Filozofia medievală.

Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV,acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Perioada evului mediu în diferite regiuni a lumii este diferită, evul mediu european nu coincide cu cel oriental, în orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie cu Europa. Pînă nu demult epoca medievală era privită ca predominată de scolastică şi obscurantism religios.Epoca medievală este o perioadă multiaspectuală şi contradictorie, ea nea lăsat o arhitectură splendidă, o măiestrie a juvaierilor şi pictorilor. Pentru filozofia medievală este caracteristic:

Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monoteism (în comparaţie cu antichitatea unde era politeism – fiecare localitate avea zeul său, fiecare profesie deasemanea avea zeul său, zeii erau cava obişnuit şi se găseau între oameni, în natură). In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică deasupre naturii. Dominaţia religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica catolică formează detaşamente paramilitare care cu sabia şi focul întroduceau credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la aceea, că orice problemă era privită din punctul de vede re a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.

Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor, naturii şi lumea supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.

Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii, concepţia religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă.

Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea şi cu cît mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.

În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima se înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora. Noi nu cunoaştem pe autorii multor icoane, sculpturi, biserici ş.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu.

Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter sentenţios, propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.

Filozofia medievală există ca o totalitate de idei şi concepţii care pot fi condiţional numite ca filozofia bizantină, arabă, evreiască şi occidental-europeană. Bizantia era partea răsăriteană a imperiului Roman, care a scăpat de năvălirile barbare şi se dezvolta specific. În filozofia bizantină continue să se dezvolte tradiţiile antice, principala orientare a fost neoplatonismul – doctrina sistematizată a lui Platon despre ideile inteligibile ca esenţe sinestătătoare şi adevărată existenţă. Principalii reprezentanţi a neoplatonismului au fost Plotin (205-270), Iamblichos (245-330), Proclos (412-485). Conform neoplatonismului lumea prezintă un sistem ierarhic cu mai multe trepte unde cea inferioară treaptă se datorează celei superioare. Treapta superioară este Unicul care-i incognoscibil şi cauza întregii existenţe. A doua treaptă este Raţiunea ca atare şi ideile inteligibile, care sunt generate de unicul. A treia treaptă – Sufletul care-i repartizat

organismelor vii şi este izvorul mişcării, pasiunilor. Cea mai inferioară treaptă sunt corpurile materiale care capătă formă de la suflet. Materia ca substrat al lucrurilor concret-senzoriale este inertă şi pasivă. Unicul prin emanaţie (ca lumina) străbate toate sferele inclusiv si materia şi corpurile materiale. Alţi reprezentanţi a filozofiei bizantine medievale au fost Pseudo-Dionisii Areopagul (sec.V), Ioan Damaschin (sec.VII), Mihail Pselos (sec.XI). Pentru filozofia creştină bizantină sunt caracteristice două tendinţe: raţionalist-dogmatică şi mistico-etică.

Filozofia medievală evreiască se dezvoltă paralel cu cea creştină şi islamică avînd conţinutul principal neoplatonismul şi aristotelismul. În dezvoltarea sa a suferit o influenţă din partea elementelor mistice a învăţăturii iudaice kabbala, care alegoric interpretau Vechiul testament. Reprezentanţii filozofiei evreieşti au fost Ibn Gabirol (1020-1057) care dezvolta teoria emanaţiei divine şi Mozes Maimonid (1135-1204). Ultimul încearcă să împace credinţa şi raţiunea, să unească kabbalistica cu filozofia raţionalistă a lui Aristotel.

Filozofia arabă apare în ţările vorbitoare de limbă arabă. După unirea triburilor nomade arabe sub drapelul islamului se formează califatul Arab care era mai mare decît imperiul Roman şi se extindea de la Turchestan pînă în Spania. Au existat cîteva centre culturale în Mekka, Bagdad, Cordoba. Filozofia, arta şi ştiinţa în occident în această perioadă se dezvoltau foarte slab, practic se stopează. Se explică aceasta prin nivelul scăzut al modului de producţie, ruperea cu tradiţiile antichităţii şi supunerea deplină intereselor bisericii feudale. De aceea ştiinţa şi cultura europeană rămînea cu mult în urmă faţă de cea arabă. Datorită cugetătorilor arabi ştiinţa şi cultura în ţările arabe depăşea ştiinţa europeană şi după volum şi după problematică şi interese. Aproape pînă în sec. XIII aici se dezvolta puternic trigonometria, algebra, optica, psihologia, astronomia, chimia, geografia, zoologia, botanica, medicina. Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă antică şi filozofia europeană scolastică. În ea se dezvoltă mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul, concepţiile filozofice ale lui Aristotel referitor la ştiinţele naturii şi logică.

Principalii reprezentanţi a filozofiei arabe au fost medicul Al-Kindi (800-870) – traducătorul şi comentatorul lui Aristotel, al-Farabi (870-950) – succesorul lui Aristotel. Este vestit nu numai în lumea arabă medicul Ibn Sina (980-1037) (latinizat Avicenna). El definea filozofia ca ştiinţa despre existenţa absolută care-i compusă din trei compartimente: fizica – învăţătura despre naturp, logica – toeria despre metodele cunoaşterii naturii şi omului, metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei. Actuale sunt şi astăzi operele lui Avicenna “Canonul medicinei”, “Cartea tămăduirii”, “Cartea cunoştinţelor” ş.a. Avicenna recunoaşte existenţa materiei ca ceva necreabil, veşnic şi infinit. O atenţie deosebită el atrăgea dezvoltării formelor logice de gîndire. Dacă Avicenna era patriarhul filozofiei şi ştiinţei în orientul arab, atunci aşa figură în occident era medicul Ibn Rushd (1126-1196) (numele latinizat Averroes). El este cunoscut ca comentatorul lui Aristotel, a scris “Despre primul motor”, “Discurs despre raţiune”, “Incoerenţa incoerenţei”, “Despre acordul religiei şi filozofiei”. Ibn Rushd considera, că lumea materială este veşnică, infinită, diminua rolul lui Dumnezeu în calitate de creator al materiei, depăşea “ruptura” aristotelică dintre formă şi materie, dezvolta teotia ciunoaşterii. La filozofia arabă medievală se referă şi al-Ghazali (1059-1111) – reprezentantul misticismului şi scepticismului. El afirma că filozofia trebuie să contribuie la dezvoltarea religiei, că lumea este creată de atotputernicul Dumnezeu.

Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu, se dezvoltă simultan cu religia, formează împreună cu teologia un tot întreg, se preda nu numai în şcolile şi universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. În dezvoltarea ei deosebim două perioade – patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi scolastica (secIX – XV).

Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă Tertulian (150-222), Climent Alexandrinul (150-215), Origen(185-254), Augustin Fericitul (354-430). Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă). Tertulian este cunoscut prin maxima “cred pentru că este absurd”, că credinţa nu poate fi

înţeleasă, fundamentat raţional, el contrapunea filozofia religiei, ştiinţa – credinţei creştine, contra raţiunii el punea revelaşia divină. Augustin Fericitul critică scepticismul şi concepţiile eretice, filozofia lui este o îmbinare a creştinismului, platonismului şi neiplatonismului, Dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul vieţii este fericirea care poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi încercarea sufletului. Augustin Fericitul declară prioritatea credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin este inaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, Biblie şi tălmăcirea lor.

Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de teologie. Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul), atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul, el era dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan Scot Eriugena (810-877), Ioan Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard (1079-1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-1280), W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii, filozofiei şi teologiei, că natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa supremă, începutul şi scopul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul cosmosului. Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care trebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de Canterburi afirma, că credinţa catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceea trebuie să înţelegi ca să crezi, dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.

Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice, sacre.Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.

Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma d'Aquino. Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmatica creştină. Dumnezeu este cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţa nu se contrazic, credinţa nu-i iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt treptele inferioare a cunoaşterii. Treapta superioară a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino în explicarea lumii evidenţiază patru trepte, cauze a existenţei lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială, a doua treaptă – cauza formală, a treia – cauza eficientă şi treapta superioară – cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai departe categoriile posibilitate şi realitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca posibilitate, iat forma – ca realitate. În operele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice, de a corela raţiunea şi credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute (Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea lui Dumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul numai teologiei. Filozofia, după părerea lui Toma d'Aquino, trebuie să servească credinţei, teologiei, fiindcă ea adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi respinge argumentele false contra credinţei. El deasemanea a formulat cinci demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu.

Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi realism. Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni. Reprezentanţii realismului au fost Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino. Realism – concepţie conform cărei universaliile, noţiunile generale există real, precedă lucrurile concrete, singulare. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri ca noţiuni şi idei în raţiunea divină, în lucruri ca esenţe şi după lucruri ca rezultat al cunoaşterii. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam. Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), că ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile singulare, concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice unilaterale, limitate.

Filozofia Renaşterei.Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de

trecere de la epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic: Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul.

Dacă filozofia medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om, atunci în filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.

Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.

Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).

Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.

Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în filozofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.

În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi

spirituală. Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio (1313-1375), Marsilio Ficino (1433-1499), Lorenzo Valla (1407-1457), Pomponazzi (1462- 1525), Pico della Mirandola (1463-1494), M.Montaigne (1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatea luptei cu scolastica şi clericalismul.

2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii. Cu această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-1464), Bernardino Telezio (1509-1583), J.Bruno (1548-1600), G.Galilei (1564-1642), Paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice. B.Telezio deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el, constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi lumea, o rezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui naturii calităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. De aceea universul nu poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului şi umanului se realizează în Christos. N.Cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria cunoaşterii N.Cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă (docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată se apropie de infinit, de Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor. Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru, inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un microcosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui Dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le N.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. De la credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar credinţa se desfăşoară prin raţiune.

N.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform cărei Pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu. Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care N.Copernic îl pune în centrul universului. Ideea heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic era convins că lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci soarele).

J.Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitatea şi infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului, fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie. În univers există o infinitate de sori, pămînturi care se rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru. Pentru aceste idei şi panteisn J.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a.1600.

Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei Renaşterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri în astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii. El considera că mecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor. Cartea naturii, afirma G.Galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie de folosit metodele matematice. Pînă la el metodele cantitative, matematice în ştiinţă practic nu se foloseau. G.Galilei era convins că ştiinţa va face un salt calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şi metoda analizei cantitative în studierea naturii.

3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Cu această problemă se ocupau N.Machiavelli (1469-1527), Martin Luter (1483-1546), Thomas Morus (1479-1555), J.Bodin (1530-1596), Gugo Grotius (1583-1645), Tommaso Campanella (1568-1639). Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli despre statul centralizat. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de a lua în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză mijloacele. Monarhul poate să ignoreze normele morale general-acceptate dacă aceasta va contribui la întărirea ordinii publice şi consolidarea puterii de stat. Promisiuni goale, înşelăciuni, mituire, corupţie, crime – totul acesta este permis în politică şi relaţii politice. Mai tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism.

Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Monarhul este unica şi absoluta sursă a dreptului.

Gugo Grotius formulează concepţia dreptului natural, că dreptul are origine umană, reese din natura umană. Referitor la clasificarea dreptului Grotius evidenţiază dreptul civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică. Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.

În perioada formării societăţii capitaliste apar diferite teorii ce critic reacţionează la inegalitatea socială crescîndă. Aceste teorii sunt legate de activitatea lui Tomas Munzer – conducătorul mişcării ţărăniste din Germania, umanistului englez Tomas Morus – autorul vestitei “Utopii”, filozofului italian Tommazo Campanella – autorul operei “Cetatea soarelui”. Ideile lor geniale, ce argumentau egalitatea socială a oamenilor, aveau un caracter utopist şi iluzoriu fiindcă reflectau condiţii sociuale şi forţe inexistente în societatea din perioada ceea.

Filozofia Renaşterei ocupă un loc deosebit în istoria filozofiei. Asta-i perioada cînd în rezultatul schimbărilor social-economice şi destrămării societăţii feudale se formează o nouă concepţie despre lume. Filozofia Renaşterei a pus temelia filozofiei epocii moderne.

Conştiinţa ca formă superioară de reflectare.

Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît ar părea să fie de asupra simţurilor, sunt produsul unui organ material, corporal, produsul creerului. Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei ca reflectarea.

Reflectarea este o însuşire universală a materiei, ce rezidă în capacitatea obiectelor de a reproduce adecvat diferite trăsături, caracteristici structurale şi relaţii ale altor obiecte. Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. Ea este o proprietate universală, atribut al materiei. În dependenţă de nivelul de organizare a materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. În natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică, fizică, chimică. În natura organică apare reflectarea biologică – excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare optimală la mediul înconjurător. Excitabilitatea se manifestă prin tropisme, taxise şi alte reacţii. La organismele simple reflectarea se manifestă prin sensibilitate – reproducerea unor laturi şi însuşiri a obiectelor şi fenomenelor. Rezultatul acestei reflectări este imaginea care are caracter de signal. La organismele cu sistemul nervos central există reflectarea psihică. Ea se realizează prin gîndire – reproducerea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene. Cu formarea omului şi societăţii apare forma superioară de reflectare – conştiinţa.

Pe baza reflectării apare informaţia. Aceasta este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Pe baza informaţiei apar cunoştinţele (informaţia asimilată, prelucrată şi sistematizată). Iar pe baza cunoştinţelor se formează conştiinţa.

Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului, specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării omului (A.G.Spirchin). Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din lumea înconjurătoare, de aşi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi oameni şi societate, ea este o reflectare concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile, dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa, dragostea. Conştiinţa este esenţa personalităţii, este o realitate specifică - realitate ideală, subiectivă.

Dezvoltarea conştiinţei se începe de la Conştiinţa de sine - capacitatea individului de a se înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător, simţitor şi activ. Formarea conştiinţei începe de la reflectarea propriei sale existenţe corporală, psihică, socială. În dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta de 3 ani şi presupune anumite etape de cunoaştere pe sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se începe de la însuşirea numelui său, corporalităţii sale, dispoziţiei şi stărilor sufleteşti, acţiunilor sale şi calităţilor personale. Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea înconjurătoare, orientarea şi înţelegerea locului său în această lume, înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup social, colectivităţi. Etapa superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu numai prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă prin aşa noţiuni ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a. Este important de a avea în vedere succesiunea dezvoltării conştiinţei de sine şi respectiv personalităţii pentru a înţelege ordinea şi complexitatea dezvoltării procesului patologic. Aceea, ce în procesul filogenezei şi ontogenezei se formează în ultimul rînd, în caz de patologie se distruge primul. Spre exemplu, la bolnavi cu patologie psihică în primul rînd se dereglează aşa calităţi ca cinstea, demnitatea, ruşinea, pe urmă se tulbură orientarea în timp, spaţiu şi lumea înconjurătoare, iar în ultimul rînd se dereglează percepţia la nivelul corporalităţii.

Conştiinţa este un fenomen social ce reflectă raporturile dintre oameni. “Eul” nostru personal se naşte nu din interiorul individului, ci din interacţiunea cu alţi oameni, din posibilitatea de a se privi pe sine însăşi din exterior. Omul mai întîi se priveşte pe sine, ca în

oglindă, numai că în chipul altui om. Şi numai referindu-se la altul ca către sine însăşi, el se atîrnă către sine însăşi ca către om. Conştiinţa nemijlocit este legată cu activitatea materială a omului şi prezintă latura ideală a activităţii umane. Ea permite de a transforma realitatea în mod ideal, în gîndirea abstractă, în imaginaţie şi fantezie.

Conştiinţa ca formă superioară de reflectare se deosebeşte de procesele psihice la animale. Cum nu ne ar părea de complicate activitatea şi comportamentul animalelor totuşi în ele nu-i nimic conştient şi raţional. Comportamentul animalelor se bazează pe gîndirea concretă şi instincte. Instinctele sunt un fel de programe specifice ce se transmit prin ereditare în structura corpului şi se declanşază automat în dependenţă de situaţie. Gîndirea la animale este reflectarea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, are un caracter concret-imaginativ, legată nemijlocit cu situaţia concretă. Gîndirea omului are caracter abstract şi este legată cu limba şi vorbirea articulată.

Aspectele gnoseologic, ontologic, genetic şi de substrat ale conştiinţei

Conştiinţa este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie, psihologie, psihiatrie, pedagogie, cibernetică ş.a. În filosofie problema conştiinţei este analizată din punct de vedere a următoarelor aspecte:1. Aspectul ontologic, care presupune să răspundă la întrebarea – ce prezintă conştiinţa ? Din

acest punct de vedere conştiinţa este privită ca o realitate specifică - realitate subiectivă, ideală. Ea este produsul dezvoltării materiale şi în acest sens este un fenomen secundar. Filozofia afirmă caracterul secundar al conştiinţei în raport cu existenţa, în raport cu substratul material şi din punct de vedere genetic. Ca realitate subiectivă conştiinţa este lumea internă a omului, conţinutul spiritualităţii lui, cunoştinţele, convingerile, dorinţele, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa şi dragostea lui. Conştiinţa este esenţa personalităţii, ea are o valoare nu mai mică, decît realitatea obiectivă.

2. Aspectul gnoseologic priveşte conştiinţa din punct de vedere a conţinutului ei - ca reflectare a realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe, legături şi relaţii, ca fenomen ideal. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele. Conştiinţa, alt fel vorbind, este activitate cu cunoştinţe. Conştiinţa ca şi cunoştinţele au un caracter ideal. Ideal este categoria filosofică contrară după semnificaţia sa cu materialul şi caracterizează produsele activităţii psihice umane. Idealul nu-i altceva decît materialul transpus şi prelucrat în creerul uman, el are sens numai în aspectul gnoseologic şi poate exista printr-un purtător material. Aşa purtător material ce întruchipează (obiectivizează) idealul poate servi substratul neurocerebral ori fenomenul culturii format pe parcursul dezvoltării istorice a omenirii ca limba şi alte sisteme de semne.

3. Aspectul de substrat analizează conştiinţa din punct de vedere a mecanismelor realizării procesului de reflectare. Substratul psihicii umane este creerul - un sistem cibernetic foarte complicat. Creerul are cîteve nivele structurale: trunchiul, centrele nervoase, subcortexul şi cortexul. El funcţionează pe baza reflexelor, acestea sunt fenomenele neurofiziologice a creierului. Problema raportului dintre fenomenele psihice şi fizice, dar întru-un sens mai îngust, raportul dintre psihologic şi fiziologic formează problema psihofizică. Încă din sec.XVII au apărut două variante de rezolvare a acestei probleme: interacţiunea psihofizică (R.Descartes ) şi paralelismul psihofizic (G.Leibniz ). Fenomenele psihice apar pe baza fenomenelor fiziologice, dar ele nu se găsesc în legătură cauzală. Există o deosebire calitativă între procesele psihologice şi fiziologice ce se petrec în creer. Procesele fiziologice sunt obiective, materiale, procesele psihologice – subiective, ideale. Activitatea nervoasă superioară a creerului, materială după natura sa, este baza fiziologică a psihicului şi conştiinţei umane. Conştiinţa în acelaşi timp nu se reduce nici la aceea ce se reflectă, la lumea obiectivă, nici la ceea cu ce se reflectă, la creer,

procesele fiziologice. Fenomenul psihic este decuplarea informaţiei despre realitate codificată în structurile neuro-fiziologice (care îndeplinesc funcţia de signale, purtători al informaţiei). Ideea, gîndul este nu agentul, sau procesul material, ci conţinutul informaţional codificat în structurile neuro-dinamice.

4. Aspectul social-istoric ori genetic în care se concretizează apariţia şi esenţa conştiinţei ca produs legic a devenirii şi funcţionării formei sociale de mişcare a materiei. Conştiinţa este produsul întregii istorii mondiale, totalitatea dezvoltării multiseculare a activităţii practice şi de cunoaştere a mai multor generaţii de oameni. Conştiinţa este un fenomen social şi apare numai în societate, numai în activitatea în comun. Ea este socială după izvorul, geneza, conţinutul şi funcţiile sale. Purtătorul conştiinţei este omul ca fiinţă socială, el devine conştient incadrîndu-se în sistemul relaţiilor sociale, asimilînd cultura umană.

Rolul muncii, limbii, culturii şi comunicării în procesul formării conştiinţei

În procesul apariţiei conştiinţei un rol important au jucat munca, limba, cultura şi comunicarea. Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa măsură, că putem afirma că munca l-a creat pe om. Munca este o activitate sistematică de interacţiune a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă, este un proces de folosire permanentă a uneltelor de muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu satisfac nemijlocit necesităţile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte. În uneltele de muncă se acumulează, păstrează şi transmite experienţa, cunoştinţele umane. În procesul muncii, folosind uneltele de muncă, are loc obiectivizarea şi dezobiectivizarea cunoştinţelor. Pentru activitate individul are nevoie de cunoştinşe, informaţie. La animale informaţia necesară se transmite prin codul genetic în structura corpului, în instincte (ultimile sunt nişte programe care se declanşează şi funcţionează automat). Prin instincte se transmite numai experienţa speciei şi nu experienţa acumulată de indivizi. La om apare un nou canal de transmitere a informaţiei care este mai puternic decît codul genetic. Informaţia se transmite prin uneltele de muncă, în procesul muncii. Pentru a exista el trebuie să muncească, dar muncind omul asimilează informaţia acumulată în uneltele de muncă.

Aceasta ia dat posibilitate omului să se deştepte, să apară conştiinţa, să se acomodeze mai bine la realitate, activitatea lui devine mai complicată şi coordonată. Interacţionînd activ cu natura prin intermediul uneltelor de muncă, omul îşi dezvoltă capacităţile sale, apare şi se dezvoltă vorbirea articulată, se complică relaţiile sociale. Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei ca fenomen socio-cultural este legată cu apariţia limbii ca purtător material, întruchipare a componentelor conştiinţei.

Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea, păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a gîndirii umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să se manifeste numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit, natural aceste semne sunt cuvintele. Ele semnifică şi înlocuiesc obiectele realităţii. Cu ajutorul cuvintelor reproducem realitatea, ne formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se realizează cunoaşterea lumii, în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea este un mijloc specific social de păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a comportamentului uman. Limba este un fenomen social, apare în procesul muncii din necesitatea activităţii în comun şi schimbului de informaţii. Ea îndeplineşte funcţia de cunoaştere, comunicare şi expresiv-afectivă. Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi hipnozei, în medicină, artă.Cuvîntul în medicină are un efect psihoterapeutic fiindcă acţionează asupra conştiinţei pacientului, se asociiază cu acţiunile medicului şi activitatea medicamentelor. Aceasta trebuie de avut în vedere

deoarece cuvîntul poate avea nu numai efect curativ, ci şi invers – provoacă iatrogenii. Limbajul este o capacitate comună tuturor oamenilor, iar limbile concrete sunt moduri particulare de realizare a limbajului.

Activitatea în comun este imposibilă fără comunicare. Comunicarea este o trăsătură importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale, conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Comunicarea este acel canal prin care se transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.

Cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga societate. Ea conţine în sine modurile activităţii umane, totalitatea principiilor şi normelor ce reglementează funcţionarea societăţii umane. Fiecare individ născîndu-se găseşte o anumită cultură şi norme de comunicare. Ca să devină om el trebuie să asimileze această cultură.

Structura conştiinţei individualeStructura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective,

volutive. Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul. Ultimile sunt latura gnoseologică a conştiinţei. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe.Gîndirea ne dă informaţie şi cunoştinţe despre lumea obiectivă. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele, deci fără gîndire este imposibilă formarea conştiinţei. Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii. Intelectul este capacitatea individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele. Intelectul depinde nu de cantitatea de cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce, creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă. El conţine o totalitate de principii, reguli, algoritmuri cu ajutorul cărora se realizează multitudinea formelor de gîndire. Intelectul este “temperatura”, puterea raţiunii umane.Gîndirea umană are un caracter abstract, generalizat, ea se exprimă prin noţiuni. Pentru existenţa noţiunilor este necesar de memorie, limbaj, cuvinte. Memoria este capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinşele, informaţia. Fără memorie nu pot exista cunoştinţele. Memoria socială este întruchipată în obiectele culturii – lucruri, produsele artei, limbă, cărţi, reviste ş.a. Aceasta este memoria generaţiilor, istoriei, poporului, cultura naţională şi tradiţiile.Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a realităţii, ele unesc situaţia exterioară cu necesităţie omului.Deatîta emoţiile şi sentimentele sunt regulatorul, catalizatorul activităţii umane. Emoţiile pozitive ori negative reglementează alegerea acţiunii, formează comportamentul, ele contribuie la transformarea informaţiei în cunoştinţe, cunoştinţelor în convingeri. Voinţa este un mecanism deosebit de reglementare a activităţii propriu numai omului, este un autocontrol a personalităţii. La animale şi copii mici voinţă nu există, ea este înlocuită de cerinţe ca motive de activitate. Normele sociale, trecînd prin psihicul omului, interiorizîndu-se, devin mecanisme interne de reglementare a activităţii. Mecanismele voinţei se formează în activitatea socială, conform normelor sociale. Voinţa este forţa motrică a personalităţii.

În structura conştiinţei evidenţien două niveluri: conştient şi inconştient. Nivelul conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm seama, le înţelegem, se găsesc în centrul atenţiei noastre. Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de procese, operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele sensul cărora este determinat de cerinţele şi necesităţile fiziologice. Aşadar nu orice acţiune este orientată conştient. Fenomenele inconştiente nu-s ceva misterios, enigmatic, ci tot aceea activitate a sistemului nervos superior care în momentul dat nu se găseşte în centrul atenţiei conştiente, nu se percepe şi resimte de individ. Unele şi aceleaşi procese psihologice pot să-şi schimbe modalitatea, ele pot să se transforme din conştiente în inconştient şi invers, între ele nu există un hotar denetrecut. Din punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de protecţie a sistemului nervos, iau sub controlul său acele funcţii care nu cer atitudinea creatoare şi participarea nemijlocită a conştiinţei (deprinderile, automatismele ş.a.).

Concepţia despre inconştient a fost pentru prima dată formulată de G.Leibnitz. La el inconştientul era conceput ca o formă inferioară a activităţii spirituale ce stă dincolo de limita reprezentărilor conştientizate. I.Kant căuta să lege inconştientul de problema intuiţiei şi a cunoaşterii senzoriale. A.Schopenhauer şi E.Hartmann au ridicat inconştientul în rang de principiu universal, ca bază al existenţei şi cauză al procesului mondial. O caracteristică dinamică a inconştientului a fost întrodusă de I.Fr.Herbart. Activitatea psihică neconştientizată de om a fost cercetată de domeniul psihopatologic, mai ales de şcoala psihiatrică franceză.

O concepţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud (1856-1939), în care absolutiza inconştientul şi instinctele. După părerea lui psihicul omului este format din trei niveluri: Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”,aici este întuneric, domină misterul, pasiunile, aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele. Inconştientul este fundamentul de adîncime al psihicului, care determină viaţa conştientă a subiectului(omului) şi chiar destinele unor popare. Înclinaţiile inconştiente formează conţinitul emoţiilor şi trăirilor. Conştiinţa depinde în cea mai mare măsură de impulsurile refulate de inconştient. Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente, autoconştiinţa individului. Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi interdicţiilor (tabu), morala. Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea contradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii). Dorinţele insistent tind să se realizeze. Cenzura socială, morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţelor individului. S.Freud consideră, că morala îndeplineşte o funcţie represivă faţă de om, de constrîngere. Dorinţele şi pasiunile nerealizate sunt refulate în inconştient, iar de acolo ele pot să se realizeze şi sub alte forme. Conflictul dintre dorinţe şi posibilităţi duce la neuroze, la apariţia bolii. Boala este un fel de realizare a dorinţelor refulate într-o formă denaturată, într-o altă modalitate.

Freudism – teoria lui S.Freud, formulată în perioada anilor 1900 – 1938, care formează baza teoretică a psihoanalizei şi metodei psihoterapeutice. Freudismul este absolutizarea rolului proceselor inconştiente, recunoaşterea conflictului dintre conştiinţă şi inconştient, dintre personalitate şi societate, este concepţie ce dă prioritate pasiunilor în motivarea şi explicarea faptelor omului. Esenţa freudismului (psihoanalizei) constă în analiza raţională a fenomenelor inconştiente pentru a se debarasa de ele. Neofreudism – concepţie ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud în direcţia socializării lor. Reprezentanţii sunt A.Adler, C.G.Jung, E.Fromm, C.Horni ş.a. Ei neagă biologismul şi determinismul sexual freudian, mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în comportamentul individului, dar mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale.

Viaţa spirituală a societăţii. Conştiinţa socială şi structura ei

Viaţa spirituală a societăţii este produsul activităţii practice a oamenilor şi formează un subsistem al sociumului. Des viaţa spirituală se confundă cu conştiinţa socială, măcar că acestea sunt diferite noţiuni. Viaţa spirituală este o noţiune mai amplă şi include în sine necesităţile spirituale, activitatea spirituală, producţia şi consumul lor. Conştiinţa socială este acea latură a realităţii sociale ce este determinată de existenţa socială.Conştiinţa socială este categoria filosofică pentru desemnarea laturii spirituale a vieţii societăţii, totalitatea de idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este latura materială a vieţii sociale, este primară în raport cu conştiinţa socială, determină conţinutul şi structura ei. Conştiinţa socială este secundară, dependentă de existenţa socială. Secundaritatea ei nu înseamnă ignorarea rolului ei. Conştiinţa socială este latura necesară a procesului social-istoric, funcţia societăţii în întregime, fără ea este imposibil de a ne închipui procesul vieţii sociale.

Conştiinţă socială se găseşte in strînsă legătură cu conştiinţa individuală, se manifestă prin ea, dar şi se deosebeşte radical de ea. Conştiinţa individuală este totalitatea proceselor psihice a individului, care îi permit de a se înţelege pe sine însăşi, lumea înconjurătoare şi locul

său în această realitate. Conştiinţa socială este raţiunea colectivă ca sinteză complexă a conştiinţelor individuale şi prezintă tota-litatea de idei, concepţii, viziuni, convingeri care reflectă existenţa socială. Conştiinţa socială există prin conştiinţa indivizilor, iar conştiinţa individuală se constituie prin asimilarea de către individ a ideilor şi concepţiilor conştiinţei sociale. Conştiinţa individuală niciodată nu cuprinde în întregime conştiinţa socială (ultima este mai amplă), dar poate s-o întreacă. Prin creaţia sa individul poate să formuleze idei ce se includ în conştiinţa socială. Conştiinţa individuală există ca realitate subiectivă, ideală. Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestătător. Ideile şi concepţiile ei sunt obiectivizate, materializate în literatură, ştiinţă, artă ş.a. Existenţa sinestătătoare se manifestă şi prin aceia, că unele elemente a conştiinţei sociale pot să întreacă ori rămîne în urmă de existenţa socială, formele conştiinţei sociale acţionează nu numai asupra relaţiilor materiale, dar şi reciproc unele asupra altora.

Existenţa socială se reflectă în conştiinţa individului nu direct, nemijlocit, ci prin diferite clişee socioculturale şi ideologice. Conştiinţa individuală reflectă realitatea prin prisma condiţiilor de viaţă concrete şi particularităţile psihologice a individului. De aceea conştiinţa individuală este un aliaj a singularului, particularului şi generalului.

În structura conştiinţei sociale deosebim: conştiinţa obişnuită şi teoretică, psihologia socială şi ideologia, diferite forme (politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia). Conştiinţa obişnuită este nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre lumea înconjurătoare. Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realităţii în diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări şi elaborări a specialiştilor. Psihologia socială este o totalitate de viziuni şi reprezentări nesistematizate, diferite sentimente, dispoziţii, obiceiuri, tradiţii care reflectă realitatea obiectivă şi se formează nemijlocit în condiţiile activităţii cotidiene. Psihologia socială este conştiinţa anumitor grupuri sociale, popoare şi naţionalităţi, este specificul modului lor de viaţă. Ea este la un nivel cu conştiinţa obişnuită, dar exprimă mai mult atitudinea apreciativă a oamenilor faţă de această realitate. Psihologia socială este un fenomen relativ stabil şi nu se schimbă odată cu schimbarea existenţei sociale. Ideologia este o totalitate de concepţii şi idei sistematizate, care reflectă existenţa socială în corespundere cu interesele şi scopurile claselor şi grupurilor.

Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin obiectul care îl reflectă, modalitatea cum reflectă, particularităţile dezvoltării lor, rolul şi funcţiile lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete: relaţii (politice, juridice, morale ş.a.), activitate (politică, juridică, religioasă ş.a.) şi idei şi teorii (politice, juridice, morale ş.a ). Primele (relaţiile şi activitatea) sunt latura obiectivă, iar ideile şi teoriile – latura subiectivă a conştiinţei. La formele conştiinţei sociale se referă politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia. Politica este sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea puterii de stat. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea intereselor lor. Politica este expresia concentrată a economiei, a intereselor economice a grupurilor sociale şi partidelor politice. Pentru a realiza interesele economice ele trebuie să pună mâna pe puterea de stat. Interesele economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice.

Dreptul este totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale. El este determinat de orînduirea economică a societăţii, structura ei social-politică. Marxismul definea dreptul ca voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Conştiinţa jurudică este totalitatea de concepţii şi teorii referitor la orînduirea de drept existentă, la normele şi legile juridice, la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, echitate sau inechitate. Dreptul ca şi politica are caracter de clasă, el consolidează şi protejază acele relaţii sociale şi modele de comportament ce corespund intereselor anumitor clase.

Morala este totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul oamenilor în viaţa lor personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău. Conştiinţa morală- latura subiectivă a moralei (spre deosebire de activitatea şi relaţiile morale, ce reprezintă latura obiectivă a moralităţii) care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi principii morale ce formează idealul moral. Conştiinţa morală reflectă activitatea şi relaţiile morale, ce se formează în procesul vieţii sociale, formulează principiile şi cerinţele care au un caracter normativ şi reglementează comportamentul oamenilor. Conştiinţa morală este cunoaşterea valorilor morale, datoriilor şi modului cum trebuie să le îndeplinim. Ea este capacitatea de a promulga, impune şi sancţiona legile morale. Conştiinţa morală poate fi privită ca vocea conştiinţei. În structura conştiinţei morale deosebim următoarele componente: norme, reguli, principii, orientări valorice morale, motivarea, aprecierea şi autoaprecierea, conştinţa de sine şi datoria.

Religia (din l.lat. religio-cucernicie, elvavie, obiect cultic) - formă specifică a conştiinţei sociale, care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare; confesiune, credinţă. Religia se mai caracterizează printr-o concepţie specifică despre lume şi percepţie a lumii, de asemenea printr-o conduită şi cult specific, ce se bazează pe credinţă în existenţa (a uneia ori cîteva) divinităţi. Religia reprezintă o concepţie despre lumea idealistă bazată pe credinţe în supranatural.

Arta - una din formele conştiinţei sociale; o reflectare a realităţii prin imagini concret-senzoriale; formă specifică de activitate, în procesul căreia se crează imagini artistice şi se personifică atitudinea estetică a omului faţă de lume; unul dintre procedeele principale de însuşire estetică a lumii.Obiectul artei este întreaga realitate cu calităţile şi însuşirile ei estetice. Forma specifică de reflectare a realităţii este imaginea artistică, care exprimă existenţa prin prizma patimilor şi emoţiilor umane. Arta este modul de generalizare a realităţii într-o formă concret-senzorială spre deosebire de ştiinţă, care o generalizează în noţiuni abstracte şi legi. Fiind o reflectare a realităţii arta posedă o independenţă relativă faţă de ea.

Conţinutul artei se constituie din idei şi sentimente, ideile exprimate în artei sunt pătrunse de simţuri, iar simţurile sunt conştientizate. De aceea arta acordă o influenţă mare asupra oamenilor, în societate îndeplineşte mai multe funcţii, principalele dintre care sunt funcţia estetica, funcţia de cunoaştere şi cea educativă. Realizînd funcţia estetică arta crează idealul în corespundere cu care oamenii apreciază fenomenele din viaţă ca frumoase sau urîte, tragice sau comice, măreţe sau josnice ş.a. Imaginile artistice joacă un mare rol cognoscibil.. Influenţănd gîndurile şi simţurile, logica şi emoţiile, concepţia şi perceperea lumii de către om, arta schimbă în întregime atitudinea omului faţă de lume.

Ştiinţa - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor naturii şi societăţii, una dintre formele conştiinţei sociale. Noţiunea de ştiinţă include în sine atît activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al lumii. Termenul de ştiinţă se utilizează deasemenea pentru marcarea unor branşe separate ale cunoaşterii ştiinţifice. Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică de activitate. Dacă în producţia materială cunoştinele se utilizează în calitate de mijloace de creştere a productivităţii muncii, apoi în ştiinţă cunoştinţele se capătă sub formă de descrieri teoretice, rapoarte ale datelor expe-rimentale, formulele unui preparat oarecare - toate acestea formează scopul implicital ştiinţei.

Un caracter complex conţine interconexiunea dintre ştiinţă şi filosofie ca forme specifice ale conştiinţei sociale. Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu ştiinţa funcţii de metodologie a cunoaşterii şi interpretarea conceptuluală a rezultatelor ei. Pe filosofie şi ştiinţa le uneşte tendinţa de construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de dovadă logică a concluziilor lor. Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu numai prin lipsa contradicţiilor logice, ci, în primul rînd, prin verificarea obligatoare în practică - în cadrul

observării şi experimentului ştiinţific. Formulînd legile obiective ale fenomenelor ea le exprimă în noţiuni şi scheme, care trebuie să corespundă realităţii. Ştiinţa reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr. Prin aceasta ştiinţa se deosebeşte de artă, care exptimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imaginaţiei etc.

Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conîtiinţei sociale; domeniu al culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu, despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane. Filozofia elaborează un sistem generalizat de cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume, constituind temelia concepţiei concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea gnoseologică, social-politică, morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o reflectare a realităţii, inclusiv şi a celei sociale, filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra existenţei sociale, contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Spre deosebire de ştiinţele concrete, care cercetează un domeniu separat al realităţii, filosofia prezintă un tablou integru al existenţei, reflectă realitatea prin înţelepciune, prin prisma raportului omului faţă de lume. Categoriile, principiile şi legile universale cu care operează filosofia străbat toată pînza cunoştinţelor, descoperind generalul, esenţialul, necesarul în ştiinţele particulare, care la rîndul său înzestrează filosofia cu materialul faptologic, necesar pentru concluziile filosofice.

Studiind conştiinţa socială putem evidenţia conştiinţa de masă şi opinia publică.Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentări, norme, valori a unei mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii comune între ei. Ea se formează ca rezultat a conştiinţei obişnuite şi cunoştinţelor teoretice. Conştiinţa de masă se deosebeşte de conştiinţa socială care este totalitatea cunoştinţelor indivizilor din trecut, prezent şi viitor, totalitatea cunoştinţelor din diferite domenii ce reflectă existenţa socială. Conştiinţa de masă este un caz particular a conştiinţei sociale, este conştiinţa de facto, conştiinţa anumitor mase, pe cînd conştiinţa socială are un caracter general uman, este totalitatea ideilor. Conştiinţa de masă nui ceva omogen, este o mulţime de diferite concepţii, viziuni, atitudini despre diverse probleme şi aspecte a vieţii sociale. Ea poate fi caracterizată după diferite criterii, componente, probleme, în dependenţă de subiecţii acestei conştiinţi (mase, grupuri, comunitaţi, clase). Conştiinţa de masă poartă amprenta societăţii respective, a caracteristicilor ei social-economice, culturale, politice, naţionale ş.a. Ea nu se limi-tează numai la societatea dată, la epoca contemporană, ci depăşeşte cadrul lor. Conştiinţa de masă poate fi studiată prin opinia publică.

Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi aprecieri a diferitor evenimente şi fapte a realităţii de către masele populare. Ea este un mod specific de existenţă a conştiinţei sociale, este conştiinţa în acţiune, conştiinţa funcţionînd. Subiectul sînt diferite grupuri de oameni, inclusiv colective de muncă, uniunii profesionale, comunităţi social-demografice, teritoriale, naţionale, clase şi societatea în întregime. Conţinutul principal al opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele despre fapte, evenimente, fenomene şi procese care au devenit în centrul atenţiei publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura apreciativă a opiniei publice, în care se exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori respingerea, confirmarea ori blamarea anumitor acte, evenimente, comportări. În ea întră şi componentul volutiv care o caracterizează ca o activitate spiritual-practică. Opinia publică joacă un rol foarte imporant în viaţa societăţii, deoarece este un fel de auto-control, formulează şi include norme şi principii a comportamentului şi activităţii sociale, îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă. Opinia publică se studiază prin diferite sondage sociologice şi se formulează de obicei prin media statistică.

Referat la filosofie

Tema:Filosofia Medievală şi Renascentistă

Elaborat de : Mocreac Eugenia 3CA1011

Referat la filosofie

Tema:Conştiinţa şi Inconştientul

Elaborat de : Mocreac Eugenia 3CA1011