anul iii zi, fr, id finantele firmei-carte 2010

5/11/2018 Anul III Zi, Fr, Id Finantele Firmei-carte 2010 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/anul-iii-zi-fr-id-finantele-firmei-carte-2010 1/238

PETRU POPESCU

FINANŢELE FIRMEIEdiţia a II-a

Bucureşti2010

1



Referenţi ştiinţific: Prof. univ. dr. Camelia CămăşoiuProf. univ. dr. Dorin JulaProf. univ. dr. Aurel Octavian Berea

2



CUVĂNT ÎNAINTE

Finanţele firmei s-au modificat profund în ultimii ani. Aşa cum s-a întâmplatîn multe ţări, România trece de la o economie fondată pe îndatorarea sistematică a

firmelor către intermediarii financiari la o economie bazată pe piaţa de capitaldeschisă şi accesibilă cât mai multora dintre ele.Rolul băncilor şi al altor intermediari financiari în finanţarea firmelor se

reduce în favoarea finanţărilor directe (neintermediate). Totuşi băncile rămânactorii principali în plasarea fondurilor financiare,însă nu există o reală opoziţieîntre aceste surse de finanţare, deoarece creditele oferite firmelor de intermediariifinanciari sunt în parte finanţate prin produse ale pieţei cum ar fi acţiunile,obligaţiunile şi fondurile asimilate celor proprii.

Câmpul de manifestare al finanţelor firmei cuprinde două mari tipuri dedecizii, de investigaţii şi de finanţare. Altfel spus, funcţia financiară se preocupă decăutarea şi de alocarea resurselor financiare. Obiectivul urmărit este crearea devaloare sau, întro exprimare echivalentă, îmbogăţirea acţionarilor. Se creeazăvaloare dacă rentabilitatea investiţiilor este superioară costului resurselor financiare din care acestea sunt efectuate.

Conţinutul finanţelor firmei a fost profund reânnoit în cursul ultimilor ani, înurma dezvoltării pieţelor financiare şi a evoluţiei cercetărilor financiare. Iniţial

puţin structurate şi fondate în principal pe baze contabile şi juridice, finanţelefirmei nu ofereau decât un ansamblu de sfaturi practice şi tehnici rudimentare.Astăzi finanţele firmei se sprijină pe o teorie financiară care a permis dezvoltarea a

numeroase instrumente, putând să ofere un mod de gândire care are ca dimensiuni principale rentabilitatea şi riscul.În această lucrare se realizează o abordare nouă a finanţării firmei, care pune

în evidenţă influenţa pe care o exercită asupra propriei gestiuni, contextul intern şiextern propriu fiecărei firme şi se evidenţiază mutaţiile care se produc în finanţareafirmei pe măsura evoluţiei sistemului financiar.

Activitatea financiară ce se desfăşoară la nivelul firmelor simte nevoia unor reconsiderări teoretice şi aplicative pentru a deveni compatibilă cu exigenţeleeconomiei de piaţă ce se conturează în ţara noastră. Schimbările care au loc impunreconsiderări în comportamentul general al economistului finanţist, în sensulasumării unor responsabilităţi de manager al gestiunii financiare a firmei, pentruconducerea prin finanţe a activităţii economice.

Mutaţiile deja intervenite (conturarea pieţei de capital, extinderea legăturilor cu finanţatorii străini, apariţia unor raporturi noi cu proprietarii capitalului socialdin întreprindere, modul de lucru cu sistemul bancar) au un impact major asupra

profesiei de economist.

3



Lucrarea face apel la modele şi procedee aplicate în munca financiară dinalte ţări, valorificând totodată experienţa firmelor noastre

Majoritatea şcolilor cu profil economic oferă o multitudine de cursuri definanţe. Deşi textul prezent priveşte finanţele firmei, acest domeniu nu reprezintădecât unul dintre domeniile în care studenţii se pot specializa.

O listă a acestor domenii ar cuprinde:◊ Gestiunea financiară : metode de analiză şi instrumente de lucru care permit firmelor o încadrare eficientă în mediul lor financiar (numită şi „finanţelefirmei”);

◊ Gestiunea portofoliilor: analiza diferitelor variante de investiţii înhârtii de valoare ale diferitelor companii şi administrarea investiţiilor de portofoliu;

◊ Instituţiile financiare: managementul băncilor, al companiilor deasigurare şi al altor instituţii care au rol important pe pieţele financiare;

◊ Serviciile financiare: asigură servicii diferitelor persoane cu scopulde a le ajuta să-şi îmbogăţească situaţia financiară. Aceste servicii includ: planul de

finanţare, impozitele ce trebuie plătite, investiţii, proprietăţi, asigurări etc.;◊ Finanţele publice: managemetul aspectelor financiare ale

organizatiilor (instituţiilor) publice.

Analiza financiară, având la bază documentele contabile de sinteză,evidenţiază performanţa firmeir în termeni de rentabilitate şi risc, performanţă.

Neexistând un criteriu unic de apreciere a performanţei financiare, în spaţii mailargi sau mai restrânse, cu accentele corespunzătoare, se aduc în atenţia celuiinteresat trei aspecte esenţiale ale acesteia: performanţa rezultatelor firmei

evaluată prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanţare şiriscul economic; aprecierea structurii financiare actuale prin analiza statică şidinamică; constatarea şi explicarea evoluţiei, în timp şi/sau în spaţiu sectorial, a

performanţelor firmei, prin intermediul unui sistem de rate de eficienţă consideratecele mai semnificative pentru gestiunea financiară şi în final evaluarea sintetică ariscului de faliment.

Lucrarea este concepută pentru a sta la îndemâna studenţilor de la instituţiilede învăţământ superior economic, pentru adaptarea lor la procesele moderne dedimensionare a diverselor nevoi de fonduri şi de gestionare competitivă aelementelor patrimoniale pentru ca, în condiţii concurenţiale, să poată obţine

rentabilităţi acceptabile.Finanţele firmei reprezintă o disciplină de acţiune directă pentru

ameliorarea vieţii economice a firmei şi a poziţiei acesteia pe piaţa monetară şi decapital.Pornind de la documentele de sinteză contabilă (auditate după standardeleinternaţionale), ne-am preocupat, în prima secţiune, de problematica analizeifinanciare, a diagnosticului financiar al rentabilităţii şi riscului firmei.Pe suportulconcluziilor analizei financiare, am dezvoltat în continuare conţinutul şi practica

4



planificării financiare a firmei. Partea finală este rezervată aprofundării metodelor şi tehnicilor de gestiune a firmelor şi pasivelor pe termen scurt şi pe termen lung,întrun mediu concurenţial restrictiv şi aleatoriu.

Cum însă principalii emitenţi de valori mobiliare sunt firmele, întreaga problematică a finanţelor a fost analizată în contextul „emergenţei" pieţei de capital

din economia românească. Bursa de valori, ca bursă a burselor, oferă cea mai pertinentă dimensiune a valorii de piaţă a titlurilor emise de firmă, lucru esenţial pentru evaluarea performanţelor acesteia. Valoarea de piaţă sintetizează interesulinvestitorilor de capital pentru cumpărarea şi deţinerea titlurilor emise de o firmăsau alta, interes motivat de competitivitatea economică şi financiară a respectiveisocietăţi. Deci poziţia la bursă a unei societăţi comerciale reflectă „standing-ul"financiar al acesteia şi poziţia ei faţă de concurenţă.

5



CUPRINS

I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI 10

1.1. Obiectul finanţelor firmei 13

1.2. Sarcinile finanţelor firmei 141.2.1. Maximizarea valorii firmei 17

1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare 21

1.2.3. Riscurile financiare si dimensionarea globală a riscului 22

Studiu de caz 23

II. ANALIZA FINANCIARĂ 25

Analiza echilibrului financiar al firmei 27

2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu 272.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei 30

2.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza 53

financiară patrimonială

2.3. Analiza pe baza bilanţului funcţional 62

2.3.1. Firma în concepţia funcţională 62

2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale 65

Studii de caz 76III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI 84

3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere 84

Studiu de caz 89

3.2. Marjele de acumulare 91

Capacitatea de autofinanţare 99

3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net al firmei 103

Construcţia situaţiei fluxurilor de trezorerie 106Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei 112

Concluzii 116

IV. PERFORMANŢELE FIRMEI 125

4.1. Viziune generală. 125

4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ.6



Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale 134

4.3. Modalităţi de training ale angajaţilor si utilizării eficiente a 143

comunicării interne

4.4. Analiza responsabilităţii în muncǎ 147

4.5. Politici de creştere a performanţei 149V. SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A FIRMEI 151

5.1. Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme 151

5.1.1. Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică 151

5.1.2. Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare 153

5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor 153

5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor 154

5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor 1555.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor 155

5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor 156

de finanţare

5.2. Autofinanţarea 157

5.2.1. Măsurarea autofinanţării 158

5.2.2. Determinantele autofinanţării 158

Studiu de caz 162Capacitatea de autofinanţare 163

5.2.3. Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei 164

5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor 165

5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară 166

5.3. Aportul la capitalul propriu 167

5.3.1. Diferitele tipuri de creştere al capitalului 167

5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi natură 167

5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve 170

Studiu de caz 170

5.3.1.3. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor 171

5.3.2. Evaloarea capitalurilor proprii 172

7



5.3.2.1. Valoarea nominală a capitalului 172

5.3.2.2. Valoarea intrisecă 172

5.3.2.3. Valoarea de piaţă 173

5.4. Recurgerea la îndatorare 174

5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii 1755.4.1.1 Emisiunea de titluri pe termen scurt 175

5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuni 175

5.4.2. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari 176

VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI 178

6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei 178

6.2. Managementul general şi managenetul financiar al afacerii firmei 183

6.3. Planificarea utilizată în finanţele firmei 1846.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei 192

Indicatori de performanţă

VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE. FINANŢAREA PETERMEN LUNG 201

7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatării. 203

Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatare. 204

Datoriile de exploatare (sursele atrase). 204Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare 207

Studiu de caz 208

7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelor 211

7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în fanţele firmei 212

Costul creditelor de trezorerie 213

7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung 215

Planul de finanţare a investiţiilor 2167.5. Leasing 218

Evaluarea contractelor de leasing. 220

7.6. Gestiunea ratei de dobândă 222

Definirea riscului de rată de dobândă 222

8



Măsurarea riscului de rată de dobândă 224

Modalităţi de acoperire contra riscului de ratǎ de dobândă 224

Concluzii 225

Bibliografie 232

9



I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI

Firma modernă îşi desfăşoară activitatea întrun spaţiu financiar care îi oferăinstrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar care o supune unor constrângeri

deosebite. Se poate defini obiectul gestiunii financiare sau al finanţelor firmei prinraportarea la oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar.Această abordare a finanţelor firmei permite sublinierea unei orientări care

va reieşi din această lucrare, aceea de a pune în evidenţă influenţa pe care oexercită asupra propriei activităţi financiare, contextul intern şi extern propriufiecărei firme.

Conţinutul şi condiţiile problemelor financiare la care trebuie să facă faţăfirma, precum şi soluţiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident decaracteristicile mediului său financiar, precum şi de propriile sale caracteristici.Finanţele firmei vor trebui adaptate sau cel puţin nuanţate în funcţie de situaţiile încare se.aplică.

Astfel, problemele puse finanţelor firmei apar extrem de diferenţiate, dupăcum este vorba, de exemplu:

- de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o ţară în curs dedezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;

- de problemele de finanţare a unei firme multinaţionale, care are acces la pieţele internaţionale de capital;

- de problemele de investiţii ale unei firme industriale mijlocii aflată pe o piaţă bogată în lichidităţi şi în instituţii care o pot finanţa.

1) În primul caz, acela al microîntreprinderilor din ţările în curs dedezvoltare, aspectele financiare ale activităţii firmei rămân embrionare. Ele selimitează la realizarea unor tranzacţii monetare pentru cumpărarea utilajelor,instalaţiilor, materiilor prime şi materialelor şi pentru vânzarea produselor.Domeniul finanţelor firmei se limitează în acest caz la gestiunea plăţilor şi aîncasărilor monetare, cel mai adesea în sarcina unei persoane sau a unui grupfamilial. Această concepţie „minimală" asupra gestiunii financiare se întâlneşte înmulte firme din ţările în curs de dezvoltare. Ea se înscrie în contextul unui sistemfinanciar puţin structurat şi puţin diferenţiat. Dar această concepţie poate firemarcată şi în unele sectoare economice care au apărut şi adesea prosperă înanumite ţări dezvoltate din Europa şi America de Nord.

2) În cazul marilor firme cu activităţi larg internaţionalizate, domeniulfinanţelor firmei se lărgeşte pentru a îngloba ansamblul problemelor financiare alefirmelor şi cuprinde:

- încasările şi plăţile efectuate în moneda naţională sau în valută;- căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci, în propria

ţară sau în străinătate.

10



De asemenea, se au în vedere toate proiectele de investiţii şi de plasare adisponibilităţilor băneşti în ţară şi în străinătate, se asigură urmărirea şi controlulriscurilor financiare legate de toate operaţiunile efectuate pe piaţa naţională sau pe

pieţele străine. Această ultimă misiune a gestiunii financiare este legată de:- riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar (în legătură cu

operaţiunile efectuate în moneda străină);- riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de împrumuturi, de plasamente sau participaţii financiare);

- riscurile administrative şi politice. Ne aflăm în prezenţa unei concepţii lărgite asupra finanţelor firmei care

acoperă toate aspectele finanţelor, fără limite tehnice sau geografice.3) În sfârşit, în cazul firmelor mijlocii aflate întro ţară cu sistem financiar

dezvoltat, mediul financiar oferă o gamă largă de instrumente financiare. Dar, înfuncţie de mărimea ei, firma poate să nu fie interesată de anumite instrumentefinanciare, pieţe sau circuite financiare. Astfel, ea nu poate lua în considerare o

finanţare directă pe pieţele de capital şi trebuie să se îndrepte în mod necesar cătreresursele propuse de bănci sau alte instituţii financiare. În plus, o firmă de acest tipeste adesea puţin interesată de problemele complexe ale finanţelor internaţionale şiale investiţiilor financiare, în schimb, ea se preocupă în general de probleme definanţare legate de operaţiunile sale industriale şi comerciale, de achiziţionarea deechipamente sau alte active de folosinţă îndelungată.

Aşa cum reiese din cele trei exemple caracteristice menţionate, problematicafinanţelor firmei şi conţinutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul internşi cu cel extern. În aceste condiţii apare necesară identificarea şi evidenţierea

aspectelor universale descoperite de teoria şi practica financiară, dar şi a aspectelor circumstanţiale şi locale proprii unui anumit tip de firmă şi unui anumit contextnaţional sau regional.

Elementele care ar putea constitui baza universală a teoriei şi practiciifinanciare sunt legate de caracteristicile comune tuturor economiilor care practicăschimbul monetar şi sistemele de credit. Astfel o firmă de orice fel, trebuie săabordeze problemele de finanţe ale firmei de fiecare dată când efectuează sau areîn vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de banisau de titluri financiare. În consecinţă, orice firmă care face parte dintr-o economieîn care există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, este confruntată cu

oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la punct proceduriadecvate de gestiune financiară.

În schimb, anumite aspecte ale finanţelor prezintă un caracter specific. Pe deo parte, stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sauinternaţional influenţează natura şi diversitatea instrumentelor, instituţiilor şimecanismelor de care depind finanţele firmei. Pe de altă parte, puterea şi

11



orientările fiecărei firme determină şi ele posibilităţile sale de acţiune în planfinanciar

În consecinţă, abordarea finanţelor firmei face necesară luarea înconsideraţie a influenţelor pe care aceasta le suferă, datorită caracteristicilor propriifirmei şi caracteristicilor inerente sistemului financiar. Aceste influenţe privesc

obiectivul general şi scopurile recunoscute ale finanţelor firmei precum şiresponsabilităţile operaţionale care-i sunt atribuite.Conţinutul finanţelor firmei poate fi abordat întrun mod mai riguros făcând

referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderileoperaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul finanţelor, aspecte cevor fi avute în vedere în continuare.

(1) Obiectul finanţelor firmeiStăpânirea raporturilor cu componentele

mediului financiar al firmei

12

FINANŢELEFIRMEI

(2)Sarcinile finanţelor firmeiStăpânirea dificultăţilor financiare

fundamentale şi urmărireaobictivelor financiare majore

Responsabilităţi le operaţionale ale finanţelor firmeiDiviziunea internă a muncii de gestiune financiară şi diferentierea între specialităţilefinanţelor firmei



1.1 Obiectul finanţelor firmei

La o primă analiză, spaţiul financiar în care îşi desfăşoară activitatea firmeleconstituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea şi circulaţia

banilor şi a altor active financiare. Cu toate acestea, banii şi celelalte active

financiare nu constituie decât una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun în mişcare, întrun plan mai amplu, cinci ansambluride componente, clar definite.

În primul rând, sistemul financiar înglobează un ansamblu de instrumentecare reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituietitlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate saudrepturi de creanţă deţinute de o persoană faţă de altă persoană.

Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, identitatea persoanei care leemite şi a celei care le deţine sau natura exactă a drepturilor care le sunt ataşate,acţiunile, obligaţiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani şi diversealte titluri de creanţă sau de proprietate aparţin unei prime componente a sistemuluifinanciar, şi anume titlurile financiare. Se pot caracteriza operaţiunile financiare cafiind operaţiuni de creare, achiziţionare, deţinere sau cesionare a titlurilor financiare.

În al doilea rând, sistemul financiar implică o serie de agenţi având caspecializare exclusivă sau principală realizarea operaţiunilor financiare şi care potfi deci caracterizaţi ca fiind instituţii financiare. Este cazul, băncilor, al caselor deeconomii, al societăţilor de asigurări, al intermediarilor specializaţi în efectuareatranzacţiilor bursiere.

În al treilea rând, circulaţia titlurilor financiare presupune existenţa unor pieţe ale activelor financiare unde se încheie tranzacţiile care le pun în circulaţie.Unele din aceste pieţe au un rol de finanţare a ansamblului economiei (cum estecazul pieţelor bursiere). Altele au în principal un rol de refinanţare a instituţiilor financiare şi le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul

pieţelor monetare şi ipotecare). În sfârşit, altele intervin în acoperirea riscurilor financiare (este cazul pieţelor pentru opţiuni şi al pieţelor pentru contractefinanciare la termen).

În al patrulea rând, ansamblul tranzacţiilor financiare şi activitatea insti-tuţiilor şi pieţelor sunt reglate de reglementări juridice şi tehnice care definescregulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, care au ca scoporganizarea şi reglarea comportamentelor financiare, au o diversitate şi o comple-xitate impresionante. Ele înglobează, atât dispoziţiile referitoare la controlulcreditului şi la organizarea profesiunilor bancare, cât şi regulile profesionale aleasociaţiilor agenţilor de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din

plasamente sau regulile de deschidere a unei pieţe financiare.

13



În sfârşit, comportamentele financiare sunt determinate de asemenea, şi poate în special, de intervenţia anumitor variabile de reglare fixate pe pieţelespecializate.

Ansamblul acestor variabile, care influenţează modul de acţiune aloperatorilor financiari, include de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul

între cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care regleazăschimburile între monedele naţionale, cotaţiile care fixează preţurile activelor financiare supuse tranzacţiilor.

Putem spune că obiectul finanţelorfirmei poate fi definit mai bine făcându-sereferire la aceste cinci componente ale sistemului financiar. Ajungem astfel, la oreprezentare a celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, astfel:

Firma şi mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau firme,finanţele firmei trebuie să asigure cunoaşterea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) şi procedeelor de reglare (3), să coordonezeoperaţiunile financiare şi să stăpânească relaţiile cu partenerii financiari şi cu

pieţele (5) are au implicaţii în activitatea firmei.

1.2. Sarcinile finanţelor firmei

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabiliteobiectivele firmei. Deşi unele pot avea obiective specifice organizării lor,obiectivul principal al majorităţii firmelor este maximizarea bogăţiei proprietarilor.

14

Instrumente de plată, definanţare si de acoperire (1)

Instituţii financiarespecializate (4)

Pieţe ale activelor financiare (5)

Variabile dereglare (2)

Procedee juridicede reglare (3)

FIRMA



Mai există şi alte obiective importante, dar acestea sunt în general subordonateacestuia.

Autoritatea şi responsabilitatea la ultimul nivel (vârful piramidei) în firmărevin acţionarilor. Cum cei mai mulţi investitori cumpără acţiuni la purtător înspecial pentru a-şi mări averea şi cum managerii firmei lucrează pentru acţionari,

obiectivul managementului ar trebui să fie maximizarea bogăţiei proprietarilor.Directorii executivi ai companiilor, în general, fac declaraţii care confirmă acestobiectiv ca fiind obiectivul principal.

Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al acţiunilor pecare le deţin cât şi de dividendele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă,

printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor.Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăţieiacţionarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor firmei. Obiectivul maximizării bogăţiei acţionarilor prin creşterea valorii acţiunilor este tema centrală a fiecărui capitol al acestei lucrări.

Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi valoareade piaţă pot fi diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controladiferenţa. De aceea, managementul poate cel mult încearcǎ să maximizeze valoareaacţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea investitorilor.

In condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă valoarea şi preţul acţiunilor sunt identice.

Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară desem-nează acestei discipline un rol fundamental: maximizarea valorii firmei saumaximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări

pentru a ţine seama de forma juridică a firmei. Astfel, se va vorbi de maximizareaavuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de cea a cursurilor, cândtitlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Dar, dincolo deaceste nuanţe, referirea la maximizarea valorii şi a avuţiei apare ca elementintegrator al finanţelor moderne.Totuşi, din cauza caracterului său general, aceastăreferire la bogăţie şi la valoare trebuie precizată în ceea ce priveşte trei dinimplicaţiile sale majore, pentru a ajunge la o formulare clară şi distinctă asarcinilor gestiunii financiare.

Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. În acest

sens:, "analiza financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor realizate de firmă în diversele sale proiecte şi activităţi. În plus, maximizareavalorii implică protejarea şi conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are cascop să evite risipirea patrimoniului cauzată de un faliment şi trebuie deci, săvegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al firmei. Dar risculfalimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar. Firma estesupusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este

15



deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperireadecvate, pentru a asigura protecţia necesară contra acestor riscuri.

Ne putem întreba dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fieatingerea unor obiective cum ar fi: îmbunătăţirea vieţii angajaţilor, a clienţilor, acomunităţii, a societăţii în general. Cu alte cuvinte, nu ar trebui ca responsabilitatea

socială să fie obiectivul pricipal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o firmăcare ignoră un număr de activităţi sociale. Costul acestora trebuie suportat de cătrecineva. El ar putea fi suportat de clienţii firmei prin intermediul unor preţuri maimari la produsele oferite de firmă.

Întrun mediu competiţional firmele ce ridică preţurile se pot confrunta cu oscădere a vânzărilor şi o micşorare a numărului angajaţilor firmei, o consecinţăsocială inacceptabilă, consecinţă ce poate avea ca efect falimentul dacă vânzărilesunt afectate în mod serios.

Ca o alternativă, firma ar putea să menţină preţurile neschimbate şi săopereze cu profituri mai scăzute, caz în care costurile programelor sociale ar fi

suportate de acţionari. De obicei, orice investitor care este dispus să obţină un profit mai mic va investi întro asemenea firmă.

Deşi publicul este generos în susţinerea organizaţilor de caritate, cei maimulţi oameni caută să investească în firme cu profituri mari şi riscuri scăzute. Într-adevăr goana după profit face să funcţioneze economia capitalistă atât de bine.

Înseamnă că o afacere nu poate fi în acelaşi timp şi profitabilă şiresponsabilă social. Majoritatea afacerilor demonstrează responsabilitate socialăîntro mulţime de feluri şi pentru diverse motive.

În primul rând statul şi autorităţile locale stabilesc un nivel minim de

comportament social acceptabil. Există legi, statute, ordonanţe care acoperădomenii ca siguranţa socială, curăţenia, protecţia mediului etc. Acestea asigurăcadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de responsabilităţisociale.

Al doilea aspect al responsabilităţii sociale constă în acţiuni voluntare deresponsabilitate socială.Aceste activităţi îmbracă numeroase forme:

◊ Programe de protejare a sănătăţii angajaţilor, programe ce depăşesclimita impusă de lege sau de contractul de muncă;

◊ Donaţii făcute organizaţiilor de caritate;◊ Sponsorizarea organizaţiilor non-profit locale sau naţionale;

◊ Sprijinirea artelor.Firmele au de obicei două motive pentru a cheltui cu asemenea activităţi:1. Unul dintre motive, recunoscut de către toată lumea, este nevoia de acontribui la îmbunătăţirea comunităţii şi societăţii din care fac parte.2. Al doilea motiv ar fi acela de a îmbunătăţi imaginea firmei în ochiiclienţilor săi.

16



Sumele cheltuite cu activităţi sociale sunt uneori substanţiale. Câteva dinnumeroasele acţiuni caritabile ce pot fi făcute de firme sunt: susţinerea

programelor privind nevoile femeilor, combaterea sărăciei, susţinerea învăţă-mântului superior, a sănătăţii, a culturii, susţinerea organizaţiilor civile şi agrupurilor de asistenţă socială.

Un alt aspect al responsabilităţii sociale priveşte activitatea normală (de bază) a firmei. Firmele de succes produc şi vând bunuri care satisfac nevoilesocietăţii. Dacă produsul este de calitate proastă, iar preţul este prea mare sau

produsul nu este cerut de public (piaţă), firma nu va supravieţui. În activitatea de producţie, firma angajează personal, asigură angajaţilor salarii şi alte beneficii şi încele mai multe cazuri asigură un mediu plăcut pentru angajaţi. Deşi acestecontribuţii aduse societăţii sunt adesea ignorate, atunci când indiscreţiile şiabuzurile pasagere ale diferitelor firme fac titlurile ziarelor, acestea sunt importanteşi ar trebui să fie apreciate de societate.

1.2.1. Maximizarea valorii firmei

Organizarea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valoriifirmei. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu

bogăţiile acumulate de firmă până la un anumit moment. Ea trebuie analizată şi înraport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.

Bogăţia acumulată de firmă la un moment dat nu constituie decât unul dintreelementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi derezultatele; aşteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte

cuvinte, valoarea firmei este o valoare anticipată; ea ţine seama de valoareaactuală, pe care o corelăm cu veniturile viitoare preconizate, provenite dinactivităţile firmei. Acesta este motivul pentru care valoarea firmei nu poate fiseparată de calitatea proiectelor în care este angajat patrimoniul acesteia.

Din acest motiv putem înţelege de ce două firme, care au patrimoniiaproximativ echivalente, pot fi evaluate diferit. Să luăm de exemplu douămagazine care se situează în locuri învecinate şi dispun la înfiinţare de mărfuri şiamenajări comparabile ca valoare. Activitatea unuia dintre magazine duce laobţinerea, încă din primele luni, a unei cifre de afaceri şi a unor rezultate mai bune.În plus se apreciază că în viitor diferenţa dintre cele două magazine se va accentua,

ţinând seama de mărfurile vândute şi de calitatea gestiunii realizată de responsabiliilor. Valoarea uneia dintre firme va fi, în consecinţă, mai mare decât valoareaceleilalte. Deşi cele două afaceri au în prezent acelaşi patrimoniu, cel care va

prelua, eventual, una dintre cele două firme, va considera că rezultatele de perspectivă legate de activitatea preconizată a uneia şi a celeilalte justificădiferenţa în evaluare.

17



Deci, valoarea unei firme nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Chiar dacă valoarea patrimoniului în prezent are o oarecare importanţă,trebuie luate în considerare alte trei aspecte:

1) Valoarea firmei este actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor

viitoare preconizate.2) În acest sens, valoarea nu este o mărime „fixată" întro bogăţie statică, ci o

mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului.Percepţiile legate de calitatea proiectelor desfăşurate, de perspectivele lor viitoareîn ceea ce priveşte rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valoriifirmei. Aşa se explică sensibilitatea evaluării la informaţiile noi care orienteazăanticipările întrun sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acţiuni la

bursă creşte în mod constant odată cu anunţarea unui fapt susceptibil să amelioreze perspectivele firmei care a emis-o (descoperirea unui nou procedeu, succesul

comercial al unui produs, obţinerea unei pieţe importante pe termen mediu). Dar cursul poate fi şi în scădere, în urma anunţării unui eveniment care nu este însensul celor anticipate (mişcări sociale, litigii, dificultăţi tehnice, catastrofe).

3) Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile săafecteze nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar

putea fi legate, fie de caracteristicile proprii firmei, fie de evoluţiile mediuluiînconjurător. Perceperea unei agravări a riscului determină o depreciere a valoriifirmei respective. Astfel, o criză socio-politică majoră (un război, o perioadă de

instabilitate guvernamentală sau de tulburări sociale) atrage după sine anticipărimai pesimiste asupra perspectivelor economice globale şi deci o scădere a valoriiansamblului firmelor respective. La fel, perceperea unei agravări a riscurilor specifice la care se expune o firmă în mod deosebit (din cauza contractării unor datorii prea mari, a unor eşecuri în pian internaţional, a unor tulburări socialemajore etc.) determină o degradare a evaluărilor al căror obiect îl constituie,îndeosebi pe pieţele bursiere, dacă este o firmă cotată la bursă. Dimpotrivă, oameliorare a perspectivelor legate de riscurile venind din partea mediuluiînconjurător sau specifice unor firme aduce după sine o creştere a valorii acestora.

18



(+V) (+V)

(-V) (-V)

Determinantele valorii firmei

Putem spune că maximizarea valorii firmei apare ca fiind dependentă denivelul performanţelor asigurate de activităţile firmei şi de stăpânirea riscului de

faliment şi a riscurilor financiare în general.În general, la firmele mici managerii şi proprietarii sunt aceiaşi. La firmelede dimensiuni medii sau mari, managerii se vor comporta, în general, ca „agenţi" ai

proprietarilor firmei (ai acţionarilor). Cu cât acţiunile firmei sunt deţinute de maimulţi acţionari, cu atât contactul dintre manageri şi proprietari este mai slab. Cu cât

proprietarii sunt mai îndepărtaţi de conducerea firmei, cu atât potenţialul conflictde interese cu managerii este mai mare.

Acest conflict poate fi concretizat în luarea unor decizii manageriale care săavantajeze managerii în detrimentul acţionarilor.

Asemenea decizii pot intra în conflict direct cu obiectivul de maximizare a

bogăţiei proprietarilor.Un alt conflict de interese poate apărea atunci când managerii firmei

împrumută bani pentru a cumpăra toate acţiunile deţinute de firmă pe stoc, şi dinmanageri devin proprietari ai firmei. Expresia „compania este preluată privat"înseamnă că acţiunile nu se mai tranzacţionează în mod public. Obiectivulmanagerilor este obţinerea unui profit din tranzacţionarea acţiunilor firmei la preţulcurent de piaţă, acţionând pentru a îmbunătăţi perspectivele de profitabilitate ale

19

Rezultatele preconizate aleactivităţilor şi proiectelor

viitoare

Mărimea patrimoniuluiacumulat în prezent

VALOAREAFIRMEI

(V)

Riscuri induse demediul înconjurător

Riscuri specifice firmei



firmei şi apoi revânzând acţiunile public la un preţ mai mare, pentru a obţine un profit pentru ei înşişi. Cum managerii vor să obţină un profit din diferenţa dintre preţul plătit pe acţiunile din stocul comun al firmei şi preţul obţinut din vânzareaacestor acţiuni, apare tentaţia ca managerii să încerce să cumpere stocul comun deacţiuni la cel mai mic preţ posibil. Drept rezultat, managerii pot fi tentaţi să ia

decizii care să reducă preţul stocului de acţiuni înainte de iniţializarea proceduriide vânzare a acestor acţiuni.Acţionarii pot lua câteva măsuri întrun efort de a reduce „problema

agenţilor" (când managerii acţionează în favoarea lor şi mai puţin în interesul proprietarilor). Una dintre cele mai comune măsuri este „ameninţarea cu conce-dierea". Deşi este, dificil pentru acţionarii unei firme cu o dispersare mare aacţiunilor să adune suficiente voturi pentru înlocuirea managerilor, asemeneaacţiuni au avut loc şi tind să se înmulţească ca număr în ultimii ani.

A doua posibilă strategie pe care proprietarii o pot folosi pentru a-i motiva pe manageri să maximizeze bogăţia acţionarilor este să recompenseze o parte din

munca managerilor cu venituri obţinute din performanţele firmei. Acest lucru poatefi făcut cu ajutorul acţiunilor executive care oferă managerilor posibilitatea săachiziţioneze acţiunile firmei la un preţ fix.

Peste 90% din marile corporaţii din SUA oferă această posibilitateangajaţilor lor. Dacă firma merge bine şi preţul de piaţă creşte peste preţul fix,managerii pot cumpăra acţiunile cu un discount faţă de preţul curent.

Tentaţia pentru acţiunile executive a scăzut mult din cauza slabelor performanţe ale bursei de valori. Când bursa de valori are o evoluţie scăzută, chiar şi acţiunile firmelor cu mari performanţe economice sunt în situaţia de a nu

înregistra o creştere a cursului. Ca urmare, managerii se pot găsi în situaţia de a nufi recompensaţi corespunzător în asemenea perioade.Recent acţiunile de performanţă au crescut în popularitate oferind noi

posibilităţi managerilor. Acestora li se oferă un pachet de acţiuni care este garantatde performanţele firmei măsurate în funcţie de rata venitului, rata profitului, rataactivelor sau alte modalităţi de măsurare a performanţelor. Managerii pot beneficia

prin acest program de două avantaje. În primul rând, atingând obiectivele firmeiobţin acţiunile firmei. În al doilea rând, ca urmare a creşterii performanţelor firmei,cota de piaţă a acţiunilor este foarte probabil să crească, sporind valoarea acţiunilor deţinute de manageri.

Un dezavantaj al acestei metode este că managerii pot fi motivaţi să iamăsuri pe termen.scurt pentru a creşte rentabilitatea firmei (pentru a obţineacţiunile de performanţǎ) în detrimentul atingerii unor obiective pe termen lung.

O a treia metodă este plata managerilor cu ajutorul unor bonusuri lichide încazul atingerii unor obiective stabilite. Această compensaţie poate fi corelată cuvaloarea de piaţă a acţiunilor, încercându-se să se apropie compensareaexecutivului de obiectivul de maximizare a bogatei proprietarilor. Multe firme aleg

20



variante de plată din cele arătate mai sus, în timp ce altele dezvoltă variante maispecializate care să le acopere nevoile.

1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Finanţele firmei trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor firmeila un nivel satisfăcător. Formulările teoretice ale finanţelor firmei enunţă chiar principiul maximizării rezultatelor. Dar majoritatea formulărilor vorbesc decăutarea unui nivel satisfăcător al rezultatelor pe termen mediu şi lung, ca sarcină agestiunii financiare.

Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o con-strângere majoră suferită de firmă şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.

Firma foloseşte resurse care implică un anumit cost. Ea trebuie să-şi plătească diverşii parteneri care furnizează aceste resurse, dobândind aceşti bani

din veniturile obţinute în activitatea sa. Gestiunea financiară trebuie deci săverifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veni-turile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigurerestituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţiisuficient de eficiente pentru a permite plata de către firmă a dobânzilor şirambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obţinerea de către firmă a unor rezultate defavorabile sau insuficiente vareflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru firmă, cât şi pentru furnizorii

săi de fonduri şi pentru economia naţională.Dar urmărirea atingerii unui anumit nivel al performanţelor trebuie să ţinăseama şi de durata cât vor fi obţinute. Contrar unei idei mult răspândite, finanţelefirmei nu preconizează căutarea cu orice preţ a obţinerii unui profit maxim petermen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, întrun mod favorabil, stabilitatea

performanţelor şi, introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută săobţină un compromis satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Resurse financiare Angajare a resurselor

Resurse reale

Recuperarea resurselor Restituiri şi remunerări şi un eventual surplus

21

Furnizoride

resurse

Firmă Proiectesau

Activităţi



Maximizarea profiturilor firmei este adesea greşit înţeleasă ca obiectiv principal al managementului firmei.

În timp ce creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, ea nu esteobiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciudacreşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă

se aşteaptă să fie compensaţi printrun venit superior. Cu cât este mai mare riscul,cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.Exemplu: Fie o firmă care anul următor aşteaptă un venit de 3$ pe acţiune.

Managerii firmei pot sa obţină o creştere a venitului de 3,25$pe acţiune, dar cucondiţia asumării unor riscuri ce ar putea produce pierderi firmei şi acţionarilor.Acţionarii ar putea să nu fie dispuşi să accepte aceste riscuri. Dacǎ cei mai multi îşivor vinde acţiunile, preţul acţiunilor va scădea (nu doar pentru că au crescutvânzările de acţiuni, ci pentru că mai puţini potenţiali investitori vor dori săcumpere acţiunile respective). De aceea, deşi firma realizează venituri mai mari

per acţiune, riscul crescut al firmei a facut să scadă bogăţia proprietarilor ca

urmare a declinului preţului acţiunilor.

1.2.3. Riscurile financiare şi dimensionarea globală a riscului financiar

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major alorganizǎrii activitǎţii financiare. În general, riscul legat de un activ, de unansamblu de active şi deci de o firmă care foloseşte un anumit volum de fonduri

poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fiobţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe luarea în consideraţie a

instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a performanţelor financiare viitoare.Totuşi, organizarea financiară completează această abordare generală a problematicii riscului, propunând şi abordări specifice. Astfel, ea studiază şi cautăsă controleze instabilitatea legată de anumite situaţii sau operaţiuni (riscul înexploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structuriifinanciare a firmei, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate). Deasemenea, organizarea activitǎţii financiare caută să controleze influenţeleexercitate asupra firmei de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului(riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii), sau de unele transformări deosebitecare au loc în mediul instituţional (riscul administrativ şi riscul politic).

Dimensionarea globală a riscului financiar Un activ oarecare sau ansamblu de active permit, atunci când sunt

valorificate, speranţa unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitateanticipată R j. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipateR 1, R 2,., Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunţate înlegătură cu viitorul firmei, cu activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate

22



va avea o probabilitate subiectivă P j, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilităţi (P1, P1,..., Pn) la ansamblul de rate preconizate (R 1, R 1,..., R n).

Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranţeimatematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu

probabilităţile asociate lor

nM=Ṝ Σ P jR j

j=1

Se poate stabili de asemenea instabilitatea acestor rezultate aşteptate,avându-se în vedere amploarea distanţei faţă de medie (R j – ) Ṝ pentru diferitelerate preconizate. Dispersia σ2(R ) şi abaterea medie pătratică σ2 (R ) sunt mărimilecare măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilităţii prevăzute şi decimărimea riscului.

n

σ2 (R ) = Σ P j (R j - )Ṝ 2

j=1

σ2 (R ) = Σ P j (R j- )Ṝ 2

j=1

Riscul obţinerii randamentelor preconizate este mai mare sau mai mic, dupăcum sunt rezultatele acestor calcule.

Studiu de caz

Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor

O firmă vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales între proiecteleA şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind producţia, vânzările şirezultatele şi se atribuie fiecărui "proiect rate de rentabilitate aşteptate, în funcţie dediverse ipoteze referitoare la firmă şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea.Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea aflafirma, fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea

pentru fiecare ipoteză va fi P = 1:5 = 0,20). Pentru fiecare ipoteză H j probabilitateaP j, se preconizează o rentabilitate R j.

Elemente referitoare la proiectul A1.

23

n

√



H j P j R j P j R j R j- Ṝ P j (R j- )Ṝ 2

H1 0,20 -10 -2 -16 51,2H2 0,20 -5 -1 -11 24,2H3 0,20 +5 +1 -1 0,2H4 0,20 + 15 +3 9 16,2

H5 0,20 +25 +5 19 72,2

∑ 1 +6σ (R) = 164σ (R) = 12,8

2. Elemente referitoare la proiectul B

H j P j R j P j R j R j- Ṝ P j (R j- )Ṝ 2

H1 0,20 -15 -3 -22 96,8H2 0,20 -10 -2 -17 57,8

H3 0,20 +10 +2 +3 1,8H4 0,20 +20 +4 +13 33,8H5 0,20 +30 +6 +23 105,8

∑ 1 +7σ 2(R) = 296σ (R) = 17,2

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 6%. Instabilitatea performanţelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin diferenţa dintre rata derentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de rentabilitate cea mai scăzută (-10%),

prin dispersie şi prin abaterea medie pătratică.Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai ridicată (R =

7%). în schimb acest proiect prezintă un risc mai ridicat în obţinerea rezultatelor preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară instabilitatea performanţelor financiare sunt mai mari.

Firma investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie frecvent întâlnită îngestiunea financiară. Trebuie să se aleagă între un proiect mai rentabil, dar care

prezintă un mai mare risc în obţinerea rezultatelor financiare preconizate (proiectulB) şi un proiect mai puţin rentabil, dar şi mai puţin riscant (proiectul A). Acest

arbitraj, între rentabilitatea preconizată a unei investiţii şi riscul realizării ei,constituie un aspect fundamental al controlului riscului financiar.

II. ANALIZA FINANCIARĂ

24



Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a „stării de sănătatefinanciară" a firmei, la încheierea exerciţiului contabil.

În sens larg, analiza financiară este un instrument managerial care ajutăconducerea firmei să înţeleagă trecutul şi prezentul în vederea fundamentării

viitoarelor obiective strategice de menţinere şi de dezvoltare a firmei, întrun mediuconcurenţial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupărilor externeale unor parteneri economici şi financiar-bancari interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu firma respectivă.

Analiza financiară urmăreşte să pună în evidenţă punctele tari şi slabe alegestiunii financiare şi să ofere elemente de explicitare a cauzelor dificultăţilor existente, dar şi să evalueze capacitatea firmei de a-şi asigura finanţarea dezvoltăriişi de a satisface exigenţele acţionarilor săi cât şi a celorlalte colectivităţi interesateîn buna sa funcţionare (creditori, consumatori, salariaţi etc).

Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau extern),

obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate spre evidenţierea rentabilităţii şia riscului.

Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizorii etc.)susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment, sau de insolvabilitate, recurgadesea la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalelesimptome ale disfuncţionalităţilor, dat fiind că dezechilibrele fragilizeazăstabilitatea firmei. Conducătorii firmei, precum şi anumiţi parteneri externiinteresaţi de rezultatele viitoare ale acesteia (deţinătorii de acţiuni sau potenţialiiinvestitori), orientează analiza către studiul performanţelor, evoluţia lor şi

perspectivele viitoare ale acestora.Metodele şi tehnicile utilizate de analistul financiar sunt diferite, în funcţie deobiectivele analizei. în acest sens, merită subliniată convergenţa care operează întreindicaţiile furnizate de diferitele metode şi tehnici de analiză financiară. De pildă,noţiunile care permit evaluarea surplusului monetar de exploatare (excedentul brutde exploatare, de exemplu) sau surplusului monetar global (capacitatea deautofinanţare sau „cash flow global") furnizează o indicaţie referitoare la

performanţele economice ale firmei şi una referitoare la capacitatea sa dereconstituire a resurselor proprii care pot ameliora autonomia şi echilibrul săufinanciar. Însă, evoluţia lor are incidenţă şi asupra echilibrului financiar dinamic prezentat de

tablourile fluxurilor financiare, care permit integrarea analizei performanţelor asupra condiţiilor de finanţare şi de apreciere a echilibrelor financiare pe termen lung şi scurt.

25



STRUCTURĂ FINANCIARĂ ANALIZA RENTABILITĂŢII1.Analiza Mijloacelor2. Analiza coerentei

Nevoi-Resurse

MIJLOACE REZULTATE

E

X T E R N E N

E V O I Acţiune directă asupra formării rezultatului

-Mărfuri-Materii prime Consumuri exterioare-Servicii exterioare

-Forţa de muncă

Activ-Utilaje

Imobilizat

Acţiune indirectă asupra formării rezultatului

Stocuri Activ circulant N FCredite – Clienţi R

Datorii de ECredite – Furnizori exploatare

Cifră de afaceri (fără TVA)

- Consumuri externe= Valoare adăugată

- Cheltuieli cu personalul= Excedent brut de exploatare

- Amortizări, provizioane calculate

= Rezultatul exploatării

+ Rezultatul financiar

=Rezultatul curent

+ Rezultatul excepţional

- Impozit pe profit= Rezultat net

R E N T

A B I L I T A T E

R E N T A B I L I T A T E

I N T E R N E

26

NEVOI

Mijloacenefinanciare

Activ imobilizatsau

Activ > de un an

RESURSE

Activ circulantsau

Activ sub un an

Capitaluri proprii

Datorii financiaresau

Capitaluri permanente

Datorii deexploatare

sauDatorii sub

un an



3. Analiza resurselor: pasivul bilanţier (exigibilitate)

F I N A N C I A R

Ă

E C O N O M I C Ă

E X T E R N E

R E S U R S E

Capitaluri proprii

Împrumuturi

Dividende

Demersul analizei financiare

27

Mijloace financiare



Obiectivele analizei Metode şi tehnici utilizateStudiul echilibruluifinanciar şi al risculuide faliment(insolvabilitate)

• Analiza statică în funcţie de cele două concepţii deelaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională

• Analiza dinamică prin tablourile fluxurilor financiare• Ratele structurii financiare, ratele privind rotaţia

capitalurilor Studiul performanţelor financiare

• Analiza contului de profit şi pierdere -soldurileintermediare de gestiune -capacitatea de autofinanţare

• Ratele de rentabilitate• Evoluţia efectului volumului de activitate asupra

rezultatelor

Schematizarea analizei financiare în funcţie de obiectivele acesteia

Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile desinteză: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi anexa la bilanţ. Bilanţul reflectăstarea patrimonială a firmei la un moment dat (începutul sau sfârşitulexerciţiului financiar), iar contul de profit şi pierdere sintetizează rezultatulfluxurilor economice şi financiare de intrare, prelucrare şi ieşire, pe perioadaconsiderată. Rentabilitatea firmei şi noua stare patrimonială a acesteia se vareflecta în rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere), informaţie comunăambelor documente contabile de sinteză.

Analiza echilibrului financiar al firmei

Întro manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferiteleelemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armo-nizarea resurselor cu nevoile. Dar, resursele şi utilizările reflectate în bilanţ fiindvariate "pretează la diferite concepţii privind echilibrul. Astfel, noţiunea deechilibru financiar va fi prezentată în funcţie de două concepţii de elaborare a

bilanţului: patrimonială şi funcţională.Dezvoltarea concepţiei patrimoniale privind echilibrul financiar necesită

prezentarea unor aspecte referitoare la bilanţ şi conceptul juridic al patrimoniului.

2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu

Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar funcţional sau patrimonial al firmei la un moment dat (de regulă lasfârşitul perioadei de gestiune), permiţând deci o analiză financiară statică.

Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv an-samblul drepturilor şi angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.

28



Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate şi cele decreanţă şi conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau

posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţă).Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunuri-

lor (usus) în scopul consumului, producţiei, sau fructificării acestuia pentru obţi-

nerea unor venituri (usus-fructus).În general, o firmă deţine anumite drepturi de proprietate asupra unuiansamblu variat de bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile demărfuri, de materii prime, de produse finite, cât şi nemateriale reprezentate de

brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale.Drepturile de creanţă, adică drepturi asupra terţilor, constau în

angajamente contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii a căror termene de plată, convenite în avans, au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii firmei în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentruangajamentele de rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub

formă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitoricorespunzătoare drepturilor de proprietate şi de creanţă se vor regăsi în activul

bilanţului.Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligaţiilor pe care firma

trebuie să le onoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului.În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii

voluntare sau a unor obligaţii impuse firmei. Astfel, împrumuturile contractate,sau obligaţiile de plată faţă de furnizori, sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv, în timp ce

obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanţului.De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de

efectele lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoarecapitalurilor proprii. Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general, pentrufirmă obligaţia de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie demodalitatea şi scadenţa convenită în contract. Angajamentele corespunzătoarecapitalurilor proprii, apar în legătură cu remunerarea proprietarilor fondurilor

puse la dispoziţia firmei sub formă de aport iniţial la constituirea capitalului social,fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie pentru acceptarea

menţinerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt reprezintă rezerve ce vor majoracapitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţinasupra firmei, cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate deaceasta faţă de proprietarii săi sunt, în general, nesigure. Astfel, proprietarii nu

beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure recuperarea fondurilor investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări.

29



În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, există riscul "de nedistribuire adividendelor, în ipoteza în care rezultatele obţinute de firmă vor fi slabe. Încompensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot

beneficia de trei avantaje majore şi anume: dividende superioare, dacă firma are oevoluţie financiară favorabilă şi degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului

contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar), creşterea valoriicapitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în firmă (chiar dacănu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de

participare la deciziile majore din viaţa firmei (în special la cele referitoare ladesemnarea conducerii acesteia).

Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patri-moniale, prezentarea financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile. Astfel, pasivulapare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică), sau ca oinventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele

înscrise în activ, corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic), sauunor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspectfinanciar).

Această dublă reprezentare a posturilor de activ şi pasiv din bilanţul firmei s prezintǎ astfel:

Prezentarea bilanţului

Elementele patrimoniului

Contabilă Activ Pasiv

juridică Drepturi- de proprietate- de creanţă

Angajamente faţă de- proprietari (capitaluri proprii)- terţi (datorii)

financiarăUtilizarea fondurilor încredinţate firmei

Plasamente

Sursele fondurilor încredinţate firmei

Resurse

Dubla reprezentare a patrimoniului

Bilanţul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimo-niale a firmei. Indiferent de momentul la care se încheie bilanţul, menţinereaegalităţii între sumele totale înscrise în activul şi pasivul său constituie o regulă cetrebuie strict respectată la întocmirea bilanţului, ea reprezentând de fapt principiulfinanciar fundamental care susţine constituirea patrimoniului unei firme.Egalitatea

bilanţieră este necesară, nu pentru raţiuni tehnice sau convenţionale ci, pentru cătranspune o identitate fundamentală între activ şi pasiv care sunt de fapt douăreprezentări diferite ale aceleiaşi mărimi economice. Deoarece pasivul reflectă

30



sursele fondurilor constituite de întreprindere, iar activul grupează utilizările cărorale sunt afectate aceste fonduri, înseamnă ca nici o resursă nu poate rămâne fărăalocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanţare fără surse de fonduri.În aceste condiţii egalitatea între suma activului şi cea a pasivului, reprezintă defapt egalitatea necesară între valoarea nevoilor de finanţare şi cea a resurselor de

care dispune firma.2.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentaleanaliză patrimonială, are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate alfirmei. Acesta constă în incapacitatea firmei de a-şi onora angajamentele asumatefaţă de terţi.

Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, învederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv (însuşirea lor

de a deveni scadente la un anumit termen) şi cel de lichiditate al elementelor deactiv (posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul deinsolvabilitate presupune imposibilitatea firmei de a face faţă pasivului exigibil cuactivul său disponibil.

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţiapatrimonială a firmei, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare aposturilor bilanţiere.

În optica acestui tip de analiză, firma apare ca o entitate juridico-economicăce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul

bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la dataîncheierii exerciţiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferenţă între activul total (exclusiv elementele de activ fictiv)şi datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.

Numeroşi analişti financiari, pornind de la abordarea juridică a bilanţului,utilizează conceptul de situaţie netă (SN), estimând contabil valoarea drepturilor ce le posedă proprietarii asupra firmei.

SN = ACTIV - DATORII TOTALE

Spre deosebire de capitalurile proprii, noţiunea de situaţie netă este mairestrictivă, excluzând din categoria acestora subvenţiile pentru investiţii şi

provizioanele reglementate (Situaţia netă = Capitaluri proprii - Subvenţii pentruinvestiţii - Provizioane reglementate), elemente susceptibile de a fi grevate dedatorii sau de a angaja creanţe fiscale. De aceea, indicatorul situaţia netă este mairelevant, exprimând valoarea activului, realizabil la un moment dat. Acest indicator

31



interesează nu numai acţionarii şi proprietarii firmei,care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă, dar, în egală măsură, şi creditorii pentru care activul realizabilconstituie gajul creanţelor lor. Astfel, situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveniasociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare, dacă cesiunea elementelor de activ(excluzând non-valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete

bilanţiere a acestora, şi dacă nu apar datorii necontabilizate.Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă.Această creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări (de exemplu reporturi din exerciţiile precedente). Creştereasituaţiei nete marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiuniifinanciare, şi anume maximizarea valorii firmei, respectiv a valorii capitalurilor

proprii.Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară.

Aceasta este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare. Sumaacestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită

rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate alfirmei (figura 1.4.b). În această situaţie, datoriile totale contractate de firmă audepăşit valoarea activului real.Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar.Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţulcontabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv după criteriilede lichiditate-exigibilitate.

SN=50 SN= -10(-10) risc deinsolvabilitate

a. b.SN=ACTIV-DATORII TOTALE

Evidenţierea situaţiei nete

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului delichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintăaptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără

pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai32

ACTIV120

CAPITALURIPROPRII 50

DATORII 70

ACTIV120 DATORII130

30CPR20



puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite şinevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite.Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult maimare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţăritemporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune fără îndoială, nişte riscuride clasament arbitrar legate de:- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor;permanente, deşi în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în conse-cinţă mai lichide;

- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sauchiar a creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fiasimilate imobilizărilor etc.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate(însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie mai

întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri aleacumulărilor anterioare (rezerve, profit net repartizat), iar apoi capitalurile dinsurse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, acesteresurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile (decât în situaţii extremede faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri

permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanentesunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai îndepărtată (mai marede un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţămai mică de un an, numite şi resurse temporare. Analiza datorilor în funcţie de

gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanţă pentru evaluarea riscului pecare-l implică îndatorarea firmei.Această grupare în funcţie de exigibilitate conţine, de asemenea, riscuri de

clasament arbitrar al posturilor de pasiv, în una din cele două mari grupe, riscurilegate de încadrarea necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoriaresurselor temporare, în situaţia în care acestea sunt acordate relativ continuufirmei. Cuprinderea lor în categoria resurselor permanente ar fi mult mai realistă,având în vedere exigibilitatea mai mare de un an generată de caracterulcvasipermanent al creditelor bancare curente.

Pregătirea datelor din bilanţul contabil întro formă adecvată nevoilor de

analiză conduce la următoarea configuraţie a bilanţului financiar Pe orizontală, schema bilanţului, redată mai jos, are două părţi:

- partea de sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) care reflectă structurafinanciară prin stabilitatea elementelor care-l compun şi- partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidenţiază dimpotrivă conjuctura,ciclul de activitate.

33



Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata uneioperaţii de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţulfinanciar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării:

ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

Bilanţul financiar

Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru

financiar.Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ înstrânsă corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termenlung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termenscurt.

Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente dealocare a fondurilor băneşti, firma dispune de un fond de rulment. Acest excedentde resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fiutilizat sau „rulat" pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulmentapare ca o marjă de securitate financiară care permite firmei, să facă faţă, fărădificultate, riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă de securitatefinanciară garantează solvabilitatea firmei permiţând acesteia, în caz de problemecomerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării (reducerea temporară avânzărilor, întârzierea plăţilor către clienţi, accelerarea plăţilor către furnizori etc),conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare fatăde creanţierii săi.

34

• Activ imobilizat net(mai mare de un an)Nevoi

Permanente

NevoiTemporare

ResurseTemporare

CapitaluriPermanente

• Capital Social• Rezerve• Profit net nerepartizat• Provizioane pentruchelt. mai mari de un an• Datorii cu scadenţe maimari de un an

• Activ circulant net(mai mic de un an)

- stocuri- creanţe – clienţi- titluri de plasament- disponibilităţi

• Datorii cu scadenţe maimici de un an

- furnizori- salariaţi- stat- bănci, etc.



Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă douădintre ele prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentaleale analizei financiare. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o

parte, şi fondul de rulment propriu , pe de altă parte.Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar

(bilanţul lichiditate-exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin două modalităţi:

a)FRF = CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE

(excl. amortiz. şi proviz.) (în valoare netă)FRF = Capitaluri permanente- Imobilizări nete

Sau

b)

FRF= CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE(plusamortiz. şi proviz.) (în valoare brută)

În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoi definanţare din partea de jos a bilanţului.

2)

FRF=ACTIV CIRCULANT NET - DATORII MAI MICI DE UN AN Şl(culichiditate mai mică de un an.)PASIVE DE TREZORERIE

În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusulactivelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.

Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de calcul, în logicafinanciară nu există decât un singur fond de rulment.

În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:

a) Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente

finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete . Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie arealizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia laînfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

35



FRF = 65-40 = 25 ( FRF = fond de rulment financiar = activ circulant net – datorii

< 1 an )FR propriu = 50-35 = 15 ( FR propriu = Fond de rulment propriu=Capitaluri proprii – activ imobilizat net )FR împrumutat = 25-15 = 10 ( FR imprumutat = FRF – FR propriu )

Valori pozitive ale FRF şi FR propriu

b) Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF<0

Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele tempo-

rare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare:nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează undezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţiidesfăşurate de firma respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie

periculoasă, alarmantă în cazul firmelor cu activitate industrială, fiind o situaţie permisă firmelor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii demărfuri (fiind în volum mare şi reînnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor

36

NEVOI R ESURSEACTIV

IMOBILIZAT CAPITALURI NET 35 PROPRII

50ACTIVCIRCULANT

DATORII MAI MARIDE UN AN 10

NET DATORII MAI65 MICI DE UN AN

40



permanente. Situaţia firmelor industriale poate deveni critică, atât sub aspectulnevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanţat parţialimobilizările, înainte ca acestea să intre în funcţiune, sau înainte de degajareasurplusului monetar din vânzări (corespunzător amortizării imobilizărilor respective), cât şi sub aspectul costului ridicat de procurare al creditelor pe termen

scurt renegociate în mod constant, uneori în condiţii de dobândă, rambursare şigarantare mai puţin avantajoase, în raport cu cele pe termen lung.

NEVOI RESURSEACTIVIMOBILIZAT

NET 60


DATORII

MAI MARIDE UN AN 10DATORIIMAI MICI DEUN AN 60ACTIV

CIRCULANT NET 40

FRF = 40-60 = -20 ( FRF =Fond de rulment financiar = Activ circulant net –

datorii < 1 an)FR propriu = 30-60 = -30 ( Fond de rulment propriu= capitaluri proprii – activimobilizat net )FR împrumutat = -20-(-30) = 10 ( FR impr.= FRF – FR propriu )

Valori negative ale FRF şi FR propriu

c) Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF=0Această situaţie mai puţin probabilă implică o armonizare totală a

structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură echilibrulmaselor bilanţiere de aceeaşi durată).

Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe bazaelementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate, de asemenea, treisituaţii:

NEVOI RESURSE

37



ACTIVIMOBILIZAT

NET 50

CAPITALURIPERMANENTE50

ACTIVCIRCULANT

NET 50

DATORII MAIMICI DE UNAN 50

FRF = 50 - 50 = 0 FRF=fond de rulment financiar = activ circulant net – datorii<1

an ) Armonizarea totală a resurselor cu nevoile

a) Activ circulant net > Datorii pe termen scurt=> Capitaluri permanente > Activ imobilizat net=> FRF>0

Activele circulante transformabile în lichidităţi întrun termen scurt (sub unan) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt(exigibile întrun interval de timp sub un an), dar, în egală, măsură şi degajarea

lichidităţilor excedentare. Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă firmei,sub aspectul solvabilităţii sale (figura 1.6).

b) Activ circulant net < Datorii pe termen scurt=> Capitaluri permanente < Activ imobilizat net=>FRF<0.

Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi suntinsuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt reflectă, cel puţin la

prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectulsolvabilităţii. Dar, aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii firmei

presupune analiza detaliată a structurii activelor circulante şi a datoriilor pe termenscurt, în acest sens fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită în funcţiede lichiditatea şi respectiv exigibilitatea acestora.

Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât adatoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unuifond de rulment financiar negativ. Acesta este cazul firmelor cu activitatecomercială. în această situaţie, cea mai mare parte a clienţilor efectuând plăţile la

38



zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen (datoriilefaţă de furnizori fiind asimilate resurselor permanente).c) Activ circulant net = Datorii pe termen scurt=> Capitaluri permanente = Activ imobilizat net=>FRF = 0

În această ipoteză, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă„strict" datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent delichiditate.

Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă douăaspecte diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.

Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintăinteres pentru faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţiiviitoare a firmei. Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile

previzibile pe termen scurt (activele circulante) şi angajamentele imediat exigibile(datoriile pe termen scurt), indicatorul fond de rulment financiar capătă

semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale, sau marjă de securitate faţăde riscurile activităţii economice.

Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor bilanţiere din etajulsuperior al bilanţului financiar este importantă, deoarece pune în evidenţăinfluenţa structurii de finanţare asupra constituirii fondului de rulment financiar.

Probleme pentru test grilǎ:• În bilanţul financiar (patrimonial), gruparea posturilor se face:

a) activele în ordinea crescătoare a lichidităţii şi pasivele în ordinea

crescătoare a exigibilităţii; b) activele corporale în ordinea descrescătoare a lichidităţii;c) obligaţiile financiare în ordinea descrescătoare a exigibilităţii;d) activele circulante în ordinea descrescătoare a lichidităţii;e) resursele de trezorerie prezintă gradul cel mai mic de exigibiltate.

• Activul net contabil (ANC):a) ANC = Total pasiv - Capitaluri proprii;

b) ANC = Situaţia netă + datorii pe termen mediu şi lung (financiare);c) ANC = Active imobilizate + Active circulante - Total datorii pe termen

scurt, mediu şilung;d) ANC = Fondul de rulment - trezoreria netă;e) ANC arată gradul de îndatorare a firmei.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie destructura capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scadenţă mai

39



mare de un an), analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar seasigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomiefinanciară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor propriiîn raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:

FR propriu = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZĂRI NETERezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, denumit fond de rulment

împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FR împrumutat = FRF - FR propriu

Revenind la exemplele cifrice, se remarcă următoarele corelaţii dintre fondulde rulment financiar şi autonomia financiară a firmei:

- figura evidenţiază existenţa unei situaţii de echilibru financiar

(FRF = 25%) în condiţii de autonomie financiară (FR propriu = 15%);- în figura cealaltǎ, valorile negative ale FRF şi FR propriu reflectă o situaţiede dezechilibru financiar (FRF=-20%) şi o perspectivă riscantă (lipsăautonomie financiară, risc de insolvabilitate mare deoareceFR propriu = -30%).

Exemplul prezentat în figura de mai jos demonstrează că existenţa unui fondde rulment financiar pozitiv (FRF = 15%) nu exprimă întotdeauna o situaţie deechilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FR propriu = -5%). Seobservă că fondul de rulment financiar este un fond constituit integral pe seama

imprumuturilor pe termen lung (FR împrumutat = 20%), iar marja de siguranţă pecare acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează firma deriscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.

40



NEVOI RESURSEACTIVIMOBILIZAT

NET 45


DATORII MAIMARI DE UNAN 20

ACTIVCIRCULANT

NET 55DATORII MAIMICI DE UNAN 40

FRF = =55-40 = 15 ( Fond de rulment financiar = activ circulant net- datorii < 1an)FR propriu = 40-45 = -5 ( capitaluri proprii – activ imobilizat net )FR împrumutat 15-(-5) = 20 ( FRF – FR propriu )

Echilibrul şi autonomia financiară a firmei

Aceste exemple au scos în evidenţă rolul fondului de rulment propriu

(valoarea pozitivă) în asigurarea unui anumit grad de autonomie, sau de libertate înluarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea firmei.Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment, conferită de poziţia

strategică a acestuia, de a realiza legătura între cele două părţi ale bilanţuluifinanciar, conduce la aprecierea analiştilor financiari că fondul de rulmentreprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. În cele din urmă, fondul de rulment este rezultatul arbitrajului întrefinanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt.

Probleme pentru test grilǎ:• Echilibrul financiar patrimonial se fundamenteazǎ pe urmǎtoarele

reguli:a) regula echilibrului financiar minim; regula îndatorǎrii maxime şi regula

finanţǎrii maxime; b) fondul de rulment trebuie sǎ fie negativ iar datoriile pe termen mediu şi

lung trebuie sǎ fie mai mici sau egale cu capitalurile proprii;

41



c) costul resurselor patrimoniale trebuie sǎ fie acoperite din capitalul socialal firmei;

d) ponderea profitului net în cifra de afaceri trebuie sǎ reprezinte cel puţin50% iar raportul cost/venit sǎ fie de cel puţin 80%.

e) Fondul de Rulment trebuie sǎ fie inferior necesarului de Fond de Rulment.

• Drepturile patrimoniale ale unei firme cuprind:a) drepturile de proprietate şi cele de creanţă;

b) elementele de activ ce se pot transforma rapid în lichiditǎţi;c) capitalul social si provizioanele calculate;d) activele imobilizate şi rezervele constituite din profitul net al firmei;e) amortizǎrile şi provizioanele calculate din pasivul bilanţier al firmei.

• Angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de efectelelor, în:

a) angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii; b) angajamente faţǎ de creditorii firmei şi clienţilor pentru sumele datorate;c) ponderea sumelor de încasat de la diverşi clienţi ai firmei şi totalul

patrimoniului;d) obligaţiile asumate faţǎ de acţionari determinate prin suma dividendelor

per acţiune obţinute din repartizarea profitului net.e) angajamente faţǎ de bugetul statului.

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoiletemporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un altindicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR).

NEVOIA DE FOND DE RULMENT=NEVOI TEMPORARE-RESURSE TEMPORARE(exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite

bancare term. scurt

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus denevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia încare nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numaidacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare aciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia undecalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi

42



exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinireaîncasărilor şi urgentarea plăţilor.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus deresurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante,sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.

Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerăriirotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit lafirmele cu activitate comercială, datorită creditelor-furnizor mult mai mari decâtcreditele-clienţi. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursătemporară, care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulmentşi trezoreria. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă, evidenţiază osituaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şireînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie.

Nevoia de fond de rulment, determinată potrivit metodologiei prezentate, are

un caracter static. De aceea, se recomandă completarea analizei patrimoniale cu unstudiu dinamic care evidenţiază nevoile „normative" ale ciclului de exploataredeterminate în funcţie de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice şi financiare,intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de producţie. Corelaţiavolumului de activitate cu mărimea nevoii de fond de rulment conferă acesteia dinurmă un caracter dinamic.

Probleme pentru test grilǎ:• Necesarul de fond de rulment (NFR):

a) este dependent de sistemul de amortizare şi de provizioane;b) NFR = Stocuri + Creanţe client – Datorii furnizori;c) explică variaţia rezultatului exploatării;d) NFR = Fondul de rulment + Trezoreria netă;e) este un indicator de gestiune care arată performanţa activităţii.

• Dacă Necesarul de Fond de Rulment este negativ şi Fondul deRulment este pozitiv:

a) capitalurile permanente acoperă parţial imobilizările; b) furnizorii si avansurile de la clienţi finanţează parţial ciclul de producţie

şi o parte din imobilizări;c) Trezoreria Netă este pozitivă, indiferent de valoarea Necesarului de Fond

de Rulment;d) creanţele finanţează integral activele imobilizate;e) finanţarea realizată de Necesarul de Fond de Rulment este o finanţare

determinatǎ de exigibilitatea elementelor din pasivul bilanţier.

43



• Când Necesarul de Fond de Rulment este pozitiv şi Trezoreria Netăeste negativă:

a) furnizorii şi avansurile de la clienţi acoperă integral necesităţile definanţare pe termen scurt;

b) Fondul de Rulment echilibrează Necesarul de Fond de Rulment;

c) întreprinderea prezintă finanţatorului o bonitate corespunzătoare si areacces necondiţionat la credite;d) deoarece firma apelează la credit de trezorerie, va trebui urmărit ca

Fondul de Rulment să echilibreze Necesarul de Fond de Rulment, pentruca echilibrul lichiditate - exigibilitate să fie considerat corespunzător decătre finanţator;

e) resursele stabile sunt suficiente pentru a produce echilibrul generallichiditate - exigibilitate.

În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).

TREZORERIA NETĂ = FOND DE RULMENT - NEVOIA DE FONDDE RULMENT

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar alfirmei. Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRF > NFR), atunci excedentul definanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va

regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Aceastăsituaţie favorabilă se „concretizeză întro îmbogăţire a trezoreriei, întrucât firmadispune din abundenţă de lichidităţi care îi permit, atât rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi îndeplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi, în acest caz,chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţiisuccesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasăriirentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei firmei pe piaţă.

Trezoreria netă negativă (FRF < NFR) semnifică un dezechilibru financiar,la încheierea exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noicredite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa firmei deresursele financiare externe. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui mai miccost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel decapital (credite de trezorerie, credite pe obiect, etc). Situaţia de dependenţă, sau detensiune asupra trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile suntinsuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt limitează autonomia

44



financiară pe termen scurt. Chiar dacă trezoreria netă negativă evidenţiază oanumită dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca ostare de insolvabilitate. Pot exista firme, cu o astfel de situaţie, care săsupravieţuiască şi să prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerearesurselor de trezorerie încredinţate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.

Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulmentcorespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fărăexcedent, sau fără deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permitefinanţarea integrală a nevoii de fond de rulment (FR = NFR) şi atunci firma poateevita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.

În acest moment al analizei se remarcă dependenţa trezoreriei faţă de variaţianevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanţelor şi

plăţile datoriilor scadente. În aceste condiţii, o firmă poate fi rentabilă fără a aveaîn mod automat şi o trezorerie netă pozitivă, aceasta depinzând nu numai devariaţiile necesităţilor de finanţare (stocuri), dar şi de variaţiile termenelor de

scadenţă a încasărilor şi plăţilor.

Problemǎ pentru test grilǎ:Trezoreria Netă, ca indicator de echilibru financiar, se calculează ca:

a) TN = Active de trezorerie - Credite pe termen mediu şi lung; b) TN = SN + NFR;c) TN = FR - NFR;d) TN = Capitalul permanent - NFR;e) TN = Activul net contabil - Datoriile pe termen lung.

Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde unindicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow.

Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului contabil analizat,reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:

CF = TN1 - TN0

în care : TN1 (TN0) = trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil.Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash-flow-ul perioadei,

este pozitiv, acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a inves-tiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorăriivalorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţieinversă.

Analiza lichiditate-exigibilitate joacă un rol important în diagnosticulfinanciar, prin faptul că pune în evidenţă, atât regulile vizând menţinerea

45



echilibrului structurilor financiare ale unei firme, cât şi riscul de insolvabilitatecu care se pot confrunta acţionarii şi creditorii.

Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe trei reguli principale:- regula echilibrului financiar minim;- regula îndatorării maxime;

- regula finanţării maxime.a) Regula echilibrului financiar minim, enunţată şi mai înainte, presupunecă resursele utilizate pentru finanţarea activelor să rămână la dispoziţia firmei pedurata unei perioade care trebuie să corespundă aceleia de imobilizare. Având învedere decalajele care se pot produce în categoria elementelor mai mici de un an,din bilanţ, firma trebuie să prevadă o marjă de securitate, sub forma fondului derulment - lichiditate pozitiv:

Fond de rulment, lichiditate > 0

b) Regula îndatorării maxime priveşte îndatorarea pe termen lung şimediu. Pentru analiza patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul deacoperire a unui decalaj momentan, datorat unui fenomen sezonier sauconjunctural. În fapt, îndatorarea la termen variază între două limite :

Prima limită: suma datoriilor la termen nu trebuie să depăşească sumacapitalurilor proprii.

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Capitaluri proprii

Această limită poate fi exprimată şi cu ajutorul raportului 50/50, adicădatoriile pe termen lung şi mediu nu trebuie să depăşească 50% din capitalurile permanente.

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ 50 sauCapitaluri permanente 100

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ 1Capitaluri proprii

A doua limită: suma datoriilor pe termen lung şi mediu nu trebuie să

depăşească autofinanţarea medie aferentă unei perioade de trei ani.Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Autofinanţare medie anuală x 3

c) Regula finanţării maxime este, în fapt, o aplicaţie practică a primelor două reguli. Pentru fiecare operaţie de investiţie, angajată de firmă recurgerea laîndatorare pe termen nu trebuie să depăşească un anumit procent din valoareainvestiţiei prevăzute. Acest procent poate fi cuprins între 50 şi 75% din valoarea

46



investiţiei fără TVA. Procentul de 75% din valoarea investiţiei fără TVA,corespunde unui procent de 88,5% din suma incluzând TVA.

Analiza patrimonială prezintă anumite limite privind sfera de cuprindere a problemelor evidenţiate, cât şi beneficiarii rezultatelor analizei. Astfel, analizalichiditate-exigibilitate evidenţiază, în principal, riscul de insolvabilitate, cu interes

deosebit pentru creditori şi bănci, în detrimentul riscului de exploatare, una dintre preocupările majore ale conducerii firmei. Această limită izvorăşte din însăşiconcepţia patrimonială potrivit căreia, firma este definită ca o entitate juridică ce

posedă un patrimoniu, înainte de a fi o unitate de producţie (concepţia funcţională).Măsura riscului de insolvabilitate este evidenţiată de modul în care se

realizează echilibrul financiar. Apreciat ca indicator de risc limitat (la solvabi-litate), existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv, rămâne totuşi condiţiaimperativă a unei situaţii financiare considerată aprioric sănătoasă deîmprumutătorii instituţionali.

În optica patrimonială, fondul de rulment financiar ocupă poziţia centrală,

în analiza bilanţului jucând rolul fundamental în relaţia firmǎ-bancă. Obiectivulanalizei fiind minimizarea riscului de insolvabilitate, analiza este, în principal,axată pe respectarea echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. Acest echilibru

bazat pe alocarea unor resurse anumitor categorii de întrebuinţări este o idee carese pierde progresiv, în măsura în care finanţarea nevoilor tinde să devină globală şinegociată periodic între diverşi parteneri, pe durate mai lungi sau mai scurte, înfuncţie de variaţia ratei dobânzii. Imaginea financiară propusă prin analizafuncţională, nu disociază termenul lung de cel scurt al resurselor şi nevoilor, luândîn considerare costul acestor resurse şi randamentul utilizărilor în cadrul unei

politici financiare ce realizează arbitrajele necesare între rentablitate şi risc.Analiza patrimonială acordă puţină importanţă aspectelor privind rentabili-tatea mijloacelor economice şi perspectivele de creştere a firmei, aceasta deoareceîn concepţia patrimonială trecutul pare să fie garantul viitorului. Dacă am apreciafirma după situaţia reflectată în ultimele bilanţuri (de exemplu, trei exerciţiisuccesive) în scopul prevederii evoluţiei viitoare, aceasta ar putea să depindă deanumiţi factori care nu au fost luaţi în calculul indicatorilor de echilibru. De pildă,fondul de rulment ar trebui apreciat în funcţie de specificul firmei, de naturaactivităţii şi de nevoile financiare ale ciclului de exploatare, care la rândul lor suntîntro strânsă interdependenţă cu termenele de stocaj, natura şi durata fazelor de

aprovizionare, fabricaţie, comercializare, dar şi cu duratele creditului furnizori şiclienţi. Întrucât modelul de analiză nu permite evidenţierea influenţelor diferiţilor factori asupra fondului de rulment, echilibrul financiar lichiditate-exigibilitate nu

poate fi decât aparent. Această deficienţă, constatată la nivelul calităţii informaţieifurnizate de indicâtorul central al analizei lichiditate-exigibilitate, a condus la unnou model de analiză (analiza funcţională) centrat pe o noţiune dinamică ce poate

47



fi dimensionată în raport cu volumul de activitate al firmei (nevoia de fond derulment pentru exploatare).

O exprimare dinamică a echilibrului financiar al firmei ar fi mult mairelevantă, dacă s-ar utiliza sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile .Eliminând influenţa volumului specific de activitate asupra echilibrului financiar,

indicatorii având caracter dinamic sunt recomandaţi în calcule de previziunefinanciară, în condiţii de relativă stabilitate economică a firmei.Exemplele 1 şi 2 evidenţiază modul de calcul al indicatorilor de echilibru

financiar lichiditate-exigibilitate.

Studiul de cazDeterminaţi indicatorii de echilibru financiar patrimonial la începutul şi sfârşitulexerciţiului N şi interpretaţi variaţia (creşterea sau reducerea indicatorilor lasfârşitul perioadei faţă de începutul acesteia) pe baza rezultatelor obţinute. Datelese preiau din bilanţul (după repartizare) prezentat în tabelul de mai jos.

BILANŢ LA 31.12.N

Mil. Lei

ACTIV N-1 N PASIV N-1 NActiv imobilizat net 2400 2200 Capital social 2500 2500Stocuri 1300 1800 Rezerve 400 500Clienţi 670 1200 Rezultat net nerep. 600 620

Disponibilităţi 130 300 Datorii financiare 400 930mai mari de un anDatorii furnizori 550 850Credite bancare 50 100curente

TOTAL 4500 5500 TOTAL 4500 5500

Rezolvare:1)Situaţia netă la începutul exerciţiului N-1 este egală cu capitalurile

proprii:

SN (N-1) = 4500 - (400+550+50) = 3500 mil leiSituaţia netă la sfârşitul exerciţiului N este egală cu capitalurile proprii

iniţiale (3500) majorate cu creşterea rezervelor şi a profitului net nerepartizat(120=100 + 20):

SN (N) = 5500 - (930+850+100) = 3620 mil lei

48



Creşterea situaţiei nete, de la un exerciţiu la altul, indică o îmbogăţire patri-monială a firmei, o creştere a valorii acesteia pe seama realizării şi reinvestirii unei

părţi din profitul net (creşterea capitalurilor proprii). ∆SN = 3620 - 3500 = 120 millei.

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): total pasiv bilanţier 4.500; datorii financiare mai mari deun an 400; datorii furnizori 550; credite bancare curente 50; capital social 2.500.Valoarea indicatorului situaţie netă (SN) este :

a) SN= 3.500; b) SN= 2.900;c) SN= 2.000;d) SN= 3.050;e) SN= 3.450

SN= Total pasiv bilan ier – datorii financiare mai mari de un an – datoriiṭ furnizori – credite bancare curente.SN= 4.500 – 400 – 550 – 50 = 3.500

2) Fondul de rulment financiar la începutul şi sfârşitul exerciţiului este:FRF (N-1) = (2500+400+600+400) - 2400 = 1500 mil leiFRF(N) = (2500+500+620+930) - 2200 = 2350 mil lei∆FRF = 2350 - 1500 = 850 mil lei

Creşterea fondului de rulment financiar reflectă alocarea tuturor acumu-lărilor nete ale exerciţiului (N-1), în creşterea activelor circulante. Aceste alocăride 850 mil. lei sunt generate de amortizarea imobilizărilor (200=2400-2200) şicreşterea resurselor permanente (100 rezerve + 20 profit + 530 datorii financiaremai mari de un an).

Evidenţiem creşterea activelor circulante prin relaţia de calcul a FRF bazată pe elementele din partea de jos a bilanţului:

FRF (N-1) = (1300+670+130) - (550+50) = 1500 mil.leiFRF(N) = (1800+1200+300) - (850+100) = 2350 mil.leiActivele circulante au crescut cu 1200 (adică 3300-2100) pe seama

amortizării unei părţi din valoarea imobilizărilor corporale (200=2400-2000) acreşterii capitalurilor permanente (650=2500+500+620+930-2500-400-600-400) şia datoriilor mai mici de un an (350=850+100-550-50).Capitaluri permanente =Capital social+Rezerve+Rezultat nerepartizat+Provizioane +datorii cu scadenţemai mari de 1 an;Datorii < 1 an = datorii furnizori+datorii bănci +salariaţi+stat,etc.

49



3)Nevoia de fond de rulment la începutul şi sfârşitul exerciţiului : NFR(N-1) = (1300+670) - 550 = 1420 mil.lei NFR = (Stocuri +Clienţi ) –

Datorii furnizori NFR(N) = (1800+1200) - 850 = 2150 mil.lei∆NFR = 2150 - 1420 = 730 mil. lei

Creşterea stocurilor şi a clienţilor (1030) este finanţată parţial de creştereadatoriilor către furnizori (300), iar diferenţa (730) este acoperită din creştereafondului de rulment financiar (850) care permite, în plus, şi degajarea uneitrezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (120).

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): nevoi temporare 3.600; active de trezorerie 1.500; resursetemporare 1.500; pasive de trezorerie 800; dividende datorate 400. Valoarea

Nevoii de Fond de Rulment (NFR) este (u.m.):

a) NFR= 1.500; b) NFR= 400;c) NFR= 1.400;d) NFR= 1.200;e) NFR= 1800.

NFR= (nevoi temporare – active de trezorerie) – (resurse temporare – pasivede trezorerie).NFR=(3.600 -1.500) – (1.500 – 800)= 2.100 – 700 = 1.400

4) Creşterea trezoreriei nete :TN(N-1) = 1500 -1420 = 80 mil.lei disponibilităţi băneşti ( FRF-NFR)TN(N) = 2350 - 2150 = 200 mil.lei disponibilităţi băneştiCF = 200 - 80 = 120 mil. lei lichidităţi

Această creştere a trezoreriei nete semnifică o creştere a capacităţii reale definanţare a investiţiilor, o confirmare a majorării valorii patrimoniale a firmei(creşterea SN = 120).SN= situaţia netă

50



Exemplul 2.Pe baza bilanţului prezentat în tabelul de mai jos, calculaţi indicatorii de

echilibru financiar lichiditate - exigibilitate.

Bilanţ la 31.12 N

mii leiACTIV PASIV

Activ imobilizat netStocuriClienţiCreanţe diverseValori mobiliare de

plasamentDisponibilităţi

918,117,2

696,6335,9

1.254,6

350,5

Capital propriuProviz. pentru risc. şicheltuieliÎmprumuturi pe termenlung

Datorii furnizoriAlte datorii pe termenscurtDividende datorateCredite bancare curente

930,372,6

513,297,2

1.586,7

81,3291,6

TOTAL 3.572,9 TOTAL 3.572,9

Problemǎ pentru test grilǎ:

Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): activ imobilizat net 1.700; capital propriu 900;împrumuturi pe termen lung 650; provizioane pentru risc i cheltuieli 400.ṣ Capitalurile permanente (CPm) sunt:

a) CPm= 1.950; b) CPm= 1.250;c) CPm= 1.550;d) CPm= 1300;e) CPm= 3.650.

CPm= capital propriu + împrumuturi pe termen lung + provizioane pentrurisc i cheltuieliṣ

CPm= 900 + 650 + 400 = 1.950

Rezolvare: 1) Determinarea FR financiar (FRF):

a) FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanente

51



Capitaluri permanente 1516.1 Nevoi permanente 918.1Capital propriu 930.3 Activ imobilizat net 918.1Proviz. pentru risc şi ch. 72.6Împrumuturi pe termen lung 513.2

FRF = 1516.1 - 918.1 = 598 mii lei FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate - Activ imobilizat net

FR propriu = (930.3+72.6) - 918.1 = 84.8 mii lei

b) FRF = Nevoi temporare - Resurse temporare

Nevoi temporareStocuriClienţiCreanţe diverseValori mobiliare de plasamDisponibilităţi

2.654,817,2

696,6335,9

1.254,6350,5

Resurse temporareDatorii furnizoriAlte datorii pe termen scurtDividende datorateCredite bancare curente

2.056,897,2

1.586,781,3

291,6

FRF = 2.654,8 – 2.056,8 = 598 mil. Lei

Probleme pentru test grilǎ:• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultă

următoarele date (u.m.): stocuri 253.000;imobilizǎri necorporale 100.000;creanţe diverse 21.200; clienţi 393.000; valori mobiliare de plasament173.100. Valoarea nevoilor temporare (NT) va fi:

a) NT= 840.300; b) NT= 940.300;c) NT= 740.300;d) NT= 587.300;e) NT= 493.000.

NT= stocuri + creanţe diverse + clienţi + valori mobiliare de plasament NT= 253.000 + 21.200 + 393.000 + 173.100= 840.300

• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabilrezultă următoarele date (u.m.): stocuri 1.800; datorii furnizori850; credite bancare curente 100; clienţi 1.200; disponibilitǎţi 300.Valoarea fondului de Rulment Financiar (FRF) va fi:

52



a) FRF= 3.200; b) FRF= 1.700;c) FRF= 2.250;d) FRF= 2.050;e) FRF= 2.350.

FRF= Nevoi temporare – Resurse temporareFRF= stocuri + clien i + disponibilitǎ i – datorii furnizori – credite bancareṭ ṭ curenteFRF= 1.800 + 1.200 + 300 – 850 – 100 = 2.350

• Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabilrezultă următoarele date (u.m.): datorii furnizori 156.000;dividende datorate 10.400; alte datorii pe termen scurt 117.600;titluri de plasament; 10.000; credite bancare curente 50.000;

valoarea resurselor temporare (RT) va fi:a) RT= 284.000;

b) RT= 323.000;c) RT= 324.000;d) RT= 344.000;e) RT= 334.000.

RT= datorii furnizori + dividende datorate + alte datorii pe termen scurt + credite bancare curente

RT= 156.000 + 10.400 + 117.600 + 50.000= 334.000• Fondul de Rulment propriu (FRp) se calculează:

a) FRp = Capitalurile permanente - Active imobilizate; b) FRp = Capitalul social + Rezerve + Provizioane + datorii pe termen

mediu şi lung - Imobilizări;c) FRp = Active circulante - Datorii pe termen scurt;d) FRp = NFR + TN;e) FRp = Capitalurile proprii – imobilizǎri nete.

2) Determinarea NFR:

NFR=(Nevoi temporare-Active de trezorerie)-(Resurse temporare-Pasive de trezorerie)

NFR = 2654,8 - (1254,6 + 350,5) - (2056,8 – 291,6) = 1049 – 1765,2 = -715.5 miilei3)Determinarea TN:

TN = FRF-NFR 53



TN = 598 - (-715,5) = 1313,5 mil lei

Probleme pentru test grilǎ:• O firmǎ dispune de următoarele informaţii (u.m.):activ imobilizat net 2.200;

capital social 2.500; rezerve 500; rezultat net nerepartizat 620; datorii financiaremai mari de un an 930; Necesarul de Fond de Rulment (NFR) 2.150. Trezorerianetă (TN) va avea următoarea valoare:

a) TN = 200; b) TN = 50;c) TN = 150;d) TN = 160.e) TN = 170

TN= FRpropriu-NFR; FRpropriu= Capital social + rezerve + rezultat netnerepartizat + datorii financiare mai mari de un an – Activ imobilizat net=

2.500 + 500 + 620 + 930 – 2.200= 4.550 – 2.200=2.350TN= 2.350 - 2.150 = 200

• Creşterea trezoreriei nete (TN), pe perioada exerciţiului contabil analizatreprezintǎ:

a) cash-flow-ul perioadei (CF); b) Fondul de Rulment;c) Nevoia de Fond de Rulment;d) dependenţa firmei de resursele financiare externe;

e) diferen a dintre Fondul de Rulment i Fondul de rulment propriu.ṭ ṣ

Surplusul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete pe care lefinanţează (degajat sub forma FRF pozitiv de 598 mil lei) constituie o garanţie alichidităţii firmei, o marjă de securitate pentru evenimentele neprevăzute. Aceastăgaranţie este cu atât mai mare cu cât firma dispune de un FR propriu pozitiv.

Echilibrul financiar pe termen scurt se realizează cu o degajare de resursetemporare (NFR = - 715,5 mil lei) care sporesc resursele totale ale firmei astfelîncât exerciţiul se încheie cu o trezorerie netă pozitivă (1 313,5 mil lei), expresie arealizării echilibrului întregii activităţi.

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): activ imobilizat net 35; activ circulant 65; capital propriu50; provizioane pentru risc i cheltuieli 40; împrumuturi pe termen lung 10.ṣ Valoarea Fondului de Rulment propriu va fi:

a) FRp= 50;

54



b) FRp= 65;c) FRp= 25;d) FRp= 55;e) FRp= 30.

FRp= Capitaluri proprii şi asimilate – Activ imobilizat net

FRp= 50 + 40 +10 – 35= 652.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza financiarăpatrimonială

Structura bilanţului contabil se aproprie foarte mult de o prezentare funcţio-nală a datelor, în detrimentul unei prezentări patrimoniale. De aceea, pentruadaptarea datelor contabile la criteriile care permit o analiză patrimonială, estenecesară o tratare prealabilă a datelor contabile. În acest sens, sunt utile detalierilecare se fac în anexa la bilanţ privind termenul de lichiditate a activului (sub un an,

peste un an), în special a creanţelor din active imobilizate şi din active circulante şi

termenul de exigibilitate a pasivului (sub un an, 1-5 ani, peste 5 ani), îndeosebi adatoriilor firmei. În urma regrupării posturilor de activ şi de pasiv după criteriile delichiditate şi exigibilitate, se ajunge la construcţia bilanţului financiar.

Construcţia bilanţului lichiditate-exigibilitate, plecând de la elementeleconţinute în bilanţul contabil, necesită, în principiu, următoarele operaţii:.

- regruparea posturilor de activ şi de pasiv în funcţie de lichiditatea,respectiv exigibilitatea lor, mai mare sau mai mică de un an;

- prelucrarea posturilor de activ considerate non-valori, sau activefictive, întro structură financiară prudentă, cheltuielile de constituire incluse

în postul „Imobilizării necorporale", ca şi „Primele privind rambursareaobligaţiunilor", sunt considerate fără valoare (nule), pentru partea rămasăneamortizată, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii.

- prelucrarea posturilor din structura „Capitalurilor proprii", în special„Subvenţiile pentru investiţii" şi „Provizioanele reglementate", precum şi a„Provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli" care includ datorii mai mici sau maimari de un an, îndeosebi datorii fiscale (în măsura în care provizioanele suntdeductibile fiscal). În acest,caz, valoarea posturilor respective, reţinută în structuracapitalurilor permanente este o valoare netă (fără impozit), iar diferenţa, sub formaimpozitului datorat, va majora, în, principal, datoriile cu scadenţă mai mică de un

an (dacă există alte informaţii cu privire la exigibilitatea datoriilor respective,acestea se vor înscrie în grupa corespunzătoare în funcţie de termenul de scadenţă).Din grupa Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli" se include în capitalurile propriidoar valoarea reprezentând provizioanele fără obiect real, aceasta putând fiasimilată unei rezerve. Cealaltă parte reprezentând provizioane pentru riscuri reale,va fi asimilată datoriilor cu scadenţă mai mare sau mai mică de un an (după cum

55



provizioanele fac obiectul unor utilizări întrun interval mai mare sau mai mic de unan).

Pentru a respecta cât mai fidel criteriile de lichiditate şi exigibilitate suntnecesare anumite corecţii privind cele patru mari grupe ale bilanţului financiar:activ imobilizat şi activ circulant, în activ şi capitaluri permanente şi datorii cu

scadenţe mai mici de un an, în pasiv.Probleme pentru test grilǎ:

• Obiectivul analizei bilanţului contabil este:a) obţinerea de profit înainte de impozitare şi repartizarea din profitul net a

provizionului general;b) minimizarea riscului de insolvabilitate, respectiv asigurarea echilibruluifinanciar lichiditate-exigibilitate;

c) acoperirea resurselor temporare cu nevoi permanente;

d) obţinerea unui Fond de Rulment pozitiv;e) creşterea Nevoii de Fond de Rulment.

• Prima limitǎ a regulii îndatorǎrii maxime este:a) nevoile permanente sǎ fie superioare capitalurilor permanente;

b) Fondul de Rulment sǎ fie inferior Nevoii de Fond de Rulment;c) suma datoriilor la termen nu trebuie sǎ depǎşeascǎ suma capitalurilor

proprii;d) creditele de trezorerie sa fie inferioare creditelor pe termen mediu şi lung;e) lichiditatea sǎ fie superioarǎ solvabilitǎţii.

• Valoarea negativǎ a Fondului de Rulment (FRF) reflectǎ:a) starea de echilibru financiar;b) utilizarea unei pǎrţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi

permanente;c) posibilitatea de contractare a unui împrumut pe termen scurt în condiţii

avantajoase de dob nzi şi comisioane;ȃd) acoperirea nevoilor permanente din resurse permanente;e) creşterea capitalurilor permanente superioarǎ creşterii nevoilor permanente.

• Pe orizontalǎ, partea de sus a bilanţului este formatǎ din:a) nevoi şi, respectiv resurse temporare;

b) active imobilizate nete şi datorii cu scadenţe mai mici de un an;c) nevoi şi, respectiv capitaluri permanente;d) active circulante nete formate din stocuri şi creanţe-clienţi;e) datorii cu scadenţe mai mici de un an.

56



• Pe orizontalǎ, partea de jos a bilanţului este formatǎ din:a) activ imobilizat net;b) nevoi şi, respectiv resurse temporare;c) active circulante nete;d) capitaluri proprii;

e) datorii cu scadenţe mai mari de un an.Corecţii referitoare la activul bilanţului:a) Activ imobilizat net:

1) Diminuări ale activului imobilizat cu:- activele imobilizate fictive (cheltuieli de constituire);- imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea fiind

transferate în grupa „Activ circulant net".2) Majorări ale activului imobilizat cu:

- partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an. De

pildă, dacă există creanţe - clienţi cu scadenţe mai mari de un an, acestea vor fieliminate de la rubrica respectivă şi transferate în grupa „Activ imobilizat".- partea cheltuielilor înregistrate în avans (aparţinând grupei „Conturi deregularizare şi asimilate - Activ" din bilanţul contabil) având termenul delichiditate mai mare de un an.

b) Activ circulant net:1) Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete având

termenul de lichiditate mai mare de un an.2) Majorări ale activului circulant cu:- imobilizările financiare cu termen de lichiditate sub un an.- o parte din cheltuielile constatate în avans, din grupa „Conturi de regularizare şiasimilate - Activ", având termenul de lichiditate mai mic de un an.

Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:a) Capitaluri permanente:

1)Diminuări ale capitalurilor permanente cu:- valoarea activelor fictive (cheltuieli de constituire, prime privind rambursarea

obligaţiunilor).- partea din profitul net care urmează a fi repartizată (dacă se utilizează un bilanţînainte de repartizarea profitului).

2)Majorări ale capitalurilor permanente cu:- veniturile înregistrate în avans (aparţinând grupei „Conturi de regularizare şiasimilate - Pasiv" din bilanţul contabil) având termenul de exigibilitate mai marede un an.

57



- soldul diferenţelor de conversie stabilit ca diferenţă între soldul contului„Diferenţe de conversie - pasiv" şi al contului „Diferenţe de conversie - activ".Dacă acest sold este negativ, atunci el va diminua, cu valoarea corespunzătoare,capitalurile permanente.

b) Datoriile cu scadenţă sub un an includ:- datoriile de orice natură (financiară, nefinanciară) cu exigibilitate mai mică deun an. Aceasta impune delimitarea creditelor bancare curente (datorii financiare cuscadenţă sub un an) din totalul datoriilor financiare.- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reale mai mici de un an.- partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende.- venituri constatate în avans (din grupa „Conturi de regularizare şi asimilate -Pasiv" din bilanţul contabil), având germenul de exigibilitate mai mic de un an.

În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanţ după

repartizarea profitului, dar dacă aceasta nu este cunoscută, la momentul analizeitrebuie făcută o ipoteză de repartizare în funcţie de informaţiile disponibilereferitoare la politica de dividend a firmei (politica de repartizare a profitului net).

Acest clasament al posturilor de activ şi de pasiv din bilanţul contabil învederea întocmirii bilanţului financiar nu se constituie ca o modalitate unică de

prezentare, în viitor, a structurii bilanţului şi nici nu pune în discuţie, sub nici oformă, valoarea informativă a datelor conţinute în bilanţul contabil. În funcţie denecesităţile de informare asupra situaţiei economico-financiare a firmei,responsabilii în metodologia contabilităţii pot adopta soluţia pe care o consideră

cea mai adecvată obiectivelor evidenţei contabile.Studii de caz

Realizaţi conversia bilanţ contabil - bilanţ financiar şi calculaţi indicatorii deechilibru financiar lichiditate-exigibilitate, utilizând informaţiile din tabelul de mai

jos.

Bilanţul la 31.12.N

mii leiACTIV PASIV

Imobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare (1)StocuriClienţi (2)

100.000150.000

33.000253.000402.600

Capital socialRezultatul exerciţiului (3)Provizioane pentru riscurişi cheltuieliDatorii financiare (4)

582.10075.50046.800

154.900

58



Alte creanţe pe termenscurtValori mobiliare de

plasament

21.200173.100

Datorii furnizoriAlte datorii pe termenscurt

156.000117.600

TOTAL 1.132.90

0

TOTAL 1.132.900

1)din care mai mici de un an 13000 mii lei2)din care mai mari de un an 22600 mii lei3)din care 49100 mil lei pentru fondurile proprii, 10400 mii lei pentru dividende şirestul se va reporta în exerciţiul următor.4)din care credite bancare curente 50000 mii lei

Rezolvare:Corecţii referitoare la activul bilanţului:

- imobilizările financiare de 33.000 mii lei se vor diminua cu valoareaimobilizărilor mai mici de un an (13.000 mii lei) şi se vor majora cu valoareaclienţilor care au o lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) rezultândimobilizări financiare de 42.600 mii lei (33.000 – 13.000 + 22.600);- valoarea clienţilor de 402.600 mii lei se va diminua cu valoarea clienţilor cutermen de lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) şi se va majora cu valoareaimobilizărilor financiare mai mici de un an (13.000 mii lei) rezultând un sold alclienţilor sub un an în sumă de 39.300 mii lei (40.260 – 22.600 +13.000).

Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:- capitalurile proprii se vor majora cu 49.100 mii lei reprezentând profit netrepartizat pentru constituirea fondurilor proprii, ajungând astfel la 631.200 mii lei(582.100 + 49.100);- rezultatul reportat va fi 16.000 mii lei (75.500 - (49.100 + 10.400));- datoriile financiare pe termen lung reprezintă 104.900 mii lei, deoarece din sumatotală a datoriilor financiare de 154.900 mii lei, creditele bancare curente reprezintă50.000 mii lei (154.900 – 50.000);- dividendele datorate sunt de 10.400 mii lei (distribuite din profitul net alexerciţiului).

Bilaţ financiarmii lei

59



1) Determinarea FRF:

a) FRF = Capitaluri permanente - Nevoi permanenteFRF = 798.900-292.600 = 506.300 mii lei( pozitiv= foarte bine )

b) FRF = Nevoi temporare - Resurse temporareFRF = 840.300-334.000 = 506.300 mii lei ( pozitiv= foarte bine )

FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate - Imobilizări neteFR propriu = (631.200+16.000+46.800)-292.600 = 694.000-292.600 = 401.400 miilei

FR împrumutat = FRF - FR propriuFR imprumutat = 506.300-401.400 = 104.900 mii lei

2) Determinarea NFR:NFR = (Nevoi temp.-Active de trezorerie) -(Resurse Temp. - Pasive de

trezorerie) NFR = (840.300-173.100)-(334.000-50.000) = 667.200-284.000 = 383.200 mii lei

( din activ ) ( din pasiv )3) Determinarea TN ( Trezorerie Netă ) :

TN = FRF - NFR TN = 506.300-383.200 = 123.100 mii lei

60

ACTIV PASIVNevoi permanenteImobilizărinecorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiareNevoi temporareStocuriClienţiAlte creanţe petermen scurtValori mobiliare de

plasament-active detrezorerie

292.600100.000150.000

42.600840.300253.000393.000

21.200173.100

Capitaluri permanenteCapitaluri propriiRezultatul raportatProviz pentru riscuri şicheltuieliDatorii financiare peterm. lungResurse temporareDatorii furnizoriDividende datorateAlte datorii pe termenscurtCredite de trezorerie

798.900631.20016.00046.800

104.900334.000156.00010.400

117.60050.000

TOTAL 1.132.900 TOTAL 1.132.900



FRF pozitiv (506300 mii lei) reflectă excedentul capitalurilor permanente înraport cu imobilizările nete pe care le finanţează, excedent ce va fi utilizat pentrufinanţarea activelor circulante din partea de jos a bilanţului. Se constată că firmadispune nu numai de un FRF pozitiv, ci chiar de un FR propriu pozitiv, ceea ceînseamnă că imobilizările sunt finanţate integral de capitalurile proprii, care permit

în plus şi degajarea unei părţi (401.400 mii lei) pentru constituirea FRF. FR propriuare o contribuţie substanţială (79.3%) la constituirea FRF, în timp ce datoriilefinanciare deţin un procent mai mic (20.7%). Această situaţie favorabilă pune înevidenţă autonomia financiară a firmei.

Partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt seregăseşte sub forma NFR pozitivă (383.200 mii lei). Această NFR pozitivăevidenţiază decalajul nefavorabil dintre lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o

parte (667.200 mii lei) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt (284.000 mii lei) pe de altă parte.

Întrucât FRF este mai mare decât NFR, echilibrul financiar este realizat cu

degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (123.100 mii lei).

1. Determinaţi indicatorii de echilibru financiar, lichiditate - exigibilitate pe baza bilanţului din tabelul de mai jos şi interpretaţi rezultatele obţinute.

Bilanţ la 31.12.Nmii lei

61



2. Pe baza situaţiei reprezentând bilanţurile a trei exerciţii succesive,

stabiliţi evoluţia indicatorilor de echilibru financiar lichiditate - exigibilitate şiinterpretaţi rezultatele obţinute.Bilanţ la 31.12.N

mii leiI TOTAL ACTIV.

IMOB. NET(1-2)din tabelulde mai sus

6866 7070 10492 PROV.PT. RISCşi CH.II

159 523 179

34

Total stocuriAlte active circ. dincareCreanţe-cl şi ct.asimilate.Creanţe diverseTitluri de plasament

Disponibilităţi

2203418907

14544

11892182992

2474819699

15330

12902205874

2527115981

11058

22751510

1138

împrumuturi bancare (3)Credite obligatareCredite furnizoriAlte datorii deexploatareDatorii asupraimobilizăr. (4)Datorii diverse

509935

12884

7371

01361

5660190

13546

7206

02207

9175754

12897

6187

11213773

II TOTAL ACTIVECIRC. (3+4) 40941 44447 41252 TOTALDATORIIIII

26750 28807 33907

5 Ch. înreg. în avans(5)

188 320 217 Ven. înregistrateîn avans (6)

52 8 72

III

CT. DE REG. şiASIM. (5)

188 320 217 CT. DE REG.şi ASIM. IV

52 8 72

62

ACTIV PASIVActiv imobilizatStocuriClienţiCreanţe diverse pe

termen scurtValori mobiliare de

plasamentDisponibilităţi

2.161,2497,7711,2443,9

197,9656,5

Capital socialProviz pentru riscuri şicheltuieliÎmprumuturi pe termen

lungDatorii furnizoriAlte datorii pe termenscurtDividende datorateCredite bancare curente

1.352,362,5

641,0893,8

747,1108,1863,6

TOTAL 4.668,4 TOTAL 4.668.4

ACTIV N – 2 N – 1 N PASIV N – 2 N – 1 N

1

2

Imob.necorp. brute

Imob. corp. bruteImobilizărifinanciareActivimobilizat

brut (1)Totalamortismente

15031.63

0530

32.310

25.444

14332.80

01.364

34.307

27.237

65035.60

02.423

38.673

28.181

CapitalSocial

RezerveRezultatulexerciţiului(2)Provizioanereglementate

1.13415.38

7633

3.880

1.13416.02

0540

4.803

1.13416.560

-1.3011.410

TOTAL

CAPIT.PROPRII I

21.03

4

22.49

7

17.803



TOTAL I+II+III 47995

51837

51961

TOTAL(I+II+III+1V)

47995

51837

51961

3.Pe baza bilanţului la 31.12.N determinaţi indicatorii de echilibru financiar

lichiditate - exigibilitate şi reprezentaţi schematic modul de realizare a echilibruluifinanciar.

BILANŢ la 31.12.Nmii lei

- din care 64.9 mil lei cu lichiditate mai mare de un an;- din care 2623,6 mil lei credite bancare curente.

2.3.Analiza pe baza bilanţului funcţional

Răspunzând altor criterii de judecată asupra situaţiei firmei, prezentareafuncţională a bilanţului evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cugestiunea previzională, adaptându-se mai bine cerinţelor managerilor din firmă.

63

Explicaţii N-2 N-1 N1) din care chelt. de constituire 142 142 142

2) rezultatul exerciţiului se va încorporaintegral în rezerve astfel: 633 540 --3) din care credite bancare curente 327 1200 29164) din care mai mari de un an -- 11215) cu scadenţă sub un an 188 320 2176) cu scadenţă peste un an 52 8 72

ACTIV PASIV

Activ imobilizatClienţi (1)Creanţe diverse (pe termenscurt)Titluri de plasament (t.s.)Disponibilităţi

3257.02187.8514.9984.01478.1625.4

Capital socialProviz pentru risc şicheltuieli Împrumuturi

bancare (2)Datorii furnizoriAlte datorii pe termenscurt

1550.571.74323.33028.373.4

TOTAL 9047.2 TOTAL 9047.2



Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a firmei, iar, pede altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară.

2.3.1. Firma în concepţia funcţională

Concepţia funcţională defineşte firma ca o entitate economică şi financiarăasigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia deproducţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor situate în aval);funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi cesiunea elementelor de activ imobilizat) precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiarenecesare dezvoltării firmei).

În centrul analizei funcţionale se situează ciclul de producţie sau deexploatare cu cele patru faze: achiziţionarea şi stocajul materiei prime; fabricarea;stocajul produselor finite şi comercializarea; încasările din vânzări.

Structura ciclului de producţie-exploatare se prezintă astfel:

În faza de aprovizionare se constituie un stoc fizic de materii prime.Fluxurile reale de materii prime pot angaja, în contrapartidă, fluxuri monetareimediate (cazul plăţilor în numerar) sau decalaje (cazul cumpărărilor pe credit).Decalajul dă naştere unui stoc financiar (datorii către furnizorii de exploatare),calificat drept o „rezervă de credit", iar durata sa de disponibilitate constituie osursă de finanţare, atâta timp cât plata datoriilor nu este efectuată.

În faza de fabricaţie, stocurile reale de materii prime alimentează stocurilede producţie în curs de fabricaţie, care se transformă în produse finite. Dar,

producţia antrenează şi alte fluxuri reale de muncă, furnituri, energie etc. evaluate

în unităţi monetare ce se adaugă costului materiilor prime. Aceste „costuriadăugate" generează fluxuri monetare de contrapartidă imediate sau decalaje. Dacădurata creditului furnizor depăşeşte durata stocajului materiilor prime, faza defabricaţie poate fi parţial finanţată prin credit furnizor.

Trebuie menţionat că fluxul de amortizare care, de asemenea, face parte din„costurile adăugate", fiind doar un consum economic, nu provoacă nici o ieşire defonduri, deci nici un flux monetar.

La sfârşitul procesului de producţie se constată un flux de produse finite, alcărui cuantum este reprezentat de ansamblul costurilor angajate în fabricaţie.

În următoarea fază şi anume comercializarea, firma trebuie să finanţeze

stocajul produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzareaacestora. Fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinatecomercializării. Dacă vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire suntcompensate imediat printr-un flux monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pecredit, decalajul fluxurilor monetare dă naştere unui stoc financiar sub formacreanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o „rezervă decredit" şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în

64



momentul încasării creanţei. Stingerea creanţelor reprezintă momentul treceriicătre ultima fază a ciclului de exploatare.

În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita finanţareacreditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor (scontare,factoring, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).

Fiecare stadiu al ciclului de exploatare este, de fapt, veriga unui lanţfuncţional propriu întregii organizări a firmei. Cu toate acestea, în funcţie de naturaactivităţii sale economice, una sau două verigi ale acestui lanţ funcţional pot lipsi(cazul firmelor de comerţ şi servicii).

Obiectivul prioritar al analizei funcţionale îl reprezintă tocmai impactuldiferitelor operaţii ale firmei asupra trezoreriei. Plăţile în numerar sunt operaţiicu incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele acordate sau obţinutedau naştere unor decalaje între momentul efectuării operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu-zise; Apar astfel, decalaje de plăţi nefavorabile sub formastocurilor şi creanţelor, din momentul plăţii aprovizionărilor şi cheltuielilor de

producţie până în momentul încasării produselor vândute, iar în compensarea lor, pasivele circulante generează decalaje de plăţi favorabile, (plăţile pentru furnizori,salarii, obligaţii sociale etc). Gruparea posturilor bijanţiere în vederea analizei seva baza pe legătura acestora cu ciclul de exploatare: Analiza operaţiilor deexploatare conduce, în final, la determinarea rezultatului brut al exploatării.

Operaţiile de încasări sau de distribuire a veniturilor, independente de ciclulde exploatare (venituri şi cheltuieli financiare,distribuirea dividendelor, impozitul

pe profit) sunt circumscrise funcţiei de repartiţie şi influenţează prin soldul lor capacitatea de autofinanţare a firmei.

Complementar celorlalte funcţii, operaţiile de investiţii şi de finanţareîntregesc analiza financiară statică prin elaborarea tabloului de finanţare, caredevine instrumentul central al analizei dinamice a echilibrului funcţional.

Structura ciclului de exploatare.

Fluxuri şistocuri

Aprovizionareşi Stocări dematerii prime

Fabricaţie ComercializareÎncasareacreditelor

clienţi

Fluxuri realeşistocuri fizice

Flux de intrarematerii prime

MuncăMateriale

Energie

Serviciicomerciale

Livrare de produse finite

65

Stoc de materii prime

Stoc de producţieîn curs

Stoc de produse finite



Fluxurimonetareşi

stocurifinanciare

Cumpărări dematerii prime

cu plata înnumerar

Plată energiePlată materiale

Salarii

Vânzări înnumerar

Scont

Cheltuieli defabricaţie

Cheltuieli dedesfacere

Profit

Costul materiei prime

Durata destocare amateriei prime

Durata defabricare şistocare a producţiei în

curs

Durata destocare a produselor finite

Duratacreditelor clienţi

2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale

Prezentarea bilanţului funcţional

Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de a oferi o imagine asupramodului de funcţionare economică a firmei, punând în evidenţă stocurile Şiresursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.

Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţiirealizate de firmă în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi origineaexpresiei „analiza funcţională".

Funcţiile în cauză sunt reprezentate schematic în figura 1.11 „Bilanţulfuncţional".

66

Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi

Credit furnizor Creanţe clienţi



ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE

FRNG = Fondul de Rulment Net GlobalFuncţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şifinanciare pe cele două categorii (de exploatare şi în afara exploatării), indiferentde durata lor de viaţă astfel, imobilizările în afara exploatării includ terenuri,clădiri anexe ca şi participaţii, alte active financiare şi plasamente financiare, întimp ce imobilizările de exploatare cuprind totalitatea imobilizărilor utilizate înexploatare cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele etc.

Spre deosebire de analiza lichidităţii, care reţine doar imobilizările culichiditate mai mare de un an, incluzând aici şi activele circulante cu aceeaşi durată(excluzând activele fictive), optica funcţională regrupează utilizările înscrise în

bilanţ, chiar dacă o parte sunt considerate non valori (cheltuieli de înfiinţare,diferenţe de conversie activ, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii), aceastadatorită prudenţei firmei de a-şi asigura resurse suficiente pentru finanţarea tuturor nevoilor înscrise în activul bilanţului contabil.

Această funcţie stă la baza strategiei de reînnoire, mai mult sau mai puţinrapidă, a echipamentelor, cât şi a opţiunilor de oportunitate ale dezvoltării, întreinvestiţiile productive şi participaţiile financiare. De cele mai multe ori, deciziastabilită reprezintă un arbitraj între rentabilitate şi lichiditate. Se poate susţine ideea

potrivit căreia se doreşte dispunerea de un maxim al trezoreriei (resurse financiare)

pentru a putea profita de oportunităţile pe care piaţa financiară le oferă. Însă,trebuie să fim conştienţi că pentru o firmă industrială, raţiunea sa economică de aexista se bazează bineînţeles pe produsele, serviciile pe care ea este capabilă să le

plaseze pe piaţa comercială partajată cu concurenţii săi şi chiar dacă condiţiile de plasare a trezoreriei sunt în anumite momente foarte avantajoase, riscul de aaccepta anumite oportunităţi în detrimentul investiţiilor productive poate fi maimare. Dar, o rentabilitate financiară sporită poate fi obţinută nu cu o investiţie

productivă conservată în patrimoniul firmei o perioadă îndelungată, ci cu o bună67

• Activ imobilizat brutFuncţia deinvestiţie

Funcţia deexploatare

Funcţia deexploatare

Funcţia definanţare

• Capitaluri proprii• Amortism şi proviz• Datorii financiare

• Activ circulant deexploatare (brut)

• Activ circulant înafara exploat. (brut)

• Activ de trezorerie

• Datorii de exploatare• Datorii în afaraexploatării

• Pasiv de trezorerie

FRNG



marjă de exploatare. Experienţa ultimilor ani a ţărilor cu economie de piaţădemonstrează că firma nu se poate lăsa condusă în mod sistematic de lichiditateimediată, chiar dacă raţional (matematic) ea poate demonstra că acea oportunitatecorespunde unui randament mai bun. Decizia rentabilitate-lichiditate constituieobiectul funcţiunii financiare a firmei funcţiune ce reprezintă o adevărată interfaţă

între firmă şi piaţa financiară.Imobilizările, regrupate prin funcţia de investiţie, constituie nevoi (alocări)stabile (aciclice) care în mod necesar sunt finanţate din resursele durabile(aciclice) existente în pasivul bilanţului.

Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii,datoriile financiare indiferent de scadenţa lor (împrumuturi obligatare,împrumuturile bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzileaferente lor), ca şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Activele imobilizatefiind reţinute în activ la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele suntasimilate resurselor proprii.

Această funcţie stă la baza strategiei optime de finanţare a firmei, motivatăde creşterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.

Funcţiei de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţiei şivânzări, generatoare de stocuri reale şi financiare, care se reânnoiesc cu o anumităregularitate. Posturile de activ legate direct de operaţiile ciclului de exploatare(stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituieactive circulante de exploatare (ACE), care, în mod normal, trebuie finanţate dindatoriile de exploatare (DE) (datorii furnizori şi asimilate, venituri din exploatareconstatate în avans etc).

Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se dupăîncheierea fiecărui ciclu de exploatare.

Toate celelalte posturi, reflectând operaţiuni diverse (cum sunt: creanţediverse, operaţiuni legate de funcţia de repartiţie a veniturilor, capital socialsubscris şi nevărsat, datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) sunt regrupate încategoria activ circulant în afara exploatării, (ACAE) având corespondent în

pasiv datoriile în afara exploatării (DAE).iar cele privind disponibilităţi băneşti(casa, banca, valori mobiliare de plasament (VMP) şi creditele bancare curente)formează activul şi respectiv pasivul de trezorerie.

Astfel structurat, bilanţul evidenţiază două categorii de utilizări în activ, unaindependentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată direct de exploatare, iar în

pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse fără legătură cu exploatarea şiresurse generate direct de aceasta. Elementele de trezorerie apar în mod distinct,atât în activul, cât şi în pasivul bilanţului, (figura 1.12).

Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permiteapreciarea vulnerabilităţii structurii financiare, a firmei reflectată de evoluţia

68



trezoreriei nete, dar şi de a exprima interdependenţa dintre structura financiară afirmei şi natura activităţii sale.

Echilibrul financiar funcţional

În optica analizei funcţionale, firma este vulnerabilă dacă recurge în cea maimare parte la finanţări prin credite bancare pe termen scurt. Acest aspect esteevidenţiat de studiul comparativ al variaţiei fondului de rulment.

Analiştii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorulcel mai relevant al echilibrului funcţional, întrucât pune în evidenţă acele nevoiciclice neacoperite financiar din resursele temporare şi reânnoibile permanent încadrul aceloraşi cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analizacalitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului deexploatare de a-şi echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice de capital. Partearămasâ nefinanţată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de

rulment funcţional, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatareconduce la un dezechilibru funcţional care va afecta trezoreria firmei.

Trăsăturile caracteristice echilibrului funcţional sunt evidenţiate de structura bilanţului funcţional, aşa cum rezultă din figura de mai jos. Această schemăexprimă un caz particular al echilibrului funcţional, reprezentarea schematică

putându-se face pentru fiecare situaţie în parte. Nevoi stabile

Activ Pasiv

Active imobilizate în afaraexploatării (AIAE)

Resurse proprii (din careamortismente si provizioane)

(RPR)Imobilizări de exploatare (IE)Împrumuturi (Scadenţe maimari sau mai mici de un an)

(ÎMPR)Fond de rulment funcţional

(FRF sau FRNG)

Stocuri Datorii de

exploatare (DE)

Creanţe deexploatare

Nevoia de fond derulment pentruexploatare(NFRE)

Datorii diverse

69

NFRE Fond de

rulmentfuncţional(FRF sauFRNG)

NFRAE Trezorerienetă

ACE

Nevoiciclice



Creanţe diverse(în afaraexploatării)

(în afaraexploatării)

(DAE)

NFRAE

Disponibilităţi(D) Credite bancare

de trezorerie (CT)Trezorerie netă

Structura bilanţului funcţional

ACE=active circulante de exploatare ;DE=datorii de exploatare;ACAE=activ

circulant în afara exploatării;DAE=datorii în afara exploatării;VMP=disponibilităţi băneşti ( casa, banca,valori mobiliare de plasament );NFRAE=nevoie de fond derulment in afara exploatarii;NRFE=nevoia de fond de rulment pentru exploatare.

Realizarea acestui echilibru este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale bilanţului funcţional şi anume: fondul de rulment pentru exploatare (FRF) saunivelul finanţării stabile, nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare(NFRE), pe de o parte, şi al nevoii de fond de rulment în afara exploatării(NFRAE), pe de altă parte, şi nivelul valorilor de trezorerie.

În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al firmei nu presupune

doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă a unui fond de rulmentacoperitor nevoilor de finanţare a ciclului de exploatare (stocuri+creanţe deexploatare-datorii de exploatare).

Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintăFondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG)disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare.

În acest caz relaţia de determinare a FRNG este:

FRNG= RESURSE DURABILE-NEVOI STABILE(Activ imobilizat brut)

sau

b)

FRNG = CAPITALURI PERMANENTE -ACTIV IMOBILIZAT NET

FRNG = (Resurse durabile-Amortizări)-Imobilizări nete70

ACAE

Nevoi detrezorerie

Resurse detrezorerie



Aceeaşi valoare a FRNG este dată de mărimea nevoilor ciclice şi de trezorerierămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie, stabilite conform expresiei:

2)

FRNG = (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE)

- (RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZ.)FRNG=(ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

Dacă ,,FR disponibil" va fi superior sau inferior nevoilor angajate deexploatare (,,FR util"), firma va avea lichidităţi sau, dimpotrivă, va fi obligată săangajeze noi credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar ele permit în acelasi timp constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntareaglobală a nevoilor cu mijloacele de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a

ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment. Nevoile de finanţare generatede ciclul de producţie sau ,,nevoile ciclice" corespund alocărilor de fonduri(blocarea lichidităţilor) pentru constituirea stocurilor şi creanţelor (creditelor acordate partenerilor debitori).

În compensarea acestor necesităţi de finanţare, activitatea firmei furnizeazăresurse reânnoibile pe măsura derulării ciclului de exploatare, respectiv ,,resurseciclice" sub forma creditelor acordate de către furnizori (forma tipică de resurseciclice).

Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi cele din afara exploatării, pe de o parte, şi datoriile de exploatare şi diverse, pe de altă parte, constituie nevoia defond de rulment totală (NFRT sau NFR).

NFRT = (NEVOI CICLICE - RESURSE CICLICE)

NFRT=NFR=nevoia de fond de rulment totalăÎn cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt aproximativ

egale cu datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment totală tindecătre zero, sau chiar, adesea devine negativă. Se vorbeşte în acest caz de o resursă

în fond de rulment (RPR). Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond derulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării(NFRAE). Cele două componente ale sale stabilite la nivelul al doilea şi al treileaal bilanţului funcţional se determină astfel:

NFRT = NFRE + NFRAE

71



unde:

NFRE = ACE -DE şi NFRAE = ACAE-DAE NFRE=nevoie de fond de rulment pt. exploatare;NFRAE=nevoie de fond de

rulment în afara exploatăriiDacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare,

nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de firmă peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În acest context NFRE capătăcaracterul unei veritabile investiţii cu acelaşi titlu ca şi imobilizările de exploatare(construcţii, echipamente etc). Astfel, capitalul angajat de firmă apare în strânsărelaţie cu funcţiile principale pe care aceasta trebuie să le asigure, şi se determină

potrivit expresiei:

Capital angajat = +

+ (NFRE + NFRAE) + Disponibilităţi

Capital economic = Imobilizări de exploatare + NFRECapital investit = Imobilizări în afara exploatării + Capital economicCapital angajat = Capital investit + NFRAE + DisponibilităţiEgalitatea capitalului angajat în activ cu cel din pasivul bilanţului funcţional,

conduce la ecuaţia echilibrului funcţional.Astfel:

= Resurse proprii + +

Dar:

Active imobilizate + NFRE + NFRAE + Disponibilităţi =

Resurse Datorii pe Credite de proprii termen lung trezorerie

Prin gruparea termenilor rezultă:

NFRE + NFRAE + Disponibilităţi - Credite de trezorerie =

= Resurse proprii + Datorii pe Activetermen lung imobilizate

72

Imobilizări deexploatare

Imobilizări în afaraexploatării şi financiare

Capitalul angajat(total pasiv)

Datorii petermen lung

Credite detrezorerie

= + +

-



Adică:

NFRT + TN = FRNG

Având în vedere reânnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel

determinat de ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor cicliceneacoperit financiar de resursele ciclice de capital cu o nevoie de finanţare permanentă (permanent reânnoibilă). Este normal ca această nevoie să fie finanţatădin fondul de rulment funcţional care la rândul său apare ca un surplus de resurse

permanente, stabile.Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului

funcţional este nevoia de fond de rulment, indicator dinamic a cărui mărime estedependentă, în mod direct proporţional, de evoluţia cifrei de afaceri şi poate fi

previzionată în funcţie de politica viitoare a conducerii firmei, privind vânzările.Dacă nu intervin modificări importante în structura resurselor şi nevoilor stabile,această interdependenţă a nevoii de fond de rulment cu cifra de afaceri

previzionată prezintă o anumită stabilitate, care permite firmei să realizeze o previziune pertinentă a echilibrului funcţional.

În timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitateacurentă, şi în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate deoperaţiile financiare pe termen scurt realizate de firmă şi evidenţiate în ultimulnivel al bilanţului funcţional. Pe de o parte, acestea din urmă presupun mijloace definanţare pe termen scurt solicitate de la bănci sau alţi parteneri financiari deciresurse prezentând un caracter financiar, sau mai concret ,,resurse de trezorerie".

Spre deosebire de resursele ciclice obţinute în cadrul activităţii curente şi induse deoperaţiile industriale şi comerciale, resursele de trezorerie sunt furnizate de parteneri financiari specifici, prin negocieri particulare, care nu fac obiectulgestiunii curente, ci relevă, în mod special, gestiunea financiară pe termen scurt saugestiunea trezoreriei. Pe de altă parte, firma degajă excedente monetare care-i

permit acoperirea diverselor ,,nevoi de trezorerie". Aceste excedente de trezorerie pot fi plasate pe piaţa monetară şi/sau financiară, urmărindu-se procurarea unor valori mobiliare de plasament rentabile, uşor negociabile şi cu o bună reputaţie pe

piaţa de capital.

Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia„trezoreriei nete”, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţieficiente.

În bilanţul funcţional , nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea(diferenţa) activelor şi pasivelor de trezorerie excedentare şi credite bancarecurente, care nu se reânnoiesc automat cu fiecare ciclu de producţie.

TN = NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE73



Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară afirmei devine vulnerabilă.

Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei, care sedetermină pornind de la egalitatetea dintre activul şi pasivul bilanţului funcţional.

AIAE + IE + ACE + ACAE + D = RPR + ÎMPR + DE + DAE + CTAIAE=active imobilizate în afara exploatării;IE=imobilizari de

exploatare;ACE=active circulante de exploatare;ACAE= activ circulant în afaraexploatării;D=disponibilitaţi;RPR=Resurse proprii;IMPR=ÎmprumuturiDE=datorii de exploatare;DAE=datoriile în afara exploatării;CT=credite bancarede trezorerie

Prin comutarea termenilor obţinem:

(ACE – DE) + (ACAE – DAE) + (D – CT) = (RPR + ÎMPR) – (AIAE + IE)

NFRE + NFRAE + TN = FRNG

Ecuaţia fundamentală a trezoreriei devine:

FRNG – (NFRE +NFRAE) = TN

Se constată că indicatorii de nevoie de fond de rulment şi fondul de rulment,dimensionaţi prin ambele metode de analiză financiară (patrimonială şifuncţională), vor înregistra valori diferite, datorită criteriilor diferenţiale care au

stat la baza regrupării posturilor bilanţiere. Cu toate acestea însă, trezoreria firmeinu este afectată. Aceasta demonstrează că operaţiile de corecţie au avut ca efectmodificarea fondului de rulment şi a nevoii de fond de rulment cu aceaşi valoare.

Categoria resurselor durabile din bilanţul funcţional prezintă importanţa subaspectul asigurării echilibrului stabil al firmei. La prima vedere, se poate crede căeste vorba de regula “echilibrului financiar minim” al analizei lichiditate -exigibilitate. Noţiunea de “echilibru stabil” al firmei este o noţiune diferită,deoarece categoria utilizărilor stabile include şi o parte a nevoii de fond derulment.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare are un caracter dual incluzândo dimensiune structurală ce rezultă din natura activităţii şi condiţiile de exploatareşi una evolutivă (temporară) determinată de volumul activităţii, fluctuaţia CA, astocurilor, cât şi de variaţia creditelor clienţi şi a celor furnizori. Se observă cănevoia de fond de rulment are o parte stabilă echivalentă cu mărimea componenteisale structurale. Fiind echivalentă a unui activ imobilizat, nevoia de fond derulment trebuie finanţată de resursele durabile, mai concret de fondul de rulment

74



funcţional care devine echivalent ,,finanţării stabile a NFR" (FRNG pozitiv). Nefiind constant, acest indicator (NFR) variază în timpul exerciţiului şi poateantrena fie lichidităţi excedentare care apar temporar sub forma valorilor detrezorerie-activ, fie o insuficienţă a trezoreriei, care va trebui acoperită din credite

bancare pe termen scurt. Această situaţie relevă vulnerabilitatea financiară a firmei,

iar creditele de trezorerie trebuie, în principiu, sa fie limitate la acoperireavariaţiilor temporare ale nevoii de fond de rulment (creditele de trezorerie vor permite finanţarea nevoii de fond de rulment excedentară).

În definitiv, şase categorii de structuri funcţionale pot fi observate (cuconsecinţele corespunzătoare) în figura,,Structuri funcţionale".

Bilanţ funcţional

TN = NEVOI TN = RESURSE TN = RESURSE TN = NEVOI TN = NEVOI TN =RESURSE

Structuri funcţionale

Detaliind cele şase categorii de structuri funcţionale, vom pune în evidenţădiversele modalităţi de realizare a echilibrului financiar funcţional:

1) nevoile de fond de rulment sunt finanţate în întregime din resursele stabile(FR pozitiv) sau parţial din resursele stabile şi resursele ciclice, a căror valoaretotală permite degajarea unei trezorerii pozitive;

2) resursele stabile şi ciclice finanţează parţial nevoite de fond derulment,diferenţa fiind acoperită din credite de trezorerie. Dar, NFR constituie o

nevoie permanentă care este finanţată, în acest caz, din resursele de trezorerie prezente, resurse care vor căpăta un caracter stabil, structural, dacă firma nureuseşte să-şi reconstituie FR şi/sau să-şi/limiteze NFR. În această situaţie trebuieapreciată importanţa riscului bancar curent. Aşa cum a mai fost subliniat, aceastăsituaţie poate fi viabilă dacă firma continuǎ să beneficieze de resurse de trezoreriede la partenerii săi financiari (de care este dependentă);

75

NFR > 0 NFR < 0

FRNG > 0 FRNG > 0 FRNG < 0FRNG < 0



3) creditele bancare curente, dar şi resursele în fondul de rulment finanţeazăo parte din activele fixe, nevoile de fond de rulment şi disponibilităţile. Situaţiafinanţării integrale a nevoilor de fond de rulment din credite de trezorerie estecritică.Dacă nu are caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii financiare;

4) resursele induse de ciclul exploatării se adaugă surplusului de resurse

permanente (FR pozitiv), pentru a finanţa nevoile ciclice şi a degaja un importantexcedent de lichidităţi;

5) resursele în fondul de rulment acoperă parţial activele imobilizate(FR-),nevoile de fond de rulment, generând şi o trezorerie netă pozitivă. În acest caz,furnizorii şi avansurile de la clienţi finanţând ciclul de productie şi o parte dinimobilizări, se impune examinarea şi consolidarea resurselor durabile;

6) resursele durabile finanţând parţial activul imobilizat (fond de rulmentnegativ), insuficienţa lor este compensată de creditele furnizori, avansurile de laclienţi şi creditele bancare curente. Dependenţa financiară externă a firmei fiind

mare, structura de finanţare trebuie revăzută;Este interesant de prezentat câteva scenarii, care conduc la degradarea

echilibrului funcţional antrenând vulnerabilitatea firmei:

- creşterea foarte rapidă şi nestăpânită a cifrei de afaceri. Firma cunoaşteo creştere a nevoii de fond de rulment paralelă eu cea a cifrei de afaceri. Fondul derulment creşte mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând automat o crizăde trezorerie;

- creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul mai multor exerciţii

financiare, firma beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creştereainsuficientă a cifrei de afaceri, firma acceptă condiţii noi de reglemetare vis-a-visde clienţii săi, concretizate în creşterea creanţelor sale. Aceasta antrenează ocreştere bruscă a nevoii de fond de rulment, care degradează situaţia trezoreriei;

- întârzierea executării investiţiilor. Deşi firma beneficiază de, o structurafinanciară echilibrată, nu promovează o politică de investiţii care să-i menţină ratasa de creştere. Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recuperezeîntârzierile intervenite în nivelul investiţiilor. Va avea loc, eu această ocazie, oscădere brutală a fondului de rulment funcţional care va antrena o trezorerie netă

negativă.- acumularea pierderilor. Pierderile acumulate din mai multe exerciţiidiminuează în mod regulat fondul de rulment funcţional, antrenând o trezorerienetă negativă.

- paradoxul reducerii activităţii. Cifra de afaceri scade în mod regulat.Scăderea cifrei de afaceri antrenează o diminuare a creanţelor de exploatare, şiuneori chiar a stocurilor, reducând astfel nevoia de fond de rulment. Va rezulta o

76



ameliorare temporară a trezoreriei. Dar, scăderea rezultatelor antrenează rapid odiminuare a fondului de rulment funcţional, care se concretizează, de asemenea,într-o trezorerie netă negativă.

Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei definanţare a nevoii de fond de rulment: finanţare integrală cu fonduri permanente

(care presupune o lipsă de flexibilitate) sau parţiale şi în completare cu resurse descurtă durată. Se poate afirma că există o parte stabilă (structurală) a NFR caretrebuie, în principiu, să fie finanţată de fondurile permanente şi o parte aleatoare(conjuncturală, fluctuante) care poate fi finanţată de capitalurile provizorii (tipcredite bancare curente). Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură celmai scăzut cost al procurării capitalurilor.

O politică eficientă de gestiune a ratelor de dobândă, în perioada deinstabilitate a acestora, trebuie să ia în considerare ansamblul finanţărilor exterioare, deoarece structura ratelor de dobândă poate avantaja recurgerea la

finanţări pe termen scurt în detrimentul celor pe termen lung.Studii de caz

La 31.12 N, bilanţul unei firme se prezintă astfel

ACTIV BrutAmortizProviz Net PASIV SUMA

Capital social 500

Imobilizări

necorporale

80 60 20 Rezerve 100

Imobilizări corporale 1.000 300 700 Rezultatul exerciţiului 60

Imobilizări financiare 400 50 350 Provizioane pentruriscuri

20

Stocuri 320 20 300 Provizioane pentrucheltuieli

12

Clienţi 180 30 150 Împrumuturi pe termenlung

800

Efecte de primit 151 -- 151 Furnizori 50Efecte de plată 120

Impozite şi taxe deîncasat

20 -- 20 TVA de plată 12

Debitori diverşi 7 7 Creditori diverşi 6

Disponibilităţi 2 2 Credite bancare 20

77



curente

TOTAL 2.160 460 1700 TOTAL 1.700

1) Calculaţi fondul de rulment net global prin cele doua metode (FRNG);

2) Determinaţi nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă (NFR, TN);3) Descompuneţi nevoia de fond de rulment total în nevoie de fond de rulment

pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării(NFRAE);

4) Explicaţi cum este finanţată nevoia de fond de rulment.

Rezolvare:

1) Calculul FRNG:.a)

Resurse durabile: Activ imobilizat brut net

- Capital social 500 500 Imobilizări necorporale 80 20- Rezerve 100 100 Imobilizări corporale 1000 700

- Rezultatul exercitiului 60 60 Imobilizări financiare 400 350- Provizioane (20+12) 32 32 TOTAL 1480 1070- Amortismente si proviz.

de activ 460 50- Datorii financiare 800 800TOTAL 1.952 1.542

FRNG = 1952 - 1480 = 472 mil leiFRNG = 1542 -1070 = 472 mil lei

b) FRNG = (ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)

ACE+ACAE+D DE + DAE + CT

Stocuri 320 Furnizori 50Clienţi 180 Efecte de plată 120Efecte de primit 151 TVA de plată 12Impozite şi taxe 20 Creditori diverşi 6

78

FRNG = Resurse durabile - Activ imobilizat brut

FRNG = (Resurse durabile - Amortizări cumulate) - Activ imobilizat net



Debitori diverşi 7 Credite de trezorerie 20Disponibilităţi 2

TOTAL 680 TOTAL 208

FRGN = 680 – 208 = 472 mil lei

2) Calculul nevoii de fond de rulment (NFRT):

NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

NFR = (680 - 2) - (208 - 20) = 490 mil lei

TN = Nevoi de trezorerie - Resurse de trezorerie

TN = 2 - 20 = -18 mil leiTN = FRNG - NFRTTN = 472-490 = -18 mil lei

3) Descompunerea NFR totală:

NFRT=NFRE + NFRAE

a) NFRE = ACE - DE

Active circulante pentru exploatare Datorii de exploatareStocuri 320 Furnizori 50Clienţi 180 Efecte de plată 120Efecte de primit 151 TVA de plată 12

TOTAL 651 TOTAL 182

NFRE = 651 - 182 = 469 mil lei

b) NFRAE = ACAE – DAE

Active circulante în afara exploatării Datorii în afara exploatăriiImpozite si taxe 20Debitori diversi 7 Creditori diverşi 6

TOTAL 27 TOTAL 6

79



NFRAE = 27-6 = 21 mil leiVerificare: 469 + 21 = 490 = NFRT

4) NFR totală este finanţată în principal (96.3%) prin FRNG, cât şi printr-oîndatorare bancară pe termen scurt (pentru 3,75%). Se constată că NFRE este

finanţată integral de sursele stabile (FRNG pozitiv), care în plus acoperă şi o partea NFRAE (3 mil lei) diferenţa (până la 21 mil. lei) provenind din credite detrezorerie .

Activ = Firmă Pasiv = Resurse

NFRE469

FRNG472

NFRAE 21 TN 18

490 490

Echilibrul funcţional

Bilanţ la 31.12.Nmii lei

80



FRNG = Fond de rulment net global ; NFR=Nevoia de fond de rulment1) Calculaţi FRNG prin cele două metode, NFR şi trezoreria netă2) Reprezentaţi schematic bilanţul cu cele trei elemente calculate şi explicaţi cumeste finanţată NFR

2.La 31.12.N bilanţul unei firme se prezintă astfel:mii lei

ACTIV Brut Amortizşi

Proviz

Net PASIV SUMA

Imobilizări

necorporaleImobilizări corporaleImobilizărifinanciareStocuri de materii

primeStocuri de prod. încurs de fabric.

1.640

106.00033.00010.00016.800

50095.000

3.600

340

23.8004.0004.0003.300

--10.000

100

1.300

82.20029.0006.000

13.500

50085.000

3.500

Capital

socialRezerveRezultatulexerciţiuluiProviziuni

ptr. risc. şichelt.Împrumutur

44.000

8.30018.5005.200

18.00020.600

1.00083.500

81


Proviz

Net PASIV SUMA

Imobilizări

necorporaleImobilizăricorporaleImobilizărifinanciareStocuriCreanţe deexploatareCreanţe diverse

Disponibilităţi

40

50060

500601312

20

100154010----

20

40045

460501312

Capital socialRezerve

RezultatulexerciţiuluiProviziuni pentruriscuriProviziuni pentrucheltuieliDatorii financiareFurnizoriDatorii fiscale şi

socialeDatorii diverse

20020

1046

75650

305

TOTAL 1.185

185 1.000

TOTAL 1.000



Avansuri şi aconturivărsate asupracomenzilor Creanţe deexploatare

Creanţe diverseDisponibilităţiCheltuieli derepartizat asupra maimultor exerciţii♣

Cheltuieli constatateîn avans

200

1.9501.800

-- 200

1.9501.800

i obligatareCredite

bancare petermen lungAvansuri şi

aconturi primiteasupracomenzilor în cursDatoriifurnizoriDatoriifiscale şisociale

Alte datoriiCredite

bancarecurenteVenituriconstatateîn avans

20.8002.9501.400

700

TOTAL 270.490 45.540 224.950 TOTAL 224.950

1) Determinaţi indicatorii de echilibru financiar funcţional;2) Explicaţi cum este finanţată NFR şi reprezentaţi schematic echilibrul funcţional.3) Bilanţul la 31.12.N se prezintă în tabelul de mai jos

BILANŢ la 31.12.Nmii lei

82

ACTIV PASIVImobilizări neteStocuri de materii prime şi

materialeStocuri de produse finiteCreanţe de exploatareAlte creanţeDisponibilităţi

4.050540

8902.13040073

Capital socialRezerve

RezultatulexerciţiuluiDatorii financiareFurnizoriAlte datorii

2.0003.200

9331901.200

560

TOTAL 8.083 TOTAL 8.083



BILANŢ la 31.12 N

1) Calculaţi FRNG (prin cele două metode)FRNG=Fondul de rulment net global2) Calculaţi NFR şi trezoreria netă3) Reprezentaţi schematic echilibrul funcţional şi explicaţi modul de realizare aacestuia.

Analiza patrimonială şi funcţională

Studii de caz:1.Calculaţi indicatorii de echilibru financiar pe baza bilanţului financiar şi a

bilanţului funcţional, interpretaţi rezultatele obţinute şi reprezentaţi schematicmodul de realizare a echilibrului financiar.

83

ACTIV PASIVTmobilizări nete 4050 Capital social 2000Stocuri de materii prime şimateriale

540 Rezerve 3200

Stocuri de produse finite 890 Rezultatulexerciţiului

933

Creanţe de exploatare 2130 Datorii financiare 190Alte creanţe 400 Furnizori 1200Disponibilităţi 73 Alte datorii 560TOTAL 8083 TOTAL 8083



Bilanţ financiar la 31.12.N

ACTIV PASIV

ImobilizărinecorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiareStocuri de materii

primeStocuri producţie încursStocuri de produsefinite

Creanţe clienţi şiasimilateDisponibilităţi

13.0001.848.000

303.000402.000100.000900.0001.416.00

0444.000

Capital socialRezerveRezultat raportatRezultatul exerciţiuluiProvizioane ptr riscuri şicheltuieliDatorii financiare şiasimilateDatorii furnizoriDatorii fiscale şi sociale

700.000645.00043.000

113.000129.000

2.263.000*1.106.000

427.000

TOTAL 5.426.000

TOTAL 5.426.000

Datoriile financiare şi asimilate includ datorii financiare cu scadenţe maimari de un an 800.000 mii lei şi creditele bancare curente 1.463.000 mii lei.

În vederea analizei pe baza bilanţului financiar se presupune ipoteza

repartizării profitului pentru constituirea rezervelor statutare 60.000 mii lei, pentrudistribuirea dividendelor 40.000 mii lei, iar diferenţa se va reporta în exerciţiulurmător:

2) Realizaţi analiza patrimonială şi funcţională pornind de la bilanţulîncheiat la 31.12.N (înainte de repartizare) (tabelul 1.14).

BILANŢ la 31.12.N

mii lei

84



1)din care 20 mil. lei mai mici de un an;

2)din care 8 mil. lei mai mari de un an;3)din care dividende de repartizat 10 mil. lei şi restul pentru fondurile proprii;4)din care credite bancare curente 20 mil. Iei şi datorii mai mici de un an (în afaracreditelor bancare curente) 40 mil. lei;5)din care 14 mii. lei mai mari de un an

III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI

3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere

85


Proviz

Net PASIV SUMA

Imobilizărinecorporale –

cheltuieli deconstituire*ImobilizăricorporaleImobilizărifinanciare (1)StocuriClienţiCreanţe diverse

(2)DisponibilităţiPrime derambursare

privindobligaţiunile

40

3604080

12034

6

10

20

60--

2030----

--

20

30040609034

6

10

Capital socialRezultat

nerepartizat (3)Proviziuni ptr riscuri şi cheltDatorii financiare(4)Datoriinefinanciare (5)

(furnizor i)

20020

60160120

TOTAL 690 130 560 TOTAL 560



Dacă bilanţul exprimă poziţia financiară, starea patrimonială la care s-aajuns la încheierea exerciţiului, atunci contul de profit şi pierdere exprimă, în parte,cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală. Acesta evidenţiază fluxurilede venituri şi de cheltuieli de gestiune, performanţa de la începutul (So) până lasfârşitul exerciţiului (S1).

S=Performanţa exerciţiului .AE =Capitaluri investite.CPR= Capitaluri proprii .DAT=Capitaluri împrumutate

Corelaţia dintre bilanţ şi contul de rezultateÎn conformitate cu obiectul de activitate aprobat prin statut, firma are

libertatea sǎ desfăşoare operaţiuni de producţie, construcţii, prestări servicii,operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi pe cea monetară, precum şi operaţiuni decesiune, de închiriere spaţii de producţie şi/sau comerciale etc. Drept urmare,veniturile şi cheltuielile de gestiune sunt generate, în principal, de două domenii deactivitate curentă:

Separarea elementelor bilanţiere şi ale contului de profit şi pierdere pe principalele domenii de activitate curentă şi extraordinară

86

solduri iniţiale solduri finale

S0

AE0CPR

0

DAT0

Bilanţ la începutulexerciţiului

Cont derezultate alexerciţiului(fluxuri de)• venituri• cheltuieli

• profit

S1

AE1CPR

1

DAT1

Bilanţ la sfârşitul exerciţiului

ACTIVITATEA FIRMEI• Curentă(Ordinară)

• Non Curentă(Extraordinară)



CPP= cont de profit şi pierderiIMO=Active fixe CPR= Capitaluri proprii. DTL=Datorii pe termen lung .ACR = Active circul.DCR = Datorii curente catre furnizori

• de exploatare (de bază), din fabricarea şi vânzarea de produse şifurnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă, ca parte integrantă aobiectului său de activitate, inclusiv din activităţile conexe în care aceasta seangajează şi care sunt o continuare a primelor activităţi menţionate, incidente aleacestora sau care rezultă din acestea: cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate, cualte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate etc;

• financiară, privind veniturile din dividende la acţiuni deţinute, dobânzi laîmprumuturi acordate, venituri din interese de participare la alte societăţi etc,

precum şi cheltuielile financiare privind dobânzi la credite primite, pierderi dincreanţe legate de participaţii etc.

Dincolo de cele două activităţi curente (ordinare: de exploatare şi

financiară), pot să apară venituri şi cheltuieli din evenimente necurente,extraordinare (foarte rare şi în afara puterii decizionale a conducerii firmei:exproprieri, naţionalizări, modificarea legislaţiei fiscale, cutremure etc.).Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimentesau tranzacţii ce sunt clar diferite de activităţile curente ale firmei şi care, prinurmare, nu se aşteaptă să se repete întrun mod frecvent sau regulat. Elementeextraordinare se vor înregistra în contul de profit şi pierdere la valoarea netă deefectele lor fiscale.

Contul de profit şi pierdere sintetizează deci fluxurile economice,respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitateacurentă (de exploatare, financiară) şi din evenimente extraordinare. Veniturile degestiune, după natura lor, provin din activităţi curente (de exploatare şi financiare)şi din evenimente extraordinare:

1.Venituri din activităţile curente:a. Veniturile din exploatare cuprind:

87

CPPVenituri Cheltuieli

CurenteExploatare

+FinanciareMonetareFinanciar e

Non Curente

Extraordinare

BILANŢACTIVE PASIVE

Non Curente

IMOCPRDTL

Curente

ACRDCR



◊ venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestăride servicii (cifra de afaceri netă de diverse impozite şi taxe înregistrate în preţul devânzare);

◊ venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creştere) sauîn minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de

produse şi producţie în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţialeale produselor şi producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru deprecierereflectate;

◊ venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şicheltuielilor efectuate de firmă pentru ea însăşi, care se înregistrează ca activeimobilizate corporale şi necorporale;

◊ venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentruacoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi altesubvenţii de care beneficiază firma;

◊ alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanţe

recuperate şi alte venituri din exploatare. b. Veniturile financiare cuprind:

◊ venituri din imobilizări financiare;◊ venituri din investiţii pe termen scurt;◊ venituri din creanţe imobilizate;◊ venituri din investiţii financiare cedate;◊ venituri din diferenţe de curs valutar;◊ venituri din dobânzi;

◊ venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;

◊ alte venituri financiare.c. Veniturile din reluarea provizioanelor, respectiv a ajustărilor pentru deprecieresau pierdere de valoare se evidenţiază distinct, în funcţie de natura acestora.

2. Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate dinevenimente sau tranzacţii care sunt clar diferite de activităţile curente şi care, prinurmare, nu se aşteaptă să se repete întrun mod frecvent sau regulat, de exempluexproprieri sau dezastre naturale.

Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire(legală) a firmei, legate sau nu de activitatea sa ordinară. Partea preponderentă aveniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de firmă în cursul exerciţiului

financiar, respectiv veniturile rezultate din livrările de bunuri, executările de lucrărişi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin reducerilecomerciale acordate clienţilor.

În terminologia Standardelor Internaţionale de Contabilitate (SIC),veniturile sunt creşteri de avantaje economice viitoare, în cursul exerciţiuluifinanciar, ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii, diferită de cea care

provine din contribuţiile proprietarilor capitalului. Veniturile pot lua forma

88



creşterii de active (primirea de lichidităţi, creanţe sau bunuri şi servicii) sau luaforma diminuării datoriilor (livrare de produse şi servicii pentru rambursarea uneidatorii)

În aceiaşi termeni SIC( Standarde Internaţionale de Contabilitate),cheltuielile sunt diminuări de avantaje economice în exerciţiul financiar, ce au ca

rezultat o diminuare a capitalurilor proprii, diferită de ceea ce provine dindistribuirile în favoarea proprietarilor de capital (restituiri, dividende). Acestea potsă apară sub forma unei diminuări de active (plăţi de lichidităţi, consum de stocuri,active fixe etc) sau sub forma unei creşteri de datorii (pentru plata salariilor, aimpozitelor şi taxelor etc).

Cheltuielile de gestiune sunt clasificate pe feluri de cheltuieli, după naturalor, astfel1. Cheltuieli ale activităţilor curente:

a. Cheltuieli de exploatare, care cuprind:◊ cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de

achiziţie al obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apeiconsumate; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;

◊ cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţiide gestiune şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alteservicii executate de terţi (colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de

protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri şi personal; deplasări,detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancareşi altele;

◊ cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi altecheltuieli cu personalul, suportate de firmă);◊ alte cheltuieli de exploatare (impozite şi taxe asimilate, pierderi din

creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi altecheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital etc);

b. Cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe de naturafinanciară;cheltuieli privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabilede curs valutar; dobânzile privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordateclienţilor şi altele;

c. Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere

sau pierdere de valoare, precum şi cheltuielile cu impozitul pe profit şi alteimpozite, calculate potrivit legii, se evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.2. Cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli constituie rezultatul (profitul sau pierderea) exerciţiului. Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economicecare pot apărea sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu diferă ca natură deveniturile din această activitate. Pierderile reprezintă reduceri ale beneficiilor

89



economice şi pot rezulta sau nu ca urmare a desfăşurării activităţii curente a firmei.Acestea nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli. Se impun câteva precizări între interpretarea contabilă şi cea financiară aveniturilor şi cheltuielilor:

1) o vânzare de produs finit reprezintă, din punctul de vedere al

contabilităţii, un venit, chiar dacă această creanţă va fi încasată mai târziu sau înexerciţiul următor. În schimb, încasarea unei creanţe, constituită în exerciţiulanterior, nu va crea un nou venit (contabil); se va înregistra doar încadrarea şi se vastinge creanţa;

2) un consum de materiale, de energie etc. este o cheltuială pentru firmă,chiar dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârşitul exerciţiului. Plata furnizorului,în exerciţiul următor, nu va genera o nouă cheltuială pentru acest exerciţiu, ci va fidoar plata unei datorii anterioare;

3) amortizarea anuală a imobilizărilor corporale se înregistrează lacheltuielile de exploatare, dar nu are nicio incidenţă asupra trezoreriei decât dacă

întro zi se impune, de exemplu, înlocuirea unei maşini complet amortizate, iar pentru aceasta se va efectua o plată;

4) provizioanele constituite pentru acoperirea (în viitor) a deprecierii unor active sau pentru acoperirea unor riscuri se vor contabiliza la cheltuieli şi vor diminua rezultatele exerciţiului, fără consecinţe asupra trezoreriei. Dacă în viitor riscurile au devenit efective, atunci va avea loc o plată. Dacă însă riscul este totalacoperit, provizionul rămâne fără obiect şi atunci se va înregistra întrun cont devenituri sub formă de reluări asupra provizioanelor. El va majora rezultatulexerciţiului, dar nu va influenţa trezoreria (decât sub incidenţa unor aspecte

fiscale).În concluzie, în raport cu influenţa asupra trezoreriei firmei, avem douăcategorii de venituri şi de cheltuieli:

• monetare (încasabile/plătibile) care se vor concretiza întro încasare/platăla termen determinat (vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale,subansamble, cheltuieli cu salariile etc);

• nemonetare (calculate) care se înregistrează ca o rezervă financiară nuneapărat încasabilă sau plătibilă la un termen determinat (cheltuielile/reluările deamortizări, de provizioane şi de alte deprecieri).

Această clasificare are mare importanţă pentru calculului cash-flow-ului şi

explicarea diferenţierii acestuia de profitul net.

Probleme penru test grilǎ:• Cash-ul echivalent reprezintǎ:

a) disponibilitǎţile din contul curent al firmei; b) obligaţiuni şi alte valori mobiliare;

90



c) acţiuni deţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate,obligaţiuni achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate;

d) numerarul din casieria firmei;e) acţiuni deţinute la firmǎ şi la cele afiliate.

•

Veniturile şi cheltuielile care influenţeazǎ trezoreria firmei sunt:a) vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale, subansamble,cheltuieli cu salariile;

b) monetare şi nemonetare;c) veniturile şi cheltuielile aferente amortizărilor, provizioanelor şi altor

deprecieri;d) cheltuielile cu personalul angajat al firmei, exclusiv salariile;e) veniturile din dob nzi la depozitele constituite şi cheltuielile cu dob nzileȃ ȃ

datorate pentru împrumuturile contractate.

Situaţia netă a firmei N la 31.12.N este egală cu capitalul propriu, conformdatelor de mai jos

Studiu de caz

BilantLa sfârşitul anului ( N+1)

N N+1 N N+1Active imobilizate 68.000 80.000 Capitaluri proprii 52.000 61.176

Active circulante 102.000 120.000 Datorii > 1 an 50.000 58.824Stocuri 42.500 50.000 Datorii <1an 68.000 80.000Clienţi 38.250 45.000 Furnizori 46.750 55.000Inv.fin. T.S. 11.050 13.000 Imprum.<1an 850 1.000Casa&Ct-b-ci 10.200 12.000 Divid. de plăt. 7.300 8.600

Credite b-re 13.100 15.400

TOTAL 170.000 200.000 170.000 200.000

Cont de profit şi pierdereVânzări 180.000Costuri variabile 135.000Costuri fixe 13.800Amortizări 8.000Dobânzi 6.000Impozit pe profit 4.300Profit net 12.900

91



Dividende 8.600Profit nedistribuit 4.300

Situaţia netă este, de asemenea, egală cu capitalul propriu ( 61.176)SN1= 200.000 – ( 58.824 + 80.000)= 61.176

Creşterea SN = 61.176-52.000= 9.176 Pe exemplul societăţii N se prezintă succint, în clasificarea după natură,

situaţia contului de profit şi pierdere:

Contul de profit şi pierdere al societăţii Npentru un exerciţiu care se încheie la 31 decembrie N+1

(în mii RON)

CA netă (vânzări)

180.000

Consumuri de la terţi (chelt. Din afară)Salarii şi CASAmortizare (ajustarea valorii activelor)Alte cheltuieli de exploatare

70.00070.0008.0008.800

Venituri financiare (incl. Ajustarea imo.fin.)Cheltuieli financiare (dobânzi = 12%)

06.000

Rezultat extraordinar Impozit pe profitProfit net(180.000 – 167.100)

4.30012.900

DividendeProfit nedistribuit

8.6004.300

3.2. Marjele de acumulare

Pe baza contului de profit şi pierdere se poate determina o serie deindicatori valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii firmei.Construcţia în trepte a indicatorilor pornind de la cel mai cuprinzător (venituriledin exploatare) şi încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului), a sugeratdenumirea seriei lor de cascadă a marjelor de acumulare (a soldurilorintermediare de gestiune). Fiecare marjă de acumulare reflectă rezultatulgestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare după deducerea diferitelor categorii de cheltuieli (variabile, fixe, externe etc). Am prezentat comparativ suita

92



de marje de acumulare aşa cum rezultă ele din clasificarea funcţională a contuluide profit şi pierdere, pe de o parte, şi cascada soldurilor intermediare de gestiune(SIG) aşa cum s-a dezvoltat aceasta în literatura de specialitate, pe de altă parte. Cuexcepţia primei marje, marja asupra cheltuielilor variabile (MCV), de o parte, şivaloarea adăugată (VA), de cealaltă parte, celelalte sunt similare chiar dacă poartă

denumiri diferite, ca urmare a limbii engleze şi a celei franceze:• EBITDA = EBE• EBIT ~ PE• EBT = PC• NI = PN

Venituri din exploatare

SIG = Solduri intermediare de gestiune ; MCV = marja asupra cheltuielilor

variabile.V= cheltuieli variabile;F= cheltuieli fixe; VA = valoarea adăugată ;EBITDA = EBE=Profit înainte de dobânzi , de impozit şi de amortizare ; EBT =PC = Profitul înainte de impozit ; EBIT = Profit înainte de dobânzi şi de impozit;PE = Profitul din exploatare ; NI = PN = Profitul net ; R Extra= Elementeextraordinare ; RF = Reluări asupra provizioanelor (+) si Amortizări şi provizioanecalculate ( - )

Prezentarea marjelor de acumulareşi a soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Principalele marje de acumulare, utilizate în analiza financiară a unei firmeindustriale, se determină astfel :

93

♦ SIC 1

• MCV = Ven. expl. – V• EBITDA = MCV – F• EBIT = EBITDA – Amo• EBT = EBIT – Int.• NI = EBIT – Int. – Tax

♦ Franceze (SIG)

• VA = Ven. expl. - Cons. Ext.• EBE = VA – Sal. – Alte ch.• PE = EBE – Amo• PC = PE +/– RF• PN = PC +/– R Extra –Imp.



94

MARJE DE ACUMULAREVenituri din exploatare1. Marja asupra cheltuielilor

variabile (MCV)= Venituri din exploatare.

– Cheltuieli variabile= 180.000 – 135.000 = 45.000

2. Profit înainte de dobânzi, deimpozit şi de amortizare(EBITDA)

= Marja asupra cheltuielilor variabile – Cheltuieli fixe (excl. amortizarea)= 45.000-13.800 = 31.200

3. Profitul din exploatare = EBITDA+ Reluări asupra provizioanelor – Cheltuieli cu amortizări şi provizioane= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200

4. Profitul înainte de impozit(EBT)

= Profitul din exploatare+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare= 23.200 + 0 – 6.000 = 17.200

5. Profitul net = Profitul înainte de impozit+ Elemente extraordinare (nete) – Impozitul pe profit ( profit nedistribuit)= 17.200 + 0 – 4.300 = 12.900

6. Profit înainte de dobânzi şide impozit (EBIT)♣

= Profitul din exploatare+ Venituri financiare – Cheltuieli financiare (exclusiv dobânzi)+ Elemente extraordinare (nete)= 23.200 + 0 – 0± 0 = 23.200

7. EBIT • (1 – τ)τ – rata impoz. pe venit

= Profitul net + Dobânzi -.(1 - τ)

= 23.200 • (1 – 0,25) = 17.400= 12.900 + 6.000 • (1 – 0,25)

8. EBIT – Impozit pe profit = Profitul net + Dobânzi = 23.200 – 4.300= 18.900 = 12.900 + 6.000



Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintreveniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor,producţiaimobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):

MCV = VE-V. Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor în

funcţie de corelarea lor cu volumul vânzărilor:• variabile.(V), direct proporţionale cu volumul vânzărilor: materiale

directe, subansamble, salarii etc;• fixe (F), care nefiind corelate cu volumul vânzărilor, sunt

considerate ca nefiind aferente acestora: amortizare, cheltuieli administrative,

dobânzi etc. Ca urmare, ele sunt imputabile direct asupra rezultatului.Distincţia dintre cheltuielile variabile şi cele fixe ne oferă informaţii

relevante (marjele de acumulare), dar separarea cheltuielilor în raport cusensibilitatea lor faţă de modificarea volumului vânzărilor „poate fi arbitrarăşi implică în,mod considerabil utilizarea raţionamentului profesional."

Din această marjă asupra cheltuielilor variabile urmează să se acoperecheltuielile fixe (F), iar ceea ce rămâne să constituie capacitatea brută de

95

SOLDURI INTERMEDIARE DE GESTIUNE (SIG)

Venituri din exploatare

1. Valoarea adăugată (MCV) = Venituri din exploatare. – Consumuri externe (de la terţi)

= 180.000 - 70.000 = 110.000

2. Excedentul brut dinexploatare (EBITDA)

= Valoarea adăugată+ Alte venituri din exploatare

– Cheltuieli de personal –Alte chelt. deexploatare= 110.000 +0 – 70.000 – 8.800 = 31.200

3. Profitul din exploatare = Excedentul brut din exploatare+ Reluări asupra provizioanelor – Amortizări şi provizioane calculate= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200

4. Profitul înainte de impozit(EBT)

= Profitul din exploatare+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare= 23.200 + 0 – 6.000 = 17.200

5. Profitul net = Profitul înainte de impozit+ Elemente extraordinare (nete)

– Impozitul pe profit

= 17.200 + 0 – 4.300 = 12.900



autofinanţare a dezvoltării firmei (amortizare, profit brut, rezultatulfinanciar şi cel extraordinar, după deducerea dobânzilor şi a impozitului peprofit)

Probleme pentru test grilǎ:•

Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): venituri din exploatare 90.000; cheltuieli de personal30.000; consumuri externe (de la terţi) 40.000; cheltuieli financiare 6.000. Sǎ secalculeze Valoarea adǎugatǎ (MCV):

a) MCV= 60.000; b) MCV= 44.000;c) MCV= 76.000;d) MCV= 84.000;e) MCV= 50.000.

MCV= venituri din exploatre – consumuri externe (de la terţi).

MCV= 90.000 – 40.000= 50.000

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): profitul înainte de impozitare 100.000; impozitul pe profit 1.600; cifra deafaceri 200.000; stocuri 5.000. Sǎ se calculeze profitul net al exerciţiului (PN):

a) PN= 198.400;b) PN= 98.400;c) PN= 95.000;d) PN= 100.000;

e) PN= 93.400.PN= profitul înainte de impozitare – impozitul pe profit.PN= 100.000 – 1.600= 98.400

• Marjele de acumulare reprezintǎ:a) mǎrimea rentabilitǎţii firmei;

b) valoarea adǎugatǎ obţinutǎ în exerciţiul financiar;c) rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare după

deducerea diferitelor categorii de cheltuieli (variabile, fixe, externe etc);d) marja asupra cheltuielilor variabile – profitul din exploatare;e) profitul înainte de impozitare.

• PIB-ul unei ţǎri se determina astfel:a) prin însumarea valorilor adăugate de la toate firmele din ţară;

b) prin însumarea profiturilor brute ale firmelor comerciale;c) prin însumarea veniturilor de la toate firmele din ţarǎ;d) prin însumarea marjelor de acumulare variabile;

96



e) prin însumarea profitului din exploatare al firmelor din ţarǎ.

• Veniturile de gestiune provin din:a) variaţia stocurilor;b) activitǎţi curente, de exploatare şi financiare, şi din evenimente

extraordinare;c) v nzarea de produse şi servicii;ȃd) producţia de imobilizǎri care se înregistreazǎ ca active imobilizate

corporale şi necorporale;e) veniturile din reluarea provizioanelor.

• Cheltuielile de gestiune cuprind :a) cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile;

b) cheltuieli privind investiţiile financiare cedate şi cheltuielile deexploatare;

c) cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare şi cheltuielile cu provizioanele, amortizǎrile şi alte impozite potrivit legii;

d) cheltuielile de exploatare şi cheltuielile financiare;e) cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare şi cheltuielile cu

impozitul pe profit.

• Rezultatul exerciţiului financiar este:a) diferenţa dintre veniturile de exploatare şi cheltuielile de exploatare;b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli;

c) diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile financiare;d) diferenţa din variaţia stocurilor;e) diferenţa dintre veniturile din provizioane şi cheltuielile cu impozitul pe

profit.

• Valoarea adǎugatǎ reprezintǎ:a) excedentul brut de exploatare;

b) profitul înainte de impozitare;c) diferenţa dintre veniturile din exploatare şi consumurile de la terţi;d) diferenţa dintre profitul din exploatare şi excedentul brut din exploatare;

e) diferenţa dintre profitul înainte de impozitare şi profitul net.

• Profitul înainte de impozit se determinǎ astfel:a) profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare;

b) valoarea adǎugatǎ + venituri din exploatare;c) profitul înainte de impozit – excedentul brut din exploatare;d) valoarea adaugata + veniturile financiare;

97



e) profitul net – valoarea adǎugatǎ.

• Capacitatea de autofinanţare reprezintǎ :a) diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare;

b) disponibilitǎţile din conturile firmei;

c) diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plǎtibile;d) acoperirea cheltuielilor financiare din veniturile din exploatare;e) diferenţa dintre profitul net şi dividendele acordate acţionarilor.

• Metodele de calcul al indicatorului capacitatea de autofinanţare (CAF) sunt:a) metoda excedentului brut de exploatare;

b) metoda cheltuielilor financiare şi a celor extraordinare;c) metoda rezultatului brut al exerciţiului financiar;d) metoda deductivǎ şi metoda aditivǎ;e) metoda contabilǎ conform standardelor internaţionale de contabilitate.

• Din punct de vedere economic cash-flow-ul unei firme reprezintǎ:a) sinteza fluxurilor rezultate din toate operaţiunile de gestiune şi cele de

capital ale firmei; b) nivelul de solvabilitate al firmei;c) rentabilitatea şi profitabilitatea;d) lichiditatea şi solvabilitatea firmei;e) disponibilitǎţile din conturile firmei.

Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută dinactivitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doarcheltuieli calculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentruinvestiţii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate seregăsesc în acumulările băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatareexprimă capacitatea potenţială de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări,

provizioane şi profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului şi deremunerare a investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii):EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz)F=cheltuielile fixe; MCV=marja asupra cheltuielilor variabile

Preferinţa pentru această marjă brută de acumulare este determinată deneutralitatea astui indicator în raport cu politicile financiare şi contabile din firmă.Această marjă exprimă netrunchiat rezultatul brut al exploatării, înainte deaplicarea politicilor specifice firmei de amortizare, de îndatorare şi deimpozitare.

98



Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţiide exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor calculate) dinveniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):

PE = EBITDA - Amo - Proviz.

EBITDA=Excedent brut din exploatare;PE=profitul din exploatareProblemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):excedentul brut din exploatare 31.200; reluǎri asupra provizioanelor 1.000;amortizǎri şi provizioane calculate 9.000; venituri financiare 5.000. Sǎ se calculeze

profitul din exploatare (PE):a) PE= 22.200;

b) PE= 26.200;c) PE= 28.200;

d) PE= 23.200;e) PE= 18.200.

PE= excedentul brut din exploatare + reluǎri asupra provizioanelor – amortizǎri şi provizioane calculate.PE= 31.200 + 1.000 – 9.000= 23.200

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte dedobânzi şi de impozit .Aceasta este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile

totale (de exploatare şi financiare), cu excepţia dobânzilor şi a impozitului pe profit.

EBIT= PE + Venituri financiareEBIT=Profit inainte de dobanzi si impozit;PE=profit din exploatare

Profitul înainte de dobânzi şi impozit are, după deducerea impozituluipe profit (EBIT-Impozit), o semnificaţie deosebită. Acesta exprimă,potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cu dividende şi acreditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere a acestuirezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a

îndatorării la obţinerea lui:• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărimea:

EBIT (1 - ґ) = PN + Dob (1- ґ ),eliminându-se economia fiscală determinată de deductibilitatea dobânzii din

profitul impozabil;

99



• performanţa exploatării activului economic, dar şi a îndatorării cu efectefiscale benefice este apreciată după mărimea:

EBIT - Impozit = EBIT (1 - ґ) + Dob • ґ = Profitul net + Dobânzi.

Prima formulare a performanţei, respectiv EBIT • (1 - ґ), are calitateade a exprima capacitatea activelor firmei de a genera, în exploatare, rezultatepentru „aportorii" de capitaluri, indiferent de modul de finanţare al firmei.Prin această calitate, acest rezultat face comparabile firmele între ele din

perspectiva exclusivă a capacităţii lor tehnico-economice, şi nu ca urmare a unor politici specifice de finanţare.

Aşadar, termenul din stânga egalităţii exprimă rezultatul net alexploatării capitalurilor investite în activele fixe şi circulante nete ale firmei,iar termenii din dreapta exprimă destinaţia acestui rezultat: acţionari şicreditori. Mărimea reală a remunerării acţionarilor şi creditorilor este dată de

cash-flow-ul disponibil (CFD), după operaţiunile de capital (de creştereeconomică a firmei).

Profitul înainte de impozit este determinat de rezultatul exploatării, cât şide cel al politicii de finanţare. Este deci rezultatul activităţii curente (de exploatareşi financiară).

EBT = EBIT - Dobânzi = Profitul din exploatare ± Rezultatul financiar


Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): profitul din exploatare 23.200; venituri financiare 2.000; cheltuieli financiare1.000; amortizǎri 800; reluǎri asupra provizioanelor 1.000. Sǎ se calculeze profitulînainte de impozitare (EBT):

a) EBT= 22.200;b) EBT= 24.200;c) EBT= 25.200;d) EBT= 31.200;e) EBT= 12.000.

EBT= profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare

EBT= 23.200 + 2.000 – 1.000= 24.200

EBT=Profit inainte de impozit;EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozitProfitul net exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare, cu

care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii investite. Acestaurmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul deacţiuni.

100



PN = EBIT - Dobânzi - Impozit pe profit(± Elemente extraordinare)EBIT=Profit inainte de dobanzi si impozite

Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizareafactorilor de producţie, îndeosebi a factorilor muncă şi capital, peste valoareamaterialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de firmă de la terţi.

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţiAceastă valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care

se face remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea de exploatarea firmei:

- personalul, prin salarii, indemnizaţii, premii şi cheltuieli sociale;- statul, prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (minus subvenţii pentru

exploatare);- creditorii, prin dobânzi, dividende şi comisioane plătite;- acţionarii, prin dividende plătite;

- firma, prin capacitatea de autofinanţare.Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată, se poate

face o evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii firmei.Prin însumarea valorilor adăugate de la toate firmele din ţară se obţine

produsul intern brut (PIB). Acesta reprezintă singura ofertă internă debunuri şi servicii pentru satisfacerea cererii (interne şi externe) de consumurifinale, în sectorul privat şi în cel public.

Capacitatea de autofinanţare

Aşa cum, pe baza bilanţului, s-a determinat un indicator care să evidenţieze,la modul sintetic, potenţialul de dezvoltare şi de perenitate a firmei, respectiv cash-flow-ul, tot astfel, în mod similar şi cu semnificaţie apropiată, se poate determina,

pe baza contului de profit şi pierdere, capacitatea de autofinanţare (CAF).Aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere economică a firmei, respectivsursa financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei dupăscăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă. Capacitatea deautofinanţare (CAF) se relevă prin diferenţa dintre veniturile monetare(încasabile) şi cheltuielile monetare plătibile.

101



CAF = Capacitatea de autofinanţare Reprezentarea grafică a capacităţii de plată

În mod practic, capacitatea de autofinanţare se poate determina prin douămetode deductivă şi adiţională.

• Prin procedeul deductiv se porneşte de la excedentul brut deexploatare (EBE, care semnifică rezultatul brut al activităţii industriale şicomerciale), din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile alefirmei (financiare, extraordinare etc):

CAF = Venituri încasabile - Cheltuieli plătibile == EBE + Venituri financiare şi extraordinare încasabile

- Cheltuieli financiare şi extraordinare plătibile- Impozitul pe profit.

• Metoda deductivă:■ CAF = (Venituri totale - Venituri calculate) -

(Cheltuieli totale - Cheltuieli calculate);

■ CAF = EBE - Venituri calculate -Alte cheltuieli monetare• Metoda aditivă:

■ CAF = Profit net + Cheltuieli calculate -Venituri calculate

Metoda deductivă şi aditivă a capacităţii de plată

102

Cheltuieli monetare• Consumuri din afară.• Salarii şi CAS• Dobânzi• Impozite şi taxe

Venituri monetare• Vânzări şi altevenituri din exploatare• Dividende, dobânzide încasat

Cheltuieli calculate• Amortizări şi

provizioane calculate

CAF

Profitul net Venituri calculate• Variaţia stocurilor• Producţiaimobilizată• Provizioane reluate



EBE = Rezultatul brut al activităţii

Studiu de caz Societatea N

Calculul CAF prin metoda deductivă

Excedentul brut de exploatare (EBITDA) 31.200+ Venituri financiare 0- Cheltuieli financiare 6.000+ Elemente extraordinare 0- Impozitul pe profit 4.300= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE aexerciţiului

20.900 = 8.000+12.900

CAF = EBE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Elemente extraordinare – Impozitul pe profitEBE = EBITDA; 12.900 = Profitul net ; 8.000= Cheltuieli calculate ( amortizări,

provizioane )

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): excedentul brut de exploatare 31.200; cheltuieli financiare6.000; impozit pe profit 4.300; venituri din cesiunea elementelor de activ 1.000. Sǎse calculeze capacitatea de autofinanţare (CAF):

a) CAF= 16.600;

b)CAF= 14.900;c) CAF= 19.900;d) CAF= 20.900;e) CAF= 21.900.

CAF= excedentul brut de exploatare – cheltuieli financiare – impozitul pe profitCAF= 31.200 – 6.000 – 4.300= 20.900

Problemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):rezultatul net 12.900; cheltuieli calculate (amortizǎri, provizioane) 8.000; elementeextraordinare 15.000; excedent brut de exploatare 28.000. Sǎ se determine

ponderea capacitǎţii de autofinanţare (CAF) în excedentul brut de exploatare:a) 74,64%;

b) 87,50%;c) 26,25%;d) 100,00%;

103



e) 76,00%.CAF= rezultatul net + cheltuieli calculate – venituri calculateCAF= 12.900 + 8.000= 20.900Ponderea CAF în excedentul brut de exploatare= 20.900/28.000*100= 74,64%

•

În procedeul adiţional se porneşte de la rezultatul (net al) exerciţiului la carese adaugă cheltuielile (amortizări, provizioane etc), neplătibile la o anumităscadenţă după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluărileasupra provizioanelor):

CAF= Rezultatul net + Cheltuieli calculate - Venituri calculate == Rezultatul net al exerciţiului + Amortizări şi provizioane calculate - Reluăriasupra provizioanelor + (Valoarea netă contabilă a activelor cedate - Venituri dincedarea activelor Problemǎ pentru test grilǎ:

Din bilanţul unei firme întocmit la sfârşitul exerciţiului contabil rezultăurmătoarele date (u.m.): profitul net al exerciţiului 12.900; cheltuielicalculate(amortizǎri, provizioane) 8.000; valoarea contabilǎ a elementelor de activcedate 1.000; venituri din cesiunea elementelor de activ 1.000.Valoarea corectǎ aindicatorului capacitatea de autofinanţare (CAF) va fi:

a) CAF= 22.000; b) CAF= 10.000;c) CAF= 20.900;d) CAF= 18.900;

e) CAF= 14.900.CAF= profitul net al exerciţiului + cheltuieli calculate (amortizǎri şi provizioane) +valoarea contabilǎ a elementelor de active cedate – venituri din cesiuneaelementelor de activ.CAF= 12.900 + 8.000 + 1.000 – 1.000= 20.900

Calculul CAF prin metoda adiţională

Profitul net al exerciţiului 12.900+cheltuieli calculate (amortizări, provizioane) 8.000- reluări asupra cheltuielilor calculate 0+ valoarea contabilă a elementelor de activ cedate -- venituri din cesiunea elementelor de activ -

= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului 20.900

104



Capacitatea de autofinanţare exprimă deci un surplus financiar degajat deactivitatea rentabilă a firmei. Ea nu are decât un caracter potenţial dacă nu estesusţinută de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar degajat princreşterea trezoreriei nete, adică cash-flow-ul , dovedeşte că această capacitate deautofinanţare este susţinută în mică măsură de o trezorerie efectiv disponibilă.

3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net ale firmei

Principala distincţie ce trebuie făcută în analiza cash şi a cash-flow-urilorfirmei este aceea între operaţiunile de gestiune şi operaţiunile de capital. Aşacum fiecare individ se hrăneşte şi învaţă zilnic, dar îşi cumpără o casă o dată

sau de câteva ori în viaţă, tot astfel, firma desfăşoară în mod curent operaţiunide gestiune (de exploatare, de investiţii şi de finanţare) şi în mod accidental,operaţiuni de capital (investiţii sau dezinvestiţii acompaniate de finanţări saurambursări de capitaluri atrase). Operaţiunile de gestiune se reflectă în fluxurilede venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierdere, şi se sintetizează în profitulnet şi în amortizare (dacă nu a fost reinvestită) ca potenţiale surse pentru cash-flow-ul firmei. Măsura exactă a cash-ului şi a cash-flow-ului se obţine princorectarea potenţialităţii de încasări de mai sus, cu influenţa operaţiunilor decapital (de investiţii, dar şi de finanţare), operaţiuni care nu apar în contul de profitşi pierdere.

În practica financiar-contabilă din România întâlnim mai multenoţiuni care se cumscriu aceleia de cash: trezorerie netă, lichidităţi,disponibilităţi băneşti sau pur şi simplu numerar. Din punctul nostru devedere şi pentru scopurile acestei lucrări vom afirma că toate aceste noţiunisunt echivalente şi toate se regăsesc în noţiunea anglo-saxonă de cash. Nu estedecât o singură distincţie care se face în legătură cu noţiunea de cash, respectivaceea de cash efectiv şi cash echivalent:

• cash-ul efectiv se referă la disponibilităţile băneşti în casă şi în conturile bancare curente: valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale

depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi valută, cecurile firmei, creditele bancare pe termen scurt, precum şi dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor acordate de bănci în conturile curente;

• cash-ul echivalent se referă la disponibilităţi cvasilichide: acţiunideţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuniachiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate în vederea realizării unui profitîntrun termen scurt.

105



Spre deosebire de imobilizările financiare (acţiuni deţinute, împrumuturi acordate, interese de participare etc), care sunt alocări decapital pe termen lung şi deci mai puţin lichide, valorile mobiliare deplasament sunt reputate ca având o piaţă secundară activă şi deci o bunălichiditate. Un deficit de cash efectiv ar putea să fie rapid acoperit prin lichidarea

în compensare a unui cash echivalent.Cash-flow-ul (CF) este variaţia (fluxul) trezoreriei nete (∆TN) de la

începutul până la sfârşitul exerciţiului financiar. Ca şi cash-ul (trezoreria netă), şicash-flow-ul sintetizează variaţiunile rezultate din toate operaţiunile degestiune şi cele de capital ale firmei. Aşa cum am prezentat pe scurt în capitolul

privind echilibrul financiar, în condiţii de creştere economică zero, cureconstituirea, în aceeaşi mărime a capitalurilor (fixe şi circulante, propriiîmprumutate), cash-flow-ul are ca explicaţie originară profitul net (CF = PN) sau

profitul net şi amortizarea (CF = PN +Amo), atunci când amortizarea nu se

reinvesteşte, ci se acumulează sub formă bănească.În condiţii diferite faţă de creşterea zero, cash-flow-ul are o determinare

complexă, alături de operaţiunile de gestiune care îşi aduc contribuţia la formarealui şi operaţiunile de capital, respectiv de investiţii şi de finanţare . Există douăcurente teoretice de explicare a cash-flow-ului: anglo-saxon şi francez.

CASH-FLOW

Operaţional

CASH-FLOW

de investiţii

CASH-FLOW

de finanţarePN +Amo - ∆NFR ∆Imo ∆CPR+∆DAT

∆NFR = NFR 1 – NFR 0

∆lmo =Imo1 - Imoo + Amo1

∆CPR =CPR 1 -CPRo

∆DAT =DAT1-DATo

Formarea cash-flow-ului firmei pe seama operaţiunilor de gestiune şi aoperaţiunilor de capital

Amo= amortizarea; Imo =Active fixe; CPR = Capitaluri proprii ; DAT= Capitaluriîmprumutate;NFR=Necesar de fond de rulment

Curentul anglo-saxon explică variaţia aceleiaşi trezorerii nete, cash-flow-ul, pe seama variaţiunilor de cash datorate operaţiunilor de gestiune (operaţionale),inclusiv variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), datorate operaţiunilor deinvestiţii (numai în active fixe imobilizări) şi operaţiunilor de finanţare (princapitaluri proprii şi prin capitaluri împrumutate):

106



CF = ∆TN = CFgest + CFinv + CFfin.( Cash-flow de gestiune; CF de investiţii siCF de finanţare )

CF= cash-flowIncluderea variaţiei nevoii de fond de rulment în cash-flow-ul de gestiune şi

nu în cel de investiţii este puţin controversată. Dacă avem în vedere că investiţia de

capital pentru creşterea economică se referă în mod egal la achiziţia de active fixe(imobilizări) şi de active circulante (creşterea stocurilor şi a creanţelor), atunci parelegitimă includerea ∆NFR în cash-flow-ul de investiţii (CFinv). Dacă avem învedere că între cifra vânzărilor (de afaceri) şi volumul stocurilor şi creanţelor există o corelaţie strânsă şi că variaţia cifrei de afaceri explică în mare parte ∆NFR,atunci pare legitimă includerea ∆NFR în cash-flow-ul de gestiune (CFgest).

Curentul, francez explică variaţia de cash pe seama interacţiunii dintreechilibrul pe termen lung şi echilibrul pe termen scurt, respectiv pe seama variaţieifondului de rulment şi a variaţiei nevoii de fond de rulment (∆NFR).

♦ ∆FR • FR 1 –FRo• (CPR+DAT) – Imo

_ ♦ ∆NFR • NFR 1 –NFRo• TO+CRL-DCR

FR= fond de rulment ; CPR = Capitaluri proprii; DAT = Capitaluri imprumutate ;Imo=Active fixe ; DCR = datorii curente catre furnizori;STO=stocuri;CRL=credite

pe termen lung

CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFR

CF= cash-flow;TN= trezorerie netă

Problemǎ pentru test grilǎ:Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):

Indicatori N-1 NFond de Rulment(FR) 5.000 5.500Resurse temporare 2.000 2.500

Necesar de Fond de

Rulment(NFR)

300 100

Valoarea indicatorului cash-flow (CF) este:a) 100;

b) 300;c) 400;d) -200;e) 700.

CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFR 107



∆FR= 5.500 – 5.000= 500∆NFR= 100 – 300= -200CF= ∆FR - ∆NFR= 500 – (-200)= 700

Determinarea complexă a cash-flow-ului repune în discuţie distincţia dintre

profitul net ca informaţie contabilă (din contul de profit şi pierdere) şi cash-flow-ulca informaţie monetară din Situaţia fluxurilor de trezorerie (cash-flow-urilor). Aşacum Keynes explica în macroeconomie că „pe termen lung, toţi vom fi bogaţi", totastfel putem afirma în mediul microeconomic că „pe termen lung, profitul net esteegal cu cash-flow-ul. Dar aşa cum se contra-afirmă în macroeconomie ca petermen lung, mulţi vor fi duşi", tot astfel se contra-argumentează că, pe termenscurt, net este diferit de cash-flow.

În primul rând, profitul net exprimă o potenţialitate (contabilă) de a aveaîncasări în prezent în viitor, în timp ce cash-flow-ul exprimă „devenirea" concretă(în bani) a firmei. În al doilea rând, profitul net este un rezultat exclusiv (cel puţin

pe termen scurt) al operaţiunilor de gestiune, respectiv de exploatare şi financiare,în timp ce cash-ul şi cash-flow-ul sunt generate atât de operaţiunile de gestiune, câtşi de cele de capital: dezinvestiţii sau investiţii şi finanţări sau rambursări(restituiri). În sfârşit, în al treilea rând, cash-flow-ul corectează veniturileîncasabile şi cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării şi al plăţiiacestora. Obligaţiile de plată la anumite scadenţe sunt decalajele favorabile,drepturile de creanţă (de încasări) la anumite scadenţe sunt decalaje nefavorabile,iar diferenţa dintre acestea (nevoia de fond de rulment, pentru operaţiunile degestiune) corectează potenţialitatea de cash efectiv a veniturilor şi cheltuielilor

firmei.Construcţia fluxurilor de trezorerie

Standardul Internaţional de Contabilitate recomandă construcţia Situaţieifluxurilor de trezorerie în completarea documentelor contabile de sinteză: bilanţ,cont de profit şi pierdere, şi anexa la bilanţ. A supravieţui pe o piaţă din ce în cemai concurenţială înseamnă capacitate de a genera cash pentru plata la termen aobligaţiilor faţă de partenerii de afaceri. Ori, principalul atu al Situaţieifluxurilor de trezorerie este relevarea acestei abilităţi a firmei de a genera

cash.Utilizatorii Situaţiei fluxurilor de trezorerie vor afla informaţii privind:a) modificările în activele fixe nete de amortizare, în stocuri şi creanţe

nete de datoriile de exploatare;b) modificările în masele bilanţiere privind lichiditatea (ACR/Dexpl) şi

solvabilitatea (DAT/CPR) firmei;

108



c) capacitatea firmei atunci când au loc modificări în sumeleprogramate a fi încasate sau plătite, sau modificări ale scadenţelor acestora;d) relaţia dintre profit şi cash-flow şi previziunea cash-flow-ului pentrufundamentarea deciziilor financiare viitoare.

Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă cash-flow-urile (variaţia trezoreriei

nete) în cursul exerciţiului financiar generate de activităţile de gestiune(operaţionale), de investiţii (în active fixe corporale, necorporale şi financiare) şide finanţare (cu capitaluri proprii şi împrumutate). Nu se includ în Situaţiafluxurilor de finanţare încasările/plăţile ce rezultă din conversia cash-uluiefectiv (disponibilităţi în bancă şi casă) în cash-echivalent (investiţii financiarepe termen scurt) şi invers. Cele două componente ale trezoreriei nete seanalizează ca un tot unitar în ceea ce priveşte modificarea (variaţia)trezoreriei.

Cash-flow-ul din activităţile de gestiune (curentă şi extraordinară) este celmai important dintre cash-flow-urile firmei. Acesta este acoperitor atât pentru

plăţile curente de gestiune, dar şi pentru achiziţia de noi active prin autofinanţareşi/sau pentru rambursarea creditelor, precum şi pentru remunerarea acţionarilor cudividende şi a creditorilor cu dobânzi.

Cash-flow-ul de gestiune (CFgest) poate fi explicat pe baza veniturilor încasabile şi a cheltuielilor plătibile din contul de profit şi pierdere corectate cuvariaţia nevoii de fond de rulment (∆ NFR). La rândul ei, variaţia NFR se explică

prin modificările în soldurile bilanţiere ale stocurilor, creanţelor şi ale datoriilor deexploatare.

Se propun două metode pentru determinarea CFgest:- directă, cu evidenţierea tuturor încasărilor şi a plăţilor, precum şi acreşterilor şi scăderii de solduri finale ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor deexploatare în raport cu soldurile lor iniţiale;

- indirectă, ce porneşte de la profitul net şi de la amortizare, şi care secorectează cu variaţia nevoii de fond de rulment.

În metoda directă, încasările din activităţile de gestiune sunt cele devânzări de bunuri şi servicii din anul curent (CA1) plus soldul iniţial (SV0) minussoldul final (SV1) al creanţelor-clienti:

Încasări CA = CA1 + SV0 – SV1

La acestea se adaugă încasări din drepturi de autor, taxe de participare,comisioane şi alte asemenea încasări. Încasările din dividende şi din dobânzi la

participaţiile directe şi la împrumuturile acordate altor firmei sunt evidenţiateseparat de activităţile de exploatare pentru a releva impactul acestora asupra cash-flow-ului din exploatare (EBE). Foarte adesea acestea se înscriu în cash-flow-ul deinvestiţii, deoarece sunt generate de investiţiile financiare făcute la alte firme. Tot

109



astfel, încasările, din cesiunea (vânzarea) activelor fixe se vor include în cash-flow-ul de investiţii. În CFgest se va opera doar cu profitul sau pierderea ce rezultă dincesiunea de active fixe.

Plăţile din activităţile de gestiune sunt:- pentru aprovizionările de materii prime şi materiale din anul curent (Mat1)

minus soldul iniţial (Sm0) plus soldul final (Sm1) de materiale plus soldul iniţial(Sf 0) minus soldul final (Sf 1) al furnizorilor de materiale:PlăţiMat = Mat1 - Sm0 + Sm1 + Sf 0 – Sf 1.- pentru salarii şi cheltuieli sociale din anul curent (Sal1) plus soldul iniţial

(Ss0) minus soldul final (Ss1) al salariilor neridicate:PlăţiMat = Sal1+ Ss0 - Ss1

- pentru dobânzi, care în general nu prezintă sold al datoriilor de plătit;- pentru impozite şi taxe, de asemenea, în.general fără sold rămas de plătit.Impozitul pe profit poate fi aferent şi altor venituri decât cele de exploatare,

ceea ce ar impune împărţirea lui între CFgest şi CFinv. În general, impozitul pe profit

se înregistrează în CFgest.

Corecţiile la plăţile pentru aprovizionări, pentru salarii şi pentru altecheltuieli de exploatare în raport cu modificările soldurilor activelor şi

pasivelor aferente se fac în următoarea logică:-creşterea soldului final al activelor circulante semnifică o plată suplimentarăvizavi de cheltuielile din anul curent (diminuate cu soldul iniţial al acestor cheltuieli). Tot astfel, o diminuare a soldului final al activelor semnifică odegajare de cash (încasare) ce va fi folosită pentru plata cheltuielilor din anulcurent.-creşterea soldului final al datoriilor este echivalentă cu o reducere a plăţilor în anul curent pentru respectivele datorii (semnifică o degajare de cash =încasare). Invers, o scădere a soldului final este egală cu o plată suplimentară

pentru achitarea datoriilor respective din anul curent.

Studiu de caz: Pentru firma N bilanţurile succesive şi contul de profit şi

pierdere prezentate cash-flow-ul de gestiune după metoda directă se determinaastfel:1) încasări din vânzări: 180.000+ 38.250-45.000 = 173.250(38.250=Clienţi

N; 45.000=Clienţi N+1)2) plăţi pentru aprovizionări: 70.000 - 42.500 + 50.000 +46.750 – 55.000 =

(-) 69.250(70.000=Consumuri de la terţi;42.500=Stocuri N;50.000=Stocuri N+1;46.750=furnizori N;55.000=furnizori N+1)

110



3) plăţi pentru salarii şi cheltuieli sociale: =(-) 70.0004) alte cheltuieli de exploatare: 8.800 + 7.300(dividende de platit din anul N)

= (-) 16.1005) plăţi pentru dobânzi 6.000 + 850-1.000+ 13.100-15.400 = (-) 3.550850=imprumuturi<1 an din anul N;1.000=imprumuturi<1 din din anul

N+1;13.100=credite bancare anul N;15.400=credite bancare din anul N+16) plata impozitului pe profit: = (-) 4.300

Cash-flow-ul de gestiune 10.050=173.250-69.250-70.000-16.100-3.550-4.300

Metoda indirecta operează cu informaţiile deja prelucrate: profitul net,amortizări şi provizioane nete de reluările asupra lor, variaţia nevoii de fond derulment etc. Cash-flow-ul de gestiune se obţine corectând potenţialitatea contabilăde încasări viitoare corespunzătoare profitului net (PN), amortizărilor şi

provizioanelor nete cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR), în fapt cuvariaţia decalajelor nefavorabile de încasări (prin creşterea stocurilor şi creanţelor de încasat) în raport cu decalajele favorabile de plăţi (prin creşterea datoriilor deexploatare):

CFgest = PN nedistrib. + Amo. şi proviz. nete - Venituri fin - (∆NFR).

Veniturile financiare s-au scăzut, deoarece sunt asociate cash-flow-ului deinvestiţii.

Studiu de caz La firma N prin metoda indirectă, CF gest este acelaşi: CFgest, = 4.300 + 8.000 - 0 - 2.250 = 10.050 (încasări),( NFR in anul N = 42.500+38250) – 68.000= 12.750; NFR in

N+1=(50.000+45.000)- 80.000= 15.000 ) Dif. De NFR= 15.000- 12.750=2.250în care variaţia nevoii de rulment (∆NFR) este egală cu:[(50.000 + 45.000) - 80.000] - [(42.500 + 38.250) - 68.000] = 2.250.

50.000=stocuri în anul N;45.000=clienţi anul N;80.000=activeimobilizate anul N;42.500=stocuri anul N;38.250=clienţi anul N;68.000=active

imobilizate anul N

Cash-flow-urile din activităţi de investiţii sunt în general cash-out-flow-uri (plăţi) pentru achiziţia de active fixe noi;

- corporale, respectiv proprietăţi asupra terenurilor şi construcţiilor, maşini şiechipamente, inclusiv prin autodotare;

- necorporale, respectiv licenţe, brevete, mărci;

111



- financiare, respectiv participaţii directe, cumpărarea de acţiuni şiobligaţiuni emise de alte firme, acordarea de avansuri financiare către filiale.

Activitatea de investiţii înregistrează, de asemenea, cash-inflow-uri(încasări) din vânzarea (cesiunea) de active fixe (cumpărate mai sus),ori de câte orise ia vreo decizie de Codificare a structurii acestora sau, pur şi simplu, din raţiuni

de echilibru financiar: vânzări de proprietăţi, maşini, echipamente, de acţiuni şiobligaţiuni deţinute sau răscumpărări, la scadenţă, ale obligaţiunilor deţinutesau ale avansurilor băneşti acordate filialelor.

Cash-out-flow-ul din investiţii (CFinv) se poate obţine şi prin metodaindirectă în care se compară imobilizările de la sfârşitul anului cu cele de laînceputul anului. Din imobilizările iniţiale (Imo0) se scad amortizările şi

provizioanele nete de reluările asupra lor. În continuare, se scad veniturilefinanciare:

CFinv = (Imo0 - Amo. şi proviz.) - Ven. fin.

La firma N, CF inv se determină astfel:

CFinv = 80.000 - (68.000 - 8.000) - 0 = - 20.000 şi semnifică o plată de cash pentru creştera efectivă a imobilizărilor de la începutul până la sfârşitul anului.

80.000=active imobilizate anul N+1; 8.000=amortizări

Veniturile financiare sub formă de dividende şi dobânzi încasate pentru participaţiile directe, acţiunile şi obligaţiunile altor firme deţinute de firma

analizată se înscriu, foarte adesea, în cash-flow-ul de investiţii. Dimpotrivă,dobânzile plătite la creditele primite de firmă se înscriu în CFgest, deoarececreditele au fost primite pentru activitatea operaţională (de exploatare, înspecial).

Cash-inflow-urile din activităţile de finanţare cu capitaluri externe(proprii şi împrumutate) sunt generate de majorările de capital social (prinemisiune de acţiuni noi) şi/sau de majorările de datorii financiare (prin contractarea

de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligaţiuni ale firmei). Cash-outflow-urile de finanţare apar cel mai adesea sub forma rambursărilor de împrumuturi petermen lung şi mediu, şi, mai rar, sub forma răscumpărării (din profit) a propriilor acţiuni de pe piaţa bursieră sau extrabursieră.

112



Dividendele plătite pentru exerciţiul financiar precedent pot fi considerate plăţi aleactivităţii de finanţare, reprezentând remunerări ale capitalurilor propriisubscrise de acţionari. Alternativ, acestea pot fi considerate plăţi în cash-flow-ul de gestiune, evidenţiind astfel capacitatea firmei de a plăti dividendedin cash-flow-ul de gestiune.

Indirect, cash-flow-ul de finanţare (CFfin) poate fi determinat princompararea soldurilor finale cu cele iniţiale ale capitalurilor proprii (exclusiv

profitul net al anului curent) şi ale datoriilor pe termen lung:CFfin = (CPR 1 (exclusiv PN1) - CPR o) + (DAT1 - DAT0).CPR=capitaluri proprii ; DAT=capitaluri împrumutate;PN= profit net

Studii de caz La firma N s-au modificat soldurile capitalurilor permanente (proprii şi

împrumutate) pentru a face faţă efortului investiţional semnificativ în creştereaimobilizărilor, cu mult mai mare decăt cash-flow-ul de gestiune. În consecinţă:

CFfin = (61.176 - 4.300 - 52.000) + (58.824 - 50.000) = 13.700 (încasări).61.176=capitaluri proprii in anul N+1;4.300=profit nedistribuit;52.000=capitaluri

proprii in anul N;58.824=datorii >l.anul N;50.000=datorii >1an din anul N;Cash-flow-ul total al firmei este deci suma celor trei cash-flow-uri ale

activităţilor de gestiune, de investiţii şi de finanţare, şi va verifica (şi va explica),astfel, variaţia trezoreriei nete de la începutul până la sfârşitul anului:

CF =CFgest + CFinv + CFfin = TN1 – TN0

În consecinţă, cash-flow-ul este o informaţie de analiză financiară a surselor de formare a fluxului de trezorerie de la începutul până la sfârşitul exerciţiuluifinanciar, a variaţiei trezoreriei firmei care se regăseşte în conturi la bănci, în casăşi în investiţii financiare pe termen scurt.

La firma N, cash-flow-ul, total este determinat numai de activităţile de gestiune (îndeosebi de exploatare) şi cele de investiţii (îndeosebi cele financiare):

CF gest.=(4.300+8.000)-2.250=10.050 incasări din exploatare

4.300=profit nedistribuit;8.000=amortizări;2.250=dif.NFR

CFinv=80.000-68.000+8.000=20.000 plăţi pentru investiţii

80.000=active imobilizate an N+1;68.000=active imobilizate an N;

113



8.000=amortizări

CFfin= (61.176-4300-52.000)+(58.824-50.000)=13.700 incasări din afara

61.176=capitaluri anul N;4.300=profit nedistribuit;52.000=capitaluri

proprii anul N; 58.824=datorii t.l. an N+1; 50.000=datorii t.l. an N

CF = 10.050 - (- 20.000) + 13.700 =3.750

Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei

În perspectiva determinării valorii firmei, considerată un portofoliu deinvestiţii mai noi şi mai vechi, noţiunea de cash-flow comportă anumite ajustări.Acestea sunt necesare: pentru a reflecta capacitatea firmei de a degaja, cătreacţionari şi împrumutători, cash-flow disponibil pentru:

• recuperarea capitalului iniţial investit şi:

• remunerarea acestui capital, cel puţin la rata normală de rentabilitate înraport cu riscul asumat.

De la început facem precizarea că demersul nostru de evaluare porneşte de ladeterminarea valorii firmei în ansamblu, ca rezultat al investirii capitalurilor proprii

şi împrumutate. În această perspectivă, dobânzile ne apar ca remunerare aîmprumutătorilor şi deci ca o componentă a cash-flow-ului disponibil al firmei şinu ca o cheltuială plătită din cash-flow-ul de gestiune. Odată calculată valoareafirmei, se vor determina apoi cele două componente ale ei:

1. valoarea capitalurilor proprii şi2. valoarea capitalurilor împrumutate (a datoriilor).O altă ajustare a cash-flow-ului este includerea variaţiei tuturor activelor

circulante (inclusiv a trezoreriei), nete de datoriile de exploatare, în cash-flow-uldisponibil alături de variaţia imobilizărilor nete de amortizare (aşa cum se

procedează în evaluarea proiectelor de investiţii).

În sfârşit, o ultimă ajustare este aceea că în cash-flow-ul pentru evaluareafirmei se includ doar cash-flow-urile de gestiune şi de investiţii (ajustate ca maisus), nu şi cash-flow-ul de finanţare. Acesta din urmă (CFfin) nu este decât replica

pe pasiv al cash-flow-ului de investiţii, de creştere a imobilizărilor şi a activelor circulante nete (în activ).

Este legitim să considerăm că rezultatele operaţiunilor de gestiune suntdestinate remunerării investitorilor de capital. Drept urmare, cash-flow-ul

114



disponibil este format din aceste rezultate: profitul net, amortizarea anuală şidobânzile. Deoarece profitul net al firmei îndatorate include şi economia deimpozit (obţinută prin deducerea dobânzii din profitul impozabil), atunci estenevoie să se facă o corecţie asupra rezultatelor gestiunii pentru a nu se face o dublăînregistrare a acestei economii:

Rezultatele de gestiune = PN + Amo + Dob • (1 - ґ ).

Dacă nu ar avea loc niciun fel de investiţii în active fixe şi în activecirculante nete, atunci rezultatele operaţiunilor de gestiune s-ar putea distribui întotalitate către investitori (acţionari şi împrumutători). Cum însă au loc frecventeinvestiţii, cel puţin de menţinere a capacităţii iniţiale de producţie (finanţate dinamortizare) şi au loc frecvente modificări ale volumului stocurilor, creanţelor şitrezoreriei (finanţate din profit şi din alte surse externe), atunci cash-flow-uldisponibil trebuie să ţină cont de aceste finanţări ale creşterii economice a firmei:

Creşterea economică = ∆lmo + ∆ACRnete.

Drept urmare, cash-flow-ul disponibil este determinat de rezultateleoperaţiunilor de gestiune (curentă şi extraordinară) corectate cu investiţiile încreşterea economică

CFD=cash-flow disponibilCFD = Rezultatele gestiunii - Creşterea economică =

PN + Amo + Dob • (1 - ґ ) - ∆Imo - ∆ACRnete,unde:∆IMO = Imo1 - Imoo + Amo + VNC∆ACRnete = ACR netel - ACR nete0

unde:VNC - valoarea netă contabilă a Imo vândute,

iar 1 şi 0 exprimă sfârşitul şi începutul exerciţiului financiar.

♦ CFgestiune

• PN + Amo + Dob (1 – τ) • Operaţiuni de gestiune

_ ♦ Creştere economică

• ΔImo + ΔACR nete

• ΔImo = Imo1 – Imo0 + Amo1

• ΔACR nete = ΔACR nete1 – ΔACR nete0

Formarea cash-flow-ului disponibil(CFD)

115



În cele din urmă, creşterea economică este variaţia patrimoniului firmei de lasfârşitul anului (VR 1 = Imo1 + ACR nete1) în raport cu patrimoniul iniţial (I0 = Imo0 +ACRnete0):

Cr.ec. = VR 1 - (I0 – Amo1)

Aşadar,cash-flow-ul disponibil este cel rămas după acoperirea creşteriieconomice din rezultatele de gestiune:CFD = EBIT (1 -τ) - (VR – I0)Cash-flow-ul disponibil şi creşterea patrimonială a firmei reprezintă plusul

de valoare din exerciţiul financiar încheiat, respectiv rentabilitatea absolută:X = PN + Dob (1- τ) +VR-I0

În aceste condiţii, rata internă de rentabilitate raportează rentabilitateaabsolută X la capitalurile iniţiate I0:

RIR ‗ X ‗ CFD + VR-I0 _ EBIT-(l- τ)-(VR- I0) + VR-I0 ‗

Io Io I0 .

‗ EBIT • (1 - τ ) ‗ PN+ Dob·(1 - τ)I0 I0

Valoarea firmei se obţine prin actualizarea valorii finale a firmei:(I0 + X = I0 +PN + Dob (1 - τ ) = CFD + VR) la rata k de actualizare din clasarespectivă de risc.

V0 ‗ _I0 + EBIT-(1- τ )_ ‗ I0 + PN+ Dob·(1 - τ)1+k 1+k

V0 ‗ CFD + VR ‗ PN+ Dob·(1 - τ)-VR+I 0 +VR ) ‗ PN+ Dob·(1 - τ)+I 0 1+k 1+k 1+k

În raport cu destinaţiile sale, cash-flow-ul disponibil, la nivelul firmei, secompune din cash-flow-ul disponibil pentru acţionari (CFDact.) şi cash-flow-uldisponibil pentru creditori (CFDcr):

CFD = CFDacţ. + CFDcr. La rândul lor, cash-flow-urile disponibile investitorilor de capital se

formează din remunerarea potenţială pe seama rezultatelor de gestiune (sub formăde dividend = Div şi dobânzi = Dob) şi din fluxurile de trezorerie determinate demodificarea capitalurilor proprii (∆CPR) şi a capitalurilor împrumutate (ADAT),după utilizarea amortizării pentru autofinanţare:

CFDact. = Div-ACPR

116



CFDcr. = Dob • (1 - τ ) - ∆DAT,unde:∆CPR = CPR 1 (exclusiv PNnedistrib.) – CPR 0∆DAT = DAT1-DAT0.

O firmă îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de

deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale aumajorat profitul net al firmei îndatorate. Drept urmare, plata întreagă a dobânziicătre creditori este suportată de firmă la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1 -τ )], iar restul, Dob τ, este suportat din „sacrificiul" bugetului de stat care primeştede la firma îndatorată un impozit pe profit mai mic decât de la o firmăneîndatorată.

Pentru evaluarea firmei şi a capitalurilor acesteia, cash-flow-urile disponibile(CFD) şi valorile patrimoniale de la sfârşitul anului (Imo1 + ACRnete1; CPR 1 şiDAT1 se actualizează la costurile specifice ale capitalurilor (mediu ponderat = k,

propriu k c şi împrumutat = k d) corespunzătoare claselor de risc specifice:

V0(întrepr.) = CFD + Imo1 + ACRnete1

1 + k

V0(CPR) = CFDacţ.+ CPR 11 + k c

V0(DAT) = CFDcr + DAT1 + k d

Exemplu: Pentru firma N, în baza bilanţurilor succesive şi a contului de profit şi pierdere prezentate în tabel., vom putea determina cash-flow-uriledisponibile şi valoarea pe ansamblu şi pe componente ale capitalurilor (proprii şiîmprumutate):

CFD = -600 k ee = 15% Vo = 103.826 VAN = 1.826CFDacţ. = 3.723 k c = 20,574% V0(CPR ) = 53.826 VANCPR = 1.826CFDcr = -4.324 k d = 9% V0(DAT) = 50.000 VANDAT = 0

CFD = 12.900 + 8.000 + 6.000·(1- 0,25) -(80.000-68.000 + 8.000) -(40.000 - 34.000) = 25.400 - 26.000 = -600 12.900= profit net;8.000=amortizari;6.000=dobanzi;80.000=active imobilizate

N+1;68.000=active imobilizate N;40.000=ACR nete N+1;34.000= ACR nete anul NACR nete N+1= 120.000-80.000;120.000=active circulante N+1;80.000=activeimobilizate N+1V0(întrep.) ‗ – 600 + 80.000 + 40.000 ‗ 103.826

117



1 + 0,15

VAN = 103.826 – 102.000 = 1.826 > 0

CFDacţ. = 8.600 – (61.176 – 4.300 – 52.000) = 3.724

V0(CPR) ‗ 3.724 + 61.176 ‗ 53.826

1 + 0,20574

VAN(CPR) = 53.826 – 52.000 = 1.826

CFDcr.. = 6.000 • (1 – 0,25) – (58.824 – 50.000) = – 4.324

V0(DAT) ‗ –4.324 + 58.824 ‗ 50.000

1 + 0,09

VAN (DAT) = 50.000 – 50.000 = 0

CFD = CFDacţ . + CFDcr. = 3.724 + ( – 4.324) = - 600

V0(întrep.) = V 0( CPR ) + V 0( DAT ) = 53.826 + 50.000 = 103.826

VAN = VAN CPR + VAN DAT = 1.826 + 0 = 1.826.

ConcluziiAnaliza financiară identifică starea de echilibru financiar (de risc) static şidinamic şi starea de profitabilitate (de rentabilitate) ale firmei pentru a măsuracreşterea valorii capitalurilor acesteia şi pentru a planifica activităţile viitoare deexploatare, investiţii şi finanţare. Analiza financiară răspunde, în primul rând, unor nevoi interne de informare şi justificare a modului de îndeplinire a obiectivelor managementului financiar, dar şi a unor nevoi externe de informare şi motivare aactualilor şi potenţialilor parteneri de afaceri (acţionari, împrumutători, furnizori,cumpărători etc). Sursa de date pentru analiza financiară este furnizată decontabilitate prin bilanţ, cont de profit şi pierderi, şi anexa la bilanţ, auditatefinanciar, precum şi prin informaţii ale pieţei financiare privind evoluţia preţurilor,a inflaţiei, a cursurilor bursiere, a dobânzilor etc.

1. Analiza statică şi dinamică a echilibrului financiar se face pe baza bilanţului de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi arezultatelor nete din contul de profit şi pierdere, care contribuie la autofinanţareacreşterii patrimoniului firmei. Bilanţul este reflectarea, la valoarea rămasă

118



(contabilă), a resurselor acumulate şi controlate de firmă, purtătoare deavantaje economice viitoare (în activ) şi a obligaţiilor firmei, acumulate întimp, pentru procurarea activelor (în pasiv). Dintre obligaţii, cele privindvaloarea angajamentelor către acţionari (a capitalurilor proprii) au un caracter rezidual ca diferenţă dintre activul total şi datoriile totale contractate cu terţii (alţii

decât acţionarii). Această diferenţă este denumită situaţia (patrimonială) netă,activul net (finanţat din capitaluri proprii) sau patrimoniul net.

Situaţia netă = Activ total - Datorii totale.

Variaţia capitalurilor proprii (a situaţiei nete) de la un exerciţiu financiar la altul se explică prin:

a) relaţiile cu proprietarii (aporturi de capital, restituiri de capital, distribuiride dividende);

b) activitatea de gestiune (venituri totale - cheltuieli totale = profit net);

c) activităţi accesorii, neobişnuite (reevaluări, conversii etc.) şid) politicile contabile ale firmei.

Profiturile nete reale determină creşterea situaţiei nete reale şi, în consecinţă,determină creşterea averii acţionarilor. Dimpotrivă, pierderile conduc la scădereasituaţiei nete, la decapitalizarea averii acţionarilor până la epuizarea ei şi afectarea,în continuare, a valorii capitalurilor împrumutate.2. Pentru calculul indicatorilor echilibrului financiar informaţia bilanţieră

trebuie structurată riguros în funcţie de lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor. Lichiditatea este capacitatea activelor de a fi transformate în bani.

În bilanţ se vor înscrie mai întâi activele fără lichiditate sau culichiditatea cea mai redusă: terenuri neutilizate, case de locuit, fondulcomercial, terenuri utilizate, licenţe, brevete. Se continuă ca activele fixeamortizabile, cu activele financiare. Toate activele cu durata de lichiditate maimare de un an se grupează în active necurente. În bilanţ se înscriu apoistocurile, creanţele şi, în cele din urmă, cele mai lichide active: investiţiifinanciare pe termen scurt, disponibilităţi băneşti în bancă şi în casă. Toate activele cu o durată de lichiditate mai mică de un an se grupează în activecurente.

Exigibilitatea este însuşirea datoriilor de a deveni scadente la o anumită

dată de plată. În bilanţ se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii care nu suntscadente, ele rămân, în principiu, alocate pe toată durata de existenţă a firmei.Urmează datoriile pe termen lung, cele pe termen mediu, inclusiv provizioanele

pentru cheltuieli şi riscuri în funcţie de scadenţa lor mai îndepărtată sau maiapropiată. Toate pasivele cu exigibilitate mai mare de un an se constituie în pasive(datorii) necurente. În sfârşit, bilanţul se încheie cu datoriile sub un an în funcţie deiminenţa ajungerii lor la scadenţă. Între acestea se face o distincţie între capitalurile

119



atrase gratuit (de la furnizori, de la buget, de la salariaţi) şi cele contractate prin plată de dobânzi (creditele pe termen scurt). Datoriile cu scadenţă mai mică deun an formează datoriile curente.

Echilibrul financiar în partea de sus a bilanţului, dintre activele cu durată delichiditate mai mare de un an şi sursele permanente (durabile) de capitaluri proprii

şi împrumutate, se evidenţiază prin fondul de rulment (FR ). Acesta este unelement de pasiv şi se determină ca diferenţă dintre capitalurile proprii (CPR) şiîmprumutate pe termen lung (>un an = DTL) şi imobilizările (activele cu duratamai mare de un an) nete de amortizare (IMO):

FR = (CPR + DTL) - IMOActivele circulante finanţate prin fondul de rulment sunt cele care exced

datoriile curente (pe termen scurt):ACR nete = ACR - DCR sau, mai analitic,ACR net = Active circulante (B*) + Chelt. în avans (C*) - Datorii curente

(D*) - Ven. în avans (I)

Mărimea pozitivă a FR evidenţiază existenţa echilibrului financiar pe termenlung, existenţa unei marje financiare de capitaluri permanente pentru finanţareaactivelor circulante (ACR) nete de datoriile curente(DCR). (ACR nete). Mărimeanegativă a FR evidenţiază dezechilibrul financiar pe termen lung, încălcarea reguliide paritate a maturităţii (duratei) activelor şi pasivelor, respectiv alocările durabileîn active fixe care au fost finanţate, pentru completare dar incorect, din sursetemporare (pe termen scurt).

Echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şicreanţe, şi sursele ciclice (temporare) din decalajele de plăţi către terţi, este

evidenţiat de nevoia de fond de rulment, (NFR). Acesta este un element de activ şise determină ca diferenţă dintre stocuri şi creanţe, pe de o parte, şi datoriile curente(de exploatare către furnizori, bugetul statului, salariaţi etc), pe de altă parte:

NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii curente.

Mărimea pozitivă a NFR poate fi efectul pozitiv al unei creşteri economicesănătoase, dar şi efectul unei încetiniri a rotaţiei stocurilor şi creanţelor în raport cucifra vânzărilor. Mărimea negativă a NFR poate evidenţia fie un surplus de sursetemporare ca urmare a accelerării evidente a rotaţiei activelor circulante, fie o

întrerupere temporară a aprovizionărilor

Echilibrul financiar general este surprins prin trezoreria netă (TN),respectiv pozitivă sau negativă dintre disponibilităţile băneşti (DPB) şi investiţiilefinanciare pe termen scurt (InvTS), pe de o parte, şi creditele pe termen scurt(CrTS), pe de altă parte. În fapt, trezoreria netă este rezultatul interacţiunii dintreechilibrul financiar pe termen lung (FR) şi cel pe termen scurt (NFR).

120



TN = FR - NFR = (DPB + InvTS) - CrTS.

TN pozitivă evidenţiază un excedent de trezorerie care trebuie să fie plasatrentabil (uşor recuperabil). Dimpotrivă, TN negativă semnifică un deficit de

trezorerie, o insuficientă a surselor permanente şi a celor ciclice. Deficitul detrezorerie trebuie acoperit din credite pe termen scurt (de trezorerie, pe obiect, deafacturare) la cel mai mic cost de procurare a acestora. ;

Variaţia trezoreriei nete la sfârşitul anului în raport cu mărimea ei laînceputul anului identifică ceea ce se cheamă cash-flow sau flux net detrezorerie. Cash-flow-ul şi diferenţierea lui faţă de profitul net şi amortizare seexplică astfel:

• prin rezultatele activităţii curente de exploatare (profit net reinvestit,amortizări) minus variaţia nevoii de fond de rulment (CFexpl.);

• prin operaţiile de investiţii (CFinv) şi

• prin operaţiile de finanţare din afară, cu capitaluri proprii şi împrumutate(CFfin): CF = CFgest + CFinv + CFfin

Variaţia trezoreriei nete se poate explica şi prin interacţiunea dintre variaţiafondului de rulment şi variaţia nevoii de fond de rulment:

∆TN = ∆FR-∆NFR.Sursa de formare a acestuia o reprezintă, în primul rând, profitul net

nerepartizat, apoi amortizarea cumulată şi, în al doilea rând, încasărilesuplimentare din dezinvestiţii în active fixe şi circulante sau din majorări alecapitalurilor proprii şi împrumutate.

3. Fondul de rulment finanţează nevoia de fond de rulment şi trezorerianetă. El se compune din capitaluri proprii (FRP) şi/sau din capitaluri împrumutate(străine = FRS):

FRP = CPR - IMOFRS = FR-FRP

FRP > 0 semnifică un surplus de capitaluri propriiFRP < 0 şi FRS > 0 semnifică formarea FR numai din surse împrumutateFRP < 0 şi FRS < 0 semnifică absenţa FR şi finanţarea nevoilor durabile pe seamasurselor ciclice (pe termen scurt).

În formarea şi utilizarea FR se pot urmări trei politici financiare:

a) defensivă, de prudenţă, prin constituirea unui FR > NFR acoperitor pentru orice variaţie mai mare sau mai mică a NFR. Această politică estecostisitoare şi puţin rentabilă sau chiar nerentabilă;

b) ofensivă, riscantă cu un FR < NFR, urmând ca finanţarea NFR să se facă pe seama creditelor pe termen scurt, ce trebuie mereu reînnoite şi care prezintăriscul întreruperii finanţării şi deci al întreruperii exploatării. Această politică poate

121



reduce costul procurării capitalurilor la strictul necesar, este rentabila, dar este şifoarte riscantă.

c) neutră, optimală cu un FR = NFR şi care fructifică o parte dinavantajele, dar şi din dezavantajele celor două politici externe (defensivă şiofensivă). În consecinţă, politica neutră poate avea o rentabilitate medie cu un risc

mediu.4. Contul de profit şi pierdere reflectă fluxurile economice de venituri şi decheltuieli generate de operaţiuni curente (ordinare) de gestiune, respectiv:

a) operaţiunile de exploatare a activelor în profilul de activitate al firmei: producţia şi vânzarea de bunuri, prestaţia de servicii etc;

b) operaţiunile financiare de participare a firmei pe piaţa de capital(cumpărare de acţiuni altor firme, participare directă la formarea capitalului socialal altor firme etc.) şi pe monetară (acordarea de împrumuturi sub formă de avansurişi filiale, şi altele).

Operaţiunile de exploatare şi cele financiare au un caracter reproductibil,repetitiv şi de aceea ele nează activitatea curentă a firmei.

Foarte rar, firma poate înregistra şi activităţi extraordinare (necurente), înafara puterii sale de decizie (exproprieri, naţionalizări, modificări fiscale,cutremure).

Veniturile şi cheltuielile firmei reflectă acte de îmbogăţire sau de consumarea capitalurilor proprii ca o potenţialitate (contabilă) de încasări şi de plăţi viitoare.Unele venituri (constatate în avans) şi mai ales unele cheltuieli (amortizări,

provizioane) sunt doar calculate, fără incidenţă directă asupra trezoreriei; ele nu au

o scadenţă fermă de încasare sau de plată.Veniturile pot lua forma creşterii activelor şi a scăderii datoriilor, iar cheltuielile pot să apară sub forma reducerii activelor şi a creşterii datoriilor.

5. Pe baza contului de profit şi pierdere se pot calcula diferite marjesuccesive de acumulare bănească din vânzarea bunurilor şi serviciilor. Cea mailargă marjă o reprezintă veniturile din exploatare ce cuprinde producţia vândutăcătre terţi, producţia stocată în produse în curs şi în produse finite şi producţiaimobilizată în echipamente şi instalaţii prin autodotare:

Veniturile din exploatare = Producţia vândută + Producţia stocată +

Producţia imobilizată.Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintre

veniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor, producţiaimobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):

MCV = VE - V.Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor

variabile şi a celor fixe în raport cu volumul vânzărilor. Din această marjă asupra

122



cheltuielilor variabile urmează să se acopere cheltuielile fixe (F), iar ceea cerămâne să constituie capacitatea brută de autofinanţare a dezvoltării firmeiamortizare, profit brut, rezultatul financiar şi cel extraordinar, după deducereadobânzilor şi a impozitului pe profit).

Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută din

activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuielicalculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru investiţii, riscurisau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate se regăsesc în acumulările

băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potenţială deautofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane şi profit), de achitare adatoriilor către bugetul statului şi de remunerare a investitorilor de capital(acţionarii şi creditorii):

EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz).

Profitul din exploatare (PE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţiiactivităţii de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):

PE = EBITDA - Amo - Proviz.

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte dedobânzi şi de impozit. Aceasta este diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuieliletotale (de exploatare şi financiare), cu excepţia dobânzilor şi a impozitului pe

profit. Foarte adesea, EBIT se consideră a fi egal cu profitul din exploatare, înipoteza că celelalte elemente din afara profitului din exploatare suntnesemnificative:

EBIT = PE + Venituri financiare

Profitul înainte de dobânzi şi impozit, după deducerea impozitului pe profit(EBIT-Impozit), exprimă potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cudividende şi a creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere aacestui rezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a

îndatorării la obţinerea lui:• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărime:

EBIT • (1 - τ) = PN + Dob • (1 - τ) ,• performanţa exploatării activului economic, dar şi a îndatorării cu efecte

fiscale benefice este apreciată după mărime:EBIT - Impozit = EBIT • (1 - τ) + Dob • τ = Profitul net + Dobânzi.

123



Prima formulare a performanţei, respectiv EBIT • (1 - t), are calitatea de aexprima capacitatea activelor firmei de a genera, în exploatare, rezultate pentru„aportorii" de capitaluri, indiferent de modul de finanţare al firmei.

Profitul înainte de impozit este determinat de rezultatul exploatării, cât şide cel ai politicii de finanţare. Este deci rezultatul activităţii curente (de exploatare

şi financiară).EBT = EBIT - Dobânzi = Profitul din exploatare ± Rezultatul financiar.

Profitul net (PN) exprimă rezultatul rezidual ce revine capitalurilor propriidupă deducerea pozitului şi a dobânzilor:

PN = EBIT - Dobânzi - Impozit pe profit (± Elemente extraordinare).

Valoarea adăugată este plusul de valoare adus de firmă la valoareaconsumurilor de la terţi (materiale, subansamble, servicii cumpărate):

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi.

Valoarea adăugată este sursa de remunerare a salariaţilor, a statului, acreditorilor, a acţionarilor şi ai firmei însǎşi pentru autofinanţarea creşteriieconomice. Prin agregarea tuturor valorilor adăugate ale firmelor din ţară se obţine

produsul intem brut (PIB). Acesta constituie principala sursă de formare a oferteiinterne de bunuri şi servicii pentru consumurile finale, private şi publice.

Capacitatea de autofinanţare (CAF) este în principiu egală cu profitul net

şi amortizarea:CAF = aproximati egala cu PN + Amo.În plan general, CAF este diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile

platibile.Pentru calcule analitice se foloseşte fie metoda deductivă (din EBE a altor

cheltuieli plătibile: dobânzi, impozit etc), fie metoda aditivă (la PN a amortizării şi provizioanelor).

6. Cash-ul se defineşte ca trezorerie, lichidităţi, disponibilităţi sau numerar în bancă şi în casa (cash efectiv), precum şi ca investiţii financiare pe termen scurtîn titluri monetare şi financiare cu lichiditate mare (cash echivalent). Cash-flow-ul

se defineşte ca variaţie a trezoreriei nete (∆TN) de la începutul până la sfârşitulanului:

∆TN = TN1 - TN0.| Ca şi cash-ul, cash-flow-ul sintetizează influenţe ale operaţiunilor degestiune cu cele ale operaţiunilor de capital (de investiţii şi de finanţare). Înexplicaţia dată de finanţiştii anglo-saxoni, acelaşi cash-flow este suma cash-flow-urilor rezultate din operaţiunile de gestiune, de investiţii şi cele de finanţare:

124



CF = CFgest+ CFinv+ CFfin.

În accepţiunea finanţiştilor francezi, cash-flow-ul se explică prin conjugareavariaţiei fondului de rulment (∆FR) cu variaţia nevoii de fond de rulment (∆NFR):

∆TN = ∆FR - ∆NFR.

Profitul net exprimă deci o potenţialitate contabilă de încasări prezente şiviitoare. Cash-flow-ul exprimă monetar rezultatul echilibrului dintre încasări şi plăţi de la începutul până la sfârşitul anului. Numai în condiţii de creştere zero afirmei şi de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul.În condiţii de creştere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influenţaacestei creşteri economice asupra profitului net.

Situaţia fluxurilor de trezorerie explică sursele de formare a cash-flow-ului firmei pe seama operaţiunilor de gestiune, de investiţii şi de capital:

CF = CFgest + CFinv + CFfin

Cash-flow-ul de gestiune se determină fie prin metoda directă ca diferenţă

dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, ocazionate de activitatea curentăde gestiune (de exploatare îndeosebi), fie prin metoda indirectă de ajustare a

profitului net şi a amortizărilor şi provizioanelor (nete de reluările asupra lor) cuvariaţia nevoii de fond de rulment:CFgest =Încasări din vânzări - Plăţi pentru aprovizionări, salarii, dobânzi,impozite,unde:

Încasări din vânzări (CA) = CA1 + SV0 (sold iniţial de creanţe - clienţi) – SV1 (sold final de creanţe – clienţi)

sau CFgest = PN + Amo. şi proviz. nete - Ven. fin. - ∆NFR.

Cash-flow-ul de investiţii se determină în mod direct ca diferenţă dintre plăţile pentru achiziţia de active fixe (corporale, necorporale şi financiare) şi încasăriledin cesiunea sau rambursarea lor şi din remunerarea activelor financiare sub formăde dividende şi dobânzi încasate. În mod indirect, cash-out-flow-ul (plăţile) pentruinvestiţii se determină astfel:

CFinv = Imo0- (Imo0 - Amo.şi proviz. nete) - Ven. Fin.Cash-flow-ul de finanţare se calculează în mod direct, ca diferenţă dintre

încasările din majorări de capitaluri externe (proprii şi împrumutate) şi plăţile pentru rambursări, răscumpărări de obligaţiuni sau de acţiuni proprii, precum şi pentru dividende. În mod indirect,

CFfin = (CPR 1 (exclusiv PN1) – CPR 0) + (DAT1 - DAT0).Cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se deosebeşte de

cel care rezultă din variaţia trezoreriei nete prin următoarele:- dobânzile nu se scad, ci se adună ca remunerare a împrumutătorilor pentru

capitalurile împrumutate firmei;

125



- în cash-flow-ul de investiţii se cuprinde şi variaţia activelor circulante(inclusiv a trezoreriei) nete de datoriile curente, la fel ca şi în evaluarea proiectelor de investiţii;

- în cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se include numaiCFinv, nu şi replica acestuia pe pasiv, CFfin.

CFD = CFgest - Creşterea economică (CFinv)unde:CFgest = PN + Amo (şi proviz.) + Dob • (1 -τ) Creşterea economică (CFinv) = ∆Imo0 + ∆ACR nete, unde:∆lmo = Imo1 - (Imoo - Amo)∆ACR nete = ACR nete1- ACR nete0, unde:ACR nete=ACR - DCR CFD = CFDacţ + CFcr, cu:CFDacţ = PN - (CPR 1(exclusiv PNnedistrib) - CPR 0)CFDcr = Dob - (DAT1 - DAT0)Pentru evaluare, se actualizează CFD şi valoarea patrimonială rămasă (Imo1

+ ACRnete1 = CPR 1 + DAT1) la rata k de actualizare corespunzătoare clasei de risca firmei:

V0 (întrepr.) ‗ CFD + Imo 1 + ACR nete1 şi1 + k.

V0(CPR) ‗ CFD acţ +CPR 1 1 + k c

V0(DAT) ‗ CFD cr +DAT 1 1 + k d

126



IV.PERFORMANŢELE FIRMEI .

4.1 Viziune generală.

Lansarea de produse şi servicii noi care să obţină succes pe piaţa reprezintă o provocare permanentă pentru firmǎ şi necesită o noua abordare din partea acesteia.

Pentru a reuşi să menţină clienţii existenţi dar şi să atragă noi clienţifirmele comerciale au la dispoziţie soluţii clasice care, utilizate în forme noipot genera produse şi sevicii cu un grad de atractivitate mult mai mare dar şi

soluţii alternative care îmbunătăţesc substanţial performanţele firmei.Inovarea presupune o reacţie rapidă şi flexibilitate la schimbările pieţei,inclusiv a celor de mediu, câştigarea cotei de piaţă prin întâmpinarea mai buna adorinţelor clienţilor, modificarea limitelor de saturare prin realizarea de canalealternative de distribuţie a produselor şi serviciilor şi creşterea ratei de lansare anoilor produse în scopul reducerii substanţiale a timpului de înlocuire.

În condiţiile în care concurenţa firmelor comerciale pe piaţa romanească acrescut substanţial, este necesară o noua abordare a performanţei finanţelor firmei

prin introducerea în cadrul strategiei firmei a unor politici comerciale adaptate lanoile cerinţe. Totodata, noul tip de firmǎ trebuie să-şi adapteze rapid şi cu

mare atenţie comportamentul astfel încat clientul să simtă ca are în aceapersoană un consilier profesionist.

Nu puţine sunt cazurile în care un client se deplasează la două sau maimulte firme iar fiecare oferă soluţii diferite pentru aceeaşi situaţie. A fi ofirmǎ competitivǎ şi a câştiga interesul clientului constă în a-i oferi soluţiaoptimă la problema acestuia. Unele firme se gândesc uneori numai laatingerea propriilor ţinte stabilite de veriga superioara de organizare, ştiind

127



că săptămânal sau lunar va fi analizat gradul de atingere cantitativă alţintelor stabilite. Practic, în relaţia cu clientul acesta îi va îndruma spreproduse mai complexe care de multe ori se dovedesc mai scumpe pentru client

în condiţiile în care nu utilizează decât în mica parte componentele produsuluicomplex. Clientul va suporta în acest caz costuri suplimentare pentru acele

componente neutilizate şi, în mod cert va renunţa după o perioadă de timp şi la pachetul de produse cumpărat dar şi la serviciile firmei.Firma este cea care vine în întâmpinarea cerinţelor clientului iar

atitudinea sa trebuie să fie concentrată în primul rând spre satisfacţiaclientului în condiţii de costuri reduse pentru acesta fară a neglija însă ţintelede vânzare şi, implicit obţinerea performanţei în activitatea sa şi a filialei acărei activitate o coordonează.

Să nu uităm ca rolul firmei şi, îndeosebi a finanţelor firmei nu mai esteunul de natură preponderent de birou şi de coordonare a activităţiisubordonaţilor. Intervine în plus noua calitate de ştiinţǎ a vânzărilor de

produse şi servicii pentru firmǎ. Nu este un rol uşor în condiţiile în carecalitatea clienţilor din punct de vedere comportamental este uneori atât dediferită. Cunoaştem cu toţii din practica noastră ca de cele mai multe oriclientul sau potenţialul client al firmei doreşte să obţină informaţii numai dela conducerea acesteia, indiferent de complexitatea problemei pe care o are.Uneori, pentru lucruri simple, ce pot fi foarte uşor soluţionate de către angajaţi cusarcini de vânzare a produselor şi serviciilor firmei, clientul nu are încredere decâtîn discuţia cu managerul firmei.

Este o abilitate de a-1 accepta la o discuţie preliminară şi apoi fară ca acesta

să se simtă îndepărtat, managerul sa-1 îndrume către un subordonat al său care va prelua şi rezolva problema clientului în condiţiile în care deja are punctate de cătremanager câteva posibilităţi de abordare şi obţinerea succesului în vânzarea

produsului sau serviciului solicitat. Există multiple metode de abordare a clienteleiiar sarcina managerului este uneori deosebit de complexă. Atitudinea sa trebuie săse adapteze la diversele situaţii iar soluţia aleasă să fie cea optimǎ. Numai în acestcontext se poate vorbi despre un bun management şi o activitate eficientǎ afinanţelor firmei.

Când ne referim la rolul finanţelor în noile condiţii concurenţialetrebuie să luăm în considerare ca informatizarea activităţilor firmei a

determinat mutaţii importante în abordarea firmei şi în metodele utilizate decătre managerul firmei care intra în relaţie directă cu clientul.

Un bun rezultat în finanţele firmei se poate obţine prin aplicareamodernismului utilizat de firmǎ, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a aplicaţiilor informatice utilizate, în diminuarea timpului de servire al clientului, iar pe de altă

parte de promovarea cât mai rapidă şi pe o arie largă a noilor mijloace electronicede platǎ.

128



O buna comunicare între manager şi subordonaţi dar şi în relaţia cu diferiţiiclienţi reprezintă o bazǎ de maximizare a performanţei muncii şi profitabilităţii

pentru firmǎ.Perfecţionarea continuǎ a aplicaţiilor informatice precum şi a sistemului

informaţional constituie un avantaj competiţional concretizat întro nouă abordare a

clientelei şi anume cea de segmentare şi selecţie a acestora.A trecut perioada în care firmele abordau clientela numai din punct devedere cantitativ publicând chiar periodic numărul acestora în continuă creşterefară a lua în considerare şi aspectul calitativ. De altfel, şi acum mai există această

provocare în a alege politica de abordare a clientului din punct de vedere cantitativşi calitativ.

Tendinţa este însă destul de clară dacă se iau în calcul rezultatele aplicării politicilor de marketing aplicate în firmele comerciale de succes.

O firmǎ cu o bună strategie de segmentare a clienţilor ţintǎ, de stabilire aobiectivelor de vânzări în conformitate cu politicile comerciale moderne optează

pentru o selecţie a clienţilor.A nu se confunda această politică de abordare a clientelei cu refuzul servirii

oricărui client sau potenţial client, pentru cǎ o firmǎ fară clienţi nu poate existaîntrucât aceştia sunt cei care permit utilizarea banilor ca marfă în obţinerea de

profit.Există modalităţi şi abordări diferite pentru clienţi prin utilizarea cu abilitate

de către firmǎ a canalelor de distribuţie a serviciilor utilizând diferitele categorii deechipamente care permit efectuarea de operaţiuni specifice de cele mai multe oritimp de 24h/24h.

În abordarea acestei probleme de către firma modernǎ se observă că, deşiunele firme au redus programul de lucru, spre nemulţumirea fireasacă a unor clienţicare nu cunosc posibilităţile oferite de creştere a gradului de servire în România,volumul de operaţiuni este în continuǎ creştere iar performanţa activităţii firmeiurmează acelaşi trend.

O firmǎ performantǎ, în condiţii de competitivitate accentuatǎ care are undialog cu un client trebuie să se realizeze o consiliere complexă a acestuia şi să nuse rezume numai la rezolvarea strictă a solicitării punctuale a acestuia.

Este o oportunitate de promovare a noilor produse şi servicii şi un bun prilejde vânzare a produselor complexe sub forma de pachete. În acest caz promovarea

şi vânzarea devin cu adevărat eficiente atât pentru client cât şi pentru creşterea performanţei firmei.

Firmele moderne au standardizat organizarea atât din punct de vedere alnumărului de personal, categoriilor de personal, aplicaţiilor informatice şi amodului de utilizare facilă a fişei produsului de către angajaţi, precum şi din alte

puncte de vedere precum semnalistică, reclama şi pubilicitatea prin monitoare LCDlogistica performantă pentru activităţile sale, ambientul civilizat şi plăcut, mobilier

129



în structura şi culori unitare utilizate în toate subsidiarele, conduita profesională,tabele de afişaj electronice referitoare la produsele şi serviciile firmei, condiţiilegenerale de afaceri, etc.

Ca exemplu, o acţiune de adaptare a politicilor comerciale ale unei firme la practicile hypermaketurilor sau a magazinelor de vânzări de produse din toate

categoriile de a afişa pe monitoare LCD informaţii de ultima ora în domeniuleconomic, apoi cu revenire temporizată la principalele avantaje ale produselor şiserviciilor firmei la care se adaugă şi elemente de divertisment induc clientului ostare de confort ambiental. În subconştientul sǎu va rămâne desigur ceea ce este celmai important pentru firmǎ şi anume finalizarea acţiunii de vânzări. Este o metodǎşi o artă să îmbini plăcutul cu utilul iar tehnicile de marketing devin din ce în cemai sofisticate, cunoaşterea psihologiei comportamentale constituind astfel oadevarată ştiinţă aplicată în domeniu.

În altă ordine de idei, pentru ca o firmǎ sǎ fie performantǎ este necesarǎdelimitarea unui cadru de lucru în care regulile sunt bine determinate astfel încat

acest cadru să nu fie rigid în relaţia cu clientul dar care să poată oferi posibilitateagestionării riscurilor pe categorii de operaţiuni care să protejeze clientul dar şifirma în relaţiile cu aceştia

Orientarea către segmente de activităţi şi clienţi ţintǎ are consecinţe deosebitde favorabile asupra performanţei firmei din punct de vedere al performanţeifinanciare, asupra consolidării poziţiei firmei pe piaţa interna şi îndeosebi pe ceainternaţională, asupra îmbunătăţirii ratingului acesteia şi recunoaşterii sale ca

partener în structurile riguroase ale pieţei financiare internaţionale.Ariile finanţelor fimei cuprind trei mari segmente, şi anume:

- Coordonarea proceselor- Cunoaşterea sarcinilor- Coordonarea activitǎţii angajaţilor Această clasificare nu este unică dar are calitatea de a reda cât mai bine

modul în care se imbină cunoaşterea şi aplicarea proceselor în firmǎ, modul în careo firmǎ alocǎ timpul în cadrul fiecărei categorii de management pentru a ajunge la

performanţa planificată precum şi pentru aplicarea cu suces a tehnicilor deabordare a angajaţilor astfel încât randamentul în muncă al acestora să fie maxim.

Coordonarea proceselor se obţine prin:

• Stabilirea obiectivului.• Determinarea datei de început şi finalizarea procesului.• Alocarea unui buget de resurse financiare, umane, materiale, etc.• Stabilirea rolurilor şi a responsabilităţilor în cadrul echipei.• Evaluarea eficienţei rezultatelor procesului.Eficienţa oricărui domeniu de afaceri (bunuri sau servicii) constă, în primul

rând, în eficienţa proceselor comerciale ale domeniului respectiv. Prin urmare,

130



examinarea şi creşterea eficienţei nu poate fi realizată fără analiza şieficientizarea proceselor de afaceri.

Reproiectarea proceselor de afaceri poate fi de bază, radicală sau dramaticăsau, bazată pe analiza proceselor actuale, parţialǎ, şi gradualǎ.Este necesară modificarea periodică a proceselor comerciale deoarece procesele

comerciale transformate, aflate în acord cu structura organizaţiei şi sistemele eiinformatice, pot servi întrun mod mai eficient intereselor comerciale ale firmei.Procesele elaborate de angajaţii firmei au întotdeaunea finalitate în obţinerea

performanţei acestora concretizată în respectarea restricţiilor de timp stabilite,costul şi valoarea adăugată pentru firmǎ a aplicării în practică a rezultatelor obţinute, fie că este vorba de o îmbunătăţire a produsului sau lansarea de noi

produse şi servicii capabile să obţină sub acelaşi brand performanţele serviciilor oferite clienţilor sai.

În ceea ce privesc transformările proceselor comerciale sunt necesareurmătoarele acţiuni:

• examinarea proceselor şi activităţilor din punct de vedere al definirii clareşi precise al organizaţiei sau grupului fără personalitate juridică din care face parterespectiva firmǎ.

• crearea concepţiei de funcţionare, de organizare, respectiv a modelului de proces.

• crearea, transformarea, reglementarea, implementarea proceselor comerciale.

• introducerea unui sistem complex de management al proceselor companiei.• auditul proceselor elaborate şi adaptate noilor cerinţe

• elaborarea proceselor legate de introducerea programelor informatice performante care să permită obţinerea rezultatelor scontate în ce priveşte scurtareatimpului de răspuns şi creşterea calităţii serviciilor

Procesele deja existente şi cele ce se elaborează în cadrul sistemului decoordonare al proceselor sunt documentate şi se realizează în conformitate cuaşteptările clienţilor determinate pe baza cercetărilor de marketing ale pieţei pesegmental vizat cu mijloacele de planificare şi de control corespunzătoare.

Introducerea sistemului de management al calităţii ISO sau a sistemului decoordonare al proceselor, potrivit activităţii flecarei firme devine un factor din ceîn ce mai important. Sistemul de coordonare al proceselor care evaluează şi

transformă procesele de afaceri critice nu asigură doar unificarea şi posibilitateade a învăţa operaţiile aferente organizaţiei, ci permite dezvoltarea internă

permanentă, respectiv creşterea calităţii şi eficienţei activităţii.Implementarea sistemului de coordonare al proceselor are ca scop

mentenanţa, controlul şi dezvoltarea permanentă a proceselor documentate alefirmei pentru îmbunătăţirea subproceselor interne şi implicit a produselor şi

131



serviciilor. În cadrul implementării obiectivului menţionat se au în vedereurmătoarele aspecte:

• identificarea şi evaluarea impactului acţiunilor asupra proceselor şi arelaţiilor dintre subprocesele componente precum şi interacţiunea cu celelalte

procese aflate în interdepenţă astfel încât să se obţină valoarea adăugată, respectiv

performanta procesului;• analiza ţintelor de vânzări la nivelul proceselor şi monitorizarea performanţei;

• realizarea sistemului şi procedurilor de asumare a responsabilităţii pentrumentenanta şi dezvoltarea proceselor;

• implementarea în cadrul angajaţilor organizaţiei a mentalităţii orientatespre obţinerea performanţei procesului.

Sistemul de management al calităţii abordat ca parte al managementuluide proces constă în stabilirea unui cadru reglementat determinat de caracteristicilesale, respectiv :

• definirea şi planificarea concepţiei sistemului de management al calităţii.• definirea obiectivelor legate de calitate şi politica de calitate în domeniul

specific firmei.• stabilirea întregii game de produse şi servicii.• crearea procedurilor obligatorii legate de aplicarea sistemului de

management al calităţii

Cunoaşterea sarcinilor

În abordarea complexă a conceptului se identifică acele acţiuni care asigurăsuccesul în obţinerea rezultatelor scontate privind realizarea individuală a ţintelor de către fiecare angajat în corelare cu obiectivele generale ale unei firmecomerciale, efectuarea acţiunilor de training corespunzător cerinţelor unuimanagement performant, evaluarea periodică a rezultatelor individuale, precum şirealizarea unei monitorizări permanente a derulării sarcinilor iniţial stabilite şiadaptate periodic în funcţie de rezultatele obţinute în urma procesului de feed-back obţinut.

O bunǎ cunoaştere a sarcinilor se poate obţine numai cu respectarea unor principii care puse în aplicare evită acţiunile neprogramate minuţios, repectiv acele

acţiuni la care timpul alocat se situează sub cel minim admisibil. În fapt se produceo scădere a performanţei, rezultatele se situează sub nivelul aşteptărilor iar oacţiune cu adevărat bună devine inadecvată pentru fimǎ. Concluziile rezultate potfi din categoria celor negative. Acţiunea este pierdută, resursele umane şi materialesunt risipite iar toate acestea conduc la o coordonare defectuoasǎ a sarcinilor.

Determinarea corecta a performanţei ţine cont de criteriile individuale alesarcinilor stabilite pentru fiecare angajat, indiferent de rolul acestuia în cadrul

132



organizaţiei şi devine un element-cheie în fiecare departament şi subsidiarǎ afirmei, care ia în considerare cu prioritate eficienţa muncii în atingerea ţintelor pecategoriile de segmente de clienţi. Acest lucru nu este important numai din punctulde vedere al controlling-ului, al evaluării performanţei, deoarece determinarea

performanţei sarcinilor este atât un important instrument în finanţele firmei şi de

comunicare, cât şi unul care contribuie la realizarea unui bun training în firmǎ, provenind din strategia şi politicile acesteia şi care poate deveni un elementesenţial în aplicarea mijloacelor de motivare individuală.

Cunoaşterea sarcinilor oferă posibilitatea definirii şi implementării unuisistem personalizat de indicatori şi de determinare a performanţei, inclusivreproiectarea sistemului IT în urma auditării activităţilor şi sarcinilor stabiliteiniţial.

Utilizarea eficientǎ a informaţiei şi cunoştinţelor în cadrul unei firmecomerciale tratată ca oricare organizaţie este una dintre cele mai mari provocări înviaţa fiecărei societăţi comerciale. Implementarea abordării cunoaşterii sarcinilor

este esenţială mai ales în situaţia acelor organizaţii unde există o cantitate mare deinformaţii necesare în cadrul proceselor de servire al clienţilor în condiţii deeficienta ridicată, precum şi acolo unde firma doreşte să structureze aplicaţiileinformatice de care dispune astfel încât vânzările de produse şi servicii specifice săfie realizate de către toţi angajaţii indiferent de poziţia ocupată şi sarcinile generalestabilite prin fişa postului.Procesul modern de cunoaştere a sarcinilor este structurat pe trei nivele, şi anume :

• Cunoaşterea bazatǎ pe strategia firmei

Reprezintă acea categorie de cunoaştere care ia în considerare complexitateafactorilor care acţionează în mediul concurential intern şi extern, obiectivele ţintǎde atins într-o perspectivǎ de timp de obicei 1-3 ani calendaristici, proiecte alecăror finalizare stau la baza viitoarelor metodologii, norme, manuale, instrucţiunide lucru,etc. Se iau în considerare factorii finanţelor firmei precum gradul decapitalizare, resursele prognozate a fi la dispoziţia firmei, nivelul dotărilor şi gradulde modernizare al logisticii din dotare, investiţiile anuale ce urmează a fi efectuate

pentru creşterea productivităţii muncii şi a gradului de automatizare aoperaţiunilor, necesarul de training al personalului, eventualele restructurări

necesare a fi efectuate.

• Cunoaşterea tacticilor pentru aplicarea strategiei adoptate

Strategia nu se poate realiza fără o serie de tactici specifice şi adaptate pentru a fi aplicate în diversele categorii de activităţi pe care firma doreşte să ledezvolte în obţinerea performanţelor stabilite. Asa cum strategia firmei este

133



structurată pe capitole importante şi de esenţă, tacticile sunt cele care pun în practică obiectivele generale. De altfel Planul de implementare al strategieireprezintă o abordare complexa şi completa a tacticilor ce se elaborează înobţinerea performanţelor.

• Cunoaşterea operaţiunilor Aceasta categorie utilizatǎ în finanţele firmei se organizează pe baza programelor de activitate rezultate din regulamentul de organizare şi funcţionare alfirmei, cu luarea în considerare a tuturor activităţilor ce se realizează în cadrul uneifirme comerciale, atât la nivelul organizaţiei (în situaţia firmelor naţionale şimultinaţionale), unde se concentrează activităţile centralizate ( contabilitate,

juridic, etc. ) ale firmei cât şi la nivelul fiecărei subsidiare din carul reţelei deunităţi a firmei.În acest context, coordonarea sarcinilor se poate realiza prin următoarele aspectecalitative:

• Analiza diagnostic efectuatǎ de fiecare angajat în cadrul echipei pe baza politicilor de vânzare ale firmei.

• Asigurarea unui suport în crearea unui catalog complet cu produsele şiserviciile firmei şi îndeosebi a celor nou lansate pe piaţa de către departamentelespecializate pe segmentele ţintǎ de clienţi.

• elaborarea şi implementarea unor acţiuni de implementare a tipului desuport IT cel mai adecvat şi proiectarea unor criterii cât mai precise în evaluarea şimotivarea angajaţilor.

În economia timpului alocat realizării eficiente a sarcinilor, administrarea şi

pregătirea documentelor reprezintă o activitate ce implică un efort din ce în ce maimare pentru angajaţi, cu efecte asupra reducerii performanţei activităţii aducătoarede venituri firmei. Este vorba de procesul de gestionare tradiţională adocumentelor, care, în afara faptului că necesită timp, ocupă şi din punct de vederefizic din ce în ce mai mult spaţiu. Este o problemă reală care ţine atât de domeniullegislativ cât şi al dezvoltării insuficiente a mijloacelor electronice de arhivare aldocumentelor. În plus, prin standardizarea dimensiunilor spaţiului necesar desafăşurării activităţii în cadrul unei subsidiare, precum şi nivelul chiriilor,aceasta situaţie devine o problemă din ce în ce mai acută. Managementul sarcinilor va trebui să ţină seama şi de aceste realităţi. Performanţa nu se poate obţine decât

în condiţii de asigurare a unui ambient primitor pentru client şi eficient pentruangajatul firmei.

Implementarea, înnoirea şi extinderea sistemelor de arhivare electronică adocumentelor necesită în general eforturi substanţiale din partea,organizatiilor,atât în ceea ce priveşte perioada necesară, cât şi resursele utilizate. Având în vederecomplexitatea, volumul şi managementul aferent schimbării, factorul de risc estedeosebit de ridicat şi necesitǎ acţiuni specifice de realizat.

134



Noul concept al finanţelor firmei va trebui să stabilească obiective clare şi precise ale căror calităţi să fie axate, în principal pe:

• Specificitate, respectiv să fie bine precizat astfel încât acesta să fie uşor deatins comparativ cu un obiectiv exprimat vag sau cu caracter vădit general. Unobiectiv clar şi precis exprimat, îndeosebi sub forma cantitativă se referă la acţiuni

concrete iar rezultatul din punct de vedere al performanţei este pe deplin realizabil.• Cuantificabil, ceea ce permite a fi un obiectiv mâsurabil iar această cerinţăva permite firmei să evalueze periodic starea de progres, stagnare sau regres a

procesului de vânzări pentru un produs sau serviciu la care s-au stabilit ţinte devânzări. Este o metodă de a da posibilitatea luării unor masuri corective fie denaturǎ organizatorică, de realocare a forţelor de vânzare, de schimbare a politicii deabordare a clientelei în funcţie de specificul segmentului ţintǎ de clienţi vizat de

produsul oferit, etc.• Realizabil, atât din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ. Ştiinţa

finanţelor firmei este cea care sesizează dacă ţinta de vânzări stabilită ca obiectiv

general pentru un produs poate fi atinsă sau are caracter de oportunism. Din practicǎ şi studiile efectuate rezultă ca la unele firme comerciale se stabilesc ţintegreu de atins. Dar pentru ca angajaţii să nu fie criticaţi pentru neatingerea ţintelor de vânzări la respectivele produse şi servicii procedează la a deveni propriii clienţiai firmei pentru respectivul produs care într-o anumită etapǎ este nevandabil.Desigur, angajaţii firmei continuă acţiunile de promovare a produselor chiar nevandabile în speranţa cǎ vor reuşi să convingă anumiţi clienţi "tradiţionalişti" dea achiziţiona şi astfel de produse. De remarcat cǎ astfel de situaţii nu sunt foarterare mai ales la firmele comerciale care lansează deseori produse ale unor societăţi

comerciale membre ale grupului din care fac parte. Un lucru este cert. Eforturile pelinie de marketing sunt necesare a fi intens amplificate în astfel de situaţii.Produsele firmei se adresează atât angajaţilor cât şi clienţilor sau potenţialilor clienţi ai firmei. A întâlni însă situaţii de genul în care marea majoritate acumpărătorilor produselor unei fime sunt proprii angajaţi ai firmei demonstrează cǎ

piaţa nu este încă pregătită pentru a asimila astfel de produse sau servicii.•Reprezentativitate şi originalitate. Obiectivele stabilite trebuie să respecte

brandul firmei şi să ofere "ceva" în plus faţă de alte produse similare existente pe piaţa. Nu puţine sunt firmele comerciale care lansează produse dacă nu identice,măcar asemănătoare celor oferite de celelalte. Principalul scop al acestor categorii

de acţiuni este acela de a-şi menţine clienţii existenţi cu oferte la fel de atractivesau chiar uşor îmbunătăţite, similare din punct de vedere al facilităţilor (rapiditateîn obţinerea produsului, categorii de clienţi la care produsul este adresabil,etc.) cunoile produse şi servicii ale concurenţei. Este o politică ce nu poate fi criticatăavând în vedere că nici clienţii nu renunţǎ atât de uşor la serviciile unei firme pecare o cunosc şi s-au obişnuit cu practica de lucru a acestora însă doresc să le

135



fie acordat accesul şi la astfel de noi produse puternic mediatizate de firmelecomerciale care le lansează pentru prima dată pe piaţa romanească.

• Temporalitatea trebuie să fie luată în considerare la stabilirea obiectivelor întrucât este absolut necesară o perioadǎ de timp pentru ca elementele decoordonare a procesului care a fost prezentat mai sus să poată fi considerat obiectiv

şi să-şi atingă scopul. Controlul procesului reprezintă o acţiune care ia înconsiderare în mod realist posibilităţile firmei de a avalua corect situaţia şi de aefectua eventuale propuneri de ajustare a obiectivului în situaţia în care seconsideră o corecţie justă din punct de vedere economic şi cel de atingere a ţintelor de vânzări.

4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ. Organizareatimpului şi al relaţiilor interpersonale

Modul de utilizare a finanţelor firmei reprezintǎ unul din factorii esenţialicare explică de ce o ţară este bogată sau săracă. Acesta reprezintǎ o ştiinţă care areun caracter uman şi pune în valoare cunoştinţele acelor lideri din cadrulorganizaţiei care cunosc arta de a lucra în echipǎ şi de a solicita de la fiecaresubordonat ceea ce consideră el că va aduce un aport substanţial la îmbunătăţirea

performanţei proiectului la care lucrează împreună.Obiectivul final al unui bun management este de a stabili în mod sistemic

obiectivele ce derivă din strategia şi politicile comerciale ale unei firme, a lesintetiza şi a le repartiza angajaţilor cu potenţial în atingerea acestora.

Utilizarea politicilor în obţinerea performanţei financiare a firmei este încele din urmă o ştiinţă a utilizǎrii resurselor existente la dispoziţia firmei precum şi

a modului de utilizare a acestora în diferitele domenii de activitate şi al căror efortconcertat are ca efect obţinerea performanţei la nivelul stabilit. Performanţa seobţine printr-un cumul de randamente obţinute de firmǎ, care activează pediferitele trepte organizatorice bineânţeles împreună cu echipele de angajaţi de caredispune.

Nu există o reţetă dinainte stabilită pentru obţinerea performanţei planificate prin utilizarea finan’elor firmei. Liniile directoare ale strategiei şi politicilecomerciale ale departamentelor organizaţiei aplicate riguros şi profesionist lanivelul subsidiarelor constituie baza performanţei.

Fiecare structură organizatorică îşi stabileşte propria tactică şi alege cele mai potrivite canale de distribuţie a produselor şi serviciilor firmei pentru ca activitateade vânzare să fie eficientă şi să realizeze performanţa la nivelul solicitat de verigaimediat superioară. Abordarea sistemică a politicilor comerciale structurează peverticală dar si pe orizontală modul şi gradul de implicare al fiecărei structuriorganizatorice în realizarea obiectivelor ţintǎ.

136



În abordarea sistemica a aplicǎrii politicilor în utilizarea finanţelorfirmei pentru obţinerea performanţei trebuie să ţinem seama de noile condiţii încare se desfăşoară activitatea firmelor comerciale din România, şi anume:

• Adaptarea permanentă la condiţiile concurenţiale din ce în ce maidiversificate şi complexe care ridicǎ probleme noi atât din punct de vedere logistic,

al gestionării resurselor financiare atât ca elemente de pasiv cât şi ca elemente deactiv. Utilizarea finanţelor fimei, at t în ce privesc activele dar şi elementele deȃ pasiv reprezintă un element cheie prin care se pot obţine performanţe deosebit deridicate, rezultate medii dar şi nonperformante, cu efecte directe asupraindicatorilor de lichiditate, solvabilitate, etc al unei firme comerciale a căreiactivitate este auditată de experţi în domeniu. Toate acestea se pot realiza dediferite firme comerciale în aceeaşi perioadǎ de timp analizată şi cu aproximativaceleaşi resurse umane şi materiale avute la dispoziţie. Ceea ce le diferă înobţinerea de performanţe diferite este calitatea utilizǎrii finanţelor firmei şicapacitatea acestora de a se adapta rapid la modificările şi cerinţele pieţii. Pot apare

situaţii în care mai multe firme comerciale iau acelaşi tip de mǎsuri sau identificǎsoluţii similare de corecţie în structurile lor organizatorice sau în multipleleactivităţi specifice iar rezultatele acetora pot fi complet diferite. Din nou revenim lacomplexitatea utilizǎrii finan’elor firmei în creşterea performanţei financiare.

• Abordarea sistemică a finanţelor firmei in mod performant de cǎtre o firmǎare la bazǎ douǎ analize care se completează una pe cealaltă, şi anume: oabordare din exterior referitoare la evoluţiile pieţei concurentiale ce potaduce performanţă şi competitivitate şi una din interiorul firmei referitoare la

politicile comerciale de continuare şi creştere a performanţelor fie prin

utilizarea mai bună a forţei de muncă, fie prin noi produse şi serviciisolicitate pe piaţă, îmbunătaţirea performanţelor informatice, alocarea defonduri suplimentare pentru reclamă şi publicitate, achiziţia de noiechipamente care să ofere o mai bună calitate şi eficienţă distribuţiei de

produse şi servicii, utilizarea capitalurilor prorii intr-o mǎsurǎ din ce în cemai mare pentru activitatea de exploatare şi nu pentru achiziţii de active caresǎ le imobilizeze pe termen mediu sau lung.

• Creşterea riscurilor operaţionale şi în general a tuturor categoriilor de riscuriasociate activităţii firmei, inclusiv cel privind infracţionalitatea din interiorulsau exteriorul unităţilor subordonate.

• Imobilizările de fonduri fie în moneda naţională fie în alte monede saurandamentele mici obţinute la excedentul din anumite perioade de timp dincadrul uneia sau mai multor luni calendaristice.

Întro lume a schimbărilor economice rapide, a evoluţiei de multe ori imprevizibilea pieţei financiare internaţionale, a creşterii fluctuante a preţurilor la materiile

prime de bazǎ, a extinderii pe zi ce trece a crizei creditelor ipotecare, înăsprireacondiţiilor de acordare a creditelor la nivelul băncilor comerciale şi în consecinţă

137



inregistrarea unor mişcări pe piaţa financiară neaşteptate, obţinerea performanţeieste cu atât mai dificilă. Aceasta depinde din ce în ce mai mult de experienţa firmeiîn utilizarea finanţelor existente la dispoziţia acestora. În aceste condiţii resursa ceamai importantă în abordarea unor politici comerciale performante o reprezintă„ştiinţa” de utilizare a finanţelor, indiferent de poziţia ocupatǎ de cǎtre angajaţi în

sistemul organzaţional al unei firme.• Măsurarea performantelor reprezintă o problemă actuală pentru fiecareorganizaţie pentru a cunoaşte gradul de implicare şi de cunoaştere a evoluţieieconomice interne şi internaţionale. Se impune în etapa actuală o creştere aexigenţei în evaluarea şi responsabilizarea personalului angajat, indiferent de loculde muncă.

• Timpul a însemnat şi va continua să reprezinte profit sau pierdere. Este desubliniat faptul ca timpul poate lucra în beneficiul clientului sau al firmei dar are şicapacitatea de a lucra împotriva celor doi jucători. O firmǎ fără clienţi nu poate fi oadevărata firmǎ decât în situaţia în care se aplică cele mai moderne mijloace de

lucru cu clienţii prin utilizarea echipamentelor electronice.care pot activa 24h/24h.Să nu uităm că marea parte a clienţilor sunt din categoria celor "tradiţionalişti",respectiv acei clienţi care se prezintă, uneori din motive personale, la sediul firmei

pentru a rezolva o problemǎ.• Asistăm în prezent la o dezvoltare informaţională, incluzând internetul ca

mijloc de informare care presupune o modificare de esenţǎ comportamentalǎ.Cunoaşterea înseamnă conştientizare iar o firmǎ cu adevărat performant trebuie să-şi adapteze resursele financiare şi umane pe care le are la dispoziţie în cadrul unui

proces de training susţinut şi eficient.

• O abordare sistemică a politicilor comerciale în cadrul unei activitǎţi performante nu înseamnă numai o dezvoltare piramidală a structurii organizatoriceci şi una pe orizontală, stimulativă la nivelul fiecărei subsidiare din reţeaua uneifirme.

• Nu în ultimul rând o abordare modernǎ şi pragmatică a finanţelor firmei performante trebuie să ţină seama de efectele globalizarii activităţii economice încondiţiile în care elemente ale sistemului se intercondiţioneazǎ reciproc din ce înce mai puternic.Elementele de obţinere a performanţei corespunzǎtoare constau în principal înaplicarea unor principii şi cerinţe esenţiale. Dintre condiţiile existenţiale se pot

enumera:• Valoarea adăugată trebuie să stea la baza evaluării personalului, a nivelului

de salarizare şi acordării de stimulente. Indicatorii de performanţă sunt cei caresintetizeza cel mai bine performanţa individuală sau a echipei din punct de vedereal calităţii utilizǎrii finanţelor.

• Utilizarea unor pârghii de stimulare a personalului în funcţie de performanţele obţinute, îndeosebi în domeniul vânzărilor reprezintă un factor de

138



creştere a performanţei în activitatea profesionala. Studiul concurenţei şiîncrederea în puterea brandului firmei reprezintă de asemenea factori importanţi înobţinerea de rezultate de către fiecare angajat al firmei şi reflectă o calitatesuperioara a utiliz[rii finanţelor firmei.

• Liderii firmelor cu potenţial financiar şi uman se confruntă cu numeroase

provocări determinate de dinamica şi schimbările profunde care se înregistrează cuo viteză deosebit de ridicată în toate domeiile de activititate. Este necesară o altfelde abordare "a politicilor comerciale pentru a obţine rezultate performante, omodificare a strategiilor care să se limiteze la perioade mai scurte de timp şi să seadapteze uşor la multiplele provocări. În situaţii de incertitudine şi instabilitatefinanciară atât pe plan intern cât şi internaţional a elabora strategii pe termen lung

poate reprezenta de multe ori o risipǎ de resurse, îndeosebi din categoria celor umane.

Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale

Timpul reprezintă cea mai utilă resursă dacă este utilizatǎ eficient şi cudiscernământ.Timpul este ireversibil şi de aceea este bine să fie folosit cât mai

judicios şi după nişte reguli foarte exacte care îşi au rolul lor riguros în noţiunealargă de oranizare eficientǎ a activitǎţilor complexe ale unei firme.

Utilizat în cadrul acestei noţiuni destul de pretenţioasa, regulile de utilizare atimpului sunt următoarele :

• PlanificareaFiecare dintre zile, inclusiv zilele de sărbători legale îşi au propriile sarcini

care pot fi din categoria celor de serviciu sau de altă natură precum timpul alocatfamiliei, distracţiei, lecturǎrii unei cărti, etc. Fiecare categorie îşi are rostul său îneconomia timpului.

Cel mai important este însă să ştii a planifica timpul pentru că lucrurile nu sefac întâmplător şi toate se desfăşoară, chiar dacă ne place sau nu după nişte reguluişi mai ales priorităţi. Pentru cei mai mulţi timpul este insuficient fie că doresc sărealizeze mult într-un timp scurt, fie nu au răbdarea necesară pentru a parcurgetoate etapele în realizarea unei lucrări, fie sunt superficiali şi alocǎ timp insuficient

pentru numeroase activităţi din categoria celor profesionale sau fac parte din celeaferente timpului liber.

Pentru cǎ oranizarea timpului dedicat serviciului este cel mai important atâtdin punct de vedere al performanţei cât şi al satisfacţiei unei munci bine realizate,

planificarea presupune întocmirea unei liste de priorităţi. Agenda de lucru este un bun ajutor în planificarea timpului şi te ajută să nu se înregistreze suprapuneri deîntâlniri de lucru cu şedinţe în cadrul unor proiecte, acţiuni, etc. Organizareatimpului începe întotdeauna cu punctualitatea indiferent de activităţile scadente.

139



• Stabilirea priorităţilor Nu este uşor ca timpul să fie planificat în funcţie de priorităţi. Desigur un

criteriu în stabilirea priorităţilor ar fi ca lucrările cele mai grele să fie efectuate în primul rând. Intervin însă pe măsurǎ ce timpul trece o serie de factori pertubatoriabsolut inerenţi în utilizarea timpului. Aceasta se întâmplă pentru că lucrezi într-o

organizaţie împreună cu echipa din care faci parte şi nu este uşor să nu tratezi cuseriozitate fiecare solicitare pentru că de cele mai multe ori în astfel de situaţiitimpul se poate întoarce împotriva ta. Esenţial este de a rezolva cât mai rapidsarcinile urgente şi apoi sa va găsi timpul necesar şi pentru realizarea sarcinilor importante, indiferent dacă orele de muncǎ se mai prelungesc.Timpul trece foarterepede iar sarcinile neplanificate intervin destul de des pe parcursul unei zile. Lasfârşitul programului de lucru un bun angajat al firmei simte satisfacţia muncii saleconcretizată în rezultatele obţinute, la termen şi de calitate. Firma este eficientǎ iatfinanţele acesteia, în siguranţǎ.

• Măsurarea progresuluiChiar dacă de cele mai multe ori pare imposibilă cuantificarea rezultatelor în

funcţie de timpul alocat fiecărei activităţi există momente când o pauză reprezintăun fel de premiu, un telefon dat celor dragi de asemenea şi timpul devine astfel maiuşor de suportat. Este foarte bine cunoscut că în cadrul unei firme timpul este unfactor de stress şi trebuie să lucrezi în astfel de condiţii. În subsidiarele firmei intrǎdiverse categorii de clienţi cu grade diferite de cultură, cu mai multă sau mai puţinărăbdare în rezolvarea proplemelor în relaţia cu firma. Alocarea timpului acestor clienţi presupune calităţi de bun psiholog pentru ca persoana din faţa personalului

să fie mulţumită atât de serviciile solicitate cât mai ales de problemele ipotetice pecare le are şi la care aşteaptă un răspuns competent. Nu este foarte dificil dacăangajatul firmei cunoaşte codul de conduită, se aşteaptă la solicitări ale clienţilor care de regulă devin rutină. Reclamaţiile fac şi ele parte din regula muncii dar cucât sunt mai puţine cu atât progresul în adaptarea la munca cu stress este mai mare.

• Refuzul politicosÎn fiecare zi apar sarcini neplanifîcate care răpesc din timpul deja planificat

şi prioritizat. Sunt membri de familie care au nevoie de ajutor dar şi prieteni careapelează la ajutor. O bunǎ utilizare a timpului înseamnă şi a selecta dintre aceste

sarcini suplimentare numai pe acelea care sunt absolut urgente. Sarcinile deserviciu planificate nu pot fi anulate şi nici măcar amânate decât, bineânţeles însituaţii de urgenţă. De aceea un o bunǎ alocare a timpului se poate realiza şi prinştiinţa de a refuza sau amâna anumite solicitări care nu sunt de maximă urgenţă îneconomia timpului. Amânarea unor sarcini deja planificate înseamnă fie a renunţala executarea acesteia ceea ce nu ar fi deloc bine pentru organizaţie, fie a adopta oatitudine de a te complace în a tot amâna lucrările cu efecte negative asupra

140



performanţei propriei persoane care va fi percepută la nivelul organizaţiei ca o persoană necompatibilă cu responsabilităţile acordate. Sǎ nu uitǎm ca timpulînseamnǎ bani iar finanţele firmei ştiu sǎ penalizeze alocarea necorespunzǎtoare atimpului, inclusiv prin scǎderea gradului de autofinanţare a acesteia precum şi prinalte efecte care se traduc în cele din urmǎ tot în elemente de natura finanţelor.

• Delegarea de sarciniEste o metodă modernă de lucru în echipă fie că este vorba de un proiect fie

de realizarea unei sarcini de serviciu. Sunt des întâlnite situaţiile în care o firmǎ arede rezolvat simultan mai multe probleme sau nivelul de competenţă pentru anumitecheltuieli sunt delegate în mod pre riguros. Delegarea de sarcini este metoda care

poate elimina înregistrarea de evenimente nedorite în atingerea obiectivelor financiare sau nonfinanciare planificate. Există în cadrul organizaţiei la nivel deoranizaţie persoane care pot rezolva sarcini simultan cu acţiunile altor angajaţi sauîn locul acestora. Principala problemǎ o constituie abilitatea prin care firma îşi

constituie resurse financiare suficiente pentru formarea şi perfecţionarea profesionalǎ a angajaţilor sǎi astfel înc t prin delegare de sarcini orice problemǎ sǎȃ fie soluţionatǎ în timp optim. Un bun angajat nu păstrează informaţiile şi planul deactivitate numai pentru el întrucât pentru organizaţie acesta poate deveni o piedicăîn situaţia în care din diferite motive prezenţa acestuia la serviciu nu este posibilǎiar scadenţa rezolvării unei probleme este chiar în acea zi. Delegarea de sarcini esteo componentă esenţială în realizarea unui management performant în cadrulactivităţii în echipa, evit nd chiar probleme de naturǎ sǎ afecteze finanţele firmei.ȃ

• Utilizarea mesajelor transmise sau primite prin e-mailA trecut de mult vremea când mesajele se transmiteau prin poştă sau alteforme costisitoare de comunicare. Desigur, acestea îşi au importanţa lor în anumitesituaţii dar pentru rezolvarea rapidă a unor probleme curente angajaţii, indiferentde nivelul în care se situează în organigrama firmei, utilizează mesajele transmise

prin e-mail. Avantajele sunt evidente, întrucât sunt cu mult mai puţin costisitoare,se pot transmite simultan la zeci de persoane iar, rapiditatea transmiterii şi primirearăspunsurilor este deosebit de eficientă. De multe ori un angajat este solicitat înrezolvarea într-o perioadă scurtă de timp a unei situaţii sau în obţinerea unor informaţii care se regăsesc numai la unităţile din reţeaua teritorialǎ a firmei.

Mesajul prin e-mail reprezintă o soluţie de rezolvare în timp util a problemei. Dacǎse doreşte ca la acea informaţie să fie limitat accesul întrucât are caracter confidenţial atunci soluţia este criptarea mesajeriei. Este un element de siguranţǎcare asigură cǎ informaţia nu va fi utilizată decât de cel căruia îi este adresatadirect. Subliniem încǎ o datǎ importanţa utilizǎrii timpului în rezolvareamultiplelor probleme ale finanţelor firmei.

141



• Organizarea alocării timpuluiOricare angajat, indiferent de calitătile sale şi rezistenţa la efort intelectual

trebuie să fie conştient că eficienţa muncii depinde în mare măsură şi de ştiinţaalocării timpului în realizarea sarcinilor de serviciu. Chiar şi condiţiile de stres încare lucrează zi de zi vin în sprijinul acestei afirmaţii. Este cu adevărat important

ca o pauză de cafea sau pentru a consuma un pahar cu apă ori a schimba câtevacuvinte cu un coleg reprezintă o metodă de relaxare şi creştere a eficienţei muncii.Suntem presaţi de timp pentru a realiza cât mai multe din sarcinile primite iar telefonul superiorului începe să sune cu cel puţin 30 de minute înainte de termenullimită pentru realizarea sarcinii. Respectarea termenului este o condiţie esenţialădar şi organizarea timpului este la fel de importantă. În planificarea timpului estenecesara luarea unei marje, de timp care să fie alocată fie pentru o mică relaxare fie

pentru rezolvarea unor situaţii neprevăzute şi care pot apare de la un moment laaltul. Fiecare manger consideră că munca lui este cea mai importantǎ şi de aceeasunt situaţii în care nici măcar nu îşi întreabă colegul dacă are sau nu timp şi pentru

un eventual ajutor în rezolvarea propriei probleme. În aceste situaţii soluţiile pot fide natura delegării de sarcini către un alt coleg fie de a utiliza acea marjă de timpalocată pentru situaţii neprevăzute în situaţia în care managerul este dintr-ocategorie superioară şi acceptǎ numai rezolvarea acesteia de către angajatulsubordonat.

Parametrii de caracterizare şi factorii de influenţă ai agentului timp încadrul firmei

Practica a demonstrat că ceea ce este valabil pentru o subsidiarǎ a firmei nueste valabilă pentru alta, iar ceea ce este valabil pentru o subsidiarǎ nu se poate

aplica întrun department din cadrul firmei. De aemenea, ceea ce este valabil astăzinu mai este valabil mâine. Pentru analiza şi compararea activităţii diferitelor tipuride organizatorice, se utilizează parametrii de caracterizare, care în esenţǎ sunturmătorii:

- specializarea - împărţirea sarcinilor şi operaţiilor pe diferite posturi.- standardizarea - regulile şi procedurile de rulare a activităţilor organizaţiei.- centralizarea - o activitate care determină eliminarea unor sarcini la nivelul

subsidiarelor pentru a le permite alocarea de timp suplimentar pentru realizareaacţiunilor de vânzări sau eficienţa în procesul operaţional.

- auditul şi controlul - modul de urmărire al realizării sarcinilor potrivit

prevederilor legale şi în conformitate cu reglementările legale precum şi anormelor şi procedurilor interne de lucru ale unei unităţi din reţeaua teritoriala saua unor departamente din cadrul firmei.

- organizarea sistemului informaţional – prin care se elimină informaţiie deaceeaşi natură solicitate de diferite verigi organizatorice ale firmei. Dacă sistemulinformaţional nu este raţionalizat şi optimizat se poate ajunge la situaţia în care

142



timpul alocat raportǎrilor unor diverse informaţii să fie superior celui alocatvânzărilor de produse şi servicii. Este o practică păguboasă pentru o firmǎ de a-şiutiliza cea mai importantă resursă – cea umană – în obţinerea de informări care decele mai multe ori fie nu sunt necesare fie au mai fost solicitate şi de către alteverigi organizatorice. Profitul se obţine din rezultatele vânzărilor realizate direct la

firmǎ sau ca urmare a vizitelor efectuate la diferite categorii de clienţi. Este un principiu de fond utilizat în finanţele firmei.managementul se află în interdependenţa directă cu eficienţa structurilor

organizatorice ale unei firme. De aceea, împlinirea sarcinilor individuale şi gradulde ocupare al timpului de muncă reprezintă elemente cheie în obţinerea

performanţei stabilite. Un bun manager trebuie să cunoască în detaliu aptitudinileşi atitudinile angajaţilor subordonaţi. Nu este necesară o cunoaştere detaliată a

problemelor personale ale fiecărui salariat, deşi acest aspect are importanţa sa înactivitatea echipei.

Trebuie ca firma să aplice arta utilizării omului potrivit la locul potrivit.

Acest deziterat se poate realiza pe baza relaţiilor interpersonale ce se stabilesc întimp între manager şi angajaţi.Fiecare dintre noi avem calităţi şi defecte pentru cǎnimeni nu este perfect. Rolul firmei este de a maximiza performanţele echipei prindeterminarea calităţilor fiecărui angajat şi utilizarea acestora în procesul muncii. Ofirmǎ poate avea la dispoziţie un colectiv bun dar rezultatele să nu fie cele

preconizate datorită utilizării mai puţin eficiente a calităţilor şi punctelelor forte aangajaţilor.

Importanţa structurii formale în performanţele organizaţiei este dată defuncţiile îndeplinite, respectiv:

- funcţii de legitimare a puterii;- funcţii de integrare a puterii sociale.Se observă bine efectele negative în cazul unei structuri necorespunzătoare caredeterminǎ decizii insuficient fundamentate, insatisfacţia pesonalului, lipsa deeficacitate datorită subâncǎrcării cu sarcini a personalului, lipsa de reacţie,creşterea costurilor, etc.

Este necesara o redefînire a proceselor în cadrul structurii organizaţiei prin:• Reproiectarea postului care are în vedere o îmbunătăţire a conţinutului

acestuia pe baza unei analize critice a performanţelor proaste şi a cauzelor acestora.• Rotaţia posturilor ce presupune mutarea indivizilor după un post pe altul,

pentru a creste gradul de interes şi motivare.• Creşterea performanţei postului care presupune creşterea numărului şi

varietăţii sarcinilor competenţelor şi responsabilităţilor incluse în post.Aceste redefiniri implică şi o nouă abordare a relaţiilor interpersonale în

cadrul coordonǎrii prin proiect şi a utilizǎrii finanţelor firmei în oferta produsului şiserviciului adresat clientului.

143



În cadrul relaţiilor interpersonale un rol important îi au îndeosebi acţiuni degenul:

• Utilizării unor mijloace adecvate de stimulare a personalului. Aceastaînseamnă acordarea unor stimulente simbolice pentru întreg colectivul sucursaleisau departamentului. Sunt cheltuieli mici făcute de organizaţie cu efecte mari. A fi

evidenţiat în faţa altor conducerii firmei reprezintă un bun prilej pentrumanagementul superior al firmei de a demonstra tuturor că ţintele stabilite se potrealiza. Înlăturarea pesimismului anumitor angajaţi care din start afirmă cărespectivele ţinte fie sunt de neatins fie nu au fost corect repartizate reprezintǎ un

potenţial ca obiectivele finanţelor firmei sǎ nu fie realizate la nivelul aşteptat. Estefoarte adevărat că poţi ajunge în vârful piramidei performanţei cu mare greutatedar şi mai greu este să te menţii în acea poziţie deja ocupată întrucât eşti tratat camijloc de referinţă iar cei care nu reuşesc au doua alternative: fie îşi îmbunătăţesc

politicile în domeniul finanţelor sau schimbă echipa, fie părăsesc organizaţia. Nu pot exista compromisuri de natura scuzelor privind amplasarea zonală a

subsidiarei, slaba pregătire a personalului, etc. pentru că acestea depind numai decalitatea organizǎrii.

• Stimularea personalului depinde de modul în care anumiţi factori sunteficient utilizaţi. Stimularea se referă îndeosebi la: atribuirea de resposabilităţi maimari anumitor categorii de angajaţi ale căror rezultate sunt peste medie; delegareade autoritate; nivelul salariului şi al bonusurilor; stimularea angajatului de a urmadiferite forme de training pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor şi creşterii

productivităţii muncii depuse; crearea posibilităţii ca salariatul să-şi formeze unrenume atât la nivelul subsidiarei cât şi la nivelele superioare de organizare datoritǎ

abilitaţilor sale profesionale; asigurarea unui grad de siguranţă al locului de muncăîn condiţiile respectării procedurilor de lucru ale firmei şi atingerii ţintelor planificate; promovarea angajaţilor cu rezultate bune atât în cadrul subsidiarei câtşi la alte nivele organizatorice ale firmei.

În cadrul relaţiilor interpersonale, responsabilitatea firmei constă în acţiunile pe care trebuie să le întreprindă în cadrul activităţii sale, respectiv să ofere:

• feedback în cazul acţiunilor angajaţilor subordonaţi;• să laude şi să recunoască meritele fiecăruia, atunci când este cazul;• să asigure o disciplină a muncii conform codului de conduită profesională

şi a regulamentului de organizare şi funcţionare;

• să acorde instrucţiuni clare şi precise în situaţiile în care pot avea locinterpretări;

• să intervieveze angajaţii şi clienţii asupra calităţii muncii şi, respectivasupra gradului de satisfacţie pentru modul de servire al clienţilor. Daca sunt unele

probleme în ce priveşte atitudinea angajatului acesta nu vor fi analizate în cadrulîntregului colectiv ci personal pentru ca măsurile să nu-i afecteze comunicareainternă cu ceilalţi colegi

144



• să delege taskuri si să lanseze proceduri şi proiecte;• să asculte părerea colegilor chiar dacă nu este în conformitate cu aşteptările

sale;• să completeze diverse documente, scrisori, fişe de evaluare a

performanţelor;

• să realizeze prezentări de produse şi servicii într-un cadru organizat pentruclienţii firmei;• să planifice timpul şi să conducă activităţile de vânzări potrivit ţintelor

stabilite;• să rezolve problemele şi să elimine cauzele nerezolvǎrii favorabile a

acestora pentru a obţine o permanentă eficientizare a activităţii;• să construiască echipe şi să creeze un mediu propice de lucru.Firma ar putea chiar să îşi planifice cate o orǎ pe săptămânǎ pentru fiecare

dintre angajaţii care le raportează direct. Studiile efectuate de-a lungul timpului, auarătat că un factor pentru motivarea angajaţilor îl reprezintă interactionarea

pozitivă cu supervizorul. Un adevărat coordonator al finanţelor firmei programeazăîntâlniri scurte, de circa un sfert de orǎ care au ca scop dezvoltarea performanţelor.A le planifica şi chiar a afişa pe un calendar undeva în birou, stimulează angajaţiisă se pregătească pentru acestea. În acest fel, beneficiile vor fi de ambele pǎrţi.

Majoritatea angajaţilor firmei doresc să înveţe şi să îşi îmbunătăţească performanţele profesionale la locul de muncă. Oricare ar fi motivele acestora,respectiv obţinerea unei funcţii superioare în cadrul subsidiarei, un alt loc demuncǎ la o alta subsidiarǎ de grad superior sau în cadrul unui department dinorganizaţie va fi bine apreciată în cadrul comunicării interne şi gestul angajatului

va fi cu siguranţă apreciat ca şi ajutorul acordat în concretizarea acţiuniiîntreprinse.Dialogul dintre angajaţi despre schimbările care vor interveni într-o anumită

perioadă de timp în cadrul organizaţiei reprezintă un exemplu de comunicare pentru atingerea obiectivelor profesionale şi, impicit asupra finanţelor firmei.

4.3. Modalităţi de training al angajaţilor şi utilizării eficiente acomunicării interne

Coordonarea este unirea eforturilor în toate direcţiile necesare. Pentru

coordonare sunt necesare obiective clare şi cuantificabile pentru a aloca resurselenecesare. Coordonarea specialiştilor în cadrul organizaţiei presupune realizareaunui training adecvat şi a unei comunicări interne eficiente. Comunicarea înseamnăinformaţie iar informaţia înseamnă forţǎ. Angajaţii se aşteaptă ca firma să cunoascăşi să comunice obiectivele echipei, oferindu-le cât mai multe informaţii despreevenimentele care au loc în structura organizaţiei. Aceştia trebuiesc a fi pregătiţi în

145



primul rând la locul de muncă asupra modului de abordare al clientului, asupramijloacelor de comunicare în cadrul unei vizite efectuate la clienţii firmei, etc.

Un personal calificat şi instruit poate face diferenţa dintre succes şi rutinăîntr-o organizaţie. Cei care vor succesul apelează întotdeauna la training.

Destul de multe firme, îndeosebi cele slab capitalizate sau axate numai pe

anumite segmente ale activităţii au obţinut profituri scăzute din cauza lipsei deeficienţă în rândul angajaţilor sau a experienţei insuficiente a acestora. Dimpotrivă,firmele puternic capitalizate şi care dispun de fonduri suficient de mari pentru

pregătirea personalului şi-au crescut considerabil profitul şi au înregistrat o mai bună organizare a angajaţilor numai în urma unui proces riguros de evaluare aacestora şi aplicarea unei politici de promovare a personalului pe criterii decompetenţe în poziţii manageriale, care aveau cunoştinţele şi abilităţile necesarecoordonării activităţii din domeniul de activitate specific firmei.

În România importanţa trainingului a fost înţeleasă mai greu şi s-au pierdutnişte ani numeroşi. Acum se recuperează decalajul faţă de firmele din Europa. Dar

costurile sunt pe măsură. După ce au pierdut timp preţios datorită în principalcosturilor aferente unui training de calitate atât la locul de muncă, în centre de

perfecţionare proprii sau aparţinând altor instituţii specializate din ţară şi dinstrăinătate, firmele din România au descoperit în training o modalitate de aîmbunătăţi substanţial cunoştinţele angajaţilor în atingerea ţintelor şi de avea şicreşteri puternice de productivitate şi implicit de profitabilitate ca mijloc deutilizare eficientǎ a finanţelor firmei.

In prezent mărimea pieţei este greu de determinat datoritǎ criteriilor diferitedupă care s-au făcut evaluările, dar şi faptul că multe companii nu şi-au evidenţiat

foarte clar activităţile de training. Intrarea pe piaţă a unor companii de nivelinternaţional are efecte în momentul de faţă asupra dispariţiei multora din actualii jucători, incapabili să ofere programele de instruire bune şi traineri bine pregătiţi.

Firmele rom neşti conştientizează tot mai mult importanţa unor astfel deȃ programe de instruire, cererea este tot mai mare, dar şi aşteptările. Firmele vor caîn schimbul unor preţuri destul de ridicate să primească cursuri de pregătireeficiente, care să aducă apoi un plus de valoare pentru firmă.

În ultimii ani s-a observat o sporire a presiunii pentru atragerea candidaţilor cu specializări şi competenţe compatibile cu cerinţele Uniunii Europene. Esteevidentă necesitatea dezvoltării competenţelor la nivelul forţei de muncă pentru a

îmbina mai multe specializări sau pentru a acoperi zona de suprapunere a unor departamente. Intrarea pe piaţă a tot mai multe firme străine a crescut numărulsolicitărilor pentru posturile aferente funcţiilor la nivel înalt.

Firmele rom neştiȃ au reuşit în scurt timp să evolueze de la simplaadministrare de personal la stabilirea unor politici riguroase de recrutare a

personalului în funcţie de criterii bine stabilite situate la nivel european. Sunt firmecu capital străin în România care practicǎ recrutarea de personal în anumite spaţii

146



care nu au nimic în comun cu activitatea firmei. Spre exemplu se inchiriază o salǎde dimensiuni reduse în cadrul unui hotel renumit care dispune de săli deconferinţǎ şi primul contact cu potenţialul angajat are loc în cadrul unui asemenealoc de o calitate deosebită din punct de vedere al condiţiilor ambientale. Abordareaare un impact pshihologic deosebit similar cu condiţiile de stres în care viitorul

angajat îşi va desfăşura activitatea. Nu multe persoane sunt obişnuite cu ambientulmarilor companii care dispun de săli de conferinţă unde au loc prezentări efectuatechiar de către şefi de guverne ale unor state.

A te concentra la dialogul organizat de o anumitǎ firmǎ de prestigiu în acestecondiţii reprezintă şi un test care poate fi ratat dacă efortul emoţional îl depăşeşte

pe cel al prezentării activităţii tale profesionale, al aportului adus de propria persoană în anii anteriori la îmbunătăţirea muncii şi a modului în care eşti pregătitsă lucrezi în echipă pentru a obţine performanţele dorite de firmǎ. În cele din urmǎtoate activitǎţile sunt trecute prin filtrul obiectivelor şi sarcinilor finanţelor firmei.

Acesta reprezintă un simplu exerciţiu de comunicare internǎ cu potenţialii

colegi. Toate firmele comerciale îşi propun, să atragă personal bine pregătit din celexistent la alte firme comerciale dar acestea nu se limitează numai la astfel deacţiuni Trainingul continuă în cadrul noii organizaţii şi îmbracă diveresele formeale acestuia, incluzând perfecţionări pe anumite segmente ale activităţii, modalităţide creştere a vânzărilor, standardizări ale produselor şi serviciilor oferite clientilor,în final obţinerea de performanţă în gestionarea finanţelor. În aceste condiţiitrainingul, deşi costisitor este o alternativă sigură pentru implementarea celor mainoi tehnici de vânzări în cadrul firmei, utilizării cu succes al canalelor alternativede distribuţie a produselor şi realizării unei activităţi profitabile. Chiar dacă

trainingul este adresat tuturor activităţilor unei firme, există însă unele domeniivizate cu prioritate atât pentru coordonatori cât şi pentru angajaţi. Acestea se referăîndeosebi la activităţile operaţionale, cunoaşterea obiectivelor performanţei,vânzărilor, alocarea timpului, orientarea spre obţinerea de performantţă. modalităţide abordare şi atigere a ţintelor pe segmente de clienţi, etc.

La nivelul firmei orientarea trainingului în momentul actual este spreabilitaţile de project manager şi leadership.

Multe firme apelează la training care este implementat numai de către oanumitǎ firmă specializatǎ sau de către un grup restrâns de firme dar care oferăîntreaga gamă de soluţii pentru diferitele activităţi. De cele mai multe ori dispun de

un personal bine specializat însă comunicarea lasă foarte mult de dorit. Nu puţinesunt cazurile în care caracterul interactiv lipseşte iar cursurile capătă un caracter stereotip cu soluţii standard, precise şi cu un pronunţat suport teoretic de cele maimulte ori soluţiile aduse din occident neavând posibilitatea de a fi adaptatespecificitǎţilor locale. Desigur ele constituie un c stig în dezvoltarea cunoştinţelor ȃ angajaţilor dar nu au aplicabilitate, cel puţin în etapa actuală în practica de zi cu zi.

147



În cazul marilor firme cu număr mare de angajaţi sau cu reţea de subsidiare puternic dezvoltată, e-learning-ul este soluţia de training cea mai potrivită. Firmelecomerciale doresc să implementeze aceleaşi standarde la nivel naţional, încondiţiile optimizării costurilor de formare profesională.

Instruirea angajaţilor se face, de regulă, fără a fi nevoie ca aceştia să fie scoşi

din activităţile curente. Multe din traininguri se organizează la sediul companiei-client, după orele de program.În alte cazuri trainingul se organizează în activităţile de team building,

ocazie pentru angajaţi de a se cunoaşte mai bine între ei şi a-şi exprima mai relaxatopiniile decât în mediul de lucru de zi cu zi.

Un program de training, chiar şi atunci când nu este vorba de un MBA, estemare. Stabilirea unei valori depinde de mulţi factori: tipul trainingului, locaţie,număr de participanţi, durata, reputaţia companiei, numărul şi experienţatrainerilor, calitatea tehnologiei şi a metodologiei folosite în implementarea

proiectului, ctc.

Cererea tot mai mare de programe şi costurile de pregătire a personalului cevor fi puse la dispoziţie de către Uniunea Europeană în următorii 2-3 ani până la unnivel de peste 3 miliarde de euro, au ca principală destinaţie cunoaşterea şiaplicarea programelor de dezvoltare a resurselor umane dar şi al altor activităţiesenţiale pentru firme precum cunoa;terea riscurilor, managementelor vânzărilor,managementul stabilirii clienţilor ţintǎ,etc.

Beneficiile generate de parcurgerea programelor de training se potconcretiza în:

• Practici manageriale îmbunătăţite.•

Reducerea erorilor operaţionale.• Scăderea numărului de reclamaţii din partea clienţilor.• Creşterea productivităţii muncii angajaţilor şi îmunătăţirea performanţelor

organizaţiei printr-o mai bunǎ utilizare a finan’elor firmei.• Atingerea ţintelor de vânzări pentru fiecare produs sau serviciu sau produse

aparţinând societăţilor din cadrul organiza’ei naţionale sau internaţionale.• Creşterea satisfacţiei pentru munca depusă.

Comunicarea internă reprezintă în cadrul unei firme procesul prin care areloc schimbul de informaţii între membrii organizaţiei astfel încât să fie protejate

procesele care se desfăşoară în firmǎ dar şi ca acestea să fie standardizate şi

universal aplicabile, îndeosebi în cadrul firmelor care dispun de o reţea desubsidiare bine dezvoltatǎ. Comunicarea internă devine o componentă din ce în cemai necesară având în vedere ca în prezent clientul poate fi servit on line de cătreorice subsidiarǎ a firmei. Clientul cunoaşte de cele mai multe ori modul derezolvare al solicitării sale iar o schimbare în fluxul cunoscut al procesuluioperaţional nu poate aduce beneficii de imagine firmei. În plus se pierd resurseimportante de timp şi de personal cu explicaţii ce pot fi uşor înlăturate printr-o

148



bună comunicare internă. De multe ori un caz deja înregistrat în care se acţioneazădiferit faţă de standardul stabilit este bine să fie popularizat prin e-mail către toateunităţile firmei, fără exemplificarea subsidiarelor la care s-a produs evenimentul.Este o modalitate de comunicare internă deosebit de eficientă şi cu rezultateimediate.

Comunicarea internă urmăreşte realizarea unei bune recepţii a solicităriiclientului, o înţelegere corectă, promptitudine în rezolvarea unei probleme reale,reacţie rapidă, etc. prin care firma urmăreşte să-şi consolideze brandul şi să-şidovedească capabilitatea de adaptare la diversitatea de acţiuni întreprinse în scopulsatisfacerii cerinţelor clienţilor şi obţinerii performanţei scontate.

Raportările periodice reprezintă o altă componentă a comunicării interne iar termenele de raportare sunt stabilite de fiecare firmǎ (zilnic, săptămânal, lunar,trimestrial, anual). Rolul specialiştilor în finanţele firmei este de a dezvolta acestsistem de raportări financiare necesare conducerii cu succes a afacerii.Managementul general şi finanţele firmei au ca scop principal obţinerea de profit şi

de aceea trebuie cunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale rolului performanţei în activitatea firmei.

Sistemul de raportări în domeniul finanţelor cuprinde două maricomponente: analize economice şi diagnosticul financiar al activităţilor firmei,

planificarea financiarǎ şi bugetele organizaţiei. Analizele economice şidiagnosticul financiar al firmei realizat cu ajutorul rapoartelor se realizeză prin

prisma relaţiei dintre rezultatele obţinute şi resursele consumate într-o perioadăanterioară predeterminată.

Pe baza analizelor se determinǎ punctele tari şi punctele slabe din activitatea

organizaţiei. De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii, pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi etc.

Suplimentar, pentru analiza eficienţei vânzărilor vor fi evaluate politicile îndomeniul finanţelor firmei care au determinat aceste performanţe şi anume:

preţurile şi tarifele practicate, discount-urile acordate, termenele de încasarestabilite, etc.

În concluzie, comunicarea internă are un rol deosebit de complex înactivitatea unei firme, astfel încât îmbunătăţirea performanţei finanţelor firmei săse realizeze pe baza analizei diagnostic a indicatorilor economico-financiari, ca

sinteză a rezultatelor obţinute. Premisele de bază pentru dezvoltarea cu succes asistemului de raportări sunt de natura unui management performant prin precizareatipurilor de rapoarte, de natura tehnicǎ - programe informatice şi de naturǎfinanciarǎ prin comunicare interdepartamentală.

4.4. Analiza responsabilităţii în muncă

149



Este în interdependenţǎ directǎ cu celelalte categorii de utilizare eficientǎ afinanţelor firmei, respectiv al performanţei tratate până în prezent.

Trainingul este cel care asigură în principal suportul obţinerii unor rezultate bune de către fiecare angajat şi, în final de către firmǎ.

De altfel, angajatul de v nzǎri este cel care datorită cunoştinţelor acumulateȃ

poate genera atingerea ţintelor planificate. De aceea, pe lângă abilităţile proprii şirapiditatea în găsirea celei mai eficiente soluţii la problemele atât de diversificateale clienţilor, acesta trebuie să fie în primul rând un foarte bun consilier învânzarea produselor şi serviciilor firmei.

Scopul consultanţei este de reprezentare a intereselor clientului, în acest modangajatul contribuind la succesul proiectului de implementare a politicilor organizaţiei, inclusiv la reducerea riscurilor potenţiale în activitatea desfăşurată.Sarcinile angajatului în noua viziune a calităţii acestuia de responsabil în atingereaţintelor de vânzări constau, în principal în:

• Respectarea noului concept de vânzări în procesul de implementare al

acestuia, conform exigenţelor concrete ale afacerii, caracteristicilor actuale şi resurselor disponibile

• Selecţia clientelei în funcţie de ţintele stabilite astfel încât actualulclient sau potenţialul client, după caz, să fie pregătit în a concluzionaca decizia de cumpărare a serviciului este cea bună şi în beneficiulsău. Arta de a vinde nu trebuie privită în mod unilateral, respectiv caangajatul să-şi atingă ţintele de vânzări. Clientul trebuie să fie celmulţumit în obţinerea de informaţii care să facă posibilă fructificareamaximǎ a resurselor sale economisite cu multă trudă sau, în situaţia

solicitării unui serviciu acesta să fie cel mai avantajos atât din punctde vedere al costurilor dar şi de diminuare al riscurilor pentru firmǎ.• Angajatul firmei este cel care în cadrul procesului de consiliere al

clientului trebuie să fie primul conştient de riscul asumat pentru ca înegală măsurǎ cu clientul riscul va atinge şi firma în care lucreazăîntrucat neplata produselor aferente va avea cu siguranţă efect şiasupra performanţelor sale individuale şi a firmei în general.

• Respectarea principiilor coordonǎrii proiectului oferă angajatului posibilitatea de monitorizare continuă a implementării, de identificarea motivelor de abatere de la planurile iniţiale (în utilizarea resurselor

financiare, în realizarea ţintelor de vânzări structurate pe fiecarecategorie de produs şi serviciu , etc.) şi eliminarea acestora.

• Respectarea de către angajat a procedurilor comerciale specificeactivităţii firmei se poate realiza inclusiv prin efectuarea de propuneride replanificare a unor indicatori şi optimizare a unor procese dincadrul organizaţiei.

150



• Aplicarea principiilor schimbării din punct de: vedere al factoruluiuman reprezintă de asemenea o competenţă a realizării performanţeiîn domeniul finanţelor. Sunt firme care sunt nevoite de a gestiona oanumită rezistenţă din partea angajaţilor privind transformările

proceselor comportamentale necesare ale acestora care uneori se

adaptează mai greoi la noile cerinţe.Rolul finanţelor firmei în noile condiţii ale analizei rezultatelor financiare

ale firmei devine din ce în ce mai complex dacă luăm în considerare necesarulabilitǎţilor sale profesionale, al cunoştinţelor acumulate şi al necesarului decunoştinţe pe termen scurt, mediu şi lung, al informaţiilor şi îndeosebi al capacităţiide a filtra multitudinea de informaţii ce vin din diferite domenii de activitate dar necesare în procesul decizional, abilitatea de a obţine un bun feedback privindacţiunile întreprinse, modul de percepţie al acestora de către clienţi şi angajaţi şi nuîn ultimul rând ştiinţa de a evalua corect situaţiile ivite neplanificat şi

monitorizarea activităţii propriilor angajaţi. Noul rol al organizaţiei sau al unei subsidiare a firmei, indiferent de mărimea

acesteia constă în calitatea actului de conducere ca rezultat al totalităţii funcţiilor managementului financiar.

A fi proactiv ca firmǎ înseamnă a stabili şi a aplica un ansamblu de acţiunistrategice şi tactice ale acesteia şi a evalua corect necesarul de resurse pentruatingerea obiectivelor şi ţintelor stabilite sau de atins. Fără indoială, pentrudezvoltarea şi atingerea parametrilor de profitabilitate sunt necesare obiectiveîndrăzneţe, dar, în acelaşi timp, acestea trebuie să fie şi realiste.

Oricât de tentante ar fi unele ţinte propuse de conducerea organizaţiei sau celal subsidiarelor, dacă nu sunt susţinute prin resursele cele mai adecvate şi oreclamă agresivă, acestea devin hazardante iar impactul asupra angajaţilor şi îngeneral asupra organizaţiei poate fi unul deosebit de negativ. Nimeni nu doreşte ofirmǎ care să nu fie proactivǎ dar nici una care să constituie o piedică în atingerea

performanţei stabilite prin simplul fapt cǎ trezorirerul firmei care gestioneazǎfinan’ele firmei lansează teorii şi oportunităţi de creştere rapidă a profitabilităţiifără a lua în considerare resursele avute la dispoziţie şi, îndeosebi mediulconcurential.

Este rolul funcţiei de organizare de a stabili acele activităţi necesare

realizării ţintelor cantitative de vânzare a produselor şi serviciilor firmei dar şiîndeplinirii obiectivelor financiare, delegararea de sarcini pînă la nivel de simpluangajat cu cele mai puţine atribuţii conform fişei postului precum şi statuareatuturor acestora într-un cadru riguros controlat şi permanent monitorizat.

În fiecare componentă a sistemului este necesară asigurarea bazei adecvatede informaţii cu caracter financiar sau de altă natură care să permită managerilor ca, prin utilizarea indicatorilor economico-financiari de performanţă, să-şi poată

151



organiza activitatea, astfel încât raportul efort-efect să fie cel optim din punct devedere al performanţei, satisfacţiei clientului şi motivării personalului. Fără arealiza acest echilibru, obiectivele şi sarcinile finanţelor firmei ram n la nivelulȃ unui deziderat, nedefinit şi plin de riscuri.

4.5. Politici de creştere a performanţeiStratega performanţei finanţelor firmei vizează dezvoltarea şi consolidarea

afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale: creşterea cifrei de afaceri,realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă. Pentrudeterminarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legate de valoareaanuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie cunoscută

politica de repartizare a profitului.Activitatea curentǎ al performanţei în domeniul finan’elor firmei urmăreşte

constant maximizarea vânzărilor şi a profitului pe termen scurt. Pentru

maximizarea vânzărilor trebuie identificate principalele coordonate comerciale aleafacerii, respectiv gama de produse şi servicii, piaţa ţintă, clienţii vizaţi, avantajeleconcurenţiale, nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing, etc.

Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurileactivităţilor din interiorul şi exteriorul organizaţiei: costuri ale activităţii deaprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, demarketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.

Performanţele în domeniul finanţelor firmei sunt influenţate de obiectivele şide politicile anuale ale organizaţiei şi anume: politici de v nzǎri, politici deȃ

fidelizare, politici de obţinere a finanţărilor din diverse surse, inclusiv din fondurieuropene, etc.

Principalele politici ale finanţelor firmei ce trebuiesc a fi abordate încontextual actual al economiei romaneşti sunt:

Necesitatea de a consolida tendinţa de reducere a inflaţiei în faţapresiunilor crescânde din exterior. A fost atins un consens vizând necesitatea dea consolida stabilitatea preţurilor în calitate de obiectiv prioritar al Băncii

Naţionale, de a permite o mai mare flexibilitate a ratei de schimb, şi a înăspri mai

mult politica monetară dacă se mizează pe atingerea unei inflaţii sub nivelul trei lasută.

Politica fiscală trebuie să realizeze echilibrul potrivit între susţinereatendinţei de reducere a inflaţiei şi necesităţile de dezvoltare.

152



Perspectivele fiscale îmbunătăţite au creat o oportunitate în vedereaaccelerării reformelor pentru a crea posibilităţi suplimentare de cheltuieli bugetaredar şi resurse suplimantare orientate spre creşterea economică şi spre reducereasărăciei, şi de a moderniza administraţia resurselor pentru a atinge o gestionare mai

bună a acestora.

Necesitatea de a încuraja procesul de transformări rapide şi eficiente îneconomia de piaţa în domeniul finanţelor.

Analiza politicilor existente reflectǎ necesitatea de a adânci reformele însectorul economic. Masurile structurale, ce sunt în derulare, sunt focusate spreclimatul de afaceri, finalizarea procesului de privatizare şi simplificarea mediuluiregulatoriu.

V. SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A FIRMELOR

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia firmelor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială. Foartediversificată în ţările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămânelimitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare.

Dar oricare ar fi contextul, firmele sunt confruntate cu alegerea surselor definanţare.Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a firmelor. Aportul la

capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare afirmelor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază după cumfirma dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.

În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completăriresurselor firmei. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

5.1 Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme

5.1.1 Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şidezvoltarea firmei.

153



În primul rând, firma trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţăangajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat,asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea firmei, problema lansării în investiţii deorice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte

posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediuşi lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibruluifinanciar.

Deci mijoacele de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile firmei.În acest sens firma poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte,ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fiajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când face investiţii pe termenlung.Pe de altă parte, firma poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiuni petermen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

Costul mijloacelor de finanţare este în raport cu rezultatele aşteptate din

operaţiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori preamare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedândaşa firma nu mai efectuează investiţii. Dar este posibil ca tocmai realizarea deinvestiţii să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Condiţiile care însoţesc aporturile de capital de care firma beneficiază o plasează întro situaţie de dependenţă faţă de furnizorii de fonduri.

Această observaţie iese în evidenţă mai întâi, în relaţiile dintre firmă şideţinătorii de capitaluri (de exemplu acţionarii în cazul unei societăţi pe acţiuni).Datorită mecanismelor juridice şi financiare, deţinătorilor capitalului li se

recunoaşte puterea asupra firmei în materie de orientare, de direcţionare-conducereşi de gestiune, pentru că sunt deţinătorii unei părţi semnificative a capitaluluiacesteia.

Dar relaţiile de dependenţă şi chiar de subordonare se pot stabili şi faţă deîmprumutători, mai ales; faţă de bănci, dacă cei ce conduc şi proprietarii firmei nu-i asigură autonomia financiară. Evoluţiile care conduc la o asemenea situaţie dedependenţă sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustrează asemeneacazuri de degradare a situaţiei strategice, ca urmare a deciziilor financiareinadecvate.

Un prim exemplu frecvent îl constituie firmele care obţin rezultate foarte

slabe şi nu sunt în măsură să producă o autofinanţare suficientă pentru a asigurareproducţia, chiar simplă, a potenţialului lor.O a doua ilustraţie caracteristică este furnizată de firmele care în ciudarezultatelor satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate şi refuzăo politică de constituire a fondurilor proprii.Un al treilea caz tipic se referă la firmele care se lansează în operaţii de dezvoltarecare depăşesc capacităţile lor financiare. Ele îşi secătuiesc lichidităţile şi sunt

154



constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează întro situaţie delicată faţă deîmprumutătorii lor.În sfârşit, unele firme dispun de o finanţare instabilă în raport cu ritmulactivităţilor şi trebuie să negocieze în condiţii defavorabile amânarea scadenţelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relaţiile de finanţare sunt suportul relaţiilor de putere sau deinfluenţă. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiţii de criză şiurgenţă poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor firmei faţă de creditorisau a pierderii controlului proprietarilor actuali faţă de noii participanţi cu fonduri.

Problemele finanţării prezintă deci importanţă vitală, pentru că soluţionarealor condiţionează supravieţuirea firmei, perspectivele sale de dezvoltare,

performanţele; sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor conducătorilor săi.

Se relevă astfel importanţa care revine perfecţionării metodelor şiinstrumentelor de selectare a mijloacelor de finanţare, adecvate nevoilor firmei.

Asemenea probleme de selectare se pun în legătură cu patru tipuri de resursefinanciare:

- autofinanţarea firmei;- finanţarea externă prin participarea la capitalul propriu al firmei;- finanţarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, me-

diu şi scurt, acordate firmei;- creditarea între firme (creditul comercial).

5.1.2 Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi afirmelor în particular comportă o gamă complexă, astfel că ne vom limita la o

prezentare sintetică. Vom căuta să clasăm şi să caracterizăm principalele tipuri deresurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.

Un prim element de clasificare ţine de luarea în calcul a relaţiei care sestabileşte între firmă şi mediul său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare.Datorită acestui prim tip de clasificare avem deja introdusă o distincţie întretrei moduri fundamentale de finanţare: autofinanţarea, finanţarea directăcare pune firma în relaţie cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii

primari şi intermedierea financiară care pune firma, având nevoi definanţare, în raporturi cu instituţiile specializate.

Pentru o clasificare analitică a resurselor de finanţare, patru alte criteriipot fi folosite. Acestea sunt: natura creanţelor determinate de operaţiunilefinanciare, termenul operaţiunilor, originea fondurilor care sunt utilizate, naturautilizării sau destinaţiile fondurilor, (utilizarea care va fi dată fondurilor de

beneficiarul finanţării).

155



5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor

Fiecare operaţie de finanţare se exprimă printr-o dublă mişcare întreoperatorii implicaţi. Cel care finanţează (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în

general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (orecunoaştere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri.Astfel, operaţiunile de finanţare antrenează crearea de titluri financiare care

permit furnizorilor de fonduri să-şi concretizeze dreptul pe care-l deţin de acumînainte asupra beneficiarului.

Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finanţare poate deci să fiediferenţierea după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) careservesc ca suport pentru operaţiunile financiare.

5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor

Clasificarea mijloacelor de finanţare după termenul lor (mai putem spuneclasificare după durată, după maturitate sau după scadenţă) constituie posibilitateacea mai simplă de grupare.

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumitedomenii , operaţiile al căror termen se întinde până la o scadenţă de unu-doi ani potfi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanţării exporturilor).Creditele cu scadenţă apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie saude finanţare a operaţiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri şi servicii.

Termenul mediu este definit convenţional ca având un orizont de timpcorespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. În modobişnuit acest termen este specific pentru finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje,instalaţii etc.

Termenul lung corespunde scadenţelor care depăşesc 5 sau 7 ani.Această împărţire a mijloacelor de finanţare după durată, deşi clasică, poate

părea arbitrară şi convenţională şi nu semnificativă. În plus, se observă în practicădificultăţi pentru delimitarea între termenul scurt şi termenul mediu şi întretermenul mediu şi termenul lung totuşi această clasificare are importanţă.

În primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viaţa

firmei. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se închide unul saumai multe cicluri de exploatare cuprinzând succesiunea fazelor de aprovizionare,transformare şi vânzare. Termenul mediu şi lung corespunde ciclului caracteristicde viaţă al majorităţii echipamentelor productive. El exprimă de fapt duratanecesară pentru amortizarea şi reînnoirea majorităţii investiţiilor productive, ainvestiţiilor financiare, imobiliare şi a lucrărilor de infrastructură.

156



În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare după durată corespundediferitelor domenii de decizie şi de previziune.

Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientări asupra naturii şi structurării activităţilor firmei.

Termenul mediu corespunde duratei pentru care firmele elaborează planuri

operaţionale referitoare la diferite funcţii (planul de marketing, planul dotărilor cuechipamente, planul de personal). Implicaţiile financiare ale acestor planuri suntsintetizate în planul de finanţare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (maiales investiţii şi rambursări de împrumuturi) şi resursele de finanţare(autofinanţare, creştere de capital propriu, împrumut) pe o perioadă de 5 sau 7 aniîn viitor.

În sfârşit, termenul scurt apare ca domeniul previziunilor şi deciziilor cuscadenţa apropiată incluse în bugete, referitoare la operaţiuni curente (cumpărări,vânzări).

În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finanţare după durată

corespunde adesea şi diferenţierii după originea fondurilor şi a procedurilor princare sunt obţinute.

5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor

Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri demijloace de finanţare:

- autofinanţarea;- creşterea de capital propriu;

- împrumuturile;- creditul între firme, adică livrările pe credit ale furnizorilor.Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care firma le produce şi

care sunt folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care firma le

primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociaţii sau proprietariideja existenţi şi dispuşi să-şi mărească participarea. Dar pot fi asigurate şi de noifurnizori de fonduri doritori să participe la capitalul firmei. În ambele cazuri estevorba de o finanţare externă, furnizorii de capital primind titluri de proprietate(acţiuni, părţi sociale) în schimbul aportului lor.

Împrumuturile constituie de asemenea surse de finanţare externă. Dar elesunt contractate faţă de persoane fizice şi juridice care rămân creditori ai firmei şinu coproprietari.

În sfârşit, creditul firmei înseamnă termene de plată pe care furnizorii leacordă. Dacă această practică vizează puţin pe particulari, ea este foarte obişnuităcând clientul este o firmă, chiar dacă importante diferenţe pot să apară între

practicile din diferite ţări. Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o firmă cumpără

157



materii prime, semifabricate, mărfuri, servicii etc, primind un credit-furnizor.aproape automat, conform uzanţelor de piaţă din branşa de care aparţine furnizorul.Dar, la rândul său firma acordă astfel de credite propriilor clienţi când vinde bunurisau servicii. Pe total termenele de plată primite şi acordate exercită influenţe caresunt regăsite în noţiunea de nevoie de fond de rulment.

5.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor

Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finanţare este dat deutilizarea sau destinaţia previzibilă a fondurilor. Acest tip de clasificare estelarg, cuprinzând utilizări fundamentale şi permanente, indiferent de firmă şi deetapa sa de evoluţie şi utilizări ocazionale, corespunzând operaţiunilor particularesau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă la finanţarea dotării cu echipamente, lafinanţarea exploatării şi la finanţarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale corespund operaţiilor particulare efectuate cum ar fifinanţarea exporturilor, finanţarea inovaţiilor, finanţarea investiţiilor care vor aduceeconomie de energie, finanţarea operaţiunilor de descentralizare, finanţarea creăriide firme.

Putem constata că utilizările din primul tip corespund funcţiilor sauorientărilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientărilor specializate şi uneori provizorii.

Clasificarea mijloacelor de finanţare după destinaţia lor se sprijină pelista nevoilor firmei, adică pe problemele de finanţare puse de sistemul de

producţie şi de schimb şi nu pe criterii tehnice sau formale ţinând de convenţiilesistemului financiar. Dar, caracterul deschis şi evolutiv al nevoilor duce la oclasificare instabilă a mijloacelor de finanţare.

5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanţare

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitateaoricărei clasificări. Ne putem întreba dacă un astfel de efort de clasificare are sens

pentru gestiunea financiară. Toate sursele de fonduri obţinute converg sprefinanţarea tuturor necesităţilor.

Astfel, o firmă care a obţinut un credit destinat finanţării investiţiilor poatesă utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situaţiei trezoreriei, dacă eşalonarea

plăţilor pentru investiţii îi permite.Putem observa „glisarea" utilizărilor în raport cu destinaţiile iniţiale

prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar asigurăcredite privilegiate cu privire la cost sau la facilităţi de obţinere. Astfel estecunoscut faptul că creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de

158



aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor firme să ocoleascărigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-şi resurse care au servitîn fond ca resurse de trezorerie.

Ne putem întreba dacă referirea la destinaţia fondurilor nu are ca funcţie principală liniştirea aportorilor de fonduri, a instituţiilor financiare şi a autorităţilor

din sistemul financiar.Pentru a studia acordarea creditelor, băncile şi alte instituţii financiare cer firmelor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. Informaţiile şi argumenteledezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia liniştitoare că sistemul financiar exercită un control riguros asupra destinaţiei acestor credite. În fond, o bancă sau oinstituţie de credit nu finanţează niciodată o operaţie a unei firme, ci o firmăconsiderată ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă clar din analiza care s-ar faceîn caz de faliment al firmei. Chiar dacă o bancă sau o instituţie de credit a acordatfonduri destinate să finanţeze un proiect de investiţii sănătos şi echilibrat, risculţine de situaţia de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului

va face să piardă în totalitate sau o parte din creanţă, oricare ar fi performanţelerealizate prin proiectul la care a crezut că participă.

Probleme pentru test grilǎ:• Activele financiare ale firmei servesc ca suport pentru:

a) operaţiunile aferente ciclului de exploatare; b) achitarea obligaţiilor de platǎ cǎtre furnizorii de materii prime şi

materiale;c) operaţiunile financiare;

d) acoperirea cheltuielilor excepţionale;e) majorarea capitalurilor proprii ale firmei.

• Mijloacele de finanţare ale firmei se clasificǎ astfel:a) capitaluri proprii şi împrumuturile pe termen mediu şi lung;b) dupǎ natura creanţelor; dupǎ termenul operaţiunilor; dupǎ originea

fondurilor; dupǎ destinţia fondurilor;c) provizioanele calculate şi amortizǎrile imobilizǎrilor corporale şi

necorporale;d) împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung;

e) resursele permanente şi nevoile temporare.

• Clasificarea mijloacelor de finanţare dupǎ natura creanţelor se realizeazǎastfel:

a) prin diferenţierea în funcţie de gradul de lichiditate al firmei; b) prin separarea capitalurilor proprii din resursele temporare;

159



c) prin diferenţierea dupǎ natura titlurilor financiare care servesc ca suport pentru operaţiunile financiare;

d) prin calculul mijloacelor de finanţare pe benzi de lichiditate;e) prin deducerea amortizǎrilor şi provizioanelor calculate din totalul

pasivului bilanţier.

5.2. Autofinanţarea

Autofinanţarea constituie în general pivotul finanţării firmelor pentru uneledintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive al dezvoltării.

Caracterul fudamental al acestei resurse ţine de faptul că aceasta constituieelementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi solicitată şi atrasă de cătrefirmă. Acest statut al autofinanţării ţine de două raţiuni fundamentale.

Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută şi în valoare relativă)furnizează indicaţii cu privire la performanţele firmei. O autofinanţare ridicată

asigură pe investitorii financiari asupra posibilităţilor de remunerare şi de punere învaloare de către firmă a fondurilor pe care ei le vor investi.Pe de altă parte autofinanţarea crează capacitatea de rambursare a datoriilor

firmei şi dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri şi-l asumă.

5.2.1. Măsurarea autofinanţării

Autofinanţarea corespunde resurselor noi obţinute din activitatea firmei şidestinate să finanţeze activitatea viitoare, este vorba de profitul brut sau rezultatul

brut reinvestit în firmă. Această formulare pune mai întâi probleme terminologiceşi poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noţiuni ale rezultatului şi

pentru că epitetul „brut" are semnificaţii precise.Este fără îndoială mai clar dacă spunem că autofinanţarea corespunde

unui surplus monetar degajat de firmă din activitatea sa şi folosit pentrufinanţarea dezvoltării viitoare.

Dar o definire mai tehnică a autofinanţării cere să fie precizatecomponentele sale şi modul său de calcul. În această privinţă două puncte devedere pot fi propuse. Primul prezintă autofinanţarea ca diferenţă între fluxul

încasărilor şi al plăţilor determinate de activitatea firmei. Al doilea prezintă

autofinanţarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate deautofinanţare) obţinut de firmă.

5.2.2 Determinantele autofinanţării

160



Mărimea autofinanţării este determinată de factori a căror influenţă poate fi pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentateastfel:

1. - Cheltuieli curente legate de prestaţii externe

2.

- Cheltuieli de personal- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

3.+ Venituri financiare+ Venituri excepţionale- Cheltuieli financiare- Cheltuieli excepţionale

- Impozit asupra beneficiilor

- Dividende

161

Cash Flow net sau marja brută de

autofinanţare

Vânzări

Valoarea adăugată

Excedent brut din exploatare

Cash Flow Brut(Excedent monetar înaintea impozitării)

Autofinanţare



Probleme pentru test grilǎ:• Autofinanţarea reprezintǎ:

a) surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a acţionarilor;

b) potenţialul firmei de a rambursa împrumuturile contractate;c) capacitatea firmei de a achita furnizorii de materii prime şi materiale;d) capacitatea firmei de a emite noi acţiuni ce se tranzacţioneazǎ la bursǎ;e) capacitatea firmei de a achita obligaţiile cǎtre personalul angajat şi

impozitelor şi taxelor datorate potrivit legii.

• Autofinanţarea este influenţatǎ de:a) nevoile temporare înregistrate în activul bilanţier;

b) valoarea datoriilor cǎtre furnizorii de prestǎri servicii;c) Cash-flow-ul net sau marja brutǎ de autofinanţare şi dividendele cuvenite

acţionarilor;d) valoarea împrumuturilor contractate pe termen mediu şi lung;e) nivelul resurselor permanente existente la dispoziţia firmei.

• În situaţia în care firma înregistreazǎ pierderi:a) autofinanţarea permite menţinerea nivelului de lichidate al firmei;b) autofinanţarea nu permite menţinerea la un nivel constant al fondurilor

angajate de firmǎ;c) capacitatea de autofinanţare permite angajarea de împrumuturi pe termen

mediu şi lung;d) capacitatea de autofinanţare permite numai achitarea impozitului pe profit;

e) capacitatea de autofinanţare necesitǎ majorararea activului bilanţier.

• Autofinanţarea obţinutǎ din activitatea firmei constituie:a) apariţia unor dezechilibre între încasǎri şi plǎţi din cadrul exerciţiului

financiar; b) obligaţia firmei de a-şi majora capitalul social;c) posibilitatea firmei de obţinere de profit la nivelul planificat;

d) singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiarǎ;e) angajamentele firmei pentru creşterea bilanţului contabil.

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):venituri totale 1.200.000; cheltuieli pentru exploatare 850.000, din careamortizarea mijloacelor fixe 50.000; cheltuieli excepţionale 100.000; cheltuieli

162



financiare 30.000, impozit pe profit 35.200; dividende de plǎtit acţionarilor 30.000.Autofinanţarea este de :

a) 254.800;b) 204.800;c) 174.800;

d) 220.000;e) 270.000.Autofinanţarea= Capacitatea de autofinanţare(CAF) – dividende de plǎtitacţionarilor CAF= venituri totale- (cheltuieli pentru exploatare – amortizarea mijloacelor fixe)

– cheltuieli excepţionale – cheltuieli financiare – impozit pe profit.CAF= 1.200.000 – (850.000 – 50.000) -100.000 – 30.000 – 35.200= 234.800Autofinanţarea= 234.800 – 30.000= 204.800

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.):

total plǎţi 60.000; dividende 2.000; venituri din exploatare 80.000; venituriexcepţionale 1.000; venituri financiare 200, din care diferenţe de curs valutar 10. Autofinanţarea este:

a) 20.000; b) 19.000;c) 19.200;d) 19.190;e) 19.210.

Autofinanţarea=venituri totale (venituri din exploatare + venituri excepţionale +

venituri financiare) – - total plǎţi - dividende de plǎtit acţionarilor Autofinanţarea= 80.000 + 1.000 + 200 – 60.000 - 2.000= 19.200

• Contul de profit şi pierderi al exerciţiului oferă următoarele informaţii (u.m.): profit net pentru fondul de dezvoltare 30.000; amortizarea mijloacelor fixe2.000; dividende 1.000; dob nzi 100. Autofinanţarea este:ȃ

a) 31.000; b) 32.100;c) 31.900;d) 32.000;e) 33.000.

Autofinanţarea= profit net pentru dezvoltare + amortizarea mijloacelor fixeAutofinanţarea= 30.000 + 2.000= 32.000

La nivelul (1) se compară mărimea activităţii comerciale cu mărimeaaprovizionărilor, determinându-se mărimea valori adăugate. Aceasta din urmăsuportă astfel influenţa politicii şi a condiţiilor de vânzare, a politicii de

163



aprovizionare şi de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile şi serviciilefurnizate de parteneri din afara firmei şi consumate în cadrul activităţii curente.

La nivelul (2) formarea autofinanţării este determinată de condiţiile deactivitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influenţa exercitată de relaţiasalarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica preţurilor,

evoluţia productivităţii, evoluţia diferitelor costuri influenţează favorabil saudefavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare şi, în consecinţăasupra autofinanţării.

La nivelul (3) intervin factorii financiari şi alte elemente excepţionale careafectează excedentul degajat de operaţiunile curente. Pe de o parte, suma

prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiţionată de nivelul îndatorării şi ratadobânzii, precum şi de alte aspecte (incendii, penalităţi etc). Pe de altă parte,câştigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determină ocreştere a excedentului. Luarea în calcul a cheltuielilor şi veniturilor financiare şi a

pierderilor şi profiturilor excepţionale permite să se determine excedentul asupra

ansamblului operaţiunilor efectuate în cursul perioadei.La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura

surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia firmei şi a proprietarilor adică cash- flow-ul net, sau marja brută de autofinanţare, sau capacitatea de autofinanţare.Suma prelevărilor fiscale este determinată de politica de amortizare şi de

provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil şi condiţionează împărţirea între impozit şi beneficiu net. Larândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinaţii.

La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor şi eventual

pentru participarea salariaţilor la profit, iar altă parte rămâne la dispoziţia firmei şiva permite să se finanţeze activităţi viitoare, această parte reprezentând mărimeaautofinanţării.

Autofinanţarea apare deci ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îlobţine din propria activitate şi este o consecinţă sintetică a diferitelor aspecte ale

politicii sale.

Studiu de caz

Se va calcula capacitatea de autofinanţare pentru Societatea comercială X.

din Bucureşti la 31 decembrie anul N, pe baza datelor din contul de profit şi pierdere, prezentat sintetic în continuare

- lei-

Denumirea indicatorilor Suma

164



VENITURI TOTALE - din care:Venituri din exploatareVenituri excepţionaleVenituri financiare, din care:

- diferenţe de curs valutar

- dobânzi

8.712.2078.027.413

565.430119.36482.739

36.625CHELTUIELI TOTALE – din care:Cheltuieli pentru exploatare din care

- amortizarea mijloacelor fixeCheltuieli excepţionaleCheltuieli financiare, din care:

- diferenţe de curs valutarProfitul brut al exerciţiuluiImpozit pe profit

Profit net repartizat pentru:- participarea salariaţilor la profit- dezvoltarea firmei-dividende de plătit

7.017.6706.453.918

118.765513.57950.173

8.7461.694.537

423.634

1.270.903127.091571.906571.906

Capacitatea de autofinanţare sau, altfel spus, marja brută deautofinanţare sau cash-flow-ul net.

Încasările băneşti potenţiale obţinute de firmă din întreaga sa activitatereprezintă 8.712.207 lei.

Pe de alta parte, plăţile băneşti, determinate de activitatea firmei sunt

reprezentate de:

- cheltuieli pentru exploatare(mai puţin amortizarea mijloacelor fixe)6.453.918-118.765=6.335.153- cheltuieli excepţionale- cheltuieli financiare- impozit pe profit

6.335.153

513.57950.173

423.634TOTAL PLĂŢI 7.322.539

Surplusul încasărilor potenţiale asupra plăţilor va fi deci:

8.712.207 – 7.322.539 = 1.389.668 lei

165



Acest surplus reprezintă capacitatea de autofinanţare a firmei. Se mai spuneacestui surplus al încasărilor asupra plăţilor, marjă brută de autofinanţare sau cash-flow net.

Scăzând în continuare profitul atribuit fondului de participare a salariaţilor la profit şi dividendele de plătit acţionarilor, obţinem mărimea autofinanţării firmei:

- capacitate de autofinanţare- participare a salariaţilor la profit- dividende

1.389.668 lei127.091 lei571.906 lei

Autofinanţare 690.671 leiUn al doilea mod de a stabili autofinanţarea constă în însumarea la

profitul distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizării mijloacelor fixe:

- profit net pentru fondul de dezvoltare- amortizarea mijloacelor fixe

571.906 lei118.765 lei

Autofinanţare 690.671 lei

5.2.3 Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei

Autofinanţarea constituie o resursă financiară complet diferită de celelalte,

ea având un statut deosebit în politica de finanţare a firmei. În măsura în careautofinanţarea exprimă aptitudinea firmei de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finanţare independentă şi stabilă,

putând să asigure rambursarea împrumuturilor firmei. Autofinanţarea constituiefundamentul pe care se va putea edifica o politică de finanţare viabilă.

În primul rând autofinanţarea exprimă aptitudinea firmei de a asigurareproducţia simplă şi, în măsura în care este posibil, reproducţia lărgită, creştereacapitalului. Autofinanţarea corespunde resurselor care permit mai întâicompensarea uzurii fizice şi morale a activelor pe termen lung (amortizări).

Apoi autofinanţarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie laanumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanţelor, a stocurilor etc), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi şi cheltuieli).

În sfârşit, autofinanţarea corespunde părţii din rezultate care este menţinutăşi reinvestită în activitatea firmei.

Primele două componente ale autofinanţării enunţate mai înainte corespundresurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent înactivitatea firmei (se spune autofinanţare de menţinere). A treia componentă

166



permite să se lărgească producţia şi deci să se dezvolte activitatea firmei (denumimaceastă componentă autofinanţare de creştere).

Autofinanţare de menţinere Autofinanţare de creştere

În caz de pierdere, autofinanţarea nu permite să se menţină constant nivelulfondurilor angajate de firmă, deci capitalul firmei va scădea.

Ciclul de acumulare poate fi reprezentat în felul următor:

167

Autofinanţare- Amortizări- Provizioane+Beneficiu nedistribuit

Activeimobilizate

Finanţareainvestiţiilor

CapitaluripropriiDatorii petermen lung şi

mediu

Creştereacapitalurilor

proprii



Autofinanţarea şi ciclul capitalurilor pe termen lung angajate în firmă

Autofinanţarea poate să vizeze două direcţii fundamentale. Pe de o parte poate viza activele imobilizate (investiţiile în sensul tradiţional al termenului). Pede altă parte, autofinanţarea poate însemna rambursarea împrumuturilor.Comparaţia între suma datoriilor pe termen lung şi mediu şi cea a mărimiiautofinanţării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către firmă a

datoriilor.

5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor

Indicatorul care exprimă capacităţile de rambursare de către firmă adatoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimeaautofinanţării.

Pornind de la aceste date se poate aprecia că, dacă firma consacrǎ întotalitate surplusul său monetar anual rambursării datoriilor pe termen lung şi

mediu, i-ar trebui 1,5 ani.Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanţareamăsoară capacitatea firmei de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri

pentru rambursarea împrumuturilor . Dacă raportul de mai înainte prezintă valorimici, firma nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanţare. Înschimb, dacă raportul atinge valori mai mari firma are un grad ridicat de îndatorareşi va avea dificultăţi pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadenţă.Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 şi 3 ani, ceea ceînseamnă că firma trebuie să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută deautofinanţare sau are finanţarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu şi

lung.Firma pentru care acest indicator este mai mic de 2 ani dispun de o ridicată

capacitate de rambursare şi sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-şi pericliteze solvabilitatea la termen. Firmele pentru care acest indicator depăşeşte 3ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agraveazăsituaţia. Eventualii împrumutători vot ezita să-şi ia riscul acordării de noiîmprumuturi a căror rambursare poate fi problematică. Aceste observaţii arată că

168

Autofinanţarea

Rambursarea împrumuturilor



autofinanţarea constituie fundamentul capacităţii de rambursare. Nivelul său actualşi evoluţia autofinanţăriit sunt elemente esenţiale pe care furnizorii de capital dinexterior caută să le ia în calcul înanite de a accepta să se implice în firmă. Un nivelsatisfăcător al autofinanţării apare ca o condiţie fundamentală pentru obţinereaaltor surse de finanţare. Nici creşterea de capital şi nici împrumuturile nu se pot

realiza dacă firma nu manifestă o capacitate de autofinanţare suficientă. Finanţareaexternă apare astfel ca o completare şi nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanţare.

5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară

Autofinanţarea fiind obţinută prin activitatea firmei, ea apare ca singuragaranţie pentru autonomie şi stabilitate financiară. Bineînţeles, există şi alte sursestabile în afara autofinanţării, ca de exemplu creşterea de capital sau împrumuturile

pe termen mediu şi lung. Dar insuficienţa autofinanţării face să se reducă

posibilităţile de finanţare externă. Autofinanţarea va constitui deci începutulinevitabil al oricărui plan de finanţare la termen. Furnizorii externi de fonduri nuvor accepta să aducă resurse decât dacă suma autofinanţării este liniştitoare.

Aporturile la capitalul propriu nu par să mărească dependenţa firmei faţă deacţionari. Dar, pe de o parte, o firmă care prezintă rezultate şi o autofinanţareinsuficientǎ riscă să descurajeze aportul la capital al unor noi acţionari şi chiar sădescurajeze pe acţionarii deja existenţi. Pe de alta parte, în cazul insuficienteiautofinanţării, recurgerea la creşterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau

parţiale a controlului asupra firmei pentru asociaţii actuali constrânşi să facă apel

la resurse externe pentru reconstituirea capacităţii de finanţare a firmei.

5.3. Aportul la capitalul propriu

5.3.1. Diferitele tipuri de creştere a capitalului

5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în naturăAportul extern la capitalul propriu corespunde fie fondurilor iniţiale avansate

de proprietari pentru constituirea firmei, fie fondurilor adăugate cu ocazia creşteriicapitalului.

169



Aceste aporturi se efectuează fie în natură (cedarea către firmă de imobile,materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.

În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuţi ca participanţi lacapitalul firmei, adică sunt proprietari ai unei părţi a capitalului, situaţie care leconferă statutul de asociaţi.

Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura firmei: participareacu părţi sociale întro societate în nume colectiv sau întro societate cu răspunderelimitată, cu acţiuni întro societate pe acţiuni sau societate în comandită pe acţiunietc.

Dar, în toate cazurile, proprietarul unei fracţiuni a capitalului arerecunoscute trei drepturi. Pe de o parte, el beneficiază de un drept de participare,sub forme şi grade diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveşte firma. Pe de altă

parte, el beneficiază de un drept asupra unei cote-părţi din eventualele beneficii. Însfârşit, el păstrează posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul firmei în cazul dizolvării acesteia. Creşterile de capital prin aport în numerar şi în natură

contribuie efectiv la finanţarea firmei atunci când sunt resurse noi de care beneficiază firma.

În cazul creşterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept preferenţial de subscriere, preţul de emisiune al acţiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, şi superior valorii nominale a acţiunilor.

Prima de emisiune = Preţul de emisiune - Valoarea nominală

Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul acţiunilor

care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, estedetaşabil de acţiuni şi este negociabil la bursă. În acest fel toţi vechii acţionari, carenu vor să subscrie preferenţial la creşterea de capital, pot ceda dreptul ataşatfiecărei acţiuni vechi şi îşi compensează astfel prejudiciul determinat de creştereade capital.

Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:

__n__ N+n

unde: n - numărulde acţiuni noi; N - numărul de acţiuni vechi;B - valoarea bursieră;

170

DS = (B – E)



E - valoarea de emisiune.

Studiu de cazO societate cu un capital de 10.000 de acţiuni a 100.000 lei valoare nominală

unitară, cotate la 150.000 lei acţiunea, procedează la creşterea capitalului social prin aport în numerar, emiţând 10.000 de acţiuni, având valoarea unitară deemisiune de 130.000 lei.

Valoarea acţiunilor vechilor acţionari scade, în aceste condiţii, de la 150.000lei la 140.000 lei.

171



DS=10000/20.000x20000=10.000 leiVechii acţionari pot fie să subscrie la creşterea de capital, fie să vândă

dreptul lor de subscriere, care este de 10.000 lei pentru fiecare acţiune . Noii acţionari, care plătesc 130.000 lei pentru o acţiune care valorează

140.000 lei, câştigă 10.000 lei pe care-i plătesc vechilor acţionari, cumpărând undrept de subscriere.

DS = 10.000 (150.000 - 130.000) = 10.000 lei10.000 + 10.000

Dacă beneficiul firmei nu creşte proporţional cu creşterea de capital, beneficiul care revine pentru fiecare acţiune se va diminua.

Probleme pentru test grilǎ:• O formǎ de creştere a capitalului social al firmei se realizeazǎ prin:

a) emisiunea de obligaţiuni listate la bursa de valori; b) majorarea trezoreriei nete;c) realizarea echilibrului financiar între resurse şi plasamente;d) retragerea din acţionariatul firmei a acţionarului semnificativ;e) aport în numerar şi în naturǎ sau prin încorporarea de rezerve.

• Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve reprezintǎ:

a) emiterea de acţiuni la valoarea nominala pentru a fi achiziţionate de noiacţionari;

b) creşterea profitului nerepartizat la încheierea exerciţiului financiar;c) o formǎ de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi;d) utilizarea de resurse obţinute din v nzarea activelor aprobate pentru a fiȃ

casate;e) reducerea cheltuielilor cu amortizarea.

• Avantajele creşterii capitalului social prin aport în numerar şi încorporarea de

rezerve constau în:a) creşterea preţului de emisiune şi obţinerea de resurse mai mari; b) creşterea numǎrului de acţiuni emise şi a valorii bursiere;c) posibilitatea externalizǎrii unor activitǎţi pentru creşterea profitului net

contabil;d) scǎderea preţului de emisiune; obţinerea de resurse mai mari; diminuarea

numǎrului acţiunilor necesare a fi emise; creşterea valorii bursiere;

172



e) posibilitatea firmei de creştere a pasivului bilanţier fǎrǎ a afecta nivelulactivului bilanţier.

• O firmǎ cu un capital de 10.000 acţiuni a 100 lei valoare nominalǎ unitarǎ procedeazǎ la creşterea capitalului social prin aport în numerar emiţ nd 1.000ȃ acţiuni la aceeaşi valoare nominalǎ de 100 lei/acţiune; Preţul de emisiune totaleste de 110.000 lei. Prima de emisiune pentru aportul nou de capital este de: :

a) 15.000 lei;b) 10.000 lei;c) 5.000 lei;d) 20.000 lei;e) 25.000 lei.

Prima de emisiune= preţul de emisiune – valoarea nominalǎ a noilor acţiuni( numǎrul noilor acţiuni * valoarea nominalǎ/acţiune nouǎ).Prima de emisiune= 110.000- 100.000 (1.000 acţiuni noi * 100 lei/acţiune)=

10.000 lei

• O firmǎ dispune de un capital social de 1.000.000 lei la valoarea nominalǎ.Firma creşte capitalul social cu 10.000 de acţiuni în condiţiile obţinerii unei

prime de emisiune de 10 lei/acţiune solicit nd un preţ de emisiune de 100ȃ lei/acţiune. Valoarea nominalǎ a unei acţiuni noi va fi de:

a) 90 lei/acţiune; b) 110 lei/acţiune;c) 120 lei/acţiune;d) 100 lei/acţiune;e) 80 lei/acţiune.

prima de emisiune/acţiune= preţul de emisiune/acţiune – valoareanominalǎ/acţiunevaloarea nominalǎ/acţiune= preţul de emisiune/acţiune – prima de emisiune.Valoarea nominalǎ a unei acţiuni= 100 lei – 10 lei= 90 lei/acţiune.

5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve

Este o formă de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci selimitează să fixeze, sa stabilizeze resursele deja existente în firmă. În cazulcreşterilor de capital prin, încorporarea de rezerve, firma integrează în capitalulsocial o fracţiune. Rezervele reprezentând beneficiile anterioare obţinute şi

173



nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului, se procedează la distribuirea de acţiuni gratuite asociaţilor, proporţional cu participarea lor la capitalul firmei.

Studiu de caz

O societate comercială cu un capital social compus din 20.000 de acţiuni, avândvaloarea nominală unitară de 200.000 lei, cotate la bursă cu 299.200 lei, procedează la creşterea capitalul social cu 400.000 000 lei prin încorporarea derezerve.

Firma va emite astfel 2000 de acţiuni (400.000.000 : 200 000) şi îi va acordao acţiune gratuită pentru 10 acţiuni vechi deţinute

Valoarea bursieră a acţiunilor firmei este de 5.984.000.000 lei (20.000 x299.200), dar acum există 22.000 de acţiuni. Noua valoare bursieră a unei actiunieste de 272.000 lei (5.984.000.000 : 22.000)

Dreptul de atribuire va fi de 27.200 lei pentru fiecare actiune veche

(299.200-272.000).

Probleme pentru test grilǎ:• O firmǎ dispune un capital social de 2.000.000 lei reprezentînd 20.000 acţiuni

la valoarea nominalǎ de 100 lei/acţiune. La finele exerciţiului financiar s-auînregistrat rezerve de 30.000 lei pe care firma le utilizeazǎ la majorareacapitalului social prin metoda încorporǎrii de rezerve. În situaţia c ndȃ acţiunile sunt deţinute de un singur acţionar, numǎrul de noi acţiuni cuveniteacestuia sunt:

a) 200 acţiuni; b) 400 acţiuni;c) 300 acţiuni;d) 500 acţiunie) 600 acţiuni

Numǎr de acţiuni noi cuvenite= rezerve/valoarea nominal a unei acţiuni Numǎr de acţiuni noi cuvenite= 30.000/100= 300 acţiuni

• O firmǎ dipune de un capital social de 500.000 lei, reprezant ndȃ contravaloarea unui numǎr de 50.000 de acţiuni la valoarea nominalǎ. Firma a

înregistrat la finele exerciţiului financiar rezerve în sumǎ de 40.000 lei ceurmeazǎ a fi utilizate pentru majorarea capitalului social utiliz nd metodaȃ încorporǎrii de rezerve. Noua valoare nominalǎ a capitalului social va fi de:

a) 90.000 lei; b) 550.000 lei;c) 590.000 lei;d) 460.000 lei;

174



e) 540.000 lei.Vechea valoare nominalǎ a acţiunilor= 500.000 leiRezerve= 40.000 lei

Noua valoare nominalǎ a capitalului= 500.000 + 40.000= 540.000 lei

•

O firmǎ dispune de un capital social de 50.000 lei, reprezentǎndcontravaloarea a 5.000 acţiuni la valoarea nominalǎ de 10 lei/acţiune. La fineleexerciţiului financiar firma a înregistrat rezerve de 6.000 lei pe care leutilizeazǎ la majorarea capitalului social prin metoda încorporǎrii de rezerve.Dacǎ acţiunile existente sunt deţinute de un numǎr de 5 acţionari, fiecǎruia îiva reveni un numǎr de acţiuni noi de:

a) 80 acţiuni; b) 60 acţiuni;c) 100 acţiuni;d) 120 acţiuni;

e) 150 acţiuni.Rezerve= 6.000 lei; valoarea unei acţiuni= 10 lei; nr. acţionari= 5Fiecǎrui acţionar îi va reveni un numǎr de noi acţiuni de= 6.000/10lei acţiunea=600acţiuni/5 acţionari= 120 acţiuni.

5.3.1.3 Creşterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca încorporarea de rezerve, creşterea capitalului prin conversiadatoriilor pare să nu aibă incindenţă asupra finanţării firmei. În acest caz se vireazăla capitaluri proprii o sumă care figura anterior în conturile de datorii, fără a semodifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operaţia are totuşitrei incidente directe sau indirecte asupra finanţării.

În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, firmaeste eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea finanţării sale. Li serecunoaşte vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecinţele cedecurg, mai ales influenţa asupra deciziilor firmei.

Pentru că suma datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii creşte,firma este de acum înainte mai puţin îndatorată şi îşi ameliorează structura

financiară. În caz de nevoie, ea va putea să solicite uşor noi împrumuturi.Conversia datoriilor îi va permite să-şi reconstituie capacitatea de îndatorare (şicapacitatea de finanţare).

Dacă scadenţa datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiată, operaţiaefectuată micşorează presiunea exercitată asupra trezoreriei firmei şi se reduc astfelnevoile imediate de finanţare.

Dintre toate formele de creştere a capitalului, numai cele care se fac prinaporturi în numerar şi în natură apar în mod direct ca fiind operaţii de finanţare.

175



Creşterile de capital realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversieidatoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obţinute si nuafectează direct mărimea lor totală. Totuşi aceste operaţii exercită o influenţăindirectă asupra condiţiilor de finanţare.

5.3.2. Evaluarea capitalurilor propriiEvaluarea capitalurilor pune probleme complexe din cauza pluralităţii

formelor de măsurare. Trei noţiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătură cu capitalurile proprii.

5.3.2.1. Valoarea nominală a capitaluluiValoarea nominală a capitalului corespunde, unei simple valori de referinţă.

Această noţiune o utilizăm când spunem că societatea X prezintă un capital de200.000.000 lei compus din 2.000 de acţiuni a 10.000 lei. Această valoarenominală este cea imprimată pe acţiunile societăţii. Termenul „capital social"

desemnează valoarea nominală a capitalului în cazul unei societăţi, oricare fiforma sa (societate pe acţiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv).

5.3.2.2. Valoarea intrinsecăValoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde

situaţiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă firma şi-ar înceta activitatea. În acest caz, activele ar fi cedate şi s-ar obţine o sumă de bani(B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociaţii, va trebui prelevată sumanecesară pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).

Suma rămasă să se împartă între asociaţi, proporţional cu partea de capitaldeţinută va fi:

B-D = S

Această sumă S permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei părţi acapitalului sau a fiecărei acţiuni. Se poate scrie:

VI = Sn

unde n reprezintă numărul de acţiuni sau părţi de capital şi VI reprezintă valoareaintrinsecă a fiecărei acţiuni sau părţi sociale.

176



Bineînţeles că această valoare intrinsecă are puţine şanse de a coincide cuvaloarea nominală a capitalului. O asemenea ipoteză nu ar putea fi posibilă decâtdacă firma s-ar limita să menţină capitalul iniţial, fără să pună în rezervă nici ceamai mică parte din beneficiile realizate după înfiinţarea sa şi fără să înregistreze

pierderi. Valoarea situaţiei nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a

capitalului nominal, superioară dacă firma a lucrat bine şi a obţinut beneficii şiacestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite şi inferioară dacă firma a obţinut pierderi, diminuându-şi astfel capitalul.

5.3.2.3. Valoarea de piaţăValoarea de piaţă a capitalului corespunde valorii cu care capitalul sau părţi aleacestuia sunt schimbate cu ocazia tranzacţiilor. În cazul particular al firmelor cotate la bursă se poate vorbi de un preţ determinat numit curs bursier. Astfel,

pentru o societate pe acţiuni al cărei capital este compus din 10.000 de acţiuni,stabilim că la un curs de 27.500 lei pe acţiune valoarea globală a capitalului este de

275.000.000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piaţa bursieră o recunoaştefirmei şi se numeşte valoare de piaţă sau capitalizare bursieră. În general, în cazulsocietăţilor ale căror acţiuni sunt cotate la bursă, vom avea:

Capitalizare bursieră = Număr de titluri x Curs bursier Am putea crede, la o primă analiză, că valoarea de piaţă a capitalului ar fi

apropiată de valoarea intrinsecă, piaţa pornind de la valoarea patrimoniului pentruevaluarea acţiunilor şi pentru capitalizarea bursieră. Dar, în fapt, un decalaj existădiferite evaluări. Piaţa ia în calcul valoarea patrimoniului, dar ţine cont de

perspectivele de randament în viitor ale firmei. Dacă aceasta are, perspective bune

de câştig în viitor, valoarea de piaţă va depăşi mult valoarea patrimonială la aceadată. În schimb, dacă perspectivele de câştig în viitor sunt defavorabile (din cauzarestrângerii pieţei de desfacere, a tehnologiei depăşite etc), capitalizarea bursierănu va reprezeta nici măcar valoarea patrimonială. Piaţa bursieră apreciază o firmănu după valoarea patrimoniului său în prezent, ci după previziunile privind evoluţiaşi câştigurile viitoare.

Pentru o firmă care vizează o creştere de capital prin aporturi în numerar, oimagine pe piaţă îi asigură în acelaşi timp un preţ ridicat (cursul practicat înmomentul creşterii capitalului se numeşte preţ de emisiune) şi un plasament uşor altitlurilor, ceea ce-i permite să obţină resurse suficiente în condiţii favorabile.

În acest fel problema evaluării acţiunilor pe piaţă este o variabilă importanţăa politicii de finanţare pentru o firmă care intenţionează să recurgă la creştereacapitalului.

177



5.4. Recurgerea la îndatorareO clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:

- obligaţiuni- titluri participative-certificate de investitor

178



-împrumut prin apel direct - note pe termen mediu- bonuri- bilete de trezorerie- certificate de depozit

Forme de îndatorare - pe termen lung

şi mediu

- credite pe termen lung şi

mediu prin mobilizare decreanţe- credite pe termen lung şifără mobilizare de creanţe-credit-contract deînchiriere (leasing)

- împrumuturiprinintermediarifinanciari

- pe termen scurt-credite de mobilizare(scontare, factoring)-credite de trezorerie(facilităţi de casă, creditede campanie)

Acest tablou trebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de

credite sau de împrumuturi enumerate în continuare.Creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi exportul, creareafirmei, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediarifinanciari şi trebuie deci cuprinse în această categorie.

Creditele firmei apar când o firmă acordă clienţilor săi termene de plată,nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.

În sfârşit, se pot obţine credite pe pieţele internaţionale de capitaluri sau dela bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiarecomplexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari firme publice sau

private.

5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii

Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit definanţare, care vizează marile firme sau importante instituţii publice sau private.Dacă situaţia economică şi rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fiatras prin apelul lor la economiile acestuia. În practică, acest mod de finanţare se

179



regăseşte prin două tipuri de operaţiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt şiemisiunea de obligaţiuni şi alte titluri pe termen lung

Pot exista şi angajamente intermediare între datorii şi capitaluri proprii,numite cvasifonduri proprii.

5.4.1.1. Emisiunea de titluri pe termen scurt Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurtconstituie o operaţiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite

publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar caforme simplificate ale obligaţiunilor şi pe un termen mai scurt.

................. ...........................

Titluri reprezentândun angajament de remunerare

şi de rambursare pe termen scurt

Schema emisiunii de titluri financiare

5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuni

Emisiunea de obligaţiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituieforma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar dacă aceasta esterezervată numai societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc anumite condiţii.

Principiul acestui tip de operaţiune constă în fracţionarea împrumutuluiîntrun mare număr de părţi, obligaţiunile. Această fracţionare permite să serealizeze o centralizare financiară mai eficace, prin mobilizarea de multiplecontribuţii cu sume eventual limitate. Fiecare obligaţiune costituie deci pentruîmprumutător un titlu de creantă şi pentru împrumutat o recunoaştere a datoriei.

Ca şi alte valori mobiliare (şi în special acţiunile), obligaţiunile sunt

transmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutătorul poate să reintre în posesia fondurilor, în condiţii mai mult sau mai puţin rapide şi mai mult sau mai puţin favorabile, după calitatea titlului (deci a emitentului) şi a conjuncturii de pe piaţa financiară. Această posilibilitate, de a revinde obligaţiunile pe piaţa„secundară" altor împrumutători fără a aştepta rambursarea lor de către împrumutat(scadenţa), creşte mobilitatea plasamentului pentru împrumutători, cu toate cătermenul lor normal ar fi un termen lung (şapte la douăzeci de ani). Se realizeazăastfel compatibilitatea între nevoile împrumutaţilor care doresc să dispună de

180

Emitent(imprumutat)

Împrumutător (Subscriitor)



capitaluri pe termen lung şi cele ale împrumutătorilor care doresc să dispună decapitaluri pe termen lung şi cele ale împrumutătorilor care caută supleţe şimobilitate pentru plasamentele lor.

Rambursarea obligaţiunilor (se mai spune amortisment financiar) seefectuează în condiţiile stabilite la lansarea lor, fie făcându-se rambursarea o

singură dată (amortizare la sfârşitul perioadei), fie prin tranşe (amortizare prinanuităţi), în acest caz alegerea titlurilor amortizabile făcându-se prin tragere lasorţi.

Tradiţional, remunerarea obligaţiunilor este fixă. Dar pot exista şi obligaţiunia căror remunerare variază după rezultatul firmei, precum şi obligaţiuni cudobândă variabilă.

Mărimea emisiunilor variază considerabil de la o ţară la alta. Pe piaţafranceză, se situează în general între 50 şi 100 milioane Euro, aceste limite fiind

praguri economice indicative şi nu norme juridice. Intervalul menţionat corespundemărimii care permite să se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita

superioară menţionată exprimă posibilitatea pieţei de a absobi astfel de titluri. Este posibil ca piaţa să poată absorbi şi emisiuni mai mari. Capacitatea de absorbţie a pieţei este determinată de mărimea fondurilor susceptibile să fie angajate pe piaţafinanciară şi de concurenţa care se face emitenţilor de titluri. Lansarea deîmprumuturi publice întro conjunctură când bugetul statului este deficitar nu esteindicată. Aceasta pentru că titlurile emise de stat prezintă garanţie mai mare şi sunt

preferate de cei care dau cu împrumut, restrângându-se suma fondurilor accesibileemitenţilor privaţi de titluri.

5.4.2.Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiariÎmprumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica după

obiectul lor economic:- credite pentru investiţii;- credite pe termen scurt de mobilizare şi de trezorerie;- credite imobiliare;- credite de export.Creditele pentru investiţii reprezintă o parte importantă a creditelor

distribuite de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru investiţii

o reprezintă operaţiunile de leasing. În acest caz, o instituţie financiară sau o bancăde credit pe termen lung şi mediu achiziţionează un bun ales de firma care doreştesă investească. Apoi bunul este dat în locaţie firmei care are posibilitatea să-lrăscumpere.

Astfel, investitorul nu obţine un credit propriu-zis, dar evită să avansezesuma necesitată de achiziţionarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe

181



care îl utilizează şi va trebui să plătească, după o periodicitate prevăzută, chirieinstituţiei de leasing, având şi posibilitatea să-l răscumpere.

Creditele pe termen scurt au în general scadenţe de până la un an, dar potmerge şi până la doi ani. Sunt acordate de bănci şi pot fi disociate în credite demobilizare(scontare, factoring) şi credite de trezorerie.

Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă acceptă sămobilizeze creanţe deţinute de o firmă. Cu ocazia operaţiunilor lor comercialefirmele acumulează creanţe de fiecare dată când acordă un termen de platăclienţilor. Prin urmare, ele pot să aştepte scurgerea acestui termen pentru a-şiîncasa vânzările. Dar situaţia financiară a firmelor poate să nu permită aşteptareatermenului care poate fi după o perioadă de 60 până la 90 zile în astfel de situaţiiintervin băncile care „mobilizează" aceste creanţe. Ele pun la dispoziţia firmeiimediat o sumă de bani care corespunde valorii creanţei, diminuată cu o sumă carereprezintă remunerarea băncii (dobândă şi comision)

În afară de aceste credite de mobilizare, firmele pot avea acces la credite de

trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen scurt.

VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI

6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei

Politica monetară reprezintă obiectivul strategiei economice iarproblemele monetar-financiare se află în centrul atenţiei politicii globale,deoarece au efecte multiple asupra poziţiei ţării în raport cu alte state. Faţă desituaţia în care se află economia românească este important să se implementeze un

182



proces de restructurare a politicilor aplicate, astfel încât să se obtinǎ schimbărilenecesare realizării echilibrului macroeconomic.Pentru realizarea acestui obiectiveste necesarǎ obţinerea unei stabilităţi monetare întrucat se poate vorbi destabilitate macroeconomică numai atunci când la nivelul microeconomic alagenţilor operatori, situaţia este bună iar relaţiile economice şi financiare între

aceştia se desfăşoară în mod normal.Stabilitatea monetar-valutară este înca fragilă în economia ţării noastre şi, caurmare se impune a fi integrată în procesul de asigurare a unui echilibru optim îneconomia româneasca acutală constituind totodată o componentă principală a

procesului de depăşire a dezechilibrului din economia României.Mediul în schimbare în care operează firmele generează noi oportunităţi de afaceri,dar presupune totodată şi riscuri mai complexe şi mai diverse, care sunt o

provocare pentru abordările tradiţionale ale managementului , pe care firma trebuiesă le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supravieţui concurenţei şi pentru asusţine creşterea economică indusă de sectorul privat.

Se impune realizarea unei acţiuni de trasare a unei linii de demarcaţie întremetodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a riscurilor, întrucat, prinmonitorizarea riscurilor se înţelege identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind managementul riscului unei firme, care permit detectarea

problemelor cu care se confruntă, iar gestiunea riscurilor constă în ansamblulmetodelor de administrare a riscurilor în vederea limitării, divizării şi finanţării lor,

precum şi diminuării expunerii la risc a fiecărei firme din România.În ceea ce priveşte riscul de lichiditate, determinat de gradul de necorelare a

scadentelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv, o sarcină extrem de

importantă a managementului este aceea de estimare şi acoperire corecta a nevoilor de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei firme poate fi afectată negativ pe termenlung dacă aceasta deţine în portofoliu prea multe active lichide comparativ cunecesarul său, dar pe de altă parte prea puţine lichidităţi pot crea mari problemefinanciare.

Managementul riscului de lichiditate se focalizează pe finanţarea mixtă de lamarii creditori şi de la micii creditori, pe expunerea la riscul marilor deponenţi şi

pe modul în care firma se bazează sau nu pe surse individuale de finanţare.Un bun sistem de planificare financiară are rolul de a diminua riscul

insuficienţei de fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi. În sectorul

economic riscul de insolvabilitate este mai ridicat decât în cadrul altor activităţiavând în vedere funcţia de intermediere financiară din partea băncilor, drept pentrucare, în vederea contracarării tendinţei băncilor de a-şi maximiza profitul prinutilizarea intensivă a fondurilor proprii.

Probleme pentru test grilǎ:• Gestiunea riscurilor constǎ în:

183



a) intervenţia firmei asupra elementelor de activ în situaţia diminuǎrii profitului;

b) ansamblul metodelor de administrare a riscurilor;c) utilizarea analizei diagnostic a managementului financiar privind

elementele extrabilanţiere;

d) analizarea amortizǎrii şi a provizioanelor calculate;e) utilizarea rezervelor pentru acoperirea pierderilor din activitatea deexploatare.

• Monitorizarea riscurilor se realizeazǎ prin:a) evaluarea potenţialului de creştere a veniturilor;

b) controlul operaţiunilor activitǎţii de exploatare a firmei;c) identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind

managementul riscului;d) analiza imobilizǎrilor corporale şi necorporale ale firmei;

e) determinarea fluxurilor activelor circulante din bilanţul contabil.

• Obiectivele analizei diagnostic a managementului financiar sunt:a) creşterea cifrei de afaceri, realizarea investiţiilor programate şi

promovarea firmei pe piaţa ţintǎ; b) maximizarea valorii firmei fǎrǎ a apela la împrumuturi;c) maximizarea valorii firmei, c nd costul capitalului împrumutat depǎşeşteȃ

rentabilitatea economicǎ;d) minimizarea riscului financiar prin diminuarea îndatorǎrii;

e) rentabilitatea financiarǎ sǎ fie inferioarǎ rentabilitǎţii economice.• Sistemul analizei diagnostic a raportǎrilor manageriale are urmǎtoarele

componente:a) cash-flow-ul şi echilibrul financiar al firmei;

b) evaluarea firmei pe baza coeficientului îndatorǎrii globale;c) impactul nefavorabil asupra rentabilitǎţii economice a firmei dacǎ nivelul

acesteia este superior ratei dob nzii la creditele utilizate;ȃd) analize economice şi diagnosticul financiar al firmei, planificarea şi

bugetele firmei;

e) planurile financiare şi nonfinanciare ale firmei.

• Stabilirea diagnosticului financiar al firmei se realizeazǎ prin:a) determinarea resurselor de trezorerie cu gradul cel mai mic de

exigibilitate;b) determinarea indicatorilor economico-financiari;

184



c) rezultatul financiar al firmei obţinut ca urmare a utilizǎrii capitaluluisocial;

d) compararea rentabilitǎţii economice cu cea financiarǎ;e) impactul rentabilitǎţii financiare asupra costului capitalului împrumutat.

Cu ocazia organizării de către Banca Naţională a României a seminarului "Politica monetară : Evoluţii şi provocări " a fost prezentată modalitatea deconfigurare a regimurilor de politică monetară sub asumţia normalităţii şistabilităţii proceselor economice şi cadrului instituţional în contextual cărora seaplică.

Scopul demersului :1.a reprezentat examinarea robusteţii regimurilor de politică monetară (cu

precădere a ţintirii inflaţiei) la circumstanţe economice neuzuale în ultimii 20 deani care au constat în:

-turbulenţe semnificative pe pieţele financiare internaţionale;

-perspectivele unor rate mai înalte şi persistente ale inflaţiei determinate deşocuri de natura ofertei (alimente şi materii prime);-implicaţiile gestiunii de crizǎ, cu orizont pe termen scurt a dificultăţilor în

anumite sectoare financiare naţionale de anvergură internaţională.Analiza a fost realizată din doua perspective:-relevanţa abordării academice, ce poate fi utilǎ din perspectiva cercetărilor

efectuate până în prezent pentru viitoarea conduită a politicii monetare;-abordarea din perspectiva practicii decidenţilor la nivel macroeconomic.În ce priveşte perspectiva academică s-au subliniat unele consecinţe ale

turbulenţelor semnificative şi persistente pe pieţele financiare internaţionale.Astfel, deşi aceste situaţii au fost declanşate în economia SUA au avut şi o

importantă rezonanţă globală ceea ce a conclus la inregistrarea unei diminuărimajore a încrederii în susţinerea pieţelor financiare, şi a tendinţei de reducere aexpunerilor faţă de entităţile percepute drept potenţial mai riscante.

Decuplarea economiilor emergente faţă de o asemenea situaţie a fost în mare parte iluzorie, deşi acestea sunt presupuse a evidenţia un anumit grad de rezilienţăîn principal datorita următoarelor motive :

•Robusteţea regimurilor ancorate pe agregate monetare sau curs de schimb,este limitată în aceste condiţii datorită unor factori dintre care se exemplifica:

-efectuarea de injecţii de lichiditate în scopul prevenirii materializăriiriscului sistemic la nivelul stabilităţii financiare care pot afecta dinamicaagregatelor, în special a celor în sens larg;

-modificările semnificative ale preţurilor unor categorii de activetranzacţionabile de către intermediarii financiari nerezidenţi cu efecte asupraevoluţiilor cursurilor de schimb;

185



-efectele de avuţie şi bilanţ manifestate la nivelul agenţilor economicirezidenţi care au fost de naturǎ sa complice,suplimentar sarcina politicii monetare.Perspectiva academica abordatǎ în cadrul seminarului a mai scos în evidenţă şiurmătoarele aspecte :

•Ţintirea inflaţiei este percepută pe plan teoretic dr ept potenţial mai robustă

întrucât:-în economiile emergente, aceasta se aplică deja în condiţiile unor volatilităţimai pronunţate ale ratelor inflaţiei şi nivelului activităţii reale;

-ţintirea inflaţiei pare să întărească rolul de absorbire a şocurilor pentrusectorul real jucat de cursul de schimb iar efectul este discutabil ca evidenţǎempiricǎ asupra ratelor de sacrificiu;

-acţiunea de ţintire a inflaţiei apare drept mai robustă decât alte regimuri de poltică monetară în condiţiile unei diminuări bruşte şi de proporţii a fluxurilor decapital de care beneficiază o economie sau ale dominantei financiare înţeleasă ca oîndepărtare a bǎncii centrale de la ţintǎ în condiţiile unor dificultăţi semnificative

în sectorul financiar;-ţintirea inflaţiei poate fi teoretic configurată pentru a interacţiona mai bine

cu regimuri alternative de politică fiscală şi a reacţiona la modificările excesive ale preţurilor unor active. O configurare specială a acţiunii este percepută ca eficacechiar în condiţiile existen ei unei capcane a lichidităţii.ṭ

• Recomandările teoretice vizează.-formulări flexibile ale ţintirii inflaţiei;-utilizarea avantajelor transparenţei şi comunicării pe care le implică ţintirea

inflaţiei în comparaţie cu aplicarea altor regimuri de politicǎ monetară, acestea

fiind utile în special în circumstanţe neobişnuite (ex. crize financiare);-rolul cursului de schimb, inclusiv ca stabilizator în condiţiile unor surprizeinflaţioniste peste ţinta planificată.

•Convergenta cu recomandările teoretice în a acorda atenţie flexibilităţiiregimului de politica monetară aplicat, referitoare la:

-elementele luate în calcul care variază de la dorinţa evitării fluctuaţiilor reale majore la gestionarea modificărilor preţurilor activelor şi chiar la moderarea

presiunilor de apreciere a cursului de schimb;- consens în formare asupra utilităţii formulării ţintelor inflaţie nu la nivelul

unui an, ci al termenului mediu (3-5 ani) sau chiar la nivelul unui ciclu de afaceri.• Importanţa stabilităţii financiare drept premisă şi obiectiv complementar al

asigurării sustenabile a stabilităţii preţurilor care consta în:-creşterea calităţii şi a sferei de cuprindere a activităţilor de reglementare şi

supraveghere a ansamblului sistemului financiar;- ransparenţa sporită impusă instituţiilor financiare cu accent asupra

informării publicului în legăturǎ cu activitatea supraveghetorilor;

186



-stress testing la diferite niveluri, schimb de informaţii/colaborare întresupraveghetorii naţionali ai grupurilor financiare internaţionale;

Pragmatism în implementarea politicii monetare şi utilizarea comunicării;Provocarea majoră, respectiv evitarea conflictului de obiective în politica

monetară şi asigurarea primatului stabilităţii preţurilor.

La nivelul României s-a apreciat că utile şi necesare iniţierea de acţiuni pentru:• Abordarea întro manieră flexibilă a ţintirii inflaţiei având în vedere:

-perspectiva unei traiectorii dezinflaţioniste pe termen mediu fezabile;-sustenabilitatea câştigurilor dezinflaţioniste realizate;-accent asupra gestiunii de risc la nivel macroeconomic şi al stabilităţii

financiare în implementarea ţintirii inflaţiei .• Evitarea agravării dezechilibrelor existente fară a transforma

variabilele macroeconomice aferente în ţinte ale politicii monetare.• Utilizarea instrumentelor neortodoxe cu recunoaşterea exactǎ a

eficacităţii limitate în timp a acestora prin:-urmărirea ancorării eficace a anticipaţiilor inflaţioniste fără modificarea

traiectoriei dezinflaţioniste anunţate;-rolul necesar jucat de celelalte componente ale mix-ului de politici în

gestionarea cererii agregate şi asigurarea stabilităţii macroeconomice.• Riscuri derivând din actualul context economic internaţional, şi anume:

-riscuri limitate din perspectiva creşterii economice, inclusiv prin canalulschimburilor comerciale externe;

-evaluarea riscurilor asupra fluxurilor financiare prin prisma continuării

înregistrării unor expuneri mai moderate pe România. În acest sens acţiunea destress test efectuată de BNR relevă absenţa riscului sistemic prin nevoia delimitare a acumulării de credite în valută;

-persistenta îndepărtării temporare de la traiectoria inflaţionistă anunţată şimenţinerea credibilităţii băncii centrale.

6.2. Finanţele afacerii firmei

Scopul principal al unei afaceri îl constituie profitul şi de aceea trebuiecunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale managementului unei afaceri.

Managementul strategic al afacerii vizează dezvoltarea şi consolidarea,afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale creşterea cifrei de afaceri,realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă.

187



Pe baza acestor obiective strategice se elaborează diverse "scenarii deacţiune", apoi se determină necesarul de finanţare şi se identifică structura optimăde finanţare.

Pentru determinarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legatede valoarea anuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie

cunoscută politica de distribuire a dividendelor.Managementul curent al afacerii urmăreşte constant maximizarea vânzărilor şi a profitului pe termen scurt, respectiv de panǎ la un an. Pentru maximizareavânzărilor trebuie identificate principalele coordonatele comerciale ale afacerii:gama de produse şi servicii, piaţa ţinta, clienţii vizaţi, avantajele concurenţiale,nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing.

Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurileactivităţilor din interiorul şi exteriorul firmei: costuri ale activităţii deaprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, demarketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.

Dimensiunea profitului afacerii este rezultatul acţiunilor şi deciziilor manageriale din fiecare departament al firmei. Performanţele financiare ale afaceriisunt influenţate de obiectivele si de politicile anuale ale firmei şi anume: politici deacordare a creditelor comerciale (credite-client şi credite-furnizor), politici deacordare a discount-urilor şi de fidelizare a clienţilor, politici de stocare şi decalculaţie a costurilor, politici de amortizare, politici de finanţare etc.

Pentru dezvoltarea echilibratǎ a afacerii, trebuie înţelese şi armonizate toateaceste obiective şi politici sau strategii manageriale de firmă.

Rolul managementului financiar este de a crea un sistem de raportări

manageriale care să asigure dezvoltarea eficientă a afacerii. Acest sistem deraportări manageriale cuprinde două mari componente: analize economice şidiagnosticul financiar al firmei, planificarea financiara şi bugetele firmei.

Analize economice şi diagnosticul financiar al firmei

Cu ajutorul rapoartelor de analize economice se analizează procesele din punct de vedere economic, prin prisma relaţiei dintre rezultatele obţinute şiresursele consumate întro perioada anterioarǎ predeterminatǎ. Pe baza acestor

analize permanente pot fi identificate "punctele tari si punctele slabe" dinactivitatea firmei.

De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii, pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi.

188



Suplimentar pentru analiza eficientei vânzărilor se evaluaeaza politicile careau determinat aceste performan e şi anume: pre urile, discount-urile acordate,ṭ ṭ termenele de încasare stabilite.

Pentru analiza costurilor se vor elabora rapoarte periodice care au caobiective analiza evoluţiei şi structurii costurilor după diverse cerinţe manageriale

în funcţie de interdependenţa faţă de volumul vânzărilor (costuri fixe şi variabile),în funcţie de natura cheltuielilor (costuri materiale financiare, cu personalul), înfuncţie de modalitatea de generare, şi alocarea costurilor(costuri directe şiindirecte).

Dar nu trebuie să se neglijeze faptul ca o analiză, economică este completăşi corectă dacă prezintă şi contextul general ai mediului de afaceri în care firma îşidesfăşoară activitatea: reglementările fiscale, evoluţia cererii pe diverse domenii deactivitate, rata inflaţiei, ratele de schimb valutar.

Pe baza rapoartelor de analize economice se calculează indicatoriieconomico-financiari, care reprezintă o expresie sintetică a performanţelor firmei:

indicatori de profitabilitate, de lichiditate, de solvabilitate, de gestiune etc.Cu ajutorul indicatorilor economico-financiari se poate elabora diagnosticul

financiar al firmei care reprezintă "starea de sănătate financiarǎ" a afacerii şi pe baza căreia se pot elabora strategii de dezvoltare pentru viitor.

6.3.Planificarea utilizata în finanţele firmei.

Din punct de vedere strict funcţional, cât şi din punct de vedere al aplicării

principiilor strategiei este necesară elaborarea mai multor planuri din care unele sereferă direct la elementele patrimoniale producătoare de venituri şi cheltuieli (cumsunt planul de trezorerie, care este în fapt un plan de resurse şi plasamente, sau

planul de credite) ori se referǎ la categorii de activităţi ce sprijină realizareaobiectivelor cuprinse în planurile elementelor patrimoniale (planul de investiţii,

planul de marketing, planul de orientare, şi perfecţionare profesională şinormativele de cheltuieli de funcţionare).

Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului activelor şi pasivelor ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri şi cheltuieli reglementate

de firmǎ generează nivelurile de venituri sau cheltuieli.Planurile ce prelimină nivelurile programate ale componentelor bugetelor devenituri şi cheltuieli se defalcă în planuri financiare şi planuri nonfinanciare,cuprinzând:

Planuri financiare

189



Planul de trezorerie, care cuprinde pe de o parte volumul programat al plasamentelor firmei în perioada următoare în titluri, ori sub forma de împrumuturiacordate altor firme sau depuneri la bancǎ. Plasamentele includ o desfăşurare pecategorii de titluri (in primul rând titlurile de stat, dar şi plasamentele în valoriimobiliare pe diverse perioade de portofoliu) şi pe categorii de depozite şi

împrumuturi pe piaţǎ, inclusiv operatiunile de piaţǎ cu valute convertibile. Cealaltăcomponentă a planului de trezorerie este formată din necesarul de resurse pediverse termene, în special resursele pe termen scurt, depozite şi clienţi, certificatede depozit şi alte forme de împrumuturi ale firmei de la entităţi nonbancare, planulde resurse atrase de pe piaţǎ.

Planul de credite cuprinde volumul estimat al creditelor propuse a se solicitastructurat pe scadente, pe forme şi pe domenii de creditare. Planul de investiţiicuprinde repartizarea fondurilor firmei în achiziţia de active fixe destinatedezvoltarii activităţii acesteia.

Planuri nonfinanciare

Planul de marketing ce cuprinde proiectele firmei privitoare la promovarea de noi produse şi servicii în perioada următoare.

Planul de personal include modificările în structura pe categorii de personalîn funcţie de prevederile celorlalte planuri şi, de asemenea, planul de pregătire şi

perfecţionare a personalului în perioada urmatoare.Preliminarea nivelurilor cheltuielilor cu funcţionarea firmei, în funcţie

de nivelurile prognozate ale inflaţiei şi cursului valutar, precum şi de estimările

celorlalte planuri.Strategia firmei cuprinde nu numai o defalcare pe coordonata temporală,concretizatǎ în planurile şi bugetele anuale ci şi pe coordonata orizontală aelementelor strategice, concretizarea în elaborarea diverselor planuri incluse în

planul anual de activitate al firmei.Procesul de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli presupune

implicarea coordonatei verticale, implicit defalcarea bugetului de venituri şicheltuieli pe uniţati teritoriale, astfel încât procesul de elaborare, coordonare şicontrol al realizării bugetului la nivelul firmei să poată avea premisele necesareunei acţiuni eficiente, realizatǎ în direcţia respectării la nivelul intregii firme a

elementelor strategice pe termen scurt.Caracterul dualist al bugetului de venituri şi cheltuieli, privit ca instrument

de aplicare a strategiei firmei şi, în acelaşi timp, ca instrument al contabilităţii degestiune ce asigură urmărirea evoluţiei costurilor la nivelul firmei şi corelareaacestora cu veniturile, face posibilă analiza elementului principal al activităţiimanageriale în firmǎ, circumscris conceptului de profitabilitate.

190



În cadrul strategiilor şi politicilor firmei, profitabilitatea este factoruldeterminant, care condiţionează evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea

poziţiei acesteia în cadrul sistemului economic. Profitul brut este indicatorul cereflectǎ eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţele tuturor factorilor cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi

cheltuielilor.Profitabilitatea este un concept managerial avand ca obiect evaluarearezultatelor activităţii firmei din punctul de vedere al eficientei atât pe ansamblu,cât şi pe diferite componente manageriale. Privită conceptual, profitabilitateareprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activităţii firmei,acela de maximizare a profiturilor în condiţii de minimizare a riscurilor.

Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activităţii conduce laevaluarea modalităţilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii,comparativ cu elementele de strategie, astfel încât să rezulte gradul concret derealizare a componentelor de politica şi strategie a firmei.

Din punct de vedere managerial, se determină astfel o profitabilitate a unităţilor teritoriale ale firmei, o profitabilitate a produselor şi serviciilor, precum şi o

profitabilitate a clienţilor firmei. În această abordare, unităţile teritoriale, produseleşi serviciile, respectiv clienţii firmei sunt definiţi ca fiind centre de profit.

În anul 2006 Eric Halfert a prezentat în lucrareaa tehnici de analizăfinanciară un model de determinare a efectului de levier în determinarea

profitabilităţii, astfel.:Acesta a examinat mai detaliat impactul modificării volumelor de activitate

asupra profitabilităţii, în condiţiile unui set de ipoteze legate de natura şi nivelul

elementelor fixe în cadrul structurii de cost a societăţii comerciale, ocupându-se şide implicaţiile acestora asupra structurării şi gestionarii segmentului operaţional alsistemului.

Apoi, a efectuat o prezentare a impactului levierului financiar asupra profitabilităţii companiei şi modul în care introducerea unor costuri fixe cudobânda în cadrul sistemului financiar al firmei poate să fie atât benefic pentrurentabilitatea acesteia cât şi să crească variabilitatea acestor rentabilităţi, pe bazaunor alegeri economice bazate pe relaţia rentabilitate.

În cele din urmă, Eric Halfert a elaborat un model integrat care reliefeazăvectorii de creştere ai sistemului şi implicaţiile financiare ale acestora. Accentul a

căzut pe testarea impactului financiar al modificărilor politicilor de bazǎ în ceea ce priveşte investiţiile, operaţiunile şi finanţarea.

Mijlocul de realizare al acestui proces este modelul financiar de creştere de bază, care oferă posibilitatea urmăririi corelaţiilor cheie, întrun format general,între elementele financiare de bază care afectează creşterea şi performanţaîntregului sistem de activitate al unei instituţii. A fost efectuată o analiză asupraurmătoarelor aspecte:

191



•Modelul financiar de creştere de bază•Determinarea creşterii sustenabile şi obtenabile.•Planul financiar integrat

Probleme pentru test grilǎ:•

Planurile financiare cuprind:a) fluxurile de trezorerie şi marjele de acumulare; b) situaţia netǎ de realizat şi autofinanţarea;c) veniturile încasabile şi cheltuielile plǎtibile;d) veniturile şi cheltuielile monetare;e) planul de trezorerie şi planul de credite.

• Modelele utilizate în analiza politicilor managementului financiar cuprindanalize bazate pe:

a) calitatea activelor şi pasivelor bilanţiere;

b) benzile de lichiditate ale elementelor de pasiv bilanţier şi mǎrimea risculuide lichiditate;

c) structura financiarǎ şi rezultatele exploatǎrii;d) calculele de simulare a mǎrimii indicatorilor financiari;e) indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în determinarea

performanţelor managementului.

• P rghiile pentru analiza problemelor de guvernanţǎ sunt:ȃa) strategiile şi politicile privind stabilitatea cifrei de afaceri a firmei;

b) monitorizarea şi mǎsurarea performanţelor firmei;c) durata de încasare a clienţilor comparativ cu durata de platǎ a furnizorilor;d) politica economicǎ de dezvoltare regionalǎ;e) rezultatele financiare ale firmelor din cadrul grupului.

• Indicatorii modelului de utilizare a muncii în echipǎ sunt:a) satisfacţia clienţilor faţǎ de produsele şi serviciile oferite de firmǎ;

b) complexitatea şi accesibilitatea la produse şi servicii;c) credibilitatea managementului; accesibilitatatea; eficienţa relaţiilor cu

acţionarii; calitatea materialelor publicate;

d) nivelul de pregǎtire al angajaţilor firmei;e) rezultatele financiare obţinute comparativ cu ţintele de v nzǎri.ȃ

• Riscul de insolvabilitate al unei firme creşte în funcţie de :a) scǎderea ponderii capitalului în totalul pasivului bilanţier şi creşterea pe

aceastǎ bazǎ a efectului de levier;

192



b) diminuarea reluǎrilor asupra provizioanelor şi creşterii cheltuielilor cuamortizǎrile;

c) scǎderea profitului de exploatare şi creşterea nivelului impozitului pe profit;

d) creşterea veniturilor din exploatare şi scǎderea cheltuielilor variabile;

e) scǎderea marjei asupra cheltuielilor variabile şi a cheltuielilor fixe,exclusiv amortizarea.

Efectul de levier Levierul se referă atât la condiţii favorabile cât şi la cele problematice, legate

de includerea în structura de cost a sistemului afacerii al unui element stabil care săsuporte o gamă largă de activităţi. Levierul de exploatare (operaţional) semnificăfaptul că o parte a costurilor permanente ale unei activităţi sunt fixe pentru o

perioadă lungă de exploatare a activelor.Ca rezultat, profiturile sunt majorate sau diminuate mai mult proporţional

decât modificările date ale volumului vânzărilor. Acest fenomen este pozitiv atâttimp cât volumul este în creştere, însă când volumul se reduce datorită unor situaţiinefavorabile ale pieţei, efectul negativ poate afecta semnificativ profituloperaţional

În mod similar, levierul financiar apare în momentul în care structura decapital a unei firme conţine obligaţii cu rate fixe ale dobânzii. Profiturile curente(după deducerea dobânzilor) şi rentabilitatea financiară sunt majorate saudiminuate mai mult decât proporţional pe măsurǎ ce volumul şi profitabilitateafluctuează. Oricum, existǎ diferenţieri în cadrul elementelor specifice şi ametodelor de calcul a acestor leviere.Atât levierul operaţional cât şi cel financiar pot fi prezentate pentru orice afacere,în funcţie de opţiunile managementului în structurarea operaţiunilor şi anecesarului,în mod reciproc. Este nevoie să întelegem impactul specific al efectuluide levier de a apare în cadrul unei afaceri, pentru că este un element important al

procesului de planificare financiară.

Levierul operaţional

Diferenţierea între costurile fixe şi cele variabile (acele costuri care variază

în timp şi cele care variază odată cu nivelul de activitate) nu este o idee nouă.Această separare a costurilor în funcţie de comportamentul acestora este bazaanalizei punctului-mort operaţional sau a levierului operaţional.

Ideea acestui „punct mort" se bazează pe o întrebare simplă: câte unităţi de produs sau de servicii prestate sunt necesare pentru a acoperi costurile fixe, înaintede a se obţine profit?

193



Se presupune, ca preţurile sunt stabilite la un nivel suficient pentru a asiguracosturilor variabile unitare şi există o marjă de costuri fixe şi de obţinere de profit.O data ce s-au comercializat suficiente unităţi pentru a se acumula suma necesarăacoperirii tuturor costurilor, marja oricărei unităţi suplimentare valorificate devine

profit, în condiţiile în care nu există o suplimentare a costurilor fixe la un moment

viitor, necesare pentru a susţine volumul crescut de activitate.Înţelegerea acestui principiu va creşte gradul de percepţie asupra aspectelor operaţionale ale unei afaceri în ceea ce priveşte activitatea de planificare şi

previziune financiară. Aceste informaţii sunt de asemenea importante în stabilirea politicilor operaţionale care, mai ales întrun mediu de afaceri volatil, poate, deexemplu, să determine orientarea firmei spre minimizarea costurilor fixe pe seamaexternalizării (outsourcing) anumitor activităţi cum se întâmplǎ în aceasta perioadǎla marea majoritate a firmelor comerciale.

Întrun sens mai larg, aceste informaţii permit să apreciem efectul perturbator pe care levierul operaţional il poate exercita asupra mǎsurilor şi comparaţiilor

utilizate în analiza financiară.Este necesară, totuşi, o "anumitǎ prudenţă”. Nu există noţiuni absolute în

legăturǎ cu costurile fixe, pentru că, pe termen lung, fiecare element de cost devinevariabil. Toate costurile cresc sau se reduc ca şi consecinţǎ a politicilor şi deciziilor manageriale, putând fi astfel afectate. Ca şi rezultat, conceptul de levier (punctmort) trebuie abordat cu flexibilitate şi inteligent.

După cum s-a menţionat, existenţa costurilor fixe în cadrul operaţiunilor instituţiei tinde să amplifice nivelul profiturilor la nivele de activitate în creştere,

panǎ la nivelul la care un alt eşantion de costuri fixe sunt necesare pentru a susţine

creşterea volumului de activitate.Acest lucru se datorează efectului incremental al contribuţiei aduse defiecare unitate de produs vândută la crearea profitului sau acoperirea costurilor variabile. În funcţie de proporţia costurilor fixe şi a celor variabile în cadrulstructurii de cost a firmei, contribuţia totală incrementală a unităţilor suplimentare

poate să determine un „salt" semnificativ al profitului.Analiza levierului operaţional (de exploatare) este una directǎ. Odată ce are

loc recuperarea costurilor fixe pe seama contribuţiei cumulative a unităţilor individuale de produs sau serviciu a unui număr suficient de unităţi vândute,vânzările suplimentare care depăşesc acest nivel generează profituri pentru

societatea comercială. Aceste profituri vor cre te proporţional şi mai rapid decâtṣ creşterea volumului fizic al vânzărilor.

Din păcate, acest efect se menţine şi în cazul în care are loc reducereavolumului de vânzări, determinând o reducere a profitului şi o accelerare a

pierderilor disproporţionat faţă de reducerea volumului. Levierul operaţional esteîn mod sigur o „sabie cu doua tăişuri

Se pot formaliza definiţiile de bazǎ ale acestei analize astfel:

194



Profit = Venit total - Cost totalVenit total = Volum (cantitate) x PreţCost total = Cost fix + Cost variabil

Modul formal de a prezenta efectul de levier este destul de simplu. Neinteresează efectul asupra profitului (I) a modificărilor de volum (V). Elementelecare determină aceste modificări sunt preţul (P), costurile variabile unitare (C) şicositurile fixe (F). Relaţia de calcul este:

I = V*P - (V*C + F)Formula poate fi rescrisǎ astfel:

I = V*(P - C) - FAceastǎ rescriere reflectă faptul că profitul depinde de numărul bunurilor sau

serviciilor comercializate, înmulţit cu diferenţa între preţ şi costul variabil unitar,

care este contribuţia fiecărei unităţi la acoperirea elementului constant, adicănivelul costurilor fixe.

Pe măsurǎ ce are loc o modificare a volumului, contribuţia (marja) unitară,(P - C), multimplicată cu modificarea de volum va determina modificarea totală a

profitului. În condiţii normale, costurile fixe (F) ramân nemodificate.Modificările relative ale profitului pentru o anumită modificare a volumuluiva fi amplificată datoritǎ acestui element fix.

Planificarea financiară a dezvoltării unei firme presupune întocmireasituaţiilor financiare previzionate cu scopul prevenirii lipsei de lichidităţi, a

reducerii incertitudinii care planează asupra viitorului societăţii dar şi pentrunecesităţile de informare ale acţionarilor şi ale altor investitori.Pentru managementul de vârf al firmei şi pentru ceilalţi utilizatori de

informaţii financiare (acţionari, firme, etc.) necesitatea construirii unor situaţiifinanciare previzionate este cu atât mai importanta cu cât interesul şi riscul asumatîn creditarea sau investiţia efectuată este mai ridicată. În general, contul de profit iṣ

pierdere este singurul document care se previzionează, bilanţul şi fluxul denumerar constituind documente de raportare a situaţiei economice trecute.

Dupa cum se ştie, nicio firmă nu-si poate îndeplini obiectivele strategice şi bugetare fără resursele necesare obţinute la momentul oportun., Nici un creditor

sau acţionar nu va investi dacă nu este sigur că-şi poate recupera investiţia lamomentul stabilit de el.

În practica firmelor comerciale, şi nu numai, se realizează investiţii fara aexista profit curent sau investiţii peste limitele fondurilor disponibile, începând cuanii '90, când nu s-au mai virat la bancă (întrun cont de investiţii) o sumă egală cufondul dezvoltare constituit, investiţiile au devenit libere pentru societăţi.

195



Sensul de "libere" trebuie înţeles că „managementul investiţiei, aldezvoltării”,este pentru manageri o necesitate prin care trebuie să găsească surselede finanţare care să le asigure viitoarele plăţi pentru investiţiile necesare buneifuncţionari a firmei şi, de ce nu, pentru dezvoltarea de noi afaceri. Aici intervincalităţile echipei manageriale de a atrage fonduri de finanţare şi de a construi

planuri de afaceri. Pentru a obţine fondurile necesare este nevoie de un plan deafaceri care pe lăngă multe alte prognoze trebuie să cuprindă situaţii financiare previzonate.

Principalele întrebări la care se află răspunsurile prin previzionareasituaţiilor financiare (contul de profit şi pierdere, bilanţul şi fluxul de numerar)sunt:

• Care este necesarul de finanţare externǎ al firmei în condiţiile utilizăriicapacităţilor disponibile la maxim ori la capacitatea doritǎ?

• Care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesară finanţareaexternă (credite ori emisiuni de capital)?

• Va putea societatea să obţină o anumitǎ marjă a profitului menţinândconstant raportul datorii/capitaluri proprii şi capitalul social la acelaşi nivel?

• Vor putea recupera creditorii la termenul scadent banii?investitii/imprumutaţi?

• Care sunt ratele de rotaţie (si alti indicatori) viitoare ale activelor şi datoriilor în noile condiţii?Etapele de construire a situaţiilor financiare previzionate sunt identice pentru

toate cele cele trei modele elaborate de autor, respectiv:• stabilirea ipotezelor privind perioada viitoare;

• stabilirea unui obiectiv, în speţǎ, a unor indicatori financiari de atins şi a pragurilor limitǎ de încadrare a acestora;• elaborarea situaţiilor financiare previzionate;• verificarea îndeplinirii obiectivelor stabilite.Ipotezele privind mediul economic permit intalnirea unor niveluri posibile

de atins sau praguri limita impuse pentru diferiţi indicatori cum ar fi: cifra deafaceri, cheltuielile aferente cifrei de afaceri, profitul brut, stocurile limită, nivelulîndatorării sau numerarul necesar unei anumite investiţii, etc. Indicatorii intǎ deṭ atins sunt intervale de variaţie sau limite pentru anumiţi indicatori sau elemente de

patrimoniu.

Elaborarea situaţiilor financiare previzionate se realizează pe baza unor planuri de marketing, de investiţii, de reducere a normelor de consum şi cheltuieli,de reorganizare, etc.

Orice strategie, plan, prognoză sau activitate necesită o verificare la final(eventual şi pe etape intermediare) pentru a fi siguri că au fost îndepliniteobiectivele stabilite iniţial.

196



6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei.Indicatori de performanţă.

Multe instituţii şi organizaţii au produs, în ultimele doua decenii, documentece propun principii de guvernantă corporativă, cele mai cunoscute fiind CalPERS

(California Public Employees Retirement Center, care are rolul sau de pionierat înformularea principiilorde guvernan ǎ corporativǎ) şi OCDE.ṭ

Numărul de instituţii (bănci, fonduri de fonduri de investiţii, organisme denormalizare contabilă) sunt o dovadă a magnitudinii fenomenului de guvernan ăṭ corporativă în economia contemporană dinre acestea făcând parte bursele de valori,institu ii internaţionale de guvernan ă corporativǎ, grupuri de lucru naţionale,ṭ ṭ

bănci de dezvoltare etc).Codul de guvernan ă corporativă reprezintă „un set de principii, standarde şiṭ

bune practici de guvernan ă, emis de o anumitǎ instituţie, a cărui aplicare nu are unṭ

caracter obligatoriu, ci unul opţional (Robu şi Vasilescu, 2004). Punctul de pornire pentru teoria guvernan ei corporative este reprezentat de lucrarea „The Modernṭ Corporate and Private Property", scrisă în anii '30 de Bearle şi Means, care puneau

pentru prima dată explicit problema separării proprietăţii de control în marilecompanii americane (Mizruchi, 2004).

Indicatori financiari versus indicatori nonfinanciari în analizaperforman elor firmeiṭ

După cum s-a prezentat anterior, pârghiile principale pentru rezolvarea

problemelor de agenţie şi de guvernan ǎ sunt monitorizarea şi măsurareaṭ performanţelor. În ceea ce priveşte monitorizarea, problemele de bază care apar sunt legate de organismele externe şi interne care, o pot asigura, precum şi deindependenţa acestora (mai ales în cazul auditului financiar).

Cât despre mǎsurarea performanţei, ea este dependentă de informaţiileintroduse în sistemul de măsurare şi de instrumentele utilizate. Vom încerca, încele ce urmează să realizăm o trecere rapida în revistă a principalilor indicatoricare pot fi utilizaţi în acest scop.

Indicatorii financiari utilizaţi pentru măsurarea performanţelor firmei au o

mare diversitate, clasificarea cea mai largă fiind în indicatori clasici şi moderni(dintre care un rol deosebit pentru comunicarea noastră o au indicatorii de crearede valoare).

Calităţile de bază ale indicatorilor de analizǎ financiară sunt următoarele:-reflectarea sintetică şi dinamicǎ a situaţiei economico financiare a firmei;-asigurarea interdependenţei dintre fenomenele economice, sociale şi

naturale, în scopul prevenirii şi încetinirii degradării mediului natural;

197



-reflectarea corelaţiei dintre toate funcţiile firmei (cercetare-dezvoltare, producţie comercială, personal, financiar-contabilă);

-oferirea posibilităţii realizării de comparaţii în timp, spaţiu şi mixte, pe bazautilizării de rate financiare standardizate utilizate ataşat pe plan naţional cât şiinternaţional.

Calitatea finanţelor firmei. Eficacitatea politicilor de remunerare aconducerii executive se măsoară prin indicatorii:

•Gradul de execuţie al strategiei firmei;•Calitatea strategiei companiei;•Experienţa managerială;•Calitatea viziunii organizaţionale;•Stilul de conducere, calitateamanagementului;•Armonizarea politicii de stimulare a managementului cu interesele

Acţionarilor;

•Politicile de remunerare bazate pe criterii corespunzătoare dePerformanţă;

•Raportul dintre remunerarea conducerii şi remunerarea forţei de muncă.

Cultura corporativă. Calitatea sistemului de comunicare se măsoară cu ajutorulindicatorilor:

•Abilitatea de a atrage şi a păstra persoane talentate;•Calitatea forţei de muncă;•Calitatea sistemului de acordare de stimulente;

•Calitatea programelor de traning a personalului;•Politicile sociale şi de mediu.

Indicatorii uilizǎrii muncii în echipǎ:•Credibilitatea managementului;•Accesibilitatea managementului;•Eficienţa departamentului de relaţii cu acţionarii;•Calitatea materialelor publicate.

Cei mai reprezentativi indicatori utilizaţi în cadrul diagnosticului financiar sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste 150 derate financiare. Se prezintă sintetic un set de rate financiare, consideratereprezentative pentru diagnosticul financiar (Pinches, 1975, citat de Anghel, 2002):

- Rentabilitatea investiţiei;- Îndatorare;- Eficienţǎ capital;

198



- Lichiditate;- Cash-flow;- Rotaţia stocurilor;- Rotaţia creanţelor;- Profit net/activ net;

- Datorii/Capital propriu;- Cifra de afaceri/Active ;- Active circulante/Datorii curente ;- Disponibil/Active;- Stocuri/ Cifra de afaceri;- Creanţe/ Stocuri;- Profit net/ Capital propriu;- Datorii/Active;- Cifra de Afaceri/ Imobilizări;- Active Curente/ Datorii Curente;

- Disponibil/ Cheltuieli;- Cost vânzări/ Stocuri;- Creanţe/ Cifra de afaceri;- Rate financiare reprezentative;

Pe lângă aceste rate, considerate clasice în analiza financiară, practica adezvoltat anumiţi indicatori moderni, care se încadrează în viziunea acţionarială afirmei, aşa numiţii indicatori de creare de valoare. Dintre aceştia amintim:Valoarea Economică Adăugată (EVA, proprietate a firmei de consultanţă Stern

Stewart), Valoarea de Piaţa Adăugată, Valoarea Lichidă Adăugată, RentabilitateaLichidă a Investiţiilor, Rentabilitatea Totală a Acţionarilor.Ace ti indicatori afirmă logica deja amintită, a orientării gestiunii firmei înṣ

funcţie de nevoile ac ionarului.ṭOrientarea primordială a strategiei firmei este crearea de valoare pentru acţionari,impactul asupra managementului companiei fiind crucial prin dezvoltarea unor metode de gestiune şi pilotaj orientate către crearea de valoare pentru acţionari.

Probleme pentru test grilǎ:• Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului N rezultă următoarea situaţie

(u.m.):

199



Activ N Pasiv NImobilizăriActivecirculante

1.360

1.400

Capital propriuDatorii financiareDatorii de exploatare

1.0401.500

220

TOTAL 2.760 TOTAL 2.760Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Datorii/Active este:

a) 37,68%; b) 54,34%;c) 62,32%;d) 18,1%;e) 92,02%.

Datorii/Active= (datorii financiare + datorii de exploatare)/Active *100Datorii/Active= (1.500 + 220)/2.760 *100= 62,32%

•

•

•

•

•

•

•

•

•

• Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţieȃ (u.m.):

• Activ • N• Imobilizări• Stocuri de materii

prime şi materiale• Stocuri produse

finite• Clienţi• Lichidităţi

• 1.500

• 600•

•

• 900• 400• 100

• TOTAL • 3.500• Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Creanţe/Stocuri

este:

200



• 33,33%;• 37,14%;• 42,85%;• 66,66%;• 26,66%.• Creanţe/Stocuri= Clienţi/(stocuri de materii prime şi materiale + stocuri de

produse finite) *100• Creanţe/Stocuri= 400/(600 +900) *100= 26,66%

• Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date(u.m.): imobilizări = 1.300; stocuri = 400; creanţe = 125; lichidităţi = 125;capitaluri proprii = 900; datorii pe termen lung = 600; datorii de exploatare =450; cifra de afaceri = 2.000.

Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de

afaceri/Imobilizǎri este:a) 153,84%; b) 117,64%;c) 97,50%;d) 77,50%;e) 90,91%.

Cifra de afaceri/Imobilizǎri= 2.000/1.300 *100= 153,84%

• Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţieȃ (u.m.)

Activ NImobilizăriStocuri de materii prime şimaterialeStocuri de producţieneterminatăStocuri produse finiteClienţiLichidităţi

25.000700

1.3002.0001.1005.100

TOTAL 35.200Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Disponibil/Active este:

a) 20,17%; b) 12,50%;c) 23,29%;d) 17,61%;e) 14,48 %.

201



Disponibil/Active= 5.100/35.200 *100= 14,48

Problemǎ pentru test grilǎ:Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date(u.m.): cifra de afaceri 550.000;. active 350.000; furnizori 8.800; stocuri 2.000.

Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de afaceri/Activeeste:

a) 148,64%;b) 157,14% ;c) 158,04%;d) 63,63%;e) 66,00%.

Cifra de afaceri/Active*100= 157,14%

Indicatorii gradului de execuţie al strategiei firmei:•Calitatea strategiei companiei;•Experienţa managerială;•Calitatea viziunii organizaţionale;•Stilul de conducere al managementului;•Armonizarea politicii de stimulare managementului cu intereseleacţionarilor;•Politicile de remunerare bazate pe criteriile corespunzătoare de

performanţă;•Raportul dintre remunerarea conducerii executive şi remunerarea forţei de

muncă.

Criterii nonfinanciare utilizate în evaluarea performanţelor

Cei mai reprezentativi indicatori utilizaţi în cadrul diagnosticului financiar sunt ratele financiare. Se pot identifica, în literatura de specialitate, peste.150 derate financiare. Pentru diagnosticul financiar există un set de rate financiare,considerate reprezentative.

Indicatori de performanţă

Indicatorii de performanţă sunt instrumentele primare ale procesului. Eireprezintă un mod de a cuantifica schimbǎri survenite în standardele de

performanţă.Ca atare, indicatorul de performanţă poate fi definit ca un număr (o mărime)

202



care măsoară şi transmite informaţii despre un anumit aspect din dinamica uneiinstituţii publice sau a unui program. Astfel, pentru a putea fi utilizat în diferiteanalize indicatorul trebuie să fie comparat cu standarde sau ţinte anterior stabilitesau cu rezultate ale altor organizaţii similare.

În literatura de specialitate, studiul comparativ cu cele mai bune rezultate

obţinute de alte instituţii similare poartă denumirea de benchmarking. Benchmarkingul constă în preluarea sau crearea unei baze de date a performanţelor relevante, alcătuită din studierea unor organizaţii similare, a activităţilor asemănătoare ale altor departamente din cadrul aceleiaşi instituţii şi dincompararea randamentului acestora cu gama experienţelor dobândite.

Pe plan naţional, demn de remarcat în acest sens este efortul depus, începandcu anul 2003, de Federaţia Autorităţilor Locale din România (FALR) împreună cuInstitutul Băncii Mondiale, de a crea o bază de date ce conţine, în momentul defaţă, 583 de indicatori de performanţă.

Principalii indicatorii de performanţă calculaţi de băncile comerciale sunt, pelângă ROA, ROE şi alţii prezentaţi în capitolele anterioare :

Efectul de levier este un indicator sintetic care evidenţiază gradul în careutilizarea unor resurse atrase suplimentare duce la creşterea rentabilităţii capitalului

propriu. Efectul de levier se calculează ca raport între activul băncii şicapitalurile proprii ale acesteia.

Problemǎ pentru test grilǎ:În vederea aprecierii riscului financiar se prezintă următoarele informaţii extrasedin bilanţul unei firme: active 500.000; datorii totale 80.000; capitaluri proprii30.000 De asemenea, se cunoaşte profitul exploatării în sumă de 15.000. Efectul delevier calculat în mǎsurǎ absolutǎ va fi de:

a) 16,66; b) 14,00;c) 13,50;d) 11,44;e) 5,87.

Efectul de levier= active/capitalurile propriiEfectul de levier= 500.000/30.000= 16,66.

Este un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsurǎ absoluteşi are în general valori mai mari decât 10. Cu cât ponderea capitalului este maimare, cu atât firma se bazează mai puţin pe resurse atrase şi, astfel, riscul firmei

203



este mai mic. O pondere mai mică a capitalului semnifică un risc şi un efect de pârghie mai mare.

•Rata profitului se calculează ca raport procentual profitul net şiveniturile totale.

Acest indicator sintetic al performanţelor este denumit şi marja netă. Venitultotal al firmei este format din veniturile din dobânzi şi alte venituri precum cele dincomisioane, consultanţă sau alte servicii financiare netradiţionale aducătoare devenituri.

Evident, firma este cu atât mai profitabilă cu cât marja netă este mai mare.Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală de gradul de

concurenţă .În general, valoarea acestui indicator ar trebui să se incadreze înintervalul 10-12%.

Problemǎ pentru test grilǎ:Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date(u.m.): cifra de afaceri(veniturile totale) 350.000;. soldul activelor 250.000; stocuri2.000; profit net 54.000; clienţi 2.000.Indicatorul Rata profitului va fi :

a) 16,00%; b) 21,60%;c) 50,00%;

d) 15,43%;e) 58,00%.Rata profitului= Profitul net/veniturile totale*1000Rata profitului= 54.000/350.000*100= 15,43%

•Gradul de utilizare activelor se calculează ca raport între totalulveniturilor şi totalul activelor.

Rata utilizării activelor exprimă capacitatea firmelor de a genera venit.

Nivelul acestui indicator depinde de structura-activelor şi de remunerarea plasamentelor. În general firmele din ţările dezvoltate urmăresc majorarea celui deal doilea termen, orientându-se spre creşterea veniturilor din comisioane şi taxe,încercând să menţină la un nivel cât mai stabil primul termen. În practicainternaţională, nivelul standard al gradului de utilizare a activelor este de 10-12%.


204



Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date(u.m.): totalul activelor 315.000; active circulante 70.000; totalul veniturilor 35.100; venituri din exploatare 28.600; imobilizǎri financiare 250.000.Indicatorul Gradul de utilizare al activelor va fi:

a) 7,80%;

b) 9,08%;c) 11,14%;d) 14,32%;e) 14,04%.

Gradul de utilizare al activelor= Totalul Veniturilor/ Totalul Activelor * 100Gradul de utilizare al activelor= 35.100/315.000 *100= 11,14%

205



VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE.FINANŢAREA PE TERMEN LUNG

Obiectul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare îl constituie selecţia şimobilizarea operativă a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost, al procurării acestora în condiţii de reducere a riscului. Mijloacele de procurare acapitalurilor circulante sunt sursele proprii, atrase şi împrumutate. Decizia definanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrului ce trebuie asigurat între nevoia de finanţare aciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de finanţare a acesteia (SFCE). în sinteză,este vorba despre rezolvarea ecuaţiei NFCE = SFCE, în condiţii de eficienţăeconomico-financiară.)

Relaţia de echilibru funcţional al ciclului de exploatare

NFCE=nevoia de finantare a ciclului de exploatare; SFCE=sursele definantare;FR=fond de rulment;ACRnete=FR=ACR-DCR;ACRnete=active

circulante nete(stocuri+creante)-datorii curente; ACRnete=active circulante nete;DCR=datorii curente; FR=CPM-IMO;CPM=capital permanent; IMO=imobilizari

Fiind vorba de obiective strategice privind viaţa economică a firmei,fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare pe termen lung a ocupat un locaparte în cursul prezentat. În secţiunea de faţă se prezintă modalităţile concrete de

206

NFCE SFCE

ACRnete FR

StocuriCreanţe

Lichidităţi

Surse proprii şiîmprumutate pe TL

Surse atraseCredite pe termen scurt



procurare a capitalurilor permanente, precum şi cele de gestionare a riscului de ratăde dobândă şi de acces pe piaţa de capital prin intermediul bursei de valori.

Probleme pentru testul grilǎ:1. Fundamentarea deciziei de finanţare se realizezǎ pe baza:

a) maximizǎrii valorii firmei fǎrǎ a apela la împrumuturi; b) maximizǎrii valorii firmei, c nd costul capitalului împrumutat depǎşeşteȃ rentabilitatea

economicǎ;c) echilibrului între nevoia de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) şi

sursele definanţare a acesteia (SFCE);

d) maximizǎrii valorii firmei , astfel înc t efectul de îndatorare sǎ determineȃ ca

rentabilitatea financiarǎ sǎ fie inferioarǎ rentabilitǎţii economice;

e) minimizǎrii riscului financiar prin diminuarea îndatorǎrii.

2. Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt:a) nevoile permanente trebuie finanţate din surse permanente, iar nevoile

temporaretrebuie acoperite din surse temporare;

b) stocurile şi creanţele sunt acoperite din surse atrase şi credite pe termenlung;

c) sursele atrase şi creditele pe termen scurt sunt mai mari sau cel puţin egalecu creanţele;

d) sursele de finanţare a ciclului de exploatare (SFCE) se bazeazǎ pegestionarea

corectǎ a riscului de ratǎ de dob ndǎ;ȃe) sursele proprii şi cele împrumutate se plaseazǎ în activul bilanţier pentru

creştereaactivelor circulante.

3. Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţieȃ

(u.m.):Stocuri 65.000 Furnizori 45.000Clienţi 50.000 Datorii fiscale 1.000Investiţiifinanciare petermen scurt

10.000 Datorii salariale 10.000

Activele circulante nete vor fi de:

207



a) 59.000;b) 69.000;c) 55.000;d) 49.000;e) 79.000.

Activele ciculante nete= Active circulante – datorii curente (< 1an)Activele circulante= stocuri + clienţi + investiţii financiare pe termen scurtDatoriile curente (< 1an)= furnizori + datorii fiscale + datorii salariale)Activele circulante nete= (65.000 + 50.000 + 10.000) – (45.000 + 1.000 +10.000)= 69.000

4. Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţieȃ (u.m.):

Stocuri 5.000 Furnizori 25.000Clienţi 49.000 Datorii fiscale 1.000

Investiţii financiare pe termen scurt

1.000 Datorii salariale 4.000

Activele circulante nete vor fi:a) 26.000;

b) 46.000;c) 30.000;d) 50.000;e) 25.000.

Activele circulante nete= Active circulante – Datorii curente ( < 1an)

Active circulante= Stocuri + Clienţi + Investiţii financiare pe termen scurtActive circulante= 5.000 + 49.000 + 1.000= 55.000Datorii curente ( < 1an)= Furnizori + Datorii fiscale + datorii salarialeDatorii curente ( < 1an)= 25.000 + 1.000 + 4.000= 30.000Activele circulante nete= 55.000 – 30.000= 25.000

Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt două: (1) nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanţate din surse permanente, mobilizate pe termen lung sau pe termen nelimitat şi (2) nevoiletemporare trebuie acoperite din surse temporare. În decizia de finanţare, principalaalegere se face între sursele proprii şi cele împrumutate. Criteriul de selecţie îlreprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu

ponderat al capitalului şi, în consecinţă, creşterea valorii firmei.

Problemǎ pentru test grilǎ:Activele circulante nete (ACRnete) sunt determinate de:

a) diferenţa între activele circulante şi datoriile curente ale firmei;

208



b) diferenţa între nivelul stocurilor şi cel al furnizorilor;c) diferenţa între nivelul clienţilor şi a datoriilor salariale;d) nivelul investiţiilor financiare pe termen scurt şi cel al stocurilor şi

furnizorilor;e) acoperirea activelor ciculante nete(ACRnete) din credite pe termen mediu

şi lung.7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatării

Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate, se va face în condiţii dearmonizare a relaţiei rentabilitate-lichiditate şi de diminuare a riscului.

Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatareSursele proprii, chiar dacǎ implicǎ participarea „investitorilor de capitaluri"

la proprietate şi la distribuţia profitului net constituie totuşi cea mai sigură sursă definanţare, determină autonomie financiară şi elimină riscul retragerii fortuite acapitalurilor. Sursele atrase (datoriile curente de exploatare) sunt numeroase dar nesigure. Evoluţia lor este strâns legată de evoluţia şi caracteristicile de exploatarecare determină atât mărimea datoriilor curente (de exploatare), cât şi durata lor deexigibilitate. În sfârşit, sursele împrumutate pe termen scurt prezintă principalulavantaj al mobilităţii lor, pentru a amortiza diferenţa continuu fluctuantă dintrenecesarul de finanţat si sursele proprii şi atrase de capitaluri circulante. În funcţiede context, această diferenţă variază fie în acelaşi sens, fie în sensuri contrare. Dar,

pe lângă caracterul oneros, sursele împrumutate determină creşterea gradului deîndatorare al firmei.

O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea careechilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prinfolosirea surselor proprii, folosire ce este însoţită de o anumită rigiditate înatragerea acestor surse şi în costul cel mai ridicat al acestora) şi necesitatea apelăriila credite pe termen scurt, flexibile, care să acopere nevoile temporare şi să vină încompletarea surselor proprii (apelarea care este însoţită de o intensificare acontrolului bancar în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursăriilor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizareaobiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.

La rândul lor, sursele proprii şi împrumutate sunt în corelaţie directă cusursele atrase din decalajele favorabile de plăţi către furnizori, stat, salariaţi etc,respectiv datoriile curente din exploatare comerciale, fiscale, sociale etc. Până lascadenţa lor şi uneori chiar peste scadenţă, aceste datorii reprezintă capitaluriatrase gratuit de la cei către care firma are obligaţii de plăţi.

Datoriile de exploatare (sursele atrase)

209



Datoriile curente (din exploatare) rezultă din relaţiile contractuale ale firmeicu terţii (care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii),cu statul (către care firma are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe) şi cu

propriul personal (salarii datorate, salarii neridicate etc). Pe intervalul de la intrareaşi recepţia materialelor, serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către

staf şi până la momentul plăţii efective a acestor datorii, firma beneficiază de osursă de capitaluri, furnizată de aceşti terţi în mod gratuit.Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital, firma ar

putea profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii şi prin amânarea termenuluiefectiv de plată. Cum însă angajarea acestor datorii este reglementată princontracte sau prin legi de impozitare, firma va fi penalizată pentru depăşireatermenului de plată.

Cu toate acestea, amenzile şi penalizările pentru amânarea plăţii furnizorilor fie că nu se aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca amânarea

plăţii furnizorilor să devină un fenomen real şi critic în economia românească. Din

motive ce ţin de firmă (lipsa de lichidităţi), dar şi de sistemul bancar (privindîntârzieri în decontarea plăţilor), se ajunge frecvent la blocaj financiar îndeosebi lafirmele furnizoare de servicii publice.

Probleme pentru test grilǎ:• Proporţionalitatea dintre datoriile curente (de exploatare) şi cifra de

afaceri reprezintǎ:a) diferenţa dintre încasǎrile şi plǎţile perioadei, respectiv necesarul optim de

trezorerie;

b) nivelul performanţei economico-financiare a firmei în funcţie dedependenţa de pieţele de aprovizionare;c) coeficientul de rotaţie constant în timp sau durata medie a plǎţilor constantǎ

în timp;d) nivelul solvabilitǎţii şi lichiditǎţii firmei;e) nivelul excedentului de trezorerie al firmei.

• Datoriile curente (din exploatare) rezultǎ din:a) relaţiile cu acţionarii şi instituţiile de credit;

b) relaţiile firmei cu terţii şi angajaţii acesteia;

c) relaţiile firmei cu instituţiile de credit şi cele ale statului;d) relaţiile firmei cu acţionarii şi furnizorii de materii prime şi materiale;e) relaţiile firmei cu terţii, statul şi angajaţii acesteia.

• O gestiune eficientă a pasivelor circulante este cea care obţine:a) un volum al decalajelor nefavorabile de plǎţi, mai mare dec t alȃ

decalajelor nefavorabile de încasǎri;

210



b) o ritmicitate a aprovizionǎrilor indiferent de scadenţa de achitare aacestora, pentru a nu se întrerupe ciclul de producţie;

c) un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât al decalajelor nefavorabile de încasări;

d) acoperirea necesarului de plǎţi curente din capitalul social şi rezultatul net

al exerciţiului financiar;e) constituirea de provizioane calculate în funcţie de riscurile asimilateelementelor de activ la nivelul necesarului de plǎţi curente.

Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cuscadenţe întinse în timp, în raport cu stocurile şi creanţele-clienţi pe care va căutasă le transforme cât mai operativ în bani. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datoriicurente mai mari decât stocurile şi creanţele firmei, el va reuşi să realizeze oeconomie de ACR nete, adică sa aibă un surplus de pasive circulante, concretizatîntrun surplus de trezorerie, provenit gratuit de la terţi (este adesea cazul firmelor

de distribuţie cu ridicata şi cu amănuntul).Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fiaceea care reuşeşte un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât aldecalajelor nefavorabile de încasări. Aceste datorii ale firmei către terţi (furnizori,stat, personal etc.) au un caracter repetabil deoarece sunt atrase şi se reânnoiesccontinuu. În mărime efectivă, acestea se evaluează la nivelul soldurilor curente din

bilanţ, iar ca mărimi previzionate se estimează după metoda procent din vânzări, prin coeficientul sau durata de rotaţie, metodă identică cu cea folosită în previzionarea nevoii de finanţare a stocurilor, creanţelor şi a activelor circulantenete. Ca şi în cazul activelor circulante, previziunea pasivelor circulante porneştede la relaţia: proporţionalitate dintre datoriile curente şi cifra de afaceri, relaţie carese consideră constantă in timp:

Coeficient de rotaţie = Datorii de exploatare = constant în timpCifra de afaceri

sau

Durata medie a plăţilor = Datorii de exploatare · 360 = constantǎ în timp Cifra de afaceri

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):ȃdatorii de exploatare 80.000; cheltuieli 65.000; datorii financiare 10.000; cifra deafaceri 180.000; datorii cǎtre personal 45.000.

211



Coeficientul de rotaţie va fi:a) 36,11 %;

b) 80,00 %;c) 59,26% ;d) 41,66%;

e) 44,44%.Coeficientul de rotaţie= Datorii de exploatare/cifra de afaceri *100= constant întimpCoeficientul de rotaţie= 80.000/180.000 * 100= 44,44%

Problemǎ pentru testul grilǎ:Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):ȃcifra de afaceri 200.000; stocuri 15.000; clienţi 20.000; datorii de exploatare95.000.

Durata medie a plǎţilor va fi:a) 184 zile;

b) 207 zile;c) 135 zile;d) 171 zile;e) 146 zile.

Durata medie a plǎţilor= Datorii de exploatare/Cifra de afaceri * 360= constant întimpDurata medie a plǎţilor= 95.000/200.000 * 360= 171 zile

Problemǎ pentru test grilǎ:Din bilanţul încheiat la sf rşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie (u.m.):ȃcifra de afaceri 100.000; stocuri 10.000; clienţi 30.000; datorii de exploatare35.000.Durata medie a plǎţilor va fi:

a) 126 zile; b) 140 zile;c) 210 zile;d) 114,5 zile;

e) 72 zile.

Durata medie a plǎţilor= Datorii de exploatare/Cifra de afaceri * 360Durata medie a plǎţilor= 35.000/100.000 * 360= 126 zile

212



În consecinţă, mărimea previzionată a datoriilor curente va fi determinată decifra vânzărilor estimată pentru anul de plan şi coeficientul de rotaţie sau durata de

plată a datoriilor curente înregistrate în anul precedent:

Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare

În completarea surselor proprii şi atrase, firma apelează la credite bancare detrezorerie sau pe obiect. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau reducereanevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrasede capitaluri circulante. Aceste oscilaţii se vor reflecta în mărimea solduluicreditelor bancare. Faţă de perioada precedentă, soldul creditelor planificate poatefi diminuat cu excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă sau poate fimajorat cu deficitul de trezorerie rezultat la finele perioadei precedente.Majorareasoldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită, şi anume, cea a unui

plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu firma.

Studiu de caz: Determinarea creditelor de trezorerie se face conform planului de trezorerie, care se întocmeşte pe baza bilanţului şi a contului de profitşi pierdere previzionale.

Planul de trezorerie

Trim. I Trim.II Trim. III Trim.IVÎncasări 70.959 45.459 49.116 30.614Plăţi 107.750 39.299 47.763 -747Sold iniţial de trezorerie 25.000 -11.791 -5.631 -4.278

+ încasări - Plăţi = -36.791 6.161 1.353 31.361= Sold final de trezorerie -11.791 -5.631 -4.278 27.083- Necesar optim de trezorerie 3.115 3.115 3.115 3.115= Excedent(+)/Deficit (-) -14.906 -8.746 -7.393 23.968

Probleme pentru testul grilǎ:• Planul de trezorerie se întocmeşte pe baza:

a) bilanţului şi a contului de profit şi pierderi previzionabile; b) cifrei de afaceri şi profitul net al firmei previzionabile;c) profitului brut previzionat din activitatea de exploatare;d) datoriilor de exploatare şi a cifrei de afaceri previzionabile;e) marjelor asupra cheltuielilor variabile de gestiune.

• Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoareledate (u.m.):

Trimestrul I II III IVSoldul iniţial +4.0 +1.0

213



de trezorerie(Sit)

00 -1.000 00 -1.500

Încasǎri +5.000 +7.000 +8.500 +11.000Plǎţi 10.00

05.00

011.00

0 +7.500

Soldul final de trezorerie (Sft) va fi:a)Trimestrul I II III IVSoldul finalde trezorerie(Sft)

+9.000

+13.000

-+18.500

+17.000

b)Trimestrul I II III IVSoldul finalde trezorerie(Sft) -1.000

+1.000 -1.500

+2.000

c)Trimestrul I II III IVSoldul finalde trezorerie(Sft)

+1.000 -1.000 1.500 -2.000

d)Trimestrul I II III IVSoldul finalde trezorerie(Sft)

+1.000 +8.000 +7.500 +12.500

e)Trimestrul I II III IVSoldul final

de trezorerie(Sft) +6.000 +6.000 +10.000 +9.000

Soldul final de trezorerie= Soldul iniţial de trezorerie + Încasǎri – Plǎţi

Soldul final de trezorerie=Trimestrul I II III IVSoldul final

214



de trezorerie(Sft)

-1.000

1.000

-1.500

2.000

• Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoareledate (u.m.):

Trimestrul I II III IVSoldul finalde trezorerie(Sft)

10.000 -15.000 -5.000 8.000

Necesar optim detrezorerie

3.000 3.000 3.000 3.000

Excedentul (+)/deficitul (-) de trezorerie va fi:a)

Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +13.000 -12.000 -2.000 +11.000

b)Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)

de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 5.000

c )Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie -7.000 -12.000 +8.000 -5.000

d)Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie -18.000 -8.000 +5.000 +7.000

e)215



Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +5.000 +8.000 -12.000 -7.000

Excedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie= Soldul final de trezorerie (Sft) – Necesarul optim de trezorerieExcedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie

Trimestrul I II III IVExcedentul(+)/Deficitul (-)de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 +5.000

Soldul initial al fiecarui trim. coincide cu soldul final al trim. Anterior.Soldul final, determinat ca diferenţă dintre încasările şi plăţile perioadei,

poate exprima un deficit de trezorerie (plăţile, inclusiv soldul de trezorerie alanului/trimestrului precedent, mai mari decât încasările perioadei) sau un excedentde trezorerie (încasările inclusiv soldul de trezorerie al anului/trimestrului

precedent, mai mari decât plăţile perioadei).Deficitul de trezorerie determină nivelul noilor credite pe care firma le va

solicita în trimestrul respectiv pentru acoperirea plăţilor mai mari decât încasările. Necesarul de credite a luat în calcul şi nevoia de formare a unui sold minim permanent de cash ca un stoc de siguranţă pentru plăţi imprevizibile.

Excedentul de trezorerie determină volumul creditelor în sold care urmeazăa se rambursa în trimestrul respectiv şi/sau volumul plasamentelor, de trezorerie

(dacă soldul trezorerie rămâne în cele din urmă excedentar).Aşa cum se relevă şi în aplicaţia de mai sus, firmele, îndeosebi cele cuoportunităţi de creştere, se confruntă în primele trimestre cu deficite între încasărişi plăţi până la momentul în care acestea sunt absorbite din profitul net şiamortizare. Acoperirea acestora se face, cel mai adesea, prin solicitarea de creditede trezorerie şi, mai rar, prin scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete laordin, cecuri) sau prin afacturarea (vânzarea) creanţelor de încasat (factoring) Larândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin prisma „standing-ului”, a bonităţii clienţilor săi în funcţie de care se fixează rata de dobândă,comisioanele, condiţiile de garantare a rambursării creditelor etc. Analiza solicităriide credite are ca scop identificarea clasei şi a subclasei de risc (rating) care vafundamenta decizia de acordare a creditelor.

7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelorBăncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare

consacrate pe plan internaţional, pe care le consideră cel mai bine adaptabile laclientela lor. O analiză a dosarului de credit al unui client bancar cuprinde douăcomponente ale investigaţiei.

216



Ratingul risculuiRa

Analiza managerială Analiza financiară

Organizarea SolvabilitateaActivitatea LichiditateaSegmentul de piaţă ROEAbilităţi manageriale Rotaţia activelor circulantePerspective Dependenţa de pieţe

Garanţii

A...E risk rating

•analiza managerială privind motivarea personalului, înclinaţia spre inovareşi creativitate, calitatea gestiunii financiare, a gestiunii producţiei şi comercializării

produselor şi serviciilor, integritatea personală, flexibilitatea etc..Analiza performanţelor economico-financiare privind lichiditatea,

solvabilitatea, rentabilitatea, rotaţia activelor circulante, dependenţa faţă de pieţelede aprovizionare (din ţară = At, din import = Ai) şi desfacere (în ţară = Dt, laexport=De), garanţii etc.

Procedura de clasificare exemplificată mai sus are rolul de a evidenţia căilede evaluare de către bancă a performanţei manageriale şi financiare a firmeisolicitatoare de credite. Nu este singura modalitate de clasificare. Băncile îşiadaptează şi utilizează proceduri specifice conform cu cerinţele proprii de evaluarea riscului de credit. În fapt se acordă o importanţă mai mare elementelor calitative(manageriale, în general mai subiective) sau celor cantitative (economico-financiare, mai obiective).

7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în finanţelefirmei.

Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezintă uncriteriu important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen

217



scurt.Optimizarea costurilor procurarii capitalurilor circulante şi negociereadiferitelor surse de proveni fundamentale pentru strategia şi tactica firmei.

Este necesar mai întâi să facem distincţie între rata de creditului solicitat şicostul total al acestuia, cost implicit ce cuprinde toate plăţile pe care debitorultrebuie să le facă pentru credit, inclusiv dobânda, comisioanele, şi alte cheltuieli.

Rata de dobândă, deşi complexă şi destul de încărcată cu elemente de remunerare acapitalului împrumutat şi a riscului asumat, este totuşi mai mică decât costul totalal creditelor.

Rata de dobândă este formată din:• rata dobânzii de referinţă a băncii centrale (BNR) sau rata interbancară la

creditele reciproce dintre bănci (ROBOR = Romanian Interbank Operating Rate, înengleză);

• prima de risc de tip de credit: creditele de trezorerie prezintă un risc maimare de nerambursare decât creditele de scont. În caz de insolvabilitate adebitorilor din credite scont, aceştia pot fi urmăriţi şi pe calea judecătorească a

dreptului cambial.• prima de risc de firmă, în funcţie de mărimea patrimoniului, de afaceri realizatăde acestea şi de bonitatea acesteia.

Ca urmare a comisioanelor şi a tehnicii de calcul a dobânzilor (privinddobânda proporţională, ziua de operare, numărul zilelor dintr-un an), creditele auîntotdeauna un cost total mai mare decât cel explicit (rata de dobândă). Costultotal (implicit) al creditelor este mai mare din cel puţin patru motive: 1.costul suplimentar al comisioanelor bancare şi al cheltuieliloradministrative;

2.ziua de decontare este întârziată faţă de ziua de operare;3.anul este luat în calcul cu 360 zile şi nu cu 365 zile, cât se ia efectiv încalculul dobânzii;

4. operarea cu o dobândă proporţională şi nu cu una echivalentă.1° Cea mai mare majorare a costului efectiv este determinată de

comisioanele pentru riscuri şi cheltuieli administrative. În marea lor majoritate,acestea sunt variabile, stabilite în raport cu mărimea creditului sau cu mărimeariscului (de depăşire a plafonului aprobat). Cheltuielile administrative, cumanipularea mijloacelor de plată (cecuri, efecte comerciale etc.) şi cu îndosarierealor, sunt remunerate prin comisioane fixe (o taxă forfetară fixă pe fiecare titlu).

2° Mărimea dobânzii (D) este în continuare determinată de volumulcreditului (C) şi de numărul de zile efective de creditare (Nr): D = C·Rd·Nr 360x100Rd=rata dobanzii;D=nivelul dobanzii;C=volumul creditului;Nr.=nr. de zile

În ceea ce priveşte numărul de zile de creditare, apare important pentrutrezorierul firmei să facă distincţie între ziua de decontare, ca zi efectivă de primirea creditului, şi ziua de operare în documentele bancare (contract de credit, extras de

218



cont), ca zi efectivă de calcul a dobânzii. Între operaţiile de virament în contul bancar al firmei şi înregistrările contabile privind aceste operaţii apar decalaje detimp, cu implicaţii asupra trezoreriei firmei şi asupra dobânzii calculate. Laoperaţiile de plăţi, ziua de decontare este anterioară celei de operare în extrasul decont, iar la operaţiile de încasări, ziuă de decontare este posterioară zilei de operare

în extrasul de cont.3° Deoarece numărul de zile calendaristice (365 sau 365,25 având în vederecă la patru ani unul este bisect, cu 366 zile) este mai mare decât numărul de zileluat în calcul oficial de către bănci (cel de 360), apare o majorare a costului efectival dobânzii proporţional cu raportul 365/360 = 1,0139. Mai mult, numărul de zilelucrătoare este cu mult mai mic decât cel al zilelor calendaristice ceea cedetermină, de asemenea, un cost total cu mult mai mare decât cel nominal.

Costul creditelor de trezorerie utilizat în finanţele firmeiCostul creditelor acordate prin contul curent cuprinde dobânda şi

comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare înregistrate zilnic pe întreaga perioadă a unui trimestru. Decontarea acestuia se face deci trimestrial, pe bazacalculului de dobândă şi de comisioane rezultat prin întocmirea a două documente:scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane.

Scara dobânzilor reprezintă de fapt un tablou al plăţilor şi încasărilor zilnice, în funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. Deremarcat că, în general, băncile percep dobânzi la soldurile debitoare fără niciunscăzământ pentru soldurile creditoare. În vederea calculului dobânzii, bancaselectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara obânzilor.

Decontul de dobânzi şi comisioaneCostul total al creditelor de trezorerie cuprinde dobânda şi două categorii decomisioane:

• de risc şi• cheltuieli administrative.Comisioanele de risc pot fi percepute pentru riscuri de repercusiune a

impozitului şi pentru depăşiri de plafoane de credit aprobate:(1) Comisionul de credit este perceput pentru repercusiunea unui impozit

plătit de bănci ca taxă pentru creditele acordate şi în curs de rambursare.(2) Comisionul de imobilizare se percepe la firmele debitoare care, în tot

cursul trimestrului, nu au înregistrat niciun sold creditor, deci la firmele care aurămas, în mod constant, în poziţiile debitoare faţă de bancă.

Comisioanele de cheltuieli administrative pot fi percepute pentru:(1) Comisionul de decontare (de rulaje) se aplică, întro cotă redusă, asupra

rulajelor debitoare (plăţile) înregistrate în trimestrul respectiv, care privescdebitarea cecurilor, debitarea prin scontarea de efecte comerciale; viramente

219



bancare către terţii firmei etc. Unele operaţii în debitul contului curent suntexonerate de plata acestui comision: viramente între mai multe conturi ale firmeideschise la aceeaşi bancă, plata biletelor de trezorerie, debitarea costului creditelor etc.

(2)Spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare şi înaintate

firmei se facturează cu o sumă fixă.Scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane reprezintă pentrufirmă instrumente excelente de analiză a gestiuni creditelor de trezorerie din fiecaretrimestru. Prin aceste documente se pot face următoarele operaţii de control algestiunii creditelor:

Această rată majorată poate face obiectul unei negocieri cu banca în vedereareducerii comisioanelor.

c.verificarea operaţiilor de debitare bancară exonerate de la platacomisionului de decontare şi negocierea altor operaţii în vederea exonerării lor;

d.verificarea costului total (k total) anual în funcţie de toate dobânzile şi

comisioanele aplicate creditelor de trezoreriee.verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare în

extrasele de cont ale cecurilor şi efectelor comerciale de încasat, a cecurilor şiefectelor comerciale de plătit, a viramentelor bancare etc;

Costul real al creditelor de trezorerie este, în continuare, majorat datorităurmătoarelor tehnici bancare de calcul al dobânzii:

1.numărul total al soldurilor debitoare (23.930) s-a calculat în funcţie denumărul total de zile calendaristice dintr-un an (365 zile). În calculul dobânzii şi alunor comisioane se are în vedere însă numărul redus de zile calendaristice dintr-un

an (360 zile), ceea ce conduce la o majorare a costului total al creditului cu unfactor (disimulat) de 365/360 - 1 = 0,0139;2.în fiecare trimestru, prin raportarea numărului de zile de acordare de

credite la 360, rata anuală a dobânzii se transformă întro rată trimestrială proporţională (90/360 = 1/4). Aşa cum am arătat anterior rata proporţională estemai mare decât rata echivalentă (ca urmare a capitalizării de către bancă adobânzii).

3. dacă firma are deschise mai multe conturi la aceeaşi bancă, ar trebui săceară formarea, în vederea calculului dobânzilor şi comisioanelor, a unui cont unic(fictiv) care ar permite compensarea, între conturi, a soldurilor debitoare cu cele

creditoare. Aceasta s-ar putea aplica în cazul firmelor care au mai multe filiale cuconturi deschise la aceeaşi bancă.

Costul creditelor de scont şi arbitrajul acestora cu creditele de trezorerieCostul creditelor de scont este determinat de rata dobânzii, de comisioanele

aferente şi de perioada de la scontare a efectelor comerciale la bănci (sau andosarealor la terţe persoane) până la scadenţă. Ca şi în cazul creditelor de trezorerie, există

220



o distorsiune (chiar mai mare) între rata de dobândă şi costul total al creditelor descont.

Rata dobânzii se întemeiază pe aceleaşi elemente componente:•rata dobânzii de referinţă a BNR;•majorarea specifică creditelor de scont (mai mică decât în cazul creditelor de

trezorerie, riscul fiind mai mic) şi•majorarea specifică tipului şi mărimii firmei.

7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung

Decizia de finanţare pe termen lung este complementară deciziei de investirea capitalului în active fixe şi circulante destinate dezvoltării economice a firmei. Încontinuare, vom dezvolta analitic aspectele tehnice ale mobilizării acestor surseinterne (autofinanţarea) şi externe (de la acţionari şi de la împrumutători), precumşi ale remunerării şi rambursării (restituirii) lor.

Capacitatea de autofinanţare este adesea insuficientă, de aceea se apelează lasurse externe de capital:•proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar şi/sau în natură) sau prin subvenţiide la bugetul statului;•împrumutate, prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi/sau prin contractarea decredite bancare pe termen mediu şi lung;•închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preţ prestabilit, a activelor fixe (leasing).

Selecţia şi combinarea acestor surse formează conţinutul deciziei definanţare pe termen lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoareaactualizată netă ajustată ce rezultă din fiecare variantă de finanţare.

Planul de finanţare a investiţiilor

Selecţia surselor de finanţare a investiţiilor este deosebit de complexă,întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor,acţionează o serie de restricţii privind accesul la piaţa capitalurilor, situaţiafinanciară a firmei, motivaţia personalului de conducere a acesteia. Referindu-ne

numai la cea din urmă condiţie dacă patronul unei societăţi deţine toate acţiunile,atunci el controlează afacerile şi este responsabil de toate deciziile, bune sau rele.În aceste condiţii, el nu va admite creşterea capitalului prin vânzarea acţiunilor noicătre public.Dacă nu are posibilitatea să le cumpere el însuşi, atunci el va prefera alte surse definanţare.

221



De asemenea, accesul la împrumuturile obligatare nu-1 au decât un număr redus de firme, respectiv cele care oferă o garanţie suficientă pentru astfel deangajamente faţă de public. În plus împrumutul obligatar este foarte complicat din

punct de vedere al formalităţilor (prospect de emisiune, autorizare CNVM, ofertă publică de vânzare etc).

Cea mai mare parte a firmelor nu cotează la bursă şi, drept urmare, nu au posibilitatea negocierii de titluri prin bursă. Acestora nu le rămân decâtautofinanţarea, împrumutul bancar obişnuit, leasingul sau vânzarea de active.

Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanţare, leasingul este de multeori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor atenuate în timp, ce le

provoacă asupra trezoreriei firmei. În general, firma de leasing beneficiază deasigurări şi garanţii suficiente pentru a se acoperi de riscul de faliment alchiriaşului. De aceea, ea poate încheia un contract de leasing fără ca analizafinanciară a firmei cliente şi a proiectelor sale de investiţii să fie suficient deacoperitoare pentru încheierea contractului. Dimpotrivă, banca, nu acordă

împrumut decât în condiţiile garantării certe a rambursării acestuia la scadenţă.Cel mai adesea, leasingul şi împrumutul bancar tradiţional sunt alese ca

surse de capital de firmele care nu dispun de surse proprii şi care îşi asumă risculafectării fluxurilor de trezorerie viitoare cu plăţile de chirii, rate scadente şidobânzi.

În sfârşit, firmele pot face un arbitraj între diferitele obiective de investiţii propuse şi sursele corespunzătoare posibile de mobilizat. În primul rând, va căutasă afecteze prima resursă disponibilă şi mai puţin oneroasă, respectivautofinanţarea, pentru investiţii de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi

de creştere a nevoii de fond de rulment. Apoi, investiţiile de dezvoltare saustrategice vor fi echilibrate prin atrageri de noi capitaluri de la acţionarii vechişi/sau noi, de la bănci şi alte instituţii de credit.

Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor îl reprezintă bugetulinvestiţiilor, care, pe un orizont de timp suficient de previzibil, de obicei de cinciani, prezintă situaţia echilibrării nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire.

Acest buget al investiţiilor cuprinde atât date certe sau aproape certe, cât şidate ipotetice. Astfel, investiţiile de înlocuire sau de modernizare sunt uşor de

prevăzut în funcţie de încheierea duratei de viaţă a activelor fixe. Rambursările dedatorii pe termen lung sunt stabilite prin contractele de credite. De asemenea, se

cunosc termenele de amortizare completă a activelor fixe, când acestea pot fivalorificate prin vânzare. Capitalul subscris şi neapelat, încă, are date stabilite

pentru a fi vărsat în perioada următoare. Profiturile previzionate se stabilesc princelelalte bugete (ale exploatării) şi pot reprezenta date cu grad ridicat decertitudine.

Dimpotrivă, sumele privind investiţiile strategice, împrumuturile noi,creşterile de capital sunt prevăzute ca date ipotetice, depinzând de decizii şi

222



circumstanţe atât ale firmei înseşi, cât şi ale terţilor, din afara firmei. Acestea privesc deciziile de diminuare a dividendelor viitoare, deciziile de temperare acreşterii nevoii de active circulante nete, accesul la noile surse de finanţare(conjunctura pieţei de capital) etc.

Bugetul investiţiilor este un document de gestiune internă, cu un roldeosebit de important în ceea ce priveşte echilibrul financiar structural privindraportul dintre activele fizice şi cele financiare, şi raportul dintre sursele proprii şicele împrumutate. El reprezintă, în cele din urmă, un mijloc de creştere amotivaţiei personalului firmei, pentru participarea la realizarea strategiei dedezvoltare a firmei.

Bugetul investiţiilor

Nr.crt.

ExplicaţiiAnii

1 2 3 4 5

Previziuni ale nevoilor de finanţare1 Achiziţii de active fixe (necorporale, corporale şifinanciare)

2 Rambursările datoriilor financiare3 Reduceri de rezerve sau de capital (cu titlu

excepţional)4 Creşterea activelor circulante nete

Previziuni ale surselor de acoperire1 Autofinanţare (după distribuirea dividendelor)2 Împrumuturi noi financiare(pe termen lung)3 Majorări de capital social4 Subvenţii pentru investiţii (în curs de obţinere)5 Vânzări (cesiuni) de active fixe6 Reduceri de active circulante nete

7.5. Leasing

223



Finanţarea investiţiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea unefect dezechilibrant asupra trezoreriei firmei. Leasingul este o adaptare a pieţei decapitaluri la capacitatea limitată de finanţare a investiţiilor.

Leasingul (lease, în engl. sau credit-bail, în franceză) este o formă specială

de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriaşul (utilizatorul)obţine avantajele legate de folosinţa bunului închiriat, în timp ce finanţareaachiziţiei acestuia şi amortizarea investiţiei de capital este făcută de către firma deleasing (locatorul). În schimbul obţinerii avantajelor legate de folosinţa bunului,firma care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o redevenţă (chirie) carecuprinde:

1.amortizarea bunului închiriat;2.costul de oportunitate (dobânzile) aferent(e) fondurilor avansate de firma

de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv şi3.marja de profit a societăţii de leasing.

Chiriaşul - (utilizatorul) poate intra în proprietatea bunului, închiriat laîncheierea contractului de leasing, prin plata valorii reziduale a bunului, convenitădinainte. Pe durata contractului, redevenţa (chiria) se înregistrează ca o cheltuialăcurentă, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.La încheierea contractului se face şi alte două opţiuni:

•prelungirea leasingului cu negocierea unei noi redevenţe;•restituirea bunului închiriat către firma de leasing.Durata (m) a contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata

de viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate

mai scurte. Firma de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţacontractului cu excepţia cazurilor (mai rare) când utilizatorul formulează oofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirareacontractului de leasing. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.

Există trei tipuri principale de leasing: operaţional, financiar şi, respectivvânzare

• Leasingul operaţional oferă atât închirierea bunului, cât şi serviciile deîntreţine asigurare şi asigurare (service-ul echipamentelor închiriate etc).Costurile întreţinerii şi asigurării se includ în chiria echipamentelor. Dinaceste motive, leasingul operaţional este numit şi leasing de mentenanţă

(întreţinere).Leasingul operaţional are, pe lângă serviciile de întreţinere şi asigurare

implicitei două caracteristici:-o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului să renunţe la

închiriere. Restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;-în mod frecvent echipamentul nu este complet amortizat pe durata

contractului de leasing. Durata „m" a contractului de leasing este mai mică decât

224



durata „n" de viaţă (de exploatare) a echipamentului închiriat. Locatorul se aşteaptăsă recupereze valoarea echipamentului prin reînnoirea contractului de leasing cuvechiul utilizator sau cu alţi utilizatori, fie prin revânzarea echipamentului. Înconsecinţă, locatorul păstrează riscul neutilizării bunului în aceste circumstanţe.

• Leasingul financiar este o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa

chiriaşului pe toată durata „n" de viaţă a obiectului închirierii. În consecinţă,leasingul financiar presupune:1.selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de

bunuri;2.negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare;3.contactarea unei societăţi de leasing financiar pentru cumpărarea bunului

şi stabilirea condiţiilor locaţiei (ale contractului de leasing);4.încheierea simultană a contractului de vânzare-cumpărare între furnizor şi

locator şi a contractului de leasing între locator şi utilizator.În contractul de leasing financiar, de obicei, nu se asigură întreţinerea şi

asigurarea echipamentelor, nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei, iar bunul va fi complet amortizat la încheierea contractului. Durata „m" a închirierii bunului va fi egală cu durata „n" de exploatare a acestuia. La expirareacontractului, utilizatorul leasingului financiar are posibilitatea de a reînnoiînchirierea (cu o redevenţă semnificativ mai mică) sau de a cumpăra bunul (la un

preţ rezidual prestabilit la un nivel modic).• Vânzarea şi leaseback-ul, prin care o firmă vinde unei societăţi de leasing

sau altui investitor (individual ori instituţional) bunuri din proprietatea sa lavaloarea lor de piaţă şi în acelaşi timp încheie un contract de închiriere a

respectivelor bunuri în condiţiile specifice ale leasingului financiar. Dealtfel, vânzarea şi leaseback-ul sunt similare leasingului financiar şi chiar ipotecii. Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă al bunurilor sale princare se transferă proprietatea, urmând să plătească redevenţe societăţii deleasing pentru a rămâne în folosinţa bunurilor până la amortizarea lor completă (m = n). La încheierea contractului de leaseback, firma de leasing(locatorul) are drept de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunului închiriat.

Interesul deosebit pentru leasing ca formă de finanţare pe termen lung estemotivat de avantajele fiscale pe care autorităţile financiare le conferă. În primul

rând, cheltuieli de exploatare deductibile din profitul impozabil. Prin urmare,cheltuielile cu revedenţele sunt însoţite de economii fiscale direct proporţionale cumărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe profit.

În al doilea rând, închirierea terenurilor prin vânzare şi leaseback poate fi omăsură de amortizare a valorii lor (altfel neamortizabilă). Pe lângă recuperareavalorii terenurilor, prin vânzare, se obţin economii fiscale din includereaamortizării lor în redevenţa leaseback.

225



În sfârşit, bunurile mobile care sunt importate, în scopul utilizării lor înleasing, sunt asimilate în regim de bunuri admise temporar la import, fără platataxelor vamale. Cumpărătorul bunului importat în sistem de leasing va achita, laîncheierea contractului, taxa vamală, deductibilă fiscal, calculată la valoareainiţială, în baza declaraţiei vamale de import definitiv.

Autorităţile fiscale sunt deci motivate să verifice legitimitatea obţineriiacestor avantaje fiscale. În principiu, acestea verifică dacă leasingul este veritabilşi nu doar o simplă vânzare cu plata în rate (vânzare deghizată).

Evaluarea contractelor de leasing

Din punct de vedere financiar, leasingul este o alternativă la finanţarea dinîmprumuturi pe termen lung cu garanţii sigure. În consecinţă, leasingul ridică două

probleme financiare majore: a îndatorării şi al costului finanţării operaţiunii deînchiriere.

În privinţa îndatorării atât analiştii financiari, cât şi cei contabili sunt deacord că leasingul se înscrie în categoria capitalurilor împrumutate şi se ia încalculul ratei de îndatorare. Speranţa „deşartă" că leasingul nu afectează rataîndatorării se alimentează superficial din înregistrarea contractelor de leasing înafara bilanţului. În acest fel, unii manageri îşi construiesc „iluzia" că potenţialii

parteneri investitori de capital, furnizori, beneficiari etc.) vor citi doar bilanţul şi cănu vor avea răbdare să conecteze îndatorarea din bilanţ cu obligaţiileextrabilanţiere ale firmei.

Standardele internaţionale de contabilitate recomandă însă capitalizarea

leasingului, respectiv înscrierea în activ a valorii bunului utilizat în leasing şiînscrierea în pasiv a valorii actuale a redevenţelor de plătit în respectivul contractde leasing. În felul acesta, bilanţul firmei cu bunuri în leasing este comparabil cu

bilanţul firmei care şi-a finanţat achiziţia bunurilor sale prin împrumuturitradiţionale (bancare şi/sau obligatare). Numai prin capitalizarea leasingului, celedouă firme au rate de îndatorare comparabile.

Leasingul financiar este considerat leasing de capital şi deci capitalizat în bilanţ dacă sunt întrunite, în principal, următoarele trei condiţii:

1.există în contractul de leasing o clauză fermă privind cumpărarea bunului,la sfârşitul contractului de către utilizator la un preţ prestabilit;

2. urata „m" a contractului de leasing este mai mare sau cel mult egală cu75% din durata „n" de viaţă (de exploatare) a bunului închiriat;

3.valoarea prezentă a redevenţelor este mai mare sau cel mult egală cu 90%din valoarea de achiziţie a bunului închiriat.

Standardele contabile internaţionale prevăd în mod egal reguli stricte şi în privinţa înregistrării în afara bilanţului leasingului operaţional astfel încât să seasigure deplina transparenţă a situaţiei financiare a firmei utilizatoare de leasing.

226



Odată asigurată transparenţa contabilă (imaginea fidelă) a leasingului, încontinuare se poate face evaluarea lui, compararea cu o sursă de finanţarealternativă: împrumuturile garantate, bancare sau obligatare în anuităţi constante cuaceeaşi maturitate (scadenţă) ca şi contractul de leasing. Decizia de a opta pentruleasing sau împrumut se fundamentează pe criteriul VAN al valorii actualizate nete

al sursei de finanţare, cu economiile fiscale

implicite. Se va alege sursa de finanţarecu VAN maximă.Calculul VAN al surselor de finanţare porneşte de la încasarea iniţială

finanţare (suma împrumutată pentru achiziţia unui bun fix sau valoarea de achiziţiea aceluiaşi bun obţinut în leasing). Această încasare prezentă se compară cuvaloarea actuală (prezentă) tuturor plăţilor ulterioare pentru dobânzi şi rambursărisau pentru redevenţe şi valoare cu efectele lor fiscale implicite, pe durata „m" aîmprumutului sau a leasingului’

7.6. Gestiunea ratei de dobândă

Variaţia ratei de dobândă pe piaţă determină un risc asupra plasamentelor şia datoriilor contractate de firmă la o dobândă fixă. Riscul se poate înregistra şi

pentru plasamente şi datorii contractate la rată variabilă a dobânzii, întrucât

dobânda variabilă se fixează la începutul anului, iar împrumutul poate înregistrariscul modificării ratei medii de dobândă pe parcursul anului respectiv.

Definirea riscului de o rată de dobândă

În mod general, riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate adeţinătorului unei creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixăsau la dobândă variabilă, de a înregistra o pierdere în evoluţia ulterioară a rateidobânzii de piaţă (scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere şi latermen).

Atunci când rata dobânzii de piaţă va scădea, firma care s-a împrumutat lafixă de dobândă va înregistra o pierdere de oportunitate în raport cu concurenţa.Concurenţa va contracta credite la rate mai mici de dobândă. Scăderea rateidobânzii de piaţă determină deci o creştere a valorii actualizate a datoriilor contractate la dobândă fixă. Efectul este similar şi pentru datorii contractate ladobândă variabilă (trimestrial, semestrial sau anual), iar pierderea se poate

227



înregistra, în perioada de valabilitate a noii rate de dobândă, până la o nouăajustare, ca diferenţă dintre dobânda variabilă contractată şi dobânda de piaţă.

În cazul creşterii ratei de dobândă de piaţă, aceeaşi firmă va suporta o pierdere de oportunitate pentru vânzări pe credit şi/sau împrumuturi acordate(plasamente) la rată fixă de dobândă. Încasările sale din venituri financiare vor fi

potenţial mai mici decât ar fi putut oferi în prezent, piaţa creditelor. Efectele suntanaloge şi pentru plasamente la rată variabilă de dobândă.Ca urmare a gestiunii neeficiente a ratei de dobândă, creşterea valorii

datoriilor şi scăderea valorii creanţelor şi împrumuturilor acordate are loc oreducere corespunzătoare a valorii capitalurilor proprii.

Influenţa variaţiei ratei de dobândă asupra valorii activelor şi pasivelor firmei

Riscul de rată de dobândă poate afecta şi proiectele viitoare de plasamente şide datorii la termen. Dacă firma previzionează să contracteze un credit la dobândăfixă, riscul priveşte creşterea ratei de dobândă (firma se va vedea nevoită să

accepte un credit la o dobândă ridicată). Efectul va fi invers pentru un viitor plasament (câştig prin posibilitatea de a plasa la o dobândă mai mare).Cele două ipostaze prezentate mai sus sunt de natură să evidenţieze

importanţa gestiunii ratei de dobândă în gestiunea financiară a firmei. Alături decelelalte componente ale gestiunii financiare, gestiunea, ratei de dobândă sedovedeşte a fi un instrument redutabil în creşterea valorii firmei şi în lupta deconcurenţă pe o piaţă liberă şi volatilă.

228

Tip de angajam. latermen

Anticipăriprivind rata

dobânzii de piaţă

ACTIVPlasament sau creanţe la

rată fixă

PASIVDatorii la rată fixă de

dobândă

Actuale Viitoare Actuale ViitoareScăderea ratei de dobândă Câştig Pierdere Pierdere Câştig

CCreşterea ratei de dobândă Pierdere Câştig Câştig Pierdere



Se înţelege uşor că în caz de creştere a ratei dobânzii pe piaţă, firma câştigǎasupra datoriilor prin săderea valorii de piaţă. Tot astfel, ea câştigă asupra

plasamentelor, dacă rata dobânzii va scădea. În fapt, influenţa variaţiei dobânzii de piaţă se va înregistra numai asupra creanţelor sau al datoriilor, având aceeaşiscadenţă. Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar , firma se poate afla, pe diferitele

maturităţi ale creanţelor şi datoriilor, în poziţie dschisă lungă (creanţe şi plasamente > datorii) sau invers, în poziţie deschisă scurtă (creanţe şi plasamente< datoriiAcoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei poziţiiinverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor şidatoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentruactive vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.

Reprezentarea riscului de rată de dobândă

Pozitie lunga=Plasamente si creante>datorii; Pozitie scurta=Plasamente sicreante<datorii

Măsurarea riscului de rată de dobândă

Mărimea riscului de rată de dobândă se poate exprima fie în valori absoluteale pierderii, fie în valori relative. In mod uzual, măsurarea riscului se face învalori relative, ca număr de procente de pierdere potenţială (la creanţe sau ladatorii) ce revin la un procent de variaţie a ratei dobânzii de piaţă = volatilitatea(V) a poziţiei deschise la riscul de dobândă.

Modalităţi de acoperire contra riscului de rată de dobândă

Acoperirea poziţiei deschise la riscul de dobândă se realizează prin luarea unei poziţii contrare şi egale:

•fie prin măsuri tradiţionale;•fie prin operaţiuni pe piaţa de capital.

Costul acestor operaţiuni este asumat de firmă ca o primă de asigurare contra

riscului de dobândă.Masurile tradiţionale se referă la reglementările contractuale privind

creanţele şi datoriile la termen şi la dobândă fixă. În primul rând, se iau în

229

Plasamente şicreanţe la

termen şila rată fixăde dobândă

Datorii la termen şi larată fixa de dobândă

Poziţie lungă

Plasamente şi creanţe latermen şi la rată fixă dedobândă

Datorii latermen şi la

rată fixă dedobândăPoziţie scurtă



considerare posibilităţile de rambursare anticipată a datoriilor sau de renegociere aratei (pentru reducerea ei), în cazul scăderii dobânzii de piaţă sau de rambursareanticipată a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru creşterea ei), în cazulinvers al creşterii dobânzii de piaţă.

În al doilea rând, se poate acţiona pentru echilibrarea creanţelor şi datoriilor

la aceeaşi scadenţă, prin „andosarea" de datorii sau de creanţe, în aceleaşi condiţiica şi contrapartida lor din bilanţ. Pierderile din variaţia dobânzii de piaţă vor ficompensate integral de câştigurile de capital din creşterea valorii contrapartidei

poziţiei deschise.În sfârşit, protecţia contra riscului de dobândă se poate face prin imunizarea

fiecărei creanţe cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecare dintre acesteasă fie contractată în termeni care să facă egală durata de imunizare a creanţei dinactiv cu datoria echivalentă din pasiv. Cum însă acest lucru este dificil de negociat,în condiţiile evoluţiei diferite a pieţei, ideea de imunizare poate fi urmăritădinamic asupra întregului portofoliu de active şi de pasive, contractate la termen şi

la dobânzi fixe.Trezorierul firmei va urmări permanent ca durata de imunizare a

portofoliului de creanţe la termen să fie egală cu durata de imunizare a portofoliului de datorii la termen şi cu dobândă fixă.

Operaţiunile pe piaţa de capital presupun o dezvoltare corespunzătoare a bursei de valori, care să permită negocierea unor contracte la termen, pe rată dedobândă. Aceste operaţiuni pot fi derulate:

•pe pieţe nestandardizate, de tranzacţii la termen forward şi swap. Este vorbade contracte la termen, ferm convenite între firme şi băncile finanţatoare. Astfel,

acoperirea unei datorii, împotriva riscului de scădere a dobânzii de piaţă, se face prin cumpărarea, în compensare, de contracte la termen (active financiare), laaceeaşi scadenţă şi cu aceeaşi dobândă. Pierderile ce vor fi înregistrate la datoriivor fi compensate de creşterea valorii contractelor la termen.In acest cadru s-au sintetizat pe plan internaţional mai multe tipuri de contracte latermen de dobândă: forward-forward, forward rate agreement, swap de rată dedobândă;

•pe pieţe la termen organizate (cu contracte standardizate şi cu cameră decompensare) se pot iniţia operaţiuni la termen ferm (tip futures pe rată de dobândă)sau la termen condiţional (options pe rată de dobândă). Contractele options şi

futures permit fructificarea variaţiei de dobândă în ambele sensuri.Întrun sens se„imunizează" pierderile şi în celălalt sens se obţin câştiguri de capital din variaţiavalorii poziţiei datoriilor deschise (creşterea valorii creanţelor la termen sauscăderea valorii. Această ultimă alternativă se obţine prin abandonarea opţiunii(atunci când variaţia valorii de piaţă ia alt sens decât cel aşteptat) sau prininversarea poziţiei la futures.

230



Concluzii:

1. Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare poate fi acoperită din surse proprii (fondul de rulment), din surse atrase (datorii curente din exploatare) şi încompletarea acestora, din surse împrumutate pe termen scurt (credite de trezorerie,de scont sau de afacturare). Decizia privind structura optimă a acestor surse sefundamentează pe echilibrul dintre autonomia de finanţare prin surse proprii şiflexibilitatea creditelor pe termen scurt, în completarea celor proprii atrase.

Fondul de rulment este rezultatul diferenţei dintre sursele permanente(proprii şi împrumutate pe termen lung) şi imobilizările (nete de amortizare).Alocarea de surse permanente pentru finanţarea activelor circulante este motivată

de caracterul reînnoibil, în mod continuu al stocurilor şi creanţelor. Mărimeaoptimă a fondului de rulment este aceea în care surplusul de finanţare (ca urmare aciclicităţii nevoii de finanţare a activelor circulante) este minim. Deficiteletemporare trebuie acoperite din surse temporare (credite de trezorerie) care suntmai mobile şi mai puţin costisitoare (cel puţin pe seama maturităţii lor mai reduse).

Datoriile curente din exploatare (surse atrase) sunt capitaluri atrase de lafurnizori, buget, salariaţi etc. pe intervalul de la apariţia obligaţiilor de plată cătreei şi până la plata lor efectivă. Sunt surse gratuite de capital şi de aceea se cautătoate mijloacele legale (uneori şi ilegale) de amânare a plăţii efective a lor.

Forţarea apelării la aceste surse atrase conduce la apariţia, prin contagiune, a blocajului financiar cu o escaladare considerabilă a plăţilor restante (a arieratelor),cu o creştere artificială a activelor şi a pasivelor circulante din bilanţ.

Creditele pe termen scurt au rol de completare a surselor proprii şi atrase înfuncţie de oscilaţiile temporare ale nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.Astfel că, un eventual sold al creditelor la sfârşitul anului va fi majorat cu deficitelesau va fi micşorat cu excedentele de trezorerie ce se pot înregistra în perioadaurmătoare. Majorarea nu trebuie să depăşească un plafon al liniei de creditarestabilit de bancă. Altfel, depăşirea va fi însoţită de dobânzi şi comisioane

penalizatoare. Micşorarea se poate face până la rambursarea integrală a creditelor

în sold. Dincolo de această rambursare, excedentul de trezorerie poate fi plasat învalori mobiliare cu scadenţă apropiată.

Soldul de trezorerie la finalul fiecărei perioade este rezultatul diferenţelor între încasările şi plăţile perioadei. La rândul lor, încasările şi plăţile perioadei suntinfluenţate de soldul iniţial de trezorerie, de veniturile şi cheltuielile perioadei şi desoldurile finale ale resurselor (propriii şi atrase) de cele ale stocurilor şi creanţelor:

231



Pentru acoperirea deficitelor de trezorerie se poate apela la credite detrezorerie de la bancă, credite de scont (de la bancă sau de la andosişti) şi credite deafacturare (de la societăţi de factoring).

2. Băncile sau alţi furnizori de credite procedează la analiza riscului decreditare. Aceştia utilizează metodologii de clasificare a clienţilor lor în clase

corespunzătoare de risc de credit, în funcţie de care se ia decizia de creditare(volum, dobândă, garanţii etc).În general, o metodologie de rating constă în acordarea de puncte pentru

performanţa managerială şi cea financiară întro grilă de punctaj după criteriicantitative (economico-financiare) şi calitative (managerial-sectoriale). În raport cuacest punctaj clientul se poate situa în una dintre cele cinci clase de risc consacratede la cele rentabile şi fără incidenţe de plăţi (clasa A) la cele nerentabile şi cuincertitudini majore privind rambursarea creditelor şi plata dobânzilor (clasa E).

Dacă la cele cinci clase de risc (pe verticală) se asociază şi trei calităţi posibile ale serviciului datoriei (rambursări + dobânzi), respectiv calitate bună

(plăţi de dobânzi şi rate scadente la termen) slabă (plăţi restante de până la 90 zile)şi necorespunzătoare (plăci restante de peste 90 de zile), atunci clientul băncii se

poate situa întro subclasă a matricei (5cls.risc; 3 calit. plăţi) privind riscul şiserviciul datoriei acestuia. Se acordă credite numai clienţilor „cu risc minim”, „înobservaţie" şi „substandard". Se respinge cererea de credit a clienţilor „incerţi” saucu risc „major”.

3. Costul creditului (dobânzi, comisioane etc.) este determinat de elemente privind rata dobânzii (a1; a2; a3) şi de cele privind comisioanele aferente (b1; b2):

a1) rata dobânzii de referinţă: rata oficială a scontului (BNR) sau rata

dobânzii la creditele interbancare (ROBOR);a2) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele detrezorerie în comparaţie cu creditele de scont (protejate suplimentar de dreptulcambial);

a3) prima de risc privind mărimea firmei, mai mare pentru firmele mici(sub 200 mii. lei cifră de afaceri) în comparaţie cu cele mijlocii, respectiv celemari.

b1) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului băncii pentrucreditele acordate, imobilizarea resurselor băncii în credite acordate (fără depozite

primite), cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de plafon

prestabilit; b2) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor,

a efectelor comerciale privind viramentele bancare, spezele şi cheltuielile deîntocmire a documentelor bancare, etc.

Toate aceste elemente determină un cost total (real) al creditului cu mult maimare decât rata de dobândă nominal (explicită) din cel puţin trei motive:

232



1.ziua efectivă a decontării banilor împrumutaţi este ulterioară (cu una-douăzile) zilei de operare în cont şi din care moment se calculează dobânda.

2.se iau în calculul dobânzii 365 de zile efective (inclusiv duminicile şisărbătorile legale), iar fracţiunea de timp pe care se acordă creditul se calculează înfuncţie de 360 de zile: rezultă o majorare de cel puţin 1,39% (365/360-1=0,0139).

3.pe termen scurt se aplică o rată de dobândă proporţională (mai mare) şi nuo rată echivalentă care să ţină cont de oportunitatea băncii de capitalizare adobânzii;

Pentru calculul costului total al creditelor de trezorerie (dobânzi, comisioane şispeze) se întocmeşte un „decont de dobânzi şi cheltuieli" în care, pe lângă dobândaexplicită (D), se adaugă toate comisioanele de riscuri şi de cheltuieli. Din relaţia

prorata temporis, în care se cunoaşte mărimea totală a dobânzii şi a cheltuielilor aferente creditului, se izolează rata dobânzii (Rd) care va exprima acum rataglobală (Rg) a costului creditului, mai mare decât rata iniţială a dobânzii.

4.Regula fundamentală a finanţării nevoii de capital este aceea a parităţii

maturităţii (scadenţei) surselor cu cea a alocărilor; la nevoi de capital pe termenlung se mobilizează surse pe termen cel puţin la fel de îndelungat. Similar pentrunevoi temporare se cer surse temporare.

Autofinanţarea (amortizări, provizioane, profit reinvestit, cesiuni active fixeetc.) nu este gratuită.•Amortizarea, ca recuperare treptată a capitalului propriu şi împrumutat, are uncost egal cu costul mediu ponderat al capitalului net de impozitul pe profit;•Profitul reinvestit rămâne "sursă gratuită până în momentul încorporării rezervelor în capitalul social, moment în careva fi însoţit de costul de remunerare al

capitalurilor proprii,•Cesiunea de active fixe este impozabilă la nivelul profitului egal cu plus valoarearealizată peste valoarea contabilă rămasă neamortizată (la rândul ei generatoare deeconomii fiscale prin deducerea din profitul impozabil).

Ca urmare a economiilor fiscale ale amortizării şi a gratuităţii temporare a profitului reinvestit, autofinanţarea are un cost de oportunitate mai redus decât celmediu ponderat al firmei. Din păcate, această sursă ieftină de finanţare este limitatăfirma fiind nevoită să apeleze la surse externe, oneroase de capital.

Majorarea capitalului social prin emisiuni suplimentare de acţiuni este, deasemenea, limitată, fie din raţiuni de control al puterii de decizie în acţionariat, fie

din insuficienţa capitalurilor disponibile la vechii acţionari. Prezervarea structuriiacţionariatului se face prin atribuirea drepturilor (preferenţiale) de subscriere cătrevechii acţionari în raport cu numărul de acţiuni deţinute.

Bugetul investiţiilor este instrumentul de previziune, pe un orizont de celmult cinci ani, a nevoilor de investiţii fixe şi circulante, şi a surselor previzibile (cumai multă sau mai puţină certitudine) de finanţare pe termen lung. Prin intermediul

233



lui se pune în aplicare strategia financiară privind investiţiile şi structuracapitalurilor firmei.

5. Leasingul este, în general, închirierea dreptului de folosinţă a unor bunurimobile (autocamioane, autoturisme, fond comercial), dar si imobile (echipamente,construcţii, terenuri) contra plăţii anuale a unei redevenţe (chirii) sau a unei suite

de plăţi către firma de leasing (locator), respectiv aceea care a finanţat cumpărarearespectivelor bunuri. La încheierea contractului, utilizatorul bunurilor în leasing(locatarul) poate opta pentru: a)prelungirea contractului de închiriere;

b) pentru cumpărarea la un preţ rezidual a bunurilor sauc) pentru restituirea bunului închiriat către locator. Pe toată durata leasingului,utilizatorul se bucură de folosinţa exploatării bunului închiriat, dar nu şi de dreptulde dispoziţie asupra lui. De asemenea utilizatorul răspunde de integritatea şi derestituirea (dacă este cazul) în condiţii normale a bunului închiriat.

Leasingul operaţional (sau de mentenanţă) oferă utilizatorului închiriereaechipamentului, întreţinerea acestuia, posibilitatea de restituire prematură a

echipamentelor, o durată de închiriere mai mică decât cea normală de funcţionare(m < n).

Leasingul financiar (sau de capital) oferă utilizatorului alegerea producătorului distribuitorului, negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare, şiînchirierea bunurilor pe toată durata normală de funcţionare (m = n), fără clauză derestituire prematură, fără asigurarea întreţinerii (service -ului), dar cu opţiunea decumpărare sau de prelungire a închirierii la închirierea contractului.

Vânzarea şi leaseback constă în vânzarea de către o firmă de bunuri mobileşi imobile către un investitor (individual sau instituţionalizat), încasarea

contravalorii şi apoi închirierea lor prin intermediul unei societăţi de leasing înschimbul plăţii anuale a unei redevenţe (sau a unei suite de plăti).Leasingul este adesea însoţit de economii fiscale ca urmare a deductibilităţii

redevenţelor din profitul impozabil, de posibilitatea amortizării terenurilor (altfel,neamortizabile şi nedeductibile fiscal), de facilităţi vamale la bunurile mobileimportate din spaţiul economic extraeuropean.

Evaluarea leasingului, ca variantă de finanţare din surse împrumutategarantate, pune urmǎtoarele probleme:1.reconsiderării şi, pe cât posibil, a nemodificării ratei îndatorării (decicapitalizarea în activ şi în pasiv a valorii bunurilor închiriate şi, respectiv, a valorii

actuale a redevenţelor de plătit) şi2.a calculului valorii prezente a redevenţelor, nete de impozitul pe profit, a valoriiactuale nete (VAN) ca sursă de finanţare şi a comparării cu VAN( valoare actualaneta) a surselor alternative de împrumut garantat (bancar şi/sau obligatar).

Pentru capitalizare, standardele contabile internaţionale recomandă proceduri de ajustare a bilanţului cu operaţiile de leasing financiar (înregistrate înafara bilanţului) şi de evidenţieri extrabilanţieră corectă a leasingului operaţional.

234



În alegerea surselor de finanţare pe termen lung apar şi alte elemente de judecată în afara costului procurării lor:•disponibilitatea (lichiditatea) pieţei de capital şi cheltuielile de intermediere;•finanţarea specifică a firmelor necotate la bursă, a IMM-urilor;•controlul puterii de decizie în cadrul acţionariatului şi motivarea personalului de

conducere;•simplitatea şi solicitarea graduală a trezoreriei firmei prin contractele de leasing;•„asortarea" riscului investiţiilor firmei cu riscul surselor de finanţare.

6. Riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate a deţinătorului uneicreanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă sau la dobândăvariabilă de a înregistra o pierdere din evoluţia ulterioară a ratei dobânzii de piaţă(scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere, şi la termen).

Scăderea ratei dobânzii de piaţă determină o creştere a valorii actualizate adatoriilor contractate la dobândă fixă. Creşterea ratei de dobândă de piaţă

determină reduceri ale valorii vânzărilor pe credit sau ale împrumuturilor acordate(plasamente) la rată fixă (chiar variabilă) de dobândă. Creşterea valorii datoriilor şiscăderea valorii creanţelor şi plasamentelor conduc la o reducere corespunzătoare avalorii capitalurilor proprii.

În sens invers şi în caz de creştere a ratei dobânzii pe piaţă, firma câştigăasupra datoriilor prin scăderea valorii lor de piaţă. Tot astfel, în caz de scădere aratei dobânzii de piaţă, ea câştigă asupra plasamentelor la dobândă fixă.

Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar, pe diferite maturităţi ale plasamentelor şi ale datoriilor cu dobândă fixă (inclusiv, variabilă), firma se poate

afla în poziţie deschisă lungă (creanţe şi plasamente > datorii) sau invers, în poziţiedeschisă scurtă (creanţe şi plasamente < datorii).Acoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei

poziţii inverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor şi datoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentruactive vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.

Pentru previziunea volatilităţii, teoria financiară a introdus noţiunea de„durată de imunizare", ca o caracteristică intrinsecă a oricărui angajament (datoriesau creanţă), la termen şi la o dobândă fixă. Creşterea ratei dobânzii de piaţădetermină scăderea valorii obligaţiunii şi invers. În acelaşi timp, împrumutătorul

are posibilitatea reinvestirii anuităţilor (cuponul şi rambursarea anualǎ) la o rată dedobândă de piaţă mai mare.

Acoperirea poziţiei deschise la riscul de dobândă se realizează prin măsuritradiţionale, fie prin operaţiuni pe piaţa de capital. Costul acestor operaţiuni esteasumat de firmă ca o primă de asigurare contra riscului de dobândă.

Măsurile tradiţionale se referă la reglementările contractuale privindcreanţele şi datoriile la termen şi la dobândă fixă:

235



•rambursarea anticipată a datoriilor sau de renegociere a ratei (pentru reducereaei), în cazul scăderii dobânzii de piaţă sau de rambursare anticipată a plasamentelor sau de renegociere a ratei (pentru creşterea ei), în cazul invers al creşterii dobânziide piaţă;•echilibrarea creanţelor şi datoriilor la aceeaşi scadenţă; prin „andosarea" de

datorii sau de creanţe, în aceleaşi condiţii ca şi contrapartida lor din bilanţ.Pierderile din variaţia dobânzii de piaţă vor fi compensate integral de câştigurile decapital din creşterea valorii contrapartidei poziţiei deschise;•imunizarea fiecărei creanţe cu datoriile la termen. Aceasta presupune ca fiecaredintre acestea să fie contractată în termeni care să facă egală durata de imunizare acreanţei din activ cu datoria echivalentă din pasiv. Cum însă acest lucru este dificilde negociat, în condiţiile evoluţiei diferite a pieţei, ideea de imunizare poate fiurmărită dinamic asupra întregului portofoliu de active şi de pasive, contractatela termen şi la dobânzi fixe.

Operaţiunile pe piaţa de capital presupun negocierea unor contracte la

termen, pe rată de dobândă. Aceste operaţiuni pot fi derulate:•pe pieţe nestandardizate, de tranzacţii la termen forward şi swap. Acoperirea uneidatorii, împotriva riscului de scădere a dobânzii de piaţă, se face prin cumpărarea,în compensare, de contracte la termen (active financiare), la aceeaşi scadenţă şi cuaceeaşi dobândă. Pierderile ce vor fi înregistrate la datorii vor fi compensate decreşterea valorii contractelor la termen. S-au sintetizat pe plan internaţional maimulte tipuri de contracte la termen de dobândă: forward-forward, forward rateagreement, swap de rată de dobândă;•pe pieţe la termen organizate (cu contracte standardizate şi cu cameră de

compensare), pe care se pot iniţia operaţiuni la termen ferm (tip futures pe rată dedobândă) sau la termen condiţional (options pe rată de dobândă). Contracteleoptions şi futures permit fructificarea variaţiei de dobândă în ambele sensuri.

Întrun sens se „imunizează" pierderile şi în celălalt sens se obţin câştiguri decapital din variaţia valorii poziţiei deschise (creşterea valorii creanţelor la termensau scăderea valorii datoriilor la termen).

236



Bibliografie

- Aurel Octavian Berea, Petru Popescu, Buget şi trezorerie publicǎ, Editura

BREN, 2009- Wiliam J. McEwen, Forţa brandului, Editura All, Colecţia Business.- Marilena Mironiuc, Bedrule Grigoriţă, Maria Viorica – Environment and

Sustainable Development, Editura ICFAI University, 2007.- Wolfgang Lessel, Managementul proiectelor, Editura All, 2007.- Petru Popescu, Finanţele firmei, Editura BREN, 2008.- Petru Popescu, Managementul activelor şi pasivelor societăţilor bancare în

contextul actual al economiei româneşti. Editura BREN, 2008.- Sisteme financiare internaţionale, Editura Covallioti, Bucuresti, 2003.- Ion Stanciu, Finanţe, ediţia a patra, Editura economică, 2007.

- Stancu Stelian, Mihail Nova, Decizii economice în condiţii de incertitudine,Editura Economică,2005.

- Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finanţe şi gestiune financiară deîntreprindere, Editura economică, 2003.

- Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, 2008.- Vâlceanu, Gh.,Robu, V.Georgescu - Analiza economico-financiară, Ed. a-II-

a revizuită şi adăugită, Editura Economică, Bucureşti 2005.

237



- Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactica şiPedagogică, R.A., 2006.

anul iii zi, fr, id finantele firmei-carte 2010

Documents