Finanțele firmeiConf. univ. dr. Gheorghița Dincă

cuprins 1. Logica financiară

2. Obiectivul principal al activității firmei

3. Caracteristicile gestiunii financiare a firmei

4. Activele și pasivele firmei în abordarea financiară

5. Gestiunea financiară a activelor imobilizate

6. Modalități de selecție a proiectelor de investiții

7. Finanțarea proiectelor de investiții

8. Costul capitalului folosit pentru finanțarea investițiilor

Modalități de evaluare

1. Examenul de final: (60%-90%)

2. Un referat despre eficiența proiectelor de investiții, costul capitalului: 0 sau 30%

3. Prezența la cursuri și seminarii și participarea activă la cursuri și seminarii: 10%

Bibliografie

1. Gestiunea financiară a firmei – Dincă M., Ed. Universității Transilvania din Brașov, 2011

2. Finanțe – Ion Stancu, Ed. Economică, București, 2006

3. Finanțe, Monedă și Credit - Dincă M., Dincă G., Botiș, S., Ed. Universității Transilvania, 2006

4. Gestiunea financiară a întreprinderii – Georgeta Vintilă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2004

5. Corporate Finance – Brealey and Myers, 7-th ed., 2003

Obiectivul primordial al activităţii unei firme

Un proces decizional eficient necesită înţelegerea obiectivelor strategice ale firmei. De aceea, este important să stabilim care sunt obiectivele care trebuie să ghideze activitatea decizională a managerilor firmei.

Obiectivul primordial al activității firmei a parcurs mai multe etape și a fost definit prin diferite repere, plecând de la maximizarea profitului, trecând pe la maximizarea avuției acționarilor firmei, creșterea valorii firmei și ajungând în ultima vreme să fie desemnat prin creșterea sustenabilă a valorii firmei.

1. Maximizarea profitului Obiectivul inițial a fost cel de maximizare a

profitului, perceput cel mai adesea drept profit contabil și nu ca profit economic.

Acest obiectiv a fost specific erei industriale, în care concurența nu era foarte acerbă, consumatorii erau încântați să beneficieze de produse standardizate, cu un nivel de calitate cert, plătind implicit și prețul propus de către producători. Investitorii obțineau astfel câștiguri însemnate, deși reperul denumit cost de oportunitate al capitalului nu era încă bine definit și astfel profitul obținut nu garanta și acoperirea integrală a costului capitalului propriu.

Maximizarea profitului presupune din punct de vedere tehnic două acțiuni separate, respectiv practicarea unui preț de vânzare cât mai ridicat, posibil în condițiile în care concurența nu este foarte pronunțată, și minimizarea costurilor.

Minimizarea costurilor presupune însă existența unor conflicte latente sau potențiale cu restul actorilor economici, deoarece implică costuri de achiziție mici, salarii reduse, impozite plătite la un nivel minim și alte acțiuni menite să conducă la economii mai mult sau mai puțin justificate. În timp, se ajunge la nemulțumiri și conflicte deschise cu furnizorii, salariații, partenerii de afaceri și cu statul, care periclitează chiar și existența acestor firme.

Tendința de maximizare a prețurilor va conduce la conflicte cu clienții, care din momentul în care nu mai sunt captivi față de produsele și serviciile oferite de către o anumită firmă vor căuta să identifice alți furnizori, care practică prețuri mai mici sau oferă condiții de plată mai atractive.

În plus, cum o bună parte din potențialii clienți sunt formați din salariați ai altor firme, care la rândul lor vor fi plătiți prost, din cauza aceleiași dorințe de maximizare a profiturilor, este evident că la un moment dat va apărea o contradicție și între firme.

Din punct de vedere financiar, maximizarea profitului este un obiectiv deficitar deoarece pune accentul pe recuperarea rapidă a capitalului investit și pe profiturile pe termen scurt, în detrimentul unei recuperări treptate a capitalului și a unor câștiguri mai stabile și mai previzibile.

Managerii, conduși de necesitatea obținerii de profituri rapide (nu se admiteau practic perioade fără profit contabil) erau obligați să acționeze în direcția maximizării prețurilor și a minimizării costurilor, demersuri care evident conduceau la conflictele menționate anterior.

Toate aceste neajunsuri, la care s-au adăugat și pretențiile tot mai ridicate ale acționarilor de a fi remunerați la un nivel competitiv (prin comparația cu plasamente echivalente pe piața de capital) au determinat renunțarea la obiectivul de maximizare a profitului și trecerea treptată la un alt obiectiv, respectiv maximizarea avuției acționarilor.

2. Maximizarea avuției acționarilor

Pentru o vreme, cel mai acceptat obiectiv al unei firme a fost reprezentat de maximizarea valorii firmei pentru proprietarii săi, care presupune să se acţioneze pentru o creştere constantă a avuţiei acţionarilor firmei. Această acțiune are drept element central investițiile, apreciate ca principal factor care poate conduce la o creștere reală a avuției acționarilor.

Avuţia acţionarilor este funcţie de preţul de piaţă al acţiunilor comune ale firmei.

Obiectivul de maximizare a avuţiei acţionarilor precizează că managerii trebuie să încerce maximizarea valorii actualizate a câştigurilor viitoare previzionate de pe urma exploatării investițiilor în beneficiul proprietarilor (acţionarilor) firmei.

Aceste câştiguri pot lua forma plăţilor periodice sub formă de dividende sau a profiturilor din revânzarea acţiunilor.

Valoarea actualizată

Valoarea actualizată este definită ca fiind valoarea prezentă a unor plăţi viitoare sau a unui flux de plăţi viitoare, evaluate în condiţiile unor rate de actualizare corespunzătoare.

Valoarea actualizată ia în considerare câştigurile care pot fi obţinute din oportunităţi de investiţii alternative în decursul unei anumite perioade de timp. Cu cât beneficiile (cum ar fi plăţile în contul dividendelor sau creşterea preţului acţiunilor deţinute) sunt obținute mai târziu, cu atât mai redusă va fi valoarea prezentă acordată de investitori acelor beneficii. Preţul acţiunilor, măsură a avuţiei acţionarilor, reflectă mărimea, momentul şi riscul asociat cu câştigurile viitoare prevăzute a fi primite de către acţionari.

Avuţia acţionarilor este exprimată prin valoarea de piaţă a acţiunilor comune deţinute de aceştia.

Valoarea de piaţă este definită prin preţul la care acţiunile sunt tranzacţionate pe pieţele de acţiuni.

Astfel, avuţia totală a acţionarilor este dată de produsul dintre numărul total de acţiuni comune existente şi valoarea de piaţă pe acţiune.

Obiectivul maximizării avuţiei acţionarilor are câteva avantaje evidente.

În primul rând, obiectivul ia în considerare în mod explicit momentul producerii şi riscul asociat cu câştigurile prevăzute de pe urma deţinerii acţiunilor comune. În mod asemănător, managerii pot lua în considerare elementele de moment şi risc atunci când iau decizii financiare importante, cum este cazul investiţiilor de capital. Astfel, managerii pot adopta decizii care corespund atingerii obiectivelor maximizării avuţiei acţionarilor.

Avantajele obiectivului de maximizare a avuției acționarilor

În al doilea rând, ne permite să determinăm dacă o anumită decizie financiară corespunde obiectivului fundamental al firmei. Dacă o anumită decizie are ca efect creşterea preţului de piaţă al acţiunilor firmei, ea se consideră că este o decizie bună. Dacă dimpotrivă, se apreciază că un anumit demers nu va avea o astfel de finalitate, atunci acel demers sau acţiune nu trebuie întreprins.

În al treilea rând, maximizarea avuţiei acţionarilor este un obiectiv impersonal. Acţionarii care se opun politicilor unei firme sunt liberi să-şi vândă acţiunile în condiţii mai favorabile (la un preţ mai ridicat) faţă de oricare altă strategie şi să-şi investească fondurile în alte active.

Dacă un investitor are o anumită politică de consum sau de toleranţă faţă de risc, care nu poate fi satisfăcută de către deciziile de investiţii, de finanţare şi de dividende ale firmei la care deţine acţiuni, el este în măsură să-şi poată vinde acţiunile respective la cel mai bun preţ posibil şi să achiziţioneze acţiuni la o firmă care îi oferă condiţii mai apropiate de cerinţele sale.

Deficiențele obiectivului de maximizare a avuției acționarilor

Din aceste motive, obiectivul maximizării avuţiei acţionarilor a reprezentat pentru câteva decenii scopul primordial al managementului financiar şi al politicilor prin care acesta a fost pus în aplicare.

Preocupările faţă de responsabilitatea socială a firmei, existenţa unor obiective divergente urmărite de către anumiţi manageri şi problemele care apar din relaţia de agent, pot face să existe anumite abateri faţă de comportamentul pur de maximizare a valorii acţionarilor din partea acţionarilor sau a managerilor. Totuşi, obiectivul de maximizare a avuţiei acţionarilor reprezintă standardul faţă de care deciziile efective trebuie să fie judecate şi ca atare şi obiectivul asumat în analiza managementului şi a politicilor financiare aferente.

3. Creșterea valorii firmei Această abordare a fost adoptată în anumite

medii și ipostaze pentru a da o formulare mai impersonală și oarecum nepărtinitoare obiectivului primordial al activității firmei. Această formulare răspunde aparent mai bine necesității respectării intereselor tuturor stake-holderilor (deținătorii de interese, respectiv acționari, salariați, creditori, comunitatea locală, autoritățile statului), deoarece nu mai sunt menționate în mod expres interesele acționarilor/proprietarilor firmei.

Deși pare mai atrăgătoare decât maximizarea avuției acționarilor, formularea prin creșterea valorii firmei este însă și ceva mai imprecisă, deoarece valoarea firmei cuprinde atât valoarea de piață a capitalului propriu al acționarilor, cât și valoarea de piață a datoriilor pe termen mediu și lung, care revine creditorilor financiari.

Astfel, valoarea firmei poate crește, însă de acest lucru pot beneficia mai mult creditorii, în situația în care firma realizează investiții finanțate prin împrumuturi și cu o rentabilitate apropiată de rata medie a dobânzii.

4. Creșterea sustenabilă a valorii firmei

Este un obiectiv relativ recent, care vine să răspundă noilor provocări lansate de sfârșitul secolului XXI, cum sunt poluarea, diminuarea resurselor, criza alimentară și mai recent criza economică mondială începută la sfârșitul anului 2008. Chiar obiectivele de maximizare a avuției acționarilor și de creștere a valorii firmei se pot enumera printre factorii care au determinat apariția crizei economice din anul 2008, deoarece au necesitat investiții masive, de multe ori în active fizice, corporale, care au pus o presiune deosebită asupra mediului și a disponibilității resurselor naturale.

Diferența față de obiectivele anterioare a obiectivului creșterii sustenabile a valorii firmei constă tocmai în vectorul generator și susținător al atingerii acestui nou obiectiv, reprezentat de investițiile în cercetare-dezvoltare orientate către tehnologiile nepoluante, energia regenerabilă, produse ecologice și economice, inovarea și creativitatea.

Abordarea financiară a activelor și pasivelor firmei

Active Capitaluri

I. Active imobilizate: I. Capitaluri proprii:

- Terenuri - Capital social

- Mijloace de producție - Rezerve și prime de emisiune

- Imobilizări financiare - Profit nedistribuit

- Imobilizări necorporale - Profit reportat

II. Active circulante: II. Datorii pe termen mediu și lung:

- Stocuri - Credite bancare de investiții

- Creanțe - Emisiunea de obligațiuni

- Disponibilități bănești - Leasing financiar

- Plasamente financiare pe termen scurt

- Leasing operațional

III. Datorii pe termen scurt:- Datorii curente de exploatare- Credite bancare pe termen

scurt

Fluxurile financiare ale firmei

- Fluxuri financiare propriu-zise (nu există o legătură directă între bani și sursa lor):

- Fluxuri bănești (în contrapartidă): sursa banilor este bine cunoscută:

Gestiunea financiară a firmei Gestiunea financiară este o componentă de bază a

practicii financiare a firmei. Practica financiară reflectă acţiunea în domeniul finanţelor private şi urmăreşte realizarea obiectivului general, respectiv creșterea valorii firmei. Practica financiară este întruchiparea în plan operativ, în execuţie, a finanţelor private şi, ca atare, operează cu două concepte: gestiunea financiară şi analiza financiară.

Principiul gestiunii financiare este principiul de bază al organizării şi conducerii activităţii firmei şi presupune:

1. veniturile realizate din activitatea curentă a firmei să acopere cheltuielile efectuate şi să asigure şi un profit cât mai ridicat.

2. pentru managerul financiar al firmei, este important ca încasările obţinute din activitatea de exploatare şi cea financiară să fie cel puţin egale cu ansamblul plăţilor ocazionate de aceleaşi activităţi, inclusiv plata dividendelor către acţionari.

Angajamentele financiare care trebuie să fie acoperite de către o firmă

1. Costurile de exploatare: plata materiilor prime, plata salariilor, plata impozitelor și taxelor, plata utilităților (energie, apă)

2. Costurile de finanțare sau costurile capitalului utilizat: dobânda, drept cost al capitalului împrumutat;

Dividendele și alte modalități de remunerare, drept cost al capitalului investit de acționari

Componentele gestiunii financiare

Gestiunea financiară are următoarele componente:

gestiune financiară pe termen lung - atragerea şi utilizarea capitalului necesar pentru constituirea activelor imobilizate, durabile;

gestiune financiară pe termen scurt – vizează gestiunea financiară a ciclului de exploatare şi deci a activelor şi a pasivelor circulante, care se finalizează cu dimensionarea şi finanţarea activelor circulante nete pentru activitatea de exploatare;

gestiunea trezoreriei – se referă la activitatea de planificare a încasărilor şi plăţilor aferente respectării obligaţiilor comerciale şi fiscale ale firmei, precum şi la atragerea necesarului de finanţat în completarea resurselor proprii cu cel mai mic cost sau plasarea excedentului de trezorerie cu cel mai bun randament.

Criteriile gestiunii financiare optime selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse din

gama de fabricaţie numai dacă sunt rentabile (încasările obținute permit acoperirea costurilor de exploatare și a costurilor capitalului);

dezvoltarea şi diversificarea activităţii firmei prin investiţii noi, atâta timp cât rentabilitatea sperată a acestora este superioară costului capitalului utilizat pentru finanţarea lor; trebuie avut în vedere faptul că randamentul marginal al investiţiilor înregistrează o tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte pe măsura sporirii nevoii de resurse pentru finanţarea unor investiţii însemnate;

scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală cu durata de existenţă a activului creat pe seama acesteia; în acest fel se asigură solvabilitatea şi lichiditatea firmei, evitându-se situaţiile de faliment;

firma să urmărească creşterea gradului de îndatorare atâta timp cât rentabilitatea capitalului investit (rentabilitatea economică) este mai mare decât rata costului capitalului împrumutat, întrucât astfel averea acţionarilor sporeşte prin utilizarea efectului favorabil de levier al îndatorării.

Când este eficientă îndatorarea Atunci când este folosită pentru co-finanțarea unei

investiții care va conduce la creșterea capacității de producție/la creșterea calității produselor, în condițiile existenței unei cereri solvabile;

Firma folosește eficient capitalul împrumutat (rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii);

Există stimulente fiscale în acest sens (dobânzile sunt deductibile, statul suportă o parte din dobânzi, etc.)

Componentele GF

Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:

deciziile financiare;

operaţiunile financiare;

cadrul organizatoric al activităţii financiare.

Deciziile financiare A gestiona înseamnă în primul rând a conduce, iar conducerea

activităţii financiare se realizează prin intermediul deciziilor financiare, definite ca acte conştiente prin care se stabilesc anumite măsuri pentru soluţionarea unor probleme sau care implică programarea evenimentelor viitoare.

Deciziile financiare trebuie privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi economici. Deoarece întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor, efectul deciziilor financiare trebuie să satisfacă, înainte de toate, aşteptările ofertanţilor de fonduri, acţionarii şi creditorii financiari.

Aceste aşteptări sunt exprimate în termeni de rentabilitate şi risc, noţiuni care reprezintă esenţa logicii deciziilor financiare. Totodată, efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă şi aşteptărilor personalului întreprinderii, care pretinde în schimbul prestaţiilor sale, o remunerare adecvată şi o stimulare în funcţie de rezultate.

Clasificarea deciziilor financiare

După orizontul de timp şi amploarea lor, deciziile financiare pot fi grupate în:

decizii strategice;

decizii tactice.

Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai îndepărtat şi sunt cele care prefigurează cadrul în care urmează să se desfăşoare activitatea întreprinderii. Ele urmăresc întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea întreprinderii. În mod concret, deciziile financiare strategice vizează natura şi volumul investiţiilor care se vor realiza, creşterea randamentului activelor, perfecţionarea activităţii de marketing, politica de preţuri a întreprinderii, etc.

Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care se urmăreşte ajustarea influenţelor conjuncturale, pentru a se urma strategia fixată. În mod evident, aceste decizii sunt adoptate în cursul perioadei, în funcţie de condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, de producţie sau de desfacere.

După natura lor, deciziile financiare se grupează în:decizii de investiţii; decizii de finanţare

Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire care conduc la achiziţionarea sau construirea de active în vederea obţinerii unor fluxuri de lichidităţi viitoare. Investiţiile pot determina creşterea valorii întreprinderii şi de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. De altfel, sporirea de valoare a întreprinderii denotă că investiţia este rentabilă şi că rentabilitatea investiţiei este superioară costului său de finanţare.

În urma deciziei de investiţii se obţin două componente ale patrimoniului întreprinderii:

o componentă principală reprezentată de activele imobilizate sub cele trei forme: imobilizări necorporale, corporale şi financiare, care vor reprezenta zestrea întreprinderii pe o perioadă relativ lungă de timp;

o componentă complementară reprezentată de activele circulante (stocuri, creanţe de exploatare, portofoliu de titluri de valoare), necesare realizării ciclurilor operaţiunilor de exploatare şi financiare.

Deşi sunt caracterizate de o rotaţie rapidă, caracterul lor de permanenţă la un anumit nivel condiţionează buna funcţionare a mecanismului financiar al întreprinderii şi imobilizează o parte destul de însemnată din capitalul întreprinderii.

Deciziile de dezinvestire În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente

pot fi adoptate şi decizii de dezinvestire.

Deciziile de dezinvestire presupun vânzarea unei părţi din activul întreprinderii, constituită în special din active corporale disponibile, care nu-şi mai găsesc întrebuinţare în cadrul întreprinderii.

Logica de la baza deciziilor de dezinvestire este aceeaşi ca şi la deciziile de investire, respectiv creşterea valorii întreprinderii. Astfel, lichidităţile obţinute în urma deciziilor de dezinvestire trebuie plasate mai rentabil, fie prin reinvestire în întreprindere, fie prin investire în afară, în scopul creşterii avuţiei acţionarilor întreprinderii.

Deciziile de finanțare Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activelor

întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. În fond, decizia de finanţare înglobează trei tipuri majore de decizii:

alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea raportului dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate;

politica de dividende, respectiv opţiunea pentru reinvestirea rezultatului sau distribuirea sa;

alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea externă, din capitaluri provenite de la acţionari sau creditori financiari.

Identificarea modului de finanțare a activelor circulante: datorii curente de exploatare, credite bancare pe termen scurt, fond de rulment

De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice, deoarece influenţează în mod direct valoarea întreprinderii, şi implicit, eficienţa activităţii acesteia.

Operațiunile financiare Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă

operaţiunile financiare, ca acţiuni concrete prin care se procură şi utilizează capitalurile, în vederea obţinerii şi repartizării rezultatelor finale.

În mod concret, sunt operaţiuni financiare activităţile de întocmire a prospectelor de emisiune pentru acţiuni şi obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul social, încheierea contractelor de credite, operaţiunile de primire şi de cedare de lichidităţi.

Totodată, sunt considerate operaţiuni financiare cele legate de stabilirea amortizării activelor imobilizate, de dimensionare a necesarului de active circulante şi operaţiunile de trezorerie, menite să asigure solvabilitatea şi capacitatea de plată a întreprinderii.

Operaţiuni financiare specifice sunt de asemenea şi cele de prognozare a profitului, de stabilire a profitului impozabil, de onorare a obligaţiilor faţă de bugete şi creditori şi de repartizare a profitului net.

Determinarea costului capitalului şi alegerea unei structuri financiare optime sunt operaţiuni financiare calitative, care contribuie la creşterea eficienţei activităţii financiare.

Cadrul organizatoric al activității financiare

Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor financiare pentru aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat exercitării funcţiei financiare a firmei.

Modul de organizare a activităţilor financiare a cunoscut şi cunoaşte forme instituţionale diferite, în funcţie de mărimea firmei, de complexitatea activităţii financiare şi de perioada de dezvoltare pe care o traversează societatea. Astfel, activităţile financiare, pot fi organizate sub forma compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direcţiilor financiare pe grupe de operaţii omogene :

organe de previziune financiară;

organe de decontări cu şi fără numerar;

organe de urmărire a costurilor şi a evoluţiei preţurilor;

organe de analiză financiară şi fiscalitate;

organe de control financiar intern şi de control de gestiune.

Capitalul firmei Una din laturile gestiunii financiare este procurarea şi utilizarea

capitalului întreprinderii în vederea realizării obiectului de activitate şi a obţinerii unor rezultate finale favorabile.

Capitalul întreprinderii se constituie din diverse surse şi se utilizează conform unei raţionalităţi proprii, aspecte care influenţează eficienţa generală şi, deci, diferenţierea întreprinderilor cu acelaşi profil de activitate şi cu un nivel asemănător al capitalului avansat în circuitul economic.

De aceea, structura financiară, costul mediu al capitalului utilizat şi modul de gospodărire în funcţionarea mecanismului financiar al întreprinderii, prezintă o importanţă deosebită pentru aceasta.

Conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate, în practică, întreprinderile utilizează atât un concept financiar cât şi unul fizic de capital.

Abordarea capitalului Potrivit abordării financiare a capitalului, acesta este sinonim cu banii

investiţi (puterea de cumpărare investită), respectiv cu activele nete sau capitalurile proprii ale întreprinderii.

În abordarea fizică (materială) capitalul este reprezentat de capacitatea de exploatare sau de producţie a întreprinderii, care poate fi exprimată în numărul de unităţi produse într-o unitate de timp (oră, zi, etc.).

Legat de aceste concepte apare şi noţiunea de profit, care se defineşte marginal, drept spor al valorii monetare al capitalurilor proprii (respectiv spor al capacităţii fizice de producţie) de la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei, cu excluderea distribuirilor către proprietari sau a noilor aporturi ale acestora realizate în cursul exerciţiului analizat.

Profitul este privit în acest context şi ca valoarea suplimentară faţă de cea necesară pentru a menţine capitalul la nivelul de la începutul perioadei.