discursul politic
DESCRIPTION
Discursul politicTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării
Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 81’276.6:32 (043.2)
BAHNEANU Vitalina
DIMENSIUNILE IMPLICITULUI ÎN
DISCURSUL POLITIC
10.01.10 - Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării
Teză de doctor în filologie Conducător ştiinţific: SPĂTARU Tatiana, doctor habilitat,
conferenţiar universitar
Autor: BAHNEANU Vitalina
Chişinău, 2010
2
© BAHNEANU Vitalina, 2010
3
CUPRINS :
ADNOTARE ...................................................................................................................................3
LISTA ABREVIERILOR ...............................................................................................................7
INTRODUCERE.............................................................................................................................4
I. ABORDĂRI TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND IMPLICITUL
ÎN DISCURSUL POLITIC ...................................................................................................155
1.1. DELIMITĂRI NOŢIONALE ŞI CONCEPTUALE..................................................................................15
1.2. DISCURSUL POLITIC ÎN CONTEXTUL IMAGINII GENERALE A DISCURSIVITĂŢII ..............................24
1.3. CONCEPTUALIZAREA IMPLICITULUI: DEFINIREA ŞI TIPOLOGIA ....................................................36
1.4. CONCLUZII LA CAPITOLUL 1........................................................................................................48
II. DIMENSIUNILE IMPLICITULUI ÎN DISCURSUL POLITIC .............................................49
2.1. CONSTRUCŢIA ŞI COMPREHENSIUNEA CONŢINUTURILOR IMPLICITE............................................49
2.2. SPECIFICUL ŞI STRUCTURA CONSTRUCŢIILOR IMPLICITE ÎN LIMBAJUL
ACTORILOR POLITICI MOLDOVENI ..............................................................................60
2.3. TENDINŢE DE UTILIZARE A IMPLICITULUI ÎN DISCURSUL LIDERILOR POLITICI AUTOHTONI ..........74
2.4. CONCLUZII LA CAPITOLUL 2........................................................................................................89
III. EFECTELE IMPLICITULUI ÎN DISCURSUL POLITIC EVENIMENŢIAL......................90
3.1. PARTICULARITĂŢILE IMPLICITULUI ÎN DISCURSURILE PREŞEDINŢILOR REPUBLICII MOLDOVA:
(ANALIZĂ COMPARATĂ).............................................................................................90
3.2. EFECTELE IMPLICITULUI ÎN DISCURSUL INAUGURAL AL PREŞEDINTELUI SUA,
FEDERAŢIEI RUSE ŞI ROMÂNIEI ...................ОШИБКА! ЗАКЛАДКА НЕ ОПРЕДЕЛЕНА.
3.3. SUBÎNŢELESUL ÎN SLOGANELE ELECTORALE DIN PARLAMENTARELE-2009
(STUDIU DE CAZ)..........................................ОШИБКА! ЗАКЛАДКА НЕ ОПРЕДЕЛЕНА.
3.4. CONCLUZII LA CAPITOLUL 3......................................ОШИБКА! ЗАКЛАДКА НЕ ОПРЕДЕЛЕНА.14
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ..................................Ошибка! Закладка не определена.6
BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................119
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERIIОшибка! Закладка не определена.0
CURRICULUM VITAE ...................................................Ошибка! Закладка не определена.1
4
ADNOTARE
Bahneanu Vitalina, DDiimmeennssiiuunniillee iimmpplliicciittuulluuii îînn ddiissccuurrssuull ppoolliittiicc.. Teză de doctor în filologie la specialitatea 10.01.10-Jurnalism şi ştiinţe ale comunicării, Chişinău, 2010.
Structura tezei: introducere, 3 compartimente, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din 213 numiri, 120 pagini de text. Rezultatele obţinute sunt publicate în 11 lucrări ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: discurs politic, implicit, codificator, decodificator, emiţător, receptor, presupoziţii, subînţeles, inferenţă, intertextualitate, ambiguitate, decodificare, legile discursului, maximele acţiunii comunicaţionale, competenţe lingvistice, competenţe pragmatice, competenţe logice, competenţe enciclopedice, context, întrebare retorică, ambiguitate, metaforă, manipulare neurolingvistică, aluzie, ironie.
Domeniul de studiu al prezentului studiu ştiinţific este filologie, jurnalism şi ştiinţe ale comunicării.
Scopul şi obiectivele lucrării rezidă în elucidarea aspectului pragmatic şi semantico-lingvistic al construcţiilor implicite utilizate în discursul politic, inclusiv manifestările acestuia în textul şi enunţul politic.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică este determinată de faptul că problematica privind dimensiunile implicitului în discursul politic este una puţin dezbătută în spaţiul ştiinţific comunicaţional internaţional, iar în cel autohton, la acest compartiment atestăm, de fapt, un vacuum ştiinţific. În acest context, lucrarea propusă reprezintă o primă investigaţie de amploare a construcţiilor implicite în materie discursivă şi efectele pe care le creează acestea. Este prima lucrare în spaţiul investigativ autohton care pune accentul pe o paradigmă ce s-ar părea îngustă în ştiinţa discursivităţii, dar care are un impact enorm asupra perceperii discursului politic de către public. Pentru prima dată implicitul este prezentat ca o structură cognitivă a sensului literal în discursul politic, fapt ce contravine tezelor lansate anterior despre aspectul suplimentar – nespus – al construcţiilor implicite. Sunt elucidate tehnicile de decodificare a implicitului prin prisma competenţelor logice şi enciclopedice ale receptorului. Lucrarea aruncă lumină şi asupra unor aspecte ce ţin de tendinţele şi perspectiva discursivităţii politice într-o societate comunicaţională în proces de desăvârşire, cum este cazul Republicii Moldova.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în analiza aparatului categorial al discursului politic şi analiza teoriilor conceptuale despre conţinuturile implicite în discursul politic. Au fost introduse în circuitul ştiinţific autohton un şir de teorii şi concepte, sistematizate şi completate cu analiza realităţii implicitului în discursul politic moldovenesc. Valoarea aplicativă a lucrării constă în posibilitatea implementării rezultatelor studiului în cadrul cursurilor universitare: „Teoria comunicării”, „Sociolingvistica”, ”Comunicarea politică”, „Retorica”, „Sociologia comunicării”, de asemenea, în cadrul unor cursuri specializate destinate studierii tehnicilor discursive, precum „Dezbateri electorale”. Totodată, rezultatele prezentului studiu pot fi aplicate în predarea cursurilor pentru studenţii Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, materializate în cursul „Specificul conectărilor argumentative în construirea discursului politic”, inclusiv pentru cursurile de perfecţionare a specialiştilor în materie de comunicare. Unele compartimente ale tezei pot servi drept puncte de reper pentru specialiştii în relaţiile publice.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Studiul practic al lucrării a fost implementat în şedinţele Şcolii doctorale, Universitatea Sorbona, Paris IV (Franţa) şi note de curs pentru studenţii Universităţii de Stat din Moldova la disciplinele „Stilistică şi Traducere” şi „Sociolingvistică”.
5
АННОТАЦИЯ
Бахняну Виталина, Имплицитность в политическом дискурсе. Диссертация на соискание ученой степени доктора филологических наук по специальности 10.01.10-Журналистика и Коммуникативистика, Кишинёв, 2010.
В работе рассматриваются вопросы кодификации и декодификации имплицитного содержания в политическом дискурсе. Диссертация состоит из Введения, 3 разделов, общих выводов и рекомендаций, библиографии из 213 названий, страниц текста 120. Полученные в результате проведенного исследования результаты опубликованы в 11 научных статьях.
Ключевые слова: политический дискурс, имплицитный кодификатор, декодификатор, отправитель, получатель, пресуппозиции, предполагаемый, подразумеваемый, межтекстуальность, двойственность, декодификация, порождение дискурса, коммуникативное событие, языковые компетенции, прагматические компетенции, логические компетенции, компетентность, контекст, риторический вопрос, метафора, аллюзия, ирония. Цель работы: исследовать прагматический и семантико-лингвистический аспект имплицитных конструкций, используемых в политическом дискурсе, а также отражение имплицитности в политическом тексте и политическом высказывании. Выбор методики исследования обусловлен многосторонним междисциплинарным характером исследуемого явления. Для достижения поставленной цели и задач исследования в работе использованы методы качественного и количественного анализа. Так, автор прибегнул к системному подходу как к одному из методов современного научного исследования для выявления и определения неразрывного соотношения между политическим дискурсом, политической коммуникацией и политическим контекстом. Из категории качественного анализа текста в процессе исследования использованы методы индукции и дедукции для выявления и описания дискурсионных явлений, присущих имплицитности, и синтеза их в обобщенной форме. На эмпирическом уровне на основе наблюдения были определены принципы, относящиеся к функционированию, восприятию и воздействию имплицитного в составе дискурсивности. Необходимость количественно-качественного анализа для разграничения определенных тенденций имплицитного содержания заставило автора прибегнуть к методам исследования, особо действенных на коммуникативном пространстве, как то: метод сравнительного анализа, метод когнитивного анализа, метод анализа контекстности политического дискурса. Научная новизна работы обусловлена тем, что проблемы степени имплицитности в политическом дискурсе исследованы мало как на международном научном пространстве, так и на отечественном, где в этом отношении наблюдается полный вакуум. В таком контексте предложенная работа является первым исчерпывающим исследованием имплицитных конструкций на материале дискурсивных текстов, а также производимых имплицитностью эффектов. Это первое на отечественном пространстве исследование, которое выявляет и рассматривает парадигму, кажущуюся узкой в теории дискурса, но оказывающую огромное влияние на восприятие политического дискурса адресатом. Впервые имплицитность представлена как когнитивная структура прямого смысла в политическом дискурсе, что вступает в противоречие с ранее высказанными мнениями о дополнительном – невыраженном – аспекте имплицитных конструкций. Рассмотрены также техники декодирования имплицитности через призму логических и познавательных компетенций адресата. Работа проливает свет и на некоторые аспекты, касающиеся тенденций развития и перспектив политической дискурсионности в коммуникационном обществе в процессе становления, имеющем место в Республике Молдова. Практическое значение работы. Результаты исследования могут быть использованы в университетских курсах: Теория коммуникации, Социолингвистика, Политическая коммуникация, Социология коммуникации, а также в спецкурсах по изучению дискурсионных техник, например, в курсе Предвыборные дебаты. Некоторые разделы диссертации могут представлять интерес для специалистов в области общественных отношений, которые, с одной стороны, должны распространять сообщения кодифицированные, а с другой стороны, должны предоставлять возможность декодификации сообщений адресатом с учетом потенциальных возможностей имплицитности как одной из техник привлечения и заострения внимания общественного мнения.
6
ANNOTATION
IMPLICIT DIMENSIONS IN POLITICAL DISCOURSE
to the PhD Thesis, written by Bahneanu Vitalina, speciality 10.01.10 -- Journalism and Communication Sciences, Chişinău, 2010.
The study treats various aspects of codification and de-codification of the implicit content in the political discourses. The thesis contains the introduction, three chapters, general conclusion and recommendations, the bibliography and 120 pages of text. The obtained results are published in 11 research articles.
Key-words: political discourse, implicit, coding, decoding, transmitter, receiver, presuppositions, supposed, connotation, inference, intertextuality, ambiguity, de-codification, the rules of a discourse, the maxims of communication actions, linguistic competence, pragmatic competence, logic competence, encyclopedic competence, context, slogan, rhetorical question, metaphor, allusion, irony.
The aim of the author was to reveal the pragmatic and semantic - linguistic aspect of the implicit constructions used in political discourses including its manifestation in the political sentence and text.
The choice of the research methods was determined by the various and interdisciplinary character of the investigated subject. In order to achieve the purpose and objectives of the thesis there have been used many methods of quantitative and qualitative research. Thus the author used the systemic study as one of the methods of modern research cognition to recall the indissoluble correlation between the political discourse, political communication and political context. As qualitative methods there have been used the method of deduction and the one of induction in order to identify the inherent discursive phenomena of the implicit and to synthesize them into a general formula. There have been determined the principles of functionality, perceiving and the impact of implicit in the discourse due to the method of observation used on the empirical level. The necessity of using the quantitative-qualitative method to delimitate certain tendencies of implicit contents made the author use the following methods of functional research in communication as comparative analysis, cognitive analysis, contextual analysis of the political discourse.
The research novelty and originality is determined by the non frequent discussion of the problems connected with the dimensions of the implicit in political discourses in the research international communication space. A research vacuum is found in our Republic concerning this topic. In this context the present thesis is the first vast research of implicit constructions in a discourse and the effects created by them. It is the first paper in our Republic that puts special emphasis on a paradigm that is quite narrow in the science of discourse and has a great impact on the perceiving of political discourse by the audience. For the first time the implicit is represented as a cognitive structure of the literary meaning in the political discourse, fact that is opposed to the theses launched before about the additional aspect – not spoken – of the implicit constructions. The techniques of decoding the implicit by means of the logic and encyclopedic competence of the receiver are elucidated. The thesis highlights some aspects connected with the tendencies and the perspectives of the political discourses in a communicative society in the process of completion as in the case of the Republic of Moldova.
The application value of the thesis lies in the fact that the results of the study can be used at the university level courses such as “The Theory of Communication”, “Socio-linguistics”, “Political Communication”, The Sociology of Communication”, it can also be used at specialized courses meant for studying discursive techniques as, for example, “Electoral Debates”. Some compartments from the thesis can serve as a basis for specialists in public relations, who on the one hand must provide coded messages and on the other hand must be able to decode the received messages knowing the potential of the implicit as a technique to sensitize the public opinion.
7
LISTA ABREVIERILOR:
AD – analiza discursului
ADP – analiza discursului politic
Mcd – mesaj codificat
Mr – mesaj remis
Mdcd – mesaj decodificat
PR – piar
UCM – Uniunea Centristă din Moldova
8
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Necesitatea, dar şi utilitatea studierii
implicitului în discursul politic (DP) este justificată printr-o serie de argumente. Pe de o parte,
însuşi DP este un fenomen complex, neelucidat încă în toate articulaţiile sale. Numeroşi
cercetători au în câmpul lor de observare această activitate discursivă instituţionalizată, propun
noi metode de analiză, identificând elemente specifice relevante pentru un demers ştiinţific
interdisciplinar.
Pe de altă parte, pe palierul comunicării politice, construcţiile implicite reprezintă
actualmente un segment tratat sumar, tangenţial, aşadar insuficient. Prezenţa implicaturilor,
diversitatea strategiilor implicitare reclamă, evident, o nouă optică de abordare a comunicării în
sfera politicului. Astfel, implicitul din DP se transformă într-o componentă verbală a actorului
politic prin intermediul căreia acesta îşi asigură şi îşi construieşte un capital de imagine.
Ca domeniu relativ nou, modern şi dinamic al ştiinţelor comunicării, dezbaterile
ştiinţifice în contextul abordării posibilităţilor actuale ale discursului politic au amplificat
interesul pentru un studiu aprofundat al sensurilor implicite în comunicarea politică, ca o
reflecţie a gradului de injectare în pragmatica comunicării a conştiinţei politice şi a acţiunii
sociale. Utilizarea construcţiilor implicite în discursul lansat de un lider politic asigură procesul
de transmitere a mesajului central codificat, fiind unul ataşat informaţiei explicite. În situaţia
conjuncturală, când publicul distinge, alături de valorile politice, şi între personalităţile
„lingvistice” ale politicienilor, rolul implicitului în discursul politic a devenit unul de actualitate
incontestabilă.
Prin urmare, cercetarea subiectului în cauză va contribui la soluţionarea unor probleme
teoretice şi aplicative din domeniul comunicativ, din care face parte şi analiza cognitivă a
situaţiilor contextuale şi intertextuale ale discursului politic. Din această perspectivă, considerăm
studiul nostru actual şi oportun.
Scopul şi obiectivele lucrării. Pornind de la actualitatea temei, autorul a elucidat
aspectul pragmatic şi semantico-lingvistic al construcţiilor implicite utilizate în discursul politic,
inclusiv manifestările acestuia în câmpul mediatic autohton.
Au fost stabilite următoarele sarcini:
- a sintetiza abordările conceptuale ale discursului politic;
- a interpreta conceptul de implicit ca tehnică a discursului politic;
- a face o tipologizare a formelor de implicit utilizate în discursul politic;
- a identifica noi metode de interpretare şi comprehensiune a conţinuturilor implicite;
- a identifica modelele de manifestare a implicitului în comunicarea politică autohtonă;
9
- a defini competenţele receptorului şi a determina rolul acestora în procesul de
decodificare a construcţiilor implicite;
- a specifica caracterul construcţiilor implicite în discursul evenimenţial;
- a compara strategiile implicitare din discursurile preşedinţilor RM;
- a evalua ponderea semantică şi pragmatică a subînţelesului în sloganele electorale
din parlamentarele -2009.
Ipoteza studiului. Ne-am lansat în studiul propus pornind de la ipoteza potrivit căreia
construcţia implicită conţine un surplus de informaţie într-un discurs politic. Prezenţa implici-
tului se identifică prin depistarea nerespectării regulilor Principiului de Cooperare a lui Grice,
precum şi a regulilor discursivităţii sintetizate de Ducrot O. Implicitul reprezintă o modalitate de
transmitere codificată a unui supliment de informaţie în discursul politic. Interpretarea construc-
ţiilor implicite revendică anumite competenţe extra-lingvistice din partea decodificatorului.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Problematica privind dimensiunile
implicitului în discursul politic este una puţin dezbătută chiar în plan internaţional. În contextul
investigativ autohton, lucrarea de faţă este o primă investigaţie a construcţiilor implicite în
materie discursivă şi a efectelor pe care le comportă acestea. În acest sens, teza sondează
contextul social şi comunicaţional ce favorizează utilizarea implicitului în discursul politic.
Ideile noastre vin să contureze, între altele, şi fundamentele unui individualism „lingvistic-
comunicaţional” obţinut de actorul politic tocmai graţie construcţiilor implicite folosite în
discursurile publice.
Pentru prima dată, implicitul în discursul politic este prezentat ca o structură cognitivă a
sensului literal. Aşadar, au fost revizuite tezele lansate anterior referitor la aspectul suplimentar –
nespus – al construcţiilor implicite. Sunt elucidate tehnicile de decodificare a implicitului prin
prisma competenţelor logice şi enciclopedice ale receptorului.
Noutatea lucrării se sprijină şi pe abordarea aspectului contextual şi semantico-lingvistic
– în discursurile evenimenţiale ale liderilor politici din RM.
Semnificaţia teoretică constă în analiza aparatului categorial al discursului politic şi
al teoriilor conceptuale despre conţinuturile implicite în acest tip de discurs. Au fost introduse în
circuitul ştiinţific autohton teorii şi concepte, sistematizate şi suplimentate cu analize pe material
faptic relevant.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele studiului pot fi implementate în cadrul
cursurilor universitare: „Teoria comunicării”, ,,Sociolingvistica”, ”Comunicarea politică”,
„Sociologia comunicării”, a unor cursuri specializate destinate studierii tehnicilor discursive, gen
„Dezbateri electorale”. Rezultatele prezentului studiu pot fi aplicate şi în predare la studenţii
Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, la cursul „Specificul conectorilor
10
argumentativi în construirea discursului politic”, inclusiv la cursurile de perfecţionare a
specialiştilor în materie de comunicare. Unele compartimente ale tezei pot servi drept reper
pentru specialiştii în domeniile filologie şi relaţii publice, dat fiind ca aceştia recunosc în implicit
un aspect de baza al organizării pragmatice a discursului, dar şi o tehnică de sensibilizare a
opiniei publice.
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele investigaţiilor şi-au găsit reflectare în 11
publicaţii în reviste de profil şi culegeri, comunicări în cadrul conferinţelor ştiinţifice naţionale
şi internaţionale din Republica Moldova, România, Ucraina. Teza a fost discutată în cadrul
Şedinţei catedrei de Jurnalism a Universităţii de Stat şi în cadrul Seminarului ştiinţific de profil
la specialitatea Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza are un volum de 133 pagini şi este construită din
următoarele compartimente: adnotare (în limbile română, rusă şi engleză); introducere, care
înserează actualitatea şi importanţa problemei abordate, scopul şi obiectivele tezei, noutatea
ştiinţifică a rezultatelor obţinute; importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării; aprobarea
rezultatelor. Teza se compune din trei capitole; 12 paragrafe; concluzii şi recomandări;
bibliografie (212 surse).
Compartimentul I „Abordări teoretico-metodice privind implicitul în discursul politic”
conţine o sinteză a tendinţelor şi curentelor ştiinţifice formate în contextul abordări metodico-
teoretice a fenomenului discursivităţii, a cărui conceptualizare nu a fost niciodată una unanimă.
În Europa s-au manifestat pregnant patru şcoli de analiză de discurs politic, care mai apoi
au influenţat şi celelalte câmpuri naţionale : şcoala franceză, şcoala anglo-saxonă, şcoala
germană şi şcoala rusă de analiză a discursului.
Aportul esenţial al şcolii ADP franceze se datorează ideii că orice mesaj este emis ori
recepţionat ca « semn de gradul doi », ceea ce ar însemna a opune, odată cu sensul explicit şi
implicit, semnele de granul unu şi doi. Analiştii francezi, spre deosebire de reprezentanţii şcolii
anglo-saxone de AD, plasează analiza discursului politic sub o dominaţie externă : lexicologia
sau analiza de conţinut. Şcoala germană a fost influenţată de tendinţele teoretice ale
reprezentanţilor Şcolii franceze şi se axează pe metoda calitativă, care prevede accentuarea
dimensiunii simbolice a socialului, situând în centrul investigaţiilor sociologice raportul dintre
limbaj şi societate. Reprezentanţii Şcolii ruse tratează discursul ca fiind „un fragment al vorbirii
„în acţiune”, ca o „utilizare mai specială a limbajului”; „discursul este vorbirea care plonjează în
viaţă”. Tradiţiile acestei şcoli se caracterizează prin manifestarea unui interes sporit pentru
discursurile prezidenţiale, lucru uşor de motivat: liderul politic e privit nu ca o personalitate în
sine, dar ca un simbol.
11
Problematica pe care ne-am propus-o pentru primul compartiment se rezumă şi la
conceptualizarea implicitului în discursul politic, tipologia şi funcţiile implicitului.
Conform dicţionarului Petit Robert, implicitul „desemnează ceea ce se conţine virtual într-
o propoziţie, un fapt care nu este formal exprimat, şi despre care se poate de vorbit prin
deducţie, inducţie”. Implicitul este, deci, un mesaj care fără a fi scris ori spus literalmente este
totuşi prezent, decodabil, perceptibil pentru receptorul mesajului. În timp ce diverşi reprezentanţi
ai Şcolilor de Analiză de Discurs opinează diferit asupra fenomenului de „implicit”, spre
exemplu, în opinia lui Eco Um. spusul implicit este într-un fel un „sub-spus”, sau „un termen
umbrelă”; savantul francez Ducrot O. afirmă că implicitul este un surplus de informaţi; Seriot P.
îl consideră „termen umbrelă”; Кerbrat-Orecchioni C., contemporana noastră, pare a fi şi mai
clară în această privinţă, afirmând că „nu se vorbeşte nicicând direct”, reprezentanţii Şcolii ruse
de Analiză de Discurs atribuie fenomenului de „implicit” un rol „strategic” în comunicarea
politică, susţinând că implicitul poartă un caracter „de tehnologie comunicaţională”. În limba
engleză, de fapt, nu există substantivul-concept de implicit, se utilizează doar ca adjectiv-implicit
sau în calitate de adverb - implicity.
Există două tipuri fundamentale de conţinuturi implicite: presupoziţionale şi subînţelese.
La nivelul fiecărui enunţ operează două conţinuturi: conţinutul exprimat, în terminologia
savantului Ducrot O. „posé” (datul) şi conţinutul presupus, numit în limba savantului
„presupposé”. De remarcat, că implicitul, atât sub formă de presupoziţie, cât şi sub formă de
subînţeles, întăreşte afirmaţiile explicite. În ultimă instanţă, ambele forme de implicit (semantic
– presupoziţia; pragmatic – subînţelesurile) nu sunt decât nişte forme de exprimare a
conţinutului şi servesc în cele din urmă drept strategii discursive pentru a ocupa o poziţie în
transmiterea mesajului.
Fiind greu de definit cu precizie, presupusul e considerat, în linii generale, drept un
element stabil, distins net alături de un alt model de implicit: subînţelesul. Vion R. propune cea
mai simplă explicaţie a celor două tipuri de implicit, considerând presupusul implicit produs de
mesajul lingvistic însuşi, subînţelesul – implicit ce vine direct în raport cu datele situaţionale şi
activităţile de interpretare ale interlocutorilor. În acelaşi context, Ducrot O. consideră că
presupusul este un implicit de frază, în timp ce subînţelesul este un implicit de enunţare. Dacă
presupusul este relativ constant, atunci subînţelesul este instabil şi variabil conform situaţiei de
enunţare. Contextul are, astfel, o importanţă preponderentă în comprehensiunea subînţelesurilor.
În compartimentul doi al tezei „Dimensiunile implicitului în discursul politic autohton”
ne-am propus să abordăm, în primul rând, construcţia şi comprehensiunea conţinuturilor
implicite prin prisma teoriilor comunicării: legile discursului lansate de Ducrot O. – legea
sincerităţii, legea interesului, legea informativităţii, teoria lui Grice P. cu privire la Principiul de
12
Cooperare, care postulează că, legând o conversaţie, interlocutorii întreprind o activitate
colectivă in care fiecare dintre ei trebuie să poată conta unul pe celălalt pentru ca aceasta să fie
dusă la bun sfârşit. Grice P. elaborează patru maxime care specifică regulile la care se vor
supune în mod obligatoriu participanţii la o conversaţie: maximele cantităţii se referă la măsura
sau cantitatea informaţiei de respectat intr-o conversaţie; cele ale calităţii invită la veridicitate şi
adevărul susţinerilor; maxima relaţiei se referă la situaţia partenerilor în cadrul conversaţiei; cele
ale modalităţii iţi cer să fii clar si precis. Atunci când se încalcă principiul de Cooperare după
Grice P., receptorul trebuie să primească aceasta ca pe un semnal că mesajul emis conţine
conţinuturi implicite. Iar pentru decodificarea sensurilor implicite este necesar de a stabili un
raport de proporţionalitate dintre tezaurul de cunoştinţe ale autorului mesajului şi cel al
receptorului, pe care aceştia le utilizează în timpul creării şi perceperii unui mesaj, adică un set
de presupoziţii pragmatice necesare pentru evaluarea sensurilor implicite, deoarece o comunicare
eficientă revendică un tezaur cognitiv comun . Sunt cunoscute patru categorii de competenţe care
contribuie la evaluarea sensurilor implicite: competenţa lingvistică, competenţa retorico-
pragmatică, competenţa logică, competenţa enciclopedică.– fenomene, de asemenea, abordate în
subcompartimentul 2.1. „Construcţia şi comprehensiunea conţinuturilor implicite”.
Următoarele două subcompartimente – „Specificul şi structura construcţiilor implicite în
limbajul actorilor politici moldoveni” şi „Tendinţe de utilizare a implicitului în discursurile
liderilor politici autohtoni” – sunt dedicate studiului empiric al conţinutului implicit în limbajul
liderilor politici autohtoni.
Modalitatea şi contextul de exprimare a sensurilor implicite în decursul politic autohton
denotă individualitatea socială, politică şi lingvistică a decodificatorului. În acest sens,
instrumentarul lingvistic utilizat în elaborarea sensurilor implicite îl formează: aluzia, ironia,
negaţia, întrebarea retorică şi metaforele.
De cele mai dese ori, limbajul opoziţiei este unul violent şi ironic, iar cel al puterii – unul
declarativ, deşi poate fi şi invers (declaraţiile violente şi sarcastice ale preşedintelui V. Voronin
la adresa opoziţiei). În ambele cazuri, însă, ca o tendinţă a prezenţei elementului implicit în
discursul politic autohton atestăm faptul, că liderii politici se inspiră din tradiţia şi spiritualitatea
populară. Un mesaj politic poate influenţa receptorul numai dacă acesta a perceput şi a evaluat
just sensul comunicării iniţiate de emiţător.
S-a observat că în discursurile sale preşedintele V. Voronin foloseşte de cele mai dese ori
metafore din domeniul militar, fapt ce-i denotă şi componenta profesională a imaginii sale
politice – general în rezervă. Astfel, în timpul acutizării dialogului dintre cele două capitale –
Chişinău şi Bucureşti – ca urmare a evenimentelor din 7 aprilie 2009 (devastarea de către
protestatari a sediilor preşedinţiei şi parlamentului), preşedintele moldovean l-a catalogat pe
13
preşedintele român astfel: „Băsescu este succesorul lui Antonescu”. În contextul crizei politice
legate de refuzul opoziţiei parlamentare de a participa la alegerea şefului statului,
V. Voronin a declarat: „Opoziţia este un fel de kamikaze”.
Pe marginea evenimentului din 3 iunie din legislativ (încercare de a alege şeful statului),
S. Urecheanu a declarat pentru presă: „Sărmana Zâna... Ba prim-ministru, ba primar general, ba
preşedinte, ba iar prim-ministru... Rezumatul zilei de astăzi: Voronin l-a păpat pe Lupu”. [207,
Ştiri]. În exemplul dat ironia conţine o derâdere la adresa doamnei prim-ministru. Uneori ironia
poate fi sinonimă a derâderii sub formă laudativă. Or, enunţul de mai sus conţine şi o laudă
pentru Doamna, care este înzestrată cu astfel de calităţi, încât este promovată la cele mai
importante funcţii în stat, dar de fiecare dată fără de succes.
Mostrele de limbaj folosite de emiţător în textul politic demonstrează că politicienii
apelează la cele mai diverse strategii de limbă, prin care se creează figuri de stil, care, prin
expresivitate, pot concura cu un text literar. Toate aceste figuri de stil, prin aportul lor la
semantica conţinutului, asigură într-un discurs politic relaţia interdependentă dintre participanţii
la actul de comunicare. Aceste efecte sunt interpretate drept „efecte nu atât de limbă, cât de
discurs”. În concluzie, am spune, că discursul politic se hrăneşte cu aceste figuri, cu aceste
incertitudini ale limbajului, discurs, căruia i-ar rămâne prea puţine lucruri, dacă i s-ar scoate
implicitul, adică tot felul de subînţelesuri şi presupusuri.
Ultimul compartiment al tezei „Efectele construcţiilor implicite în discursul politic
evenimenţial” conţine un studiu comparat privind specificul construcţiilor implicite în discursu-
rile politice evenimenţiale (utilizarea implicitului în elucidarea problemei statalităţii moldove-
neşti) ale preşedinţilor Republicii Moldova – M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin şi discursurile
inaugurale al preşedintelui SUA, B. Obama, preşedintelui rus, V. Putin (2000, 2004) şi
preşedintelui României T. Băsescu. Studiul realizat ne permite să constatăm deosebiri sesizabile
între construcţiile lingvistice, figurile de stil utilizate de către actorii politici, fapt ce confirmă
interdependenţa dintre modelul de leadership, tipul de guvernare şi strategiile comunicaţionale,
în special, prezenţa construcţiilor implicite, în cazul celor trei preşedinţi ai R. Moldova.
Preşedintele M. Snegur a pus miză pe coloritul naţional, pe frazeologizme cunoscute şi
acceptate în popor. Subiectul ce ţine de „relaţiile R. Moldova – România este deosebit de
filosofic abordat în discursul preşedintelui P. Lucinschi. Stilul implicit utilizat de preşedintele P.
Lucinschi denotă o gândire şi o expunere filosofică a fenomenelor şi evenimentelor politice.
Stilul discursiv al preşedintelui V. Voronin, din perspectiva abordării construcţiilor implicite,
complementează, într-un fel, stilul guvernării şi modelul acestuia de leadership. Stilul autoritar,
aşadar, denotă utilizarea sensurilor implicite exprimate prin metafore şi diminutive cu tentă
14
peiorativă sau ironică. Atât subînţelesul, cât şi presupusul din discursurile lui V. Voronin nu lasă
loc pentru deliberări şi idei contrare.
15
1. ABORDĂRI TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND
IMPLICITUL ÎN DISCURSUL POLITIC
1.1. Delimitări noţionale şi conceptuale
Problema pusă în acest capitol se bazează în special pe două noţiuni: „discurs”şi „discurs
politic”. Se consideră esenţial a cunoaşte şi a opera corect cu conceptele de bază pentru a realiza
o analiză pertinentă a diverselor tipuri de discurs.
Cu toate că există în ştiinţă de cel puţin câteva decenii, noţiunea de „discurs” nu a reuşit să
primească o delimitare distinctă” [140, p.17-23], fapt ce explică multitudinea de definiţii date
fenomenului. Termenul discurs şi-a făcut apariţia în literatura ştiinţifică în anii '70 ai sec. XX,
fiind numit în literatura de cercetare franceză „discours”, în literatura engleză „discourse”, ceea
ce corespundea în cadrul Şcolii ruse noţiunii „stil funcţional”. Motivul sinonimiei terminologice
se explica doar prin specificul şcolilor naţionale şi nu în subiect. În timp ce în tradiţia rusească
„stil funcţional” prezenta, în primul rând, un tip special de texte – vorbite, birocratice, gazetăreşti
şi altele, de asemenea, sistemul lexical şi gramatical al fiecăruia din aceste texte, în tradiţia
anglo-saxonă nu exista nimic asemănător, din simplul motiv că şcoala anglo-saxonă încă nu avea
ca ştiinţă obiectul stilisticii. Savanţii anglo-saxoni au conceput acest subiect netradiţional ca o
specificitate a textului. Observând acest decalaj în teoriile „terminologiei” studiate, Maingueneau D.,
la rândul său, menţionează: „pentru a desemna produsul verbal, lingviştii nu dispun numai de
termenul discurs, ei recurg, de asemenea, la enunţ, la text, care au diferite definiţii” [113, p.98].
Dacă încercăm să definim conceptul de discurs conform dicţionarelor, ne lovim de
dificultatea de alegere, respectiv ne dăm bine seama că important, în acest sens, este punctul de
vedere adoptat. Pentru un lingvist, bunăoară, discursul reprezintă în sensul strict o frază. Pentru
semiotician, discursul reprezintă o realitate transfrastică. Sensul cotidian al acestui cuvânt îşi
restrânge sfera la doar câteva tipuri de discurs: discurs politic, discurs polemic, discurs al
părinţilor.
Discursul a fost definit, în opoziţie cu fraza în lingvistica tradiţională, ca succesiune de
fraze, cu enunţul ca unitate comunicaţională aparţinând unui gen discursiv specializat: romanul,
articolul de ziar, codul de legi, ca realizare individuală a limbii. În legătură cu acest din urmă
aspect, Benveniste E. afirmă: „enunţarea presupune conversia individuală a limbii în discurs”.
[78, p.46]
Conform dicţionarului explicativ al limbii române discurs este: 1. o expunere făcută în faţa
unei adunări; cuvântare; tratare în scris a unui subiect de natură ştiinţifică sau literară. – Din fr.
discours, lat. discursus; – alocuţiune, cuvânt, cuvântare, (englezism) speech, (pop.) vorbă,
vorbire, (înv.) voroavă, (fam. şi ir.) logos. (În ~ul său a arătat că ...) 2. expunere publică asupra
16
unui subiect (de natură politică); cuvântare ; expunere oratorică în faţa unui auditoriu pe o temă
politică, morală etc.; cuvântare. 3. expresie verbală a gândirii; cuvântare. 4. disertaţie, tratare a
unui subiect de natură ştiinţifică sau literară; expozeu, tratat [211].
În aşa mod găsim definiţia dată de Harris Z., reprezentantul Şcolii americane de analiză de
discurs anglo-saxonă, ca „un tot întreg specific ce constă dintr-o secvenţă de forme lingvistice
sistematizate în fraze succesive” [67, p.26].
Contrar teoriei lui Harris Z., Greimas A.J., reprezentantul şcolii franceze, defineşte
discursul ca „un tot întreg de semnificaţii, ce se aranjează a fi analizat semantic” [100, p.43].
“În uzul curent se vorbeşte despre ”discurs” pentru enunţuri solemne („prezidentul a făcut
un discurs”) ori peiorativ pentru cuvinte fără efect („astea-s numai vorbe (discurs). Acest termen
poate, de asemenea, desemna orice uzaj restrâns al limbii „discursul islamist”, „discursul
tinerilor” [111, p.38].
O strategie modernă de abordare a fenomenului discursiv în sfera politică se conţine în
lucrarea cercetătoarei franceze Кerbrat-Orecchioni C. „Le discours politique” [Discursul politic]
[105]. Este o adevărată enciclopedie a studiului de discurs politic şi vizează, începând cu
problematica propusă de cercetători, tendinţele analizei discursului, practica analizei discursului
politic, unele caracteristici ale lucrărilor din domeniul dat, până la noile concepte şi terenuri ce se
văd valorificate în spectrul discursului politic actual.
O contribuţie esenţială în dezbaterea ştiinţifică a subiectului legat de discursul politic o au
tratatele semantico-sintactice ale lui Seriot P., inserate în monografia „Analyse du discours
politique sovietique” [Analiza discursului sovietic] [130]. În lucrarea sa, inspirată din
discursurile liderilor sovietici Н. Хрущев şi Л. Брежнев (Rezoluţiile Congresului XXII al PCUS
şi, respectiv, Rezoluţiile Congresului XXIII al PCUS), savantul face o distincţie clară între
„normele limbii” şi „normele discursului”. Astfel, după Seriot P., „limba de lemn” a
politicienilor ruşi, ca un gen de „parodie la discursul ştiinţific”, a devenit o metaforă simbolică
atribuită „epocii discursive ruseşti”.
Reprezentanţii şcolii ruse consideră că discursul reprezintă un fragment al vorbirii „în
acţiune” [140, p.37] , care poartă o semnificaţie pentru receptor în contextul utilizat de vorbitor
în anumite scopuri, în anumite circumstanţe şi într-un sens anumit.
Sintetizând pluralismul noţiunilor de discurs politic, lansăm ideea că însăşi termenul
„discurs” este unul polisemantic. Fără a rezolva o problemă terminologică, s-ar putea cita cel
puţin şase întrebuinţări lingvistice ale acestei noţiuni:
- ceea ce se opune limbii;
- o unitate lingvistică ca dimensiune superioară frazei, un mesaj global, un enunţ;
- un ansamblu de reguli a unor fraze ce alcătuiesc enunţul [67, p.23];
17
- ceea ce se opune enunţului [102, p.10];
- orice enunţ ce presupune un locutor şi un auditoriu, şi primul având intenţia de a-l
influenţa pe celălalt [78, p.242].
Deci, conform teoriei lui Benveniste E., discursul este un enunţ sau un ansamblu de
enunţuri în situaţie de comunicare.
Astfel, studiul discursului este indisolubil legat de analiza factorilor următori:
emiţător/receptor, spaţiul/timpul comunicării, intenţia comunicativă a enunţătorului, tema
discursului, contextul social.
Conform formulei propuse de Pecheux M. „procesul discursiv nu are un început: discursul
se bazează totdeauna pe discursul prealabil” [120, p.69]. La fel e şi în politică, unde orice discurs
poate fi interpretat ca răspuns (reacţie) la un enunţ precedent. Reieşind din aceste două ipoteze,
considerăm discursul politic ca un „flux neîncetat”. Nimeni nu poate pretinde într-un discurs
politic să vorbească primul, nici să aibă ultimul cuvânt [110, p.63].
Discursul este un mod de utilizare a limbii şi a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje
specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o
interpretare a unor fapte. În măsura în care, utilizând o limbă şi anumite limbaje, producem
efecte asupra interlocutorilor noştri direcţi şi indirecţi, putem spune că orice act de comunicare
are o dimensiune discursivă. Elaborând un discurs, punem în circulaţie anumite fapte şi, în
acelaşi timp, le caracterizăm; ne atribuim nouă şi interlocutorilor noştri o poziţie în funcţie de
situaţia în care ne aflăm; indicăm cât de mult ne implicăm în actul de comunicare şi cât de
importantă este pentru noi situaţia în care comunicăm. „Prin discurs, redefinim situaţia în care
evoluăm” [76, p.197]. Sériat P. (1985), analizând „discursul sovietic”, că acesta este o
„organizare transfrastică”, care reflectă şi condiţiile socio-istorice de producere şi interpretare
[130, p.51, 52].
În aceeaşi ordine de idei, Roventa-Frumuşani D. susţine că discursul trebuie conceput „în
situaţie”, ancorat într-un anumit context socio-cultural, modelat de o anumită epistemă, vizând o
anumită finalitate, dependentă de statutul (rolurile) agenţilor discursivi [51].
Contextul are în vedere cel puţin cinci componente: contextul verbal sau co-textul,
contextul existenţial al referinţelor, contextul situaţional, contextul acţional al fragmentelor
discursive ca acte lingvistice şi contextul psihologic al intenţiilor, dorinţelor şi al credinţelor
interlocutorilor.
În acest context, Slama-Cazacu T. consideră „discursul” ca o „organizare contextuală” şi
este determinat de contextele particulare ale interlocutorilor, ca şi de contextele generale, social-
istorice [55, p.113]. Prin urmare, discursul (politic, comercial) va fi influenţat de scopurile unei
puteri, de ideologii etc. La rândul ei, Beciu C. susţine, că ”discursul este un mod de utilizare a
18
unei limbi, precum şi a altor resurse de comunicare într-o anumită situaţie (limbaje, vocabulare
specifice, convenţii de adresare, canale de comunicare, identitatea interlocutorului; este, de
asemenea, un mod de organizare a faptelor pe care le comunicăm” [22, p.60].
În lucrarea sa „Discursul puterii”, Sălăvăstru C. încearcă să răspundă la două întrebări
fundamentale în ştiinţa comunicării: „Ce este discursul politic şi care este legătura între discursul
politic şi legitimitatea puterii?” Putem să afirmăm fără a greşi prea mult că discursul politic, ca
relaţie dialogică, este confruntarea dintre două părţi pentru influenţarea celei de-a treia…Este
una dintre cele mai interesante relaţii care se poate manifesta în ordinea discursivă” [53, p.312].
Autorul, în baza textelor lui Luca Caragiale, lansează o serie de parametri ai discursului politic.
Analiza discursului vizează nu ceea ce spune emiţătorul, dar modul în care acesta o face.
Cu alte cuvinte, „discursul” ar fi un comentariu despre situaţia în care se produce comunicarea,
or acesta este o modalitate de organizare a conţinutului comunicării, printr-un ansamblu de
operaţii enunţiative, logice, tematice ş.a., care permite comunicarea unui conţinut suplimentar
privind modul în care emiţătorul evaluează într-un anumit moment (1) ceea ce comunică;
(2) poziţia sa; (3) poziţia interlocutorului [123; 84; 81].
Rezultă că tipologia discursurilor poate fi stabilită în funcţie de tipul situaţiei care urmează
a fi comentată şi modul în care aceasta va fi efectuată. Definiţia discursului în termenii de mai
sus este tributară aşa-numitei concepţii pragmatico-enunţiative. Vion R. clasifică principalele
orientări în analiza pragmatico-enunţiativă a discursului: analiza actelor de limbaj; analiza
conversaţională; analiza argumentativă şi analiza presupoziţiei, implicaţiei, implicitului (discur-
sul ca regim de disimilare, ca ansamblu al „lucrurilor nespuse”) [136, 48].
Poziţia participanţilor la discurs este cea mai des invocată în analiza enunţului. Potrivit lui
Charaudeau P. [81, p.98], enunţul constă în organizarea categoriilor limbii astfel, încât să poată fi
indicată poziţia pe care o ocupă vorbitorul în raport cu ceea ce spune, cu interlocutorul şi cu ceea
ce spune celălalt: „Altfel spus, vorbim organizându-ne discursul în funcţie de propria identitate,
de imaginea pe care o avem despre interlocutor şi de ceea ce a fost spus”.
Aplicarea unor categorii fundamentale din pragmatică, aşa ca „poziţie”, „relaţie”,
„strategie”, „scop”, „competenţă”, ne serveşte încă o dată drept dovadă că analiza discursului
ţine de pragmatică. Prin urmare, discursul satisface o serie de „reguli de recunoaştere”aşa ca:
„emiţătorul este tocmai persoana legitimă pentru a comunica un anumit enunţ; situaţia în care
comunicăm este legitimă şi justifică actul enunţării; receptorii vizaţi prin enunţare sunt cei
legitimi în situaţia dată; limbajul în care comunicăm este legitim dacă ţinem cont de identitatea
destinatarilor noştri şi de situaţia în care ne aflăm” [81, p.190].
Sintetizând definiţiile, concluzionăm că discursul reprezintă o componentă a relaţiilor
sociale, deoarece, pe de o parte, discursul se formează de către acestea, pe de altă parte – însuşi
19
discursul construieşte aceste relaţii. În acest sens, oricare discurs poate fi tratat ca o „utilizare
mai specială a limbajului” [167, p.38], ca un eveniment comunicativ ( „discursul este vorbirea
care plonjează în viaţă”) [92, p.18]. Astfel, discursul reprezintă o unitate complexă, constituită
dintr-o formă de limbaj, cunoştinţe şi acţiuni, deoarece la realizarea lui participă nu numai
limbajul în forma sa actuală de utilizare, dar şi factorii extralingvistici, care determină
comunicarea, şi, principalul, structurile mentale (cognitive), care condiţionează existenţa
discursului.
În alineatele de mai sus, am prezentat diverse abordări ale noţiunii de discurs. Pentru a
urmări evoluţia conceptualizării discursului, în continuare vom spicui din literatura analizată
caracteristicile distincte ale principalelor şcoli de analiză de discurs.
Începând cu anii '60 ai sec. XX, în Europa au apărut numeroase curente de analiză de
discurs. Pornind de la diversitatea lor, este dificil de a identifica caracteristicile fundamentale ale
discursului politic în ansamblu, cu atât mai mult că analiza de discurs nu are o disciplină proprie
[63].
În linii generale, evoluarea acestui câmp eterogen se caracterizează prin poziţionarea
distinctă a câtorva curente marcate de conotaţii culturale. În Europa s-au manifestat mai pregnant
trei şcoli de analiză de discurs politic, care mai apoi au influenţat şi celelalte câmpuri noţionale:
şcoala anglo-saxonă, şcoala franceză şi şcoala germană [60, p.18].
Şcoala Franceză de analiză de discurs (AD) îşi are începuturile în anii ’60 (sec. XX), când
sub influenţa structuralismului, lingvistica, marxismul şi psihanaliza s-au articulat în jurul unei
reflecţii asupra «scriiturii». Baza lingvistică a oricărei analize de discurs nu poate să neglijeze
mutaţiile pe care marxismul, psihanaliza şi comunismul le-au produs asupra legăturii dintre
fiinţă, societate şi limbaj. Această nouă tendinţă în analiza de discurs «cuplează» optica
saussuriană (1962) cu critica psihanalitică a « subiectului vorbitor » [109, p.60].
Începând cu anii ’70 ai sec. XX, odată cu declinul structuralismului, devine prioritar
pragmatismul. În centrul meditaţiilor se plasează problematica enunţării, adică regulile care fac
ca actele de limbaj să devină fenomene de discurs. Alături de savanţii lingvişti, fenomenul
discursivităţii este abordat şi de către cercetători din domeniul informaţional şi comunicare.
Prezintă interes sporit presupoziţiile extralingvistice. Astfel, după cum afirmă Maingueneau D.,
«AD franceză se ocupă de texte produse în cadrul unor instituţii care constrâng în mod strict
enunţarea, în care se cristalizează mize istorice, sociale etc., care îşi delimitează un spaţiu
propriu unui discurs » [112, p.56]. Obiectul de studiu al acestei şcoli îl constituie ceea ce
Foucault M. numea « formaţiuni discursive », adică « un ansamblu de reguli anonime, istorice,
întotdeauna definite în timp şi în spaţiu, care s-au consolidat într-o epocă anume şi pentru o arie
socială, economică, geografică sau lingvistică dată de condiţiile de exercitare a funcţiei
20
enunţiative » [93, p.23]. Un aport esenţial al Şcolii franceze de analiză de discurs este
acreditarea ideii că «orice mesaj este emis ori recepţionat ca «semn de gradul doi», pentru a
păstra terminologia lui Simon G.» [101, p.134]. Revenind la teza invocată anterior, aceasta ar
însemna a opune, odată cu sensul explicit şi implicit, semnele de gradul unu şi doi. Cu alte
cuvinte, adepţii acestei şcoli trec treptat de la comentariul « standard » al normelor sintactice şi
semantice ale limbii spre supranormă (concept introdus de Francois F.), adică la totul ce vizează
excesul de « a spune bine » [115, 17].
Vorbind de AD franceză, vom constata că « în toate studiile evocate, s-a păstrat o metodă
harrisiană lato sensu, care a constituit ţesătura de temelie » [67, p.140].
Analiştii francezi, spre deosebire de adepţii lui Harris, plasează analiza discursului politic
sub o dominaţie externă : lexicologia sau analiza de conţinut [67, p.140, p.151]. S-ar putea
spune, în terminologia lui Benveniste E., că lexicologia este punctul de pornire al semioticii.
Unităţile pivot ale cercetărilor sunt, în majoritate, semne ce vehiculează semnificaţii « care ne
par politic pertinente » [67, p.152]. Marcellesi B. decide, la rândul său, că « AD franceză va
relua problema discursului politic pe un alt principiu decât cel al unei simple comparaţii a
comportamentului verbelor » [114, 40].
Referindu-ne la Şcoala anglo-saxonă, vom constata că noţiunea « anglo-saxonă » de
discurs se inspiră din pragmatismul american şi din filosofia analitică engleză, mai exact, din
teoria actelor de limbaj ale lui Austin G. (1962). Contrar AD franceze, AD americană s-a născut
« fie din preocupările morfosintactice introduse de Harris Z, fie din preocupările semiotice
propuse de Jakobson R. ori Levin S. Spre deosebire de tendinţa enunţiativă franceză, discursul
american examinează regulile care organizează interacţiunile şi conversaţiile între actori. Punând
accentul pe organizarea deictică şi polifonică a discursului, analiza conversaţiilor a contribuit
considerabil la evoluţia pragmaticii lingvistice. Obiect de investigaţie al reprezentanţilor Şcolii
americane ar putea fi întâlnirile între actori în cadrul soluţionării unui conflict. Întrucât tendinţa
anglo-saxonă se caracterizează prin fundamentare pe materialul empiric, ea generează numeroase
studii ale problemelor de comunicare apărute în contexte instituţionale diferite. Să constatăm,
deci, în ce constă diferenţa de activitate a acestor două şcoli.
Referindu-ne la diversitatea genezelor analizei de discurs, am putea constata că în
cercetările efectuate, savanţii s-au axat, pentru început, concomitent, pe două direcţii: una
sintactică, alta semantică. Divergenţele teoretice între savanţii ce tratau acest subiect au ajuns
până la o confruntare a şcolilor franceze şi anglo-saxone cu riscul chiar de o dezvăluire
incompatibilă a acestei noţiuni omonime pentru aceste două şcoli, pe care Gadet F. [96, p.107] o
prezintă în tabelul următor:
21
Tabelul 1.1. Analiza comparată a discursului după AD franceză şi AD anglo-saxonă
AD franceză AD anglo-saxonă
Tip de discurs Scris
Cadru instituţional doctrinar
Oral
Conversaţie cotidiană ordinară
Scopul atribuit Scopuri textuale
explicaţie
construcţia obiectului
Scopuri comunicaţionale
descriere
imanenţa obiectului
Metode „structuralism”
lingvistică şi istorie
interacţionalism psihologic şi
sociologie
Originea Lingvistică antropologică
Sursa: Gadet F. L’analyse du discours et l’interprétation a propos de Therapeutic Doscourse. În: DRLAV, nr.27, 1982, p. 107-133. Citat de: Christian B. Sociolinguistic. Societé, langue et discours. Bucureşti: Nathan, 1996, p.117.
Studiul anglo-saxon, iniţial, pune accentul în exclusivitate pe proprietăţile interne ale
discursului: coeziunea, coerenţa, pertinenţa şi neglija legăturile interpersonale, cu atât mai mult
relaţia sa externă cu contextul social. Adepţii acestei şcoli propuneau spre analiză texte lipsite de
orice încărcătură ideologică. Studiul şcolii lingvistice franceze, care a început cu teoriile lui
Bahtin M., a reuşit să injecteze în pragmatică şi în lingvistică o conştiinţă politică şi o teorie a
acţiunii sociale.
Şcoala germană de abordare a discursului politic este marcată de teoriile reprezentaţilor
scolii de la Frankfurt: Habermas J., Horkheimer M., Reich W., Wiesengrund A. T. Autorul
operei filosofice „Cunoaştere şi comunicare” [1983], Habermas J., lansează, de fapt, o nouă
teorie generală a comunicării, a eticii discursive (o reconstrucţie a filosofiei morale). Filosofia lui
Habermas J. este centrată pe noţiunea de comunicare. El distinge „acţiunea raţională în raport cu
un scop” şi „acţiunea comunicativă”. „Acţiunea raţională în raport cu un scop” se desfăşoară în
anumite relaţii, într-un cadru instituţional, raţionalizarea cadrului instituţional poate fi realizată
numai prin comunicare verbală, şi anume prin „eliberarea comunicării”. Adecvarea mijloacelor
la un scop este, în fond, o problemă morală (practică în sens kantian) şi politică. Dintr-o
perspectivă umanistă, Habermas J. defineşte calea emancipării omului prin „discuţia publică,
liberă de orice constrângere” cu privire la problemele de interes comun. În această privinţă,
Habermas J. se întoarce la tradiţia cetăţii antice, la teoria politică a lui Aristotel [174, p.56].
În Germania cercetările s-au centrat, timp îndelungat, mai degrabă, pe o teorie de discurs
decât pe o metodă. Teoria activităţii comunicaţionale a lui Habermas J. a pus baza normelor
comunicării. El vorbeşte despre « credibilitatea fiecărui argument » între « partenerii de
discurs ». Acestea ar fi raportate normelor ori aşa-numitor « legi de discurs » ale lui Ducrot O.,
22
reprezentantul şcolii franceze AD ori postulatelor comunicării lui Grice P., reprezentant al Şcolii
anglo-saxone de discurs. Au urmat numeroase tentative de a pune în practică teoria discursivă a
acestui savant în cercetarea socială empirică. În ştiinţele sociale, de exemplu, discursurile
politice au fost analizate în vederea exigenţelor democratice ale societăţii moderne.
Reprezentanţii şcolii în cauză înţeleg prin discurs sensul (Sinn), cultura ori interpretările
(Deutungen) care susţin unitatea de ordin cultural şi social. Astfel, discursul face trimitere la
erudiţia culturală implicită care este stocată în documentele şi textele unei societăţi. AD germană
împărtăşeşte ipoteza că « tocmai discursul permite interlocutorilor să se regăsească pe un teren
cultural şi interpretativ comun” [174, 23].
Nu e vorba doar de o influenţă reciprocă şi de interpătrundere de tendinţe între aceste şcoli,
dar şi de un teren disciplinar eterogen care face dificilă comparaţia între analiza de discurs
« franceză » şi cea « germană » ori anglo-saxonă.
În timp ce în Franţa anilor ’70 (sec.XX) s-a reuşit crearea şcolilor de analiză de discurs (de
exemplu, cea condusă de Pecheux M., Dubois J., Masellesi J.B. şi alţii) şi s-a propus un sistem
întreg de cercetări specializate, reviste (Langage et Société, Mots, Semen), metode şi concepte
(lexicometrie, enunţare, polifonie), colegii lor germani au utilizat instrumente non-lingvistice de
lucru, aceştia fiind, preponderent filosofi, cercetători de ordin hermeneutic (Heidegger M. şi
Gadamer H.Ge.) ori analitic (Wittgenstein L.) sau a Şcolii de la Francfourt (Karl-Otto A. şi
Habermas J.). Adepţii Şcolii germane nu privilegiază forma şi structura, ci actorii
(interlocutorii), interacţiunea acestora, cât şi gândirea lor comunicaţională, echivalentă pentru ei
cu noţiunea de « discurs ». Teoreticianul Busse D., numai în anii ’80 a sec. XX , sprijinindu-se
pe semantica istorică şi situaţia de comunicare, pune bazele lingvisticii de discurs.
Studiile germane se apropie mai mult de cercetarea « calitativă » (interpretativă) şi sunt,
relativ, distanţate de metodologiile cantitative, acestea favorizând conţinutul semantic [175].
Şcoala germană se consideră influenţată de tendinţele teoretice ale reprezentanţilor Şcolii
franceze, aşa ca Foucault M., Althusser L. şi Lacan J., cunoscuţi pe scena internaţională ca
„poststructuralişti”. Nu în zadar, fenomenul discursiv german utilizează sintagma „French
Theory en Allemagne” [teoria franceză în Germania]. Aşa cercetători ca Link J., Bublitz H. şi
Rainer D. au introdus în Germania tradiţiile Şcolii Franceze de analiză de discurs. Şcoala
germană se axează pe metoda calitativă şi accentuează dimensiunea simbolică a socialului,
situând raportul între limbaj şi societate în centrul investigaţiilor sociologice.
În baza analizei comparate a acestor şcoli, vom menţiona că nici una din tradiţiile de
analiză nu a existat total independentă de toate celelalte. Analiza de discurs stabilită în Franţa la
sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX a avut o bază teoretică germană care include atât teoriile lui Marx
C., Freud Z., cât şi o tradiţie filosofică a celor trei « H »: Hegel, Husserl, Heidegger, pentru care
23
cugetarea asupra limbajului şi istoricul se găsesc în centrul preocupărilor. Şi o mişcare inversă
este observată în practica discursivă germană de ultimă oră, care se simte, la rândul ei, influen-
ţată de teoria franceză AD a anilor ’70 ai sec.XX, promovată, în deosebi, de Foucault M. [93].
În concluzie, vom menţiona că toate trei şcoli, franceză, anglo-saxonă şi germană, se
bazează pe tradiţiile gândirii vechi. La etapa actuală analiza de discurs, prin prisma conotaţiilor
culturale, nu mai rămâne ataşată unui teritoriu concret, ea se structurează mai degrabă, conform
unor tendinţe teoretice majore, care domină cercetările asupra discursului în Europa de la anii
’70 ai sec.XX încoace: „şcoala franceză”, teoria discursului poststructuralist, analiza discursului
critic, analiza discursului interpretativ.
24
1.2. Discursul politic în contextul imaginii generale a discursivităţii
După cum se observă din paragraful precedent, până în prezent, opiniile savanţilor privind
tratarea termenului discurs nu sunt unanime. Nu este specificat locul pe care discursul îl ocupă în
seria de termeni definiţi deja şi care nu mai necesită explicaţii suplimentare, cum ar fi: limbă,
vorbire, comunicare etc.
Mai prodigioasă s-a dovedit a fi abordarea fenomenului discursiv în sfera comunicării
politice, adică a discursului politic. Caracteristica discursului politic revendică, în primul rând,
necesitatea delimitării frontierelor conceptuale ale acestuia. Astfel, afirmă Шейгал Е., este
important a stabili dacă ţin de discursul politic sau social (nepolitic), de exemplu, zvonurile
politice, publicitatea politică preelectorală, memoriile politicienilor sau aceasta reprezintă deja
sfera discursului artistic, scandarea lozincilor politice sau fredonarea imnurilor – se referă la
discursul politic sau la ritualizarea comunicării politice [170, p.23].
Prin urmare, soluţionarea ştiinţifică a acestei probleme este strâns legată de
instituţionalizarea discursului politic şi de cele două tendinţe de abordare a acesteia: îngustă şi
extinsă. Astfel, prin utilizarea sensului îngust al termenului, discursul politic se limitează la
formele instituţionale de comunicare (de exemplu, discursul de inaugurare al preşedintelui,
decrete, darea de seamă, programul partidului, discursul preşedintelui despre situaţia din ţară
provocată de anumite evenimente etc.), adică discursurile care se produc de către şi în instituţiile
sociale [168]. Cercetătoarea română Beciu C. consideră, că „un discurs este politic atunci când
evaluează situaţii de interes public. …orice discurs politic funcţionează pe baza unei
argumentaţii convenţionale care justifică, pe de-o parte, rolul instituţiei şi, pe de altă parte,
imaginea publică a celui care reprezintă instituţia” [22, p.42].
Abordarea termenului în sens larg se fundamentează pe cele două niveluri de conceptuali-
zare a fenomenului politicii: în primul caz, politica se defineşte ca un set de acţiuni anumite,
îndreptate spre repartizarea puterii şi a resurselor economice într-un stat sau între state pe plan
internaţional. Nivelul al doilea ţine de factorul personal, el reprezintă prin sine însăşi metoda prin
care primul nivel se actualizează în conştiinţa individuală, cum el se reflectă în individ, în
familie, în relaţiile dintre oameni, în activitatea profesională, precum şi în perceperea de către om
a operelor de literatură şi artă [154, p.371].
Suntem, totuşi, de părerea că discursul politic nu poate fi limitat la statutul de comunicare
instituţionalizată, deoarece discursul trebuie să influenţeze asupra repartizării şi executării puterii
în societate [170, p.23], prin urmare este deschis pentru toţi membrii societăţii comunicaţionale
şi orientat spre utilizarea specifică a unui limbaj nu doar ca mijloc de control şi convingere, dar
şi de manipulare. Potrivit savantului Шейгал Е., dacă în ele la sfera politicii se referă cel puţin
25
unul din cele trei componente: subiectul, conţinutul mesajului, emiţător „amplasăm între aceste
hotare atât formele instituţionale, cât şi cele neinstituţionale de comunicare [170, p.33].
„Comunicarea discursivă nu trebuie înţeleasă într-un sens restrictiv: nu este vorba numai de
grupuri „instituţii şi relaţii între agenţi”, ci de tot ceea ce implică existenţa acestor grupuri în
planul organizării materiale şi al modurilor de viaţă.” [115, p.90]. Prin urmare, şi zvonurile
politice, şi memoriile politicienilor, şi scandarea lozincilor, şi multe alte forme de comunicare, ce
aparţin domeniului politic în oricare dintre cele trei componente, credem că se referă la discursul
politic. Am putea adăuga, totodată, că discursul politic reprezintă verbalizarea unei mentalităţi.
Pentru a ajunge la o definiţie ori interpretare proprie a subiectului analizat, vom porni de la
cea mai uzuală definiţie „discursul este politic, când este ţinut de un om politic într-un scop
politic” [77, p.248]. Savanţii francezi consideră, pe bună dreptate, că „este inoportună identifi-
carea unor criterii interne ale enunţurilor care ar permite clasificarea acestora în „politice” ori
„nepolitice” [110, p.5].
Probabil din aceleaşi motive se observă un clivaj în teoriile discursului politic.
Dubois J, de exemplu, consideră, că analiza discursului politic îşi are specificul său şi sarcina
primordială este de a studia textele definite ca „texte politice”. La rândul său,
Le Bart Cr. consideră că, fiind politic, un discurs politic este mai întâi un discurs, precum orice
discurs este în acest sens politic. Ideea se explică prin faptul că discursurile cu un conţinut mai
puţin politic pot produce efecte politice evidente. Autorul susţine că expresia „discurs politic” se
atribuie numai profesioniştilor politicii, definind prin consecinţă politic „discursul produs de
oameni politici” [110, p.6].
Un discurs nu poate fi considerat politic numai după formă. Considerăm politic un discurs
care face referinţe la problemele de guvernare într-o societate, modul de difuzare şi efectele
acestuia ( de ex.; manipularea).
Aşadar, găsim mai completă definiţia discursului politic propusă de Branckart J.-P.:
„Discursul politic poate fi definit ca având drept scop a interveni într-o dezbatere publică asupra
unei probleme de actualitate pentru a convinge un grup de indivizi cu o anumită poziţie politică”
[80, p.61]. Deseori intervenţia discursului generează reacţia receptorului la care se adresează.
Discursul este produs în cadrul unor instituţii politice (confruntări de clase şi de grupuri sociale
organizate în partide, sindicate) de către un actor politic (organizaţie ori persoană ce o
reprezintă). Pentru a fi eficient şi a genera o acţiune, discursul politic ar trebui să se bazeze pe
ficţiunea unei co-prezenţe a interlocutorilor. Argumentarea se raportă la actualitatea trăită de
către enunţător şi receptor şi va implica, deci, deseori un reper imediat de evenimente în funcţie
de situaţia de producere [110, p.102-103].
În concluzie vom sintetiza definiţiile propuse pentru discursul politic în schema următoare:
26
Fig.1.1. Schema definiţiei discursului
Sursa: Elaborat de autor.
unde:
Da - De – este un anumit discurs, de exemplu, discursul creştinilor, discursul tinerilor,
discursul profesorilor etc.; adică discursuri de diferit conţinut, dar care produc, în ultimă instanţă,
un efect politic.
DP – înseamnă discurs produs strict de oameni politici în scopuri politice. Discursul politic
ce cuprinde parţial şi discursurile Da - De demonstrează veridicitatea teoriei: un DP nu este
politic numai după formă, ci şi după alte criterii: conţinut şi efectele acestuia.
Din cele enunţate anterior şi din schema propusă mai sus semnalăm legătura discursului
politic cu societatea, cu publicul şi, respectiv, caracterul său ideologic. Discursurile se deosebesc,
întrucât comentează situaţii de comunicare diferite, contexte cu un anumit grad şi tip de codifi-
care socială.
Rezultă că o clasificare a discursurilor poate fi stabilită în funcţie de: tipul situaţiei care
urmează a fi comentată şi tipul comentariului propriu-zis.
În contextul investigaţiei date asupra discursului politic s-au determinat acele particularităţi
care l-ar putea individualiza în relaţiile cu alte tipuri de discurs. Ceea ce îl distinge, în primul
rând, este tocmai relaţia sa specială cu auditoriul. Mai mult decât alt tip de discurs, „discursul
politic comunică versiunea corectă” a unor fapte, precum şi implicarea maximală a autorului în
DP
Da
Db
Dc
Dd
De
27
ceea ce priveşte veridicitatea conţinutului. Discursul politic comunică adevărul, înaintea chiar a
conţinutului propriu-zis [22, p.42]. Citind/ascultând orice discurs, receptorul rămâne pasiv,
acceptă conţinutul din simplul motiv de a se informa (discurs didactic), dea se instrui (discurs
ştiinţific), de a se relaxa (discurs arbitrar), aceste obiecte dispar odată ce e vorba de un discurs
politic. Spre deosebire de orice alt discurs, discursul politic este considerat punctual, eveni-
menţial şi comunică „versiunea corectă a unui conţinut, şi, respectiv, angajează la maximum
autorul în raport cu veridicitatea conţinutului”. Este „comentariul” standard prin care conţinutul
apare ca discurs politic. Discursul politic, în calitatea sa de reflecţie asupra unui domeniu special
al cunoaşterii umane (cunoaşterea politică), nu poate face abstracţie de problema adevărului.
Orice cunoaştere umană este dominată de descoperirea adevărului. Cunoaşterea domeniului
politic nu poate face excepţie.
Discursul politic este unul informativ, care se prezintă sub două aspecte: pe de o parte,
comunică informaţia de ultimă oră, pe de altă parte, cei ce produc acest discurs sunt totdeauna
tentaţi „să integreze în el formule originale, uneori şocante, jonglând cu ideile şi cu unităţile
verbale şi non-verbale în aşa mod, ca acestea să devină obiectul atenţiei” [138, p.147].
Procedeele în cauză permit codificatorului să producă efectele de ambiguitate dorite, iar
decodificatorului i se dă posibilitatea decodificării pragmatice ale acestora.
Totodată, putem constata că discursul politic este un „discurs de influenţă”: el are scopul
de a influenţa asupra auditoriului, pentru a-l mobiliza să acţioneze, să gândească, să considere
etc. El „joacă un rol primordial în viaţa socială a fiecărei naţiuni, deoarece reflectă importanţa
limbii în procesul transmiterii ideilor politice şi ideologice” [172, p.78].
Practica discursivă demonstrează relaţia strânsă dintre discurs şi auditoriu, precum şi ideea
că într-un discurs politic „toate cuvintele sunt îmbrăcate cu intenţii...”, or, după cum spunea
Bahtin M., şi propria intenţie „găseşte un cuvânt deja îmbrăcat”. „Momentul este specific,
îndeosebi, epocilor de transformări sociale profunde şi pentru propaganda politică, adică atunci
când e nevoie de a convinge omul de veridicitatea ideilor politice noi, pentru ca el să reacţioneze
în continuare” [108, p.68].
Problema cea mai grea este că, spre deosebire de alte tipuri de discurs, cel politic are o
situaţie specială: o multitudine de factori influenţează şi afectează relaţia de adevăr dintre ceea ce
spune un discurs politic şi imaginea realităţii despre care un asemenea discurs vorbeşte. Există de
multe ori o discrepanţă evidentă între ceea ce se spune prin intermediul unui discurs politic şi
ceea ce este în realitatea politică. Ceea ce înseamnă că adevărul unui asemenea discurs este
serios afectat. Care ar fi cauzele unei asemenea situaţii ce într-un fel îl singularizează în
ansamblul formelor discursivităţii? În primul rând, natura domeniului politic şi caracterul
28
ideologic al unui asemenea discurs. În al doilea rând, şi nu în cel din urmă, motivele evocate, cât
şi altele, ne-au determinat să realizăm studiul în cauză.
Ceea ce diferenţiază discursul politic de alte tipuri ale discursivităţii din punctul de vedere
al imperativităţii este faptul că raţiunea lui de a fi e acţiunea determinată din partea autorului.
Acest discurs urmăreşte cu toată puterea să determine acţiunea favorabilă puterii pe care o
prezintă şi pune în mişcare toate mijloacele de care dispune (e vorba de expresia „Scopul scuză
mijloacele” la care vom reveni în cadrul analizei parametrilor).
Caracterul imperativ ne plasează în miezul discuţiei privind distincţia dintre natura
locuţională, ilocuţionară şi perlocuţionară a actelor noastre de limbaj. Această problemă a fost
propusă pentru analiză de Morris Ch., care a efectuat un studiu asupra tipologiei discursului, apoi
de către continuatorii săi Austin J.L., Searle J. şi alţii care i-au urmat investigaţiile. Caracterul
imperativ al acestui tip de discurs se manifestă, în general, prin faptul că receptorului trebuie să i
se aducă la cunoştinţă o anumită realitate, o situaţie dată, un ansamblu de relaţii în legătură cu
care el trebuie să acţioneze.
O contribuţie esenţială în dezbaterea fenomenului discursivităţii politice îi aparţine cerce-
tătorului american Anderson R. (1997), care, raportându-se la realitatea politică din spaţiul
URSS, pentru prima dată, a împărţit istoria evoluţiei textului politic în trei etape, făcând şi o
distincţie între cele două modele de discurs politic – democratic şi autoritar:
– perioada sovietică (au fost analizate discursurile membrilor Biroului Politic al CC al
PCUS în perioada 1966-1985);
– perioada „perestroicii” (1989);
– perioada post-sovietică timpurie (declaraţiile celor mai influenţi lideri politici din
Rusia, începând cu octombrie 1991 – până în decembrie 1993).
Anderson R. a reuşit să identifice deosebirile de fond dintre limbajul discursului democ-
ratic de cel autoritar, dintre limbajul sovietic şi cel post-sovietic, urmărind transformările
limbajului „sovietic” în limbajul societăţii democratice. Ca rezultat al cercetărilor, Anderson R. a
descoperit că metaforele discursului nedemocratic fac referinţe la împărţirea societăţii în „cei de
sus” şi „cei de jos”, „funcţionari înalţi şi subalterni, părinţi şi copii, cel care dă ordonanţe şi cel
care primeşte şi execută ordonanţele” [59, p.32].
O altă teză relevantă, lansată de acest autor, constă în faptul că, odată cu democratizarea
societăţii, în fosta URSS şi în Rusia postsovietică s-a produs o apropiere dintre limbajul politic şi
cel popular/vorbit [59, 33]. Este un fenomen determinat şi de apariţia pe scena politică a unor
lideri politici carismatici, dotaţi cu har oratoric.
Caracteristicile fundamentale ale discursivităţii politice în spaţiul postsovietic devin mult
mai evidente în comparaţie cu particularităţile limbajului politic occidental. Astfel, în lucrarea lui
29
Chilton P. este abordat termenul metaforic „casa europeană comună” în diferite ţări şi se constată
„casa europeană comună” a lui M. Gorbaciov se deosebeşte radical de „casa europeană comună”
în interpretarea liderilor occidentali [62, p.40]. Această metaforă confuză putea fi percepută în
mod diferit de diferite grupuri de receptori, în funcţie de realităţile socio-politice.
În seria de publicaţii „Political Discourse in Transition in Europe 1989-1991”, Richardson T.
supune unei ample analize transformările radicale ale discursului politic, precum şi lexicologia
politică din ultima fază de dezvoltare a URSS [126]. În această lucrare Richardson T. remarcă
că, de fapt, Mihail Gorbaciov opta pentru păstrarea unui sens confuz al termenului
„перестроиka”, fapt ce permitea ca acesta să fie interpretat în mod diferit (este o mostră de
implicit – fenomen nedefinit de lingvişti în acea perioadă). Mai târziu, însă, evoluţia evenimen-
telor a „decodificat” conţinutul acestei structuri implicite. Era imposibil să numeşti „perestroika”
eliminarea de pe arena politică a PCUS, aplicarea forţei armate în Baku, Tbilisi şi Vilnus,
destrămarea URSS. Toate acestea nu mai erau percepute ca „perestroika”, ci ca o rebeliune sau
ca o înfrângere. La fel de confuz, timp îndelungat, a rămas şi termenul "гласность", care nu era
sinonim al expresiei „libertatea cuvântului”. Tocmai din aceste considerente Occidentul a
preferat să utilizeze termenii în limba originară, fără ca aceştia să fie traduşi – „perestroika” şi
„glasnosti”.
Deci, conceptele lansate de M. Gorbaciov nu au fost altceva decât veritabile construcţii
implicite, lansate într-o societate cu capacităţi modeste de decodificare. Acestea mai uşor au fost
decodificate de către Occident decât de către ex-poporul sovietic.
Monografia savantului francez S2riot P. „Analyse du discours politique soviétique” [Ana-
liza discursului politic sovietic] [130], care reprezintă un model de decodificare a discursurilor
conducătorilor sovietici şi este un studiu fundamental în cercetarea discursului politic, descrie
metaforic limbajul sovietic oficial ca pe „o hartă, care nu corespunde unui teritoriu real
(minciună), sau aidoma câtorva hărţi pentru unul şi acelaşi teritoriu (limbaj dual/ambiguitate)
[130, p.85]. Autorul citat în studiul său propune „să nu confundăm normele limbii cu normele
discursului”, luând la bază discursul lui Н. Хрущев ( Congresul XXII al PCUS) şi cel al lui Л.
Брежнев (Rezoluţiile Congresului XXIII al PCUS). Acest discurs metaforic a rămas până în
prezent un model de decodificare prin competenţa logică a conţinutului implicit a unui discurs
politic. Iar cea mai simbolică metaforă atribuită „epocii discursive ruseşti” a devenit „limba de
lemn” a politicienilor ruşi, atestată ca un fel de „parodie la discursul ştiinţific”. Aşa metafore
specifice discursului lui Л. Брежнев, ca „старший брат” [fratele mai mare], „братские
нороды” [popoarele frăţeşti], „братские языки” [limbile frăţeşti]”, братские республики”
[republicile surori] se înscriau în sistemul metaforic comun al epocii. Chiar şi discursul lui Н.
Хрущев la un eveniment de o solemnitate rară, congresul Partidului, e îmbogăţit de un conţinut
30
implicit, care la prima audiere a incitat sala la râs. În timpul discursului, în sala Кremlinului
pătrunse o rază de soare, la care locutorul ar fi reacţionat: „Vedeţi, de cum am început să vorbim
despre industria grea şi soarele a început să strălucească. E simbolic, am zice, că şi natura
salută succesele noastre. Soarele luminează calea planului nostru septenal”. Acest conţinut
discursiv contravine normelor discursului politic relevate în Dicţionarul enciclopedic al limbii
ruse, care propunea discursului politic o definiţie „severă”.
Un alt concept inerent discursului politic este cel de „newspeak”, termen lansat de scrii-
torul Orwell G., care s-a remarcat prin analiza critică a discursului totalitar. Orwell G. este
autorul romanului „1984”, în care a fost descris principiul „sensului dublu” (doublethink) şi al
dicţionarului aşa-numitului limbaj nou (newspeak). În baza unor exemple concrete au fost
caracterizate metodele de manipulare lingvistică a conştiinţei omului cu scopul cuceririi şi
menţinerii puterii politice în statul totalitar. G. Orwell a demonstrat puterea de influenţă a limbii
asupra unui om, care ar putea să creadă o minciună şi să o ia drept adevăr indubitabil sau cum
pot fi plasate la temelia ideologiei de stat lozincile-oximoron „Războiul este pace”, „Libertatea
este robie”, „Necunoaşterea este o putere”. Aceste constatări sunt actuale şi în epoca modernă.
Specialiştii în propagandă politică remarcă: se pare că după reţeta „newspeak” elaborată de
Orwell G., trupele sovietice dislocate în Afganistan au fost denumite „contingent redus”, iar
însuşi războiul – „ajutor internaţional”. Prin analogie, liderii de la Casa Albă au catalogat
acţiunile militare îndreptate împotriva fostei Iugoslavii şi Irakului – „luptă pentru stabilirea
democraţiei” [70, p.32].
Cercetarea practicilor comunicative în regimurile totalitare continuă şi în prezent.
Specialiştii au dedus caracteristicile distincte ale discursului totalitar, cum ar fi: centralizarea
acţiunilor propagandiste, revendicarea adevărului absolut, ideologizarea tuturor sferelor sociale,
abundenţa de lozinci.
Printre simptomele totalitarismului se identifică, de asemenea, prin ritualizarea comunicării
politice, prevalarea monologului „conducătorului” asupra formelor dialogale de comunicare,
triumfalismul propagandistic, diferenţierea dintre « ai noştri » şi « cei străini», propaganda
metodelor simple, dar eficiente de soluţionare a problemelor [145].
Şcoala rusă se caracterizează prin manifestarea unui interes sporit pentru discursurile
prezidenţiale, lucru uşor de motivat: capul societăţii nu e privit ca o personalitate în sine, dar ca
un simbol. Încă Lakoff J. (1991) susţinea că liderii politici americani şi jurnaliştii preferau să
vorbească nu despre războiul cu Irakul, dar despre războiul cu Saddam Hysein [69].
O altă categorie de discursuri, abordată atât de către cercetătorii americani, cât şi cei ruşi, o
reprezintă discursurile prezidenţiale. Dacă e să ne referim la Şcoala rusă, vom remarca două
tendinţe de analiză a discursului politic. Cea dintâi are ca obiect de studiu stilul idiomatic al
31
codificatorului/emiţătorului. Drept reprezentanţi ar putea fi numiţi Гаврилов Н., Светоносов Т.,
Сурин А. [164; 165], care au supus unei analize complexe tacticile şi strategiile comunicaţionale
ale preşedintelui, întrebuinţarea şi specificul lexicului şi frazeologismelor, cât şi modalităţile de
exprimare. O caracteristică completă a stilului idiomatic al preşedintelui Rusiei poate fi găsită în
lucrările lui Гаврилов M., care a făcut o analiză amplă a discursurilor preşedinţilor B. Elţin şi V.
Putin (2004, 2005).
Cea de-a doua direcţie cercetează nu doar activitatea discursivă a preşedintelui, ci şi
căile de creare a imaginii preşedintelui prin activitatea sa de comunicare. (Кacлова A.,
Стреликов А., Моисеев Т., Нахимов E.). Astfel, una dintre lucrările recent apărute, cu tangenţe
sensibile asupra studiului propus, este monografia lui Нахимов E. «Прецедентные номена в
президентском дискурсе» [„Nominalele precedente în discursul prezidenţial”] (2007) [162],
care reprezintă o cercetare de decodificare a unor conţinuturi implicite codificate în numele
precedente, acestea fiind numite de autor ”presupoziţii politice”. Lucrarea citată se apropie de o
cercetare de decodificare a unor conţinuturi implicite codificate în nominalele precedente,
acestea fiind catalogate de autor „presupoziţii politice”.” „На Руси все Владимиры мудры, от
Владимира красное Солнышко до Владимира Ильича” [În Rusia toţi Vladimirii au fost
înţelepţi, de la Vladimir Crasnoe Solnîşco pînă la Vladimir Ilici] [161, p.68]. Aşa era
caracterizat preşedintele V. Putin de presa favorabilă puterii. În schimb, presa de opoziţie utiliza
o altă categorie de sintagme: Napoleon, Stalin, Ivan Groznîi. Primii îl comparau cu Ştirliţ, ceilalţi
– cu Nicolai I. Decodificat, preşedintele ar semăna psihologic cu un cercetaş ori cu ţarul Nicolai
I, adică se consideră responsabil pentru toate ce se face în ţară.
Dacă Кacлова A., Стреликов А., Моисеев Т., Нахимов E. şi-au axat cercetarea pe
numele precedente, o serie de cercetători au dedicat studii fenomenului „textului precedent”/
intertextualităţii. Modelele selectate mai jos ne permit să lansăm ipoteza potrivit căreia aceste
două modalităţi de construcţie a discursului politic reprezintă o varietate de construcţie implicită.
Кристева Ю. este considerată prima autoare care a utilizat termenul „intertextualitate” (de
la latinescul „intertexto” - a împleti în pânză) [68,p.41]. La baza conceptului se află tratarea
fenomenului de către Bahtin M. în cea de-a doua jumătate a sec. al XX-lea. Potrivit acestuia,
fiecare dintre noi foloseşte în comunicare cuvinte din texte formate anterior, deşi nu o face
premeditat, de aceea procesul de concepere şi percepere a unui discurs este imposibil fără
suportul textelor deja cunoscute şi a circumstanţelor discursive în care acestea au apărut.
Bart P., la rândul său, afirma că textele şi operele literare reprezintă nu doar rezultatul
muncii autorului, ci al fenomenului intertextualităţii. În acest sens, autorul scria « fiecare dintre
noi, cu certitudine, nu primul şi nu ultimul, utilizează cuvinte, construcţii sintactice, fraze întregi,
genuri de discurs, care se păstrează în « sistemul limbii », care aminteşte nu atât un « tezaur »
32
destinat consumului nostru individual, cât un « punct de închiriere »: până la noi toate aceste
unităţi discursive au trecut prin multe mâini, care au lăsat asupra lor mai multe urme necica-
trizate » [143, p. 14]. Astfel, conform concepţiei lui Bahtin M. (2000), orice exprimare, într-un
fel sau altul, este legată de trecut şi de viitor: ea intră în anumite raporturi cu textele precedente şi
creează oportunităţi pentru naşterea textelor ulterioare [144].
În seria mostrelor selectate de noi a celor mai relevante afirmaţii intertextuale, care aparţin
preşedinţilor americani, descoperim şi întrebarea retorică din discursul electoral al preşedintelui
american J. Kennedy: "Ask not what your country can do for you, but what you can do for your
country" [Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, dar ce poţi face tu pentru ţara ta]. Aceste
fraze sunt repetate de diferiţi preşedinţi în diferite timpuri, fapt ce confirmă fenomenul de ante-
cedenţă şi de intertextualitate a discursului prezidenţial. Printre aceştia este şi preşedintele actual
al SUA, Barak Obama.
Referindu-ne la cazul discursivităţii prezidenţiale în SUA, vom constata că referinţele la
discursurile preşedinţilor predecesori constituie 82% din totalul de exemple de intertextualitate în
discursul prezidenţial. Se consideră că această tactică comunicativă le ajută noilor preşedinţi să-
şi ridice gradul de încredere şi autoritate a cuvântului său, dar asigură şi o consecutivitate în ce
priveşte transmiterea ştafetei puterii în ţară.
Să urmărim şi unele aspecte legate de potenţialul de antecedenţă şi în discursul prezidenţial
german. Astfel, următoarea afirmaţie: "Nun wird zusammenwachsen, was zusammengehört"
[Ceea ce este dintr-o bucată, cu certitudine se va contopi], care îi aparţine fostului secretar al
Partidului Socialist Unit din RDG Er. Honecker, şi în 1989 a devenit un simbol al epocii înainte
de reunificarea celor două Germanii. După căderea Zidului de la Berlin această afirmaţie a
căpătat cu totul alt sens, deşi şi în perioada sovietică unii desluşeau acest sens camuflat,
revoluţionar, al frazei. Şi aici, considerăm, este o mostră originală de implicit în discursul politic.
În Germania, preşedinţii fac referinţe, însă, nu numai la cuvintele predecesorilor, dar şi la
frazele preşedinţilor americani. Bunăoară, în discursurile sale H.Kohler, la forumul din Berlin
„Economia şi societatea”, a amintit un caz relevant din biografia preşedintelui american
J. Kennedy. În timpul unei vizite la Kanaveral, preşedintele american a întâlnit un muncitor care
mătura în sală şi l-a întrebat: „În ce constă munca d-tale?”, l-a care muncitorul i-a răspuns: „ Să
ducem omul pe Lună, D-le preşedinte!” Acest exemplu, după Kohler, demonstrează cum trebuie
să fie unitatea celor mai diferiţi oameni, dar care slujesc în numele unui singur scop, pentru o
singură ţară. Vom remarca în acelaşi context, că 44% cazuri de intertextualitate reprezintă
referinţele la personalităţi ilustre, filosofi, scriitori, oameni de ştiinţă [166, p.56].
Estimând efectele globalizării, Ray I. s-a referit la savantul Amartia Sena, laureat al
Premiului Nobel în economie, care spunea: „Deşi eu sunt adept al globalizării, îi mulţumesc lui
33
Dumnezeu pentru faptul că există mişcări antiglobaliste!”. Respectiva declaraţie este un model
relevant de construcţie implicită, a cărei concluzie se lasă tălmăcită de receptorii mesajului, dar
şi o caracteristică vitală a implicitului în câmpul discursivităţii politice. Preşedintele german H.
Kohler, meditând asupra consecinţelor progresului tehnico-ştiinţific, aminteşte spusele lui
Sofocle din „Antigona”, care are mai bine de 2500 de ani şi în care marele gânditor al antichităţii
îşi exprima uimirea vizavi de descoperirile omului: ”Există multe lucruri îngrozitoare, dar nu
este nimic mai monstruos decât omul!”. Cu ajutorul acestei forme de intertextualitate
preşedintele reiterează ideea că unele descoperiri ale omului ne fac uneori să ne cutremurăm, aşa
cum i-au provocat fiori cândva lui Sofocle.
Alţi actori politici, vorbind în termeni intertextuali, se inspiră chiar din textele Bibliei, care
este şi o sursă de istorii povăţuitoare. De exemplu, preşedintele austriac Тomas Кlestil, vorbind
despre soarta poporului israilean, face apel la chipul lui David şi Goliaf. Cu ajutorul lor, el îşi
exprimă speranţa că David cât mai curând posibil va reveni din nou la arfă, adică se va întoarce
la viaţa paşnică [166, p.79].
Discursul politic se distinge de alte modele de discurs prin caracterul său ambiguu. Pentru
a analiza ambiguitatea într-un text politic, să amintim că ea ţine, în primul rând, de receptori,
care, la rândul lor, au interese diferite. Deci, ambiguitatea se înţelege şi apoi se dezambiguiză în
funcţie de tipul receptorului. În continuare ne vom referi şi la factorii lingvistici şi
extralingvistici, care intervin pe parcursul decodificării exprimării ambigue, la strategiile aplicate
în contextul ambiguităţii.
Decodificarea unui conţinut depinde de profunzimea analizei. Explicitarea unui conţinut
implicit este în strânsă legătură cu felul cum receptorul parcurge nivelele unei eventuale
decodificări. Receptorul simplu decodifică conţinutul aplicând, în deosebi, cunoştinţele sale
despre lumea şi situaţia implicată în context.
Fulks C. vorbeşte despre alt model de decodificare al conţinutului codificat. Ea numeşte
acest procedeu ”decodificare prin contextul semantic” şi se aplică în analiză la nivelul lexical al
textului [17, p.46]. Autoarea vorbeşte despre contextul situat la stânga şi contextul situat la
dreapta conţinutului ambiguu (aceste contexte mai sunt numite: contextul anterior şi contextul
ulterior).
Amintim că puţine mostre de ambiguitate îşi găsesc decodificarea în contextul lingvistic.
Or, nu toţi receptorii apelează la procedee lingvistice pentru a decodifica un mesaj ambiguu. În
cele mai dese cazuri, acestea posedă metode extralingvistice.
În general, se consideră că ambiguitatea este un fenomen care se manifestă în procesul
decodificării şi care nu există decât pentru destinatar. Să menţionăm aici două momente ce ţin de
decodificator/receptor: mai întâi, că primul, formulându-şi conţinutul mesajului, ar putea deveni
34
propriul său codificator/emiţător şi să se confrunte cu ambiguităţile vehiculate în mesajul său,
fără să fi avut astfel de intenţii. Producând mesajul, el anticipează decodificarea pe care o va face
decodificatorul şi recurge intenţionat la ambiguitate.
Deci, ambiguitatea se produce de către emiţător atât intenţionat, cât şi neintenţionat, adică
involuntar. Cea din urmă se realizează, în majoritatea cazurilor, prin polisemia inerentă a
cuvintelor, omonimie şi polisemie a construcţiilor sintactice.
Menţionăm în acest context, că într-un text politic ne întâlnim mai des cu o ambiguitate
voluntară, în deosebi, în discursurile mediatizate din perioadele electorale. În acest context
codificatorul antrenează ambiguitatea intenţionat pentru a antrena decodificatorul într-o
interpretare falsă. Persistenţa ambiguităţii în discursul politic autohton o explicăm prin simplul
motiv al jocului de limbă, pentru a îmbogăţi conţinutul politic, pentru a-l face mai atractiv şi, nu
în ultimul rând, mai efectiv. Numai aşa sporesc şansele ca un număr mai considerabil de
receptori să adere la ideile expuse şi să acţioneze în consecinţă. În situaţia conjuncturală, când
publicul, ca rezultat al expunerii mesajului politic, distinge între personalităţile „lingvistice” ale
actorilor politici, rolul implicitului în discursul politic a devenit unul de actualitate incontesta-
bilă. Deci, prin prisma ambiguităţii discursul puterii îşi atrage tot mai mulţi receptori.
În timp ce reprezentanţii Şcolii franceze văd în ambiguitate „o umbră”, „o obscuritate” a
discursului politic, Augustin J.[116, p.47] subliniază că „diferenţa între obscur şi ambiguu constă
în faptul că în exprimarea ambiguă apar mai multe sensuri, dintre care nu ştim pe care să-l
preferăm, pe când în cea obscură nu apare nimic sau foarte puţin din ceea ce ne aşteptăm să
apară” [170, p.89].
Aderăm la părerea acestui savant, întrucât în contextul politicii autohtone contradictorii şi
a sistemului pluripartidist, vedem în întrebuinţarea ambiguităţii retorice o tentativă, nu fără de
succes, a destinatorului de a-l face pe destinatar să se considere coparticipant la instaurarea de
sensuri.
Cunoscând rolul şi locul discursului politic într-o societate cu democraţie fragilă, admitem
folosirea ambiguităţii, dat fiind că discursul politic „interesat cu deosebire de legitimarea puterii
şi de convingerea publicului în vederea acestei legitimări, de promovare şi propagare a inte-
reselor de grup, găseşte în ambiguitate un instrument eficient al persuadării, pe care îl utilizează
din plin şi cu folos în acţiunea asupra auditoriului şi în interesul propriu al grupului” [54].
Ambiguitatea poate fi interpretată drept o tentativă de împăcare a modelelor ideologice
diferite, ori „un procedeu de mascare şi o abilitate politică” [116, p.24].
În spaţiul lingvistic autohton, unele aspecte ale ambiguităţii semantice au fost elucidate de
către profesorul Pojoga V. şi anume cum sunt interpretate de către ascultător comunicările
(imperfecţiunile apar anume la descifrarea comunicărilor afectate de ambiguitate), cel puţin, în
35
faţa unor necesităţi de a alege unul dintre sensuri; de ce ascultătorul se opreşte mai întâi la una
dintre variantele de sensuri, ca mai apoi să-şi dea seama şi de a doua sau de celelalte; în ce
măsură ambiguitatea de sensuri împiedică înţelegerea comunicării, în sfârşit, echivocul de sen-
suri are vreo influenţă asupra rapidităţii perceperii informaţiei de către decodificator. Aceste
întrebări se referă la esenţa unui fenomen puţin studiat în ştiinţa lingvistică, în general, şi în cea
românească, în special [47].
În prezent, cercetătorii caută insistent căile de determinare a corespunderii dintre enunţ şi
intenţia autorului, a gradului de înţelegere de către receptor a comunicării; în ce măsură indivi-
dualitatea emiţătorului influenţează asupra caracterului comunicării, iar particularităţile individuale
ale codificatorului acţionează asupra perceperii adecvate a intenţiei comunicative [152, p.76].
Desigur, numai o evaluare, în al cărei rezultat obţinem N descifrări (N>1), nu este
îndeajuns. Concepţia evaluării multiple a variantelor de sens nu coincide cu interpretarea
arbitrară, or, prima este, totuşi, limitată. Ea operează doar în anumite frontiere, dependente de
semnificaţiile invariante ale structurii enunţului în întregime şi de componentele acestuia în
interacţiune. Depăşirea hotarelor prevăzute duce la o „denaturare intolerabilă” a enunţului şi
nicidecum la o interpretare admisibilă [142, p.28].
Vom menţiona, în cele din urmă, că factorii care influenţează trierea indicilor semantici pot
fi cât se poate de variaţi – experienţa de viaţă, cu care decodificatorul compară, confruntă
varianta sa, cunoştinţele lingvistice (ultimele au o semnificaţie hotărâtoare) şi multe altele.
36
1.3. Conceptualizarea implicitului: definirea şi tipologia
Ni se pare firesc să ne axăm în prezentul demers investigativ prin referirea la Şcoala
Franceză de Analiză a Discursului, ale cărei tradiţii stau la baza cercetărilor discursive. Ducrot
O. constată că rare sunt enunţurile unde ar fi de ajuns să ne oprim doar la ceea ce e efectiv
exprimat pentru a le atribui sens veritabil [88, p.9.]. Кerbtat-Orecchioni C., contemporana
noastră, pare a fi şi mai explicită în această privinţă, afirmând că „nu se vorbeşte nicicând direct”
[107, p.5].
Potrivit Dicţionarului Petit Robert, implicitul „desemnează ceea ce se conţine virtual într-o
propoziţie, un fapt care nu este formal exprimat, şi despre care se poate vorbi prin deducţie,
inducţie” [212, p.968]. Este, deci, un mesaj care fără a fi scris ori spus literalmente este totuşi
prezent, decodabil, perceptibil pentru receptorul mesajului şi „nu poate avea altă realitate, decât
realitatea mintală” [76, p.158]. Frecvenţa şi regularitatea cu care se extrag conţinuturi implicite
în unele mesaje ne fac să considerăm că, fără a fi într-adevăr „exprimat”, implicitul este într-un
fel „înscris” în mesaj. Spusul implicit ori „nespusul” se conţine, deci, în mesajul explicit [131,
p.130-131].
Ducrot O. considera că semnificaţia implicită se remarcă prin „caracterul său de adaos şi
de surplus”. Astfel explică el că „semnificaţia implicită păstrează alături de ea şi semnificaţia
literală” [88, p.39].
E adevărat că un conţinut implicit are deseori o valoare „suplimentară”, adică enunţul îşi
păstrează sensul său literal şi mai conţine un sens suplimentar. Dar se mai întâmplă deseori ca un
conţinut implicit să investească, de fapt, un sens totalmente opus sensului propoziţiei explicite.
De menţionat, însă, că şi atunci, de la acesta din urmă se actualizează sensul implicit. Dacă nu
este înţeles iniţial mesajul literal, nu se poate percepe nici sensul implicit.
În contextul analizei date, menţionăm că decodarea implicitului este rezultatul unui calcul
interpretativ, al unei intenţii discursive din partea decodificatorului (vom desemna prin „decodi-
ficator” persoana la care se adresează mesajul atât verbal, cât şi scris, care primeşte acest mesaj
şi „codificator” persoana care enunţă mesajul, adică cel care vorbeşte ori scrie (se vor mai folosi
sinonimele acestora emiţător-receptor; locutor-alocutor). „Mecanismul implicitului consistă în
dezvăluirea, alături de semnificaţie literală, a unei semnificaţii latente care corespunde sensului
intenţionat al locutorului” [103, p.127].
Atunci când un receptor suspectează emiţătorul că ar fi lansat un sens implicit, acesta are
posibilitatea de a refuza interpretarea mesajului lansat de partenerul discursiv. Şi invers, autorul
poate, de asemenea, da dovadă de rea credinţă, refuzând, la rândul său, semnificaţia implicită. În
acest sens, Ducrot O. remarcă una din caracteristicile implicitului: „le besoin à la fois de dire
37
certaines choses, et de pouvoir faire comme si on ne les avait pas dites, de les dire, mais de
façon, telle qu’on puisse refuser la responsabilité de leur énonciation” [necesitatea de a spune şi
de a putea nega în acelaşi timp, că ai spus unele lucruri; de a le spune, dar în aşa mod, încît să
poţi refuza responsabilitatea enunţării lor [87, p.47].
Spusul implicit, care este într-un fel un „sub-spus” sau „un termen umbrelă” [35, p.314],
permite exprimarea unui mesaj, care, din diferite motive (sociale, culturale, personale), este
pentru moment tabu. Aşa cum explică şi Kerbrat-Orecchioni C. „Cela fait partie du rôle de
l’implicite de conjurer, l’existence de certains tabous dans une société donnée, pour de jouer
certaines censures d’ordre moral, politique ou juridique… » [A conspira existenţa tabuurilor în
societate pentru a juca cu unele sensuri de ordin moral, politic sau juridic ţine de rolul
implicitului..] [106, p. 277-278].
Reprezentanţii Şcolii Ruse ADP atribuie expresiei implicite în comunicarea politică un
rol «strategic», susţinând că implicitul poartă un caracter de tehnologie «comunicaţională»:
„Enunţurile implicite pot fi numite enunţuri cu implicitate „strategică”, deoarece în cadrul
acestora implicitul poartă un caracter de „tehnologie” a comunicării” [149, p. 53].
Cercetătoarea rusă Ермакова E. abordează implicitul ca fiind „o calitate deosebită
comunicării verbale, capabilă s-o învioreze şi să sensibilizeze în conştiinţa noastră acele
construcţii comunicaţionale, care în alte situaţii se află într-o stare latentă, dar şi să creeze astfel
de relaţii între unităţile de vorbire, care înainte nu existau” [149, p. 44].
Sensurile implicite au făcut obiectul de studiu şi al savanţilor români. Astfel, Tuţescu M.
opinează că implicitul este o caracteristică temeinică a argumentării. Receptorului îi revine
sarcina explicitării discursului, de asemenea, el trebuie să descopere verigile, indicând esenţialul
pentru semnificaţia acestuia. Acest implicit se datorează motivelor de ordin economic. Verigi de
inferenţă, presupoziţii, implicaţii – vor fi deduse de către subiectul argumentat. Autorul demons-
trează procesul de decodare prin competenţa logică „dacă - atunci” [135, p. 137 ].
Dragomirescu I. a investigat fenomenul implicitului ca strategie discursivă în dezbaterea
politică televizată. Aici prezenţa implicitului este una oportună, deoarece în structura acestui tip
de comunicare (dezbaterea politică) „au fost eliminate negocierea şi decizia”, ea fiind constituită
doar din „conţinuturile schimburilor verbale” [34, p.151]. În acest sens, implicitul se conţine în
structurile verbale „răuvoitoare”: incitaţiile, ironia, atacurile prudente, perfidiile, aluziile,
insinuările cu un grad crescut de rea-voinţă. Astfel, în tipologia sensurilor implicite se poate ţine
cont de gradul de evidenţă al implicaturilor, care pot fi mai mult sau mai puţin contestabile,
stabile sau instabile, timide sau sigure [34, p.159].
În câmpul discursivităţii, deseori, implicitul este utilizat din considerente de convenienţă,
dar acesta mai poate avea şi o funcţie de a „proteja” receptorul. Unele adevăruri sunt uneori mai
38
uşor accesibile şi poate mai puţin dureroase pentru receptor atunci când ele îi sunt enunţate prin
implicit.
În acest sens, este edificator un exemplu din viaţa politică autohtonă. Întrebat despre
caracterul relaţiilor sale cu ex-preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur, N. Andronic, ex-
consilier prezidenţial afirma: „ Despre Mircea Snegur pot să vorbesc sau de bine sau deloc”.
Afirmaţia în cauză aminteşte binecunoscutul dicton de origine greacă „ De mortius aut bene, aut
nihil”(despre morţi ori bine, ori nimic). Răspunsul putea fi decodificat în felul următor: Mircea
Snegur este un „cadavru” al politicii moldoveneşti. Fireşte, o asemenea interpretare este posibilă
în cazul în care se cunoaşte contextul socio-politic. De asemenea, pentru a decodifica adecvat
acest mesaj este necesar să se cunoască relaţia dintre protagonişti şi imaginea acestora în spectrul
politic.
Într-un interviu televizat, în aceeaşi ordine de idei, liderul PCRM, V. Voronin , referindu-
se la primarul general al Chişinăului, D. Chirtoacă, a declarat: „Этот мальчик…как его
зовут…» [băieţaşul acesta…cum îi zice?] [201]. Avem un model de conţinut implicit exprimat
prin diminutiv ironic [158, p. 38 -45], care poate fi decodificat prin competenţele logice ale
receptorului. A vorbi implicit permite, deci, de a satisface unele intenţii strategice ale
emiţătorului.
Analizele efectuate ne-au determinat să urmărim diverse tipuri de conţinuturi implicite,
care vor necesita efort decodificator şi competenţe respective din partea receptorului.
Pentru a examina diversele tipuri de implicit, vom lua ca bază conceptuală clasificarea
realizată de Кerbrat-Orecchioni C., inspirată din tezele lansate de savantul Grice P. Respectiva
clasificare este o simplificare a clasificării după Grice P., pe care cercetătoarea a considerat-o
prea detaliată. Astfel, Кerbrat-Orecchioni C. a regrupat câteva subclase pe care le-a găsit relativ
apropiate, şi a propus clasificarea în felul următor:
Fig.1.2. Clasificarea formelor de conţinut
Sursa: Kerbrat-Orecchioni C. L’implicite. Paris, 1986, p .24.
Prin „inferenţă” Kerbrat-Orecchioni C. înţelege toate sensurile implicite care pot fi extrase
dintr-un enunţ şi deduse din conţinutul literal al acestuia” [107, p. 24].
conţinut
explicit implicit (inferenţă)
presupus subînţeles
39
Din clasificarea formelor de conţinut (vezi fig.1.2) observăm că inferenţele se divizează în
două categorii numite presupus şi subînţeles. Studiul acestora s-a dovedit destul de dificil, dat
fiind că nu există nici definiţii exacte ale acestor concepte. Atât unul, cât şi celălalt stau la baza
discursului implicit. Definiţia noastră se va fundamenta pe cercetările savantului Ducrot O. în
domeniul presupoziţiei, precum şi cele despre implicit ale cercetătoarei Kerbrat-Orecchioni C.
Baylon Cr. şi Mignot X. în studiul „Communication” [21] divizează implicitul în cel puţin
trei categorii – prima este reprezentată de indicaţiile pe care emiţătorul avea intenţia să le
transmită în mod ne-explicit, deci fără să le spună în mod formal, care au fost reconstituite de
către receptor, o a doua categorie se adaugă celei dintâi. Ea ţine de disfuncţiile comunicării. Este
vorba despre cele în care receptorul atribuie enunţului perceput un sens ne-spus pe care îl
consideră intenţional, dar la care emiţătorul nu s-a gândit niciodată. În sfârşit, cea de a treia
categorie comportă informaţiile, deseori exacte, pe care receptorul le găseşte în ceea ce i s-a spus
sau în modul în care i s-a spus ceva, dar pe care emiţătorul nu avea deloc intenţia să i le
furnizeze, pe care poate chiar dorea să le disimuleze. Important e de remarcat că, de fapt, nici
una din aceste categorii de conţinut implicit, nu schimbă intenţionat sensul mesajului.
Ducrot O. consideră că există două tipuri fundamentale de conţinuturi implicite: presupo-
ziţionale şi subînţelese. Pentru el, orice act ilocuţionar presupune realizarea unui act de presupo-
ziţie, utilizat cu un scop bine definit. El fixează cadrul ulterior al discursului, ceea ce conduce
implicit la ideea conform căreia condiţiile pragmatice ale presupoziţiei sunt de natură discursivă.
La nivelul fiecărui enunţ operează două conţinuturi: conţinutul exprimat, în terminologia savan-
tului „posé” (datul/aserţiunea) şi conţinutul presupus, numit în limba savantului „présupposé”
(presupus). Pe baza acestora savantul ajunge la următoarea concluzie: când un enunţ A se leagă
de un enunţ B, legătura dintre A şi B nu priveşte niciodată ceea ce e presupus, ci numai ce este
exprimat în A şi B. [83, p.4].
Pornim de la ipoteza conform căreia presupoziţiile pot fi:
a) „de ordin logic („semantice”), prezente în studiile lui Frege G. (1892) şi pe care
Russvel B. şi alţi logicieni le dezvoltă mai departe” care, conform savantului
D. Wunderlich, „este condiţia prealabilă necesară pentru ca un enunţ să posede o minimă valoare
de veridicitate” [139, p.35].
b) de ordin „pragmatic”, Кeenan G.(1971), care includ şi definiţia ilocuţionară dată de
Ducrot O. (1972). [121, p. 47]; profesorul Ciobanu A., afirmă că anume presupozia pragmatică
„a permis studierea fenomenelor de limbă raportate la emiţător, deci, văzute, contemplate de
către acesta” [29].
40
Potrivit lui Sales-Wilemin E., diferenţa esenţială dintre cele două tipuri de implicit:
semantic şi pragmatic, rezidă în gradul lor de îmbinare cu discursul, în modul lor de funcţionare
în cadrul comunicării” [128, p.64].
Istoria studiului presupoziţiei semantice porneşte încă de la lucrările logicienilor Frege G.
Strawson P.F.şi Blacк M. [173, p.25-30; 74, p.320-344; 61]. Savantul german Frege G., în
lucrarea sa „Sens şi Referinţă”, vorbeşte despre „efectele din limbă” ori despre „lumea fictivă”:
”Frege montre que la grammaire, et pas seulement le lexique est telle que la langue permet de
créer un monde de fictions, de donner l’apparence que des objets existent alors qu’il n’existent
pas”. [Frege demonstrează că gramatica, precum şi lexicul este de aşa natură, încât limba
permite crearea unei lumi de ficţiune, de a face aparenţa că obiectele există în timp ce acestea nu
există”] [104, p.3]. Ceva mai târziu, bazate pe teoriile logicienilor, îşi fac apariţia studiile
lingvistice asupra presupoziţiei – autori: Filmore Ch., Кuroda S.Y., Bendix E., Baкer A.J.,
Кraaк A. şi Ducrot O. şi alţii. Filmore Ch. analizează comunicarea verbală la două nivele ori sub
două aspecte, numite „ilocuţionare”şi „perlocuţionalre”. Autorul este de părerea că prin aspectele
presupoziţionale ale unei situaţii de comunicare, se înţeleg condiţiile care se cer satisfăcute
pentru ca un act ilocutoriu precis să fie realizat efectiv, pronunţând unele fraze [134]. Recanati
Fr. remarcă în lucrările sale o sursă şi mai timpurie a apariţiei noţiunii de „presupus” – în
lucrările savantului Garnier P. (1932), conform căruia”orice enunţ are două direcţii de
semnificaţii în acelaşi timp: pe de o parte, un enunţ reprezintă o stare de lucruri care este
conţinutul său „propoziţional”; şi, pe de altă parte, el exprimă intenţia emiţătorului de a
comunica prin acest enunţ [122, p.41].
Presupusul face parte din fenomenele implicite în măsura în care presupusul unui enunţ
transmite o anumită informaţie fără a o prezenta într-o formă explicită, fără a o exprima direct. În
viziunea savanţilor Reboul A. şi Moeschiler J. „presupoziţia se poate descrie drept conţinutul pe
care o frază îl comunică la modul neexplicit” [48, p.40]. Presupoziţia semantică are legături cu
principalele teorii semantice (de exemplu, teoria referinţei semantice). Din perspectivă logică sau
formalistă, presupoziţia semantică este o relaţie semantică analoagă implicaţiei semantice, dar
diferită de aceasta.
De exemplu, sloganele electorale ale PDM şi PCRM „Opriţi războiul politic!” [182] şi,
respectiv, „Sa ne apărăm Patria!” [189] – ambele pun miza pe sensul presupus. În primul caz,
presupusul este „în societate s-a declanşat un război politic”, „societatea este ameninţată de haos
şi instabilitate” ; în al doilea caz – „Patria este în primejdie”. În continuare sensul presupus este
interpretat în funcţie de competenţele decodificatorului: „cine ameninţă Patria, „cine sunt
duşmanii din interior şi exterior”, „care sunt consecinţele”. Din acest context vom deduce şi
proprietăţile persuasive ale sensurilor implicite, deşi manipularea nu se produce ad-hoc, ci
41
necesită o perioadă mai îndelungată de propagandă politică. Conţinutul presupus nu include
obiectul esenţial al mesajului, dar face parte din el intrinsec. Este, de fapt, o tendinţă spre a defini
presupusul în raport cu datul, ultimul acoperind, în general, conţinutul explicit al mesajului.
Presupoziţiile pragmatice sunt dictate de relaţiile între alocutori, depăşind, astfel, câmpul
relaţional logic între propoziţii. Presupoziţia pragmatică depăşeşte intenţiile şi motivarea
destinatorului şi se apropie de „comportamentul acestuia” în spaţiul public. Ele se pot descrie ca
informaţii care privesc „condiţiile de succes”, ce trebuie să fie întrunite pentru reuşita actului de
limbaj [35, p. 316]. Presupoziţia pragmatică este ataşată enunţării discursului. Aceasta înseamnă
că un act de limbaj pe care enunţul pretinde a-l îndeplini depinde de anumite condiţii de
realizare. De exemplu, simplul fapt de a pune o întrebare presupune, din punct de vedere
pragmatic, că enunţătorul nu cunoaşte răspunsul, că acesta prezintă interes pentru el, că se
gândeşte că partenerul la interacţiunea verbală ar putea să-l deţină. „Pe cine să-l votăm?” [190].
Presupusul pragmatic e simplu de decodificat pentru un acel decodificator, care cunoaşte
simpatia ziarului pentru partidele dreptei politice. Presupusul este, într-un fel sau altul, prezent în
mesajul explicit. Iată de ce se consideră că presupusul, la fel şi datul, aparţine semnificaţiei
literale. Kerbrat-Orecchioni C. îl defineşte, la rândul său, prin „informaţii care fără a fi spuse
deschis sunt antrenate automat de către enunţul în care acestea se înscriu intrinsec şi care se
actualizează indiferent de proprietăţile cadrului enunţiativ [105, p. 16].
La nivelul presupusului lexical, ideea unei seme prepoziţionale ar explica prezenţa unor
trăsături semantice în câteva lexeme. Prezenţa unei presupoziţii lexicale implică presupusul ca
parte a conţinutului semantic al enunţului. S-ar putea aminti aici polemica purtată asupra noţiunii
de presupus, ca element al conţinutului propoziţional ori condiţie de întrebuinţare.
În cele din urmă, implicitul este o condiţie de întrebuinţare sau un element de conţinut? În
lucrarea sa „Dire et ne pas dire” [83; 84], Ducrot O. dezvoltă amplu aceste două teze, reluând
argumentele şi obiecţiile adepţilor fiecăreia din concepţia de presupus. Unul din argumentele
logicienilor, lingviştilor, pentru care presupusul este o condiţie de întrebuinţare, se reduce la
ideea că acesta constituie o cunoaştere prealabilă a receptorului.
În context, presupusul nu ar avea funcţie informativă. Astfel, presupusul este informaţia
deja cunoscută, iar datul este informaţia nouă adusă de emiţător.
Noţiunea de informaţie cunoscută este la baza următoarei raţiuni: dacă, într-un discurs,
alocutorul nu posedă un minim de cunoştinţe ori de informaţii despre obiectele despre care
locutorul vorbeşte cum ar putea comunica ceva nou despre aceste obiecte. Propunem un
exemplul din presa autohtonă. „Care opoziţie? Electorala 2009 şi disperarea primitivă a
„foştilor”, – citim titlul unui articol din Moldova Suverană [191]. Cuvântul „foştilor” utilizat în
titlu presupune ca există nişte forţe politice care luptă pentru a câştiga electorala (adică
42
presupusul) şi informaţia nouă, pe care o lansează intenţionat emiţătorul, adică „disperarea
primitivă”. Pentru ca enunţul să fie informativ şi ca acesta să funcţioneze corect, receptorul
trebuie să cunoască (ori să admită) minimum de informaţii (presupus) şi să ignoreze maximumul
(datul). În acest caz emiţătorul (autorul articolului) a mizat pe cunoştinţele culturale ale
receptorului (cititorului). Acest motiv ne face să considerăm presupusul drept condiţie de
întrebuinţare fără de care discursul nu se poate realiza. Cu alte cuvinte, datul este o condiţie
prealabilă care se cere îndeplinită.
Un locutor presupune, astfel, că chiar dacă alocutorul nu cunoaşte un presupus, el tinde să-l
admită. Presupusul poate fi eventual informativ, dar, de regulă, datul este conţinutul care vine să
aducă indicaţiile noi pentru locutor (autor).
Fenomenul presupoziţiei existenţiale este comentat şi în lucrarea cercetătoarei Kerbrat-
Orecchioni C., care adaugă în acest sens: „există un presupus existenţial de fiecare dată”, când o
expresie care desemnează un obiect sau o persoană „presupune existenţa lor într-un moment real
ori ficţional, prezentat ori construit de discurs...” [107, p.39]. În acest sens, autoarea remarcă că
respingerea unui presupus existenţial este, de regulă, introdus prin conjuncţiile „mais” [dar] sau
„d’abord” [mai întâi].
Deci, presupusul este un act ilocutoriu, fapt reliefat şi de Ducrot O. când defineşte
„presupusul drept un act de limbaj deosebit”, şi adaugă ceva mai târziu că actul de presupunere
este rar realizat de unul singur, el însoţeşte aproape că de fiecare dată un alt act ilocutoriu.
Kerbrat-Orecchioni C. precizează că există şi „presupus cu un suport prozodic” [107,
p.39]. Pentru această categorie propunem un exemplu din presa autohtonă: „Cei din Cupcini au
încredere în continuare în comunişti” [192]. Dacă ţinem cont de intonaţie, enunţul poate avea
drept presupus fie: cei din Cupcini continuă să aibă încredere în comunişti, fie: de acum înainte
ei vor avea încredere în comunişti” (în alt partid).
Greu de definit cu precizie, presupusul e considerat, în linii generale, drept un element
stabil, distinct alături de caracteristicile evocate mai sus, de un alt model de implicit:
subînţelesul. Vion R. propune cea mai simplă explicaţie a celor două tipuri de implicit, conside-
rând presupusul implicit produs de mesajul lingvistic însuşi, subînţelesul – implicit ce vine direct
în raport cu datele situaţionale şi activităţile de interpretare ale interlocutorilor [136, p.225].
În acelaşi context, Ducrot O. consideră că presupusul este un implicit de frază, în timp ce
subînţelesul este un implicit de enunţare [85, p.225]. Astfel, savantul deplasează presupusul de la
proprietatea unui mesaj spre activitatea comunicativă a subiecţilor, făcând, astfel, mai sensibilă
distincţia dintre presupus şi subînţeles. Efectuând cercetările respective şi consultând literatura
de specialitate, am observat că în cercetările implicitului savanţii nu se opresc la termenul
« implicit », fără a face distincţie în analiza discursului între formele acestuia (presupus şi
43
subînţeles). Aşa, spre exemplu, savantul francez Vion R., consideră că termenul presupus
provine din tradiţiile filosofice şi operează cu « categorii mai largi » şi anume – implicitul.
Pentru subînţeles se propune termenul « implication » (implicaţie) [136, p.226].
După cum am văzut, condiţiile discursive pot impune, dintr-o perspectivă pragmatică,
presupoziţiile. Orice enunţ distinge: a) o componentă lingvistică, care atribuie enunţului o
descriere, independent de contextul emiterii (enunţului A i se atribuie semnificaţia A1); şi o
componentă retorică, care va ţine cont de semnificaţia A1, dar şi de împrejurările X, în care s-a
produs sensul enunţului A în situaţia X. În aşa mod, se stabileşte distincţia judicioasă între
presupoziţie şi subînţeles.
Subînţelesul este, într-un fel sau altul, opusul la ceea ce am considerat noi presupus. Dacă
presupusul este relativ constant, atunci subînţelesul este instabil şi variabil conform situaţiei de
enunţare. Tocmai din aceste motive Kerbrat-Orecchioni C. defineşte subînţelesul drept
„informations qui sont susceptibles d’être véhiculées par un énoncé donné mais dont
l’actualisation reste tributaire de certaines particularités du contexte énonciatif” [informaţii
susceptibile de a fi vehiculate de către un enunţ dat, dar a căror actualitate rămâne tributară
unor particularităţi ale contextului enunţiativ] [107, p.26]. Contextul are, astfel, o importanţă
decisivă în comprehensiunea subînţelesurilor. Să menţionăm că e vorba aici de contexte într-un
sens mai larg: locul, momentul, subiecţii care vorbesc.
Considerăm relevant în această ordine de idei următorul exemplu din spaţiul discursiv
autohton: „Marian Lupu a fost paharnic la curtea lui Voronin” [182, 21.07.2009]. Enunţul
aparţine liderului Partidului Liberal M. Ghimpu. Presupusul, decodificat prin competenţa logică
a decodificatorului, este următorul: „M. Lupu nu mai este paharnic la curtea lui Voronin”. Iar
subînţelesul decodificat prin competenţele socio-culturale ale acestuia este: „M. Lupu poate fi în
continuare „paharnic” la curtea lui V. Voronin, adică acesta ar putea rămâne în anturajul
liderului PCRM.
Prin urmare, contextul joacă un rol fundamental în interpretarea subînţelesului, deoarece
schimbând contextul, un subînţeles poate pierde orice pertinenţă. În cazul dat, contextul îl
reprezintă competiţia electorală dintre oponenţii de pe scena politică autohtonă. Cu alte cuvinte,
subînţelesul, spre deosebire de presupus, reprezintă un conţinut pragmatic implicit. Atât
emiţătorul, cât şi receptorul, se sprijină pe principiile (legile discursului) care dirijează activitatea
discursivă. Subînţelesul nu este posibil decât atunci când decodificatorul/receptorul posedă cele
mai vaste cunoştinţe socio-culturale: dându-şi seama că codificatorul/emiţătorul a violat
intenţionat legile discursului, acesta va decodifica subînţelesul.
Spre deosebire de presupoziţie, care conţine aspectele de fond ale conţinutului unui enunţ,
acceptate de destinatar fără nici un fel de dubii (de exemplu, enunţul « Greviştii continuă să
44
picheteze sediul preşedinţiei » conţine presupoziţia – «Greviştii şi înainte au pichetat sediul
preşedinţiei »), subînţelesul reprezintă acele deducţii mentale pe care le face destinatarul
discursului, bazându-se pe maximele comunicării. Reieşind din prezumţia de respectare de către
destinator a principiului comunicaţional de cooperare şi a tuturor maximelor discursivităţii,
destinatarul finalizează mental conţinutul enunţului în aşa mod, încât să „concilieze” spusul cu
principiul cooperării comunicative [156, p. 468-470].
Subînţelesul este utilizat des în mass-media, dar, în special, a devenit o strategie comuni-
cativă aplicată în textele reclamei politice [163, p. 95-108]. Să urmărim în exemplul de mai jos,
cum subînţelesul dă naştere unei maxime relevante:
În sloganul electoral al PCRM „Votează stabilitatea!”, subînţelesul este – în caz contrar,
„partidele din opoziţie vor întrona haosul şi instabilitatea”.
În exemplul de mai sus, existenţa subînţelesului este strict dependentă de presupusul
pragmatic. Deci, după cum observăm, comprehensiunea subînţelesului rezultă dintr-un calcul
interpretativ particular al destinatarului.
În concluzie menţionăm că o parte a informaţiei în procesul de comunicare este explicită,
adică cu suportul mijloacelor lingvistice, destinate nemijlocit pentru exprimarea directă. Pe lângă
informaţia explicită, practic, orice enunţ conţine o informaţie implicită, cu o semnificaţie
comunicaţională scăzută şi un grad ridicat de codificare. Astfel de informaţie, – susţine Grice P.,
– de asemenea este transmisă receptorului, numai că, spre deosebire de partea explicativă, este
controlată de conştiinţa acestuia într-o măsură mai mică, ea fiind concentrată mai ales asupra
informaţiei explicite. Această particularitate a informaţiei implicite este „exploatată” uneori în
scopuri manipulatoare: ideile dubioase sunt „propulsate” anume în această parte mai „slab”
controlată a enunţului [146, p.213].
Totodată, sensurile subînţelese stipulate din discursurile pre-electorale ale actorilor scenei
politice moldoveneşti denotă, în primul rând, caracterul persuasiv, al acestui gen de construcţie
implicită. Rezumând, vom afirma că structurile implicite din câmpul discursivităţii politice
moldoveneşti au impact semnificativ asupra perceperii realităţii politice interpretate de către
codificatori, adică a liderilor politici. Ele sunt construite în aşa mod, încât presupusul şi
subînţelesul să complimenteze „datul”. Datul, de cele mai multe ori, nu reprezintă o reflectare
obiectivă a realităţii socio-politice, cea ce confirmă încălcarea regulilor sincerităţii în discursul
politic. Această încălcare premeditată este prima confirmare a prezenţei sensurilor implicite în
mesajul transmis spre decodificare către receptor.
Abordarea metodologică a implicitului în discursul politic. Specificul obiectului nostru de
studiu solicită folosirea diverselor metode calitative şi cantitative de cercetare, în ansamblu:
întrebuinţată separat, nici una dintre ele nu poate asigura examinarea complexă a problemei
45
discutate. Concomitent, fiecare dintre ele facilitează cercetarea diverselor aspecte ale subiectului
lucrării, în vederea soluţionării diferitelor probleme de ordin funcţional, structural şi semantic ce
survin în procesul analizei structurilor implicite. Analiza şi descrierea fenomenelor atestate prin
prisma postulatelor teoretice adecvate, ne-a permis să relevăm felul de manifestare a structurilor
implicite în discursul politic şi să construim modele de generare şi de funcţionare a structurilor
implicite.
Problematica tezei noastre este abordată în plan semantic, sintactic şi tematic. Interpretarea
exemplelor ne-a convins de utilitatea metodelor moderne de cercetare, în special, tehnicile
metodelor calitative. Procedeul de analiză este orientat de la cazuri individuale la cele sistemice.
Compartimentul practic a solicitat o viziune pragmasemantică asupra fenomenului.
Primul pas al cercetării elementelor de implicit în discursul politic este constituirea unui
corpus,ansamblu de date circumscris în funcţie de obiectivele şi de presupoziţiile teoretice ale
cercetării. În acest scop, putem lucra şi cu un corpus închis, determinat, în funcţie de factori
extradiscursivi (de exemplu, jurnalele televizate) sau cu un corpus deschis (datele se constituie în
şi prin faptul observaţiei). Corpusurile orale se cer a fi transcrise. Transcrierea constituie primul
pas în analizarea corpusului [107, p. 336].
Cercetările efectuate în cadrul studiului propus au fost posibile graţie utilizării unui set de
metodologii ştiinţifice şi operaţii logice, dintre care specificăm analiza, tipologia, inducţia şi
deducţia, clasificarea etc.
Analiza [213] (din gr. Analysis - descompunere), care reprezintă un procedeu de
descompunere pe cale raţională (mintală) a obiectului (fenomenului, procesului), calităţile lui,
relaţiile între obiecte în părţi (semne, calităţi, relaţii), a servit la abordarea sensului implicit în
diferite contexte de comunicare. În funcţie de caracterul obiectului cercetat, analiza se manifestă
sub diferite forme. Descompunerea întregului în elemente permite evidenţierea structurii lui;
descompunerea fenomenului în elemente face posibilă sesizarea esenţialului, reducerea la
simplu; analiza face posibilă clasificarea obiectelor, fenomenelor şi proceselor. Astfel, în
activitatea analitică raţiunea umană parcurge calea de la compus la simplu, de la divers la identic
şi unitar, de la întâmplător la necesar. Scopul analizei este cunoaşterea părţilor componente ca
elemente ale unui întreg. Permite de a evidenţia anumite trepte ale procesului.
Tipologia [213] ca metodă de cunoaştere ştiinţifică la baza cărei se află diviziunea
sistemelor de obiecte şi clasificarea lor cu ajutorul unui model sau tip generalizat şi idealizat a
fost instrumentată de către autorul lucrării în procesul de tipologizare a modelelor de implicit în
peisajul politic autohton.
Clasificarea [213] (din lat. classis – clasă şi facere –a face), ca operaţie logică în procesul
căreia are loc repartizarea obiectelor în grupuri şi clase după anumite criterii, ne-a oferit
46
posibilitatea de a pătrunde mai profund în esenţa fenomenului de implicit, de a evidenţia
deosebirile şi asemănările esenţiale, ce au o importanţă cognitivă asupra modului de evaluare a
implicitului prezent în discursurile liderilor politici autohtoni.
Inducţia [213] (din latină inductio – introducere, aducere) este o formă de raţionament şi
metodă de cercetare, care face posibilă trecerea de la particular la general, fiind aplicată de
autorul tezei de doctorat în studierea de descrierea proceselor de comunicare supuse investigaţiei.
Deducţia [213] (din latină deductio - deducere), ca formă a raţionamentului şi metodă de
cercetare de la general la particular, a stat la baza concluziilor elaborate despre structura,
tipologia şi funcţiile construcţiilor implicite. Metoda deductivă este autentică, certă. Dacă
premisa generală e adevărată, atunci şi concluziile particulare deduse vor fi neapărat adevărate.
Utilizarea deducţiei ne-a permis să lansăm anumite teze şi ipoteze vizavi de impactul implicitului
asupra comportamentului decodificatorului.
Spre a focaliza analiza asupra rolului implicitului în discursul politic, în care „nespusul”
îndeplineşte importante funcţii comunicative, am selectat exemplele incluse în corpus din textele
discursurilor politice ale actorilor politici moldoveni. Discursurile politice cercetate au fost
selectate după următorul principiu: valoarea discursului politic într-un anumit context socio-
politic, efectul sporit al implicitului în discurs, utilizarea implicitului în abordarea subiectelor
vulnerabile, prezenţa sensurilor implicite în discursurile politice evenimenţiale.
Considerăm întemeiat a include în cercetare secvenţe din discursurilor liderilor politici din
SUA, Rusia, România. Astfel, apelând la observaţia şi comparaţia, studiul de caz, ca tehnici de
cercetare calitativă, am izbutit să identificăm rolul şi efectele utilizării implicitului în discursul
politic.
După Stacke R. se disting trei feluri de studii de caz:
- cele care sunt realizate pe motivul interesului “intrinsec” pe care îl prezintă particu-
laritatea cazului, şi nu pentru că este reprezentativ pentru altele sau ilustrativ pentru o
problemă dată;
- cele care prezintă un interes “instrumental”, în măsura în care cazul este un mijloc de a
„rafina” o teorie sau a facilita înţelegerea unui fenomen mai general;
- în fine, studiile colective, având în centrul lor mai multe cazuri, ce vizează o problemă,
o populaţie sau o condiţie de viaţă; în această eventualitate se presupune că pentru a
înţelege un asemenea caz, este nevoie de cunoaşterea altora, şi atunci ne concentrăm
asupra fiecăreia dintre ele, luate în parte, înainte de a se proceda la compararea lor [73].
În cazul cercetării date, pentru a confirma ipotezele avansate despre implicit în discursul
politic, am recurs la studiul de tipul doi, cel care prezintă un interes “instrumental”.
47
De remarcat faptul că mijloacele de comunicare în masă au pus în circulaţie unele tipuri de
discursuri cu totul noi, în care se identifică perfect capacitatea de a analiza raportul dintre
explicit şi implicit, dintre ceea ce este enunţat direct şi ceea ce este doar presupus sau implicat.
Ne-am străduit să operăm cu secvenţe elocvente, spre a argumenta şi a exemplifica tezele
expuse de lingviştii francezi, români, ruşi, privind diverse probleme ale implicitului în discursul
politic.
Pornind de la indici de limbaj, am considerat necesar a prezenta implicitul ca tehnică în
elaborarea discursurilor politice şi să urmărim efectele produse de construcţiile implicite în
cadrul acestora.
48
1.4. Concluzii la capitolul 1
Concluzionând, vom afirma că un produs discursiv în câmpul comunicării politice trebuie
să producă efecte, pe care mai apoi media scrisă şi audiovizuală le deturnează în propriul interes.
Pentru că limbajul a fost şi va rămâne întotdeauna un instrument şi o miză politică.
Cuvintele reprezintă încărcătura dinamică ce însoţeşte un eveniment. Şi nu putem fi de
acord cu cei care afirmă că timpul marilor oratori ai retoricii mobilizatoare a trecut. Receptorii
mesajului politic trebuie să descopere în expresia politică o parte din plăcerea jocului
democratic. Odată cu amplificarea şi diversificarea acestui joc, şi resursele limbajului politic
devin inepuizabile.
Discursul politic, în regimul democratic, are ca miză câştigarea opiniei publice. La rândul
ei, opinia publică favorabilă este o confirmare a prestigiului şi autorităţii liderului politic.
Receptorul se lasă uşor captivat de mesajul lansat de către politician, care, pentru a suscita
atenţia, interesul, se sprijină pe resursele limbajului. Cercetătorii care studiază fenomenul
comunicării politice demonstrează impactul stilului discursului, respectiv, influenţa sa asupra
opţiunilor receptorului.
Actualmente, discursul politic s-a transformat într-o „discuţie” a emiţătorului cu receptorul
despre problemele socio-politice, care îi interesează pe ambii locutori.
Persistenţa ambiguităţii în discursul politic autohton o explicăm prin simplul motiv al
jocului de limbă, pentru a îmbogăţi conţinutul politic, pentru a-l face mai atractiv şi, nu în ulti-
mul rând, mai eficient. Numai aşa sporesc şansele ca un număr considerabil de receptori să adere
la ideile expuse şi să acţioneze în consecinţă. În situaţia conjuncturală, când publicul, ca rezultat
al expunerii mesajului politic, distinge între personalităţile „lingvistice” ale actorilor politici,
rolul implicitului în discursul politic a devenit unul de actualitate incontestabilă. Deci, prin
prisma ambiguităţii, discursul puterii îşi atrage tot mai mulţi receptori.
49
2. DIMENSIUNILE IMPLICITULUI ÎN DISCURSUL POLITIC
2.1. Construcţia şi comprehensiunea conţinuturilor implicite
Principii de construcţie şi interpretare a conţinuturilor implicite. Pentru ca mesajul să fie
înţeles, atât emiţătorul cât şi receptorul vor apela la cunoştinţele despre regulile de comunicare,
direcţionând conversaţia în afară şi peste limitele simplei echivalenţe între expresie şi conţinut.
Altfel spus, pentru a se înţelege, interlocutorii vor avea nevoie nu doar de sensul cuvintelor pe
care-l propun dicţionarele, dar trebuie să mai posede unele principii generale care le vor permite
de a şti mai multe.
Aceste reguli poartă nume diferite, în funcţie de autorii care au abordat subiectul în cauză.
Astfel, savantul francez Ducrot O. vorbeşte despre legile discursului, iar savantul american
Grice P. – despre maximele acţiunii comunicaţionale. Să le evocăm sumar, deşi după cum am
constatat deja, ambii autori au puncte comune şi nici unul dintre ei nu se referă cu precizie la
procesele mintale, pe care aceste legi le pun în joc.
Pentru Ducrot O., în primul rând, există legea sincerităţii, în virtutea căreia interlocutorii
sunt obligaţi să-şi spună numai lucruri pe care aceştia le consideră veridice. Legea nu se aplică,
desigur, decât în enunţuri unde destinatarul este convins că destinatorul spune realitatea. Fireşte
nimeni nu va încerca să reproşeze unui povestitor ori unui scriitor, aceştia considerându-se liberi
de a inventa şi de a-şi expune produsele imaginaţiei. Dar receptorul trebuie prevenit. Conform
legii sincerităţii, nu este suficient să fii sincer, mai e nevoie să ai motive serioase pentru a spune
ceva, în caz contrar vei fi acuzat de a fi „uşuratic” în vorbă. Această lege are ceva comun cu
aspectul de încredere între interlocutori, iar nerespectarea ei denotă prezenţa sensului implicit.
De exemplu, editorialul „Voronin a dat foc Chişinăului” reprezintă un enunţ care nu
argumentează motivaţia acuzării. Poate fi crezut doar de acel segment de cititori care sunt fideli
publicaţiei şi, respectiv, partidelor politice în favoarea cărora ziarul face partizanat. Pentru
cealaltă categorie de cititori, acest titlu este tratat ca o minciună ziaristică [193].
Funcţionarea limbajului este supusă unei legi de interes: nu trebuie comunicate nimănui
lucruri care nu-l interesează. A te adresa unei persoane înseamnă a o angaja într-un proces de
interacţiune, unde aceasta va găsi nişte avantaje, fie că e vorba de un beneficiu material, fie de o
simplă plăcere. Iată de ce, în afară de cazurile când circumstanţele furnizează o introducere în
materie, aşa cum nu se poate şti în prealabil ce l-ar putea interesa, e nevoie de a tatona, cu riscul
de a nu găsi un subiect adecvat. Un enunţ pretinde a fi informativ şi, totodată, îmbogăţeşte
cunoştinţele destinatorului. E vorba de legea informativităţii: în principiu, nu este indicat a oferi
cuiva informaţii pe care acesta le posedă deja, cu excepţie în cazul dacă vrem să ştim dacă el le
50
posedă. Astfel, codificatorului i s-ar putea reproşa: „ştiu deja”, „nu-mi comunici nimic nou”,
„mi-ai mai spus aceasta”. Atare situaţie denotă că unul din principiile comunicării n-a fost
respectat. Regula informativităţii acceptă repetare doar pentru a împrospăta memoria cu nişte
fapte ori evenimente.
În acest sens, observăm că legile intră uneori în contradicţie, cel puţin aparentă. Nu este
necesar şi nici posibil totdeauna de a le respecta pe toate, în acelaşi timp. Acesta e cazul legii
exastivităţii şi a litotei. Conform celei dintâi, locutorul va indica extinderea exactă a faptelor
evocate, nici mai mult, nici mai puţin. Comparată cu legea exastivităţii, legea litotei vine exact în
sens contrar: litota, consistă în a spune mai puţin decât gândeşti din modestie, ori chiar din spirit
[90,p. 87], dar cu intenţia de a nu minţi interlocutorul. Legea sincerităţii, aşadar, nu este violată.
Să urmărim un exemplu elocvent, excerptat din presa scrisă autohtonă. În interviul cu ex-
ministrul Securităţii Naţionale, T. Botnaru, la întrebarea corespondentului „Timpul”, cine se face
vinovat de ceea ce s-a întâmplat pe 7 aprilie, T. Botnaru a răspuns: - Eu nu sunt judecător şi nu
pot să spun cine sunt vinovaţii, dar este un proverb arab: „Fiecare moare cum a trăit” [194].
Sensul implicit concentrat în proverbul arab poate fi interpretat astfel: fiecare moare – adică
indubitabil guvernarea „moare”, pleacă de la putere. Pleacă, însă, într-un mod indecent, „cum a
trăit”, adică cum a guvernat.
Teoria lui Paul Grice (Logic and Conversation, 1975) intenţionează să degajeze principiile
care prezidează comunicarea, pe baza formulării cadrului apriori implicit al acesteia prin analiza
conversaţiei, a investigării condiţiilor ei de existenţă şi adecvare. Aceste condiţii („maxime ale
acţiunii comunicaţionale”), care se aplică conversaţiei în sine, indiferent de tema ei, sunt
formulate ca principii ale comunicării, pornind de la presupoziţia că există o conexiune sub-
stanţială între structura conversaţiei şi natura discursului în genere. De fapt, teoria lui Grice P.
[21,p. 77] răspunde la următoarele întrebări:
În ce mod emiţătorul, adoptând poziţia rezonabilă de a nu spune tot (căci nu avem aproape
niciodată timpul de a spune tot), poate prevedea că mesajul său va fi înţeles aşa cum îşi doreşte ?
În ce mod destinatarul înţelege altceva sau mai mult decât ceea ce s-a spus? Ambii se sprijină pe
cunoaşterea regulilor comunicative care ghidează construcţia sensului dincolo de simpla
echivalenţă între expresie si conţinut. Altfel spus, pentru a se înţelege, interlocutorii trebuie nu
numai să fi memorizat sensul cuvintelor, aşa cum îl descriu dicţionarele, ci să şi posede
principiile generale care îi vor permite mai mult. Grice P. a enumerat, sub numele de maxime
conversaţionale, regulile cărora trebuie să se conformeze actorii unui dialog. Astfel, maximele
conversaţiei vor avea de-a face direct cu „trăsăturile generale ale discursului”. Aceste maxime
sunt formulate, pornind de la un principiu general, Principiul Cooperării: „Contribuţia ta la
51
conversaţie trebuie să corespundă cu ceea ce se cere din partea ta, cu stadiul atins de conversaţie,
cu scopul sau direcţia acceptată a discuţiei în care eşti angajat”.
Iniţiind o conversaţie, interlocutorii întreprind o activitate colectivă în care fiecare dintre ei
trebuie să poată conta unul pe celălalt, pentru ca aceasta să fie dusă la bun sfârşit. Avem un
model de transcendental al comunicării, în sensul că dacă ai acceptat să conversezi, ai admis tacit
un principiu normativ şi etic prin care te angajezi să supui orice diferend argumentelor menite să
realizeze un consens. Principiul de Cooperare al lui Grice P. conduce la formularea maximelor
conversaţiei; aceste categorii devin condiţii pentru ca acel „implicit”, prezent în orice practică a
comunicării, să nu violeze principiul cooperării. Cercetătorul american Grice H. P. elaborează
patru maxime care specifică condiţiile la care se vor supune în mod obligatoriu participanţii la o
conversaţie.
Maximele cantităţii se referă la măsura sau cantitatea informaţiei de respectat intr-o
conversaţie; cele ale calităţii invită la veridicitate şi adevăr; maxima relaţiei („Fii relevant!”) –
se referă la situaţia partenerilor în cadrul conversaţiei; cele ale modalităţii îţi cer să fii clar şi
precis. Toate aceste maxime organizează nucleul potenţial al comunicării si induc, in viziunea lui
Grice H. P., un caracter reflexiv necesar teoriei comunicării.
Maximele nu sunt valabile numai pentru schimbul verbal, dar şi pentru orice atitudine
raţională. Pentru Grice H. P. Maximele, sunt considerate nişte reguli dominând interacţiunea
umană, în general. Deci, ele sunt mai curând, de natură extralingvistică, decât reguli lingvistice
propriu-zise.
Să ne oprim mai detaliat la aceste maxime.
1. Maxima cantităţii
a) „Faceţi contribuţia dumneavoastră, ca interlocutor, suficientă din punct de vedere de
informativă”.
b) „Nu faceţi contribuţia dumneavoastră informativă”.
Grice P. precizează el însuşi că a) este mai important decât b) şi ne afirmă că cea de-a doua
este contestabilă. Astfel, suntem tentaţi să credem că a furniza informaţie în surplus nu este o
violare a principiului de cooperare, dar o simplă pierdere de timp. S-ar putea răspunde la această
obiecţie, remarcând că un astfel de exces de informaţie poate apărea oricând, deoarece e
susceptibil să dirijeze schimbul spre puncte secundare; şi mai poate avea un efect indirect, prin
faptul că interlocutorii o pot interpreta cu greu, considerând necesar surplusul de informaţie. În
orice moment al conversaţiei, fiecare participant trebuie să furnizeze partenerului său o totalitate
suficientă de informaţii pentru ca ambii participanţi să poată realiza împreună o „conversaţie” şi
să-şi poată atinge scopul.
2. Maxima calităţii
52
a) „Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals” ori „încercaţi să spuneţi adevărul şi nu spuneţi
ceea ce nu credeţi”.
b) „Nu spuneţi nimic ce nu este fondat. Această maximă pune în relief probleme
privind noţiunile de adevăr şi credinţă. După noi, acestea s-ar putea defini pornind de la
convingerea locutorului şi nu în termeni de necesitate logică ori de fapte empirice.
Maxima calităţii vizează necesitatea încrederii în ceea ce se spune; orice enunţ presupune
un credit de sinceritate.
Pentru Grice P., ironia, metafora, litota şi hiperbola, într-un cuvânt – tropii – sunt
rezultatul violării uneia şi aceleiaşi legi: a veridicităţii . Tropii, după cum ştim deja, sunt
recunoscuţi prin falsificarea aparentă a mesajului.
3. Maxima de relevanţei
a) „Faceţi contribuţia dumneavoastră ca schimbul să se refere doar la subiectul
conversaţiei”.
b) „Fiţi pertinenţi”.
Această maximă este, fără îndoială, cea mai importantă din cele 4 maxime elaborate de
Grice P.
Alţi cercetători vin cu noi abordări la această maximă (Lo Koff, Kenuson, Apostel,
Nowellsmith). La toţi un lucru e cert: accesul la sensul enunţului cum îl creditează interlocutorul
său, ştiind că, formulând un astfel de enunţ, acesta caută să fie pertinent. S-ar putea reformula
acest principiu de pertinenţă, spunând că locutorul va trebui să se ferească de a spune lucruri
lipsite de interes pentru interlocutorul său. Este deci, un principiu de bază fără de care orice
schimb ar fi lipsit de credibilitate.
Într-o manieră intuitivă, s-ar putea spune că un enunţ este cu atât mai pertinent, cu cât
conţine mai puţine informaţii, el conduce receptorul spre a-şi îmbogăţi ori a-şi modifica
cunoştinţele şi conceptul. Cu alte cuvinte, pertinenţa unui enunţ este direct proporţională cu
numărul de consecinţe pragmatice pe care acesta le antrenează pentru emiţător şi cu proporţii
inverse la valoarea informaţiei pe care o conţine. Din două enunţuri având acelaşi conţinut bogat,
mai pertinent este considerat cel ce antrenează mai multe consecinţe pragmatice.
În linii generale, pertinenţa unui enunţ se stabileşte în raport cu o totalitate de propoziţii.
Pertinenţa este, deci, un raport între, pe de o parte, o propoziţie enunţată şi, pe de alta, un
ansamblu de propoziţii pe care destinatarul le are în memorie.
4. Maxima manierei /de modalitate
Această maximă este diferită de celelalte prin două motive:
• în primul rând, ea se referă la forma enunţului şi nu la conţinut, ca celelalte trei;
53
• în al doilea rând, Grice P. consideră că ea reprezintă o valoare mai puţin importantă
decât celelalte maxime.
Ea cere , mai bine zis, obligă la o comunicare clară, precisă, fără prolixităţi şi ambiguităţi,
bazată pe logică.
Aşadar, această maximă incită locutorul să evite ambiguitatea şi conduce la excluderea
confuziei, pentru un schimb verbal „normal”.
Gazdar R. Analizaeză în detaliu această maximă. Cercetătorul subliniază că este de dorit:
- ca „într-un dialog, cei doi interlocutori să utilizeze aceeaşi limbă. Ce se întâmplă atunci când
emiţătorul vorbeşte o altă limbă decât receptorul? În acest caz, condiţiile normale „de intrare” şi
„de ieşire” din discurs nu sunt respectate şi destinatarul nu va fi capabil să descopere informaţii
suplimentare.
- ca nici unul dintre interlocutori să nu folosească expresii ambigue;
- este de dorit ca aceştia să evite textele prea lungi” [66, p. 42].
La drept vorbind, locutorul va porni „direct la scop”, cu minimum de timp posibil pentru
realizarea actului şi luând drept reper claritatea enunţului, va face aşa ca interlocutorul, graţie
clarităţii expunerii, concluziei şi preciziei discursului, să poată deduce rapid acţiunile pe care
acesta din urmă trebuie să le deducă pentru realizarea comună a schimbului verbal.
Importanţa unor reguli pentru efectuarea şi, respectiv, codificarea/decodificarea unui
discurs se probează o dată în plus printr-o serie de încercări de demonstrare, pe care au făcut-o,
cu excepţia lui Grice P. şi Ducrot O., o serie de alţi cercetători de vază. Austin, în lucrarea sa
„Other Minds” (1946), pomenea deja despre principiul general de încredere. Searle J., la rândul
său [71], enunţă regula de motivaţie. Gordon B. şi Lojoff J. vorbesc despre legea informativităţii
într-o situaţie de conversaţie când locutorul are intenţia să comunice ceva ce alocutorul său ştie
deja” [99, p.41].
Odată stabilite principiile generale, nu ne rămâne decât să urmărim cum funcţionează
acestea într-un discurs politic. Funcţionează oare ele la fel într-un discurs politic? Vom da
prioritate unora, ori dimpotrivă, ele toate vor fi violate?
Pentru acest tip de text, implicitul este mai curând o „manevră stilistică” decât o intervenţie
involuntară, deoarece manifestarea conţinutului implicit se bazează pe un fel de viclenie a
emiţătorului. Cel mai des se întâmplă că manevra acestuia e bine gândită, înţelegând prin aceasta
că el decide clar mai întâi efectul pe care vrea să-l capete de la interlocutorul său, şi caută din
timp cuvintele, procedeele prin care să-şi realizeze intenţia. Astfel, Gayer M. numeşte, de
exemplu, aceste procedee „trucuri de intoxicare”, manevre stilistice ori pragmatice. Autorul
citat a observat că acestea sunt în marea lor majoritate conştiente ori semiconştiente şi constituie
inversul la ceea ce numim manifestaţii de limbă involuntare. Semioticianul italian Umberto Eco
54
prin expresia „travaliu semiotic” relevă acţiunea de interpretare şi producere a semnelor, a
mesajelor şi a discursurilor [36, p. 40], idee preluată mai târziu de Artsith M., care compară
discursul politic cu travaliul semiotic, acesta din urmă presupunând comunicarea politică şi
„jocurile” de promovare a intereselor politice, simbolistica secvenţelor de discurs politic” [5, p.
179].
În continuare vom observa cum se codifică un conţinut implicit în discursul politic.
Consideram aluzia ca una dintre sursele de bază a conţinutului implicit şi, respectiv, ca model de
nerespectare a Principiului Cooperării lui Grice P. Atunci când se încalcă Principiul de
Cooperare după Grice P., receptorul trebuie să primească aceasta ca pe un semnal că mesajul
emis conţine conţinuturi implicite. Aluzia este printre procedeele şi figurile retorice utilizate în
comunicarea prin sensuri implicite.
Aluzia reprezintă un specimen al limbajului „naţional”. Anume din acest considerent ea
reprezintă una dintre cele mai eficace surse de creare a sensurilor implicate. În aceasta constă
caracteristica pragmatică a aluziei, ca o strategie a limbajului.
În ştiinţa comunicării, nu o dată s-a atenţionat asupra valorilor comunicative a sintagmelor
cu conţinut ambiguu, ascuns în spatele sensurilor explicite, ele fiind, aşadar, sensuri implicite.
Acestea au un impact considerabil asupra construcţiilor lingvistice şi, deseori, anume de ele
depinde perceperea şi interpretarea unui text.
Implicaţia creează un compartiment suplimentar de sensuri aprofundate în limitele unui
discurs. În linii generale, implicaţia poate fi definită ca un sens suplimentar, presupus, care
transmite nu numai o informaţie logică despre subiect, dar şi una subiectiv -estimativă şi afectivă
[153, p. 184-185].
În ştiinţele comunicării, s-a lansat ipoteza potrivit căreia pentru o comunicare eficientă nu
este suficientă doar competenţa lingvistică. După cum afirmă Поливанов Н. în Королева О.,
„noi vorbim prin aluzii, iar odată ce acestea sensibilizează la ascultători ideea care ne
interesează, scopul este atins; altminteri procesul comunicativ ar reprezenta o risipă de cuvinte
…” [157].
Adică faptul că interlocutorii posedă cunoştinţe comune le permite acestora – în procesul
de comunicare – să elimine tot ce este de prisos, dându-i acestui surplus de informaţie o formă
ascunsă. Acest procedeu generează un model de „economie de limbaj”, fără de care comunicarea
ar fi un proces deosebit de îndelungat [151, p.184-185].
Însuşi termenul implicaţie a fost introdus de americanul Grice P., autorul fiind de părerea
că implicaţiile au menirea de a contribui la optimizarea descrierilor non-literale ale sensurilor
care nu s-au identificat în structurile lingvistice, convenţionale, adică a sensurilor presupuse.
55
După Grice P., implicitul sau deducţia semantică are drept sursă patru fenomene strâns legate
între ele:
- structura semantică – deducţia verbală;
- componentele conţinutului memoriei de lungă durată (tezaurul cunoştinţelor generale) –
deducţia tezaurală;
- factorii contextului situaţional al comunicării – deducţia conjuncturală;
- caracteristicile sociale ale emiţătorului şi receptorului comunicării – deducţia pragmatică
[169, p.23].
Prin urmare, drept temelie pentru deducţia construcţiilor implicite serveşte un set de
fenomene, iar, în funcţie de scopul urmărit de emiţător, prevalează unul sau altul.
Aluzia joacă un rol important în crearea construcţiilor implicite datorită construcţiei sale.
În procesul de creare, aluzia stabileşte legătura dintre fondul de cunoştinţe al codificatorului şi al
decodificatorului. După Fillmore Ch., aluzia (sensul cuvântului) este prin sine o structură
conceptuală, care, pe de o parte, reprezintă totalitatea cunoştinţelor pe care le posedă vorbitorul
şi ascultătorul, pe de altă parte - o schemă de interpretare a unei experienţe [65, p.16].
În cazul aluziei, pe prim-plan se produce activizarea structurilor cognitive ale gândirii,
întrucât trecerea de la un sens la altul are o fundamentare cognitivă. Aluzia este rezultatul
producerii unor noi sensuri în procesul de comunicare.
Aluzia (din latină – allusio – glumă, joacă) este figura retorică care constă dintr-un cuvânt
sau un enunţ care evocă, printr-o comparaţie sugerată, un personaj sau un eveniment pentru a
caracteriza o situaţie sau a exprima sensibil o idee abstractă; este figura, care exprimă sau descrie
un lucru, lăsând să se înţeleagă alt lucru. Cu alte cuvinte, aluzia apare ca o comparaţie neexpri-
mată pe deplin sau insuficient dezvăluită, ca un fel de alegorie care mai curând insinuează decât
numeşte apropierea dintre cei doi termeni. De la sarcasm până la un uşor calambur, mai directă
sau mai ocolită, aluzia e, în esenţă, o exprimare eufemistică, una din cele mai productive figurile
de gândire. Dicţionarele de retorică şi stilistică poetică ajung să reconstituie o gamă foarte întinsă
de categorii ale aluziei, clasificate, mai întâi, după origine şi sens: istorică, mitologică, nominală,
verbală, politică, socială etc.; apoi după caracterul funcţional: de circumstanţă, de transfer,
formală, simbolică.
În raport cu alte forme intertextuale, aluzia rămâne o noţiune vagă, o dilemă care, deseori,
reiese din ipoteză” [118, p.23]. Un rol important în construcţia şi interpretarea aluziei îl are
contextul. Anume el favorizează noul sens al aluziei. Astfel, sensul aluziei dedus în raport cu
sursa, pe de o parte, şi cu indicele contextual, pe de altă parte, se supun regulilor de sumare a
sensurilor, care generează unul nou.
56
Folosind expresii aluzive, autorul, de regulă, codifică mesajele în conformitate cu propriile
viziuni despre lume, în funcţie de cunoştinţele sale istorico-filologice şi a impresiilor emotiv-
estimative, despre obiectul comparaţiei aluzive. Decodificarea acestor conţinuturi depinde, în
primul rând, de „ceea ce au locutorii în comun” [82, p.14]. Astfel, aluzia reprezintă, în primul
rând, o reflecţie a impresiilor şi asocierilor interlocutorilor, dispoziţia lor emotiv-estimativă.
Prezenţa aluziilor în discurs denotă, de cele mai dese ori, faptul că autorul încearcă să
transmită un sens ascuns al mesajului său. El „impune” receptorul să efectueze un şir de
operaţiuni necesare pentru deducerea sensului ascuns în mesajul primit. Acest procedeu
presupune o interacţiune dintre tezaurul de cunoştinţe pe care îl posedă codificatorul şi cel pe
care îl posedă decodificatorul, pe care le folosesc la transmiterea şi receptarea mesajului.
Receptorul trebuie să actualizeze acel set de presupoziţii pragmatice pe care le are pentru
identificarea sensurilor implicite. Pentru o comunicare eficientă este necesar un tezaur cognitiv
comun.
În spaţiul comunicaţional autohton, aluzia este un procedeu folosit în anumite circumstanţe
şi de liderii politici, de exemplu, în ziua alegerilor parlamentare, când orice gen de publicitate
este interzis.
„Am votat pentru stabilitate, pentru o echipă unită…” – a declarat la ieşire de la secţia de
votare ex-premierul Zinaida Greceanîi [203]. Cunoscând conţinutul publicităţii electorale a
PCRM, este clar că aceasta a fost o aluzie la faptul că Z. Greceanîi a votat pentru PCRM.
În cele ce urmează, vom afirma următoarele: pentru decodificarea aluziei este necesară
stabilirea unui raport de proporţionalitate dintre tezaurul de cunoştinţe al autorului mesajului şi
cel al decodificatorului, pe care aceştia îl utilizează în timpul creării şi perceperii unui mesaj,
adică un set de presupoziţii pragmatice necesare pentru evaluarea sensurilor implicite, deoarece o
comunicare eficientă revendică un tezaur cognitiv comun.
Evaluare prin competenţe şi context.”Descifrarea” intenţiei locutorului se face datorită
unui ansamblu de competenţe şi mecanisme diverse. Sunt cunoscute patru categorii de
competenţe, care contribuie la evaluarea sensurilor implicite: competenţa lingvistică, competenţa
retorico-pragmatică, competenţa logică, competenţa enciclopedică.
Competenţa lingvistică presupune că a înţelege un enunţ înseamnă mai întâi a-l interpreta.
Interpretarea ia ca bază, în general, sensul literal al enunţului. Alocutorul caută ceea ce locutorul
a vrut să semnaleze implicit prin fraza enunţată. Iată de ce prima competenţă de care are nevoie
orice locutor şi alocutor pentru a fi în stare să interpreteze un mesaj implicit este competenţa
lingvistică.
Competenţa retorico-pragmatică, după Kerbrat-Orecchioni C., presupune eficacitatea şi
utilitatea practică a „schimbului verbal”.
57
Competenţa logică este, în fond, un ansamblu de reguli logice, deductive, care permit
calculul de inferenţe particulare. Aceste reguli sunt limitate şi variază foarte puţin de la un
locutor la altul.
Regulile corespund diferitelor tipuri de raţiune dintre care silogismul rămâne a fi pe poziţii
prioritare. Silogismul este un raţionament deductiv, care conţine trei judecăţi, astfel legate între
ele, încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin
intermediul celei de-a doua [212, p.193].
Aşa cum o remarcă şi Fauconnier G.: „Logica limbajului transformă cu uşurinţă condiţiile
în bicondiţionale” [89, p.49]. Kerbrat-Orecchioni C. semnalează, de asemenea, rolul
„inferenţelor praxiologice” în competenţa logică. Ele corespund unui ansamblu de cunoştinţe şi
coduri pe care locutorul le-a asimilat şi care orientează interpretarea enunţurilor, mai curând,
într-un sens decât în altul.
Competenţa enciclopedică, contrar competenţei logice, nu este o totalitate sfârşită: „intră-
rile enciclopedice sunt deschise, aici se adaugă în permanenţă informaţii noi. Niciodată nu se
poate spune că o intrare enciclopedică este completă, şi nici nu există conţinut minimal” [72,
p.138].
Competenţa logică ar fi, din acest punct de vedere, mai apropiată de competenţa lingvis-
tică. Întotdeauna e posibil de adăugat noi elemente la competenţa enciclopedică şi la cea
lingvistică. Această competenţă poate varia de la un individ la altul (atât la nivelul cantitativ, cât
şi la cel calitativ). Ea poate fi variabilă la unul şi acelaşi individ în momente diferite. S-ar putea
de spus că competenţa enciclopedică este într-o măsură oarecare suma cunoştinţelor legate de
experienţa fiecărui locutor. Cunoştinţele constituie informaţii despre persoane, obiecte,
evenimente. Ele includ, de asemenea, ceea ce Sperber D. şi Wilson D. consideră ca fiind:
prevederi, ipoteze ştiinţifice, credinţe religioase, amintiri, prejudecăţi culturale, presupuneri
despre starea locutorului [72]. Competenţa enciclopedică leagă, deci, în acelaşi timp o totalitate
de deprinderi. Ea trebuie distinsă de context, dacă e adevărat că de la context (verbal, material)
se constituie, în primul rând, experienţa şi cunoştinţele emiţătorului, contextul rămâne între timp
exterior pentru locutor. Competenţa enciclopedică este o deprindere proprie a fiecărui emiţător şi
contextul este o totalitate de date externe, pe care emiţătorul le analizează, le transformă în
cunoştinţe enciclopedice. O informaţie contextuală este susceptibilă să devină o informaţie
enciclopedică, numai după ce a fost „tratată” de către locutor. Este interesant de remarcat în acest
context că informaţia este tratată în mod absolut deosebit de către subiecţi diferiţi.
Unele cunoştinţe enciclopedice se prezintă sub formă de stereotipuri. Acestea sunt
stereotipuri, care permit a înţelege figurile retorice ori felul de comparaţii imaginare ca, de
exemplu: „În această legislatură Parlamentul este o maşină de vot.”Este o metaforă este foarte
58
convenţională. Astfel, maşina funcţionează automat la comanda unui ghidon. Dat fiind că
enunţul e tratat în acest context stereotipic, el conţine mesajul implicit că, la comanda liderului
comunist, parlamentul votează orice act normativ.
Menţionăm următoarele: competenţa enciclopedică de una singură nu permite comprehen-
siunea mesajului, dar totuşi stereotipurile atribuite ne orientează spre interpretarea veritabilului
mesaj. Pentru a înţelege ce vrea să comunice o persoană, e nevoie mai întâi a descifra sensul
literal (competenţa lingvistică), apoi e necesar de a te întreba de ce acesta comunică fraza dată
(calcul al intenţiei), în dependenţă de principiul pertinenţei: competenţa retorico-pragmatică; a
recurge în continuare la competenţa enciclopedică şi la competenţa logică. Ceea ce merită a fi
reţinut este că aceste competenţe nu ţin de ordinea cronologică în care au fost expuse, ele toate şi
în acelaşi timp sunt necesare şi obligatorii.
Competenţa enciclopedică are un rol deosebit în comprehensiune doar atunci când va fi
comună interlocutorilor. Ea nu este importantă numai din considerente de a cunoaşte ceva, dar şi
de a putea împărtăşi cunoştinţele. Atunci când un locutor produce un enunţ care cere cunoştinţe
enciclopedice deosebite, el presupune cunoaşterea acestei informaţii de către receptor. Numărul
de informaţii explicite pe care le transmite locutorul este calculat în funcţie de ceea ce locutorul
consideră necesar de cunoscut şi de împărtăşit cu alocutorul său.
Amintim că doar competenţa enciclopedică este în raport direct cu contextul. În unele
cazuri linia de demarcare între ele nu pare a fi prea clară. Dar, după cum am remarcat anterior,
contextul antrenează idei exterioare, în timp ce competenţa enciclopedică este o totalitate de
cunoştinţe şi informaţii interne.
Contextul. Contextul ocupă un loc definitoriu deosebit de important în interpretarea unui
conţinut implicit. Pentru a găsi sensul adevărat al unui mesaj, trebuie să te plasezi în contextul
său de enunţare ori cel puţin să i se atribuie un minimum de indici contextuali, adică o totalitate
de circumstanţe unde are loc emiterea enunţului şi care conţine: anturajul fizic al enunţului;
ambianţa socială; imaginea interlocutorilor; identitatea acestora; elementele care au precedat
actul enunţului (de exemplu, relaţiile pe care le-au avut interlocutorii până la actul de
comunicare); schimbul de cuvinte unde se inserează enunţarea în cauză (care se integrează în
universul de cunoştinţe). Bachmann C., Linfelfeld J. şi Simonin J. operează cu noţiunea de
context pragmatic, susţinând că „numai acesta implică sensul adevărat al unei exprimări
lingvistice” [75, p.59].
După Gerstle J. „contextul în care acţionează discursul politic rezultă dintr-un produs
hibrid: un câmp multidimensional a cărui analiză permite un melanj al teoriilor comunicării cu
ştiinţele politice. Ambii poli între care funcţionează discursul politic -cooperarea şi conflictul, se
bazează pe forma mesajului” [97, p.186]. E cert faptul că în orice schemă a comunicării
59
contextul apare ca unul din factorii activităţii lingvistice şi din punct de vedere pragmatic este
necesară explicarea mesajului. De fapt, e posibil a atribui aceluiaşi enunţ mai multe semnificaţii,
acestea se actualizează în funcţie de fiecare context. Remarcă se potriveşte perfect atât la nivel de
mesaj explicit, cât şi implicit. După cum spunea Recanati Fr., noi insistăm asupra rolului
contextului: „Pentru a înţelege un enunţ (...), nu este suficient sensul frazei-tip, care este
enunţată: la ceea ce ea semnifică, e nevoie de adăugat ceea ce arată contextul enunţării acesteia,
atât pentru a determina conţinutul propoziţional al enunţului, cât şi valoarea sa modală (...): se
cere luat în seamă faptul enunţării în contextul în care el parvine alocutorului” [124, p. 169-170].
În acest sens, Kerbrat-Orecchioni C. distinge trei tipuri de indicaţii de contexte. Informa-
ţiile contextuale se divizează, de fapt, în:
- informaţii contextuale propriu-zise: indici fizici, materiali şi temporali (loc, timp,
interlocutori);
- informaţii cotextuale: ambianţa verbală;
- informaţiile paratextuale: acest tip de informaţii este destul de variat şi întruneşte şi
indicii kinezici.
Contextul este important în actualizarea mesajelor implicite (în particular pentru secvenţele
ironice). Contextul este locul, situaţia, momentul ori interlocutorii.
Cunoştinţele paratextuale. Indicii paratextuali nu fac parte, în sens strict, din conţinutul
semantic al unui enunţ, cu toate acestea el este nici pe departe neglijabil în interpretarea
enunţului.
Sunt două tipuri de indici paratextuali: unii în raport cu intonaţia ori chiar sunetele şi alţii
legaţi de atitudine, de activitatea corpului în general.
Cu toate acestea, unii lingvişti, printre care şi Grice P., sunt sceptici vizavi de veritabila
existenţă a unui ton specific. Dacă nu se poate într-adevăr vorbi cu un ton ironic, întrebuinţarea
unei intonaţii deosebite în secvenţe ironice pare absolut firească. Mai mulţi cercetători, printre
care şi Sperber M., Wunderlien D., acordă intonaţiei un statut de indice.
60
2.2. Specificul şi structura construcţiilor implicite în limbajul actorilor politici
moldoveni
Făcând parte din stratagemele comunicaţionale ale unui mediu politic, limbajul devine o
armă puternică de persuasiune şi mobilizare a maselor, în special, în campaniile electorale.
Acesta conţine o forţă abordată ştiinţific parţial, însă intuită şi exploatată încă de la începuturile
omenirii. Un vocabular mai elevat, mai îngrijit, mai bine structurat facilitează în orice context
dialogul dintre actorii politici, dintre liderii politici şi adepţii lor. În acest sens, limbajului îi
revine dificila sarcină de codificare şi decodificare a mesajului remis publicului electoral. Un
limbaj corect, adecvat circumstanţelor, asigură credibilitatea comunicării şi, implicit, persuadarea
unei persoane sau a unui grup social. Limbajul politic se transformă, deseori, într-un instrument
al manipulării – „manipularea neurolingvistică” [38, p. 172-173]. Puterea de manipulare,
inerentă limbajului politic, este marcată prin „racolarea” verbelor mobilizatoare adresate
susţinătorilor unui actor politic sau prin aluziile cu tentă de agresivitate la oponenţi. Puterea
cuvintelor poate fi imensă, iar această putere se evidenţiază în discursul politic din cauză că
« limbajul interacţionează cu acţiunea, în aşa fel încât modelează comportamentul politic al celor
incitaţi în cadrul unui sistem cu autoreglare » [37, p. 53]. Totodată, autorităţile utilizează diverse
stereotipuri-clişeu, prin care „muşamalizează” insuccesele, starea de incertitudine sau orice altă
realitate, care nu trebuie să penetreze spaţiul comunicaţional – acestea, de asemenea, fiind
elemente ale manipulării. Astfel, mascarea, în abordarea lui Orwell G, este instrumentul de bază
al manipulării prin limbaj [70, p. 172].
Înainte de a purcede la efectuarea unui examen analitic asupra limbajului, caracteristic
actorilor politicii moldoveni, vom remarca câteva interpretări ale limbajului, în viziunea unor
psihologi şi filozofi de notorietate. Sturtevant E. (1947) susţinea că „limbajul slujeşte pentru a
minţi”, afirmaţie de care se apropie în ipoteza sa şi sociologul român Ralea M. (1949), după care
funcţia limbajului este cea de stimulare, ca trăsătură general umană [55, p. 50]. Janet P.
consideră că ”limbajul a fost creat de indivizi mai puternici, care şi-au asumat rolul de lideri şi îl
foloseau pentru a comanda, deci pentru a impune deciziile celor mai slabi” [99, p. 36]. Vorbind
de tactul oratoric al conducătorilor, în mitologie se spunea: „Oratori aproape sacri, ei acţionează
mai întâi de toate prin Verb, prin cuvântul prin care înţeleg să hotărască cursul istoriei” [40, p.
60].
Din altă perspectivă, cuvântului îi revine sarcina de a pune în evidenţă un anumit
rafinament politic şi de a mobiliza segmentele electorale pasive, indecise. Limbajul devenind,
61
astfel, un stil de conducere. De fiecare dată când actorul politic îşi face apariţia în faţa unui
public, acesta va crea impresia de manipulare şi „această impresie va rămâne un fapt politic
important chiar dacă manipularea ca atare nu există”, – susţine Edelman M. [64, p. 76].
Observaţiile empirice vizavi de aceste cazuri ne permit să identificăm o corelaţie între
modelul de exercitare a puterii şi limbajul utilizat de un actor politic. Astfel, vom observa că
liderii care guvernează într-o manieră autoritară, încrezători în sine, sunt cei care mai des recurg
la un limbaj indecent, stradal, de gaşcă.
Deseori, prezenţa mediatică a subiectului politic este asigurată nu atât graţie funcţiilor
publice ale acestora sau acţiunilor de rezonanţă, cât graţie utilizării în public a unui limbaj mai
puţin caracteristic elitei politice. Acest exerciţiu lexicologic apropie liderul politic de mase, pe
de o parte, pe de alta – asigură ecourile râvnite în mass-media. „În timpul oricărei campanii
electorale mesajul capătă trăsături mai pronunţate, amplificându-se numărul şi intensitatea
mijloacelor care accentuează funcţia conotativă, şi, în special, funcţia metalingvistică a
discursului. Textele menite să asigure realizarea sarcinilor tactice, uzitează abundent de elemente
aluzive, intertextuale şi de multe ori de cele mai diverse elemente ale substandardului, ce pot fi
încadrate în violenţa verbală” [29, p.247].
Atestăm, şi la carismaticul „dictator” V. Putin, construcţii lexicale care inspiră presa
internaţională. Astfel, în timpul conflictului dintre Georgia şi Osetia de Sud, în vara lui 2008,
premierul rus, comparându-l pe Mihail Saakaşvili cu Saddam Hussein, a reamintit o afirmaţie mai
haioasă a fostului preşedinte american Ronald Reagan: „Saddam Hussein a fost spânzurat pentru că
a distrus câteva sate şiite”, – a declarat ironic fostul preşedinte rus, – „pe când autorităţile
georgiene ar trebui să fie apărate deşi au şters de pe hartă, într-o oră, zeci de sate osete, pentru că
au ucis bătrâni şi copii cu tunurile lor şi pentru că au ars de vii oameni în casele lor”. Referindu-
se la reacţia SUA în legătură cu situaţia din Osetia de Sud, Putin a continuat: După cum spunea
fostul preşedinte american Ronald Reagan despre unul din dictatorii latino-americani: „Samosa,
desigur, este un mizerabil, dar este mizerabilul nostru...” ("Самоса, конечно, мерзавец, но это
наш мерзавец")” [210].
Dacă ne raportăm la declaraţiile actualului premier italian Silvio Berlusconi, prin care se
identifică cu personalităţi istorice, putem desprinde acelaşi raport tridimensional: imagine-limbaj-
carismă. Astfel, Mussolini este, în viziunea sa, „cel mai mare politician din istoria Italiei”, care „nu
a ucis pe nimeni” în timpul dictaturii sale (caracterizată de practica eliminării sau deţinerii în
lagăre a adversarilor politici, mai ales comunişti), ci obişnuia să-i trimită „în vacanţă”. Admiraţia
sa pentru Mussolini s-a manifestat însă şi prin preocuparea constantă de a o păstra ca aliată
politică pe nepoata fostului dictator, Alexandra, membră a Parlamentului italian, revenită în cadrul
coaliţiei lui Berlusconi „Cassa delle liberta”. În plină campanie electorală în 2007, Berlusconi nu a
62
ezitat să-şi compare realizările politice cu cele ale lui Napoleon, să se autocaracterizeze drept
„Isus Christos al politicii italiene”, întrucât „sunt o victimă răbdătoare... mă sacrific pentru toţi”,
sau să se ipostazieze în eliberator: „Churchill ne-a eliberat de nazişti. Silvio Berlusconi – de
comunişti” [10, p. 236-241].
Deşi controversat, acest tip de atitudine retorică ofensivă şi colocvial-populară
caracterizează categoria liderilor dornici să facă istorie în scurt timp.
Mobilizatoare şi incitante pentru mase devin şi replicile politice în timpul campaniilor elec-
torale. Acestea fac parte din strategia de poziţionare a concurenţilor electorali şi reţin pentru mai
mult timp atenţia electoratului. Iată câteva secvenţe din ceea ce a făcut, bunăoară, „deliciul
publicului” în discursurile electorale ale candidaţilor în prezidenţialele din SUA, 2008.
McCain: „Dle senator Obama, nu sunt preşedintele Bush. Dacă vreţi să vă opuneţi
preşedintelui Bush, trebuia să vă prezentaţi la alegeri cu 4 ani în urmă”.
Pe tot parcursul campaniei, candidatul republican McCain s-a declarat apărătorul micilor
afaceri, lansând chiar şi un nume-simbol al campaniei sale – Joe „instalatorul”. În timpul
campaniei McCain s-a întâlnit în Florida cu proprietarul unui şantier de construcţii, afectat de
criza economică. Astfel, celebrul în SUA Goe Wurzelbacher, cunoscut drept „instalatorul Joe”, a
devenit un personaj-simbol, despre care candidatul vorbea în toate discursurile sale publice.
Acesta a devenit un termen generic pe tot parcursul campaniei şi un simbol al americanilor de
rând, afectaţi de criza economică. „Dacă îl votezi pe Obama, veniturile tale, Joe, vor fi
redistribuite” [10, p .236-241].
În acelaşi context ne vom referi şi la unele exemple din câmpul politic moldovenesc. Astfel,
în cadrul tradiţionalei conferinţe de presă de totalizare, pe care preşedintele republicii o susţine la
sfârşit de an, Vladimir Voronin nu ezita să folosească în declaraţiile făcute în faţa presei remarce
acide şi glume vulgare.
Criticându-i pe cei care „umblă şi se plâng că a fost majorat pragul electoral de la 4% la
6%”, V. Voronin a declarat că pragul de 6% este democratic şi favorizează opoziţia, care „devenise
o mozaică”, dar acum a început iar să se consolideze. Şeful statului a spus că nu-i înţelege pe cei
care ieri pledau pentru majorarea pragului, iar azi se pronunţă pentru micşorarea lui: „Cu câte
sticle de whisky îmbla Snegur şi Diacov – măcar că eu nu sunt consumator de whisky, nu pot să-
l suport, mă zăpăcesc de la mirosul aista – şi-mi punea pe masă ca să votez şase procente, ca să
nu treacă Roşca. Hameleonii aceştia trebuie să aibă soveste”. Preşedintele a remarcat că acum
avem unul-două partide serioase, iar celelalte „sunt SRL-uri”. V. Voronin a spus despre liderul
PPCD Iurie Roşca că „.. este un om credibil şi de credinţă. E un adevărat bărbat. Roşca este un
om de credinţă, în deplinul sens al cuvântului, este un om credibil. Roşca, să spun cuvântul
acesta în moldovenească nu-l cunosc, dar pe ruseşte – Roşca ne vileaiet, înţelegeţi, ne vileaiet,
63
nu-i aşa ca Diacov - skolzki. Ne vileaiet, îi bărbat. Dacă te baţi, te-ai bătut cu un bărbat, dacă ai
făcut o treabă, o faci cu un bărbat.” Când ziariştii au izbucnit în râs, Voronin le-a replicat: „Fiţi
serioşi, noi chestiunea aceasta am depăşit-o, cu vârsta” [183].
Acest limbaj nonconformist, degajat i-a asigurat mediatizarea lui V. Voronin încă din
perioada când se afla în opoziţie parlamentară , în perioada anilor 1998-2001. Acum acelaşi
limbaj l-a transformat într-un preşedinte pe înţelesul şi pe placul oamenilor simpli.
Spre sfârşitul celui de-al doilea mandat, şeful statului ştia deja destul de bine să-şi facă un
PR irezistibil pentru mass-media. Bunăoară, aflându-se în vizită la mănăstirea Căpriana, acesta
şi-a procurat o pălărie de paie la târgul de obiecte populare, organizat cu prilejul dării în
exploatare a complexului monahal Căpriana. „ - Cât costă, – a întrebat preşedintele?
– 300 lei, – i-a răspuns meşteriţa.
– Plăteşte 500, – a ordonat preşedintele unui consilier, aranjându-şi din mers pălăria pe
cap.(Moldova 1, „Mesager”din 27 mai, 2007).
Faptul ca limbajul populist place atât electoratului simplu, cât şi reprezentanţilor media,
care mizează pe extravaganţă şi senzaţie, l-au însuşit şi unii politicieni cu o mai mică pondere în
societate. De exemplu, M.Petrache, ex-preşedintele Uniunii Centriste din Moldova, în cadrul unei
conferinţe de presă, a declarat: „UCM va face coaliţii post-electorale cu PCRM când porcul se
va urca în cireş!” cap.(Moldova 1, „Mesager”din 03 martie, 2009).
Aşadar, imaginea reprezintă o paradigmă importantă a competiţiei electorale. Liderii
carismatici se transformă, de regulă, în personaje – locomotivă pentru formaţiunile politice
lansate în competiţie. Gestionarea imaginii publice a liderului carismatic ţine de
implicarea/atragerea mass-mediei în abordarea subiecţilor politici, pentru a le imprima o rezonanţă
la nivel naţional. Totodată, trebuie sa acceptăm ideea că succesul electoral nu este asigurat doar
de un management profesional al imaginii publice a liderului politic. Accesul la putere
presupune şi interese de culise ale elitelor politice de comun cu cele „oligarhice”. Un exemplu
concludent în acest sens ar fi cazul SUA. E lucru ştiut că Regimul Bush-Cheney a fost un proiect
susţinut de marii jucători din domeniul petrolului şi de către complexul militar industrial. Agenda
lor conţinea, printre altele, manipularea şi creşterea dramatică a preţului pe fiecare baril de petrol,
pentru a controla dezvoltarea economică mondială.
În altă ordine de idei, vom constata că pentru obţinerea efectului persuasiv scontat, agenţii
politici adoptă deseori un stil metaforic în discursurile lor publice. Osborn M. (1967) a studiat
utilizarea metaforelor arhetipale, în special a comparaţiei lumină-întuneric. El a susţinut că, în
mod tradiţional, lumina este identificată cu soarele, căldura, creşterea, confortul ş.a.m.d.
Întunericul se asociază cu misterul, noaptea, frigul şi alte lucruri creatoare de disconfort.
Osborn M. descoperă interesul persuasiv pentru dihotomie, folosită repetat, în discursul de
64
învestire a preşedintelui american J.F. Kennedy, care a făcut apel la această metaforă arhetipală
atunci când a vorbit despre transmiterea făcliei de la o generaţie la alta şi a prezis că această
lumină putea călăuzi lumea întreagă spre libertate; flacăra era descrisă ca blândă, caldă,
prietenoasă şi pură. Pe acelaşi principiu de asociere se mizează şi în cazul unor simboluri
electorale. De exemplu, soarele – sigla electorală a AMN, care trebuie să se asocieze în mentalul
destinatorului cu căldură, lumina, roadă.
O altă metaforă arhetipală, folosită deseori de liderii politici autohtoni, poate fi considerată
şi imaginea acvatică în toată diversitatea sa. Astfel, liderii de factură democratică utilizează în
discursurile lor aşa sintagme metaforice ca: „oceanul Democraţiei”, „curent favorabil cauzei
libertăţii”, „un curent în favoarea prosperităţii”, „nu răsturnaţi barca libertăţii” etc. În
discursul politic metafora nu urmăreşte scopul nu atât de a da eleganţă stilului, cât de a şoca şi a
uimi cititorul. Ea nu este o simplă figură de stil, ci un instrument discursiv.
Aşadar, posedând un limbaj logic, construit adecvat circumstanţelor, liderii sunt capabili să
convingă masele – implicit – să participe la realizarea obiectivelor guvernării, să stabilească
instantaneu o relaţie socială care implică, într-un fel sau altul, fenomenul puterii. Prin această
optică, limbajul politic implicit devine o modalitate interactivă de creare şi percepere a imaginii
liderului politic şi de influenţă a publicului.
Referindu-ne la atributele limbajului Opoziţiei – dacă ar fi să facem o delimitare între
limbajul Puterii şi al Opoziţiei – atât într-un caz, cât şi în celălalt, limbajul poate fi unul
declarativ, raţionalizat-fundamentat, violent sau ironic. O asemenea alternanţă de stiluri reiese
din contextele situaţionale, dar este şi o manifestare firească a unor calităţi individuale ale
actorului politic. De cele mai dese ori, însă, opoziţia, mizând pe sensurile implicite, recurge la un
limbaj violent şi sarcastic. Drept model de limbaj violent vom elucida următoarele sintagme: „
Generalul Voronin este capul mafiei comuniste” sau „Mafia lui Voronin”, rostite de
reprezentantul PPCD, Ş. Secăreanu, în cadrul emisiunii „Ora Opoziţiei” [204].
Exemplul de mai sus reliefează o altă caracteristică a limbajului politic – construcţia
frazelor prin prisma interesului. Opoziţia are interesul să arate nemulţumirile faţă de putere,
motiv, pentru care se exagerează. Puterea are interesul să arate că manifestările opoziţiei fac
parte din raţionalitatea luptei pentru putere. În consecinţă, procedurile, şi de o parte, şi de
cealaltă, sunt aceleaşi: afirmaţii greu de controlat. Astfel, pentru a cunoaşte adevărul, după cum
afirma cu ironia-i specifică I.L. Caragiale, „trebuie să citim ambele discursuri şi să facem...
media!”
Un alt procedeu de înviorare a limbajului – comunicare este tradiţionala tactică de comba-
tere a “duşmanului” cu ajutorul unor termeni specifici. Astfel, referindu-se la situaţia politică din
ţară, preşedintele V. Voronin îi identifică în calitate de “duşmani” interni ai independenţei statale
65
pe liderii PPCD, pe care îi califică într-un discurs televizat “terorişti politici”, iar aderenţii
acestora în acţiunile de protest din februarie – martie 2002 – o “haită”. Uneori preşedintele de
atunci mai folosea şi noţiunea „gloată”. În urma alegerilor din 5 aprilie 2009, preşedintele V.
Voronin declara că „opoziţia liberală, provocând alegeri anticipate, este un fel de kamikaze”
[205].
“În 1989-1990 puterea a fost preluată de gloată. Aceşti oameni nu aveau idee cum să
conducă un stat…”.
Deci, din limbajul politicianului V. Voronin, guvernarea dreptei politice nu a simbolizat
niciodată altceva decât „guvernarea gloatei”. Mai apoi, revenind la tehnica “asocierilor” –
procedură inerentă limbajului politic – V. Voronin îi va reproşa primului Preşedinte al Republicii
Moldova, M. Snegur, “sângele vărsat” în rezultatul conflictului nistrean:
“Pe malul drept al Nistrului era necesară substituirea politicienilor care aveau mâinile
înroşite în sânge – mă refer la Snegur”. [Ibidem. ]
Prin urmare, impactul limbajului în comunicarea dintre liderul politic şi electorat asupra
comportamentului celui din urmă are o pondere incontestabilă. După cum afirma Shimon Peres
/1995/: „Într-o democraţie ce guvernează prin cuvinte, cuvintele pot fi pumnale, după cum şi să
vindece. Totul depinde de modul cum sunt utilizate”. [Ibidem. ]
Referindu-ne în continuare la parametrii limbajului politic, vom constata că deseori
limbajul accesibil electoratului simplu este confundat cu limbajul de proastă calitate. Pentru a
crea impresia de “apropiere” de popor, liderul politic în anumite circumstanţe încearcă să
vorbească “ca toată lumea”, contrar uzanţelor lingvistice adoptate în cancelariile de stat. În
aceste cazuri ceea ce se pretinde a fi sens implicit al limbajului politic nu este altceva decât
indecenţa comunicării politice. În această ordine de idei, susţinem ideea, că se pot identifica clar
două extreme discursive ale campaniei electorale: „„limbajul de lemn”, cu sintagme şi figuri
identice pentru toţi actorii politici şi pamfletul cu un limbaj clasic, incisiv, cu un lexic
substandard şi cu expresii dure, care pot degenera chiar în obscenitate şi vulgaritate” [29, p.245].
Unii specialişti în domeniu contestă existenţa unui limbaj politic propriu-zis. Aceştia susţin
că mesajul politic conţine jargoane, stiluri de vorbire ori idiomuri politice. Pentru că, în fond,
toate categoriile de actori implicaţi în actul comunicării politice apelează la moduri particulare de
exprimare a aceleiaşi realităţi.
Utilizarea jargoanelor în discursurile publice ale liderilor politici reprezintă o virtuală sursă
de „seisme” verbale, de replici interminabile între reprezentanţii elitei politice. Deseori aceste
jargoane erodează imaginea autorului, prezentându-l în cea mai nefavorabilă lumină. Exemplele
întru susţinerea acestor ipoteze pot fi interminabile. Bunăoară, în primele săptămâni de exercitare
a mandatului său, devenise deja simptomatică frecvent utilizata expresie a preşedintelui
66
V. Voronin: „Democraţii au stat cu labele întinse în faţa organismelor internaţionale de
creditare”[11, p.204]. Prin sintagma “labele întinse” vorbitorul ocheşte, de fapt, în două ţinte
simultan. Pe de o parte, guvernanţii de sorginte democratică, pe de alta – Occidentul în care
liderul comunist descoperea - la acea etapă - acelaşi duşman ca în perioada sovietică, până la
căderea „cortinei de fier.” Vom observa, după doi ani de guvernare nu numai o schimbare de
strategii de guvernare, ci şi o evoluţie „lingvistică”. Astfel, din vocabularul preşedintelui dispare
sintagma „labe întinse”, iar locul acesteia îl preiau următoarele clişee: „integrare europeană” sau
„vectorul european”. Iată cum îi vor replica tonul zeflemitor al primei persoane în stat
reprezentanţii opoziţiei democratice.
Într-un interviu acordat ziarului “Moлдавские ведомости” [15 martie, 2001] Nicolae
Andronic, atunci vicepreşedintele PRCM, va remarca cu consternare stilul de exprimare al unui
şef de stat: „Mă uimeşte nu doar problematica de care este preocupat la ora actuală şeful
statului, dar şi terminologia pusă în uz de Voronin. De exemplu, acesta zice, că „democraţii au
stat cu labele întinse în faţa FMI”. Nici într-un vis de coşmar nu mi-aş permite să zic că
comuniştii îşi bagă botul în treuca rusească. Cred că asemenea jargoane nu sunt compatibile cu
imaginea unui şef de stat …”.
Prin urmare, nu e nevoie de multe argumente pentru a explica de ce printre virtuţile cu care
este înzestrat un lider politic se numără şi limbajul – unitate de măsură a gradului de cărturărie şi
inteligenţă. Deşi nu a izbutit să se manifeste pe durata mandatului său, virtuţile lingvistice ale ex-
preşedintelui Petru Lucinschi merită o atenţie sporită în spaţiul comunicaţional autohton, natura
sa filozofică lăsându-şi amprenta asupra conţinutului discursurilor sale publice. Spre exemplu:
– Nu v-aţi săturat de politică / – este întrebat P. Lucinschi la o conferinţă de presă. – Nu
sunt fatalist, dar am avut o perioadă când m-am condus de vorba înţeleaptă a unui mare
gânditor, care cu cupa de otravă în mână a zis: eu ştiu ce se află în această cupă, dar trebuie s-o
beau până la fund [58, p.20].
O altă trăsătură a discursului politic este laconismul acestuia, care mai e numit în literatura
de specialitate „langaj” de acţiune. (Un model de construcţie a mesajelor publice îl constituie
discursurile generalului de Gaulle, care au făcut obiectul de studiu al lucrării lui Francois
Richaudeau „Le langage efficace”. Autorul va identifica aşa-numitul “limbaj de acţiune”, căruia
îi revine un rol mobilizator în dialogul dintre conducător şi public.) [127, p.31].
Vom încerca să abordăm în continuare modul de construcţie a frazelor în discursurile
publice ale liderilor politicii moldoveni. Bunăoară, discursul liderului PPCD I. Roşca din
3 martie 2002:
67
„Nimeni dintre noi nu are dreptul să se lase indus în eroare de puterea comunistă, care ba
lansează ameninţări, ba încearcă să ne ia cu zăhărelul, spunând că deja toate revendicările
noastre ar fi fost satisfăcute …” (36 cuvinte în 12 secunde).
Un artizan al frazelor scurte şi relevante a fost ex-preşedintele Petru Lucinschi. Să urmărim
câteva exemple. Referindu-se la situaţia confuză din Transnistria, în toiul companiei preziden-
ţiale de la 1996, P. Lucinschi va reitera:
„Să încep cu ideea că o pace neclară este mai bună decât un război clar. A fost război
civil … Mulţi umblă cu bănuielile şi intuiţiile. Unele mai îndreptăţite, altele mai trase de păr…”
(15 cuvinte într-o frază.)
Pentru a rezuma unele ipoteze vizavi de interacţiunea dintre limbajul politic şi realitatea
politică, ne vom referi şi la meditaţiile lui N. Machiavelli. Principele, în opţiunea acestuia, în
relaţiile cu supuşii, trebuie să însuşească o atitudine cuvioasă, plină de compasiune şi de
sinceritate caracteristică omului cumsecade:
„Nimic din ceea ce comunică el poporului nu trebuie să piardă din vedere exprimarea
acestor virtuţi, respectiv ceea ce principele transmite către auditoriu trebuie să conţină nu doar
informaţii, ci şi persuasiune”.
Prin urmare, referindu-ne la unele aspecte ale limbajului propriu liderilor politici din
republică, putem confirma următoarea ipoteză: limbajul politic este o puternică armă de
persuasiune şi, implicit, de manipulare, graţie teatralităţii şi ambiguităţii, care are drept scop
crearea imaginii strategice a actorului politic. Indiferent de regimul politic, în care va fi
promovat un actor politic, limbajul acestuia reprezintă cea mai expresivă formă de edificare a
imaginii politice. Limbajul politic cooptează, deopotrivă, mituri şi metafore, expresii cu tâlc şi
formule lingvistice care impun electoratului un mod specific de a gândi şi de a judeca situaţiile.
Limbajul politic circumscrie unei arii problematice dintre cele mai vaste, ce cuprinde do-
menii diferite: economic, politic, social, cultural, medical, agrar etc. Aceasta înseamnă că limba-
jul politic beneficiază de o libertate maximală de mişcare în sfera problematicii. Ceea ce-i
asigură, pe de o parte, o deschidere considerabilă în raport cu publicul electoral. Pe de altă parte,
îi oferă o ocazie în plus liderului politic de a se poziţiona pe eşichierul politic graţie unui limbaj
specific şi original.
O altă modalitate de exprimare a conţinuturilor implicite o constituie întrebarea retorică.
Întrebarea retorică este un procedeu prin care întrebările adresate obiectelor sau persoanelor
rămân fără răspuns, deoarece acesta se ghiceşte uşor de către public, cu alte cuvinte, prin
întrebare se presupune şi răspunsul. Prin caracterul lor deschis, întrebările retorice, exprimând
pasional indignarea, durerea, teama, îndoiala, mirarea, exaltarea, persuadează mai uşor publicul:
68
Ex.: Voi aţi spus că dacă vin comuniştii, bisericile vor fi închise. Câte biserici au închis
comuniştii? [41, p.128].
Interogaţia retorică reprezintă una dintre cele mai des utilizate tehnici de comunicare
politică cu „expresie hipercodificată, ce dezvoltă sensuri neaşteptate, ascunse privirii exterioare,
nedeductibile literalmente. Pe lângă sensul global (de informare, de comunicare), întrebarea
retorică este purtătoare de valori semantice suplimentare, de natură afectivă” [30, p.53]. Acest
procedeu, fiind o prezenţă continuă în timp, poate fi regăsit încă în discursul politic din antichi-
tate. Această maximă amplitudine a interogaţiei în limbajul politic se observă şi în discursurile
politicienilor moldoveni, indiferent de forma pe care ar lua-o: oratorică sau dialogală. Prin
întrebare se urmăreşte, de regulă, scopul de a-i face pe interlocutori (receptori) să aprobe teza pe
care o propune emiţătorul. De aici prezenţa permanentă a interogaţiei. La aceeaşi hipnogenă
stratagemă comunicaţională recurge liderul PPCD, Iurie Roşca, rostind în 3 martie 2002 un
discurs în Piaţa Marii Adunări Naţionale, publicat în ziarul „Flux”: „Cine a uitat că puterea
comunistă a distrus independenţa puterii judecătoreşti? Cine a uitat că puterea comunistă caută
să distrugă puterea locală? Cine a uitat că în Republica Moldova sunt supuşi unor persecuţii
nemaiîntâlnite investitorii străini?” Observăm o dinamică extraordinară a cuvintelor-simbol:
libertate, independenţă, putere şi, implicit, manifestarea capacităţilor persuasive ale vorbitorului.
Prin urmare, în cazul întrebărilor retorice, informarea publicului-receptor este doar instrumentul
prin care se îndeplineşte un scop, iar scopul este acţiunea, comportamentul, atitudinea favorabilă
a potenţialilor votanţi faţă de respectivul subiect politic.
Fontanier P. vede rolul întrebării retorice în a da o turnură interogativă frazei sau
perioadei nu „pentru a demonstra o îndoială sau pentru a provoca un răspuns, ci, dimpotrivă,
pentru a marca cea mai mare convingere, pentru a-i împiedica pe interlocutori să nege sau chiar
să răspundă. Interogaţia retorică are drept funcţie esenţială să exprime uimirea, ciuda, teama,
indignarea, durerea, toate mişcările sufletului şi ne folosim de ea pentru a delibera, a dovedi, a
descrie, a acuza, a dezaproba, pentru a incita, pentru a încuraja, a convinge, în fine pentru mii de
alte scopuri!” [90, p. 334].
În continuare vom descrie mecanismul de acţiune al întrebării retorice din discursul politic
asupra receptorului. Primo, întrebarea retorică este o armă în mâinile emiţătorului în realizarea
funcţiei DP: atragerea receptorului şi acceptarea de către acesta a informaţiei transmise.
Secundo, realizarea scopului acestui discurs este legitimarea puterii, care nu se realizează decât
împreună cu receptorul.”[19,p. 225] Aici este tocmai binevenită părerea lui Paulhan J., potrivit
căreia orice limbaj ce utilizează figuri retorice este un limbaj cifrat, un limbaj care presupune
inteligenţa destinatarului pentru a se putea descoperi adevărata semnificaţie a discursului [119].
Acest „fenomen lingvistic” ia amploare mai ales în situaţii de anvergură politică.
69
Prin urmare, întrebarea retorică urmăreşte a-l face pe receptor să adere la teza pe care o
propune emiţătorul: "Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi
voi? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie? Ori nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume? Pentru ce ne zicem
noi şi voi? De ce să nu zicem noi, Românii? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul
de discordie dintre noi?" [33, p. 3].
Utilizarea întrebării retorice este determinată şi de faptul că problemele expuse într-un
discurs politic se soluţionează într-o relaţie dialogică autentică. Oricât ar fi fost de electrizată
atmosfera discuţiei, Demostene – oratorul respingea cu abilitate orice replică a înverşunaţilor săi
oponenţi, având ferma convingere a necesităţii luptei pentru adevăr şi scoţând la suprafaţă esenţa
tertipurilor de tot soiul. În acest scop el apela la întrebarea retorică, menită să includă publicul
prezent în disenţia imaginară cu oponenţii reali, sau presupuşi, „de ce pledez eu pentru aceasta?
Ce-am avut aici în vedere?
[...] Cine ar fi putut să presupună că se va întâmpla acest lucru? Şi după toate acestea vă
mai încumetaţi să întrebaţi de ce treburile statului se duc de râpă?" [33, p.66].
Aceste discursuri din Antichitate au caracter politic, iniţiază şi motivează în chip
determinat fenomenul întrebării retorice, a cărei eficienţă considerabilă rămâne una argument al
întrebuinţării ei într-un text politic.
Încă Democrit a subliniat rolul figurilor de gândire în discurs, punând bazele unui studiu ce
va dura până în epoca contemporană. În concepţia lui Democrit, "discursul trebuie să aibă un
caracter atrăgător, recurgând, din necesitate, la mijloace speciale de înfrumuseţare" [33, p.67]. La
etapa contemporană de dezvoltare a lingvisticii Ducrot O. a pus, de asemenea, a revenit la
abordarea rolul întrebării retorice în comunicare. Savantul vorbeşte despre funcţia importantă a
întrebării retorice ce constă în „deghizarea discursurilor”, considerând-o un uzaj particular al
frazei interogative. De fapt, „emiţătorul, când pune întrebarea, pretinde că răspunsul este evident,
atât pentru sine, cât şi pentru receptor. Întrebarea retorică are, astfel, funcţia de a duce la
cunoştinţă ceea ce el ştie deja sau, cel puţin, de a-l face să ia cunoştinţă de unele lucruri...” [85,
p. 83].
În contextul analizei apare, într-un mod sau altul, dilema dacă întrebările retorice sunt
afirmaţii deghizate, şi de ce ele nu sunt prezentate, pur şi simplu, ca afirmaţii. În continuare vom
veni cu anumite explicaţii asupra acestui fapt. Aşa cum scopul discursului politic este de a atrage
receptorul prin conţinutul propus, emiţătorul descoperă în întrebarea retorică o armă de a-l
cuceri. Întrebarea retorică nu necesită un răspuns obligatoriu imediat, întrcât el nu se ştie. La
drept vorbind, numai factorii de natură extralingvistică şi enciclopedică ai receptorului vor fi în
măsură să „găsească” soluţii, răspunsurile acestea aducând în faţa lui anumite fapte şi situaţii, în
majoritate, cu caracter de prima mărime.
70
Alt exemplu ne va permite să explicităm cele expuse mai sus. Propunem în acest scop
mesajul unui deputat din opoziţie în forul legislativ:
"[...] Unde pleacă forţa de muncă a Moldovei, dlor deputaţi? Cine va produce PIB-ul
(produsul intern brut)?
[...] Ni s-a propus democraţie şi prosperitate!!! Unde este ea?
Ni s-a promis bunăstare. Unde este? pentru cine? la cine? La cele 2% din piramida
societăţii? Dar ce face poporul? Dlor deputaţi? Dle Preşedinte Petru Lucinschi? [...]" [206].
În momentul în care se declanşează cascada de întrebări, acestea dominând în text, chiar
din primele alineate ale discursului e cu desăvârşire clar că emiţătorul tinde să ofere receptorului
anumite puncte de reper, bine ordonate, despre un subiect, urmărind scopul de a-i provoca
adeziunea. E limpede că funcţia acestor întrebări nu se poate reduce la prezentarea informaţiilor.
Să fixăm atenţia decodificatorilor asupra acestor gânduri. Pentru a preciza interpretarea propusă
de destinatari, să explicităm conţinutul implicit al întrebărilor retorice utilizate.
Nivelul de cunoştinţe extralingvistice ne-ar permite să deducem următorul conţinut implicit
din textul mesajului de mai sus:
- forţa de muncă a Moldovei pleacă;
- din această cauză va suferi PIB-ul;
- dl Preşedinte Lucinschi în campania electorală ne-a promis bunăstare, dar
deocamdată n-o avem;
- s-ar putea ca doar cele 2% din piramida puterii să aibă parte de ea.
Am putea, astfel, concluziona că întrebarea retorică este o formă lingvistică care permite
receptorului să-şi expliciteze starea sufletească de nemulţumire şi de indignare, poate chiar de
revoltă ce se exteriorizează precis şi tăios, fără a permite ambiguităţi în interpretare.
Apelând la acest „joc de cuvinte”, autorii discursului au intuit efectul întrebării retorice
asupra receptorului. Autorul francez Claret J. Argumentează, cu multă temeinicie şi spirit de
observaţie că, „forma este pentru idee ceea ce tabloul este pentru culori” [28, p.83].
Constatăm, că întrebările retorice descriu o situaţie nefavorabilă pentru Moldova. Dar
această descriere nu are un scop informativ, dat fiind că receptorul – forul legislativ – cunoaşte
foarte bine situaţia; aici e vorba, mai degrabă, de un scop performativ, acţional: a determina
parlamentul să recurgă la măsurile de rigoare.
E curios să remarcăm că, deşi întrebarea retorică are drept funcţie de a comunica o
informaţie nouă, eficientă, în discursul politic ea este argumentativă, dacă se bazează pe situaţii
şi fapte cunoscute de receptor.
Să urmărim următorul exemplu:
[...] Vor oare moldovenii să moară în Cecenia pentru cauza comunistului Voronin? [195].
71
Amplasarea întrebărilor retorice la sfârşit de text provoacă un dublu efect de intensificare
şi de focalizare a informaţiei ce se conţine în mod explicit în contextul care o precedă: dacă-l
votăm pe Voronin, primim cetăţenie rusă şi paşaport rusesc. Şi ceva mai - implicitul ideii:
primind toate acestea, bărbaţii moldoveni vor fi trimişi cu forţa de către comisariatele militare să
lupte în Cecenia.
Cu alte cuvinte, întrebuinţând întrebările retorice, codificatorul pregăteşte o lovitură de
graţie comunistului Voronin, bazându-se pe efectul pragmatic al conţinutului implicit. Aducem
în context referinţele cercetătoarei ruse Кисилева Л.: „În limbă există mijloace care sunt
destinate efectului pragmatic” [155, p. 160].
În această ordine de idei, se poate constata intenţia specială a codificatorului unui discurs
politic, acesta stăruind atenţia decodificatorului nu asupra intenţiei enunţului, adică ceea ce vrea
să exprime codificatorul, ci asupra efectului pragmatic preconizat de vorbitor, adică de ce şi cu
ce scop comunică anume astfel. Cu alte cuvinte, scopul întrebării retorice este mai întâi unul
pragmatic.
Acest aspect al examinării întrebării retorice pare unul promiţător pentru studierea pragma-
ticii structurilor de tipul celor analizate şi poate să ducă la descrierea adecvată a funcţiilor lor
comunicative. Ele ar putea fi numite funcţii pragmatice "speciale". Reieşind din cele relatate mai
sus, putem conchide, pe bună dreptate, că întrebărilor retorice li se pot atribui funcţii pragmatice
speciale în discursul politic. Studierea funcţiilor pragmatice ale întrebărilor retorice în discursul
politic, confirmă teza propusă de noi iniţial: dacă întrebările retorice pot fi utilizate în mii de alte
scopuri, atunci este firească prezenţa şi funcţia lor în discursul politic.
Aşadar, se poate concluziona că „sensul interogaţiei se va descifra nu doar ţinând cont de
învelişul semnificant al enunţului, ci, în primul rând, prin precizarea circumstanţelor extra-
lingvistice în care a fost plasată comunicarea sau, generalizând, prin cunoaşterea datelor spaţio-
temporale şi contextuale” [30, p.53].
O altă formă de construcţie implicită în discursul politic o reprezintă negaţia, a cărei
funcţie primară, în orice limbă, „se bazează pe opoziţia cuvintelor cu sens opus” [125, p.40].
Mai mulţi cercetători consideră că majoritatea discursurilor politice îşi fondează conţinutul
implicit şi prin negaţie. Negaţia se poate materializa prin forme simple lingvistice (nu, nimic,
nici), cât şi prin forme non-verbale, gesturi sau tăcere.
Hagére C. susţine, cu deplin temei, că „negaţia este mai încărcată de conţinut implicit şi
psihologic mai complexă” [95, p 240]. Dacă amintim cele 2 tipuri de negaţie (descriptivă şi
polemică) şi distincţia dintre ele propusă de Ducrot [86, p. 217], negaţia într-un text politic este
una polemică, ea fiind folosită mai mult ca o armă contra altor discursuri politice.
72
Negaţia polemică are ca obiectiv de a contracara o opinie (prin realizarea unui sistem de
opoziţii). Pentru Ducrot O. valoarea principală a negaţiei ar fi cea polemică, celelalte valori fiind
de ordin secundar. Din această perspectivă, el vede în orice enunţ negativ posibilitatea de a se
referi la o enunţare exterioară locutorului.
În interiorul categoriei de negaţie, Ducrot O. stabileşte o altă distincţie fondată pe efect, pe
presupoziţiile lingvistice şi pe gradaţie: negaţie „metalingvistică” şi negaţie propriu-zisă
„polemică”. Primul tip este o negaţie care „contrazice însăşi termenii unui limbaj efectiv căruia
acesta se opune” [86, p. 217].
În continuare propunem un exemplu, selectat din discursul politic autohton: „Nu este
întâmplător faptul că actualele manifestaţii studenţeşti au fost puse la cale în ajunul primirii RM
ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei (din Declaraţia fracţiunii parlamentare a
PDA, Chişinău, 29 martie, 1995).
Negaţia gramaticală simplă nu apare aici să pună în evidenţă confruntarea a două mişcări
politice antagoniste. Nu presupune un refuz şi un dezacord vizavi de politica susţinută de
adversar.
Negaţia mai poate avea şi alte roluri: ea exprimă o formă de indignare faţă de
imposibilitatea unor fapte:
„Nu poate fi prosperă ţara în care stagnează industria” – a afirmat ex-premierul I. Ciubuc
[„Dialog”, 10.02.1998].
„Comuniştii de azi nu ştiu că ziua de ieri a trecut şi nu mai poate fi întoarsă” [Iu. Roşca,
„Luceafărul”, 13.01.1998].
„În acest an moldovenii nu pot alege liber, ei fiind manipulaţi prin diferite metode”
[„Timpul de dimineaţă”, Nr. 8, 02.02.2006].
Indignarea este redată prin clişeele „s-a dovedit incapabilă”, „nu-i în stare”, „nu pot”, ea
mai poate fi exprimată şi prin alte sintagme întâlnite des în discursul politic, aşa ca – „nimeni nu
poate”, „este absurd”, „este imposibil”, „este blamabil”, „este din domeniul fantasticului” ş.a.
În unele cazuri, negaţia implicită din propoziţia principală poate fi explicită imediat în cea
secundară printr-o propoziţie subordonată; ori, pur şi simplu, este anulată. De exemplu: „Nu
suntem pentru ziua de ieri ... realizăm idealurile nemuritoare ale Marelui Octombrie, construind
un socialism actual, renovat, instituind adevăratele lui valori...” (V. Voronin, „Flacăra”,
18.11.1997). Sintagmele din prima propoziţie „nu suntem” şi „ziua de ieri” se explicitează
imediat în propoziţia a doua prin sintagmele „idealuri nemuritoare”, „adevăratele valori”. Şi
deşi acestea sunt diametral opuse semantic, lingvistic au acelaşi conţinut: emiţătorul doreşte să
manipuleze destinatarul şi să-l convingă că ziua de mâine nu va fi ca cea de ieri.
73
Aşadar, limbajul utilizat de actorii scenei politice moldoveneşti, devine o armă puternică
de persuasiune şi mobilizare a maselor. Modalitatea şi contextul de exprimare a sensurilor
implicite denotă, totodată, individualitatea socială, politică şi lingvistică a destinatorului. În acest
sens, aluziile, întrebările retorice şi metaforele folosite de reprezentanţii puterii se deosebesc de
figurile retorice întâlnite în discursul opoziţiei. De cele mai dese ori, limbajul opoziţiei este unul
violent şi ironic, iar cel al puterii – unul declarativ, deşi poate fi şi invers (declaraţiile violente şi
sarcastice ale preşedintelui V. Voronin). În ambele cazuri, însă, ambii subiecţi se inspiră din
tradiţia şi spiritualitatea populară, în caz contrar, intenţiile destinatarului de a transmite un mesaj
ar putea eşua. Un mesaj politic poate influenţa destinatarul numai dacă acesta a perceput şi a
evaluat just sensul comunicării iniţiate de destinator.
74
2.3. Tendinţe de utilizare a implicitului în discursul liderilor politici autohtoni
Vom menţiona că selectarea discursurilor nu este motivată de un interes ori o simpatie
politică. Corpusul de lucru a fost selectat conform gradului de întrebuinţare a conţinuturilor
implicite în discursul politic de către liderii autohtoni.
Pentru ca informaţia oferită cititorului să fie mai eficientă, să lovească cu certitudine în
adversar, aceasta ar trebui să fie cunoscută, adică să fie în posesia receptorului. În acest caz,
conţinutul explicit este manipulat în favoarea conţinutului implicit care vehiculează informaţia
principală.
Să luăm un exemplu din discursul politic autohton: „Iar v-aţi schimbat părerea, domnilor
deputaţi?” [„Flux”, nr.17, 1999, p.2], are următorul sens implicit: „nu e pentru prima dată când
deputaţii îşi schimbă părerea din diferite motive” [107, p.39].
Subînţelesurile cuprind toate informaţiile care sunt susceptibile de a fi vehiculate de un
enunţ dat, dar a căror actualizare rămâne tributară unor anumite particularităţi ale contextului.
Conform regulilor discursului, subînţelesurile sunt conţinuturile neexprimate din motive de
economie discursive. Am putea afirma că subînţelesurile într-un text politic au o menire cu totul
aparte, aceste conţinuturi fiind lansate cu scopul de a ascunde o strategie.
Implicitul textului politic are o trăsătură fundamentală pentru destinatar, aceea de a putea
spune oricând că nu ai spus nimic insultător, adică de „a spune una pentru a pricepe alta”.
Subînţelesurile pot servi, de asemenea, drept mijloc de expresie care sugerează în mod
aluziv o idee, care ar servi la caracterizarea receptorului, de felul: „N-am vrut să insult pe
nimeni”. De exemplu, X, care ar face parte din piramida puterii, are un comportament indecent,
adică este violent şi dezechilibrat în discuţie, dar nu poate fi caracterizat în mod explicit. Cităm
drept exemplu propoziţia culeasă din presă în perioada preelectorală 2001, despre unul din
comentatorii politici ai televiziunii naţionale, care în perioada dată era totalmente devotat şefului
statului se spunea „X linge la curtea preşedintelui”. Aşa era interpretată activitatea acestuia în
presa de opoziţie. [„Flux”, 19 .01. 2001]. Sensul acestui verb nu poate fi interpretat corect fără o
analiză prealabilă a valorilor semantice contextuale. Doar observarea violării unei reguli
sintagmatice va permite decodificarea mesajului. În exemplul citat, doar competenţele
decodificatorului pot restabili coerenţa textului, de unde deducem, că X are o atitudine, un
comportament faţă de preşedinte asemănător unui câine vizavi de stăpânul său, adică o atitudine
măgulitoare, linguşitoare.
De remarcat, că implicitul, actualizat de presupoziţii, şi de subînţeles, consolidează
afirmaţiile explicite. În ultimă instanţă, ambele forme de implicit (semantic – presupoziţia;
75
pragmatic – subînţelesurile) nu sunt decât nişte forme de exprimare a conţinutului şi servesc
drept strategii discursive pentru a ocupa o poziţie în transmiterea mesajului.
Este bine ştiut că mentalitatea politicienilor scoate la iveală, între multe alte virtuţi, şi o
modalitate specifică de exprimare a ideilor. Cu alte cuvinte, creează un limbaj , care pentru a-şi
îndeplini misiunea, recurge la un anumit "trucaj" de stil ce ar părea străin stilului politic. Deseori
figurile de stil ce inundă un mesaj politic au o valoare particulară în context, chiar o valoare
peiorativă, astfel încât în unele cazuri derutează decodificatorul, acesta neştiind care ar fi
adevărata lor menire. Astfel, ideea, „eu nu zic că Ciubuc trebuie schimbat, dar dacă-l schimbăm,
să punem în locul lui un bărbat frumos... Numai oamenii frumoşi ne vor scoate din criză şi
numai frumuseţea va salva lumea” [„Flux”, nr.21, 1999, p. 2].
Implicitul este atacat prin violarea legii sincerităţii, pentru a distruge imaginea „frumoasă”
a politicianului în înţelesul direct al cuvântului. Ilocuţiunea implicită printr-o uşoara ironie „nu
doar frumuseţea ne va salva de la sărăcie”, se decodifică „avem nevoie nu doar de chipuri fru-
moase” care „ar avea un efect Kaşpiroski” la ecranele televizorului. În cazul de faţă decodarea
conţinutului implicit în mesaj va fi unul ce ţine neapărat de „cultura politica” a interlocutorului,
care ştie ca Ciubuc era considerat cel mai frumos actor politic al timpului, dar nu totdeauna
opoziţia accepta stilul de guvernare şi deciziile acestuia. Implicitul face mai convingătoare ideea
că nu e de ajuns doar frumuseţea pentru a ne salva viaţa şi societatea aflată în tranziţie.
Să observăm cum se manifestă formele de conţinut implicit intr-un discurs politic
autohton, încercând, de asemenea, să demonstram specificul de manifestare a acestor conţinuturi
asupra decodificatorului.
Discursul politic este „o formă de rostire politică prin care sunt identificate situaţiile
politice şi apoi sunt formulate-sub forma recomandărilor, criticilor, apologiilor – răspunsuri
adecvate la aceste situaţii. Pentru a-şi îndeplini menirea de legitimare şi exercitare a puterii,
discursul politic utilizează mai multe strategii argumentative: interogaţia, negaţia polemică,
metafora, ipoteza, justificarea ş.a.” [4, p.181]. Un rol important în construcţia sensurilor implicite
în discursul politic îl au tropii clasici, printre care, în special, metafora, ironia, personificarea,
polifonia etc.
Tropul este una din formele de exprimare a conţinutului implicit. Tropul este rezultatul
unui decalaj între două nivele semantice. El permite a opera cu ierarhizarea acestor două nivele,
adică explicit şi implicit. Pentru Kerbrat-Orecchioni C. nivelele, ori conţinuturile explicite
„constituie în principiu adevăratul subiect al spusului” şi nivelul conţinutului implicit viceversa
„nu constituie, în principiu, un veritabil subiect al spusului”, dar se actualizează prin valoarea
conţinuturilor explicite [107, p.93]. Conţinuturilor explicite le sunt specifice, de regulă,
76
conţinuturile literale, în timp ce conţinuturile implicite sunt practic sinonime cu conţinuturile
derivate şi conotate.
Tropul se caracterizează printr-un decalaj între sensul conţinutului literal, care este sensul
primar, explicit al enunţului şi sensul implicit, derivat din conţinutul explicit. El propune o
deviere a ierarhizării nivelelor, ori o răsturnare a acestora. În cazul dat, sensul implicit care
devine veritabilul obiect al discursului depinde în mod direct de context, la fel şi de cunoştinţele
alocutorului şi locutorului, de competenţele culturale ori chiar ideologice ale acestora.
Există două clase de tropi: tropii clasici, deseori consideraţi figuri retorice, şi clasa tropilor
„neclasici”. Kerbrat-Orecchioni C. îi distinge net calificând tropii clasici „drept tropi semantici”
şi tropii neclasici drept „tropi pragmatici” [107, p.115-116]. Printre tropii clasici, cel mai des în
discursul politic pot fi întâlnite aşa figuri retorice ca metafora, metonimia, ironia şi hiperbola.
Metafora reprezintă o comparaţie implicită. Noile perspective asupra discursului politic au
supraevaluat rolul metaforei, în special, din perspectiva absolutizării observaţiei potrivit căreia
oamenii politici îşi aleg imaginile din domeniile care le sunt familiare sau care îi obsedează;
jucându-se cu cuvinte, ei se descoperă, se dezvăluie.
Pentru a decodifica un conţinut, se folosesc diferite mijloace lingvistice: „asemănător cu”,
„ca” etc., fără să i se afecteze sensul. Studiul discursului unui actor politic trebuie să stabilească
un „inventar” al metaforelor folosite pentru a evidenţia un sistem mai mult sau mai puţin
organizat sau stabil de imagini. Astfel, analiza metaforelor dintr-un discurs poate demonstra o
preferinţă a omului politic pentru unul sau mai multe domenii (care ţin de registre diverse cum ar
fi cel militar, religios etc. sau care selectează cu predilecţie elemente cosmice, ale naturii etc.).
Registrele care se plasează în prim-planul imagistic se conturează ca un domeniu coerent al
discursului, atât ca importanţă cantitativă, cât şi ca bogăţie a semnificaţiilor şi complexitate a
asociaţiilor.
Bunăoară, s-a observat că în discursurile sale ex - preşedintele V. Voronin foloseşte de cele
mai dese ori metafore din domeniul militar, fapt ce-i denotă şi componenta profesională a
imaginii sale politice – general în rezervă. Astfel, în cazul lipsei de dialog dintre cele două
capitale – Chişinău şi Bucureşti – ca urmare a evenimentelor din 7 aprilie 2009 (devastarea de
către protestatari a sediilor preşedinţiei şi parlamentului), preşedintele moldovean l-a catalogat
pe preşedintele român astfel: „Băsescu este succesorul lui Antonescu” [207]. În contextul crizei
politice legate de refuzul opoziţiei parlamentare de a participa la alegerea şefului statului,
V. Voronin a declarat: „Opoziţia este un fel de kamikaze” [182].
Teoria interpretării discursive a metaforei este elaborată de savanţii germani (Valter I.,
Xiulis R.). În opinia lor, metafora nu este atât un fenomen cognitiv, cât un fenomen social. În
primul rând, metafora nu este tratată ca un mijloc de argumentare, dar ca o reflectare a
77
impresiilor comune pe care le au un grup de oameni şi care are un impact serios asupra
„construcţiei realităţii sociale”. Conform acestei teorii, însuşi discursul dă naştere metaforelor,
iar metaforele, la rândul lor, sunt tratate ca „agenţi ai discursului”.
Gradul de metaforizare în construcţiile implicite este diferit. Sunt cazuri în care hotarul
dintre „metaforă” şi „text literal” se şterge. Acest fenomen este elucidat şi acceptat de aşa-numita
teorie postmodernistă a discursului politic.
Teoria postmodernistă a discursului (Laclay F., Xovart X.) postulează caracterul general al
metaforismului oricărei structuri (semnificaţii) lingvistice, iar analiza discursului politic este cea
mai potrivită metodă de identificare a acestei antologii a metaforismului. Toate „semnificaţiile
pustii” (empty signifiers) din discursul politic sunt constitutiv metaforice, iar metaforismul se
manifestă în mod diferit, la diferite grade de „profunzime”. Din perspectiva teoriei postmoder-
niste în discursul politic se şterge frontiera dintre sensul metaforic şi cel textual.
Să observăm exemplul din câmpul discursiv autohton. După închiderea urnelor de vot,
invitat în studioul Televiziunii publice „Moldova 1”, preşedintele PLDM, V. Filat, a declarat:
„Democraţia este un lucru foarte scump...” Avem o metaforă – aluzie, care a generat dubla
decodificare a mesajului lansat. Astfel unii ascultători, în funcţie de competenţele logice şi
lingvistice ale acestora, au decodificat astfel enunţul:
A. Democraţia este libertate, libertatea de a gândi, de a acţiona, libertatea opiniei etc. –
prin urmare, acestea sunt cu adevărat valorile cele mai scumpe pentru o societate liberă,
democrată şi armonioasă.
B. Alţii, însă, au perceput celălalt sens al enunţului: sensul direct – partidul a cheltuit sume
mari de bani în timpul campaniei electorale, fapt ce-l confirmă şi multiplele acţiuni de PR politic,
care au construit o imagine competitivă partidului format cu un an înainte de alegeri, adică un
partid tânăr pe arena politică.
Aşadar, în cazul A atestăm un grad mai înalt de metaforism, în cazul B – avem o reflectare
a realităţii obiective.
Pornind de la constatarea faptului ca discursul politic abundă în metafore, în retorica
clasică găsim trei argumente ale fenomenului:
1) Imaginile servesc la „a deghiza conceptele negative, ideile agresive, dezagreabile, triste
sau care contravin modestiei”, deci, sunt folosite pentru disimularea propriilor concepţii politice.
2) Metafora poate suplini lipsa lexicului, dacă limbile nu au destule cuvinte pentru a
exprima bogăţia ideilor, conceptelor, sentimentelor etc. Imaginile reprezintă deci o necesitate a
comunicării şi o sursă a creativităţii lexicale.
78
3) Dintr-o anumită perspectivă, retorica este considerată un element esenţial al limbajului
şi al gândirii. Metaforele ar reprezenta deci o manieră de a gândi analogic, un mijloc de
cunoaştere pe care îl utilizăm constant si care face apel atât la imaginaţie, cât şi la raţiune.
Dacă ne referim la proprietatea metaforei de a suplini lipsa termenului, credem, relevantă
şi următoarea sintagmă : „votul de aur” al comuniştilor. Să explicăm contextul lansării construc-
ţiei metaforice în cauză. În urma alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009, PRCM a obţinut 60
de mandate în legislativ, ceea ce însemna că nu-i va ajunge doar un singur vot, ca să aleagă
preşedintele Republicii Moldova la propunerea fracţiunii comuniste majoritare. Negocierile pur-
tate cu opoziţia parlamentară au eşuat, dar în căutarea acestui vot, liderii de opinie au lansat în
mass-media autohtonă sintagma „vot de aur”. Este o mostră de „newspeak” (după Orwell G.),
limbaj nou, care poate fi, la rândul său, interpretat ca orice altă formă de construcţie implicită. În
cazul reprezentanţilor puterii, « votul de aur » este un exemplu de structură metaforică explicită,
ceea ce s-ar interpreta un vot foarte preţios şi extrem de necesar. În cazul taberei opuse, adică a
opoziţiei, structura lingvistică în cauză a fost interpretată în sens ironic-peiorativ, adică „votul de
aur” este „votul trădător”, votul lui Iuda care se va vinde ...” [70, p.42].
Etichete si stereotipuri. În adresările către electorat, politicienii folosesc deseori etichete şi
stereotipuri, care sunt mai puţin dramatice, dar cu impact mai mare asupra receptorului.
În eseul „Politica şi limba engleza / Politics and the English Language”, Orwell G.
observa felul în care clişeele şi jargonul, repetate mecanic in discursul politic, ascund adevărul şi
contribuie la „poleirea” ideilor comune [70, p.36]. Prin folosirea unor fraze cu textură bogată -
ritm, simetrie, cadenţă etc. – dar sărace, aride în semnificaţii, oamenii politici pot masca natura
sau impactul deciziilor neplăcute şi al acţiunilor politice dure. Prin folosirea frazelor lipsite de
semnificaţie pentru a descrie diverse probleme, actorii politici caută, de fapt, să împiedice
procesele raţionale care analizează, clarifică, evaluează.
Metafora implicită în discursul lui Iu. Roşca. Discursurile liderului PPCD întrunesc perfect
modele de utilizare a diverselor mecanisme retorice, inerente comunicării politice. În primul
rând, acestea sunt metaforele, dar, mai ales, cele implicite, fapt ce denotă un stil aparte al
discursivităţii adoptate de către preşedintele creştin-democraţilor. Mesajele lansate de Iu. Roşca
totdeauna au fost pline de patos mobilizator şi provoacă la discuţii îndelungate opinia publică.
Folosirea acestor figuri este expresia unui limbaj care îşi propune intenţionat mai degrabă să
convingă, decât să descrie o realitate.
Dintre metaforele implicite, care s-au consolidat în memoria colectiva şi au devenit uzuale
în timpul preelectoralei 2009, fac parte următoarele: „dinozaurii sovietici” – etichetă lansată de
către autorul pamfletelor politice cu genericul „Pocăinţa dinozaurilor”. Prin această metaforă,
dacă punem în evidenţă subînţelesul aluziv al acesteia, Iu. Roşca face referinţă la modul de viaţă
79
al liderilor AMN. Sunt „giganţi, puternici” ca şi dinozaurii, ceea ce denotă un trai din belşug, în
exces de lux. Dar timpul acestora – perioada sovietică – a trecut ca şi timpul dinozaurilor.
Acestea sunt nişte nomenclaturişti din perioada sovietică care s-au adaptat la reformele
democratice foarte abil, obţinând şi din aceasta profituri personale. În conjunctura semantico-
politică dată noţiunea de dinozaur are un sens sarcastic, peiorativ. Aşa cum majoritatea
membrilor Alianţei „Moldova Noastră” au făcut parte din vechea nomenclatură sovietică, astăzi
sunt depăşiţi de imperativele exerciţiului politic.
O altă metaforă implicită şi uşor de decodificat este „gangsterii tranziţiei” sau „tartarii
tranziţiei”. Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, gangster în engleză înseamnă –
membru al unei bande de răufăcători; bandit, escroc. Iar tartar – din mitologia creştină – iad,
infern, loc de chinuri veşnice. Deci, tartarii sunt „locatarii” infernului. Ambele metafore relevă
chipul amoral, „tenebru” al unor membri ai AMN şi PLDM, implicaţi în acte de corupţie şi
delapidări de fonduri. Atestăm nişte mostre de simboluri lingvistice cu vădite tendinţe de
manipulare în ajunul campaniei electorale. În acest context metafora implicită utilizată într-un
text politic aminteşte de fiecare dată publicului receptor „lista acţiunilor indecente” comise de
respectivii actori politici.
În ajunul parlamentarelor - 2009, Iu. Roşca lansează o serie de pamflete politice cu
genericul simbolic „Pocăinţa cavalerilor mămăligii explodate”. Din punct de vedere semantic,
acest generic reprezintă o construcţie implicită, al cărei subînţeles este o aluzie la revoluţiile
democratice din spaţiul post-sovietic: Georgia cu revoluţia trandafirilor şi Ucraina cu revoluţia
oranj. Mămăliga, însă, în context, este o metaforă cu un sens zeflemitor, ironic şi, deci,
nicidecum nu reflectă caracterul revoluţionar al autorilor acţiunii, ci mai degrabă lipsa acestui
caracter. Mai mult, simbolul-ironie mămăligă relevă şi caracterul pacifist, conciliant, conformist
şi umil al poporului moldovean. Prin urmare, cavalerii mămăligii sunt antipozii liderilor
revoluţiilor oranj. Aceştia sunt, mai degrabă, nişte „frâne” revoluţionare decât animatorii
revoluţiilor. Ar fi şi conţinutul decodificat al metaforei utilizate de ppcd-işti – cavalerii
mămăligii explodate.
În unele cazuri, însă, implicitul nu exprimă simboluri lingvistice, dar o anumită situaţie
conjuncturală. De exemplu, să analizăm un fragment din discursul lui Iu. Roşca la încheierea
sesiunii de toamnă-2008:
„Pentru PPCD întotdeauna a contat mai mult contribuţia concretă la schimbările nece-
sare şi benefice din societate decât jocul de imagine care pentru alţii înseamnă însăşi raţiunea
de a fi în politică. Chiar dacă poziţiile adoptate de PPCD au trezit uneori confuzii sau critici, pe
noi ne-a preocupat întotdeauna efectul concret al activităţilor noastre mai mult decât riscurile
de imagine […]”.
80
Această construcţie implicită codifică o acţiune controversată pentru opinia publică – votul
din 4 aprilie 2005 al fracţiunii parlamentare PPCD, pentru susţinerea lui V. Voronin la cel de-al
doilea mandat prezidenţial. Anume în urma acestui vot, formaţiunea în cauză, au demonstrat-o şi
alegerile parlamentare din 2009, şi-a pierdut susţinerea în mediul electoral. PPCD şi-a
compromis imaginea de altă dată de duşmani înveteraţi ai comuniştilor. Riscul de imagine a
contat mai puţin pentru ei decât riscul de a aduce ţara în pragul unui haos şi al instabilităţii
politice, care atrăgea după sine şi suspendarea creditării guvernului de către organismele
financiare internaţionale. Prin urmare, deşi vorbitorul nu a mai făcut vreo referinţă la „contro-
versatul vot”, receptorii mesajului au perceput şi acel mesaj ascuns. Mesajul putea fi decodificat
doar datorită competenţelor enciclopedice ale destinatarului.
O altă formulă de implicit găsim în fraza finală a discursului:
„Aşa că vă dăm întâlnire în viitorul Parlament!”
Enunţul în cauză este mai puţin o expresie a indulgenţei şi a politeţii din partea vorbito-
rului, cum pare la prima vedere. Mesajul care trebuie perceput în profunzimea sa simbolico-
lingvistică este următorul: PPCD, cu siguranţă, va trece pragul electoral în campania din primă-
vara lui 2009. Acesta ar fi subînţelesul mesajului decodificat. Astfel, implicitul devine, în cazul
dat, un instrument eficient de manipulare politică.
Sunt dese cazurile de utilizare a implicitului şi în sloganele electorale (vom reveni la
subiect în unul din paragrafele ce urmează). Aceasta pentru că rigorile de elaborare a unui slogan
indică anume laconismul frazei. Informaţia deplină, însă, este recuperată din subînţelesul aluziv
al sloganului. De exemplu, sloganul electoral al PPCD „Votaţi cu inima!”, inima, care reprezintă
sigla partidului creştin-democrat, codifică câteva sensuri profunde:
- cel mai simplu de decodificat – votaţi cu partidul nostru;
- nu votaţi ceea ce vă impune cineva sau anumite circumstanţe, dar ceea ce vă dictează
inima, adică cu toată sinceritatea;
- în cele din urmă, însuşi simbolul inima este o sinteză a doctrinei democrat-creştine –
Dumnezeu, familia, demnitatea personală - valori care se afirmă doar prin şi din inimă.
Concludente acestei afirmaţii sunt şi pasajele confesionale din aşa-numita Carte a Inimii,
lansată odată cu campania electorală din primăvara 2009 pe site-ul oficial al PPCD cu genericul
„Inima ta PPCD”:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (cele 9 fericiri) sau „Fă
bine, Doamne, celor buni şi celor drepţi cu inima.” (Psalmi, 124:4).
Prin urmare, folosirea simbolurilor lingvistice, alături de cele nelingvistice (de exemplu,
crucea pentru creştinism, Uncle Sam pentru America, steagul pentru naţiune etc.) constituie o
tehnică eficientă în manipularea emoţională a publicului. Simbolurile sunt folosite adesea pentru
81
a susţine idei, doctrine, programe, acţiuni, iar sensul lor depinde de perspectiva spectrului politic
din care sunt transmise mesajele.
Una din cele mai frecvente tehnici discursive este ironia. Ca procedură retorică, ea poate fi
întâlnită încă în discursurile publice ale lui Socrate. Manifestarea ironiei, ca figură retorică,
trebuie să ţină seama de o serie de exigenţe. Ironia „se instalează numai într-o situaţie de
comunicare: un mesaj trebuie să circule de la emiţător la receptorul discursului şi, ceea ce e mai
important poate, el trebuie recepţionat” [54, p.206-210].
Ironia este un procedeu retoric care constă în insinuarea contrariului vorbirii explicite, de
fapt, laudă sau apreciere negativă simulată. Ex.: Iată-l şi pe domnul prim-ministru, cel mai mare
teoretician al legilor, cel mai vajnic teoretician al democraţiei!. Numai practica îl omoară! [41,
p.129].
Definită în linii foarte generale, constatăm că acesta este un procedeu prin care se comu-
nică contrariul la ceea ce gândim”. Nu oricine poate să treacă un examen de patru clase
primare, dar oricine poate fi prefect sau inspector comunal în această ţară” [42, p.110]. Acest
fenomen se poate caracteriza prin două proprietăţi, dintre care una poate fi considerată de natură
pragmatică (a ironiza, înseamnă a lua în derâdere), alta de natură semantică (a ironiza înseamnă a
spune contrariul la ceea, ce afirmăm).
În majoritatea cazurilor, ironia menţine ambele aspecte. Exemplul lui Grice H.P. este
următorul: X, cu care A a fost în relaţii frumoase până în prezent, a trădat un secret a lui A şi a
prezentat informaţii unui industriaş din vecinătate. A, conştient de situaţie, în una din şedinţele
săptămânii, afirmă că X este un prieten, pe care te poţi baza. Implicitul este aici unul simplu: X
este un trădător. De fapt, e clar pentru A şi pentru „ai săi”, că ceea ce el comunică explicit este
fals. El ironizează, deci, comportamentul prietenului său.
Aşadar, incompatibilitatea este principalul termen care caracterizează ironia între enunţ şi
referent. Alocutorul este obligat să interpreteze sensul propriu pe care-l găseşte inadecvat pentru
a decodifica adevăratul sens al mesajului. Interpretarea cea mai „naturală” pentru Searle J.
constă în acest caz „a atribui enunţării sensul contrar celuia pe care-l sugerează forma sa literală”
[129, p.161-162].
În scris ironia ia formă de conţinut implicit, nu mai este marcată prin intonaţie ori gesturi,
dar prin unii indici tipografici, cum ar fi: punctele de suspensie, uneori semnele de exclamaţie.
Unele expresii ironice aproape că au căpătat valoare lexicală prin simplul motiv de a fi
întrebuinţate regulat literal (tonul este o dată în plus determinat).
Astfel, liderul PL, M. Ghimpu, întrebat despre posibilitatea de aderare la unul din
partidele liberale a ex-preşedintelui legislativului, M. Lupu, a răspuns ironic: „Pentru Lupu –
avem loc numai în pădure” [208]. Sensul explicit al implicitului exprimat prin ironie este
82
răspunsul negativ – pentru M. Lupu nu e loc pe listele Partidului Liberal. Surprindem un moment
de nerespectare a postulatului calităţii din Principiul de Cooperare ( Grice P.).
Pe marginea evenimentului din 3 iunie 2009 din legislativ (încercare de a alege şeful
statului), S. Urecheanu a declarat pentru presă: „Sărmana Zâna... Ba prim-ministru, ba primar
general, ba preşedinte, ba iar prim-ministru... Rezumatul zilei de astăzi: Voronin l-a păpat pe
Lupu”. [208]. În exemplul dat ironia este la adresa doamnei ex-prim-ministru. Uneori, ironia
poate fi sinonimă cu derâderea sub formă laudativă. Or, enunţul de mai sus conţine şi o laudă
pentru Doamna, care este înzestrată cu astfel de calităţi, încât este promovată la cele mai
importante funcţii în stat, dar de fiecare dată fără de succes. În cea de-a doua parte a mesajului –
Voronin l-a păpat pe Lupu – constatăm încălcarea principiului logic al comunicăr, după Grice,
ceea ce atestă prezenţa sensului implicit, care poate fi decodificat astfel: M. Lupu a rămas fără
nici o funcţie, după cum a decis V.Voronin. La decodificarea acestor modele de conţinuturi
implicite, s-ar potrivi explicaţia lui T. Vianu, că” în actul de comunicare se reflectă omul care îl
produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc” [57, p.22].
În cadrul emisiunii „Ora Opoziţiei” [204] desprindem, de asemenea, câteva mostre de
limbaj politic impregnat cu ironie. Să urmărim, bunăoară, secvenţa discursivă pe atunci a
preşedintelui Partidului social-democrat, Oazu Nantoi, (atunci) în cadrul emisiunii „Ora
opoziţiei”:
„Ne-aţi invitat astăzi să ne referim la calitatea reformelor desfăşurate în Moldova la trei
ani de guvernare a partidului comuniştilor. Am consultat, înainte de a veni la televiziune, dicţio-
narul explicativ român, ca să precizez ce presupune noţiunea „reformă”. Conform DEX-ului,
reformă înseamnă schimbare, modificare legală a unei stări de lucruri. După venirea comuniş-
tilor la putere nu am sesizat nici o schimbare , nici o modificare spre bine. De fapt, comuniştii
niciodată n-au guvernat bine” [211].
Este un gen de ironie firavă, specifică liderului social-democrat O. Nantoi. Limbajul
politic, însă, poate conţine şi un alt gen de ironie şi anume una violentă.
Referindu-ne la conţinutul semantic al ironiei în discursul liderilor politici, amintim doar
că în timpul campaniei electorale discursurile politicienilor trec mult mai analitic prin prisma
cititorului. Acesta caută să scoată în prim-plan nu „dat”-ul, ci „presupusul” şi „subînţelesul”
ştiind că ceea ce se scrie printre rânduri, ar fi mult mai important, la acest moment, şi mai
semnificativ pentru cititori.
Dacă datul este ceea ce locutorul exteriorizat [133, p.23] afirmă, iar presupusul coincide cu
comprehensiunea alocutorului, atunci subînţelesul vizează un teren comun ce existâ între
participanţii la actul comunicativ şi ar aparţine persoanei „noi”.
83
Vorbind despre subînţeles, trebuie să facem apel, în primul rând, la „cunoştinţele enciclo-
pedice”, la care va recurge alocutorul în situaţia de enunţare. Dacă pentru a decodifica
presupusul cititorului i-ar servi doar competenţa lingvistică, pentru subînţeles, mai amintim o
dată, acesta ar avea nevoie de competenţe enciclopedice. Deci, diferit de presupus, subînţelesul
conţine „toate informaţiile care sunt capabile a fi vehiculate de către un enunţ dat, dar a cărui
actualizare rămâne tributară unor particularităţi ale contextului enunţiativ” [107, p.39].
Exemplificăm prin următorul enunţ: „Zgardan a uitat câţi metri pătraţi are coliba sa”.
Este titlul unui articol publicat în cotidianului „Flux” din 24 mai 2003 - perioada alegerilor
locale. Pornind de la ipoteza că orice dat este format dintr-un predicat şi o serie de argumente
care-l subînţeleg, acesta constituie „sensul central” al unui enunţ şi conţine o structură logică şi
una semantico-gramaticală”[17,p.192]. Revenind la afirmaţiile savantului francez Ducrot O.,
consideram că datul constituie un fel de ciment social, o zonă de consensuri între interactanţi.
Conţinutul semantico-logic al enunţului (A) ar fi unul simplu:
A. Zgardan, intenţionat sau neintenţionat, a uitat suprafaţa casei sale.
Să încercăm să decodificăm acest mesaj.
Presupusul ar fi:
a) Zgardan are o casă – Q
b) Casa lui este o colibă – Q1
A + Q + Q1 = C (comprehensiunea mesajului de către cititor).
Aceasta ar fi decodificarea enunţului propus pentru unii cititori.
Alţii vor apela şi la un subînţeles. Dar pentru aceasta, amintim, vor face apel la
„cunoştinţele lor enciclopedice” despre situaţia unde s-a produs enunţul.
Aşa ar trebui să subînţelegem:
a) coliba este întrebuinţat în sens peiorativ, căci casa lui Zgardan este departe de o
colibă;
b) verbul a uitat are aceeaşi funcţie de a exprima perfidia candidatului Zgardan la
funcţia de primar general al Chişinăului;
c) predicatul - pivotul datului exprimat prin verbul „au dat”- impune cititorului un
şir de subînţelesuri.
După cum vedem, subînţelesul acestui enunţ este efectul socio-politic al alegerii
informaţiilor, al procesului însuşi de selectare a informaţiei. Prin informaţia selectată X şi nu Y,
se subînţelege un anumit interes politic, economic, ideologic etc. din partea ziarului. În exemplul
adus mai sus e vorba de unul politic.
Acest titlu cu un conţinut implicit, pragmatic şi semantic în acelaşi timp, şi-a realizat
scopul. S-a manifestat atitudinea critică a cititorului faţă de persoana noului candidat. Astfel,
84
cititorul nu a rămas imun la conţinutul mesajului, el a fost impus să gândească, să compare, să
analizeze şi să acţioneze, în cele din urmă. În cazul de faţă, subînţelesul s-a dovedit a fi mult mai
informativ decât datul.
O altă modalitate de transmitere a sensurilor implicite este personificarea.
Deseori unele lucruri ori noţiuni abstracte apar în discurs personificate. Ele se comportă ca
nişte agenţi ai unei acţiuni, în care se substituie persoanele, care rămân pasive în faţa procesului
dat. După părerea lui Fontanier P. „ faire d’une être inanimé insensible, ou d’un être abstrait et
purement idéal, une espère d’être réel, et physique, doué de sentiment et de vie” [90, p. 111]
Astfel, obiectele par uneori dotate de raţiune. În context acestea se prezintă ca nişte actanţi
autonomi şi independenţi.
Prezentăm nişte exemple:
1. Istoria a ales pentru ei.
2. Câinele te priveşte, te roagă, îşi vorbeşte. Ochii înlăcrămaţi de recunoştinţă, te obligă
fără ...
Conţinutul presupus vehiculează prin itimii lexicali /istoria hotărăşte/, /câinele vorbeşte/.
Până aici decodarea informaţiilor vehiculate de către enunţuri se bazează pe competenţa
lingvistică a receptorului. Între timp, cunoştinţele lui logice vor bloca sensul literal al frazei
pentru a-i permite să parcurgă la o interpretare logică.
Să luăm exemplul: „Mihăiţă! Să nu votezi comuniştii! Opozorili oni menea!” Cel care îi
vorbeşte astfel liderului PL M. Ghimpu, nu este altcineva decât Vladimir Ilici Lenin, mai exact
bustul lui. „Avându-l în vecinătate, acesta mi-a zis...... Mihăiţă! Să nu votezi comuniştii!”.
În exemplul dat bustul lui Lenin este înzestrat cu calităţi umane, bustul din granit este
personificat pentru a transmite atitudinea ironică liderului de partid faţă de evenimentul la care
urmează să participe [208].
În acest context personificarea ajută la decodificarea ideii transmise de codificator: comu-
niştii de astăzi folosesc doar simbolurile epocii sovietice, dar au respins doctrina comunistă,
conducându-se de una social-democrată, uneori chiar liberală. Electoratul autohton trebuie să fie
mai prudent dându-şi votul pseudo-comuniştilor moldoveni.
Ne propunem, în continuare, o analiza a doua discursuri, ţinute de Preşedintele Republicii
V. Voronin cu genericul „Moldova , groparul CSI?” si de către liderul fracţiunii de opoziţie I.
Roşca, intitulat „Ideea integrării europene trebuie să întrunească un consens naţional” [„Flux”,
nr.103, 2003, p.1].Vom urmări modul de realizare a anumitor strategii discursive, aspecte legate
de convenţionalizarea comportamentului strategic la nivelul comunicării politice şi vom descrie
strategiile comunicaţionale bazate pe ambiguitate si decodificare a semnificaţiilor în funcţie de
atitudinea destinatarului.
85
Alegerea acestor două texte s-a făcut din două motive: în primul rând, ambele au avut un
impact serios asupra opiniei publice, generând diverse atitudini. Pentru cercetătorii fenomenelor
lingvistice, însă, un interes sporit a generat implicitul, ca stratagemă eficace a comunicării
politice. Prin urmare, de data aceasta, ne-am propus o încercare de studiu pentru a identifica
părţile de vorbire care „ascund” conţinutul implicit al acestor texte.
Concludent în aceasta ordine de idei este discursul ex-preşedintelui moldovean
V. Voronin, în cadrul summit-ului CSI, care a avut loc la Ialta, la 19 septembrie 2003. Ce urma
să înţeleagă publicul moldovean prin afirmaţia că Moldova nu va deveni groparul CSI (1), dar
după cele petrecute la Ialta, perspectiva CSI este evidentă (2) ... cele întâmplate nu pot să inspire
prea mult optimism ... (3). Conţinutul e unul simplu „Moldova va rămâne ori va părăsi CSI. Dar
se simte vădit o codificare a răspunsului „da” sau „nu”. Decodificarea de gradul I, exprimată prin
termenul „gropar” ar fi clară: „Moldova va rămâne” în spaţiul CSI. Decodificarea de gradul II, la
o treaptă de adâncime, pe care o percepe un segment electoral îngust, va avea drept reper
conjuncţia „dar”, care insistă asupra procesului invers „Moldova ar putea fi groparul CSI”.
O asemenea interpretare ne permite să vorbim despre „codificarea premeditată a mesajului
politic”[6, p.410], formulă ce-i permite destinatorului, în circumstanţe nefavorabile, să renunţe la
declaraţiile făcute şi care au fost decodificate de destinatar /opinia publică. Respectiv, în cazul
abordat anterior, V. Voronin a declarat că mass-media a interpretat în mod eronat afirmaţiile de
la Ialta, decodificând mesajul în interesul său.
Vom lua în considerare cuvintele-cheie din cele două discursuri. Ne vom axa, în special, pe
strategia pronumelor şi verbelor folosite în texte.
În pofida faptului că unii cercetători sunt de părerea că pronumele personal sau verbul nu
are conţinut semantic, ci funcţii deictice sau anaforice, vom încerca să demonstrăm rolul
semantic al acestora în textul politic. Amintim aici că Kerbrat-Orecchioni C. remarcă în una din
lucrările sale [105, p.29] că în discursul politic, analiza formală ocupă un loc deosebit în cazul
identificării strategiilor comunicaţionale urmărite de către autorul/subiectul discursului politic.
Examinând aceste două discursuri, am putea, într-adevăr, să constatăm unele diferenţe de
întrebuinţare a cuvintelor-cheie, chiar dacă destinatarii I şi II vorbesc în numele diferitor grupări
politice.
Prezentăm o schemă a cuvintelor cheie din cele două discursuri, ceea ce va facilita analiza
conţinuturilor „implicite” şi decodificarea lor.
Tabelul 2.1. Analiza comparară a conţinutului discursurilor
Discursul I ( Voronin) Uniunea Rusia-Belarus
Discursul II ( Roşca) stadiul ex-comunist
86
„deprecierea” acţiunilor CSI, crearea Spaţiului
Economic Unic (SEU) am menţionat vom trece la acţiuni mult mai hotărâtoare în
mod indiscutabil eu am afirmat am declarat eu susţin eu am spus am declarat
consens naţional interese naţionale opţiune comună integrarea europeană consens naţional
politică externă coerentă vom căuta să încurajăm vom fi foarte atenţi, a promis să ne ducă ..,. iar
acum zice că ..,. se pare că ...
Sursa: Elaborat de autor [13].
În primul caz, preşedintele Voronin, foloseşte frecvent pronumele personal „eu”,
pronunţat cu o intensitate sporită la începutul frazei. Cu alte cuvinte, predomină aspectul
individual al discursului. Deşi, dacă amintim parametrii textului politic, pronumele personal,
persoana I singular e înlocuit de preferinţă cu pronumele de I persoană.
Să analizăm locul substantivelor în aceste două discursuri si rolul acestora în implicitarea
conţinutului. Propunem următoarea modalitate de analiză a substantivelor, în raport cu aceleaşi
părţi de vorbire, după schema – Vr + S şi Adj. + S
Dacă revenim la schema cuvintelor-cheie a celor două discursuri, observăm următoarea
întrebuinţare a substantivelor:
DISCURSUL 1 DISCURSUL 2
V+S /apreciez acţiunile/ S+Adj. /stadiul ex. Comunist/
S+Adj. /interese naţionale/
V +S /am susţinut politica/ S+Adj. /opţiune comună/
S+Adj. /acţiuni hotărâtoare/ S+Adj. /integrare europeană/
S+Adj. /politică coerentă/
După cum vedem, în discursul 1 prevalează structurile V+S, iar în discursul 2 - S+Adj.
Aceste construcţii fac, de fapt, lizibil raportul textelor analizate cu paratextul. Ele
„vorbesc” uneori despre aşa-numitele "efecte de lectură" [130, p.15] , a căror decodificare
depinde de modul de codificare. Prin urmare, frecvenţa ambelor tipuri de sintagme nu este decât
un indiciu special de contact al textului ca produs finit, cu exteriorul ce-l caracterizează.
87
Un rol important în decodificarea construcţiilor implicite în acest text o are analiza
sensurilor verbale (declarative) de tipul:
- vom trece în mod indiscutabil;
- eu am afirmat;
- vom trece;
- am menţionat;
- a pretinde.
Efectuând un calcul matematic, din cele aproximativ 2000 de semne, verbul „a declara”
este utilizat de 6 ori. la fel de uzuală este întrebuinţarea celorlalte verbe declarative.
Întrebuinţarea verbelor declarative în acest text ne-a determinat să concluzionăm, că autorul n-a
cunoscut alte sinonime ale verbului „a declara”. De facto, aceasta ţine de caracterului şi opţiunile
liderului politic. Decodificarea sensurilor verbelor declarative şi a celor de consideraţie, de tipul:
nu e corect, e absurd, este regretabil, care însoţesc, de regulă, discursurile actorilor politici, sau
întrebuinţarea diverselor forme de negaţie: cele întâmplate nu pot inspira, nu va deveni în
aparenţă, contrar la – vorbesc despre aportul lor la conţinutul textual.
În discursul II astfel de verbe lipsesc. Verbul „a declara” este folosit o singură dată, dar
între ghilimele. Să amintim, că semnele grafice într-un discurs politic au un rol deosebit în
decodificarea implicitului. Discursul II e lipsit de verbe declarative, dar e bogat în semne grafice,
cum ar fi ghilimelele. De exemplu, „trauma sufletească”, „abandonat” sunt simple cuvinte,
care trădează atitudinea peiorativă a destinatorului faţă de destinatorul din discursul I, iar fraza
iniţială cuprinsă în ghilimele „Voronin a avut o evoluţie spectaculoasă din momentul alegerilor
şi până în prezent” are la decodificare un rol dublu:
- unul gramatical, adică citatul din vorbirea directă;
- şi unul politic, adică un sens peiorativ al „evoluţiei”, spectaculoase a preşedintelui.
Toate aceste părţi de vorbire, cât şi conjuncţiile de tipul „dar”, despre care am vorbit în
exemplul de mai sus, prin aportul lor la conţinutul, asigură într-un discurs politic relaţia
interdependentă dintre participanţii la actul de comunicare. O astfel de analiză lexicală este
considerată de unii reprezentanţi ai Şcolii Franceze de Analiză a Discursului drept „efecte nu atât
de limbă cât de discurs” [130, p.12]. Toate acestea sunt simple exemple de strategii discursive
numite de Kerbrat-Orecchioni C. „figures de la mauvaise foi”.
Prin urmare, discursul politic se alimentează cu aceste „incertitudini” ale limbajului, despre
care Ducrot O. afirma că „discursului i-ar rămâne prea puţine lucruri”, dacă
i-ar scoate implicitul, adică tot felul de subînţelegeri şi presupuneri [108, p.471]. Totodată,
codificarea discursului politic prin diferite exerciţii lingvistice a devenit nu doar un fenomen
emergent, dar şi modern al comunicării politice. În acest sens, perfecţionarea publicului-receptor
88
necesită şi o evoluţie calitativă a strategiilor comunicaţionale lingvistice ca microunivers cu
macroefecte social-politice.
89
2.4. Concluzii la capitolul 2
În concluzie constatăm că implicitul, ca strategie a discursivităţii politice, revendică un set
de condiţii pentru a fi evaluat de către receptor. Acestea sunt: competenţele decodificatorului
(lingvistice, logice, enciclopedice, retorico-pragmatice), contextul enunţului şi contextul
paratextual. Astfel, parcurgerea Principiului de Cooperare în comunicare devine o condiţie sine
qua non pentru perceperea corectă şi eficientă a uni enunţ ce conţine sensuri implicite.
O condiţie specifică însă câmpului comunicării politice devine construcţia sensului implicit
de către actorul politic în aşa fel, încât receptorul, adică segmentul-ţintă, să poată participa la
actul de Cooperare comunicaţională. Aceasta înseamnă, în primul rând, respectarea legii
interesului. În caz contrar, efectul persuasiv al comunicării prin implicit devine unul nul.
Mass-media din R. Moldova recurge deseori la utilizarea sensurilor implicite chiar în titlu-
rile editorialelor. Aceasta se face nu atât în scopuri de manipulare sau de persuasiune – care
persistă în cazul discursurilor liderilor politici – cât din considerente de convenienţă şi de evitare
a expresiilor tabu şi pentru a transmite un volum de informaţie mai mare, care, pentru a fi
perceput, pune miză anume pe competenţele logice şi enciclopedice ale decodificatorului.
Campania electorală este perioada în care actorii politici lansează numeroase discursuri
„incendiare”. Interesul pentru percepţia lor în mediul electoral - decodificatorul - i-a determinat
să apeleze la cele mai diverse strategii comunicaţionale. Conţinutul implicit aici are sarcina, prin
diverse forme, să seducă receptorul, cu scopul de a-l determina să devină un consumator afectiv
al mesajului.
Într-un discurs politic, întâlnim mai des ambiguitatea voluntară, îndeosebi în discursurile
amplu mediatizate în perioada campaniilor electorale. În acest context, emiţătorul creează
ambiguitatea intenţionat, pentru a antrena receptorul într-o interpretare falsă uneori.
Mostrele de limbaj folosite de emiţător în textul politic demonstrează că politicienii
apelează la cele mai diverse strategii de comunicare politică, utilizează figuri de stil, purtătoare
de o expresivitate, ce poate concura cu un text literar. Toate figurile de stil, prin aportul lor la
semantica conţinutului, asigură într-un discurs politic relaţia dintre participanţii la actul de
comunicare. Aceste efecte sunt interpretate drept „efecte nu atât de limbă, cât de discurs”.
Aşadar, putem spune, că discursul politic „se alimentează” cu aceste figuri, cu „incertitudinile”
limbajului. Discursului i-ar rămâne prea puţine lucruri, dacă ar fi lipsit de implicit, de tot felul de
subînţelesuri şi presupoziţii.
90
3. EFECTELE IMPLICITULUI ÎN DISCURSUL POLITIC EVENIMENŢIAL
În compartimentul respectiv al tezei de doctor ne-am propus să studiem particularităţile
discursului evenimenţial, pentru a deduce efectele sensurilor implicite asupra receptorului şi a
urmări raportul dintre personalitatea politică şi personalitatea lingvistică a emiţătorului.
3.1. Discursurile preşedinţilor Republicii Moldova: (analiză comparată)
În acest subcapitol, vom analiza, din perspectiva utilizării (perceperii) sensurilor implicite,
discursurile celor trei preşedinţi ai Republicii Moldova – M.Snegur, P.Lucinschii, V.Voronin -
cu ocazia aceluiaşi eveniment,
Construcţii implicite în Discursul Preşedintelui Republicii M. Snegur, rostit în cadrul
Congresului I al forului „Casa noastră – Republica Moldova”
(5 februarie 1994).
Discursul evenimenţial este un prilej de a utiliza tehnicile de transmitere a conţinuturilor
implicite. Prezenţa anumitor figuri de stil relevă nu numai personalitatea politică, dar şi
personalitatea lingvistică a emiţătorului. Poziţionându-se în imaginarul politic moldovenesc ca
„părinte al naţiunii” (clasificarea liderilor politici după sociologul francez R. J.
Schwartzenberg) ”, discursul lui Mircea Snegur se caracterizează prin abundenţa de
frazeologisme şi maxime uzuale.
„Este cert faptul că primele cuceriri în lupta noastră de renaştere naţională au fost
acceptate, salutate de o bună parte a conlocuitorilor nemoldoveni.” Această precizare codifică
subînţelesul, care are următorul conţinut: actualele revendicări şi opţiuni ale mişcării de eliberare
naţională nu mai sunt salutate de către o bună parte a conlocuitorilor nemoldoveni.
În această frază implicitul este redat prin întrebare retorică: „supără oare urechea cuiva
dulcele ei vers, ce spune că „unu-i moldovean...”? - care, în cazul dat, exprimă dezacordul şi
indignarea codificatorului în legătură cu tendinţa de a exclude din circulaţie glotonimul limbă
moldovenească.
„Ce poate fi mai umilitor decât acceptarea tacită a prea insistentei activităţi desfăşurate
fără scrupule de către acei cărora, de la un timp încoace, numele de moldovean le este ca sarea
în ochi?”
Sensul implicit se conţine în presupusul: tacit se acceptă activitatea celora, pentru
care numele de moldovean le este ca sarea în ochi? Ca şi în exemplul de mai sus, formă
91
de exprimare a sensului implicit este întrebarea retorică. Ea accentuează dezacordul codifica-
torului vizavi de fenomenul evocat; pentru a reda într-o formulă mai comprimată sensul explicit,
codificatorul utilizează construcţia frazeologică ca sarea în ochi.
„Dar nu poate fi neglijat nici faptul că există anumite nuanţe, cărora Nicolae Iorga le
spunea”trebuinciosul dialect moldovenesc”.. .Acceptarea acestei diferenţe a fost caracteristică
mai tuturor timpurilor şi nu ştiu de ce ne-am sili să uităm de acest lucru tocmai acum, când
trăim vremuri nesigure, aţâţând şi mai mult spiritele, turnând şi prin aceasta apă la moara
neprielnicilor..”
Observăm că devine simptomatică utilizarea frazeologismului acolo unde emiţătorul
doreşte să codifice un volum considerabil de informaţie. Presupusul în acest context poate fi
decodificat: recunoaşterea limbii române ar însemna scindarea societăţii, dezmembrarea ţării.
„Nicolae Iorga îi preîntâmpina de la înălţimea timpurilor sale şi pe neosteniţii denigratori
de azi, care prin folosirea doar a denumirii de Basarabia încearcă să pună la îndoială existenţa
Republicii Moldova, să dezbine automat teritoriile noastre din stânga Nistrului.”
Am selectat acest fragment pentru a menţiona că, de fapt, însuşi toponimul Basarabia, are
un sens implicit.
Un exemplu relevant de sens implicit descoperim şi în discursul regretatului poet
Gr. Vieru, inserat, de asemenea, în discursul ex-preşedintelui M. Snegur:
„Gr. Vieru încă la 4 februarie 1993 a declarat: „Eu unul nu sânt alarmat atât de mult că
forţele imperiale ne-au luat Transnistria – mi-e teamă să nu ne-o restituie, să ne-o dea înapoi.
Pentru că recâştigând Transnistria, pierdem Basarabia”. Subînţelesul ar fi următorul: mai exact
am pierde definitiv şansa de a ne reuni cu Ţara-Mamă; Transnistria ar rămâne Zona de interes şi
ca o enclavă Federaţiei Ruse, iar mica Basarabie ar fi reîntregită cu România.
Cum am menţionat deja, un element determinat al discursivităţii preşedintelui M.Snegur
din perspectiva prezenţei sensurilor implicite, îl constituie utilizarea frecventă a
frazeologismelor. De exemplu: „Patria noastră – iată forţa care ne-a susţinut mereu în acel
ocean de prigoniri şi tentative de deznaţionalizare forţată, deportări şi foamete impusă de către
regimuri străine, ce au trecut ca apa, lăsând nestingherite pietrele”.
Sau: „În faţa istoriei nu avem dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria
casă a fost prezentă în inimile moldovenilor chiar şi în perioada dintre anii 1918-1940, când, s-
ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi cu fraţii de sânge...”
Fraza conţine sens implicit sub forma subînţelesului: în 1918-1940, în componenţa statului
român, moldovenii nu s-au simţit stăpâni în propria lor casă, chiar dacă erau alături de fraţii de
sânge. De unde şi fraza următoare:
92
„Poporul nostru moldovean nu mai doreşte să fie monedă de schimb şi nici jertfa cuiva. El
nu mai doreşte să audă cum ţara lui este dorită ca teritoriu, ca pământ, cu avere, de parcă nu ar
avea stăpâni adevăraţi, urmaşi din urmaşii strămoşilor noştri...”
Presupusul ar fi: numai independenţa ne poate asigura sentimentul de adevăraţi stăpâni la
noi acasă. Nici protectoratul român/ jertfa cuiva/, nici cel rus / monedă de schimb/ nu ne-a adus
fericirea.
Observăm, prin urmare, că preşedintele M. Snegur a pus miză pe coloritul naţional, pe
frazeologisme cunoscute şi acceptate în popor. Numai un „părinte al naţiunii” îşi poate permite
să îndemne astfel: „Să ne aplecăm urechea la vocea poporului.” Anume din aceste considerente
construcţiile implicite din discursurile preşedintelui M. Snegur pot fi uşor evaluate de către
receptor, fără a revendica prea multe sau prea mari competenţe. Este suficient să fii „din popor”.
Evoluarea sensurilor implicite în Discursul preşedintelui Republicii Moldova
P. Lucinschi cu prilejul împlinirii a 640 ani de la constituirea Ţării Moldovei
(„Moldova Suverană”,19 ianuarie, 1999)
Construcţiile implicite în discursul preşedintelui P. Lucinschi se caracterizează printr-un
diapazon semantic larg şi o amplitudine pragmatică mare. Să urmărim secvenţele de mai jos:
„Vă urez, Dumneavoastră şi întregului popor, ca marcarea a 640 de ani de la afirmarea în
lume a statului moldovenesc, unul dintre cele mai vechi, să ducă la dispariţia definitivă a
sentimentului de inferioritate, care ne-a fost cultivat prin uneltirile marilor puteri.”
Sesizăm una din formele implicitului – presupusul – prin sintagma să ducă la dispariţia
sentimentului de inferioritate, care se vrea perceput de către receptor în felul următor:
moldovenii suferă din cauza complexului de inferioritate pe care îl au; cultivat prin uneltirile
marilor puteri, mai ales în ultimele două decenii; este o altă formă de implicit exprimat prin
subînţeles, care poate fi, la rândul său, evaluat doar prin manifestarea competenţelor intelectuale-
enciclopedice ale decodificatorului; mai mult, semantic, această structură lingvistică exprimă şi
un sens ambiguu, amplificat prin: „mai ales în ultimele două decenii”, astfel, trebuie să se facă
distincţie la ce se referă codificatorul:
A. Semnarea la 23 august 1939 a Pactului Molotov-Ribbentrop;
B. Anexarea , la 1812, a teritoriului Basarabiei la Imperiul Rus;
C. Unirea, la 28 martie 1918, prin votul Sfatului Ţării, a Republicii Democratice
Moldoveneşti la România.
93
Prin elaborarea unei construcţii implicite, conform modelului evocat mai sus, emiţătorul
reuşeşte să transmită un flux informaţional enorm, fără, însă, a oferi mecanismul de decodificare
a mesajului lansat. Acesta, de fapt, este un stil de comunicare, care îl deosebeşte pe preşedintele
P. Lucinschi de succesorul său, V. Voronin.
Să încercăm decodificarea altei secvenţe din respectivul discurs evenimenţial.
„[---] Nu din vina noastră am devenit o piesă de negoţ politic şi teritorial în mâinile unor
puteri copleşitoare, care niciodată nu ne-au întrebat cine suntem şi de unde venim, care este
voinţa noastră de a ne construi viitorul”.
Această frază creează un context lingvistic de ambiguitate:
A. Este doar un enunţ de consolare;
B. Este un enunţ contestatar. Voinţa noastră de a ne construi viitorul este, poate, alta, – ar
fi presupusul acestui mesaj.
Codificatorul – în cazul nostru, P. Lucinschi, utilizează aşa-zisa tactică lingvistică a spus şi
n-a spus nimic.
De fapt, discursurile politice dedicate jubileelor statalităţii moldoveneşti au drept obiectiv
strategic tratarea statului moldovenesc ca pe un stat cu istorie veche, suveran şi independent,
evitându-se „tangenţele istorico-politice” cu România sau Rusia.
Într-un fel, însă, abordează acest subiect V. Voronin – ostil, agresiv, categoric. În cu totul
alt stil abordează acelaşi subiect preşedintele P. Lucinschi. De exemplu, fraza „Vecinii ni i-a dat
Dumnezeu, nu oamenii. […]Relaţiile de mai departe ale Republicii Moldova cu România, de
care ne leagă nu numai trecutul istoric, ci şi interesele vitale privind accelerarea integrării
comune în Europa, urmează să fie cultivate cu grijă, excluzându-se orice suspiciuni, atât dintr-o
parte, cât şi din alta.[..]”
Presupusul este:
Am avut un trecut istoric comun cu România. Astăzi, însă, există anumite suspiciuni atât
dintr-o parte, cât şi din alta.
Subînţelesul , însă, se conturează în felul următor:
Drumul pe care îl vom parcurge împreună ne va întâlni în Europa, excluzându-se o altă
istorie comună.
Atestăm un subînţeles construit rafinat, spre deosebire de mesajele politice lansate de
V. Voronin, cum ar fi:
„Nu avem nevoie de nici un avocat în Uniunea Europeană. Ce-am făcut noi?” – declara
preşedintele Voronin, referindu-se la replica omologului său român T. Băsescu, că România este
gata să devină avocatul Moldovei la Bruxelles [209].
94
Astfel, codificatorul exploatează intenţionat multivalenţa semantică a calificativului
avocat, atribuindu-i în cele din urmă un sens peiorativ neadecvat textului lansat de interlocutorul
său român.
Sau, [...]”Patriotismul nostru trebuie să înceapă prin coborârea febrei retorice de natură
extremistă […]”
Presupusul este: neînţelegerile dintre extreme sunt spectacole fals patriotice. Patriotismul
real presupune altceva decât împărţirea „extremiştilor” în „buni” şi „răi”.
Alt exemplu: „Literaţii ar trebui să iasă de sub dictatura partidelor şi să-i ajute pe oameni
să-şi schimbe mentalitatea.”
Presupusul este următorul:
Trăim într-un mediu suprapolitizat, unde şi oamenii de cultură, scriitorii fac interesele
politice ale anumitor partide, deci, nu poţi crede în valoarea culturală şi sinceritatea acestora.
Stilul implicit utilizat de preşedintele P. Lucinschi denotă o gândire şi o expunere
filosofică a fenomenelor şi a evenimentelor politice. Din aceste considerente construcţiile
implicite nu sunt marcate de indecenţă sau agresivitate, lucru care se întâlneşte deseori în sfera
politicului moldovenesc, mai ales în cazul ex-preşedintelui V. Voronin.
Rolul construcţiilor implicite în Discursul preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin,
rostit în cadrul manifestării festive de inaugurare a anului consacrat sărbătoririi a 650 de ani de
la întemeierea Statului Moldovenesc
Rolul implicitului în comunicarea politică este determinat, în primul rând, de anumite
competenţe proprii publicului receptor. Să urmărim în exemplul de mai jos ce competenţe
revendică secvenţele implicite din Mesajul preşedintelui Voronin rostit cu prilejul jubileului de
650 de ani de la formarea statului moldovenesc (30 ianuarie 2009).
„ […] Istoria nu poate fi subordonată unor scopuri de moment, de aceea că pentru istorie
nu pot fi inventate misiuni cu caracter conjunctural. ”
Pentru a fi decodificat, acest mesaj revendică, în viziunea noastră, o competenţă logică a
receptorului. Astfel, mesajul poate fi interpretat integral în felul următor: să nu se creadă cumva
că marcarea acestui jubileu are vreo legătură cu anul electoral. Consolidarea statalităţii şi a
moldovenismului constituie, ca valoare, una din strategiile principale ale guvernării comuniste.
Prin urmare, evenimentele organizate cu prilejul jubileului de 650 de ani ai statului moldovenesc
95
vor asigura concomitent şi consolidarea retoricii electorale a partidului comuniştilor din
Republica Moldova.
Pe parcursul discursului său locutorul recurge şi la utilizarea construcţiilor implicite care
nu pot fi decodificate decât prin apelarea la unele competenţe pragmatico-retorice ale publicului
receptor. Aceasta pentru a descifra ideea centrală a discursului, dar şi pentru a îndemna la
meditaţii, cu repercusiuni favorabile atât emiţătorului, cât şi receptorului :
„Ştefan, însă, a demonstrat că o ţară mică este capabilă să supravieţuiască numai atunci
când luptă pentru idei măreţe, când apără nu numai propriul drept, dar şi drepturile altora,
când valorile universale ale culturii umanităţii sânt puse mai presus decât egoismul şi
intoleranţa. Oare nu toate acestea, după scurgerea a jumătate de mileniu, este atât de important
să înţelegem azi noi, urmaşii lui? Oare nu toate acestea fac ca Ştefan să fie iubit sincer şi
considerat un erou nu numai în Moldova şi România, dar şi în Rusia, în Serbia, în Crimeea şi în
îndepărtata Mănăstire Zografi din Sfântul Munte Athos”.
Până la urmă, ideea decodificată din acest pasaj este cea de statalitate – ţară mică, dar care
ştie să-şi apere identitatea şi poporul său. Anume aşa a procedat Marele Voievod, – a păstrat
Ţara, numele ei, a păstrat limba şi poporul, şi astăzi, pe hărţile Europei continuă să figureze
Statul Moldovenesc – aşa trebuie să-i urmeze exemplul urmaşii săi peste secole şi milenii.
Un discurs politic nu şi-ar atinge obiectivul, dacă nu s-ar pune miză şi pe competenţele
logice ale receptorului. Să vedem cum se manifestă această tehnică discursivă în exemplul:
« Eu nu sânt istoric de profesie, dar, în această zi, când celebrăm aniversarea a 650-a a
statalităţii noastre, sânt convins că nouă ne este deosebit de scumpă fiecare filă din istoria
noastră. […] »
Pentru a însuşi acest adevăr, nu este necesar să fii istoric. Orice cetăţean trebuie să se
bucure de faptul că este o personalitate cu istorie. Căci, în pofida tuturor pretinşilor profeţi ai
dispariţiei Moldovei ca stat chiar la începutul secolului XXI, această profeţie nu s-a materializat
şi niciodată nu se va materializa.
« ..Noi trebuie să fim mândri că aparţinem de un popor care a reuşit să treacă acest test,
care a reuşit să-şi demonstreze capacitatea de a fi continuatorul acelei tradiţii statale unice ale
cărei baze au fost puse acum 650 de ani. […]
« Procesul de dezvoltare a poporului, ca şi cel de dezvoltare a personalităţii, implică una
din cele mai grele încercări, unul din cele mai perfide teste – testul la capacitatea noastră de a fi
noi înşine. De a fi noi înşine, de a fi o individualitate, de a fi o personalitate cu istorie, cu
biografie, cu limbă, cu propriul nume. ».
Mesajul decodificat: suntem moldoveni, vorbim limba moldovenească, statul moldovenesc
împlineşte 650 de la fondare – acesta este mesajul decodificat al preşedintelui.
96
Referindu-ne la alocuţiunea Preşedintelui V.Voronin, vom remarca – fenomen dictat şi de
importanţa evenimentului – preponderenţa construcţiilor implicite determinate de competenţa
enciclopedică a celor cărora le este destinat mesajul, adică enunţuri importante, dar incomplete.
„Intrările” enciclopedice rămân deschise pentru informaţii noi. S-ar putea spune că, într-o
măsură oarecare, competenţa enciclopedică este suma cunoştinţelor legate de experienţa fiecărui
locutor. Aceste cunoştinţe constituie informaţii despre persoane, obiecte, evenimente. Ele includ
prevederi, ipoteze ştiinţifice, credinţe religioase, amintiri, prejudecăţi culturale, presupuneri
despre starea locutorului .
Să urmărim următoarea frază:
„[...] Acum 650 de ani, pe harta Europei medievale, a apărut un nou stat – Moldova,
Moldavia. Această ţară îşi schimba configuraţia, frontierele, uneori dispărea din câmpul vizual,
dar de fiecare dată revenea în el. Şi de fiecare dată sub acelaşi nume![---] »
Avem, deci, în context o informaţie despre evenimentele care scriu istoria unui stat.
Lăsând, parcă, deschisă şi nescrisă până la capăt pagina istoriei Statului Moldovenesc, a
cărui existenţă obiectivă şi istorică o combat unii lideri de opinie din ţară, vorbitorul continuă să
exploateze competenţele enciclopedice ale publicului:
„[...] Este important să nu uităm că adevărata istorie a oricărui popor este adevărata lui
moştenire. ... Istoria Moldovei constituie un exemplu în acest sens! Acea istorie a Moldovei de
care, cu atâta dezgust, încearcă să se dezică unii dintre contemporanii noştri. Avem de-a face cu
o miopie uluitoare. Cicero spunea: „Să nu cunoşti istoria, înseamnă să rămâi pentru totdeauna
copil”. Această idee ar putea fi completată. Să nu doreşti să cunoşti istoria propriei ţări
înseamnă să-ţi condamni mereu Patria la infantilism politic, să-ţi condamni poporul la infanti-
lism statal. [...] »
Construcţia enunţiativă de mai jos are ca obiectiv punerea în evidenţă a posibilităţilor
umane, a meritelor Domnitorului Ştefan cel Mare, adevărat titan în avansarea istoriei statului
moldovenesc:
«[..] Ştefan cel Mare nu a fost primul domnitor al Moldovei, dar el a devenit primul ei
erou. El n-a avut o moarte tragică pe câmpul de luptă, dar el şi-a transformat întreaga viaţă
într-un martiriu eroic în numele Moldovei şi creştinătăţii. El a fost un oştean care credea că
imposibilul este posibil şi de aceea realiza imposibilul. El era numit „Alexandru Macedon al
zilelor noastre”, „Mare atlet al Europei”.
Pentru comparaţie, vom exemplifica şi modul de referire la această personalitate istorică şi
în discursul similar rostit de P. Lucinschi:
[--] neîntrecutul Domn al Moldovei, Ştefan ce Mare şi Sfânt, care a conferit pământului
nostru numele şi înalta menire de Poartă a creştinătăţii.
97
Sintagma Poartă a creştinătăţii reprezintă un model relevant de exprimare a implicitului
prin metaforă. Această metaforă „absoarbe”, cu titlul de informaţie implicită, ceea ce destinatorul
anterior a menţionat în patru rânduri. Laconismul textului politic nu este deci o caracteristică a
discursului lui V. Voronin.
Revenind la discursul preşedintelui V. Voronin, în opinia noastră, competenţele
enciclopedice sunt complementate eficient de competenţele logice, proprii destinatarilor
mesajului. Astfel, discursul evenimenţial al preşedintelui este „ţesut” din mai multe exemple de
acest gen:
« Noi cu Dumneavoastră suntem oameni fericiţi. Zeci de popoare ale lumii luptă pentru
statalitatea lor, pentru independenţa lor, pentru dreptul lor de a dispune de propria soartă, de a
fi ceea ce sânt.[..] »
Să încercăm decodificarea enunţului prin intermediul competenţei logice :
Altfel spus, preşedintele stigmatizează formaţiunile şi liderii politici care nu recunosc
statalitatea Republicii Moldova. Unii luptă pentru independenţă, iar noi o avem şi nu putem să
preţuim acest fapt. Noi trebuie să fim fericiţi că istoria s-a dovedit a fi binevoitoare cu noi şi
trăim astăzi într-un stat şi avem un popor cu proprie identitate – Republica Moldova şi
moldovenii. Prin urmare, cei care visează la reunirea Basarabiei cu România ar face nefericit un
popor întreg:
« ....Acea istorie a Moldovei, de care cu atâta dezgust încearcă să se dezică unii dintre
contemporanii noştri. Avem de-a face cu o miopie uluitoare. »
Politicienii noştri nu vor să privească adevărul istoric aşa cum este prezentat de vorbitor, ei
suferind de o miopie uluitoare.
Acelaşi subiect sensibil este abordat şi de preşedintele Lucinschi, dar care foloseşte
metafore simbolice având conţinut pozitiv:
« Noi am trăit în state diferite, dar prezenţa de spirit n-am pierdut-o. Am creat valori
comune, ne-am păstrat limba şi obiceiurile, împreună ne-am ascultat doinele, împreună ne-am
bucurat de “Mioriţa” şi Eminescu.»
Acest fragment muşamalizează integral seriozitatea problemelor existente dintre Moldova
şi România. Destinatorul apare, pur şi simplu, “prefăcut” graţie metaforelor implicite utilizate.
S-ar părea pentru moment că este unul dintre adepţii unionismului românesc, deşi lucrurile stau
cu totul altfel.
De asemenea, în finalul discursului său, preşedintele Voronin utilizează o construcţie im-
plicită care nu poate fi decodificată până la sfârşit, în absenţa competenţelor enciclopedice ale
publicului receptor. Deşi « adaosul de informaţie nouă » îl face, în cazul dat, singur locutorul,
fără a lăsa acest lucru la discreţia alocutorului. Este o tendinţă specifică pentru majoritatea
98
liderilor politici autohtoni. Faptul denotă, credem noi, scepticismul acestora în ceea ce priveşte
capacitatea de percepere şi cea analitică a cetăţeanului de rând, în al doilea rând, dorinţa de a
persuada receptorul:
„Marele nostru Mitropolit Dosoftei descria astfel stema Ţării Moldovei: „Capul cel de
bour, de fiară vestită, semnează puterea ţării nesmintită”. Cuvintele lui profetice s-au adeverit.
A fost nevoie de multă putere, de secole de încercări grele pentru ca firul continuităţii ţării
noastre şi poporului nostru să cunoască, în sfârşit, continuare într-o Moldovă liberă, europeană,
modernă, independentă. Într-o ţară care este iarăşi gata de o lungă călătorie independentă prin
istorie. Într-o ţară în care toate schimbările vor fi doar în bine”.
Sensuri implicite în Mesajul preşedintelui V. Voronin către cetăţenii
Republicii Moldova în legătură cu părăsirea funcţiei de Preşedinte al Republicii
(11 septembrie 2009)
Expirarea celui de-al doilea mandat al preşedintelui V. Voronin şi părăsirea funcţiei de
preşedinte se produce într-o conjunctură politică mai specială – o relaţie lipsită de toleranţă şi
loialitate dintre partidele liberale aflate la guvernare şi partidul comunist plecat – după 8 ani de
aflare la putere – în opoziţie. Rivalitatea dintre aceste două tabere politice continuă să menţină în
tensiune atât elita politică, cât şi întreaga societate civilă. Această stare de incertitudine emană şi
din discursul de adio al preşedintelui V. Voronin, care prin utilizarea unor sensuri implicite, lasă
să se înţeleagă că echipa sa va reveni la guvernare.
Pentru început emiţătorul recurge la utilizarea uneia dintre figurile retorice de exprimare a
construcţiilor implicite şi anume întrebarea retorică. În contextul de referinţă ea are menirea de a
substitui o trecere în revistă a realizărilor partidului comuniştilor pe durata celor 8 ani – atât în
sfera socială, cât şi în justiţie, cultură, politică externă etc. Amplasarea în acest context a
întrebărilor retorice împiedică decodificatorul, adică publicul receptor, nu numai să răspundă, dar
şi să nege cele auzite şi să accepte informaţia transmisă. Ca rezultat, receptorul trebuie să
consimtă la teza pe care o propune emiţătorul. Enunţarea « faptelor mari » prin întrebarea
retorică vine să confirme ideea de autoapreciere pasională şi deplină satisfacţie a autorilor
acestor acţiuni şi, desigur, a codificatorului enunţului, care în cazul nostru este preşedintele
PCRM şi preşedintele Republicii:
« Am crezut noi oare încă în 2001 că la fiecare patru ani vom putea să sporim de două ori
bugetul ţării, să majorăm de mai multe ori pensiile, salariile şi bursele? Am putut noi oare să
99
credem că, într-adevăr, vom reuşi să lichidăm criminalitatea organizată şi să scăpăm oraşele şi
satele noastre de capii lumii interlope şi de slugoii acestora?[...] »
« În 2001 noi am venit la putere cu dorinţa sinceră de a schimba situaţia din Moldova în
bine.[…] »
În frază de mai sus atestăm prezenţa subînţelesului, care codifică următorul sens: până la
venirea la putere a comuniştilor în ţara domina o situaţie de incertitudine socială – deficit
bugetar, criminalitate, pauperizarea populaţiei etc.
În fragmentul de mai jos emiţătorul îşi fortifică cognitiv sensul implicit cu cel explicit,
dorind, parcă, să se asigure de iminenţa decodificării gândului transmis şi de rezonanţa acestuia
în mediul electoratului favorabil.
“Vă spun sincer, predau cu inima grea funcţiile conducerii ţării în mâinile noii puteri” –
aceasta este partea implicită a enunţului. Chiar dacă lipsea enunţul următor, prin decodificarea
presupusului receptorul trebuia să intuiască cealaltă parte a informaţiei omise şi anume:
a) regretă expirarea mandatului şi îndepărtarea de la putere;
sau
b) este decepţionat de succesorii săi la putere.
Pentru a nu lăsa spaţiu interpretărilor ambigui, emiţătorul îşi decodifică el însuşi enunţul:
« Voi fi franc: eu nu cred în capacitatea politicienilor care au făcut alianţă doar în baza
emoţiilor negării şi denigrării totale a propriei ţări, doar în scopul repartizării funcţiilor, de a
propune societăţii un nou program pozitiv. Nu cred în capacitatea lor de a fi o echipă unită, de a
conduce statul, bazându-se pe interesele Dumneavoastră fundamentale, dar nu pe propriile
scopuri şi interese.”
În construcţia sintactică – a conduce statul bazându-se... pe propriile scopuri şi interese,
de asemenea, se cere decodificat subînţelesul: noua alianţă de la guvernare va conduce statul
după propriile interese. În acest context autorul utilizează negaţia ca formă de transmitere a
sensurilor implicite. De exemplu:
« Eu nu cunosc experienţe de guvernare reuşite, care să se fi bazat pe ideea lichidării
propriei ţări, pe năzuinţa de a o nimici.” Subînţelesul acestei construcţii implicite relevă exact
contrariul : aceasta va fi o guvernare nereuşită, pentru că va vi bazată pe ideea de lichidare a
propriei ţări. În context discursiv utilizarea negaţiei diminuează retorica negativă a emiţătorului,
care se referă la opozanţii săi politici, dar şi creează aparent iluzia de decenţă a mesajului
prezidenţial.
Finalul discursului prezidenţial conţine construcţia implicită cu cea mai mare încărcătură
semantică. El reiese logic din construcţia coerentă a discursului şi nu poate fi înţeles de receptor
100
dacă acesta nu a evaluat corect din start sensurile codificate din discursul evenimenţial al
preşedintelui. Implicitul de final discursiv poate fi decodificat după următoarea schemă :
1. Enunţul despre realizările comuniştilor – din primul compartiment al discursului –
redate prin utilizarea întrebărilor retorice, conturează “o vreme a făuririi în Moldova”. Prin
urmare, fraza „ Sânt convins că vremea făuririi se va întoarce din nou pe pământul
moldovenesc. ” conţine următoarea aluzie:
PCRM se va întoarce la guvernare.
2. Fraza de adio « La revedere » consolidează această idee. Ea face aluzie la o plecare
temporară a preşedintelui V. Voronin. El va reveni, de unde şi firescul „La revedere!” :
« În altă calitate, noi totuşi rămânem cu Dumneavoastră şi, ca şi până acum, vom apăra
interesele şi drepturile Dumneavoastră. Sânt convins că vremea făuririi se va întoarce din nou
pe pământul moldovenesc. Altfel, pur şi simplu nu poate fi. »
« Toate cele bune! La revedere! »
Sensurile implicite prezente în discursul analizat se deosebesc însă de cele utilizate de
liderul comunist în alte contexte, bunăoară, în cadrul conferinţelor de presă. Sensul mai profund
al imlicitului, în primul caz, denotă faptul că consilierii de imagine ai ex-preşedintelui au ţinut
cont de „personalitatea lingvistică” a lui V. Voronin, oferindu-i un „înveliş” mai onest şi decent.
101
3.2. Efectele implicitului în discursul inaugural al preşedintelui SUA, al preşedintelui
Federaţiei Ruse şi preşedintelui României
Discursul inaugural al preşedintelui SUA Barack Obama (2008)
Cele mai recente studii menţionează că discursul de inaugurare al preşedintelui Obama este
considerat, în tradiţia discursivităţii americane, cel mai bine construit– cu întrebări retorice,
metafore implicite şi explicite şi fenomenul intertextualităţii.
Să urmărim mai jos prezenţa fenomenelor lingvistice evocate în discursul de inaugurare a
preşedintelui american Barak Obama.
Dintre cele peste 50 de discursuri de inaugurare ale preşedinţilor americani, cel puţin trei se
consideră « istorice »: discursul inaugural al lui Abraham Lincoln (1865) la sfârşitul Războiului
Civil, discursul lui T. F. Roosevelt (1933) în timpul Marii Crize Economice şi discursul lui Jonh
Keneddy (1961). Toate acestea au conţinut câte o frază-cheie, care a rămas în memoria colectivă
şi în istoria poporului american (fenomenul intertextualităţii). Fraza – cheie devine, deci,
imperativă pentru un discurs inaugural. În cazul lui Barack Obama, „Yes We Can” (în traducere
„Da, putem”) a devenit, oare, acea frază mobilizatoare, provocatoare şi istorică? [44].
Care au fost, deci, din perspectiva abordării pragmatice a discursului politic, frazele care au
definit anumite etape în istoria poporului american? De exemplu, Lincoln spunea despre alegerea
sa că va decide dacă naţiunea americană putea continua să existe „pe jumătate sclavă şi pe
jumătate liberă”: „Protestez împotriva falsei logici în virtutea căreia atunci când nu vreau să
iau o negresă de sclavă, trebuie neapărat să o iau de soţie [...]” Avem de faţă un model
edificator de utilizare a implicitului în discursul politic. Iar la sfârşitul Războiului Civil se angaja
să se comporte « fără răutate faţă de cineva, cu milă faţă de toţi » [43, p.160].
În 1933 Fr. Roosevelt i-a încurajat şi i-a inspirat pe americani spunând: « Singurul lucru de
care trebuie să ne fie frică este frica însăşi.” Si că acum « naţiunea are o întâlnire cu destinul »
[186].
În 1961 Jonh Keneddy afirma că « torţa a fost predată unei noi generaţii de americani şi
că aceasta va lumina lumea întreagă». Cel mai cunoscut fragment din discursul său inaugural
care a devenit simbolic pentru americani, dar, în special, pentru succesorii săi, însă, este: «Nu vă
întrebaţi ce poate face ţara pentru voi, dar ce puteţi face voi pentru ţară” [185].
Tot în acest context, Bill Clinton a declarat că pe parcursul administraţiei sale « va realiza
un nou acord între cetăţeni şi guvernanţi ».
Barack Obama a subliniat scopul de-a readuce SUA în postura de lider respectat al lumii
libere, promiţând să lase în urmă perioada Bush, prin reforme interne, dar şi o nouă perspectivă
pe plan extern. Să încercăm, deci, să desluşim sensul implicit al următoarei fraze:” Puterea
102
noastră creşte prin folosirea ei cu prudenţă“, a afirmat preşedintele democrat. « Vom face ce
trebuie în Irak şi Afganistan, iar cu prietenii noştri vom face ce e bine acolo. Nu ne vom cere
scuze pentru modul nostru de viaţă [.. ]
[…] „Îi mulţumesc preşedintelui George W. Bush pentru serviciul adus naţiunii noastre
[...].” – a continuat preşedintele nou-ales. Prin această frază, vorbitorul confirmă implicit
principiile jocului concurenţial din perioada campaniei electorale, când oponenţii se află de o
parte şi alta a „baricadei” politice; de fapt, însă, ambele părţi au drept obiectiv bunăstarea şi
fericirea poporului american. „Atacurile verbale fiind emergente dezbaterilor în societatea
democratică, nu transformă rivalii politici în duşmani pentru totdeauna. Chiar dacă politicile
promovate de către noul preşedinte al SUA se deosebesc radical de cele promovate de către
predecesorul său, discursul lui B.Obama nu a fost, nici măcar sporadic, unul critic, moralizator”
[14, p.103]. De exemplu, în ce priveşte noua politica externă promovată de noul Cabinet,
B.Obama declară: „Lumea întreaga să ştie că America caută doar pacea şi liniştea şi suntem
gata să conducem din nou [..]” Decodificat, acest mesaj ar spune următoarele: democraţia nu va
fi exportată cu tancurile. Democraţii se disociază de doctrina Bush (doctrină militaristă), şi
doresc să revină la forţa convingerii, respingând convingerea prin forţă. „Sa ne aducem aminte
că generaţiile trecute au combătut comunismul şi nazismul nu doar cu armele, ci şi cu
ideologia,” – a spus B.Obama în faţa mulţimii adunate în faţa Capitoliului american.
Din perspectiva abordării dimensiunii simbolice a comunicării politice, important pentru
un discurs inaugural ar fi păstrarea unei tradiţii. Astfel, pentru preşedinţii americani a devenit o
tradiţie includerea la sfârşitul jurământului a frazei rostite pentru prima dată de primul preşedinte
al SUA, George Washington: « Aşa să ne ajute Dumnezeu ! », care a fost preluată de toţi
succesorii săi, cu excepţia lui Teddy Roosevelt. Fraze similare găsim şi la sfârşitul discursului
inaugural al lui Barack Obama: «Cu ajutorul lui Dumnezeu sa ducem mai departe acel cadou de
libertate si sa-l dam generaţiilor următoare. Va mulţumesc! Dumnezeu să ne binecuvânteze!
Dumnezeu sa binecuvânteze America! ». Utilizarea acestor fraze-clişeu au sarcina de a legitima
în faţa publicului larg şi a opiniei publice noul locatar al Casei Albe. Aceasta este o legitimare
simbolică, în primul rând, apoi una juridică şi politică. Acest exemplu confirmă o dată în plus
prezenţa intertextualităţii în discursivitatea preşedinţilor americani. La baza fiecărui discurs
inaugural se găseşte incontestabil o anumită ideologie, în baza căreia noul lider îşi fixează
traiectoria pe care urmează să conducă poporul său. Au fost aceste elemente omniprezente şi în
discursul lui B. Obama. Nu în zadar, după discursul susţinut la închiderea Convenţiei
Democratice, analiştii politici au făcut o paralelă între Barack Obama şi preşedintele francez Fr.
Mitterand, care era acuzat că practica un gen de « politique politicienne » (politician al
politicului) [188]. Discursul acestui tip de politician se distinge prin faptul că mai întotdeauna
103
promite publicului ceea ce acesta vrea să audă. Astfel, B. Obama promite în discursurile sale
electorale că va ajuta clasei de mijloc (aproape fiecare american se consideră membru al ei) şi că
îi va penaliza pe cei care au devenit indecent de bogaţi. Un mesaj similar de încurajare pentru
toţi americanii desprindem şi în discursul său inaugural: «Întrebarea pe care ne-o punem este nu
dacă Guvernul este mai bun sau mai rău, ci dacă el îi ajută pe oameni. Această criză ne-a
amintit că fără un ochi atent la toate acestea, naţiunea nu poate prospera. Succesul economiei a
depins nu numai de PIB, ci şi de bunăstarea fiecăruia dintre noi ».
Pentru un efect « doctrinar » mai puternic, autorul discursului a inclus şi trimiteri la John
Kennedy, care afirmă că “naţiunea nu poate prospera pe termen îndelungat, dacă îi favorizează
numai pe cei prosperi”. Din această construcţie implicită se profilează tendinţa lui B.Obama de
« re-distribuire » a veniturilor. Trebuie să vedem aici un soi de liberalism egalitarian sau, în
termeni mai familiari unui public european, o ideologie social-democrată foarte diluată [20].
Discursul inaugural al preşedintelui rus V. Putin (7 mai 2000/2004)
În anul 2000 Putin a avut puţine motive pentru a-l elogia pe predecesorul său. În pofida
acestui fapt, preşedintele a găsit o frază prin care a găsit formula optimă de mulţumire a primului
preşedinte al Rusiei, teză prin care şi-a schiţat şi prima dintre cele două sarcini primordiale ca şef
de stat – „de a păstra Rusia”; şi a doua – „de a consolida poporul rus”:
„Conştientizez că mi-am asumat o mare responsabilitate şi ştiu că în Rusia şeful statului a
fost şi va fi întotdeauna omul responsabil de toate ce se petrec în ţară. Primul Preşedinte al
Rusiei, Boris Elţin, părăsind Kremlinul, şi-a amintit de acest lucru şi a rostit cuvinte memorabile
pentru mulţi. El astăzi a repetat aceste cuvinte: „Păstraţi Rusia” ("Берегите Россию".) Anume
în aceasta văd principala sarcină prezidenţială.
[…] „Consider ca pe o datorie a mea de a consolida poporul Rusiei, a aduna concetăţenii
în jurul unor scopuri şi sarcini clare, şi nici pentru o zi , nici pentru o minută să nu uităm că
avem o singură Patrie, un singur popor, avem un viitor comun”.
Patrie, popor, viitor, democraţie sunt cuvintele-cheie din discursul inaugural al preşedin-
telui rus. Aceste cuvinte –cheie, cu efect mobilizator şi manipulator, creează impresia unităţii şi a
tradiţiei ca principale surse de consolidare a unui popor.
O altă expresie penetrantă din discursul prezidenţial de inaugurare, care reprezintă şi un
excelent exerciţiu de elaborare a sensului implicit într-un text politic, este următoarea:
« transferul de putere este o testare a ordinii constituţionale»:
104
[…]” Astăzi într-adevăr este o zi istorică. Pentru prima dată în istoria statului nostru, pe
întreg parcursul istoriei Rusiei puterea supremă în stat se transmite prin cea mai democratică
modalitate, în modul cel mai simplu, după voinţa poporului, legitim şi paşnic. Transferul puterii
– reprezintă o testare la rezistenţă a ordinii constituţionale. Da, aceasta pentru noi nu este
prima încercare, şi pare-se, nu ultima, dar această testare, această barieră le-am trecut cu
demnitate. Noi am demonstrat că Rusia devine un stat modern democratic. Transferul paşnic de
putere – este un element important al stabilităţii politice, la care noi cu dumneavoastră visam,
spre care tindeam, spre care am perseverat.”
În aceeaşi ordine de idei, un alt sens implicit, cu un bogat conţinut codificat, este expresia:
„şi aceasta nu este ultima testare ». Subînţelesul acestei construcţii lexicale ar fi următorul:
venirea lui V. Putin la guvernare va fi însoţită de schimbări radicale în cadrul sistemului politic,
în cadrul dialogului dintre elita oligarhică şi cea politică, în special:
„Aici în Kremlin – este concentrată memoria noastră naţională. Aici, între pereţii
Kremlinului, secole de-a rândul s-a săvârşit istoria statului nostru, şi noi nu avem dreptul să fim
„Ivanii, care şi-au uitat rubedenia” ("Иванами, не помнящими родства".) Noi nu trebuie să
uităm nimic, noi trebuie să ne cunoaştem istoria, s-o cunoaştem aşa cum este ea, a învăţa din ea
lecţii, să – ţinem minte pe cei care au creat statul rus, i-au apărat demnitatea, l-au făcut un stat
imens şi puternic.”
Sunt frazele-stereotip, folosite, de regulă, de liderii politici în cadrul discursurilor
evenimenţiale, care fac referinţe la istoria comună şi la evenimentele de importanţă majoră trăite
în comun.
Şi în conţinutul celui de al doilea discurs inaugural din anul 2004, V. Putin a reamintit din
nou teza: „În Rusia şeful statului a fost şi va fi responsabil pentru toate.” Dar deja a remarcat că
„succesul şi înflorirea Rusiei nu depind de un singur om sau de o singură forţă politică. În cel de-
al doilea discurs inaugural, preşedintele V. Putin a identificat şi actorul, care trebuie să fie un
sprijin de nădejde în politica de modernizare – societatea civilă consolidată. Dacă în primul
discurs era menţionat „poporul”, în cel de-al doilea discurs – „cetăţenii liberi”:
„Noi deseori repetăm: în Rusia şeful statului este responsabil de toate. În prezent este la
fel. Dar, astăzi, conştientizând ponderea propriei responsabilităţi, vreau să menţionez: succesele
şi prosperitatea în Rusia nu depind de un singur om sau de un singur partid politic, de o singură
forţă politică. Trebuie să avem o puternică bază de susţinere pentru a continua transformările ce
au loc în ţară. Sunt convins: societatea civilă maturizată este cel mai bun garant al acestei
consecutivităţi.”
[…]„Numai oamenii liberi într-o ţară liberă pot fi cu adevărat performanţi. Acesta este
fundamentul prosperităţii economice în Rusia, a stabilităţii ei politice.”
105
Spre deosebire de primul discurs inaugural al preşedintelui Putin, frazele-cheie din
discursul inaugural al preşedintelui D. Medvedev, în 2008, dimpotrivă, sugerau ideea că acesta
va continua politica lansată de către predecesorul său, în societate nu se vor produce schimbări
radicale. Astfel, estimând succesele predecesorului său, D. Medvedev a menţionat:
„În ultimii 8 ani s-a pus temelia pentru o dezvoltare durabilă şi stabilă pentru următorii
10 ani. Şi noi trebuie să utilizăm la maximum această ocazie unicală, pentru ca Rusia să devină
una dintre cele mai bune ţări din lume, mai bună – pentru o viaţă confortabilă, cu încredere şi în
deplină securitate pentru oamenii noştri. Aceasta este strategia noastră, aceasta este orientarea
pentru ani înainte.”
Din prezenţa construcţiilor implicite în discursurile inaugurale, putea fi dedus faptul că V.
Putin se pregătea să schimbe radical cursul corabiei statale şi că D. Medvedev avea să urmeze
strict cursul politic lansat de predecesorul său, V. Putin.
Analiza comparată a acestor două discursuri inaugurale ne permite să avansăm următoarele
ipoteze. Discursurile prezidenţiale de inaugurare au un efect cognitiv asupra publicului receptor,
iar din construcţiile implicite se percepe traiectoria după care va fi promovată politica de
guvernare adoptată de către preşedintele nou-ales şi echipa sa.
Observaţiile empirice asupra acestui gen de discurs politic ne conving de caracterul
tolerant al textelor scrise cu acest prilej. Acest fenomen este prezent şi în cazul primului discurs
inaugural al preşedintelui rus V. Putin, şi în cazul discursului inaugural al preşedintelui american
B. Obama.
În ambele cazuri, atestăm utilizarea unor fraze cu efect manipulator şi mobilizator ce
creează impresia despre unitatea dintre popor şi conducător.
Spre deosebire de preşedinţii americani – şi democraţi, şi republicani, care îşi încheie
discursurile inaugurale cu tradiţionala frază: „Dumnezeu să ocrotească America!”- preşedinţii
ruşi utilizează în final tradiţionalul: „Mulţumesc”. În Republica Moldova liderii politici de
dreapta în timpul dezbaterilor electorale sau al discursurilor evenimenţiale, de asemenea,
utilizează expresia: „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Discursul de învestitură al domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, la ceremonia de
depunere a jurământului în fata Camerelor Reunite ale Parlamentului României (21 Decembrie
2004)
Din discursul preşedintelui României Traian Băsescu se desprind uşor următoarele sarcini
în plan intern şi extern:
106
- lupta cu sărăcia şi corupţia;
(1) « Nu putem sa vorbim de integrarea, cu demnitate, in Uniunea Europeana fără să nu
rezolvăm problemele majore ale României: corupţia şi sărăcia. »
(2) « O prioritate majoră de politică externă, cât şi de evoluţie pozitivă a României, este
integrarea în Uniunea Europeană. Integrarea în UE este un element de forţă în politica externă
a României. … O altă prioritate de politică externă a României, va fi consolidarea poziţiei
noastre în NATO. »
(3) « Republica Moldova va beneficia de toată deschiderea autorităţilor de la Bucureşti
atât pentru accelerarea proceselor de modernizare a ţării, cât şi pentru întărirea conştiinţei a o
parte din populaţia acestei ţări că este parte a poporului român ».
Sensurile implicite pot fi percepute chiar la începutul discursului inaugural:
(1)« [….] îi asigur încă o dată pe cetăţenii ţării că voi fi preşedintele tuturor românilor, un
preşedinte puternic, imparţial, activ, care se va pune 24 de ore din 24 la dispoziţia naţiunii
române.
(2)Va asigur ca următorii 5 ani de mandat prezidenţial vor fi anii în care România va
deveni o altă ţară. O ţară funcţională prin aplicarea şi respectarea legilor, o ţară performantă
prin oamenii ei.”
Subînţelesul în fragmentul selectat trebuie să fie decodificat în felul următor:
Predecesorul meu a fost un preşedinte slab, ineficient, unul care a împărţit societatea
română în tabere adverse. (1) Ţara a fost nefuncţională, nu au fost respectate legile şi demnitatea
cetăţenilor. (2)
Discursul conţine şi o adresare inedită către tinerii deputaţi, efect nemaiîntâlnit în alte
discursuri inaugurale. Această adresare poate fi decodificată ca un interes strategic al preşedin-
telui pentru întinerirea clasei politice din România:
« Dragi « boboci » parlamentari,
Am fost întotdeauna un susţinător al procesului de întinerire a clasei politice împotriva a
multor voci sceptice. Tocmai de aceea, pentru a-i convinge pe aceşti sceptici, îmi doresc sa fiţi
principalii mei colaboratori şi va îndemn să mă consideraţi un susţinător al vostru. »
Se deosebeşte de alte discursuri şi adresarea de final, care conţine o metaforă ce exprimă
un simbolism al sentimentului de patriotism al preşedintelui:
«Domnilor Parlamentari,
Dragi români,
Cetăţeni ai patriei mele,
Va cer să fiţi lângă mine in următorii 5 ani!
Port în suflet drapelul României şi pe voi, reprezentanţi ai poporului român, în jurul lui !
107
Vom trăi bine într-o Românie a românilor, o Românie europeană!
Aşa să ne ajute Dumnezeu ! »
Analiza cantitativă şi de conţinut scoate la iveală un personaj teoretic, acela al reformei
statului (problemele majore ale României, Integrarea în Uniunea Europeană, consolidarea
poziţiei noastre în NATO) dar, totodată, ne permite să vedem în preşedintele T. Băsescu un lider
salvator. Prin sintagmele preşedintele tuturor românilor, principalii mei colaboratori, susţinător
al vostru, să fiţi lângă mine, port în suflet drapelul României şi pe voi, preşedintele utilizează
nişte conţinuturi implicite uşor de decodificat şi care permit lejer manipularea românilor de a
crede într-un viitor mai bun doar conduşi de el. Din aceste considerente personalitatea lingvistică
a preşedintelui României T. Băsescu ar putea fi comparată cu cea a preşedintelui moldovean M.
Snegur, ambii „aplecându-şi urechea la popor”.
Traian Băsescu a atacat temele posibile de discuţie în raport cu nevoile românilor,
rămânând fidel stilului sobru diplomatic, însă analizând discursul mai cu atenţie şi eliminând
“cuvintele” (conţinutul explicit), constatăm că mesajul politic de învestitură spune mai mult
decât vrea să transmită Președintele României(conţinutul implicit). Elementele de implicit utilizate în discursul inaugural al preşedintelui român, spre
deosebire de cel al preşedintelui rus şi cel american, conţin mai multe aluzii, folosite explicit, la
adresa predecesorului său. De asemenea, discursul în cauză este mai explicit şi în ceea ce
priveşte strategia de guvernare, sarcinile principale nu sunt prezentate într-un mod patetic , cu
metafore şi expresii mobilizatoare, ele amintesc , mai curând, conţinutul unui text de public
relations în sfera politicului.
108
3.3. Subînţelesul în sloganele electorale din Parlamentarele-2009
(studiu de caz)
Campaniile electorale creează o ambianţă favorabilă şi stimulatoare amplificării discursivi-
tăţii politice. Prin utilizarea celor mai diverse forme de comunicare politică, competitorii
electorali încearcă să se poziţioneze distinct pe piaţa politică, dar şi să convingă un segment cât
mai larg de potenţiali votanţi în justeţea şi oportunităţile propuse de respectivul program politic.
În acest sens, sloganul electoral, care reprezintă „marca” programului electoral, oferind mini-
mum de informaţie, trebuie să mobilizeze electoratul să-şi de-a votul în favoarea unui sau altui
candidat. Sloganul este ca un „refren”al campaniei electorale.
Astfel, o singură frază, construită laconic şi dinamic, trebuie să reflecte esenţa ofertei elec-
torale a subiectului politic. Sarcina copy-writerilor, care, de regulă, se ocupă de elaborarea
sloganelor electorale [56, p.135] este de a transmite pe lângă sensul literal al sloganului şi un
surplus de informaţie, care poate fi evaluată prin subînţeles, ceea ce nu este altceva decât un
model de construcţie implicită. Decodificatorul, citind, ascultând textul unui slogan, dacă acesta
este construit conform rigorilor, trebuie să „completeze” de sine stătător informaţia transmisă pe
această cale. Sloganul finalizat este rezultatul unui exerciţiu sofisticat de selectare a limbajului
politic, asociat cu limbajul non-politic. Anume „limbajul politic măreşte impactul asupra
perceperii de către auditoriu a publicităţii politice” [147, p.32].
Sloganul, asemeni celui mai amplu discurs politic, transmite o parte din informaţie expli-
cită şi o altă parte a informaţiei codificată. Fenomenul decodificării reprezintă transcrierea infor-
maţiei în limbajul decodificatorului [159, p.96].
Schematic acest raţionament se prezintă astfel:
Mcd------------------ Mr -----------------Mdcd
Mcd – mesaj codificat, Mr – mesaj remis, Mdcd – mesaj decodificat
În cele ce urmează ne propunem să estimăm valoarea sensurilor implicite, adică a sub-
înţelesurilor, conţinute în sloganele electorale elaborate de concurenţii politici în perioada
alegerilor parlamentare din 5 aprilie şi 29 iulie 2009.
Tabelul 3.1. Sloganele electorale (2009)
Denumirea formaţiunii 5 aprilie 2009 29 iulie 2009
PCRM „Eu votez stabilitatea !” „Să ne apărăm Patria!”
109
PLDM „Stop comunism! Verde pentru
Moldova!”
„Împreună pentru Moldova!”
PL „Votăm împreună pentru o viaţă
mai bună!”
„Pentru libertatea ta!”
PD „Meriţi mai mult!” „ Războiul politic trebuie oprit!”
AMN „Forţa care învinge!” „Fii stăpân la tine acasă!”
Surse: www.pldm.md, www.pl.md, www.amn.md., www.pcrm.md. Elaborat de autor.
În cazul sloganelor electorale una dintre cele mai uzuale tehnici de elaborare este cea a
« informaţiei omise ». Aceasta pentru că sloganul să-şi păstreze dinamismul necesar, dar totodată
să transmită un volum suficient de informaţie în vederea producerii efectului scontat asupra
destinatarului. Cele mai simple modele de acest gen sunt obţinute prin utilizarea unor asemenea
forme verbale precum: « Mă cunoaşteţi – eu n-o să vă dezamăgesc ! » sau « Noi ştim ce trebuie
să facem ! » ; « Noi ştim care este soluţia ! ». Sunt clişeele cele mai des utilizate în campaniile
electorale, inclusiv în spaţiul public autohton.
Evident, cei care cunosc personal candidatul îi atribuie un anumit set de calităţi. Cei care,
însă, nu-l cunosc personal, evaluează acest mesaj, oferindu-i propriul conţinut. Verbele utilizate
nu reflectă conţinutul unei informaţii concrete despre evoluţia unui proces, nu evocă o sarcină
concretă. Prin utilizarea lor destinatorul urmăreşte alt scop şi anume cel de a focaliza atenţia
publicului asupra calităţilor şi imaginii candidatului, despre care în textul sloganului nu se spune
direct, dar se subînţeleg [160, p.207].
Utilizarea principiului de contrapunere, de asemenea, face parte din tehnologiile
de omitere a informaţiei. De exemplu, « Votează sau vei pierde ! » Sloganele de acest tip conţin
un sens codificat, ascuns, cu un subînţeles de avertizare. Se folosesc aşa-numitele cuvinte de
acoperire, care « ascund » adevăratele intenţii ale concurentului electoral – schimbări, dreptate
etc. [130, p.212]. De exemplu, sloganul PL în alegerile locale din 2007 « Schimbarea în bine cu
PL vine ! »
Dacă e să ne referim la dimensiunile impactului psihologic asupra destinatarului, atunci
este oportună aşa-numita tehnică a utilizării substantivelor nedefinite. De exemplu, « Nu oricine
îşi poate menţine până la urmă propriile viziuni. » sau « Oricine poate lansa o provocare la
adresa preşedintelui. » Esenţa impactului psihologic a acestei tehnici constă în transmiterea unui
stimulent ascuns, adresat componentei emoţionale a personalităţii alegătorului. Ca rezultat, el
110
trăieşte un sentiment de coparticipare la procesul dat şi prin aceasta primeşte o puternică
încărcătură emoţională, pe fundalul căreia orice acţiune a candidatului este apreciată de acesta
pozitiv.
La nivel lexical tehnologiile de elaborare a sloganelor electorale includ, de asemenea, jocul
fonetic. Un astfel de exemplu întâlnim în cazul PD în parlamentarele-2009:
« Să ne apărăm Patria ? Sau să le apărăm Partia ? Partia lor nu este Patria noastră ! ».
Este utilizat un joc fonetic cu ajutorul căruia se face aluzie la lozinca centrală a PCRM - « Să ne
apărăm Patria ! » – şi se mizează pe subînţelesul care reiese din parafrazarea acesteia.
Dihotomia Patria - Partia conţine o aluzie la pseudopatriotismul comuniştilor, aflaţi la
guvernare, şi care, de regulă, sunt vorbitori de limbă rusă.
La nivel stilistic, o tehnică de construcţie a sloganului electoral cu utilizarea construcţiilor
implicite poate fi considerată schimbarea sensului şi a contextului, când frază din start conţine
un sens dublu, ambiguu sau se construieşte din două părţi care au aceeaşi formă, dar diferă ca
sens (un gen de omonimie).
De exemplu, « Politica – este viaţa mea, dar viaţa mea – nu este numai politică ». Această
tehnologie, după cum se observă, se aplică rar sau aproape deloc în sfera publicităţii electorale
autohtone.
În continuare, să evaluăm subînţelesul din sloganele electorale din tabelul de mai sus:
Partidul Comuniştilor din R. Moldova:
A. “Votez stabilitatea!”
B. “Să ne apărăm Patria!”
În cazul A, sloganul conţine aluzia la faptul, că în Moldova, odată cu accederea la putere a
PCRM s-a conturat o atmosferă de stabilitate: exisă „o echipă unită de profesionişti” la guvern, o
majoritate comunistă în legislativ, un preşedinte-comunist. Nu există, deci, intrigi şi neînţelegeri
între cele trei verigi ale puterii şi alegătorii nu sunt jertfele neînţelegerilor care au dominat în
sfera politicului moldovenesc în primii ani de la declararea suveranităţii, adică de guvernare
democratică. Democraţii sunt cei care au condus prin intrigi. Putem afirma că acest slogan este
elaborat conform principiului de contrapunere, deşi partea a doua a textului contrapus este omisă,
ea trebuie subînţeleasă şi conţine anume informaţia pe care am evocat-o mai sus. Altfel
conţinutul deplin, decodificat al sloganului dat ar fi: „Sau votez stabilitatea cu PCRM, sau
haosul cu democraţii!”
În cazul B – “Să ne apărăm Patria!” – la opinia noastră, dacă facem abstracţie de compo-
nenta politică şi ideologică a mesajului, este cel mai reuşit model de construcţie implicită
utilizată într-un text de publicitate electorală în cadrul parlamentarelor 2009. Astfel, destinatorul
lasă partea « grea » a informaţiei pe care vrea s-o transmită destinatarului pentru compartimentul
111
codificat sau cel al informaţiei omise. Textul integral al mesajului remis către electorat ar fi
următorul: Patria noastră este în primejdie, independenţa ta, statalitatea republicii. Această pri-
mejdie vine din parte partidelor liberale, care sunt anti-statale şi pseudodemocratice. Prin urmare,
eventuale accedere la putere a liberalilor presupune un risc enorm pentru viitorul Patriei, pentru
păstrarea statalităţii moldoveneşti. Un rol important în exemplul evocat îi revine şi contextului
socio-politic. Vom remarca faptul că majoritatea subiecţilor electorali şi-ai construit manage-
mentul comunicaţional pornind de la evenimentele din 7 aprilie 2007, când protestatarii au
devastat sediile parlamentului şi ale preşedinţiei. Ziua de 7 aprilie a căpătat conotaţie de simbol
politic – un semn de avertizare a electoratului, – dar a devenit şi un punct de pornire în fluxul
comunicării electorale din preajma alegerilor anticipate din 29 iulie 2009. Astfel, pentru decodi-
ficarea sensurilor implicite un rol important în are contextul lansării mesajului. Apelul Să ne
apărăm Patria, dacă nu se produceau evenimentele din 7 aprilie, nu ar fi avut nici un subînţeles
semnificativ şi motivaţional. Ar fi fost o lozincă, pur şi simplu, propagandistică, lipsită de
pragmatism politic.
Partidul Liberal - Democrat:
A. „Stop comunism! Verde pentru Moldova!”
B. „Împreună pentru Moldova !” (domină informaţia explicită)
În cazul A sunt folosite cuvintele-simboluri: stop şi verde, care se asociază în conştiinţa
destinatorului cu circulaţia pe o autostradă reglementată cu ajutorul unui semafor. Comunismul
trebuie să rămână în urmă, să se oprească la roşu, adică ziua scrutinului, mai departe nu se
aprinde verdele pentru comunişti. Subînţelesul acestui slogan, însă, este foarte imens. Un volum
enorm de informaţie rămâne pe segmentul codificat, adică cade sub incidenţa sensului implicit.
În Moldova există un regim comunist de guvernare. Acesta ţine Moldova în stagnare, îi frânează
orice gen de evoluţie. Numai detaşându-se de comunişti, care vor rămâne la roşu, Moldova ar
pute să se mişte înainte la verde pe calea progresului şi a reformelor. Impactul asupra compor-
tamentului electoral este condiţionat de tehnica asocierii utilizată de către destinator.
În cazul PL sloganele reprezintă un interes scăzut din perspectiva abordării construcţiilor
implicite, de aceea nu ne vom opri la ele.
Partidul Democrat:
A. „Tu meriţi ceva mai bun !”
B. „Războiul politic trebuie oprit!”
În primul caz textul publicitar vine să transmită destinatarului (electoratului) ideea că
acesta duce un mod de trai indecent, adică merită un salariu mau bun, o pensie mai mare, mai
multă libertate de expresie, o casă mai luminoasă, un prânz mai copios, etc. Aceasta, însă, este
partea codificată a informaţiei, care cade sub incidenţa principiului de omitere a informaţiei.
112
Destinatorul nu comunică informaţia negativă vizavi de nivelul de trai al destinatarului, dar face
doar o aluzie la actuala stare de lucruri care nu mai poate fi acceptată, că oamenii merită ceva
mai mult şi mai bun. Vom remarca, de asemenea, că în cazul elaborării acestui slogan
destinatorul a pus miză şi pe aspectul psihologic al textului, acesta conţinând un stimulent ascuns
pentru fiecare destinatar: el merită ceva mai bun !
B. Războiul politic trebuie oprit!
Ca şi în cazul A, în cazul B, atestăm utilizarea tehnicii de omitere a informaţiei. În acest
sens, presupusul din textul sloganului dat este următorul: Moldova se confruntă cu un război
politic. Pe piaţa politică domină neînţelegerea şi intoleranţa dintre principalii actori politici.
Totodată, lipseşte subiectul politic capabil să împace părţile beligerante. O aluzie în acest context
este că anume el, destinatorul (cel care lansează sloganul) vine ca un fel de Mesia să oprească
războiul declanşat în sânul elitei politice moldoveneşti. Impactul psihologic asupra electoratului
trebuie să fie unul de liniştire.
Alianţa Moldova Noastră:
A. Forţa care învinge !
B. Fii stăpân la tine acasă !
În cazul A domină informaţia explicită.
În cazul B imperativul-slogan reiese din anumite circumstanţe politice, cum ar fi: dreptul la
libertatea expresiei, dreptul la libertatea întrunirii, discrepanţa dintre cei « de sus » şi « cei de
jos », cei « bogaţi » şi « cei săraci » Acest enunţ laconic reprezintă codificarea unui spot de
câteva secunde cu următorul conţinut: (selectiv)[..] Comuniştii ne-au promis stabilitate, dar în
ţară avem un haos…Comuniştii vor să nu vedem, să nu auzim, să nu ne mişcăm [--]» De aici
reiese apelul-slogan « Fii tu stăpân la tine acasă ! »
Concluzionând, vom afirma că utilizarea eficientă a resurselor lingvistice în cazul elabo-
rării sloganelor electorale, armonizarea tehnicilor semantice şi stilistice – toate acestea sunt nece-
sare pentru asigurarea unui flux comunicaţional autentic. Caracteristicile inedite ale sloganului
electoral sunt: laconicitatea expunerii, lucru imposibil fără de utilizarea construcţiilor implicite,
identificarea resurselor verbale pentru a facilita procesul de percepere şi evaluare a conţinutului
unui slogan politic, utilizarea lexicului social-politic şi a frazeologismelor, utilizarea stereotipu-
rilor lingvistice, clişeelor verbale, lexicului emoţional-expresiv.
Printre tehnologiile de construcţie a sloganelor politice am remarcat următoarele: utilizarea
nominalizărilor, a verbelor nedefinite şi nespecifice, « omiterea informaţiei »; utilizarea princi-
piului contrapunerii, revizuirea sensului şi a contextului. Dintre tehnicile sintactice în comuni-
113
carea verbală aplicate în publicitatea politică vom nominaliza următoarele: utilizarea principiului
cauză-efect.
Printre particularităţile stilistice ale textului în publicitatea politică (sloganul electoral) vom
remarca: comparaţia, metafora, metonimia, revizuirea sensului şi a contextului – toate acestea îi
dau textului politic expresivitate, emotivitate, expresivitate, care amplifică efectul impactului
asupra destinatarului. Totodată, construcţia textului în publicitatea politică nu poate să nu se
fundamenteze şi pe cunoscutele tehnici de influenţare psihologică asupra receptorului.
Spectrul de posibilităţi lingvistice şi metode verbale de influenţă asupra auditoriului, care
pot fi utilizate în publicitatea politică este enorm. Un loc aparte între acestea, însă, le revine
construcţiilor implicite. Amplasarea implicitului în textul publicitar îl ajută pe emiţător să
« stocheze » un lot mai mare de informaţie social-politică, iar receptorului îi oferă oportunităţi de
evaluare a mesajului politic recepţionat.
Concluziile care pot fi degajate din încercarea noastră de a explica fenomenul implicitului
în discursivitatea politică autohtonă reflectă, pe de o parte, spiritualitatea naţională, iar pe de altă
parte, afinităţile şi tradiţiile comunicării politice în ansamblu. Implicitul se conţine şi în discursul
puterii şi în discursul opoziţiei. În ambele cazuri sunt utilizate diferite figuri retorice, care urmă-
resc, în cele din urmă, scopul de persuadare şi manipulare a receptorului – fie că este vorba de
discursul evenimenţial al puterii, fie că este vorba de dezbateri electorale sau de publicitate
electorală. Dintre cele mai des utilizate figuri de stil, cu ajutorul cărora destinatarul trebuie să
decodifice informaţia din subînţelesul construcţiilor implicite sunt: metafora, întrebarea retorică,
Ironia, aluzia.
Printre tehnologiile de creare a sensurilor implicite care se decodifică prin cele două forme
de implicit – presupusul şi subînţelesul – cel mau uzual în spaţiul politic autohton sunt: omiterea
informaţiei; utilizarea substantivelor nedefinite; utilizarea cuvintelor-acoperire; utilizarea
verbelor neregulate; principiul contradicţiei; utilizarea stereotipurilor şi clişeelor.
Aceste tehnologii se materializează perfect, în deosebi, în cazul sloganelor electorale, la
care ne-am şi referit în capitolul dat.
114
3.4. Concluzii la capitolul 3
Studiind conţinutul discursului de învestitură, putem constata, că mesajul discursului este,
în fond, sublim, fiind, ca orice alt discurs de acest gen, lipsit de un substrat larg. Însa analizând
discursul mai cu atenţie şi eliminând “cuvintele” (conţinutul explicit), constatăm că mesajul
politic de învestitură spune mai mult decât vrea să transmită emiţătorul acestuia.
Discursurile evenimenţiale conţin construcţia implicită cu cea mai mare încărcătură
semantică cu colorit naţional. Ele reies logic din construcţia coerentă a discursului şi nu pot fi
înţelese de receptor dacă acesta nu a evaluat corect din start sensurile codificate din discursul
evenimenţial al preşedintelui. Observăm, prin urmare, că preşedintele M. Snegur a pus miză pe
coloritul naţional, pe frazeologisme cunoscute şi acceptate în popor. Numai un „părinte al
naţiunii” îşi poate permite să îndemne astfel: „Să ne aplecăm urechea la vocea poporului.”
Anume din aceste considerente construcţiile implicite din discursurile preşedintelui M. Snegur
pot fi uşor evaluate de către receptor, fără a revendica prea multe competenţe. Este suficient să
fii „din popor”. Stilul implicit utilizat de preşedintele P. Lucinschi denotă o gândire şi o expunere
filosofică a fenomenelor şi evenimentelor politice. Din aceste considerente, construcţiile
implicite nu sunt marcate de indecenţă sau agresivitate în lansarea anumitor discursuri politice,
lucru care se întâlneşte deseori în sfera politicului moldovenesc, chiar şi în cazul ex-preşedintelui
V. Voronin. Stilul discursiv al ex-preşedintelui V. Voronin, din perspectiva abordării
construcţiilor implicite, complementează, într-un fel, stilul guvernării şi modelul acestuia de
leadership. Stilul autoritar, aşadar, denotă utilizarea sensurilor implicite exprimate prin metafore
şi diminutive cu tentă peiorativă sau ironică. Aluziile reflectă aspectul trecutului profesional, în
unele cazuri, în alte cazuri – din perspectiva abordării psihanalitice – se desprind din mediul
fiziologic freudist. Totodată, în contextul discursurilor evenimenţiale (inclusiv în cazul nostru),
care limitează utilizarea jargoanelor şi a ironiei, subînţelesul – ca formă a implicitului – are ca
obiectiv strategic accentuarea ideii de statalitate şi consolidarea valorilor spirituale şi a tradiţiilor
statului moldovenesc. Atât subînţelesul, cât şi presupusul din discursivitatea lui V. Voronin nu
lasă loc pentru deliberări şi idei contrare.
Pentru discursurile liderului PCRM, am constatat, cel mai des sunt utilizate metaforele cu
sens aluziv la sex, luptă, putere. Dacă ar fi să facem o paralelă între ştiinţa comunicării şi
psihanaliză, atunci acest fapt reflectă ego-ul social, conciliant, fizic şi sexual al actorului politic.
Comunicarea politică devine mobilizatoare şi eficientă, când se ţine cont de tehnicile –
semantice şi stilistice - de elaborare a unui text politic, de competenţele decodificatorului, dar şi
de personalitatea politică şi lingvistică a codificatorului. Numai compatibilizarea armonioasă a
115
acestor tehnici şi tehnologii, care presupun neapărat şi prezenţa sensurilor implicite, pot asigura
vitalitatea comunicării în sfera politicului autohton.
Analiza comparată a discursurilor inaugurale au un efect cognitiv asupra publicului
receptor, iar din construcţiile implicite se percepe traiectoria după care va fi promovată politica
de guvernare adoptată de către preşedintele nou-ales şi echipa sa. Observaţiile empirice asupra
acestui gen de discurs politic ne conving de caracterul tolerant al textelor scrise cu acest prilej.
Acest fenomen este prezent atât în cazul primului discurs inaugural al preşedintelui rus V. Putin,
cât şi în cazul discursului inaugural al preşedintelui american B. Obama şi preşedintelui român
T. Băsescu.
Elementele de implicit utilizate în discursul inaugural al preşedintelui român, spre deosebire
de cel al preşedintelui rus şi cel american, conţin mai multe aluzii, folosite explicit, la adresa
predecesorului său. De asemenea, discursul în cauză este mai explicit şi în ceea ce priveşte
strategia de guvernare, sarcinile principale nu sunt prezentate într-un mod patetic , cu metafore şi
expresii mobilizatoare, ele amintesc , mai curând, conţinutul unui text de public relations în sfera
politicului.
116
0CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Sintetizând deducţiile şi tezele asupra implicitului în discursul politic, elaborate în
lucrarea de faţă, am ajuns la următoarele concluzii:
Spre deosebire de oricare alte forme de comunicare, discursul politic este un teren
propice pentru utilizarea instrumentarului lingvistic în scopul transmiterii unei informaţii
implicite.
Discursul politic, constituit din “produse” verbale ale actorilor din domeniu, are, pe de o
parte, o serie de caracteristici comune tuturor tipurilor de discurs instituţional, pe de altă parte,
specificitatea acesteia este definită şi de identitatea vorbitorului (în cazul nostru- liderul politic
autohton).
Această din urmă dimensiune este fundamentală şi pune în relief diferenţa discursurilor,
cînd emitenţii vizează unul şi acelaşi eveniment politic(de exemplu, dezbaterile electorale).
Studierea strategiilor implicitare în discursul politic deschide o perspectivă fundamental
interpretativă: pornind de la indici de limbaj, prezintă strategii şi roluri ce contribuie la
constituirea discursului. Termenii text şi discurs permit delimitarea a două entităţi
complementare: discursul trimite la funcţionarea limbajului în situaţia de enunţare, textul face
referire la dimensiunea specific lingvistică a discursului. Analiza implitului în discursul politic
nu se poate detaşa de analiza textului.
Raţiunea implictului în discursul politic constă în relevarea subiectelor sensibile şi a
modului în care sunt interpretate.
Interpretarea adecvată a discursului politic este posibilă dacă ţinem cont că acesta
actualizează, pe lîngă strategiile persuasiunii şi al manipulării, şi pe cele implicite.
Construcţia implicită reprezintă un volum, mai mare sau mai mic, de informaţie
codificată care poate fi percepută şi evaluată adecvat de către receptor, în funcție de anumiţi
factori interni şi externi, cum ar fi competenţele intelectuale ale decodificatorului şi situaţiile
contextuale şi intertextuale în care a fost plasat.
Graţie construcţiilor implicite, actorul politic/codificatorul transmite mesajul de
profunzime, ca fiind unul ataşat informaţiei literale, de suprafaţă. Prin urmare, cercetarea
subiectului în cauză contribuie la soluţionarea unor probleme teoretice şi aplicative din câmpul
comunicativ, din care face parte şi analiza cognitivă, a situaţiilor contextuale şi intertextuale ale
discursului politic.
Pentru discursul politic autohton implicitul pune în valoare chiar conţinutul
fundamental, în surplusul de informaţie, de regulă, purtător de conotaţii.
117
În timpul campaniilor electorale, mesajul capătă trăsături mai pronunţate, amplificându-
se cantitatea şi intensitatea mijloacelor care accentuează funcţia conotativă, şi, în special, funcţia
metalingvistică a discursului. Discursurile politice, în acest segment de timp, abundă în elemente
aluzive, intertextuale, abateri chiar de la limba standard, cum ar fi violenţa limbajului.
Construcţiile implicite în discursul politic autohton se actualizează prin metaforă,
aluzie, ironie, întrebare retorică şi pre-text, structuri ambigue, ce permit multiple interpretări.
Atât emiţătorul, cel care codifică informaţia transformând-o în mesaj, cât şi receptorul,
cel care decodifică mesajul, realizează un exerciţiu de interpretare. Există anumite reguli după
care se conduce codificatorul: mai întâi, acesta, formulând conţinutul mesajului, devine şi
propriul său decodificator şi se confruntă cu ambiguităţile vehiculate în mesajul său, fără să fi
avut aceste intenţii. Producând mesajul, el anticipează decodificarea pe care o va realiza
receptorul şi inserează în acest scop, intenţionat deja, elemente declanşatoare de ambiguitate.
Aşadar, ambiguitatea se produce de către emiţător în ambele sensuri atât intenţionat, cât şi
neintenţionat, adică voluntar/involuntar. Polisemia inerentă cuvintelor şi construcţiilor sintactice
favorizează exteriorizarea intenţiei celui care formulează mesajul. Or, materialul faptic supus
analizei ne furnizează suficiente exemple, că într-un text politic întâlnim mai frecvent
ambiguitatea voluntară, în temei, în discursurile amplu mediatizate în campania electorală.
Sesizarea efectelor construcţiilor implicite reclamă o înţelegere a semioticii sociale, a
situaţiei de comunicare date, recunoscându-se, că un mesaj va fi decodificat în mod diferit,
pluralitatea de sensuri fiind posibilă publicului, care interpretează şi reinterpretează mesajul, în
funcţie de mai mulţi factori.
Strategiile implicitului în sloganele electorale constituie o componentă inerentă
acestui tip de discurs, prin definiţie, dinamic şi concis, dar profund persuasiv.
Construcţiile implicite prezente în discursul politic reflectă, totodată, şi aspectul
imagologic al liderului politic. Astfel, unii actori politici din R. Moldova au abordat în discursul
lor metafora şi comparaţia cu un subtext profund filosofic (de exemplu, P. Lucinschi), discursul
altora este dominat de ironie, aluzie şi comparaţii, uneori violente şi indecente (de exemplu, V.
Voronin) sau presărat cu frazeologisme şi vorbe din popor (M. Snegur, M. Ghimpu). Pentru
comparaţie, discursivitatea preşedintelui american B. Obama este fundamentată pe inter-
textualitate, confirmare a tradiţiei şi a coerenţei elitelor politice. Discursurile ex-preşedintelui rus
V. Putin reprezintă un model de simbioză între limbajul elevat abordat de reprezentanţii elitei
politice şi cel violent, de rutină caracteristic limbajului popular. Preşedintele român T. Băsescu
preferă un limbaj accesibil maselor, dar cu profundă tentă de manipulare neurolingvistică, care
presupune, între altele, apropierea şi omogenizarea între sursa mesajului şi receptorul mesajului.
118
Studiul de faţă, în special, compartimentul ce conţine analiza discursurilor evenimenţiale
ale ex-preşedinţilor R. Moldova ne permite să afirmăm că principiul de elaborare a construcţiilor
implicite reflectă nu numai imaginea actorului politic, dar şi stilul de guvernare practicat.
O amprentă deosebită asupra discursivităţii politice, privite prin prisma abordării
sensurilor implicite, o are metafora, ea reflectând coloritul naţional, gen: cavalerii mămăligii,
mămăliga nu explodează etc. frecvenţa construcţiilor ironice cum ar fi, gangsterii tranziţiei în
discursurile liderilor PPCD este motivată de factori micro - şi macrostructurali.
Sensurile implicite din discursurile liderilor politici moldoveni, de cele mai dese ori,
derivă dintr-un limbaj popular şi comparaţii ce conţin elemente din tradiţiile naţionale. O
particularitate a procesului de codificare a conţinutului implicit în discursivitatea politică
autohtonă o reprezintă utilizarea rusismelor, ce conferă textului realizat în limba română nuanţe
peiorative.
Implicitul în discursul evenimenţial diferă calitativ de orice alte discursuri politice. În
acest tip de discurs nu vor fi prezente comparaţii cu aluzii indecente şi jargoane având colorit
naţional pregnant; conţinuturile implicite fac referinţe, în special, la importante evenimente
istorice şi socio-politice, care au marcat dezvoltarea ţării.
Discursul politic „se mişcă”, aşadar, în aria unor stereotipuri. De fapt, el s-a transformat
într-un subcod lingvistic ce se cere examinat.
Recomandări:
realizarea studiilor în dinamică a implicitului în discursul politic autohton;
organizarea trainingurilor pentru actorii politici şi specialiştii în mass-media în
vederea însuşirii mecanismelor de aplicare a implicitului în mesajul lansat publicului
cititor/ascultător;
includerea unui curs teoretico-aplicativ în spectrul de specialităţi în cadrul Facultăţii
de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării cu denumirea: „Mesajul implicit în textul
jurnalistic. Practici de decodificare”;
elaborarea unui curs în cadrul Academiei de Administraţie Publică: „Tehnici de
elaborare a discursului în administraţia publică”;
continuarea studiului asupra fenomenului de implicit în discursul politic din mass-
media din Republica Moldova;
cercetarea elementelor de implicit în discursurile politice lansate în perioade de crize
şi conflictele.
119
BIBLIOGRAFIE:
În limba română:
1. Andriescu Al. Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea. Iaşi: Junimea, 1979, 204p.
2. Antip Felicia. Lumea din ziare. Bucureşti: Cartea Românească, 1991, 272p.
3. Austin J.L. Cum să faci lucrurile cu vorbe. Piteşti-Bucureşti: Paralela 45, 2003, 145p.
4. Arsith M. Expresivitatea pragmatică a rostirii politice. În Strategii discursive. Colocviul
internaţional de Ştiinţe ale Limbajului Eugen Coşeriu. Chişinău: CEP USM, 2005, p.181-
186
5. Arsith M. Dimensiunea pragma-semantică a discursului politic. În: Limbaje şi comunicare.
Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului (Cernăuţi, 2003). Editura Universităţii
Suceava, 2003, p.177-193.
6. Bahneanu V. Discursul politic: aspectul semantic al strategiei comunicaţionale. În:
Probleme actuale de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară. Volumul III. Chişinău:
USM, 2004, p.410-414.
7. Bahneanu V. Efecte ale codificării şi decodificării unui discurs politic în mass-media. În:
Limbaje şi comunicare. Volumul VII. Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului.
(Cernăuţi, 2003). Ediţia 2003. Cernăuţi-Suceava: Editura Universităţii Suceava, p.217-222.
8. Bahneanu V. Subînţelesul în sloganele electorale din parlamentarele-2009 (cazul R.
Moldova). În : Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului. Universitatea « Ştefan cel
Mare » din Suceava. Iaşi: Dimiurg, 2009, p.343-349.
9. Bahneanu V. Unele particularităţi de funcţionare ale implicitului într-un discurs politic. În:
Probleme actuale de lingvistică, didactică şi ştiinţă literară. Chişinău: USM, 1999, p.94-
101.
10. Bahneanu V. Limbajul colocvial şi valenţele imaginii carismatice. În: Studia Universitatis.
Seria „Ştiinţe sociale”, nr.8(28), Chişinău: CEP USM, 2009, p.236-241.
11. Bahneanu V. Limbajul – vehicul al implicitului în discursul politic. În: Studia Universitatis.
Seria „Ştiinţe umanistice”, nr.10, ISSN 1857-209X. Chişinău: CEP USM, 2007, p.203-205.
12. Bahneanu V. Metafora implicită în discursul lui I. Roşca. Probleme actuale de lingvistică,
glotodidactică şi ştiinţă literară. Chişinău: CEP USM, 2009, p.830-834.
13. Bahneanu V. Modele de manifestare ale implicitului în discursul politic evenimenţial.
(RM campania electorală 2009). Limbaje şi comunicare. Colocviul internaţional de ştiinţe
ale limbajului. Suceava, Universitatea „Ştefan cel Mare”: Ed. Univ. , 2009, p.630-638.
120
14. Bahneanu V. Peru A. Discursul politic: între dimensiunea pragmatică şi simbolică a
comunicării politice. În: Analele lingvistice, Universitatea din Suceava, iunie, 2009, p.103-
113.
15. Bahneanu V. Peru A. Public relation PR politic şi criza de imagine; sursele PR negru (cazul
Republicii Moldova). În: Moldoscopie, nr.37, partea II, Chişinău: USM, 2007, p.86-97.
16. Bahneanu V. Rolul mass-media în comunicarea politică. În: Analele ştiinţifice ale Univer-
sităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe filologice”. Chişinău: USM, 2000. p.209-210.
17. Bahneanu V. Structuri presupoziţionale în discursurile liderilor politici în campania
electorală. În: Strategii discursive, ed.VIII, partea II-a. Chişinău: USM, 2005, p.192-198.
18. Bahneanu V. Unele particularităţi de funcţionare ale implicitului într-un discurs politic. În:
Probleme actuale de lingvistică, didactică şi ştiinţă literară. Chişinău: USM, 1999, p.94-
101.
19. Bahneanu V., Zbanţ L. Despre funcţiile pragmatice ale întrebării retorice într-un discurs
politic. În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Chişinău: USM, 2001,
p.225-227.
20. Bahneanu V., Peru A. Discursul inaugural al preşedintelui american Barack Obama: între
dimensiunea simbolică şi cea pragmatică a comunicării politice. În: Analele lingvistice ale
Universităţii „Ştefan cel Mare” . Suceava: ed. Univ., p. 231-139.
21. Baylon Cr., Mignot Xa. Comunicarea. Iaşi: ed.Universităţii «Al. I. Cuza», 2000, 420p.
22. Beciu C. Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală. Iaşi: Polirom,
2000, 218 p.
23. Bălănescu O. Consideraţii asupra stilului publicistic. Analele Universităţii Bucureşti.
Editura Universităţii Bucureşti, 2001, p.15-23.
24. Bertrand Claude-Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001,
264p.
25. Bogdan-Dascălu D., Dascălu C. Epitetul jurnalistic în secolul al XIX-lea. Timişoara:
Editura Augusta, 1999, 269p.
26. Boieresu.V. Discursuri politice. Bucureşti: Socec, 1910 în Dorogan M. Curs de
elocvenţă.Chişinău: Arc, 1995, 318p.
27. Ciobanu A. De la semantică la pragmatică. În: Analele ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe
filologică”, USM, 1997, p.11-18.
28. Claret J. Ideea şi forma. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p.243.
29. Condrea I. Strategii ale discursului politic actual. În „Strategii discursive”. Colocviul
internaţional de Ştiinţe ale Limbajului Eugen Coşeriu, Partea I-a, Chişinău: CEP USM,
2005, p.247-255.
121
30. Corniciuc S. Valori semantico-stilistice ale interogaţiei retorice. Chişinău: Presa, 1999,
171 p.
31. Coşeriu E. Introducere în lingvistică generală. Cluj: Echinox. 1995, 144p.
32. Delavrancea B. Discursuri. Bucureşti: Minerva, 1977, 304p.
33. Dorogan M. Curs de elocinţă. Chişinău: Arc, 1995. 318 p.
34. Dragomirescu I. Implicitul ca strategie discursivă în dezbaterea politică televizată. În:
Revista română de sociologie, VIII, nr. 3-4. Bucureşti: Ed. Academiei române, 1996.
35. Eco Um. Limitele interpretării. Constanţa: Pontica, 1996, 154p.
36. Eco Um. Tratat de semiotică generală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
413p.
37. Edelman M. Politica şi utilizarea simbolurilor. Iaşi: Polirom, 1999, 236p.
38. Ficeac B. Tehnici de manipulare. Bucureşti: Nemira, 1998, 221p.
39. Felecan D. Aspecte ale limbii române contemporane în presa scrisă. În: Ulie Rad. Stil şi limbaj în
mass-media din România. Iaşi: Polirom, 2007, p.231-246.
40. Girardet R. Mituri şi mitologii politice. Iaşi: Institutul European, 1997, 185p.
41. Grossu S. Elocuţiunea – etapă de definitivare a discursului. În: Comunicarea publică:
concepte şi interpretări. Chişinău: CE USM, 2005, p.52-60.
42. Iorga N. Discursuri parlamentare. Bucureşti, 1939. 416 p.
43. Launay J. Psihologie şi sexualitate la mari contemporani. Bucureşti: Venus, 1993.
44. Mircea V. Victoria lui Obama este evident istorică, dar schimbă ea într-adevăr lumea?. În:
Cadran politic. Revistă de analiză politică, nr. 61, Bucureşti, 2009.
45. Moraru V. Mass media vs politica. Chişinău: CEP USM, 2001. 206 p.
46. Moscovici S., Buschini F. Metodologia ştiinţelor socioumane. Iaşi: Polirom, 2007. 556 p.
47. Pojoga V. Ambiguitatea semantică din perspectivă lingvistică. În: Comunicarea publică:
concepte şi interpretări, V.II. Chişinău: USM, 2003. 188 p.
48. Reboul A., Moeschler J. Pragmatica azi. Cluj: Echinix, 2001. 214 p.
49. Roşca A. Comunicarea politică şi democratizarea societăţii. Chişinău, USM, 2003, 232p.
50. Roşca L. Mecanisme ale propagandei in discursul de informare. Iaşi: Polirom, 2006, 368p.
51. Roventa-Frumuşani D. Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze. Bucureşti: Tritonic, 2005, 264p.
52. Săvulescu S. Retorica şi teoria argumentării. Bucureşti: SNSPA, 2001, 180p.
53. Sălăvăstru S. Discursul puterii. Iaşi: Polirom, 1998. 253 p.
54. Sălăvăstru S. Discursul puterii. Iaşi: Editura Institutul European, 1999. 358 p.
55. Slama-Cazacu T. Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Iaşi: Polirom, 2000. 198 p.
56. Stoicu A. Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni. Bucureşti: Humanitas, 2000,
278p.
122
57. Vianu T. Arta prozatorilor români. Chişinău: Hiperion, 1991. 368 p.
58. Răspunsuri la cincizeci şi nouă întrebări ale alegătorilor. Chişinău: Momentul, 1996, 82p.
În limba engleză:
59. Anderson R. Metaphors of Dictatorship and Democracy: Change in the Russian Political
Lexicon and the Transformation of Russian Politics. În: Slavic Review, University of
Illinois 2001, 187p.
60. Angermüller J. Qualitative’ Methods of Social Research in France: Reconstructing the
Actor, Deconstructing the Subject. Forum Qualitative Research, nr.6(3), 2005, Art.19,
(versiunea electronică: http://www.qualitative-research.net/fqs-texte/3-05/05-3-19-e.htm)
61. Blacк M. Definition, Presupposition and Assertion. În: Philosophical Review, Duke
University Press 1952. 187p.
62. Chilton P. Analysing Political Discourse: Theory and Practice. London: Routledge 2004,
266p.
63. Konrad E. Diskurs analyse in Europa. Frankfurt am Main, 1994, Lang.11,p.11.
64. Edelman M. Political Language. New York: Academic Press, 1977, 213p.
65. Fillmore Ch. Types of lexicee information. În: Studies in syntax and sementics, Holland,
1969, p. 187-192.
66. Gazdar R. Implicature, Presuppoition and Logical Form: Doctorul Dissertation, University
of Reading, Indiana University Club, 1975, p. 156-164
67. Harris Zellig S. Discourse analysis: a sample text. În: Langages, nr.13 mars 1969, pp. 349-
379
68. Kristeva J. Desire in language: A semiotic approach to literature and art. New York:
Columbia UP, 1980, pp. 349-379.
69. Lakoff George. Metaphor and War. În: Viet Nam Generation Journal Online. Vol.3, Nr.3
(November 1991).
70. Orwell G. Politic and the English Language. In: A Collection of Essays. New Yorк, 1954.
71. Speech Acts. Cambridge University Press A., p.135-148.
72. Sperber D., Wilson D. Relevance. Communication and cognition. Oxford: Blackwell,
1986, VIII. 279 p.
73. Stacke R. “Case studies”. În: Denzin N., Lincoln Y.S. Handbook of Qualitative Researrch.
Londra: Sage, 1994, p.86-109.
74. Strawson P.F. On referring in « Mind », 1950, pp. 320-344
123
În limba franceză:
75. Bachmann C., Linfelfeld J., Simonin J. Langage et communication sociale. Paris: Hatier-
Didier, 1993. 223 p.
76. Baylon C., Mignot X. Semantique du langage. Paris: Nathan, 1995, 206 p.
77. Baylon Ch. Sociolinguistique. Societe, langue et discours. Paris: Edition Nathan, 1999,
303p.
78. Benveniste E. Problemes de linguistique generale. Paris: Gallimard, 1974. 256 p.
79. Bourdieu P. Ce que parler veut dire. Paris: Fayard, 1992, 244p.
80. Branckart J.-P. Activité langagière, texte et discours. Pour un interactionnisme socio-
discursif. Lausanne (Switzerland): Delacrhaux et Néstlé S.A., 1996. 361 p.
81. Charaudeau P. Grammaire de sens et de l’expresion. Paris: Hachette, 1992, 928p..
82. Coşeriu E. L'homme et son langage. Louvain-Paris-Sterling-Virginia: PETERS, 2001,
486 p.
83. Ducrot O. Dire et ne pas dire. Paris: Hachette, 1972. 327 p.
84. Ducrot O. Dire et ne pas dire. Principes de semantique linguistique. Collection Savoir:
Sciences Hermann. Editeurs des Sciences et des Arts, 1991, 283p.
85. Ducrot O. La valeur argumentative de la phrase interrogative. În: Logique, argumentation,
conversation. Bern: Peter Lang, 1983, p.79-110
86. Ducrot O. Le dire et le dit. Paris: Minuit, 1984. 237 p.
87. Ducrot O. Les échelles argumentatives. Paris: Minuit, 1980, 96p. 88. Ducrot O. Presupposes et sous-entendus. În: Langue francaise, nr.4, 1969, p.33-43
89. Fauconnier G. Questions et actes indirects. În: Langue française, no 52, Paris, 1981, p.49.
90. Fontanier P. Les figures du discours. Paris: Flammarion, 1977, 505p.
91. Fontanier P. Les Figures du Discours. Paris: Flammarion, 1968, 505p.
92. Foucault M. Les mots et les choses. Paris: Gallimard, 1996, 400 p.
93. Foucault M. L'ordre du discours. Paris: Gallimard, 1971, 577p.
94. Janet P. L'intelligence avant le langage.Paris: Flammarion, 1936, 386p.
95. Hagére C. L'homme de parole. Paris: Librairie Arthème Fazard, 1996. 316 p.
96. Gadet F. L’analyse du discours et l’interpretation a propos de Therapeutic Doscourse. În:
DRLAV, nr.27, 1982, p. 107-133 citat de: Christian B. Sociolinguistic. Societe langue et
discours. Bucureşti: Nathan, 1996.
97. Gerstle J. „Comunicarea politică” citat de Balatchi R. în „La politique du moi” în Strategii
discursive. Colocviul internaţional de Ştiinţe ale Limbajului Eugen Coşeriu, Partea I-a,
Chişinău: CEP USM, 2005, p.186-182.
98. Gerstlé J. La communication politique. Paris: Editions Armand Colin, 2004, 297p.
124
99. Gordon, Lojoff. Conversational Postulates. trad. fr. „Postulats de Conversation”. În
Langages, 1973, nr.30, p. 32-55.
100. Greimas A.J. Sémiotique et sciences sociales. Paris: Seuil, 1976. 224 p.
101. Guespin L. Discours et manipulation du bons husages. Paris: Minuit, 2003. În Kerbrat-
Orecchioni C., Mouillaud M. Le discours politique. Lyon, 1994, 298p.
102. Guespin L. Le discours politic. În: Languages, nr.23, sept., 1971, p.102.
103. Gschwind-Holtzer G. Analyze sociolinguistique de la communication et didactique. Paris:
Hatier, 1981. 127 p.
104. Henry P. Le mauvais outil. Paris: Кlincкsiecк, 1977, 111p.
105. Kerbrat-Orecchioni C. Discours politique et manipulation du bon usage des contenus
implicite, Lyon, 1984. 214 p.
106. Henry P. Le mauvais outil. Paris: Кlincкsiecк, 1977, 111p.
107. Kerbrat-Orecchioni C. L’implicite. Paris: Armand Colin, 1986. 404 p.
108. Kerbrat-Orecchioni C., Mouillaud M. Le discours politique. Lyon: PUL, 1994, 298p.
109. Lacan R. Le travail et la langue. Paris: Seuil, 1978, 45p.
110. Le Bart Ch. Le discours politique – Que sais-je? Paris: PUF, 1998, 124p.
111. Mainguenean D. Analyser les textes de communication. Paris: Dunod, 1998. 175 p.
112. Maingueneau D. Introduction a l’analyse du discours. Paris: A. Colin, 1986, 191p.
113. Maingueneau D. L’analise du discurs. Introduction aux lecteurs de l’archive. Paris:
Hachette, 1991, 268p.
114. Marcellesi J.B. Analyse de discours à entrée lexicale. În: Langages, nr.41, Paris: Larousse,
1976, p.23-37.
115. Marcellesi J.B. Analyse linguistique et sociolinguistique du vocabulaire du Congrès de
Tours. Paris: Université de Paris X, 1970, 357p.
116. Marcellesi J.-B. Elements pour une analyse contarstive du DP. În: Langage, nr.23, 1973.
117. Moeschiler J. Théorie pragmatique et pragmatique conversationnelle, Paris: Armand
Colin/Mosson, 1996, 267p.
118. Pizzarusso A. L’universelle doublure. L’alusion dans la litterature. Actes du XXIVe
Congres de la SUSLLF. Sorbonne: Presse de l’ Universite de Paris, 2000, p.259-269.
119. Paulhan J. Traite des figures et La Rhetorique decriptee. In: Traite des tropes. Paris, 1977.
113 p.
120. Pecheux M. L'analyse automatique du discours. Paris: Dunod, 1969, 157p.
121. Quelle place la presupposition doit-elle occuper dans une grammaire. În: Linguitics,
nr.167, janvier 1976.
122. Recanati Fr. Insinuation et sous-entendu in Communication, nr.30,. Paris: Minuit p.95-106.
125
123. Recanati Fr. La transparence et l’enonciation. – Pour introduire a la pragmatique. Paris:
Seuil, 1978, 533p.
124. Recanati Fr. La transparence et l’enonciation în Communication nr. 30, p.57-72. Paris:
Seuil, 1979, p.57-72.
125. Riegel M., Pellet J. C., Rioul R. Graimaire méthodique du français. Paris: PUF, 1994.
646 p.
126. Richardson T. Politique Discoursive. În: Transition en Europe 1989-1991, 1998, p. 123-
160.
127. Richaudeau Fr. L’Ecriture efficace. Paris: RETZ-C.E.P.L., 1975, 256p.
128. Sales-Wilemin E., Implicites semantiques/implicites pragmatiques. În: Verbum, Presse
Universitaire de Nantes, nr.2, p.175-197
129. Searle J. Sens et expression. Paris: Minuit, 1982, 248p.
130. Seriot P. Analyse du discours politique sovietique. Paris, 1985. 362 p.
131. Stati S. Les aspects de l’implicite ou à la recherche du non-dit. Paris: A. Colin, 1987.
Bulletin de la Société Linguistique de Paris, LXXXII-1, p.119-133.
132. Trognon A., Larrue J. Pragmatique du discours politique. Paris: A. Colin, 1994, 281p.
133. Tuţescu M. L’argumentation. Introduction a l’etude du discours. Universităţii din
Bucureşti, 1998, 423 p.
134. Tuţescu M. Un concept de base de la semantique actuelle: La presupposition. În: Revue
roumaine de Linguistique. Bucureşti: Tirage a part. T.XV, 1970.
135. Tuţescu M. L’Argumentation. Introduction a l’etude du discurs. Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti, 1998. 423 p.
136. Vion R. La Communication verbale. Analyse et interpretation. Paris: Hachette, 1992. 233 p.
137. Wilson D. et Sperber D. Remarques sur l interpretation des enonces selon Paul Grice. În
Communicatio, nr 30, p.80-93.
138. Zbanţ L. La pragmasémantique de la métaphore et de la métonymie dans le texte
journalistique. În: Probleme de lingvistică generală şi romanică. Actele Colocviului
ştiinţific internaţional consacrat profesorului Gr. Cincilei cu prilejul aniversării a 80-a de la
naştere. Ediţia II-a. Chişinău: CE USM, 2008, p.147-150.
139. Wunderlich D. Textlinguistique.”Les présupposés en linguistique” Travaux du centre de
recherche linguistiques et sémiologiques de Lyon. Lyon: Institut d’ études allemagnes et
scandinaves de l’Université de Lyon, 1978, nr.5, p.5-35.
În limba rusă:
126
140. Александрова О.В. Новый вид дискурса – новый вид языка? În: Пелевинские чтения
– 2003: Межвузовский сбоник научных трудов. Калининград: Изд-во КГУ, 2004. 180 p.
141. Андерсон P. Каузальная сила политической метафоры citat de: Будаев Э.В.,
Чудинов А.П. Современная политическая лингвистика. 2006, 267c.
142. Арнольд И. Интерпретация текста как устанавление терархии его частей. În:
Лингвистика текста. Москва: Прогресс 1974, c.270-284.
143. Барт Р. Избранные работы: Семиотика. Поэтика. Москва: Прогресс, 1994, 615c.
144. Бахтин М.М. Проблемы речевых жанров. În: Автор и герой: к философским основам
гуманитарных наук. Санкт-Петербург: Азбука, 2000, c.148-190
145. Будаев Э.В., Чудинов А.П. Политическая лингвистика. Екатеринбург, 2006, Вып.20.
С.75-94; То же [Электронный ресурс] Philology.ru: рус. филол. Портал.
http://www.philology.ru/linguistics2/budayev-chudinov-06.htm (04.04.08)
146. Грайс П. Логика и речевое общение. În: Новое в зарубежной лингвистике. Вып. 16.
Москва, 1985, c.217-237.
147. Гринберг Т. Политическая реклама: портрет лидера. Москва: РИП-Холдинг, 1998,
100c.
148. Демьянков В.З. О техниках понимания имплицитной речи. În: Семантико-дискурсив-
ные исследования языка: эксплицитность/имплицитность выражения смыслов.
Калининград-Светлогорск, 2006, c.146-148
149. Ермакова Е.В. Многоаспектность проблемы имплицитности: имплицитность в языке
и речи. În: Известия Саратовского университета, вып.1, Т.9, Сер. Социология.
Политология, 2009, c.149.
150. Макаров М.Л. Основы теории дискурса. Москва: ИТДГЛ «Гнозис», 2003. 280 с.
151. Звегинцев В. О Мысли о лингвистике. Москва: Изд-во МГУ, 1996, 336p.
152. Звегинцев В. О цельнооформенности единиц текста. În: Известия АНСССР, серия
литературы и языка, 1980, 73-100 p.
153. Звегинцев В. Предложение и его отношение к языку и речи. Москва: Изд-во МГУ,
1976, c.165-176.
154. Зеленский C.(1996) Политический дискурс как сфера реализации манипулятивного
воздействия citat de: Шейгал Е.И. Семиотика политического дискурса. Монография.
Москва-Волгоград: Перемена, 2000, 368c.
155. Кисилева Л. Вопросы теории первого воздействия. Ленинград: ЛГУ, 1978, 158c.
156. Кобозева И.М., Лауфер Н.И. Об одном способе косвенного информирования. În:
Известия АН СССР, Сер. лит. и яз., 1988. № 5, c.462-470.
127
157. Королева О. Формирование и интерпретация аллюзивной единицы как источника
имплицитных значений. În: Вестник СГУ 51/200.
158. Кузьменкова В. Диминитив как средства выражения имплицитных смыслов выска-
зывания. În: Язык, Сознание, Коммуникация. МГУ им. М.В. Ломоносова, Филологи-
ческий факультет, Выпуск 34, Москва, 2007. 107 p.
159. Ляпина Т. Политическая реклама. Киев: ВИРА–Р, 2000, 159c.
160. Лисовский С.Ф. Политическая реклама. Москва: Маркетинг, 2000, 256c.
161. Нахимова Е.А. Прецедентные имена в политической коммуникации. În: Вестник
Уральского государственного технического университета - УПИ. Серия "Филоло-
гия". Екатеринбург, 2005, № 60 (8).
162. Нахимова E. Прецедентные номена в президентском дискурсе. în Политическая
лингвистика, Москва: МГУ(2007), 22, p. 44-48.
163. Пирогова Ю.К. Имплицитная информация в рекламе. În: Рекламный текст. Семио-
тика и лингвистика. Москва: МГУ2000, c.95-108.
164. Светоносова Т. А. Языковая репрезентация "свободы" как политической ценности в
посланиях В.В. Путина Федеральному собранию. În: Известия Уральского государст-
венного педагогического университета. Лингвистика, Екатеринбург, 2005, Вып. 16.
165. Светоносова Т.А. Сопоставительное исследование ценностей в российском и
американском политическом дискурсе: Дис. канд. филол. Наук, Урал. гос. пед. ун-т.,
Екатеринбург, 2006, 200c.
166. Слышкин Г.Г. Лингвокультурные концепты прецедентных текстов: автореф. дис.
канд. филол. наук. Волгоград, 1999,18c.
167. Степанов Ю.С. Альтернативный мир, дискурс, факт и принципы причинности. În:
Язык и наука конца ХХ века. Москва: Перемена 1995. 73 c.
168. Фролов Э. Политический дискурс как сфера реализации манипулятивного воздейст-
вия. Ленинград: Изд-во ЛГУ, 1996. 235 c.
169. Чернов Г.С. Контекстно-свободная и контекстно-связная импликативность и
проблема переводимости. Москва: Текст и перевод, 1988, 180c.
170. Шейгал Е.И. Семиотика политического дискурса. Монография. Москва-Волгоград:
Перемена, 2000. 328с.
În alte limbi:
171. Augustin. De Dialectica. Bucureşti: Humanitas, 1998, 657p.
172. Cortelazzo M.A. et Paccagnella. Tipologia del texto politico. Bressanone, 1977, 230p.
128
173. Frege G. Uber Sinn und Bedeutung. În: Zeitschift fur Philosophie und philosophische
Кritiк, 1982, p. 269-272.
174. Habermas J. Theorie kommunikativen Handelns. Frankfurt: Suhrkamp, 1981 174.
175. Keller. Müll – Die gesellschaftliche Konstruktion des Wertvollen, Wiesbaden,
Westdeutscher Verlag, 1998, p.165-175.
Documente electronice: 176. Programul electoral al candidatului la funcţia de primar general al municipiului Chişinău,
Vladimir Filat şi al echipei sale. (vizitat 28.05. 2007).
177. Programul de acţiuni al candidatului la funcţia de Primar General al municipiului Chişinău
din partea Partidului Democraţiei Sociale Dumitru Braghiş. http://www.alegeri.md/2007/
chisinau/braghis/program/(vizitat 15.05. 2007).
178. Programul electoral al candidatului la funcţia de primar general al municipiului Chişinău
Dorin Chirtoacă. http://www.alegeri.md/2007/chisinau/chirtoaca/program/ (vizitat
01.06.2007).
179. Esecurile clasei politice actuale. http://www.basescu.org/?id=169(vizitat 04.07.2009).
180. L'UMP et les grèves (21 novembre 2007). http://www.blog-ump.typepad.fr/blog/2007/
11/lump-et-les-grv.html(accesat 20 .06.2009)
181. WWW.BankNews.ro(accesat 12 05.2009)
182. www.unimedia.md ( vizitat 20.07.2009).
183. Voronin despre Roşca http://www.youtube.com/results?search_query=voronin+despre+
rosca&search_type=&aq=0&oq=voronin+despre+(vizitat 28.03. 2009).
184. Discursul de investitură al domnului Traian Basescu, Preşedintele României,
la ceremonia de depunere a jurământului în fata Camerelor Reunite ale Parlamentului
României /21 Decembrie 2004/. www.basescu.ro (vizitat 20. 11. 2009).
Ziare şi Reviste:
185. România liberă, 20 ianuarie, 2009.
186. Gândul, 27 ianuarie,Bucureşti 2009.
187. Bucureştiul cultural, nr.20-21, 2006.
188. Observatorul cultural, Nr.458, 20 ianuarie, 2009.
189. Comunistul”, 24 iulie, 2009.
190. Timpul, 27 februarie, 2009, nr.37, p.16.
191. Moldova Suverană.06 martie, 2009, nr.49.
192. Moldova suverană, 11 martie 2009, nr.53-54, p.4.
129
193. Timpul,10 aprilie, 2009.
194. Timpul,15 aprilie, 2009, p.2.
195. Luceafărul, 2001, nr.2(349), p.7.
196. Cadran politic. Revistă de analiză politică nr. 61.Bucureşti, 2009
197. Langage et société nr. 37-septembre 1987.
198. Langage et sociéte nr. 42-decembre 1987.
Emisiuni TV:
199. Dezbateri electorale. Postul de televiziune publică Moldova 1, 1997.
200. Reportaj de la „Clubul de presă al ziariştilor”. Postul de Televiziune publică Moldova 1,
Mesager, 11 aprilie, 1999.
201. Convorbiri cu preşedintele. Postul de televiziune NIT, 1 mai, 2009.
202. Reportaj de la „Clubul de presă al ziariştilor”. Postul de Televiziune publică Moldova 1,
11 aprilie, 2000.
203. Postul de televiziune publică Moldova 1, Mesager, 29 iulie 2009.
204. Ora Opoziţiei. Postul de televiziune publică Moldova 1, 22 aprilie 2004.
205. Postul de Televiziune N4, 20 aprilie 2009.
206. Postul de televiziune publică Moldova 1, Mesager, 12 noiembrie 1999.
207. Postul de televiziune NIT, 9 aprilie, 2009.
208. Postul de televiziune PRO TV, 3 iunie, 2009.
209. Convorbiri cu preşedintele. Postul de televiziune NIT, 23.08.2008.
210. „Вести” РТР din 11.08.2008
Dicţionare: 211. DEX. Dicţionarul Explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.
1192 p.
212. Petit Robert. Ediţie nouă. Paris, 1985, 468p.
213.Ţîrdea T., Berlinschi P., Eşanu A., Nistreanu D. Şi Ojovanu V. Dicţionar de Filosofie şi
Bioetică. Chişinău: Medicina, 2004. 441 p.
130
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnata, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă
la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
Bahneanu Vitalina
Semnătura
Data
131
CURRICULUM VITAE
BAHNEANU Vitalina Republica Moldova Data şi locul naşterii: 20.06.1963; r-nul Rezina, s. Alcedar
Studii
- 1970-1980: Şcoala medie Alcedar cu menţiune (medalie de aur). - 1980-1985: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Limbi şi Literaturi Străine. - 2000-2005: Studii Doctorale, Universitatea de Stat din Moldova.
Stagii
- Stagiu profesional la Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi, România (2000);
- Stagiu profesional lingvistic Grenoble, Franţa, (2001);
- Stagiu profesional, Bordeaux, Franţa (2003); Comunicare la Congresul
internaţional «Teritorii şi reintegrare»;
- Bursă de cercetare. Universitatea Sorbona, Paris IV, în cadrul Şcolii Doctorale « Texte et
langage », condusă de Olivier Soutet, profesor universitar, şef catedră Limba Franceză,
vice-rector pentru ştiinţă; (2005)
- Curs de ore « Predarea limbii franceze ca limbă străină cu obiective specifice în cadrul
ciclului II, Master I, Sorbona, Paris IV (2009).
Activitate profesională
Statut actual: lector superior, responsabilă de procesul de studiere şi predare pentru
limba franceză la facultatea de Drept şi Filiera Francofona Drept, Universitatea de Stat
din Moldova, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Catedra de Limba franceză.
Titulara cursului Limba franceză cu obiective specifice.
Domeniile de activitate ştiinţifică: filologie, jurnalism şi comunicare.
Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:
1. Colocviul internaţional de Ştiinţe ale Limbajului. Ediţia 2003, Cernăuţi.
2. Probleme actuale de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară. Ediţia III. Chişinău,
2004.
3. Colocviul internaţional de Ştiinţe ale Limbajului. Ediţia 2005, Chişinău.
4. Colocviul internaţional de ştiinţe ale Limbajului. Ediţia 2009, Suceava.
5. Probleme actuale de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară. Chişinău: USM,
2009.
132
Premii şi menţiuni:
Diploma Universităţii de Stat din Moldova la cea de-a 60- a aniversare a fondării sale,
Chişinău, 06 noiembrie, 2006.
Diploma de onoare a Universităţii de Stat din Moldova la cea de-a 45-a aniversare a
Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Chişinău, 2009.
Lucrări ştiinţifice publicate: 8 articole ştiinţifice şi 4 comunicări ştiinţifice.
Date de contact Adresa permanentă: Chişinău, şos. Hînceşti, 58, ap.71 Telefon : 57 76 11 (serviciu) Email: [email protected]