, susţinerea industriilor cu perspective de creştere în viitor sau care au un avans tehnologic sensibil faţă de alte industrii ş.a.m.d. Alte obiective sunt de natură mai degrabă social-politică: sprijinirea unor industrii aflate în declin (datorită lobby-ului susţinut pe care-l fac sindicatele şi patronii din industriile respective), protejarea unor industrii sau sectoare considerate vitale pentru naţiune (militare, culturale) etc. Alte obiective sunt de natură neomercantilistă: pătrunderea cu orice preţ pe anumite pieţe străine sau menţinerea pe acele pieţe, sporirea exporturilor pentru a menţine şomajul la un anumit nivel ş.a.m.d.

Programele de finanţare

Programele de finanţare cuprind facilităţi de natură financiar-bancară acordate producătorilor sau exportatorilor, între care menţionăm: creditele de export, asigurarea şi garantarea creditelor de export etc.

Creditele de export joacă un rol însemnat în stimularea exporturilor, îndeosebi a celor cu valoare ridicată (echipamente, instalaţii complexe etc.). Ele îmbracă o varietate de forme: credit cumpărător7, credit furnizor8, credit consorţial9 ş.a. (v. cap.VII)

Asigurarea şi garantarea creditelor de export sunt operaţiuni ce au ca scop stimularea producătorilor autohtoni de a efectua vânzări pe credit în străinătate. Ele se realizează de către instituţii bancare din ţara exportatorului şi urmăresc acoperirea riscului acestuia de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit.

Experienţa internaţională arată că asigurarea şi garantarea creditelor de export acordate importatorilor constituie o pârghie importantă de cointeresare a exportatorilor în a efectua vânzări pe credit în străinătate, dar şi a importatorilor. Asigurarea şi garantarea creditelor de export sunt două operaţiuni ce nu trebuie confundate, între ele existând o serie de deosebiri, după cum urmează:

- Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit. Se realizează de către o instituţie bancară din ţara exportatorului.

6 Observăm că aria b reprezintă pierdere dublă pentru consumatori: o dată, ca şi contribuţie fiscală (parte a subvenţiei),

a doua oară, prin faptul că ei plătesc un preţ mai mare pentru produsul al cărui export a fost subvenţionat. (n.a.) 7 Este un credit acordat direct importatorului de către o instituţie financiar-bancară din ţara exportatorului. (n.a.)8 Este un credit acordat exportatorului de către o bancă din ţara sa, destinat a-i acoperi un credit în marfă pe care primul l-a acordat importatorului. (n.a.).9 Este un credit acordat de un grup (consorţiu) de bănci unui beneficiar dintr-o ţară terţă. (n.a.)

79

- Garantarea se face pentru creditele cumpărător, de către o instituţie bancară din ţara importatorului, care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit, în cazul în care debitorul (importatorul) devine insolvabil.

Zonele de export import

Zonele de export import sunt cunoscute şi sub numele de zone libere. Acestea apar ca urmare a restrângerii teritoriului vamal al unei ţări la dimensiunile unui oraş sau regiuni.

Când teritoriul vamal este mai mic decât teritoriul naţional înseamnă că o porţiune dintr-o ţară este exceptată de la regimul vamal în vigoare în ţara respectivă. Acele porţiuni poartă denumirea generică de zone libere. Ca regulă generală, mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale până la precizarea ulterioară a destinaţiei lor. Mărfurile pot suferi anumite prelucrări, transformări, recondiţionări, selectări, reambalări etc. în urma cărora pot fi orientate spre piaţa internă, fiind supuse impunerii vamale sau pot părăsi statul respectiv, rămânând scutite de plata taxelor vamale de import. De regulă, în aceste zone pot fi create întreprinderi comerciale sau industriale, în vederea transformării mărfurilor importate pentru a fi ulterior reexportate, fără perceperea taxelor vamale. În aceeaşi categorie se includ şi antrepozitele vamale. Acestea sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfurile importate sau mărfurile străine aflate în tranzit, pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import.

Când teritoriul vamal este mai mare decât teritoriul naţional, avem de-a face cu o extindere a teritoriului vamal dincolo de frontierele de stat ale unei ţări, acţiune prin care ia naştere o uniune vamală sau o zonă de liber schimb. Uniunea vamală reprezintă înţelegerea dintre două sau mai multe ţări privind suprimarea frontierelor vamale dintre ele şi stabilirea unui teritoriu vamal unic. Ţările membre ale uniunii vamale promovează o politică comercială unică în raporturile cu terţii. Zonele de liber schimb sunt înţelegeri prin care sunt suprimate frontierele vamale dintre ţările membre. În relaţiile cu terţii fiecare ţară membră îşi promovează propria politică comercială.

Eficienţa comerţului exterior

Eficienţa comerţului exterior al unei naţiuni poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul termenilor schimbului. În definirea acestui concept, se pleacă de la o realitate care nu este greu de verificat: aceea că preţurile la care se vând bunurile şi serviciile pe plan internaţional diferă de cele practicate pe pieţele interne. În aceste condiţii, termenii schimbului măsoară raportul în care diferitele ţări schimbă între ele bunuri şi servicii. Dacă o ţară exportă, să spunem, cereale, importând în schimb petrol,

80

termenii schimbului ne arată câte tone de cereale trebuie să exporte ţara respectivă pentru a putea importa o tonă de petrol.

Termenii schimbului Indicele termenilor schimbului exprimă relaţia dintre preţul pe care o naţiune îl

obţine la exporturile sale şi cel pe care-l plăteşte pentru importurile pe care le efectuează. Matematic, se calculează împărţind indicele agregat al preţurilor de export ( ) la indicele agregat al preţurilor de import ( ) şi înmulţind cu 100. Indicele termenilor schimbului reflectă aşadar, raportul dintre valoarea medie unitară a exportului şi valoarea medie unitară a importului.10 Îl mai întâlnim şi sub denumirea de indicele raportului de schimb net (IRSN).

IRSN = x 100 . (3.3)

Îmbunătăţirea termenilor schimbului unei naţiuni are loc atunci când preţul mediu al exporturilor ei creşte mai repede decât preţul mediu al importurilor. Asta înseamnă că un volum de exporturi cantitativ mai mic este necesar pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri importate. Invers, deteriorarea termenilor schimbului are loc în cazul în care preţul mediu al importurilor creşte mai rapid decât al exporturilor, ceea ce înseamnă că naţiunea, pentru a cumpăra un volum dat de importuri, trebuie să sacrifice un volum mai mare de exporturi. De exemplu, dacă în perioada 1985-1992 valoarea medie unitară a exporturilor unei naţiuni, să spunem Suedia, a crescut cu 25% iar a importurilor sale doar cu 4%, înseamnă că termenii schimbului acestei ţări s-au îmbunătăţit cu 20%.11 Dacă în aceeaşi perioadă, preţul unitar al exporturilor altei naţiuni, să spunem Singapore a scăzut cu 21% iar al importurilor sale a scăzut cu 13%, rezultă o înrăutăţire a termenilor schimbului pentru Singapore cu 9%.12

Taxa vamală influenţează termenii schimbului unei naţiuni prin faptul că ea creează o diferenţă (breşă) între preţurile interne şi cele mondiale. Preţul intern al unui bun importat, supus impunerii vamale devine mai mare decât preţul extern, diferenţa fiind tocmai valoarea taxei vamale. Bunurile importate de către o ţară vor fi astfel mai scumpe în interiorul ei decât în afară. Acest fapt are două implicaţii importante: (1) un bun supus impunerii vamale devine mai scump în termeni relativi (preţul său creşte comparativ cu al altor bunuri, autohtone sau importate), ceea ce face ca producţia internă să fie stimulată; (2) consumul unui bun supus impunerii vamale va scădea deoarece consumatorii din ţara importatoare se vor reorienta spre alte tipuri de bunuri (autohtone sau de import), relativ mai ieftine.

Intensitatea efectelor redate mai sus depinde de mărimea ţării importatoare. Dacă aceasta deţine o pondere însemnată în importul mondial al unui produs, taxa vamală de import produce simultan, un dublu efect: creşterea preţului intern şi

10 În locul indicatorilor de preţ se pot folosi indicii valorii medii unitare (IVMU), care sunt indici ai preţului mediu.

Valoarea medie unitară se calculează pentru diferite perioade (o lună, un an), pe baza datelor centralizate din declaraţiile vamale, la fiecare poziţie tarifară. (n.a) 11 Aplicând relaţia 3.3, avem: IRSN = 125/104 x 100 = 120% (n.a.)12 Aplicând relaţia 3.3, avem: IRSN = 79/87 x 100 = 91% (n.a.)

81

scăderea preţului extern, astfel încât diferenţa dintre ele este egală cu valoarea taxei vamale. Explicaţia este următoarea: restricţionarea importului unui bun de către o ţară mare induce în mod obligatoriu, o reacţie din partea exportatorilor bunului respectiv. Văzându-şi ameninţată poziţia deţinută pe o piaţă importantă, aceştia vor fi de acord să-şi diminueze preţul de vânzare, spre a evita o posibilă diminuare sau chiar pierdere a acestei poziţii în viitor.

Investiţiile internaţionale

Fenomenul cunoscut sub numele de “investiţii internaţionale” ne este astăzi la fel de familiar ca şi comerţul internaţional. Cele două concepte cu greu pot fi separate, dat fiind că între ele există o relaţie de inter-determinare: pe de o parte, idea de a investi, adică de a produce bunuri şi servicii într-o altă ţară s-a născut de fapt din comerţ, mai precis din imposibilitatea de a-l practica datorită barierelor protecţioniste pe care statele le-au impus de sute de ani în calea importurilor de bunuri. Pe de altă parte, investiţiile internaţionale, prin faptul că dau naştere unor noi obiective economice, producătoare de bunuri sau prestatoare de servicii, generează la rândul lor noi fluxuri comerciale.

Ce sunt investiţiile internaţionale? La modul cel mai general, le putem defini ca fiind achiziţionarea de active străine în scopul obţinerii de profit. La prima vedere, s-ar părea că ele nu diferă esenţial de investiţiile efectuate pe plan intern întrucât presupun prezenţa aceloraşi elemente definitorii: profitul, riscul şi timpul de recuperare. Primele două decurg din faptul că orice investiţie reprezintă o afacere; al treilea este specific investiţiilor: ele implică renunţarea la un consum în prezent, în speranţa obţinerii unui consum mai mare în viitor. Totuşi, investiţiile străine prezintă unele particularităţi în raport cu cele interne prin faptul că ele conţin două componente suplimentare: una multinaţională şi una multiculturală.

a. Multinaţionalitatea este consecinţa directă a globalizării şi se manifestă prin faptul că naţionalitatea firmelor tinde să aibă o semnificaţie din ce în ce mai vagă în afacerile internaţionale. Ca urmare a circulaţiei libere a capitalului, marile companii şi-au pierdut treptat identitatea naţională, devenind multinaţionale sau transnaţionale. În principiu, companiile naţionale care desfăşoară operaţiuni comerciale în alte ţări devin, în virtutea acestui fapt, multinaţionale sau transnaţionale. Deoarece reprezintă o categorie extrem de largă, specialiştii le tratează distinct, în funcţie de anumite criterii. Dacă aplicăm de pildă, criteriul pieţei, putem distinge trei tipuri de astfel de companii: multidomestice, globale şi transnaţionale. Cele multidomestice operează prin intermediul filialelor localizate în mai multe ţări, dispunând de largi competenţe în ce priveşte conceperea produselor, promovarea, tehnicile de producţie etc., în scopul servirii consumatorilor de pe pieţele respective. Ele încearcă prin urmare, să valorifice deosebirile ce există între diferitele pieţe. Companiile globale pleacă de la premisa opusă, aceea că între pieţele naţionale nu mai există deosebiri, încercând să conceapă şi să ofere produse standardizate la scară globală. Companiile

82

transnaţionale sau mondiale încearcă că combine avantajele viziunii multidomestice cu cele ale viziunii globale.

Companiile multinaţionale s-au afirmat în anii 1960, pe fondul penetrării puternice a capitalului american în Europa occidentală, refăcută după război cu ajutorul Planului Marshall. Începând cu deceniul opt, companiile multinaţionale americane au cedat treptat supremaţia într-un număr însemnat de industrii, companiilor japoneze, germane, franceze, olandeze etc.13 În unele domenii (de ex. semiconductori, produse electronice de consum, inclusiv cea de hardware ş.a.), firmele americane care au dominat timp de decenii piaţa mondială (ca IBM, Motorola, General Electric, Hewlett Packard, Texas Instruments etc.) se confruntă cu o concurenţă extrem de intensă din partea firmelor japoneze (NEC, Fujutsu, Hitachi, Toshiba, Matsushita, Sony şi altele), sau europene (Philips, Siemens etc.).14

În prezent, multinaţionalitatea nu mai constituie un atribut exclusiv al companiilor mari. Pe lângă acestea, în ultimele decenii au apărut mini-multinaţionalele, adică firme de talie mijlocie sau mică, intens implicate în comerţ şi investiţii internaţionale. Graţie avansului tehnologic şi managerial dobândit15, mini-multinaţionalele deţin în mod incontestabil un avantaj competitiv pe anumite segmente sau nişe ale pieţei internaţionale.

b. Multiculturalitatea. Diferenţele umane şi culturale dintre naţiuni fac ca mediul de afaceri mondial să fie extrem de eterogen, practicile de afaceri fiind uneori foarte diferite de la o zonă a lumii la alta. Înţelegerea culturilor şi altor caracteristici ale grupurilor de persoane din anumite regiuni sau ţări este nu doar utilă celor implicaţi în activităţi comerciale în regiunile sau ţările respective, ea este uneori indispensabilă pentru succesul investiţiilor internaţionale. Ignorarea acestor aspecte poate duce la pierderea afacerilor şi chiar a partenerilor. Când doresc să opereze în străinătate, companiile trebuie să stabilească, apriori, dacă practicile de afaceri dintr-o ţară străină sunt diferite de cele din propria ţară sau de cele pe care ar dori să le întâlnească. Dacă există astfel de diferenţe, politica firmei trebuie adaptată corespunzător pentru ca ea să poată acţiona eficient în ţara respectivă.

Importanţa factorului multicultural poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unor concepte cunoscute cum sunt de naţiunea, individul, grupurile, atributele fizice şi nu în ultimul rând, cultura însăşi.

Naţiunea, deşi este un concept eminamente politic, în contextul business-ului mondial, defineşte foarte bine o anumită societate. Este uşor de observat că principalele asemănări dintre oameni constituie atât cauza cât şi efectul existenţei frontierelor naţionale. Din această cauză, legile care guvernează practicile de afaceri au de regulă, aplicabilitate în interiorul frontierelor care delimitează teritoriul naţional. În ciuda deosebirilor dintre ele precum şi a faptului că unele au o

13 Dacă în anul 1973, din primele 260 de companii multinaţionale 48,5 la sută aparţineau Statelor Unite, în 1991, din primele 500 de astfel de companii, doar 32 la sută erau americane (22,2 la sută fiind japoneze, 8 la sută britanice ş.a.m.d.). (Charles W.L.Hill – op.cit.)14 Companiile americane sunt totuşi greu de “bătut” în anumite domenii pe care continuă să le domine cu autoritate, cum sunt de exemplu construcţiile aerospaţiale, producţia de soft, producţia de aparatură medicală, de echipamente antipoluare ş.a. (n.a.) 15 Firmele mici s-au afirmat mai cu seamă în industriile aşa-numite “fragmentate” (materiale ceramice, articole de iluminat, lubrifianţi pentru maşini unelte, echipamente industriale cu raze X ş.a.) în care nu economiile de scară sunt importante ci un anumit standard calitativ, indispensabil ocupării unor nişe ale pieţei. (n.a.)

83

structură eterogenă (înglobând o varietate de subculturi, grupuri etnice, religioase, rase etc.), fiecare naţiune posedă anumite norme caracteristice (fizice, demografice, comportamentale etc.) care formează sa identitatea naţională şi care poate afecta activitatea companiilor străine.

Individul este perceput şi valorizat diferit în cadrul diverselor culturi. În societăţile occidentale, persoanele individuale (şi nu grupurile) constituie baza sistemului social. În aceste societăţi predomină aşa-numita “filozofie a individualismului” ce pune un accent deosebit pe performanţele individuale. Implicaţia cea mai importantă a acestui fapt este dezvoltarea spiritului antreprenorial. Pe de altă parte, competiţia permanentă dintre indivizi poate să afecteze coeziunea instituţiilor şi firmelor, individualismul fiind incompatibil cu lucrul în echipă. Competitivitatea mai slabă a unor firme europene şi nord-americane în raport cu cele japoneze se explică tocmai prin individualismul exagerat ce predomină în cadrul primelor.

Grupurile reprezintă în unele ţări, îndeosebi în Asia, structurile de bază ale societăţii. Acolo unde grupurile au o importanţă relativă mare, statutul persoanelor individuale este marcat cu prioritate de faima şi credibilitatea grupului căruia îi aparţin, mai degrabă decât de performanţele individuale.

Atributele fizice sunt cele care caracterizează fizionomia oamenilor dintr-o ţară. Ele pot avea uneori o importanţă mai mare, alteori mai mică. În orice caz, proiectarea anumitor produse trebuie să ţină seama de atributele fizice ale naţiunii-gazdă, altminteri produsele respective pot să nu aibă succes pe piaţă.16

Cultura constă dintr-un set specific de norme învăţate, bazate pe atitudini, valori şi credinţe, care se regăsesc la o anumită societate. Observaţiile empirice precum şi cercetările psiho-sociologice au relevat existenţa unor importante deosebiri culturale între ţările lumii, deosebiri ce pot influenţa activitatea companiilor străine. Sistemul cultural al unei naţiuni se întemeiază pe un set complex de valori şi norme. Acestea sunt rezultatul unui proces îndelungat de socializare în cadrul căruia oamenii, interacţionând permanent, dobândesc cunoştinţe, capătă convingeri, îşi însuşesc tradiţii şi obiceiuri etc. Valorile reprezintă idei abstracte cu privire la ceea ce societatea consideră a fi bun, corect sau dizirabil. Ele determină atitudinea membrilor societăţii faţă de preceptele sociale: libertate, democraţie, justiţie, loialitate, responsabilitate colectivă, căsătorie etc. Normele reprezintă reguli sociale, definite pe baza valorilor, care prescriu un anumit comportament al oamenilor în situaţii tipice.

Multiculturalitatea a generat o mare varietate de practici comportamentale ce pot afecta afacerile: afilierea la grupuri, rolul acordat competenţei, importanţa acordată muncii, legăturile de familie ş.a. Afilierea la grupuri a persoanelor reflectă statutul lor în societate, mai ales dacă aceasta este stratificată pe criterii sociale.17

Rolul acordat competenţei diferă de la ţară la ţară. Bunăoară, în ţările industrializate din Occident, competenţa are o importanţă relativă mare. În alte ţări însă, îndeosebi

16 Caucazienii de pildă, au o serie de atribute care-i deosebesc de alte rase (asiatici, africani etc.). Aceste particularităţi

(cromatice, de statură etc.) trebuiesc luate în considerare în proiectarea anumitor produse cum sunt de exemplu, confecţiile textile, produsele cosmetice ş.a. (n.a.) 17 În unele ţări (de exemplu India), a predominat multă vreme sistemul castelor, bazat pe reguli rigide (interdicţia căsătoriei în afara castei, imposibilitatea trecerii într-o altă castă). Deşi s-au produs unele schimbări, apartenenţa la caste este încă foarte puternică. (n.a.).

84

din Orient, predomină culturi diferite care plasează alte criterii înaintea competenţei (vârstă, afilierea la grupuri etc.). Importanţa acordată muncii este de asemenea diferită în funcţie de tipul de cultură predominant. În ţările industrializate din Occident sau din Japonia de pildă, muncii îi este asociată o importanţă relativă sporită, comparativ cu alte ţări. Legăturile de familie constituie în anumite culturi, cele mai puternice relaţii interumane şi uneori, singurele bazate pe încredere. În numeroase ţări din Zona Mediteranei, America Latină, Extremul Orient ş.a., acceptarea individului în societate se întemeiază pe statutul şi respectabilitatea familiei căreia îi aparţine, mai degrabă decât pe realizările personale.18

Clasificarea investiţiilor internaţionale. Pornind de la definiţia pe care am dat-o investiţiilor internaţionale (achiziţionarea de active străine în scopul obţinerii de profit), le putem clasifica în funcţie de două criterii: natura activelor şi obiectivul urmărit de investitor.

După natura activelor, investiţiile pot fi reale sau financiare. Investiţiile reale presupun fie înfiinţarea în străinătate a unor unităţi economice noi, fie preluarea unora existente, eventual extinderea sau modernizarea lor. Investiţiile financiare au ca obiect active financiare străine: achiziţionarea de titluri emise de firme sau guverne străine, acordarea de împrumuturi unor clienţi din alte ţări etc.

După obiectivul urmărit, investiţiile internaţionale pot fi directe sau de portofoliu. Investiţiile străine directe (ISD) au drept scop obţinerea controlului asupra obiectivului de investiţii. Investiţiile de portofoliu urmăresc doar câştigul pe termen scurt din dobânzi, dividende etc. sau din diferenţa de curs. Ele sunt aşadar, simple plasamente financiare.

Între cele două criterii menţionate există o relaţie de intercondiţionare în sensul că natura activelor determină scopul investiţiei şi invers. Din acest motiv, ele operează ca unul singur. Astfel, investiţiile directe sunt de regulă investiţii reale, scopul urmărit fiind acela de a desfăşura o activitate comercială pe teritoriul ţării-gazdă, în timp ce investiţiile de portofoliu sunt de regulă investiţii financiare. Graniţa dintre investiţiile directe şi cele de portofoliu este destul de dificil de trasat, între cele două existând şi o “zonă gri”. Dificultatea provine în primul rând din faptul că noţiunea de “control” nu poate fi definită cu exactitate, atât din considerente juridice cât şi economice.

Sub aspect juridic, controlul unei companii este asigurat prin deţinerea “pachetului de control” care conferă deţinătorului controlul asupra votului în adunarea generală a acţionarilor. Mărimea pachetului de control nu este însă una standard; ea variază în funcţie de capitalul firmei: de la peste 50 la sută în cazul firmelor mici, la sub 25 la sută în cazul celor mari. Companiile gigant, având un număr mare de acţiuni distribuite unui număr la fel de mare de acţionari pot fi controlate chiar şi cu 10 la sută din capitalul social. În general, cu cât o companie este mai mică, cu atât este nevoie de un pachet de control mai mare.

Sub aspect economic, controlul asupra unei afaceri nu depinde numai de mărimea pachetului de acţiuni ci şi de alţi factori. Pachetul majoritar poate asigura controlul numai dacă afacerea respectivă este controlabilă managerial. În unele cazuri

18 În China spre exemplu, asocierea în afaceri se bazează în mare măsură pe legături de familie. Relaţiile în afara familiei sunt de regulă privite cu suspiciune şi sunt generatoare de neîncredere. (n.a.)

85

însă, controlul asupra afacerii nu se află în interiorul ci în exteriorul companiei. Atunci când luarea unor decizii importante este împiedicată de anumite norme sau reglementări guvernamentale, controlul asupra afacerii nu se poate realiza nici în condiţiile deţinerii a sută la sută din acţiuni. Dacă accesul la anumite resurse esenţiale pentru activitatea companiei este îngreunat sau împiedicat, controlul de asemenea se găseşte în exterior, la cei care deţin sau administrează resursele respective. Iată de ce conceptul de control nu trebuie înţeles în mod absolut ci trebuie nuanţat în funcţie de situaţia concretă “din teren”.

Obiective şi forme specifice ale ISD. Dacă scopul general al investiţiilor internaţionale este obţinerea de profit din exploatarea activelor străine, investiţiile directe au la bază obiective mai precise. Ele corespund în linii mari cu obiectivele comerţului internaţional, prezentate în capitolul 1. Să le reamintim: naţiunile se specializează şi vând în străinătate bunurile şi serviciile pe care le produc cu cheltuieli mai mici decât alte naţiuni şi în acelaşi timp, cumpără din străinătate bunurile şi serviciile pe care le produc cu cheltuieli relativ mari. Cu alte cuvinte, pe fluxurile de export, obiectivul general este vânzarea de bunuri şi servicii pe pieţele externe; pe fluxurile de import, obiectivul general este achiziţionarea de resurse şi mărfuri de consum.

Obiectivele investiţiilor internaţionale corespund în linii mari cu cele descrise mai sus. În principiu, companiile investesc în alte ţări pentru a-şi putea vinde produsele pe pieţele respective. (Prin investiţii, producătorii pot depăşi o serie de obstacole care protejează diferitele pieţe naţionale de concurenţa importurilor.) În acelaşi timp, investiţiile reprezintă uneori unica posibilitate pentru producătorii de bunuri de a avea acces la resursele necesare producţiei. Aceste resurse se găsesc în ţările-gazdă iar guvernele care le administrează le folosesc ca pârghie pentru atragerea de investiţii străine, atât de necesare dezvoltării economice. Sintetizând, principalele motivaţii ale ISD sunt: (1) pătrunderea pe pieţele externe sau sporirea cotei deţinute pe pieţele respective când acestea sunt protejate prin bariere comerciale; (2) obţinerea de economii de scară; (3) achiziţionarea de resurse străine (materii prime, mână de lucru, etc.).

(1) Pătrunderea pe pieţele externe sau sporirea cotei deţinute pe pieţele respective când acestea sunt protejate prin diferite bariere comerciale: costuri de transport, restricţii la import, deturnări de comerţ pe care le generează uniunile vamale şi zonele de liber schimb etc.

Costurile de transport influenţează competitivitatea exporturilor. Impactul este uneori atât de puternic încât anumite bunuri nici nu ar putea fi vândute pe pieţele externe dacă nu ar fi produse chiar pe pieţele respective.19

Restricţiile la import (de tipul taxelor vamale, contingentelor, subvenţiilor interne etc.) impuse de către guverne au drept scop protejarea pieţelor naţionale împotriva concurenţei străine şi încurajarea aşa-numitelor “industrii tinere”. Ele acţionează de regulă ca stimulente pentru producători în a-şi organiza producţia direct pe pieţele

19 Ne putem uşor imagina în ce situaţie s-ar găsi o companie cum este de pildă Coca-cola dacă ar fi nevoită să

îmbutelieze întreaga cantitate de băuturi răcoritoare în Statele Unite şi să le expedieze apoi în întreaga lume. Ea s-ar confrunta probabil cu nişte costuri de transport insuportabile. (n.a.)

86

respective. Decizia este însă în funcţie şi de caracteristicile pieţelor-ţintă. Cu cât acestea sunt mai atractive sub aspectul capacităţii lor de absorbţie, cu atât investitorii sunt mai predispuşi de a se implanta acolo.20

Creări sau deturnări de comerţ pe care le generează uniunile vamale şi zonele de liber schimb. Ţările care urmează să adere la uniuni vamale sau zone de liber schimb devin mai atractive pentru potenţialii investitori care doresc să beneficieze de noile fluxuri comerciale create în cadrul respectivelor uniuni sau zone.21

(2) Obţinerea de economii de scară reprezintă în general o motivaţie puternică de a investi în străinătate. Pentru anumite industrii – în care ponderea costurilor cu capitalul fix este relativ mare iar producţia este standardizată22 – ea este chiar principala motivaţie. Succesul investiţiilor străine ce au drept scop obţinerea de economii de scară depinde de regulă, de două elemente: caracteristicile pieţei-ţintă şi lipsa capacităţii de producţie pe piaţa naţională. Piaţa-ţintă trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura un volum al vânzărilor care să permită obţinerea de economii la costurile de producţie şi comercializare. Aceste economii trebuie să fie superioare costurilor de transport. În ce priveşte capacităţile, atâta vreme cât companiile dispun de capacităţi disponibile pe propria piaţă, este puţin probabil ca ele să-şi transfere producţia în străinătate, cu excepţia cazurilor când costurile de transport sunt foarte mari. Pe măsură ce producţia sporeşte, utilizarea capacităţilor din ţară se apropie de nivelul maxim iar costurile firmei nu mai pot fi acoperite decât prin creşterea capitalului fix, adică prin extinderea capacităţilor productive. Într-o astfel de situaţie, firma va fi tentată să investească în străinătate. Acest tip de expansiune a activităţii unei firme – prin care ea produce în străinătate acelaşi tip de bun pe care-l produce în propria ţară, în scopul exploatării economiilor de scară – poartă numele de dezvoltare orizontală.

(3) Achiziţionarea de resurse străine (materii prime, mână de lucru, etc.) reprezintă o motivaţie cel puţin la fel de puternică ca şi cele precedente deoarece unele industrii sunt dependente de resurse naturale ce sunt localizate în alte zone ale globului decât acelea unde are lor producţia. Sunt destul de frecvente situaţiile în care tehnologia unui produs şi piaţa de desfacere pentru el să se afle într-o ţară industrializată iar materiile prime din care este fabricat, într-o ţară în curs de dezvoltare. În asemenea cazuri, marile firme producătoare încearcă să integreze vertical producţia respectivă, investind în ţările care posedă resursele naturale. Întrucât capitalul poate fi uşor transferat peste graniţă, nu este de mirare că activităţile de explorare şi exploatare a resurselor naturale din ţările în curs de dezvoltare se află în mâinile companiilor transnaţionale.23

20 Această motivaţie este vizibilă şi în cazul ţării noastre. Deşi unele ţări vecine (Ungaria, Cehia etc.) au pieţe interne mai mici ca dimensiuni, ele au atras un volum de investiţii străine superior României, una din explicaţii fiind tocmai capacitatea relativ mică de absorbţie a pieţei româneşti, datorată nivelului scăzut al venitului pe locuitor (aprox. jumătate din cel al ţărilor menţionate). (n.a.)21 Un exemplu îl constituie ţările din Europa centrală şi de est. În urma încheierii acordurilor de asociere a acestor ţări la UE, o serie de companii de pe alte continente (Toyota, Daewoo ş.a.) au investit în aceste ţări pentru a beneficia de un regim mai favorabil în raporturile comerciale cu ţările din UE. (n.a.) 22 De exemplu, producţia de anvelope auto, semiconductori, rulmenţi şi alte categorii de bunuri standardizate. (n.a.)23 Un exemplu îl constituie exploatarea gazului natural. Experţii îl consideră drept forma supremă de energie a secolului XXI întrucât este mai abundent decât petrolul, mai uniform repartizat din punct de vedere geografic şi mai puţin poluant. El reprezintă actualmente 15-20% din consumul total de energie. Marile companii care activează în domeniul exploatării cât şi al distribuţiei sunt: Gazprom (Rusia); Shell (anglo-olandez); Exxon, Amoco (SUA); Aramco (Arabia

87

Investiţiile străine directe îmbracă forme variate, în funcţie de obiectivul urmărit, potenţialul firmei investitoare, posibilităţile de pătrundere pe piaţa ţării-gazdă etc. Între cele mai uzitate forme ale ISD pot fi menţionate: înfiinţarea unei societăţi comerciale în străinătate, deschiderea într-o ţară străină a unei filiale a unei întreprinderi existente în propria ţară, achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă, crearea unei societăţi cu participare de capital străin, achiziţii de active străine prin leasing, franchising sau alte forme speciale de finanţare ş.a.

Factori care determină dinamica ISD. Investiţiile directe în străinătate sunt supuse unor influenţe conjugate, cele mai importante fiind stabilitatea politică şi economică a ţărilor-gazdă precum şi mediul de afaceri ce caracterizează ţările respective. Într-un mod mai analitic, factorii care determină dinamica şi orientarea geografică a fluxurilor de ISD pot fi grupaţi în: a) factori economici; b) factori politici; c) factori tehnologici; d) factori manageriali şi organizaţionali.

a) Factorii economici se referă la 2 aspecte principale privind economia ţării-gazdă: caracteristicile pieţei interne şi starea generală a economiei (reflectată prin indicatorii macroeconomici).

Caracteristicile pieţei ţării-gazdă pot spori sau pot afecta eficienţa investiţiei. Astfel de caracteristici sunt: mărimea pieţei interne (şi măsura în care aceasta este protejată faţă de concurenţa străină), existenţa resurselor naturale (şi gradul de acces la ele), prezenţa forţei de muncă ieftine (semicalificată sau necalificată). Toate aceste aspecte au reprezentat de-a lungul timpului motivaţii – mai puternice sau mai slabe dar în orice caz importante – pentru deciziile firmelor de a investi în străinătate. Deşi păstrează încă o anumită relevanţă, ele şi-au pierdut mult din importanţă, mai cu seamă în domeniile în care schimbarea tehnologică joacă un rol însemnat. Cea mai puternică erodare au cunoscut-o ultimii 2 factori, accesul la resurse naturale şi mâna de lucru ieftină. Importanţa relativă a resurselor naturale a scăzut ca urmare a scăderii generalizate a preţurilor mondiale la materiile prime şi produsele de bază, sub impactul a două tendinţe: creşterea productivităţii şi utilizarea lor superioară.24 Cât priveşte mâna de lucru, pe de o parte, ponderea manoperei în valoarea nou-creată a scăzut în medie la toate categoriile de produse, cu excepţia celor intensive în factorul muncă; pe de altă parte, chiar şi în industriile ce folosesc intensiv forţa de muncă (textilă, componente electronice etc.), nevoia de a utiliza noi tehnologii şi tehnici de producţie pentru satisfacerea unor pieţe tot mai exigente şi mai sofisticate va reduce în viitor importanţa relativă a salariilor mici. 25

Saudită); Total (Franţa); Sonatrach (Algeria); Pemex (Mexic) ş.a. Acestea şi-au creat deja filiale în zonele producătoare. Grupul francez Total se află implicat în exploatarea unor zăcăminte importante descoperite în Birmania (platforma Yadana). Transportul gazului în Thailanda, unde poate fi lichefiat şi încărcat pe vas impune construirea unui gazoduct lung de 350 km. (Rémi Kauffer – Arma dezinformării, Ed.”Antet”, 1998) 24 “Volumul de materii prime conţinut într-o unitate de PIB tinde să se micşoreze. După calculele FMI, această "economie" de materie primă ar depăşi 1% pe an. Şocurile petroliere au accentuat puternic această mişcare, în 10 ani ţările dezvoltate diminuând pe ansamblu, cu 25 până la 60 la sută cantitatea de petrol conţinută într-o unitate de valoare adăugată industrială…Produsele noi încorporează mai puţine materii prime, materii prime mai puţin scumpe sau pur şi simplu mai puţină materie. De exemplu, cutare marcă de automobil anunţă pentru următorii 15 ani automobile ce vor cântări cu 200 kg mai puţin, iar astăzi, în valoarea unui semiconductor, materia primă nu reprezintă decât 3%”. (Michel Didier – Economia: regulile jocului, Ed.”Humanitas”, 1998) 25 “Producţia industrială se separă tot mai mult de muncă. În timpul anilor ’80, producţia industrială a crescut constant în Statele Unite, în timp ce gradul de ocupare a forţei de muncă în acest sector a scăzut neîntrerupt, ajungând ca în 1988, pentru a produce acelaşi volum de bunuri ca în 1973, folosind muncitori necalificaţi, să fie necesare numai două cincimi din timpul iniţial.” (P.Drucker – Realităţile lumii de mâine, Ed.Teora, 1999, p.117)

88

Mărimea pieţei interne continuă să rămână factorul economic cu cel mai puternic impact asupra deciziei de a investi în străinătate, cu toate că şi acesta a cunoscut un recul în ultimele două decenii, datorat în principal înlăturării barierelor comerciale şi intensificării legăturilor din cadrul blocurilor regionale.

Situaţia generală a economiei, reflectată cu ajutorul indicatorilor macroeconomici (rata inflaţiei, rata dobânzii, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică, fiscalitatea, soldul balanţei de plăţi, datoria externă etc.) constituie un factor de atractivitate în măsura în care reflectă o anumită stabilitate. Ţările în care indicatorii macroeconomici manifestă o volatilitate ridicată sunt în general evitate de investitorii străini. Totuşi, ar fi o greşeală să atribuim acestui factor o importanţă exagerată.

b) Factorii politici se referă la atitudinea autorităţilor publice din ţările receptoare vis-à-vis de ISD; ei arată în ce măsură guvernele au capacitatea şi disponibilitatea de a crea un regim favorabil investiţiilor străine. Stabilitatea politică, existenţa unei legislaţii permisive pentru investitori, promovarea unor măsuri administrative stimulative şi nediscriminatorii (care să permită derularea în bune condiţii a afacerilor, rezolvarea diferendelor, repatrierea profiturilor etc.) sunt principalii factori de natură politică ce pot determina un anumit regim al ISD. Dintre aceştia, cel mai important este fără îndoială factorul legislativ. Realitatea a arătat că ţările care au atras cel mai mare volum de ISD de-a lungul anilor au fost cele care au oferit investitorilor un cadru legislativ coerent şi relativ stabil.26 Nu trebuie totuşi neglijate nici aspectele administrative; mediile economice caracterizate prin birocraţie excesivă, formalităţi greoaie, număr excesiv de mare de autorizări necesare funcţionării firmelor, lipsă de coordonare la nivelul instituţiilor statului, incompetenţă şi corupţie la nivelul funcţionarilor publici etc. sunt descurajante pentru investitorii străini. Cât priveşte stabilitatea politică, importanţa ei nu trebuie nici minimizată nici exagerată. Realitatea arată că factorii legislativi şi administrativi au avut o influenţă mai puternică asupra fluxurilor de ISD decât stabilitatea politică din ţările-gazdă.27

Tot în categoria factorilor politici trebuie inclusă liberalizarea politicii comerciale a statelor receptoare. După opinia specialiştilor, aceasta se manifestă în principal în două direcţii: liberalizarea comerţului exterior şi liberalizarea regimului ISD.28 Liberalizarea comerţului exterior reduce nevoia investitorilor străini de a depăşi barierele tarifare şi netarifare care protejează anumite pieţe şi în acelaşi timp, duce la intensificarea competiţiei pe pieţele respective. În mediile intens competiţionale, toate firmele sunt obligate să-şi ridice nivelul de eficienţă tehnică pentru a se menţine în afaceri, atât în activităţile comerciale ci şi în cele conexe (servicii, infrastructură etc.). Societăţile transnaţionale sunt obligate să-şi restructureze activităţile şi să-şi redistribuie activele între ţări, reducându-şi prezenţa în zonele unde nu pot atinge pragul de competitivitate şi crescând-o acolo unde este

26 Experienţa României în materie de ISD arată că investitorii străini dezavuează în general modificările frecvente în legislaţia ţării-gazdă. Stabilitatea şi coerenţa cadrului legislativ este pentru investitori mai importantă chiar decât facilităţile care le sunt acordate. (n.a.)27 Tot din experienţa ţării noastre s-a putut vedea că investitorii străini sunt de regulă mai nemulţumiţi de aspecte precum “golurile” sau inadvertenţele din legislaţie, corupţia, haosul administrativ etc. decât de schimbarea guvernelor sau gâlceava partidelor politice. (n.a.) 28 UNCTAD – World Investment Report, 2001

89

posibil. Aceasta implică transferarea amplasamentelor de producţie şi comercializare în funcţie de costuri precum şi de alţi factori (în principal de natură logistică) şi de asemenea, implică o realocare între ţări a unor funcţii importante cum sunt: cercetarea-dezvoltarea, managementul financiar, politica de achiziţii, deciziile strategice etc. în vederea maximizării eficienţei la nivelul societăţii.29

Liberalizarea regimului ISD. Un regim ISD tipic prevede actualmente: un număr redus de constrângeri în ce priveşte intrarea pe piaţă a firmelor străine şi

activităţile ce pot fi desfăşurate de acestea; condiţii standard privind tratamentul din partea instituţiilor statului (incluzând

garanţii în domenii precum transferul fondurilor, exproprierile, rezolvarea litigiilor etc.);

asigură un mediu de piaţă competitiv.30 Liberalizarea regimului ISD şi întărirea standardelor internaţionale cu privire la

tratamentul investitorilor străini oferă firmelor mai multă libertate în luarea deciziei de a investi în anumite ţări şi alegerea celei mai potrivite strategii de servire a fiecărei pieţe şi satisfacere a unor necesităţi funcţionale. Totuşi, libertatea firmelor transnaţionale de a transfera activele şi a redistribui funcţiile de producţie şi comercializare de la o regiune la alta sau de la o piaţă naţională la alta nu înseamnă că prin aceasta, producţia mondială este distribuită uniform pe glob. Ca regulă generală, factorii migrează spre şi se implantează acolo unde găsesc factori complementari. Un astfel de factor este prezenţa altor firme, ce pot furniza piese, subansamble, informaţii şi alte servicii necesare.31 Intensificarea competiţiei obligă firmele respective să se specializeze în activităţile lor de bază, oferind transnaţionalelor posibilitatea de a crea şi întreţine legături externe strânse în diferite puncte ale lanţului valorii (de la design şi inovare până la comercializare şi servicii postvânzare). Reţelele de legături pe care le întreţin la nivel global cu firme furnizoare, cumpărătoare şi chiar competitoare dintr-un mare număr de ţări asigură companiilor transnaţionale un control efectiv şi permanent asupra producţiei mondiale. Reţelele globale îndeplinesc totodată şi un alt rol: ele oferă firmelor din ţările în curs de dezvoltare posibilitatea de a se racorda la sistemul producţiei mondiale, dat fiind că firmele transnaţionale sunt în permanentă căutare de furnizori şi subcontractanţi.

c) Factorii tehnologici au de asemenea o influenţă notabilă asupra geografiei şi dinamicii ISD. Ei vizează îndeosebi aspecte legate de progresul tehnic (inovaţia tehnologică) şi implementarea noilor tehnologii, în moduri specifice:

Progresul tehnic şi-a pus dintotdeauna amprenta asupra structurii şi dinamicii producţiei mondiale. Acest raport s-a intensificat şi a căpătat noi nuanţe. Inovaţia tehnologică este actualmente cea care propulsează firmele în competiţia globală, oferindu-le un “avantaj tehnologic”. Industriile care utilizează intensiv factorul tehnologic32 manifestă o mai mare disponibilitate în a investi în străinătate

29 UNCTAD – WIR, 200130 UNCTAD – WIR, 200131 Indiferent că este vorba de întreprinderi locale sau de filiale ale unor societăţi transnaţionale, firmele complementare sunt organizate în grupuri industriale, beneficiind de pe urma sinergiilor create de reţelele dense de competitori. Ele furnizează inputuri şi servicii importante noilor firme care investesc pe pieţele respective. Geografia actuală a producţiei mondiale este astfel, în mare măsură, o reflectare a modului în care fluxurile de ISD au fost orientate în trecut. (UNCTAD – WIR, 2001)32 Aşa-numitele industrii “hi-tech” (v. subcapitolul 1.1)

90

comparativ cu celelalte iar pe de altă parte, societăţile transnaţionale trebuie să promoveze permanent inovarea tehnologică pentru a-şi menţine nivelul de competitivitate. Totodată, inovarea duce la modificări în structura producţiei şi comerţului mondial deoarece industriile intensive în factorul tehnologic cresc mai rapid decât cele în care tehnologia nu are un rol esenţial. 33

Implementarea noilor tehnologii în transporturi, comunicaţii şi informaţii are drept consecinţă intensificarea competiţiei iar în acelaşi timp, permite firmelor să distribuie şi să conducă eficient activităţile internaţionale. Costurile tot mai mari ale inovării determină firmele să internalizeze avantajele tehnologice în loc de a le valorifica prin comercializare, mărind astfel importanţa ISD în transferul internaţional de tehnologie. Aceste tendinţe se manifestă în modul cel mai clar în cadrul sistemelor globale de producţie integrată, în care diferitele etape ale procesului de producţie sunt amplasate – sub controlul societăţilor transnaţionale – în locuri diferite, în scopul optimizării randamentelor de cost şi logisticii. O serie de industrii “hi tech” care au fost întotdeauna localizate în ţările dezvoltate pot fi acum amplasate în ţări în curs de dezvoltare deoarece procesele industriale intensive în forţă de muncă pot fi, economic, separate şi administrate de la distanţe mari.34

d) Factorii manageriali şi organizaţionali exercită o influenţă tot mai puternică asupra orientării fluxurilor de ISD, în contextul multiplicării sistemelor de producţie integrate la nivel global, descrise anterior. Adâncirea specializării, simplificarea ierarhiilor şi accentul tot mai puternic ce cade pe crearea de reţele au determinat investitorii să se orienteze spre zonele înzestrate cu factori avansaţi şi instituţii capabile să susţină avantajul competitiv al industriilor din zonele respective. Astfel, noile tehnici organizaţionale (susţinute de noile tehnologii) permite o administrare mai eficientă a operaţiunilor la nivel global, încurajând realocarea funcţiilor între regiuni şi ţări. Strategiile privind integrarea producţiei internaţionale nu vor avea însă succes decât în măsura în care firmele vor fi capabile să adopte noile tehnologii.35

Orientarea geografică a ISD. Principalele fluxuri. Fluxurile mondiale de ISD au crescut continuu în deceniile nouă şi zece ale secolului XX. Dacă în perioada 1989-1990 ele s-au cifrat în medie la circa 200 miliarde de dolari anual, în a doua jumătate a anilor 1990, fluxurile totale anuale au înregistrat creşteri spectaculoase.36

În ultimii ani, 1999 şi 2000, ele au devansat alţi indicatori economici cum sunt produsul intern brut, investiţiile interne, comerţul internaţional cu licenţe. Faptul că fluxurile de ISD au crescut puternic în anii 1995-1999 când comerţul internaţional a traversat o perioadă de stagnare evidenţiază rolul ISD de principală forţă a integrării economice globale.

Pe grupuri de ţări, structura fluxurilor ISD este repartizată astfel: circa trei pătrimi din volumul global al ISD se îndreaptă către ţările dezvoltate.37 Cota ţărilor în

33 UNCTAD – WIR, 200134 UNCTAD – WIR, 200135 UNCTAD - WIR, 200136 Fluxurile au fost de 331 mld. USD în 1995, 384 mld. USD în 1996, 477 mld. USD în 1997, 692 mld. USD în 1998, 1075 mld. USD în 1999, 1270 mld. USD în 2000. Pentru 2001, prognozele indică o scădere. (UNCTAD - WIR, 2001)37 Ponderea ţărilor dezvoltate a crescut în ultimii ani şi datorită unor achiziţii şi fuziuni efectuate de companii gigant: Daimler-Chrysler, Arco-BP, Boeing-McDonell Douglas etc. (n.a.)

91

curs de dezvoltare a atins cel mai înalt nivel (42%) în 199638, scăzând la 21% în 1999, cu 6% mai puţin decât în 1998, pentru ca în 2000 să scadă la 19%. Mai analitic, orientarea geografică a fluxurilor de ISD este redată în tabelul 2.2.

Observăm, analizând datele din tabelul 2.2 că fluxurile de ISD sunt departe de a acoperi uniform suprafaţa globului, investitorii orientându-se cu precădere spre anumite zone şi ţări. Lăsând la o parte fluxurile dintre membrii Triadei (UE, Statele Unite şi Japonia), pentru toate celelalte ţări, geografia influxurilor de ISD rămâne puternic polarizată. Unele zone, de exemplu Asia de sud şi sud-est sau America Latină au atras un volum de ISD mult mai mare (ele deţin împreună 17,5% din volumul global al anului 2000) decât altele. (Africa de exemplu, a atras în anul 2000 doar 0,006% din fluxurile mondiale de ISD.) Cât priveşte ponderea Europei centrale şi est (inclusiv ţările din fosta Iugoslavie), ea este actualmente în scădere (de la 3-4% în perioada 1994-1996 la 2-3% în perioada 1997-2000). Trebuie însă subliniat că mediile pe zone nu redau fidel realitatea, care arată diferenţe mari de la o ţară la alta.39 Pe ansamblu, ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în totalul ISD atrase a crescut de la 17% în perioada 1986-1990 la 26% în 1991, apoi 32% în 1992, au atins nivelul record de 38% în 1997, pentru ca apoi să scadă din nou, la 23% în 1999.

În tabelul 2.3 este prezentată evoluţia fluxurilor mondiale de ISD, pe zone şi ţări de origine. Observăm că trei zone, Uniunea Europeană, Statele Unite şi Japonia (membrii Triadei) s-au aflat la originea a 82,2% din investiţiile mondiale în anul 2000. De altfel, ponderea lor a înregistrat în câţiva ani o creştere medie de aproximativ zece puncte procentuale, de la circa 75% în anii 1994-1997, la circa 85% în anii 1997-2000. Cât priveşte ţările în curs de dezvoltare, ponderea lor în ieşirile mondiale de ISD a fost de 0,7-1% în perioada 1970-80, 2-4% în perioada 1981-90, peste 10% în perioada 1990-99.

Societăţile transnaţionale

Activitatea transnaţională a companiilor. Aşa cum arătam anterior, a doua premisă a globalizării este activitatea transnaţională a companiilor. Dar ce este de fapt, transnaţionalitatea? Iată cum descrie acest fenomen Peter Drucker, unul din cei mai iluştri reprezentanţi ai şcolii americane de management: “… Economia transnaţională este modelată mai degrabă de fluxuri monetare decât de comerţul cu bunuri şi servicii. Aceste fluxuri monetare îşi au propria lor dinamică…În economia transnaţională, factorii de producţie primari, munca şi natura încep tot mai mult să fie

38 165 mld. USD (UNCTAD – WIR, 1998)39 În Asia de Sud-Est de pildă, este o mare deosebire între dinamica, să spunem, a Hong-Kong-ului (creştere de 6 ori) şi a Filipinelor (creştere zero). În Europa centrală şi de est, de asemenea se înregistrează diferenţe: unele ţări (de ex. Polonia, Rep.Cehă, Bulgaria, Croaţia ş.a.) au înregistrat creşteri; altele (de ex. Ungaria) au înregistrat scăderi. România a avut o evoluţia relativ staţionară. (n.a.)

92

factori secundari. Banii, deveniţi şi ei transnaţionali şi accesibili fără restricţii nu mai constituie un factor de producţie care să-i ofere unei ţări avantaj competitiv pe piaţa mondială…În schimb, managementul devine un factor de producţie decisiv, trebuind să fie factorul determinant al unei poziţii competitive…Obiectivul economiei transnaţionale nu este maximizarea profitului, ci maximizarea pieţei. Comerţul se află într-o legătură tot mai strânsă cu investiţiile, putând fi considerat o funcţie a acestora.”40

Esenţa transnaţionalităţii o constituie aşadar, amplificarea fluxurilor monetar-financiare internaţionale41 care nu doar au “propria lor dinamică”, ci – am adăuga noi – exercită o influenţă tot mai puternică asupra economiilor naţionale. Ele exprimă sub o altă formă, mişcarea liberă a capitalurilor peste frontierele de stat, în căutarea celor mai bune plasamente, mişcare ce îmbracă, fie forma investiţiilor directe, fie a investiţiilor de portofoliu.

În contextul trecerii economiei mondiale de la statutul de “economie internaţională” la cel de “economie transnaţională”, companiile au fost supuse la rândul lor, aceluiaşi proces de tranziţie, devenind din “multinaţionale” “transnaţionale”. Procesul îl explică acelaşi Peter Drucker: “Compania multinaţională tradiţională – inventată pe la jumătatea secolului trecut de industriaşii americani şi germani – este alcătuită dintr-o companie-mamă, având fiice în străinătate. Rolul celei dintâi este de a proiecta şi de a produce pentru piaţa internă. Dar proiectarea modelelor nu intră în atribuţiile filialelor sale. Ele nu pot decât să producă la nivel local toate modelele pe care le proiectează compania-mamă, urmând ca apoi să le vândă pe propriile pieţe…În prezent, diferenţa dintre compania-mamă şi filialele sale se estompează tot mai tare. În cazul companiei transnaţionale, proiectarea modelelor poate avea loc oriunde în cadrul sistemului… În cadrul companiilor transnaţionale, de cele mai multe ori gestiunea fondurilor tuturor elementelor sistemului este încredinţată unei singure companii, întâmplându-se mai rar ca de exemplu, gestiunea fondurilor filialei din Marea Britanie să se facă la Londra, a celei din Germania federală la Frankfurt, a celei din Statele Unite la New York şi aşa mai departe. De asemenea, managementul la nivel superior al companiei transnaţionale nu coincide cu cel al companiei-mamă, chiar dacă toată conducerea executivă a acesteia este concentrată în aceeaşi ţară. Fiecare întreprindere din cadrul societăţii transnaţionale, inclusiv compania-mamă, dispune de management propriu, la nivel local. Managementul la nivel superior este transnaţional, după cum sunt şi planurile, strategiile şi deciziile de afaceri ale companiei.” 42

Internaţionalizarea producţiei prin intermediul societăţilor transnaţionale (STN). În ultimele decenii ale secolului XX, producţia obţinută de STN-e a devenit cel mai important factor de integrare internaţională, substituindu-se din acest punct de vedere comerţului internaţional (v. tabelul 2.5).

Pe lângă rolul de factor integrator pe care-l joacă în economia globală, STN-e îndeplinesc un rol major în tranzacţiile internaţionale, ele fiind adesea mai eficiente în

40 Peter F. Drucker – Realităţile lumii de mâine, Ed.Teora, 1999, p.11141 Fenomenul a fost declanşat la începutul anilor 1970 de două evenimente majore: primul şoc petrolier care a dus la înfiinţarea OPEC şi trecerea monedelor la regimul flotării libere în urma prăbuşirii Sistemului Bretton-Woods. (n.a.)42 P.Ducker – op.cit.p.119

93

a produce şi furniza bunuri şi servicii decât firmele ce-şi desfăşoară activitatea într-o singură ţară şi având acces uşor la resurse. În general, eficienţa STN-e derivă din 3 surse: portofoliile de proprietăţi asupra unor “active specifice”, naturale sau create (de ex., dobândirea controlului asupra zăcămintelor şi altor resurse naturale, deţinerea de brevete ş.a.); portofoliile de “active locaţionale” la care au acces (active cum sunt terenurile, condiţiile climatice, forţa de muncă calificată sau nu etc. ce nu sunt deţinute în proprietate şi care nu pot fi transferate peste frontierele de stat); experienţa managerială (în organizarea producţiei, conceperea produselor, comercializare etc.), inclusiv strategiile utilizate pentru desfăşurarea şi integrarea acestor portofolii. Exploatarea deplină a acestor surse de eficienţă nu ar fi posibilă în absenţa politicii guvernelor în direcţia dereglementării, adică a liberalizării tranzacţiilor pe plan internaţional, inclusiv a transferului internaţional de tehnologie. Dacă la toate acestea adăugăm o mai mare acceptabilitate a investiţiilor străine din partea tuturor ţărilor lumii precum şi dezvoltarea fără precedent a transporturilor, comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei, obţinem imaginea integrării economice la scară globală care are loc în prezent.

Sistemele de producţie ale STN-e facilitează transferul activelor productive între firmele ce fac parte din ele. Firmele respective au acces privilegiat la resursele create în cadrul sistemului. Pe de altă parte, STN-e, graţie capacităţilor tehnologice şi manageriale de care dispun, pot utiliza resursele create în interiorul sistemului oriunde este nevoie de ele, adică acolo unde aduc cel mai mare profit şi contribuie la creşterea competitivităţii sistemului în ansamblu. Firmele din afara sistemelor STN-e pot să aibă acces la resursele create în cadrul lor prin scurgeri de informaţii, externalităţi şi alte efecte de propagare.

Clasificarea STN-e. Forţa economică şi financiară a STN-e poate fi măsurată atât pe baza unor indicatori absoluţi (volumul activelor străine, volumul vânzărilor în străinătate, numărul de angajaţi străini etc.) cât şi a unor indicatori compoziţi, cei mai cunoscuţi fiind indicele de transnaţionalitate (ITN) şi indicele de împrăştiere a reţelei (NSI)43. Indicatorii absoluţi cel mai frecvent utilizaţi în statisticile internaţionale sunt: volumul activelor străine, volumul vânzărilor în străinătate şi numărul angajaţilor străini. În tabelul 2.6 sunt prezentate primele 30 de STN-e în funcţie de mărimea activelor străine. Datele arată un grad mare de concentrare al STN-e. (În 1999, primele 100 astfel de companii deţineau 12% din totalul activelor străine ale tuturor STN-e existente în lume al căror număr depăşea 60 de mii).

Vânzările în străinătate ale STN-e manifestă un grad de concentrare la fel de mare ca cel al activelor străine. Totalul vânzărilor în străinătate ale celor mai mari 100 de STN-e s-au cifrat la 2.100 miliarde USD în 1999. Din acestea, circa un sfert au revenit companiilor din Statele Unite, 46 la sută celor din Uniunea Europeană (din care companiile germane reprezintă 18 la sută) şi 22 la sută celor japoneze.44

Numărul de angajaţi străini a manifestat o tendinţă cvasi-permanentă de creştere, excepţie făcând anul 2000 când s-a înregistrat o scădere de 8%. (În schimb, numărul total de angajaţi a crescut cu 4%). Cele mai importante creşteri ale

43 Network Spread Index (engl.)44 UNCTAD – WIR, 2001

94

numărului de angajaţi străini le-au înregistrat companiile americane General Motors şi McDonalds.

Dacă indicatorii absoluţi oferă date interesante dar parţiale (legate de un aspect sau altul al activităţii STN-e), indicatorii compoziţi exprimă în mod sintetic măsura în care STN-e îşi derulează activitatea în afara graniţelor propriilor ţări (echivalent cu gradul lor de internaţionalizare), permiţând efectuarea de comparaţii internaţionale.

Indicele de împrăştiere a reţelei (NSI) se calculează ca raport procentual între numărul ţărilor străine în care STN îşi derulează activitatea (N) şi numărul ţărilor străine în care ar putea amplasa filiale (N*). Ultimul este egal cu numărul de ţări care au stocuri de ISD (minus una, ţara de origine a STN al cărei NSI îl determinăm).45 În general, valoarea NSI variază între 18 şi 22 de puncte procentuale. Pe ţări, valori peste medie ale NSI au înregistrat STN-e din Elveţia, Olanda, Regatul Unit, Franţa şi alte ţări care deşi sunt emitenţi tradiţionali de ISD, nu dispun de pieţe naţionale mari. În schimb, valori sub medie înregistrează STN-e din ţările mari (Statele Unite, Japonia) deoarece ele tind să se concentreze mai mult asupra pieţelor naţionale. Companiile cu nivelul cel mai înalt al indicelui NSI (peste 30 de puncte) au fost: Shell, Nestlé, Unilever, TotalFina, Aventis şi ABB. La extremitatea cealalată a spectrului, cele mai mici valori ale indicelui NSI (sub 5 puncte) au înregistrat Wal-Mart, Texas Utilities, Woodbridge Company, Southern Company, Mitsubishi, AES Corporation, Cemax, Nippon Oil ş.a.

Indicele de transnaţionalitate (ITN) se determină ca medie a trei rapoarte: active străine/total active, vânzări în străinătate/total vânzări, număr de angajaţi străini/ număr total de angajaţi. Analizând datele din tabelul 2.7, constatăm că STN-e cu cel mai ridicat indice de transnaţionalitate sunt localizate mai ales în ţările mici (Elveţia de exemplu, are 3 STN al căror ITN este de peste 90%). Explicaţia este următoarea: STN-e localizate în ţări mici tind – ca regulă generală – să-şi extindă activitatea în străinătate spre a depăşi constrângerile pieţei lor naţionale şi a capta economiile de scară necesare menţinerii nivelului de competitivitate.

Polarizarea geografică şi structura pe ramuri a STNe. Datele privind originea naţională a STN-e indică un grad înalt de polarizare: peste 90 la sută din cele mai mari 100 de STN-e sunt localizate în ţările Triadei (Uniunea Europeană, Statele Unite şi Japonia).46 În ultimul deceniu, în “familia celor mari” au intrat recent şi STN-e din ţări în curs de dezvoltare (Hong Kong, Mexic, Venezuela ş.a.). În ce priveşte structura pe ramuri, datele statistice arată că majoritatea STN-e sunt concentrate în 4 industrii majore: echipament electric şi electronic, automobile, explorarea, exploatarea şi distribuţia petrolului, şi industria alimentară (inclusiv prelucrarea tutunului) şi a băuturilor. Cele patru industrii menţionate concentrează 55 din primele 100 de STN-e.

Expansiunea prin achiziţii internaţionale. Expansiunea STN-e pe pieţele străine are loc prin politica de achiziţii internaţionale. Prin achiziţie internaţională se înţelege acea formă de investiţie internaţională directă care presupune combinarea a

45 În 1999, N* era egal cu 187 (UNCTAD – WIR , 2001)

46 Această pondere a crescut în anii 1990, mai cu seamă datorită STN-e japoneze a căror pondere a crescut pe seama scăderii ponderii companiilor din unele ţări mai mici ca Norvegia, Noua Zeelandă, Belgia ş.a.

95

două sau mai multe firme. În urma combinării, firma achizitoare preia controlul asupra firmei achiziţionate (numită “firmă-ţintă”).47 La baza achiziţiilor stau de regulă următoarele considerente economico-financiare48: sinergia: prin combinarea a două sau mai multe firme, firma rezultantă va avea o

forţă economică şi o capacitate concurenţială mai mare decât suma performanţelor firmelor iniţiale;

surplusul relativ şi temporar de capital; cumpărarea activelor sub costul lor de înlocuire: în unele cazuri, valoarea de piaţă

a unei firme este inferioară valorii totale a activelor sale. Prin înghiţirea unei astfel de firme, achizitorul cumpără, de fapt, activele respective sub valoarea lor de înlocuire;

diversificarea internaţională; reducerea riscului portofoliului de investiţii; ocolirea barierelor protecţioniste;49

exploatarea diferenţelor de regim fiscal între ţări: în acest scop, STN-e utilizează frecvent strategia “preţurilor de transfer”; activitatea este desfăşurată în ţara în care sunt întrunite condiţiile obiective şi subiective necesare dar profitul este realizat în altă ţară, cu regim fiscal mai îngăduitor; transferul produsului activităţii între ţări se realizează cu ajutorul acestor preţuri;

obţinerea unor poziţii monopoliste pe anumite pieţe, prin eliminarea concurenţei; îmbunătăţirea calităţii activităţii manageriale.

Sub aspect juridic, achiziţiile internaţionale pot să apară, fie sub forma preluării unor firme de către altele, fie sub forma fuziunilor. Prin preluarea de către o firmă a pachetului de control al unei alte firme-ţintă, ia naştere un holding. Preluarea se poate face cu acordul firmei-ţintă sau prin cumpărări succesive de acţiuni la bursa de valori.50 Spre deosebire de preluări care nu duc la separarea juridică a firmelor, fuziunile internaţionale sunt achiziţii în urma cărora nu supravieţuieşte juridic decât firma achizitoare. Din punct de vedere tehnic, fuziunile sunt de două feluri: fuziune prin absorbţie (sau înghiţire)51 şi fuziune prin consolidare (numită “fuziune pură”). Absorbţia este o tranzacţie prin care o firmă achiziţionează integral o altă firmă. Firma achizitoare dobândeşte toate drepturile patrimoniale ale firmei, asumându-şi toate obligaţiile ei. Consolidarea este o tranzacţie prin care două sau mai multe firme se unesc într-o companie nouă, firmele originale încetându-şi existenţa juridică.

Facilitarea accesului la resurse pentru ţările în curs de dezvoltare. În economia globală de astăzi, internaţionalizarea producţiei prin intermediul STN-e oferă ţărilor lumii un acces tot mai larg la activele create necesare dezvoltării

47 C.Munteanu, C.Vâlsan – Investiţii internaţionale, Ed.”Oscar Print”, 199548 C.Munteanu, C.Vâlsan – op.cit.49 v. subcapitolul anterior (“Investiţii internaţionale”)50 Preluările se pot realiza prin mecanismul cunoscut sub numele de OPC (Oferte Publice de Cumpărare). Ele se datorează gradului mare de dispersie a acţiunilor şi vizează obţinerea rapidă a controlului asupra unei societăţi. Dintr-un alt punct de vedere, preluările pot fi amicale atunci când se realizează cu acordul conducătorilor întreprinderii cumpărate, sau neamicale când nu există acest acord. În cazul preluării neamicale prin OPC, în situaţiile critice, cei ameninţaţi cu preluarea încearcă să provoace o supralicitare din partea unei întreprinderi prietene (“cavalerul alb”). Americanii aplică uneori metoda “paraşutei aurite” care constă în a prevedea despăgubiri foarte mari pentru conducătorii în exerciţiu în caz de licenţiere. (Michel Didier – Economia: regulile jocului, Ed.”Humanitas”, 1998) 51 Merger (engl.)

96

capacităţilor lor productive. Sistemele de producţie ale STN-e – cuprinzând firmele-mamă şi filialele lor din ţară şi din străinătate – sunt generatoare de factori de producţie: capitaluri pentru investiţii, tehnologii, know-how, abilităţi antreprenoriale şi manageriale etc. Crearea acestor factori de către sistemele de producţie ale STN-e este rezultatul interacţiunii dintre activele aflate în proprietatea lor şi activele locaţionale specifice furnizate de ţările în care STN-e operează. Deşi importanţa relativă a diferitelor categorii de resurse variază de la ţară la ţară, factori precum capitalul fizic şi financiar, tehnologiile, capacităţile tehnologice şi manageriale şi nu în ultimul rând, cantitatea şi calitatea forţei de muncă au un rol central în organizarea şi creşterea producţiei. Crearea lor de către STN-e constituie un sprijin pentru sistemele productive din ţările în curs de dezvoltare unde stocul de active create – îndeosebi capitalul fizic şi uman şi capacităţile tehnologice – se află la un nivel inferior celui din ţările dezvoltate.

În concluzie, unul din avantajele importante ale sistemelor de producţie ale STN-e este că realizează în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare un transfer de “active creatoare de valoare”, tangibile şi intangibile, contribuind într-o măsură importantă la îmbunătăţirea performanţei lor economice.

97