discursul politic romanesc

387
NINA AURORA BĂLAN DISCURSUL POLITIC ROMÂNESC 1

Upload: nina-aurora-balan

Post on 03-Jul-2015

2.543 views

Category:

Documents


11 download

TRANSCRIPT

Page 1: Discursul Politic Romanesc

NINA AURORA BĂLAN

DISCURSUL POLITIC ROMÂNESC

Editura UniversitariaCraiova 2005

1

Page 2: Discursul Politic Romanesc

INTRODUCERE

Discursul politic se constituie, alături de presă şi public, în organizatorul vieţii politice. Unii cercetători îl consideră un discurs de influenţă, supunându-se regulilor şi principiilor unei teorii a comunicării; pentru alţii, discursul politic este singura formă de construcţie şi propagandă a doctrinelor unei societăţi care refuză violenţa în scopul obţinerii supunerii. Chomsky (1986, p.9) încadrează discursul puterii sub incidenţa principiului lui Orwell, conform căruia Ignoranţa este Putere.

Vechile tratate de retorică oferă o paradigmă a discursului politic (identificat în genul deliberativ) în care persuasiunea este domeniul acţiunii verbale. Oratoria politică se revendică din aceste norme, reactualizate prin propaganda religioasă, dar mecanismele ei sunt mult mai subtile şi mai complexe, într-o punere în scenă logico-sintactică.

Subiect al istoriilor literare (George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu etc.), discursul politic românesc nu poate fi scos de sub influenţa factorilor instituţionali şi din contextul istoric specific.

2

Page 3: Discursul Politic Romanesc

Dificultatea de a surprinde mecanismele şi resorturile care produc adeziunea la opinia politică constă în faptul că discursul se rosteşte, este un act verbal ce acţionează în prezenţa unui auditoriu cu care oratorul interacţionează, iar efectele produse de acesta se află la intersecţia lingvisticii cu psihologia cognitivă, ştiinţele politice şi sociologia.

Peisajul politic din România ultimilor zece ani propune un discurs de re-facere a unei tradiţii brutal întrerupte de dictaturile care s-au succedat începând cu anul 1938. Din ce în ce mai mult, discursul actual devine doar pretextul unei retorici bine definite: cea a produsului (politic, în acest caz) destinat unui public larg (electoratul), iar figura oratorului lasă locul speach-maker-ilor profesionişti. Scos de la tribună, discursul politic actual acţionează prin efecte vizuale şi slogane, iar eficacitatea lui se concretizează în procesul electoral şi mai puţin în cel deliberativ.

Definind discursul politic ca un act verbal complex, în care un orator exercită o acţiune persuasivă asupra unei adunări politice, şi în strânsă legătura cu instituţiile politice, atenţia se îndreaptă spre perioada de construcţie a statului român modern, până în zorii dictaturilor care vor aduce cu sine un tip de discurs ce iese din zona deliberativă şi intră în cea a propagandei ca unic discurs al puterii.

În cultura noastră interesul pentru retorică a apărut în momentul revirimentului politic. Astfel, cel căruia i se atribuie primul tratat de retorică în limba română este I.Molnar-Piuaru, Retorica adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări. Acum întâiu izvodită pe limba românească. Împodobită şi întemeiată cu pildele vechilor filosofi şi dascăli bisericeşti. S-au tipărit în crăiasca tipografie Orientalicească a Universităţii Peştii, 1798.

În 1852, D.Gusti publică la Iaşi Ritorica pentru tinerimea studioasă, completată în ediţia din 1875 cu exemple de mari oratori. Titu Maiorescu, 1902, semnalează însă apariţia

3

Page 4: Discursul Politic Romanesc

termenului de orator în dicţionarul lui Laurian-Massim, în locul celui de ritor, care se găseşte la Dimitrie Cantemir în Istoria hieroglifică de la 1704.

Volumul Retorica românească (1980) cuprinde, pe lângă numele citate, manuale şi tratate de retorică aparţinând lui Simeon Marcovici, Cristu Negoescu, V.A.Urechiă, Alexandru Aman, Al.G.Drăghicescu, Gheorghe Adamescu.

Unele lucrări de istorie literară au capitole dedicate elocinţei româneşti, iar interesul pentru arta oratorică se va manifesta în apariţia unor antologii cuprinzând discursurile politice ale unor personalităţi politice marcante.

În ultimii ani se configurează un interes tot mai mare pentru proza oratorică (Mazilu, 1986-1987), ale cărei începuturi se situează în literatura noastră veche, printre primii autori de «discursuri politice şi diplomatice» (Mazilu, 1986, I, p.15) fiind citaţi Ştefan cel Mare şi oratorii de la curtea sa, Luca Cârjă (orator şi ambasador al lui Ştefăniţă, domnitorul Moldovei), Neagoe Basarab iar de «discursuri protocolare» (Idem, p.19) - Miron Costin şi Ştefan Văcărescu.

De-a lungul întregii istorii a culturii româneşti se va exercita, la nivele de intensitate variabile, o acţiune a retoricii, până la instituţionalizarea discursului politic. Privită prin această prismă, paradigma discursului politic se încadrează între obligaţia de a te supune şi dreptul de a te supune.

Interesul pentru oratorii români a fost şi el constant, cei mai cunoscuţi şi apreciaţi în diferite momente isorice beneficiind de ediţii cuprinzând discursurile rostite în Parlament.

În analiza textelor politice am încercat să ne ferim de perspectiva oferită de istorici, de locurile comune şi de judecăţile de valoare moştenite printr-un fel de tabu al subiectelor ce afectează sensibilitatea "patriotică". Balastul acesta de pre-judecăţi intimidează şi dăunează unei cercetări ce se doreşte a fi făcută în termeni ce ţin de actul persuasiv. Din

4

Page 5: Discursul Politic Romanesc

aceste motive am luat în considerare doar "punerea în scenă" (contextul istoric) şi figura oratorului aşa cum se relevă din acţiunea discursivă.

Am evitat, de asemenea, o abordare detaşată, de om modern ce se distanţează arogant de vremuri ale căror consecinţe le cunoaşte şi de personaje (oameni politici-oratori) ale căror destine ulterioare producerii discursurilor îi creează un sentiment de omniscienţă. Discursurile trebuie nu doar citite ci şi auzite prin apelul la imaginaţie, atunci când martorii credibili lipsesc, pentru că ele, în ciuda aerului profetic în care plutesc uneori, se adresează contemporanilor rostirii lor şi nu viitorimii - precum literatura.

5

Page 6: Discursul Politic Romanesc

1. DELIMITĂRI TEORETICE

1.1. Putere politică şi discurs

Puterea politică este, conform şcolii sociologice grupate în jurul lui Émile Durkheim, o formă a puterii sociale, şi anume cea caracteristică societăţilor civile.

Puterea politică reglementează ansamblul societăţii, având funcţia de a ordona raporturile dintre grupurile foarte diverse şi numeroase care o cumpun, pentru a le asigura simbioza (Ordine) şi adaptarea la noile condiţii ce apar (Progres).

Georges Burdeau (1949) şi J.-W.Lapierre (1959) consideră că toate societăţile cunosc o evoluţie pe etape a puterii politice. De la puterea anonimă - proprie societăţilor tribale - la puterea individualizată şi, ca ultimă formă, la puterea instituţionalizată, etape întrerupte uneori de întoarceri la puterea individualizată.

Deşi această schemă este destul de simplistă şi nu acoperă toate situaţiile istorice, ea poate fi utilizată în analiza formelor discursului politic.

Puterea individualizată, proprie feudalismului, este cea mai fragilă pentru că trece din mână în mână în funcţie de învingătorul unei competiţii ce degenerează adesea în lupte, războaie. Fiecare "şef" (rege, domnitor, voievod, principe)

6

Page 7: Discursul Politic Romanesc

conduce după propriile reguli, puterea fiind forma cea mai expusă capriciilor şi impulsurilor pasionale ale omului la putere (şi ale anturajului său). Puterea individualizată se impune membrilor grupului prin prestigiul conducătorului. Ea se sprijină pe cutumă şi forţă.

Puterea individualizată de tip feudal va fi înlocuită de o putere instituţionalizată prin intermediul unei alte forme de putere individualizată: revoluţia, insurecţia. Această formă de conducere politică are rolul de a obliga puterea, devenită caducă, să se adapteze progresului, noilor realităţi. Este cazul revoluţiilor din Europa (Anglia -1648, Franţa - 1789 sau Ţările Române - 1821).

Puterea instituţionalizată apare odată cu crearea unui aparat din ce în ce mai complex, care îi asigură funcţionarea. Stabilitatea şi continuitatea puterii politice, indispensabile coeziunii societăţii civile şi progresului social, sunt mai bine asigurate sub forma instituţionalizată. Voinţa guvernanţilor se impune prin autoritatea Statului, iar normele instituţionale determină în ce condiţii o decizie a oamenilor puterii poate fi considerată legitimă. Guvernul devine astfel "actorul" puterii, iar societatea civilă este "autorul" ei.

Puterea instituţionalizată se sprijină pe Constituţii, pe lege. Dar, în prima ei fază, puterea instituţionalizată poate să devină nelegitimă dacă acţiunea ei implică o violare a normelor instituţionale. Atunci ea nu mai are autoritate, iar nesupunerea societăţii civile devine legitimă. Pentru a reface echilibrul Ordine/Progres (instituţiile nu au valoare în sine, ci doar în măsura în care sunt acceptate de conştiinţa colectivă), puterea trece din nou prin forma ei individualizată doar pentru a ieşi mai întărită în forma ei instituţionalizată. Este cazul revoluţiilor de la 1848 din Europa, care au determinat apariţia formelor moderne ale puterii politice.

Democraţia reprezintă forma de acţiune a puterii politice în condiţiile în care coeziunea societăţii civile depinde

7

Page 8: Discursul Politic Romanesc

de adeziunea membrilor săi şi de participarea activă la simbioza socială.

Apartenenţa la un Stat nu mai este determinată doar prin naştere, ci şi prin adeziune. Puterea politică se legitimează nu numai prin instituţii, ci şi prin participarea activă a societăţii civile la viaţa politică şi publică.

Puterea instituţionalizată se bazează pe drept, iar cei care o exercită trebuie să se conformeze instituţiilor independente de voinţa lor. Această formă a puterii politice presupune o reprezentare colectivă a societăţii civile.

Crearea formelor moderne de putere - cu distincţii clare între puterea administrativă, puterea legislativă, puterea juridică - reprezintă şi o tendinţă de a permite diferitelor instituţii şi societăţii civile să exercite un control şi o limitare a puterii pentru ca aceasta să nu devină dictatură, forma modernă a puterii instituţionalizate în secolul 20 (dictaturile lui Hitler, Mussolini sau dictaturile comuniste).

Relaţia dintre opinia publică şi puterea politică se stabileşte în două direcţii.

Orice putere, chiar şi cea individualizată, are nevoie de susţinători ai cauzei sale. Discursul puterii va avea întotdeauna ca scop cucerirea de noi adepţi pentru a constrânge (cazul dictaturilor) sau pentru a întări adeziunea deja existentă (cazul discursului revoluţionar). Nu există prestigiu fără propagandă politică. Tehnicile propagandei s-au perfecţionat în epoca modernă, dar în fapt propaganda reprezintă "metoda însăşi a exercitării puterii" (Domenach, 1950, p. 25).

Puterea instituţionalizată (de tip parlamentar) utilizează propaganda pentru a crea o opinie favorabilă, pentru a întări şi exploata atitudini colective preexistente.

Pe de altă parte, opinia publică acţionează asupra puterii prin discursul politic instituţionalizat, prin reprezentanţii ei (partide, oameni politici) în instituţiile

8

Page 9: Discursul Politic Romanesc

statului, dar şi prin discursuri în adunări publice, adunări electorale, conferinţe etc.

1.2. Persuasiune şi discurs

Discursul politic se găseşte la intersecţia mai multor drumuri: ştiinţe politice, psihologie, sociologie, lingvistică şi chiar teologie. Puţini cercetători s-au exprimat cu claritate asupra statutului discursului politic. Unii îl consideră un discurs de influenţă, supunându-se deci regulilor şi principiilor unei teorii a comunicării. Sunt însă şi teoreticieni care consideră că discursul politic are funcţiuni particulare, pornind de la efectul persuasiv pe care îl exercită asupra auditoriului. Gorgias, căruia Platon îi atribuia crearea retoricii, spunea că discursul este un tiran puternic; el devine o armă eficientă atunci când este utilizat cu pricepere.

Nucleul noţiunii de retorică (officium oratoris) îl constituie persuasiunea în toate domeniile de activitate, inclusiv cel politic.

Aristotel concepe discursul ca un act verbal, complicat în sine, cu un context specific, alcătuit din două dimensiuni principale: vorbitorul şi auditorii săi. În primele două capitole din Retorica sa, Aristotel prezintă o schemă a studiilor retorice, care - "cu amendamentul unei anumite inversări" (Wimsatt, 1972, p.311) - poate servi foarte bine la alcătuirea unei paradigme a situaţiei verbale complexe luate în considerare de un critic literar sau de un lingvist.

Actul comunicării poate fi simultan şi fapt de artă. Limba este depozitara experienţelor individuale. Ea impune un anumit traseu gândirii subiective pentru a deveni exterioară şi comună. Există un vocabular, o gramatică, o sintaxă, sunete. Vorbitorul ţine să arate nu numai ce doreşte din partea ascultătorilor săi, ci să şi atragă atenţia acestora asupra felului în care sunt solicitaţi. Graţie limbii, omul se ridică de la barbar

9

Page 10: Discursul Politic Romanesc

(homo loquens) la cetăţeanul liber cu depline drepturi politice (homo eloquens) - spunea Cicero.

Perioada postciceroniană, până la scolastică, marchează o deplasare a interesului spre comunicarea propriu-zisă şi mai ales spre mijloacele prin care ea se realizează. Retorica devine ars sau scientia bene dicendi (Quintilian) - adică un ansamblu de reguli tehniciste, ştiinţifice, care fac ca o comunicare să fie perfectă.

Ornarea devine nota esenţială a noţiunii de act retoric, iar importanţa persuasiunii ca artă argumentativă iese din preocupările retorilor, lăsând locul problematicii literare care se va organiza într-o stilistică practică.

Odată cu Chaïm Perelman, teoria argumentativă este repusă pe soclul epistemiologic ca o componentă esenţială a relaţiilor sociale şi interumane. Deşi iniţial cercetările lui Perelman vizau aplicarea în analiza discursului a unei metode demonstrative provenind din logica formală, (re)descoperirea universalităţii argumentaţiei îl va conduce la reactualizarea moştenirii antice şi mai ales a teoriei aristoteliene a argumentaţiei (Aristotel desăvârşise şi teoria demonstraţiei silogistice în ars dialectica).

Astfel, în următoarele sale studii (Traité de l'argumentation. Nouvelle rhétorique), Perelman îl urmează pe Aristotel prin punerea faţă în faţă a demonstraţiei şi persuasiunii: "dacă o mare parte a argumentaţiei îmbracă forme logice, adeziunea auditoriului se efectuează după mecanisme non-logice" (Perelman, 1970, p.120).

Perelman lărgeşte câmpul retoricii tradiţionale (care se referea la discursul persuasiv adresat unui public nespecializat), incluzând în analizele sale orice discurs care vizează adeziunea unui auditoriu, deci şi discursurile specializate, tehnice sau ştiinţifice (Perelman, 1958, p.19).

O altă abordare metodologică ne este oferită de lingvistica pragmatică. Aceasta acordă un interes privilegiat

10

Page 11: Discursul Politic Romanesc

funcţiei argumentative a limbii şi discursului. Dar acest demers lingivstic este mai curând complementar celui întreprins de retorică. Din punct de vedere metodologic el contribuie la analiza şi nu la producerea discursului, la studiul funcţional al detaliului, la micro-analiză (Maingueneau, 1986 şi 1990), în timp ce teoria retorică ia în considerare marile unităţi structurale ale discursului - macro-analiza.

Această complementaritate se explică prin convergenţa perspectivei celor două discipline. Astfel, lingvistica pragmatică (apărută în anii şaizeci) are ca obiect de studiu actele de discurs, descrierea relizărilor discursive ale limbii: deviza ei este "dire c'est faire"1. Convergenţa cu retorica se stabileşte de facto când se studiază raporturile dintre emiţătorul şi destinatarul unui discurs.

Discursul politic nu a încetat niciodată să facă apel la eficacitate. Prin tehnicile retorice sunt vizate efectele, iar scopul este de a-l determina pe celălalt să acţioneze. Discursul politic se fundamentează pe voinţa absolută de a convinge. Să convingă - pe cine? Să convingă - de ce? Studiul mecanismelor s-a orientat mai curând psihologic. Dar indiferent de abordare, toate orientările au pus aceeaşi întrebare: de unde vine persuasiunea?

Tradiţia metafizică grecească a dat un răspuns prin introducerea unei noţiuni cu multiple semnificaţii: logosul.

Spaţiu al cuvintelor şi raţionamentului, logosul deschide calea spre ipotetic şi permite subiectului să dea un sens obiectivat gândirii sale. Capacitatea discursivă este semnul cel mai important al raţiunii umane. Această entitate omniprezentă şi complexă pare să ghideze gândirea şi orice activitate, deci şi persuasiunea. Cu timpul, locul logosului va fi luat de raţiune în interpretarea activităţilor mentale (Vignaux, 1976 şi 1992).

1Traducerea titlului studiului lui John L.Austin, How to do things with words, 1962.

11

Page 12: Discursul Politic Romanesc

Revoluţia behavioristă (Bromberg, Dorna şi Ghiglione, 1983) va pune din nou problema acestor noţiuni în termenii psihologiei generale, dar persuasiunea se actualizează în psihologia socială.

Evoluţia studiilor din ultimii ani aşază discursul în centrul persuasiunii. Spre această orientare converg mai multe curente: psihologia limbajului, lingvistica socială şi psihologia cognitivă.

Morris (1946) consideră că miza discursului politic este obţinerea aprobării unei anumite forme de organizare socială, în timp ce Reboul (1980) crede că discursul politic este vehiculul ideologiilor. Instrument al acţiunii, discursul produce un efect de apropiere şi adeziune.

În încercarea de a organiza o realitate, discursul politic vizează schimbarea sau menţinerea unei ordini existente. El produce o interacţiune între membrii unei societăţi. A face parte din societate înseamnă a participa la o interacţiune. Orice individ se naşte într-o comunitate, dar el nu devine membru al acesteia decât printr-un dublu proces de învăţare a limbii şi a normelor.

Discursul stă la originea obiectivării realităţi personale, deci la baza stabilirii opiniei.

1.2.1. Funcţiile discursului politic

Nici logicienii, nici psihologii nu au insistat prea mult asupra descrierii opiniei ca fapt de conştiinţă socială şi individuală. Nu avem încă un tablou al categoriilor de opinii, deşi practica vieţii politice din societatea contemporană ne oferă un şir de observaţii care nu au fost încă exploatate de specialişti.

Discursului politic i-au fost atribuite diferite funcţiuni. Cele pe care vom încerca să le urmărim sunt:

12

Page 13: Discursul Politic Romanesc

Funcţia structurantă. Discursul este "cimentul" sistemului politic. Almond şi Powell (1966) s-au exprimat pe larg în acest sens. Pentru noi, discursul este condiţia necesară existenţei politicului. Persuasiunea implică libertatea de a adera sau nu la o ordine care nu este nici perfectă şi nici imuabilă. "Democraţia este favorabilă retoricii(...); cine poate constrânge nu are nevoie de ştiinţa convingerii şi persuasiunii" (Wald, 1969, p.9).

Funcţia decizională. Pentru Deutsch (1963) mecanismul esenţial al procesului politic nu este altul decât decizia. În cadrul acesteia, discursul joacă un rol central. Puterea are întotdeauna nevoie de persuasiune, de convingere, de producerea şi procurarea informaţiei.

Funcţia pedagogică. Aceasta este o consecinţă a celorlalte funcţii. Puterea politică, politica pe scurt, este alcătuită dintr-o bună doză de manipulare. Caracteristica politicului este să furnizeze un discurs structurant (şi în plus coerent) cu scopul de a antrena adeziunea, de a furniza informaţia, de a facilita schimbarea sau reproducerea sistemului politic.

Funcţia terapeutică. Ansard (1976) dezvoltă ideea conform căreia discursul politic (şi ideologia pe care o exprimă) are vocaţia de a aduce coerenţă simbolică masei ideatice care constituie organizarea eu-lui. Discursul politic este donator de sens şi luptă împotriva resuscitării dubiilor; el tinde să furnizeze o raţionalizare permanentă tuturor relaţiilor trăite. "Discursul politic tinde să evite angoasa prin reînnoirea certitudinilor asumate" (Ansard, 1976, p.32).

1.2.2. Mecanismele discursului politic

13

Page 14: Discursul Politic Romanesc

Omul politic apare ca un comunicator (mecanismul mediatizării) şi pentru aceasta el trebuie să elaboreze o strategie pentru a se face înţeles.

Omul politic se prezintă în acelaşi timp ca "el însuşi" şi ca "purtător de cuvânt" al grupului său (mecanisme de individualizare - identificare). De aici decurg variaţiile imaginii pe care omul politic vrea să o ofere.

Omul politic se vrea a fi un constructor de realitate (mecanism de referenţializare), de unde o acumulare de fapte şi cauze la care se raportează şi care îi servesc demonstrării adevărului argumentelor sale, credibilitatea fiindu-i asigurată de ancorarea sa (şi, eventual, a partidului pe care îl reprezintă) în realitatea politică.

Este evident că aceste tentative de explicare a mecanismelor discursului politic nu pot fi generalizate în toate situaţiile şi nici atribuite tuturor oamenilor politici, dar ele sunt repere importante în încercarea noastră de a clasifica, a ordona caracteristicile discursului politic românesc.

1.2.3. Mărci discursive. Forţa persuasivă a figurilor retorice

Analiza discursurilor politice arată prezenţa unor "amprente" discursive ale oratorului; acestea se manifestă în limbaj. "Istoria strategiilor discursive nu este altceva decât istoria retoricii" (Declerq, 1992, p.142).

Dacă acordăm figurii retorice rolul de componentă a limbajului, o vom face nu numai pentru valoarea ei decorativă ci şi (sau în primul rând) pentru valoarea ei argumentativă.

Dintre toate mărcile discursive, figura retorică este cea care arată cel mai bine importanţa procesului cognitiv în elaborarea şi realizarea discursului politic. Sensul şi strategia se orientează în jurul acestei figuri. Toată arhitectura

14

Page 15: Discursul Politic Romanesc

persuasivă este susţinută de acest soclu figural. Figura retorică este matricea vechii retorici.

Stilul dă forţă şi vioiciune cuvântului, figura evocă emoţia, elanul persuasiv, cărora le dă formă. "Figurile discursului sunt aspectele, formele sau întorsăturile mai mult sau mai puţin izbutite, prin care discursul, în exprimarea ideilor, gândurilor şi sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi fost exprimarea simplă şi banală" (Fontanier,1968, p.46).

Figura retorică creează sentimentul evidenţei opiniilor exprimate, redeşteptând amintirea.

Experienţele făcute de Victoroff (1955) justifică interesul acordat figurii retorice, în ciuda cvasi-inexistenţei studiilor în literatura psiho-sociologică, şi se axează pe rolul figurilor retorice în procesul persuasiunii. Un aspect ce reprezintă adeziunea imediată a auditorilor, aplauzele, a stârnit o întrebare: cum declanşează oratorul aplauzele? Victoroff sugerează existenţa stereotipiilor de aplauze, fără a menţiona însă figurile retorice.

Pentru Atkinson (1983), reacţiile pozitive ale audienţei corespund unor mecanisme retorice. El consideră că buna stăpânire a acestor mecanisme este caracteristica oratorilor "charismatici".

Atkinson ia în considerare şapte categorii de figuri retorice, dintre care cea mai redutabilă ar fi antiteza. Finalitatea acesteia este următoarea: creând două părţi opuse dar echilibrate ca ritm şi lungime, utilizarea antitezei provoacă în auditor posibilitatea ca, auzind prima parte, să "ghicească" punctul la care doreşte oratorul să ajungă.

Pentru a verifica aceste ipoteze, Heritage şi Greatbach (1986) şi-au creat o bază de date plecând de la un număr important de discursuri ale partidului liberal britanic. Rezultatele arată că figurile retorice sunt asociate la 2/3 din

15

Page 16: Discursul Politic Romanesc

aplauzele produse, iar antiteza este de departe figura retorică cea mai aplaudată (aproximativ 25% din aplauze).

Chawadronow şi Neveou (1993) reiau aceste studii într-un context diferit: discursurile a doi oameni politici angrenaţi în cursa pentru preşedinţia unui partid, rostite la conferinţa acelui partid.

Autorii studiului au luat ca punct de plecare grila clasificării figurilor retorice a lui Reboul (1980). Rezultatele arată că cele mai utilizate au fost figurile de construcţie: epanalepsa, antiteza şi chiasmul, ceea ce confirmă rezultatele lui Atkinson.

Dintre figurile de cuvânt, paranomaza revine cel mai adesea la cei doi oratori, această figură retorică având, ca şi antiteza şi repetarea cuvintelor, un rol de scoatere în relief a discursului, "exploatând calitatea acustică a cuvintelor" (Dorna, 1987, p.95). Candidatul care a folosit cele mai multe figuri retorice a fost şi cel mai aplaudat (ca anecdotă, el a câştigat alegerile!).

Dar iată cum se prezintă distribuţia figurilor retorice în cele două discursuri: Figuri de cuvânt: paranomaza (5 candidatul A, 11

candidatul B); derivarea (0, respectiv 1); Figuri de semnificaţie: metafora (2, respectiv 2); Figuri de construcţie: epanalepsa (5, respectiv 11);

antiteza (1, respectiv 9), chiasmul (0, respectiv 1); Figuri de gândire: prolepsa oratorică (1, respectiv 0),

întrebări retorice (0, respectiv 1). În total, cei doi candidaţi au utilizat 14, respectiv 37 de

figuri retorice.Se ridică însă o întrebare: oare oratorii, chiar oameni

politici de profesie, utilizează aceste mecanisme conştient sau dintr-o predispoziţie?

Fără pretenţia de a fi găsit un răspuns, vom prezenta o analiză similară celei realizate de cercetătorii amintiţi,

16

Page 17: Discursul Politic Romanesc

urmărind două aspecte: numărul total al figurilor retorice utilizate şi frecvenţa acestora.

Discursurile aparţin lui Nicolae Iorga şi Take Ionescu şi au fost rostite într-o şedinţă Parlamentului din decembrie 1915 (paginile206, respectiv 213 în cuprinsul acestei lucrări) care lua în dezbatere problema neutralităţii României în cadrul primei conflagraţii mondiale.

Numărul figurilor retorice (am luat în considerare nomenclatorul utilizat de Chawdronow şi Neveou) este de 52 la primul orator şi 50 la cel de-al doilea. Cele mai utilizate figuri retorice au fost epanalepsa (23, respectiv 17), întrebarea retorică (15, respectiv 14) şi antiteza (8, respectiv 9).

Comparând aceste date cu cele din studiul amintit anterior, vom observa concordanţa în privinţa preferinţei pentru epanalepsă şi antiteză în discursurile celor doi oratori români, diferenţele faţă de discursurile candidaţilor francezi (numărul figurilor retorice utilizate, frecvenţa mare a întrebărilor retorice şi absenţa paranomazei la cei doi oameni politici români) sunt circumstanţiale (lungimea şi ţinta persuasivă diferă în cele două situaţii, iar limba română este mai puţin favorabilă paranomazei).

Pe baza acestor constatări, am putut fixa un număr de figuri retorice mai frecvent utilizate în discursul politic românesc (nefiind singurul model posibil).

Am urmărit clasificarea figurilor retorice în patru categorii (cf. Reboul, 1980 ; Robrieux, 1992; Ducrot şi Shaeffer, 1996): Figuri de semnificaţie (tropi): metafora, metalepsa,

metonimia, sinecdoca, parafraza; Figuri de cuvânt: paranomaza (reprezintă repetarea unui

grup de sunete şi/sau a unuia sau mai mulţi semnificanţi), derivarea, diafora (repetarea unui cuvânt deja enunţat, dar cu o altă nuanţă):

17

Page 18: Discursul Politic Romanesc

Figuri de gândire: ironia şi procedeele deconcertante (antifraza - a spune contrariul a ceea se doreşte să se exprime, sarcasmul, persiflarea, paradoxul); procedeele de enunţ şi dialectică (se raportează la locutor): apostrofa, prosopopeea (aducerea în prezent a unor personaje absente), prolepsa oratorică (serveşte ca prolog la un ansamblu argumentativ), premoniţia (un avertisment adresat auditoriului pentru a-l pregăti pentru lucruri surprinzătoare), sincoreza (concesie aparentă facută adversarului, precedând o contrazicere sau o capcană), întrebarea retorică şi manipularea (prezentarea unei idei sub forma întrebare-răspuns);

Figuri de construcţie: epanalepsa (repetarea expresivă, de obicei exclamativă, a unui cuvânt sau a unei părţi de frază), antiteza, chiasmul (plasarea consecutivă şi în ordine inversă a două sintagme construite de o manieră identică).Ne-am axat , deci, pe acele figuri care, în concepţia celor

mai mulţi cercetători, reprezintă nu elemente de "ornare" a textului politic ci suport al argumentaţiei.

1.2.4. Strategii discursive. Argumentaţia

Retorica lui Aristotel conţine, pe lângă o teorie a elocinţei şi a compoziţiei, şi o teorie a argumentaţiei. Aristotel distinge, printre mijloacele de care se foloseşte oratorul pentru a persuada, probele extra-tehnice (mărturii, texte de lege etc.) şi probele tehnice administrate prin discurs. Argumentele alese şi prezentate în mod convingător aparţin domeniului invenţiei. Acestea sunt:

Argumentele care ţin să ofere o imagine credibilă oratorului (ethos), argumente etice;

Argumentele care vizează pasiunile şi emoţiile auditoriului (pathos), argumente patetice;

18

Page 19: Discursul Politic Romanesc

Argumentele care vizează probele discursului (logos), argumente logice.Forma cea mai obişnuită a argumentului retoric este

entimema, o metodă deductivă; exemplul, istoric sau inventat (metoda inductivă), va fi considerat mai târziu un mijloc stilistic apreciat pentru valoarea sa de model (Ducrot şi Schaeffer, 1996, p. 111).

În De oratore, Cicero formulează şi câteva consideraţii pe marginea dispunerii strategice a probelor, în funcţie de argumentaţie şi emoţie: Convingerea directă constă în expunerea unui punct de

vedere ce se doreşte a fi admis prin stabilirea probelor pe care acesta se sprijină şi, în final, prin revenirea la punctul expus iniţial; această argumentaţie este predominant logică pentru că se bazează pe o progresie demonstrativă.

Convingerea indirectă, prin apelul la emoţii, constă în stabilirea şi explicarea probelor alese, emoţionarea auditoriului şi expunerea, la sfârşit, a punctului de vedere ce se doreşte a fi admis. Acest demers inversează calea demonstrativă, vizează aprobarea afectivă şi poate recurge, pentru a evita monotonia, la interogaţia retorică şi scurtarea raţionamentului.

Studiile contemporane despre argumentaţie au încercat să stabilească şi să caracterizeze diferitele mijloace discursive, raţionale sau nu, ale persuasiunii. O posibilă definiţie a argumentaţiei o întâlnim la Van Eemeren, Grootendorst şi Kruiter (1987, p.7): argumentaţia este "o activitate socială, intelectuală, verbală, servind la justificarea sau respingerea unei opinii, constând dintr-o constelaţie de declaraţii ("a constellation of statements", în original) şi direcţionată în scopul de a obţine aprobarea unei audienţe".

Pe baza celor trei tipuri de argumente, ethos, pathos şi logos, putem identifica în discursul politic actual argumentele de imagine a oratorului, argumentele ideologice şi

19

Page 20: Discursul Politic Romanesc

argumentele ad hominem (Perelman, 1958) sau periferice (Gauthier, 1992). Acestea din urmă corespund parţial argumentelor patetice.

Soclul figural al argumentaţiei trebuie urmărit şi în funcţie de diviziunile discursului (aşa cum au fost stabilite de Aristotel şi completate de tradiţia romană): Exordiul captează bunăvoinţa (simpatie, interes şi atenţie)

auditoriului, adică vizează mobilizarea probelor subiective (ethos şi pathos) şi a celor obiective (logos). În exordiu, oratorul trebuie să stabilească problema aflată în discuţie, rezumând evenimentele. Miza discursului trebuie să devină clară auditoriului.

Naraţiunea expune faptele pe care se sprijină oratorul pentru a persuada. Trebuie să fie un expozeu clar şi veridic, dar, în acelaşi timp, agreabil. Alături de elementele de veridicitate, care cer ca naraţiunea să fie conformă realului şi raţiunii, este solicitat ethosul, căci credibilitatea discursului explicativ este legată de imaginea oratorului.

Confirmarea cuprinde argumentele oratorului, iar respingerea distruge pe cele ale adversarului. Această punere în practică a argumentelor se caracterizează prin aspectul său metodologic, prin apelul la logică (definiţii, contrarii, similitudini), iar necesitatea de a defini şi clasifica solicită recurgerea la figuri retorice.

În ceea ce priveşte respingerea (lat. refutatio), care vizează argumentele adversarului, ea recurge la o dublă strategie, în funcţie de adevăr şi veridicitate: fie invalidează global argumentele adversarului, demonstrând falsitatea lor, fie respinge veridicitatea argumentelor, prezentându-le ca îndoielnice sau contradictorii. Peroraţia amplifică şi rezumă subiectul. Amplificarea are

ca scop trezirea pasiunilor auditoriului prin resursele elocuţiei (selectarea cuvintelor şi expresiilor potrivite).

20

Page 21: Discursul Politic Romanesc

Rezumatul dă vigoare argumentelor prin apelul la memoria auditoriului.

Aceste patru părţi ale discursului articulează două instanţe ale persuasiunii: argumentaţie şi emoţie. Exordiul şi peroraţia fac apel la emoţie (ad motum anima), în timp ce naraţiunea şi administrarea probelor (confirmarea şi respingerea) fac apel la raţiune (fidem facit orationi).

CONCLUZII: discursul politic utilizează un ansamblu de reprezentări

ideologice complexe; discursul politic se înscrie într-un proces intenţional având

ca principiu veridictatea şi nu adevărul; discursul politic se rosteşte într-o punere în scenă logico-

sintactică; mărcile discursive compun un program strategic, un plan

ale cărui multiple combinaţii lingvistice provoacă efecte în funcţie de miza politică existentă şi de caracteristicile auditoriului;

discursul politic se înscrie într-o istorie, un context şi o problematică, deci într-o realitate co-construită identificabilă prin ansamblul interlocutorilor.

21

Page 22: Discursul Politic Romanesc

3. MODELE DE PRODUCERE A DISCURSULUI POLITIC ROMÂNESC

Încercarea de a oferi o paradigmă a discursului politic în modele identificabile în istoria oratoriei româneşti este dificilă, problemele ridicate de o astfel de întreprindere ţin de punctul de vedere abordat. O posibilă clasificare este dată de structurarea funcţiilor discursului politic şi de rolul acestuia de organizator al domeniului politic.

1. Punctul de plecare în etapele istorice parcurse de societatea românească în instituţionalizarea puterii politice - anul 1821 - oferă şi primul model de producere a discursului politic românesc: proclamaţia.

Am inclus în cadrul proclamaţiei discursurile care marchează, propun schimbarea socială şi politică cu scopul de o legitima în afara cadrului puterii instituţionalizate.

Anii 1821, 1848, 1859, 1877 şi 1918 sunt date istorice ce produc un astfel de discurs (proclamaţie sau declaraţie), având ca element unificator, în afara modalităţilor diferite de producere, accentuarea funcţiilor pedagogică şi terapeutică, tipul auditoriului (în consens cu ideile propuse) şi identificarea oratorului cu auditorii săi.

2. Instituţionalizarea puterii politice ordonează discursul parlamentar.

22

Page 23: Discursul Politic Romanesc

Acest tip de discurs va fi urmărit în contextul producerii lui, prin referinţele notate cu grijă (deşi uneori distorsionat) în Monitorul oficial. Reacţiile, replicile, efectele produse în auditoriu (nu un public de consens, ci unul eterogen) ne sunt acum accesibile prin notarea lor de către stenografi. Ni se relevă în aceste însemnări un adevărat cod metalingvistic («aplauze», «întreruperi», «zgomot», «vociferări», «ilaritate») pe care am încercat să-l descifrăm.

Discursul parlamentar oferă trei modele diferite de producere, care se identifică prin mecanisme de referenţializare diferite. Astfel, se disting discursul la Mesaj, discursul deliberativ şi discursul polemic (interpelarea şi chestiunea personală).

Selectarea unor discursuri reprezentative pentru fiecare model în parte s-a bazat pe eficienţa persuasivă asupra auditorilor şi pe reacţiile opiniei publice, aşa cum sunt notate în ziarele vremii. Nu am evitat nici eşecurile persuasive ale unor discursuri, mai ales când acestea aparţin unor oratori consacraţi de tradiţia culturală românească.

3. Al treilea model de producere a discursului politic, discursul ideologic, este un discurs de partid, având în comun cu proclamaţia tipul auditorilor (de consens, format din simpatizanţi şi adepţi), iar cu discursul parlamentar cadrul puterii politice instituţionalizate.

Nu am ignorat, în urmărirea mecanismelor şi strategiilor discursive, nici figura oratorului, în ciuda subiectivităţii criteriilor ce stau la baza selecţiei.

Suntem conştienţi, în acelaşi timp, de diferenţele produse de citirea discursului faţă de audierea lui. Gesturile, vocea, rostirea, figurile corporale într-un cuvânt, nu sunt accesibile decât contemporanilor rostirii, iar efectul lor asupra cititorului nu se produce.

Pe de altă parte, am evitat analizarea valenţelor literare ale textelor politice; figurile retorice nu au valoare în sine ci

23

Page 24: Discursul Politic Romanesc

doar în măsura în care susţin argumentaţia pe care se sprijină persuasiunea.

Pentru a evita gradul ridicat de subiectivitate, de care suntem conştienţi că nu putem scăpa în totalitate (în ciuda unei răceli impuse în identificarea mărcilor discursive sau în analiza mecanismelor de producere), am apelat de multe ori la raisonneuri sau la martorii actului oratoric, fără a lăsa de o parte efectul produs asupra noastră.

3.1. Proclamaţia

Discurs al puterii individualizate, proclamaţia reprezintă emblema unei societăţi în căutarea identităţii. Produs la revoluţiilor, ea se revendică mai curând din propaganda creştină decât din genul oratoric deliberativ.

Proclamaţia este o formă a istoriei în acţiune, grăbind procesul schimbării societăţii. Accelerarea pe care o imprimă organizării sociale şi politice se produce în timp şi netezeşte drumul spre o societate civilă axată pe naţiune.

Naţiunea este înglobată patriei, ţelul energiilor revoluţionare (începând cu secolul 17) împotriva organizării de tip seniorial (feudal), abolit în 1789 în Franţa. În semnificaţia cuvântului patrie se rezumă toate legăturile emoţionale ale individului ataşat grupului său prin naştere, religie, familie, comuniunea sa cu întregul ansamblu al tradiţiilor şi speranţelor, al idealurilor comune.

Naţiunea este forma spre care tind reprezentările obiective (istorice şi culturale) ale grupurilor sociale dispersate în societatea feudală.

Proclamaţia instituie "domnia" idealului naţional. Renaşterea naţională este scopul mişcărilor revoluţionare, dând legitimitate acţiunii.

24

Page 25: Discursul Politic Romanesc

Acest tip de discurs va apărea şi după etapa instituţionalizării puterii politice de tip modern (parlamentar) ori de câte ori puterea va avea nevoie de sprijinul societăţii civile pentru realizarea unei schimbări subsumate idealului naţional.

Proclamaţia dă gir propagandei politice, programului revoluţionar, declaraţiei autorizate şi patriotismului ca temă favorită a oratoriei din momentele cruciale ale istoriei.

Pentru istoria noastră, momentul ce marchează începutul organizării societăţii româneşti este revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Este momentul la care se vor raporta toate mişcările ulterioare (revoluţia de la 1848, unirea şi dobândirea independenţei), iar Tudor Vladimirescu, la rândul lui, va fi revendicat de toţi oamenii politici marcanţi ai sfârşitului de secol 19 în legitimarea prin tradiţie a doctrinelor politice.

FUNCŢII. Proclamaţia se axează pe funcţia terapeutică, oferind un discurs ce dă coerenţă masei ideatice şi aspiraţiilor "revoluţionare". Prin ea se justifică acţiunea şi se înlătură dubiile aderenţilor.

Funcţia pedagogică derivă din schimbarea pe care proclamaţia o propune. Prin această funcţie (în care intră o doză de manipulare), discursul "înflăcărează", menţine tensiunea revoluţionară necesară acţiunii.

STRATEGII DISCURSIVE. Proclamaţia se centrează pe mecanismele de referenţializare şi identificare. Autorul ei (revoluţionar, conducător) este, rând pe rând, mesager, purtător de cuvânt, profet; el este "glasul", "năzuinţa", "voinţa" norodului, poporului, cetăţenilor, românilor.

Mediatizarea este directă şi implică un auditoriu numeros: adunarea populară identificată, la rândul ei, poporului, tuturor cetăţenilor. Chiar şi atunci când locul

25

Page 26: Discursul Politic Romanesc

citirii proclamaţiei (declaraţiei) este Parlamentul, termenul referent va fi tot poporul sau, cum se adresa Tudor, "vericare neam veţi fi". De aceea, referinţa subiectivă va fi noi, doar rareori eu.

MĂRCI DISCURSIVE. Proclamaţia oferă un discurs ce îşi construieşte întreaga strategie în jurul figurii retorice. Argumentaţia apelează în primul rând la factorul emoţional şi de aceea are nevoie de un soclu figural puternic persuasiv. Figura centrală este antiteza. Ei i se subordonează epanalepsa şi metafora. Rolul acestora este nu numai acela de a sintetiza în expresii memorabile (ce vor deveni slogane ideologice în perioada modernă) aspiraţiile şi idealurile aderenţilor, ci şi de a stimula acţiunea; pe baza repetiţiilor (psihologii au analizat efectul repetării ritmice a unor cuvinte, până la utilizarea lor subliminală) se creează un efect de incantaţie care produce coeziune în auditoriu, efect accentuat de seriile interogative prin care se confirmă adeziunea.

Din punct de vedere semantic, termenii utilizaţi în proclamaţii sau declaraţii oficiale se încadrează domeniului familial (mamă/mumă, surori, fraţi, părinţi, neam etc.) şi/sau religios (Dumnezeu, binecuvântare, ceresc, credinţă ş.a.), apropiind acest tip de discurs de oratoria religioasă în care se ilustrase Antim Ivireanu (Negrici, 1971; Mazilu, 1987).

Aceşti termeni vor rămâne mult timp în discursul politic românesc (până la uzarea lor), fiind şi azi recuzita retorică a discursului naţionalist.

Mesajul proclamaţiei face apel la emoţie prin utilizarea argumentelor patetice, mai rar etice şi ideologice. Figura oratorului nu se bazează pe credibilitate, ci pe prestigiu şi autoritate.

EFICIENŢA PERSUASIVĂ a proclamaţiei este, pe lângă elanul revoluţionar produs, greu de apreciat pentru că schimbarea pe care o propune poate sau nu să fie efectivă.

26

Page 27: Discursul Politic Romanesc

MODELE DE PRODUCERE. Pentru a ilustra acest tip de discurs politic, ne-am oprit asupra câtorva producţii; unele se impun istoric (proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu şi cele ale momentului 1848), altele sunt structurate pe paradigma proclamaţiei (discursul lui Simion Bărnuţiu, declaraţia/discurs a lui Vasile Boerescu de la 24 ianuarie 1859, discursul lui Barbu Katargiu de oficializare a actului Unirii, discursul lui Mihail Kogălniceanu de declarare a independenţei de la 1877 şi un discurs ţinut în cadrul Adunării populare de la Alba Iulia în 1918 de Vasile Goldiş) şi aparţin unor etape diferite din istoria noastră, dar reprezintă acte de legitimare a schimbării propuse, evenimentele respective fiind certificate mai târziu prin tratate internaţionale.

În cadrul acestui tip de discurs se înscrie şi declaraţia Frontului Salvării Naţionale din decembrie 1989, act prin care o putere (nelegitimă) îşi justifica acţiunea prin ne-legitimitatea vechii puteri (comuniste) ce nu mai corespundea noilor realităţi. Nu dorim să intrăm pe terenul delicat al acestui moment, susţinem doar că două sunt caracteristicile care apropie momentul 1989 de celelalte momente amintite: contextul internaţional - care a "ajutat" la crearea unei opinii publice ostile puterii comuniste - şi utilizarea discursului pentru a da gir noii puteri.

Proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu

Cea dintâi proclamaţie a lui Tudor Vladimirescu2

23 ianuarie 1821

Proclmaţia este adresată «către tot norodul omenesc din Bucureşti şi celelante oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate».

2în Tudor Vladimirescu, Scrieri, p.59-65.

27

Page 28: Discursul Politic Romanesc

Prin parafrază, termenul referent - norodul - este reluat într-o sintagmă extinsă: «Fraţi lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!»

Parabola morală cu care începe discursul, model pe care îl întâlnim în predici, aşază întreaga argumentaţie sub auspiciile justiţiei divine: «Nici o pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu se primejduieşte din muşcarea lui».

Termenii pe care se axează exordiul fiind enunţaţi (şarpele, răul), discursul continuă printr-o proliferare - prin parafrazarea acestora, prin repetiţie (epanalepsă şi derivare) şi întrebări retorice:

«Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? »

Şarpele din parabolă este reluat printr-o metaforă mai puternică, explicată în termeni concreţi ce coboară brusc, şi pentru puţin timp, tonul oratorului din sfera morală în cea a realităţii (prin referenţializare). Tensiunea însă sporeşte din nou prin vocea profetică ce invocă divinitatea precum cavalerii cruciaţi de altădată:

«Dacă răul nu este priimit de Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de răi bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu, că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu să face până nu să strică răul».

Pentru a convinge de necesitatea luptei, Tudor Vladimirescu face apel la credinţă şi la «prea puternicul nostru împărat», aliaţi în această cruciadă împotriva ”făcătorilor de rău“.

Având asigurată pregătirea psihologică prin înălţarea spirituală, discursul atinge punctul culminant în imboldul la acţiune:

28

Page 29: Discursul Politic Romanesc

«Veniţi dar, fraţilor cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi ca să ne fie nouă bine!»

Derivarea «cu rău să pierdem pe cei răi» combinată cu antiteza «să ne fie nouă bine» este de mare efect prin acumularea, într-o formulă memorabilă, a elementelor în jurul cărora se centrează proclamaţia. Forţa persuasivă este întărită de următoarea frază, în care derivarea «vor lucra binele ca să le fie şi lor bine» se situează în antiteză cu cea anterioară.

Chemarea la arme poate fi acum rostită: «care veţi avea arme, cu arme; iar care nu veţi avea arme cu furci de fier şi lănci», dar ea este însoţită şi de un avertisment părintesc al celui care pentru o clipă redevine preot: «nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă».

Registrul proclamaţiei se schimbă din nou: armura cavalerului şi sutana moralizatoare sunt date la o parte pentru a face loc comandantului, organizatorului, «slugeriului» Tudor:

«Şi de aceea ce vă va povăţui mai marii Adunării, aceia să urmaţi şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi».

Însă doar pentru o clipă, căci tonul se înmoaie, devine cald, frăţesc, înţelegător cu suferinţele celor pe care îi trimite la luptă: «că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrimile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat». Emoţie sinceră sau argument patetic pentru a impresiona auditorii? Oricum, de scurtă durată, pentru că vocea porunceşte din nou: «şi iar să ştiţi că niminea dintre noi nu este slobod (...) ca să să atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţători, orăşan sau ţăran», având accente ameninţătoare: «decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească».

Ne imaginăm mulţimea aclamând libertatea de a ucide şi a jefui pe «boierii cei tirani» în numele unei justiţii divine!

MĂRCI DISCURSIVE. Oratorul se identifică auditorilor; el este mesager al justiţiei divine, comandant de

29

Page 30: Discursul Politic Romanesc

oşti, frate întru suferinţă - un joc al măştilor în spatele cărora este dificil să zărim figura oratorului.

Întregul discurs se bazează pe antiteza dintre doi termeni: lumină («Au vrut Dumnezeu să facă lumină!») şi întuneric («Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!»). Aceşti doi poli semantici ordonează, antitetic, realitatea: luminii i se subordonează binele (apare de nouă ori în text) şi Dumnezeu, iar întunericului - răul (de opt ori în text) şi derivatele cei răi, făcătorii de rău, tiranii, balaurii (metaforă explicată prin «căpeteniile noastre») şi şarpele (metonimie).

Din punct de vedere argumentativ, binele este scopul care justifică răul făcut celor răi.

Dacă oratorul este când ameninţător, când rugător, când profetic, cei cărora li se adresează această proclamaţie-poruncă-rugă-ordin sunt, ca termeni referenţi, noi, fraţi «împotriva răului».

Aceasta este prima proclamaţie a lui Tudor, manifest al mişcării revoluţionare ce sta să înceapă sub oblăduirea divinităţii.

Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu către locuitorii Bucureştilor3

Bolintin, 16 martie 1821

Adresată «către toţi dumnealor prea cinstiţii boieri i către toţi neguţătorii şi către lăcuitorii din oraşul Bucureştilor, atât cei de loc, cât şi cei streini, câţi lăcuiesc acolo», proclamaţia este rezultatul extinderii mişcării revoluţionare. Legitimitatea ei este dată acum nu numai de justiţia divină ci şi de «cererea ce face tot norodu Ţării Româneşti (cel de Dumnezeu păzit) pentru dreptăţile cele folositoare la toată

3în Tudor Vladimirescu, op.cit., p.72-73.

30

Page 31: Discursul Politic Romanesc

obştea». Este argumentul forţei (Tudor era însoţit, la intrarea în Bucureşti, de 3000 de panduri) şi «al milei hărăzită de prea-puternica împărăţie, stăpânitoarea noastră», invocare diplomatică pe care o vom întâlni de multe ori în evenimentele ce vor urma, pentru că împlinirea aspiraţiilor naţionale ale românilor vor sta sub semnul unei duble determinări: elanul revoluţionar şi voinţa puterilor străine.

Tudor explică în această proclamaţie cauzele care au dus la «stricarea dreptăţii din vechime» (unirea «pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni») şi scopul mişcării («slobozirea dreptăţilor»). Pentru că cei cărora li se adresează sunt boieri, tonul nu mai este mesianic, înfruntarea dintre «bine» şi «rău» este substituită de «justiţie» şi «dreptate».

Nici identificarea oratorului cu auditorii săi nu mai are loc; Tudor este purtătorul de cuvânt al «Adunării norodului», semnul organizării. Tonul este autoritar şi poruncitor («să-mi trimiteţi», «să-mi daţi în scris», «vă sfătuiesc», «vă încredinţez pe toţi»), iar referentul subiectiv se individualizează în eu.

Este vocea celui învestit cu autoritate divină şi prestigiu revoluţionar: «după datoria creştinească vă fac cunoscut», «numai cu mila şi ajutorul prea bunului Dumnezeu am sosit la marginile oraşului».

Cuvintele adresate boierilor şi locuitorilor Bucureştilor par ale unui voievod descălecător de ţară: «părinteşte vă sfătuiesc ca în grab să-mi daţi răspuns în scris (...) ca să ştim de voiţi binele de obşte sau nu»; blând şi autoritar în acelaşi timp, Tudor avertizează:

«Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti» şi promite răsplătirea celor supuşi:

«Pentru care vă încredinţez (argumentul autorităţii, n.n.) că toţi câţi se vor uni cu obştescul norod şi vor fi întocmai următori cu dânsul nicidecum nu vor rămânea căiţi, sau boieri, sau ostaşi, vericine va fi», în antiteză cu blestemul

31

Page 32: Discursul Politic Romanesc

(«în veac se vor căi») pe care îl ridică asupra celor ce se vor împotrivi.

Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 20 martie4, «către locuitorii judeţelor privind rostul mişcării sale şi îndatoririle lor», este o declaraţie a puterii ce se legitimează prin forţă. Autorul se identifică în «slugeriul Theodor Vladimirescu», iar auditorii în «toţi lăcuitorii oraşelor şi satelor din sud Vâlcei din orice treaptă, adecă neamuri, postelnici, manzil, breslaşi, ruptaşi, birnici, scutelnici, poslujnici şi slujitori, şi cătră toţi streinii birnici dintr-acest judeţ».

Termenul subiectivităţii nu mai este noi («fraţi cu toţii»). Pentru prima dată oratorul se individualizează, utilizează argumente de imagine: el este cel ce «urmează glasul norodului celui năpăstuit» pentru «dobândirea dreptăţilor»; este eroul «bun patriot», destinat prin «strămoşeasca naştere» «să ocârmuiască pre toţi».

Poruncile sunt rostite pe un ton sigur şi autoritar; cel care, în prima proclamaţie, vorbea despre «lacrima de pe obrazul nostru (s.n.)» şi (se) întreba «până când să-i suferim a ne suge sângele din noi (s.n.)», se detaşază acum de «norod», căruia i se adresează voievodal:

«Iar cea mai de temei hotărâre a mea însoţită cu glasul norodului, iaşte ca nici într-un chip să nu încetez din cererea dreptăţilor ţării (...), vă făgăduiesc sufleteşte că se va dobândi negreşit vărsare de sânge împotriva vericăruia vrăjmaş să va arăta călcătoriu acestor dreptăţi, de care întâi voi aveţi să vă bucuraţi».

Pare un discurs de învestire şi de aceea Tudor nu ignoră politica de alianţe care vor întări «noua stăpânire»:

«Aşadar ajungând aici în poliţia Bucureştilor, care iaşte scaunul oblăduirii norodoului, şi găsind mulţi patrioţi

4în Tudor Vladimirescu, op.cit., p.74-77.

32

Page 33: Discursul Politic Romanesc

boieri întru asemenea bune cugetări cu ale norodului asemănate, am hotărât, ca un voitoriu de dreptate, să cunosc vremelnica stăpânire a ţării (s.n.)».

Identificăm argumentele retoricii revoluţionare (patriotismul, puterea «norodului»), iar îndemnul la nesupunere din primele proclamaţii este înlocuit cu chemarea la supunere în faţa noii puteri:

«Vă vestesc dar tuturor, fraţilor pământeni, că şi cuviinţa şi trebuinţa vă îndatorează să cunoaşteţi o stăpânire, care stăpânire avându-şi vlăstarele întinse prin laturile ţării să închipuieşte şi într-acest judeţ prin dumnealor ispravnicii ce să orânduiesc de aici».

«Norodul» trebuie să se supună poruncilor ispravnicilor şi să depună jurământ celui ce reprezintă «vremelnica stăpânire». Conducătorul îşi cheamă supuşii («să vă cercetez starea vitejiei voastre» şi «să va povăţuiesc datoriile ce aveţi să săvârşiţi»), organizează («voi birnicilor, istoviţi rămăşiţele dăjdiilor ce sunt scoase până acum prin poruncile stăpânirii») şi dă ordine:

«Şi cu toţii, din orice treaptă şi orânduială, slujiţi izbăvitoarelor oşti ale ţării care după cum să vor rândui în dări şi în transporturi de trebuincioase zaharele, şi fiţi încredinţaţi că mai la urmă veţi înţelege şi rodurile fericirii voastre».

Ipostaza asumată de Tudor nu-i mai permite tonul conciliant: toţi trebuie să se supună necondiţionat înţelepciunii conducătorului, garant al fericirii viitoare!

MĂRCI DISCURSIVE. Aceste două proclamaţii (din 16 şi 20 martie) nu se mai construiesc în jurul antitezei; ele sunt discursuri ale puterii, prin care se confirmă justeţea luptei împotriva «vrăjmaşului».

Dacă în 16 martie legitimitatea acţiunii era dată de «mila şi ajutorul prea bunului Dumnezeu», în cea de a doua Tudor este reprezentantul «norodului», iar autoritatea îi este

33

Page 34: Discursul Politic Romanesc

conferită de «strămoşeasca naştere». Utilizarea argumentelor etice (el se prezintă ca fiind «bun patriot», «voitoriu de dreptate», «stăpânirea») apropie această proclamaţie de discursul politic propriu-zis, un discurs al puterii.

Epanalepsa rămâne figura retorică cea mai utilizată, în ciuda diminuării figurative evidente. Termenul central este acum dreptatea (apare de patru ori în proclamaţia din 16 martie şi de opt ori în următoarea).

Termenul referent se extinde de la «fraţi» la «fraţilor oameni» şi «fraţilor pământeni», oblăduirea divină este înlocuită de «doritoarea patrie» şi necesitatea acceptării «stăpânirii». Ce departe suntem de «cu rău să-i pierdem pe cei răi»!

Argumentelor morale («bun e Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine») li se substituie argumente logice (aproape ideologice): «împliniţi-vă datoriile cu toată supunerea ce să cuvine să daţi cătră dumnealor boierii ispravnicii ai judeţului», iar «fraţii români» devin «voi, mazililor, brăslaşilor şi cumpăniştilor», «voi birnicilor» şi «voi sătenilor».

Timpul discursurilor este viitorul imperativ, tipic propagandei politice şi discursului puterii instituţionalizate.

Ultima proclamaţie5 pe care o analizăm este datată 20 martie 1821 şi se adresează «către toţi locuitorii din oraşul Bucureştilor, parte bisericească şi mirenească, boierească şi negustorească, şi către tot norodul». A fost publicată de C.D.Aricescu6, dar nu s-a găsit nici o copie a textului. Este şi motivul pentru care am plasat-o după proclamaţia «către locuitorii judeţelor», deosebindu-se de aceasta atât ca structură oratorică, cât şi ca argumentaţie.

5Tudor Vladimirescu, op.cit., p.73-74.6Idem, p.73, nota 1.

34

Page 35: Discursul Politic Romanesc

Tudor îşi justifică în acest text acţiunile, dând socoteală:

«Pricinile care m-au silit a apuca armele sunt: pierderea privilegiurilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri».

Proclamaţia este un apel adresat boierilor pentru a-i atrage de partea «norodului»: «să lucraţi cu toţii dimpreună obşteasca fericire, făr'de care norocire în parte nu poate fi».

Argumentele logice ţin mai mult de o negociere şi au la bază «sfânta dragoste cea către patrie»: «aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam şi că, câte bunătăţi aveţi, sunt răsplătiri din partea norodului».

Registrul este diferit, oratorul (să acceptăm că ar exista) identificându-se cu cel cărora li se adresează:

«Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem ca să uităm patimile cele dobitoceşti şi vrajbele care ne-au defăimat atât, încât să nu fim vrednici a ne numi neam».

Întâlnim, ca şi în prima proclamaţie, aceeaşi exprimare aforistică, sentinţă moralizatoare, avertisment exprimat cu concizie. Porunca devine rugăminte:

«Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre».

Repetiţia (epanalepsă) cu toţii accentuează necesitatea atragerii boierimii alături de «norod», «fii ai unia maici», metafora pentru patrie devenind în timp marca retorică a discursurilor "în chestiunea naţională".

Apostrofa încheie apelul («Vericare va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să se pedepsească cumplit»), aşezând în antiteză pe cei care vor semna jurământul, «adevăraţii fii ai patriei», cu cei ce se vor împotrivi «lucrării».

35

Page 36: Discursul Politic Romanesc

** *

Proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu (cu deosebire

prima şi ultima) se înscriu în mişcările îndreptate împotriva unei puteri caduce (cea fanariotă) ce nu mai corespundea aspiraţiilor naţionale întemeiate pe tradiţie.

Ele propun metafore ce vor intra (şi se vor uza până la grotesc uneori) în limbajul oratorilor sfârşitului de secol 19, când vor fi reluate marile teme naţionale.

EFECTUL proclamaţiilor este cel al înflăcărării în numele unei cauze pe care cei mai mulţi o simţeau dreaptă. «Aux armes citoyens» - strigătul revoluţiei franceze - se va auzi şi la noi.

Personalitatea şi, mai cu seamă, sfârşitul tragic îl vor transforma pe Tudor Vladimirescu într-un model politic pe care îl vor revendica, rând pe rând, liberalii şi conservatorii.

Din punct de vedere istoric, despărţirea de un tip de organizare ce nu se mai legitima va avea loc abia în 1831, odată cu prima constituţie a Principatelor, Regulamentul organic.

În sfârşit, începutul modernizării societăţii româneşti va avea loc însă abia după revoluţia de la 1848, declanşată prin arderea Regulamentului şi propunerea unui alt tip de proclamaţie, proclamaţia-program.

Momentul 1848

Discursul rostit de Simion Bărnuţiu în Catedrala Blajului7

5 mai 1848

7 V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.15-32.

36

Page 37: Discursul Politic Romanesc

Acest discurs a fost rostit în ajunul adunării politice de la Blaj şi nu reprezintă programul revoluţiei de la 1848.

Simion Bărnuţiu se adresează mulţimii prezente cu «fraţi români» şi îşi construieşte discursul printr-o amplă argumentaţie logică.

Exordiul este o abilă prezentare a argumentelor adversarilor (guvernul maghiar aprobase adunarea de la Blaj), într-o schemă întrebare retorică-răspuns, tehnica manipulării în arta oratorică.

I. «Ce judecaţi, fraţilor?»Urmează o perioadă explicativă:«Au dacă presimţesc rândunelele apropierea verii şi a

iernii şi animalele furtuna cea grea, o gintă întreagă să nu presimtă pericolul ce i se ameninţă, un popor întreg să stea nemişcat ca piatra, când îi bate ora fericirii şi să tacă ca un surd şi mut când i se trage campana de moarte?»

Răspunsul apare imediat («Inima românilor a bătut totdeauna pentru libertate») şi este argumentat istoric: «dreptul de nestrămutat» de care «nici gotul nu cuteză a se atinge, nici hunul cel sălbatic, nici turcul necredincios; iar acum ungurii liberali ne-o spun în faţă că vor să-l ia astăzi, în epoca frăţiei şi a libertăţii».

Fiecare din următoarele perioade întrebare-răspuns va avea aceeaşi construcţie bazată pe antiteză. Prezentarea probelor se face prin prolepsă oratorică, soclu argumentativ ce domină discursul politic în sens modern.

Vom urmări, pe baza acestei paradigme, exordiul discursului:

II. «Şi cine să nu se mişte acum, care popor să nu se aprindă de acest spirit dumnezeiesc, ce anunţă căderea servituţii la toate popoarele, renaşterea Europei prin libertate?»

37

Page 38: Discursul Politic Romanesc

Răspunsul: şi Viena şi «prea bunul nostru împărat împlini dorinţa poporului, dându-i constituţiunea»; prin parafrază este explicată semnificaţia termenului constituţiune: «nu mai e censură», «a pierit amica întunericului dinaintea rozelor libertăţii». Oratorul creează un cumul de figuri retorice (antiteză, metaforă, parafrază) pentru a sublinia unul din termenii pe care se sprijină întreaga argumentaţie: libertatea în antiteză cu servitutea.

III. «Ştiţi ce schimbare se făcu în vecina ţară ungurească de vreo două luni încoace?»

Răspuns: «Astăzi nu mai sunt legate mâinile ungurilor (...); singură persoana împăratului ca rege îi mai leagă de împărăţie. Asta însă cu nimic nu-i împiedică ca să nu zboare cu repeziciunea vulturului».

Răspunsul este din nou amplificat prin parafrază, oratorul prezentând elemente concrete ale schimbărilor politice: dieta, alegerea deputaţilor «pentru că toţi oamenii vor fi cetăţeni liberi».

Mecanismul de referenţializare se concretizează în proiectarea unei realităţi (libertăţile politice, comerciale, «ştergerea iobăgiei») prin utilizarea viitorului: «şi pe constituţie vor jura ostaşii».

După această lungă introducere, Simion Bărnuţiu, mânuitor abil al tehnicilor retorice, începe naraţiunea prin afirmarea opiniei în privinţa cauzei:

«Afară de aceste lucruri minunate, ministerul a mai publicat însă un punct: uniunea Ardealului cu Ţara ungurească (...); această uniune nu e nimic mai puţin decât contopirea, care o doresc ungurii demult, adică ungurii vor, prin uniune, să şteargă privilegiile (...), să stingă pe toate popoarele neungureşti».

Remarcăm utilizarea premoniţiei, avertisment ce întăreşte opinia exprimată. De asemenea trebuie observat că oratorul adoptă convingerea directă prin expunerea unei

38

Page 39: Discursul Politic Romanesc

singure alternative, strategie eficientă în oratorie pentru că ea impune o realitate ce se concretizează în imagini precise.

Şi naraţiunea are aceeaşi structură ca a exordiului (întrebare retorică-răspuns).

Simion Bărnuţiu nu are un ton autoritar, el ia în calcul toate posibilităţile, pare conciliant şi dispus a asculta argumentele adversarilor. Totul este însă doar o tactică pentru a putea impune singura soluţie a momentului: respingerea unirii cu «Ţara ungurească»:

«Şi acum uniunea asta e la uşă; ce să facem?»În răspuns este implicat şi auditoriul: «vă rog, fraţilor,

daţi-mi voie să spun mai înainte raporturile românilor cu ungurii», captatio benevolentiae de care oratorul are nevoie pentru a-şi putea prezenta probele. Acestea sunt de natură istorică şi politică.

Argumentaţia se desfăşoară pe doi poli discursivi, naţionalitate şi libertate, pe care îi aşază fie în acelaşi câmp semantic, fie îi detaşează: «să cunoaştem ce să judecăm de uniune şi ce să judecăm de libertatea aceea ce ne-o promit ungurii ca preţ pentru naţionalitate».

Auditorii nu sunt ignoraţi, argumentele patetice venind în sprijinul susţinerii opiniei prin invocaţii:

«O, de v-ar face cuvântarea mea ca aşa să simţiţi cei 944 de ani ai umilirii României, cum simte şerbul o zi (...) în care a lucrat (...) flămând, ars de sete şi bătut!»

«O, de v-aţi înfiora de această leşinare lungă a naţiunii noastre ca şi când ar fi căzut numai ieri la râul Căpuşului domnul nostru Gelu!».

Este o acumulare de metafore construite antitetic («lunga leşinare a naţiunii», «cei 944 de ani ai umilirii României» în opoziţie cu sacrificiul «domnului nostru Gelu»). Apelul patetic este întărit de o proliferare a antitezei libertate / servitute:

39

Page 40: Discursul Politic Romanesc

«Atunci eu sper că la lumina istoriei şi a libertăţii va pieri şi năluca uniunii cum piere negura dinaintea soarelui, acea nălucă ce ne ameninţă cu moartea naţională după o leşinare îndelungată».

Amplificarea (prin metafore şi antiteză) termenului servitute atinge un punct paroxistic - moartea - pentru a solidariza conştiinţele celor prezenţi.

Dar Simion Bărnuţiu ştie că o prelungire a momentului de impresionare a sufletelor ar scădea efectul persuasiv al argumentaţiei şi de aceea îşi desfăşoară discursul alternând aceste argumente cu cele logice. Nu ezită să folosească, alături de prolepsa oratorică, sincoreza - aprobarea aparentă a argumentelor adversarilor:

«Ştiţi că ungurii şi-au propus să topească într-una toate naţiunile cele de sub coroana ungurească (...). Acesta e un lucru foarte mare. Bine, să însemnăm că e într-adevăr mai mare decât toate victoriile lui Atila şi ale lui Arpad».

Discursul continuă cu o lungă prolepsă, în care sunt reluate argumentele adversarilor. Oratorul citează Dieta şi pe Kosuth (care «strigă neîncetat cu viersul tunetului către toţi ungurii: "Să ne grăbim să ungurim pe toţi croaţii, românii şi sârbii, că de nu pierim!"»). Evocarea lui Kosuth îi oferă lui Simion Bărnuţiu prilejul de a se lansa într-o perioadă amplă, augmentativă, cu imagini apocaliptice:

«În ce chip se repede un torent din munte după frângere de nor, dezrădăcinează arbori, ucide oameni şi vite, spală sămănături şi sate, duce şi răstoarnă tot, tot aşa se repede acest bărbat în contra naţiunilor neungureşti».

Această diatribă are şi o altă explicaţie decât cea a efectelor retorice; discursul vizează nu numai (sau nu în primul rând) auditoriul românesc, ci se dorea a fi şi un mesaj politic adresat oficialităţilor maghiare. De aceea, seria argumentelor continuă cu citarea «corifeilor inteligenţei ungurilor» -

40

Page 41: Discursul Politic Romanesc

metonimie pentru elita intelectuală, reluată prin «ungurul cel învăţat»:

«Ce să zic de corifeii inteligenţei ungurilor? "Faceţi să vorbească ungureşte pe toţi locuitorii ţării", strigă acest ungur învăţat».

Această prezentare a probelor, care anunţă confirmarea şi respingerea, se încheie prin prolepsa care sintetizează opinia adversarului:

«Iată ce voiesc ungurii şi care e scopul lor».Respingerea începe cu reluarea elementelor care

definesc poziţia guvernului maghiar, discursul continuând să alterneze argumentele de confirmare cu cele de respingere, creând impresia unor cercuri concentrice ce se lărgesc continuu. Figura retorică dominantă este epanalepsa, cuvântul uniune fiind repetat obsesiv:

«(...) dacă ai întreba pe un ungur ce este uniunea (...) ţi-ar răspunde că uniunea e fericirea, e libertatea însăşi, uniunea e cornul abundenţei, care cuprinde toate bunătăţile pământeşti; cine are uniunea, are de toate; uniunea ne dă de toate (...). Uniunea e materia de conversaţiune în toate cercurile societăţii: uniunea e scrisă pe toţi pereţii; flamura uniunii e plantată pe case, pe biserici şi chiar pe căile călătorilor».

Dacă atunci când se adresează românilor Simion Bărnuţiu utilizează augmentarea, în ceea ce priveşte atitudinea ungurilor el foloseşte diminuarea (prin persiflare) creând o imagine delirantă, obsedantă a adversarilor.

Confirmarea şi respingerea reiau tehnica întrebare-răspuns: «Ce este uniunea pentru unguri?». Răspunsul nu face altceva decât să reia argumentele deja expuse.

Următoarea întrebare retorică («Ce este uniunea pentru români?») îi prilejuieşte o nouă argumentare («să o cercetăm ceva mai cu amăruntul, ca să vedem şi să ne convingem că sub larva libertăţii şi a frăţiei (...) ea nu acoperă

41

Page 42: Discursul Politic Romanesc

pentru noi nici libertate, nici frăţie, ci numai servitute şi o fiară sălbatică care mănâncă naţiuni»), în care acumulează figuri retorice (epanalepsă şi metaforă).

Confirmarea se construieşte pe argumente patetice ce iau forma unor serii interogative, printr-un procedeu de transferare asupra adversarilor a propriilor argumente; imaginează dialoguri (prosopopee), se emoţionează şi încearcă să atragă auditorii în realitatea pe care o proiectează:

«Care om nu se va simţi vătămat până la inimă dacă-l vei opri să vorbească, pentru unul că l-a făcut natura ungur, pe altul sas? Dacă îl vei mai opri să nu umble, pentru unul că nu are mersul mai lin, pe altul că păşeşte mai repede decât alţi oameni? Au nu li se va turbura firea când va auzi unul: "Taci târziule"? altul "Taci moară de vânt!", altul "Ţineţi gura, ungurule, sasule etc."?»

Transferul se semnificaţii continuă: «ce-ar zice ungurii», «ce-ar zice germanii» dacă Napoleon, ruşii sau alţii i-ar obliga să renunţe la «limbă şi religie» şi se opreşte asupra a ceea ce voia să demonstreze iniţial:

«Acum închipuiţi-vă că vin nişte deputaţi în mijlocul acestei adunări şi încep a cuvânta în chipul următor: "Români, asta e ziua libertăţii tuturor! (...) Acum e ziua libertăţii pentru toţi, veniţi toţi cei asupriţi de luaţi dreptate ieftină şi repede, însă vedeţi să fie scrise instanţele ungureşti şi să luaţi totdeauna câte un ungur lângă voi, căci mama noastră cea dulce, patria comună, nu suferă să se plângă cineva fără numai cu lacrimi ungureşti"».

Metafora este acum întărită prin două metalepse («dreptate ieftină şi repede» şi «lacrimi ungureşti») situate în jurul termenului, abia acum rostit, patrie.

Tehnica manipulării este reluată, având în centru cei doi termeni enunţaţi la începutul naraţiunii, libertate şi naţionalitate. Discursul cunoaşte o accentuare a soclului figurativ în detrimentul celui argumentativ. El pare să

42

Page 43: Discursul Politic Romanesc

prolifereze în metafore şi epanalepse, lăsând impresia că abia începe:

«(...) au este aceea libertate care leagă onorurile ţării numai de o limbă în ţara unde sunt mai multe limbi?»

«Au dreptate e aceea care o face statul numai acelora ce ştiu ungureşte?»

«Lumină adevărată e aceea de la care opreşte statul pe toţi cei ce nu ştiu ungureşte?»

Răspunsul urmează acestei serii interogative (a cincea de la începutul discursului) ca o sentinţă:

«Eu zic că aceasta nu e libertate, nici dreptate, ci este o calamitate mare pe acele popoare nefericite care au căzut în astă groapă întunecoasă ce poartă numele de stat».

Nu mai este locul nici unei ambiguităţi, de aceea oratorul se exprimă mai concis, antiteza pe care îşi construieşte seria retorică următoare fiind suport pentru argumentele logice la care apelează din nou.

Probele sunt «tipografia cea liberă» (metonimie) care nu va apăra interesele naţiunii, «dieta» care nu va reprezenta naţiunea română şi interesele sale, ci va fi «a naţiunii ungureşti persecutoare», «egalitatea civilă» va fi doar pentru unguri, «garda naţională» nu va aduce nici o schimbare românilor pentru că ea va fi ungurească ş.a.m.d. Observăm că sunt reluate toate argumentele din exordiu - elementele care definesc noua societate bazată pe drepturi pentru toţi cetăţenii. De data aceasta însă probele sunt administrate ca suport pentru afirmarea opiniei oratorului:

«Însă la ce să mai amintim mai multe libertăţi ungureşti când însă nu numai în 12 dar nici într-o mie de puncte ca acestea nu vei afla nici măcar o libertate, precum nici într-o mie de trupuri moarte nu se află nici măcar o viaţă pentru că a ieşit sufletul din toate libertăţile, omorînd naţionalitatea».

43

Page 44: Discursul Politic Romanesc

Moarte / viaţă - antiteza enunţată la începutul discursului («viersul dulce de libertate» / «sentinţa de moarte») vizează detaşarea libertăţii («ungureşti») de naţionalitate.

Oratorul îşi pregăteşte finalul rezumând cele două noţiuni, reluând, repetând, insistând. Serii interogative agresiv lansate sunt urmate de imagini (premoniţii) catastrofice:

«Pentru aceea zisei că libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât numai naţională şi că libertatea fără de naţionalitate nu se poate înţelege nici la un popor de pe pământ»; renunţarea la naţionalitate duce la «veştejirea» şi «amorţirea» sentimentului de libertate.

«Vai de naţiunea care nu umblă pe picioarele sale, sau nu vede decât cu ochii altei naţiuni, ci va rămâne pururea întunecată ca orbul şi serva naţiunilor răpitoare» - este avertismentul rostit pe un ton profetic.

De ce nu face Ungaria ca alte ţări, se întreabă oratorul, folosind exemplul Elveţiei, Belgiei, Sardiniei. Iritat parcă, Simion Bărnuţiu devine aforistic:

«Pofta domnirii peste celelalte popoare nu e indigenţă adevărată, ci e numai paroxism de friguri»;

«Numai până unde ţine dreptatea este şi umanitatea, dincolo de dreptate locuiesc fiare sălbatice».

Obosită, vocea oratorului se înmoaie, emoţia este exprimată printr-o revărsare de iubire («o natură le-a născut pe toate naţiunile, o iubire le-a vărsat în inimă spre limba lor, un sentiment de onoare bate în inimile tuturor şi un scop le-a dat tuturor»).

Emoţia pare să-i dea o nouă energie retorică, exprimată printr-o nouă (a şaptea) serie interogativă, reluând apelul la onoare şi la egalitate între naţiuni:

«Sau doară numai ungurul are privilegiu şi spre a-şi iubi limba şi mai fierbinte decât românul pe a sa, şi ca să fie mai superb cu originea sa scitică decât românul cu cea

44

Page 45: Discursul Politic Romanesc

italiană? Până când nu se va stinge sentimentul de iubire şi de onoare din pieptul tuturor românilor - niciodată!»

O ultimă tresărire retorică («fără naţionalitate nu e libertate, nici lumină nicăierea, ci pretutindeni numai lovituri, întuneric şi amorţire») şi oratorul conchide pe un ton biblic:

«Naţionalitatea e libertatea noastră din urmă şi limanul mântuirii noastre viitoare».

«Asta e unirea pentru români. Pentru unguri e viaţă, pentru români moarte; pentru unguri libertate nemărginită, pentru români sclavie eternă».

Nu este uitată nici posteritatea care «ne va blestema în morminte» şi nici viziunea apocaliptică a dispariţiei românilor din istorie. Premoniţia dă forţă apostrofării necredincioşilor (ne aflăm într-o catedrală!), iar prosopopeea îl aduce ca martor tăcut pe Traian care «ne-a aşezat să păzim nemoartă gloria numelui de roman» în timp ce noi (antiteză romantică) «în loc să o mărim o am micşorat, o am întunecat, o am vândut şi, împreună cu naţiunea, o am îngropat în anul 1848!»

Augmentarea se bazează aici pe înşiruirea verbelor, secţionând cu lovituri de sabie imaginata cedare a românilor în faţa ungurilor.

Încheierea discursului îl readuce pe orator în concret; el cere imperativ Adunării să răspundă «sărbătoreşte după datina marilor noştri străbuni» cum că (în limba latină în original) «Senatul şi poporul daco-român ţine minte facerea de bine şi nedreptatea» dar nu iartă «relele» ce i s-au făcut, şi, precum un justiţiar, oratorul promite: «unire şi amiciţie va lega cu ei (cu ungurii, n.n.) când vor merita!»

MĂRCI DISCURSIVE. Discursul se centrează pe antiteza libertate / servitute. În text cuvântul libertate apare, în diferite sintagme, de 55 de ori: «libertatea oamenilor», «viersul cel dulce al libertăţii», «inima României a bătut pentru libertate», «epoca frăţiei şi a libertăţii», «renaşterea Europei prin libertate», «razele libertăţii», «libertatea

45

Page 46: Discursul Politic Romanesc

tuturor», «libertăţile acestea mari», «naţionalitate şi libertate», «libertatea ca preţ pentru naţionalitate», «libertatea cea adevărată», «libertatea şi fericirea ţării», «larva libertăţii şi fericirea ţării», «masa libertăţii», «ziua libertăţii», «libertatea popoarelor»; unele au valoare de aforism: «libertatea fiecăruia e legată de persoana lui», «libertatea poartă chipul naţiunii», «libertatea personală poartă chipul persoanei omului», «cu persoana naţiunii se naşte libertatea ei», «libertatea e coarda inimii ei (naţiunii, n.n.), e inima, sufletul, ornamentul ei», «în libertăţile ungureşti nu vei afla nici măcar o libertate», «fără naţionalitate nu e libertate», «naţionalitatea e libertatea noastră cea din urmă şi limanul mântuirii noastre viitoare», «pentru unguri libertate nemărginită, pentru români sclavie eternă». Însăşi Adunarea este «o sărbătoare a libertăţii» chemată «să proclame libertatea şi independenţa naţiunii române».

Antiteza grupează termenii în jurul celor două noţiuni figurate prin opoziţia lumină / întuneric. În jurul fiecărui termen sunt circumscrişi alţii ce provoacă metafore sau repetiţii antitetice. Astfel, luminii (=«libertatea») îi corespund: bucurie, raze, rândunele, repeziciunea vulturului, cetăţeni liberi, lumina istoriei; iar întunericului (=«unirea cu ungurii») - spaima, clopotul morţii, fierbere şi tulburare, nălucă, moarte naţională, leşinare îndelungată, negură, frică, cutremure, tiran, fiare sălbatice, sclavie eternă.

MECANISME DISCURSIVE. Implicarea auditorilor (termenul referent) se realizează fie direct («fraţi români», «fraţilor»), fie indirect («ştiţi», «de v-ar face cuvântarea mea...», «aşa să vă simţiţi», «să spună venerabilul consistoriu de la Blaj care se află de faţă în biserică», «acum închipuiţi-vă», «pentru voi», «nu vă întreb»), şi sunt identificaţi prin «această Adunare»: «această Adunare măreaţă», «Adunarea să răspunză», «Adunarea să depună jurământul întregii naţiuni».

46

Page 47: Discursul Politic Romanesc

Oratorul se identifică cu auditorii: «noi», «nesimţirea noastră», «ne va blestema», «noi împreună cu naţiunea», dar se individualizează când doreşte să sporească autoritatea spuselor sale: «cuvântul meu», «eu sper», lăsându-ne pentru o clipă să-i zărim figura:

«Eu însă, cu toate acestea, nu sunt mulţumit cu uniunea, nici să mă răpesc de bucuria cea universală, ci vreau să cerc mai de-amănuntul ce este uniunea pentru unguri».

Discursul lui Simion Bărnuţiu se deosebeşte de modelul proclamaţiei prin tipul argumentelor utilizate. Deşi are caracteristicile genului epidictic, probele pe care le administrează urmează structura clasică a discursului. Ne putem imagina etapele pregătirii oratorului şi apelul la figurile corporale ca acompaniament retoric necesar. Construit pe o proliferare barocă a antitezei, acest discurs nu are stilul mistic al proclamaţiilor munteneşti.

Simion Bărnuţiu va influenţa, în ciuda alunecărilor politice ulterioare, o întreagă generaţie de oratori - junimiştii - care vor respinge frazeologia paşoptistă muntenească şi îşi vor concentra actul persuasiv pe argumente logice şi expresii memorabile.

Proclamaţia de la Islaz8 şi propaganda revoluţionară9 iunie 1848

Manifest al revoluţiei muntene, Proclamaţia de la Islaz a fost atribuită fie lui Ion Heliade Rădulescu (Lovinescu, 1925, I), fie lui C.A.Rosetti şi Nicolae Bălcescu (Călinescu, 1941).

George Călinescu avea ca argument faptul că nu regăseşte în tonul proclamaţiei "spiritul culturii şi stilului poetului" (Călinescu, 1941, p.135).

8în Anul 1848 în Principatele Rom`ne, vol.I, p.489.

47

Page 48: Discursul Politic Romanesc

Indiferent de autor, Eliade, "om solemn şi cu ţinute profetice" (idem), este acela care dă citire manifestului în faţa unei audienţe puţin numeroase, alcătuită din câţiva ţărani ce ascultară cu uimire, "neînţelegând mai nimic din pompoasa frazeologie" (Călinescu, 1941, p.136).

Înainte de citirea Proclamaţiei, Popa Şapcă făcuse o rugăciune înduioşătoare, prefigurând stilul biblic al acesteia:

«Scapă-i, Doamne, de abuzul clacei, de ticăloasa iobăgie, de podvada drumurilor şi a şoselelor, de acele munci ale faraonilor».

Proclamaţia se adresează cu «fraţi români» şi este semnată «în numele popolului român». Mistica retorică se sprijină pe argumentul tradiţiei:

«După vechile sale datine, popolul român decretă aceleaşi drepturi civile şi politice pentru tot românul».

«Vorbele nobil, nobilitate sunt necunoscute între popolul român (...). Popolul român decretă dar desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii şi al căror nume nu aduc aminte decât nişte timp de barbarie şi servilitate».

Conştiinţa mistică de a vorbi în numele «popolului suveran» reprezintă identificarea pe care o mână de revoluţionari o utilizează pentru a legitima acţiunea. Ca toate celelalte acte ale guvernului provizoriu, Proclamaţia de la Islaz este expresia acestei mentalităţi mistice: «Popolul român hotărăşte»; «Popolul român voieşte»; «Popolul român împarte» ş.a.m.d.

Argumentul acestei identificări este acela că «puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţara se află undeva. În Ţara Românească este în popolul suveran».

Împrumutată din limbajul revoluţiei franceze, frazeologia proclamaţiei are atribute mistice, rezultatul unei revoluţii de "laborator" ce-şi caută drumul spre adeziunea "maselor" prin propagandă. De aceea spiritul proclamaţiei este al unei armonii sociale depline: ea voieşte înainte de toate

48

Page 49: Discursul Politic Romanesc

fericirea «popolului» («Popolul român cheamă toate stările la fericire») şi propune «cruciata înfrăţirii claselor în întru». În iluzoria fericire sunt incluse toate categoriile sociale:

«Boierii n-au nici un cuvânt a nu primi, pentru că nu pierd nimic şi, mai vârtos, vor da lumii o dovadă de frumosul suflet ce caracterizează totdeauna pe cei mari ai ţării».

Suntem departe de tonul cu care Tudor Vladimirescu se adresa boierilor! Viziunea edulcorată a proclamaţiei pare să reclame suficienţa aderării pentru împlinirea programului revoluţionar:

«Neguţătorii, meseriaşii, sătenii binecuântă decretele acestea, le reclamă, le cer».

Şi încă:«Boieri, daţi din frumosul vostru suflet fericirea

fraţilor noştri, căci Dumnezeu vă va da însutit şi aşezămintele cele nouă şi drepte peste curând vor înzeci veniturile voastre».

Scopul acestor renunţări este, cum altfel, fericirea şi «închegarea claselor societăţii într-un singur corp, pe care să-l putem numi, fără ruşine, Naţie».

Pornind de la o astfel de viziune, era firesc ca toate măsurile preconizate să fie luate «pentru binele, pentru fericirea tuturor stărilor societăţii, fără paguba însăşi a nici unei persoane».

Sentimentul de contrarietate care ne cuprinde citind acest text se datorează şi unei ideologii (cea comunistă), mai aproape de noi, care ne-a hrănit cu discursuri ce cuprindeau viziuni ale unei fericiri viitoare fără a simţi nevoia să argumenteze, să dezbată, să convingă. Apoi, acest spirit împăciuitor al proclamaţiei este contrariul ideii de revoluţie. Promisiunea fericirii veşnice şi neidentificarea adversarului sporesc mâlul ideologic în care se situează.

Dar când se adresează ţăranilor, tonul proclamaţiei dă măsura întreagă a iluziei propuse. În formule biblice (greu de înţeles de cei ce se opriseră, din curiozitate, pentru a asculta

49

Page 50: Discursul Politic Romanesc

proclamaţia), mai potrivite unei misiuni de evanghelizare, ţăranii sunt «binecuvântaţii săteni», «fraţi ai lui Christos», «fii ai cerului», «fiii pacei şi ai ţării, voi sunteţi hrănitorii noştri». Ni se creează (fără intenţionalitate, desigur) imaginea delirantă a unui câmp pe care a pogorât o oaste a Domnului, heruvimi-lucrători ai pământului, suflete salvate din împărăţia răului («Fericiţi sunteţi şi în lumea aceasta şi în lumea cealaltă. Staţi aşadar la locul vostru că ziua a venit, cătaţi-vă de câmpurile voastre ce vi le dăruieşte Patria care râde înaintea voastră şi vă cheamă la fericire») cărora le surâde provocator o Fata morgana, produs al delirului revoluţionar.

«Îngerul vestitor este Patria» în antiteză cu Satana, «duhul răului», metaforă pentru necredincioşi mai curând, decât pentru adversarii revoluţiei:

«Iar pentru că duhul răului, Satana, mai poate să aţâţe oarecari vrăjmaşi ce vă pizmuiesc mântuirea şi fericirea (!, n.n.), trimiteţi din fiecare sat câte un preot cuvios şi câte trei împuterniciţi a vă cere dreptatea ce vi se cuvine».

Era momentul ca proclamaţia să coboare în concret, deşi ideile rămân la fel de vagi: ameţiţi de atâta fericire, respirăm uşuraţi la auzul cuvântului «drepturi», dar pentru puţin timp: «Dreptatea v-o dă toată lumea, cu mâini pline şi cu lacrimi în ochi» şi ne simţim din nou striviţi de perspectiva fericirii parcă mai ameninţătoare ca oricând. Duşmanii? Vor fi alungaţi în acelaşi mod în care se anunţa iminenta fericire:

«Iar preoţii vor citi blestemele sfântului Vasile spre a goni duhul răului din ţară».

Nici când se dă citire punctelor (22) din programul revoluţionar, nu se renunţă la recuzita retorică destinată unor săraci cu duhul:

«Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează; lucrarea la lucrul drumurilor se desfiinţează», săteanul fără pământ se face proprietar şi «tărie neînvinsă celor mai avuţi, în

50

Page 51: Discursul Politic Romanesc

folosul tuturor şi în paguba nimănui», căci «visteria va despăgubi pe toţi».

Dacă Titu Maiorescu numea acest program al revoluţiei muntene o "operă de fantezie", noi, căutând elementele de persuasiune, considerăm Proclamaţia de la Islaz o creaţie de neadecvare la realitate. Sentimentalismul voia să ţină locul unui conflict social real. Revoluţia de la 1848 din Muntenia utilizează persuasiunea ca unic mijloc de propagare a ideilor pentru a asigura «liniştea» ţării în vederea realizării unor reforme (uneori nebuloase) instituţionale.

MĂRCI DISCURSIVE. Sfera semantică este cea a termenilor biblici: Dumnezeu, Mântuitorul, Christos, Satana, fii cerului, duhul răului, a binecuvânta, a blestema, ordonaţi prin antiteză.

Parabola susţine acest soclu figural: «pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele Domnului»; «voi aţi plâns şi vă veţi bucura»; «voi aţi însetoşat de dreptate şi vă veţi răcori» accentuând antiteza.

EFICIENŢA. Tonul excesiv de sentimental al proclamaţiei aminteşte definiţia pe care o dădea (cu dispreţ) Chateaubriand retoricii: aceasta este "fructul revoluţiilor". Scopul ei este adeziunea unui număr cât mai mare la foarte idealistul proiect de constituţie în care găsim imaginea unei "republici" (domn ales pe cinci ani), bazate pe iubire, fericire şi dreptate pentru toţi.

Trezit din logomachia propagandei, guvernul provizoriu va anula dealtfel unele din punctele prevăzute în Proclamaţie, cum este cel referitor la desfiinţarea clăcii. Printr-o depeşă trimisă la 15 iunie către «cărmuirea judeţului Dolj»9 se spune: «Cu toate că Proclamaţia arată că claca şi toate drepturile proprietare se desfiinţează din zioa mişcării de 9 iunie», guvernul provizoriu «vede că ar fi o mare pagubă

9în Documente privind revoluţia de la 1848 în |ările Rom`ne (doc.26), p.20-21.

51

Page 52: Discursul Politic Romanesc

dacă s-ar paraliza munca câmpului»; de aceea cârmuirea era invitată «să facă a să pătrunde sătenii de duhul păcii şi al bunei orânduieli» şi până la 1 octombrie «să urmeze a face lucrul proprietăresc ca şi până acum». Se atrăgea atenţia să nu se piardă din vedere «chipul blând şi împăciuitor» în care să fie trataţi ţăranii!

Limbajul proclamaţiei se regăseşte în toate actele emise de guvernul provizoriu. La 16 iunie10 anunţă înfiinţarea gărzii naţionale: «maghistratu pătruns de bucurie» aduce la cunoştinţă că «tot adevăratul român şi cetăţeanu de 18 ani» care aude «această dulce chemare» să dovedească «sentimentul său de patriotism şi dragoste binelui obştesc» înscriindu-se în garda naţională.

Cuprins, probabil, de elanul revoluţionarului de profesie, un «unter ofiţer», Paşcu Purcărea, trimite generalului Tell o scrisoare11 prin care îl anunţă că a compus un marş al revoluţiei, «ce l-am alcătuit în numele guvernului», cerând o răsplată pe măsura «grelei familii de care sunt împresurat».

Neadecvarea ca trăsătură generală a proclamaţiei se datorează şi utilizării inabile a unor îmbinări de termeni proveniţi din zone diferite: «tot românul este un atom al întregii suveranităţi a poporului», «infama iobăgie», «după vechile sale datini, popolul român decretă», «cruciata înfrăţirii claselor întru», efectul lor fiind contrariul tonului solemn cu care sunt rostite.

Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează această retorică revoluţionară, am analizat şi textul ce iniţiază propaganda ca modalitate de a obţine sprijinul popular de către un guvern provizioriu.

10 Idem (doc.29), p.23-2411 Idem (doc.60), p.44-45.

52

Page 53: Discursul Politic Romanesc

Este vorba de o scrisoare12 trimisă de guvernul provizoriu (semnată de Neofit, mitropolitul Ugrovlahiei, I.Eliade, Chr.Tell, Ştefan Golescu, Gheorghe Magheru, G.Scurtu) în «anul 1848 luna iunie 18», în care sunt trasate normele unei retorici sui-generis pentru instruirea comisarilor de propagandă. Aceştia aveau misiunea «să se preumble prin judeţ ca să facă să se înţeleagă ce viitor de fericire s-a deschis». Ţăranilor trebuia să li se arate «reînvierea strămoşeştei înfrăţiri, timpul de dragoste între tot omul ce poartă numele de român», iar proprietarilor trebuia să li se adreseze «vorbe de înfrăţire, iar nu de vrăjmăşie».

Spre «a se întipări mai mult în inimile tuturor maiestatea acestei regenerări naţionale», se dădeau indicaţii pentru utilizarea bisericilor pentru «sfeştanie» în care «să se poruncească numele popolului la toate miroamele» şi la «mântuieşte, doamne, norodul ţării». La sfârşitul slujbei «să se citească cele 21 de puncturi ale Constituţii care s-au jurat popolul din Bucureşti pe Câmpul Libertăţii», dând asigurări «popolului» că guvernul se străduieşte pentru «fericirea ţăranului», dar le cere «ascultare şi supunere».

Nu este ignorată nici forţa ideologizantă de "spălare de creier" a repetării obsesive a cuvintelor proclamaţiei: se va citi «în mai multe zile de-a rândul Proclamaţia guvernului provizoriu către toţi fraţii săteni precum şi Proclamaţia către proprietari».

Supunerea cetăţenească trebuia manifestată prin depunerea unui jurământ de credinţă «către patria sa» prin care semnatarul îşi lua angajamentul că «va apăra liniştea obştească şi va fi gata a jărtfi pentru patrie cea din urmă picătură de sânge».

Personaje de vodevil, membrii guvernului provizoriu nu păreau a înţelege ceva din psihologia «popolului». Credeau că îl vor putea conduce pe calea reformelor prin puterea

12 Idem, (doc.34), p.25-27.

53

Page 54: Discursul Politic Romanesc

cuvântului şi a «conciliaţiunii». Nefiind exponenţi ai unui conflict social real (precum fusese Tudor), ei aveau să eşueze chiar din primele zile. În ciuda activităţii comisarilor de propagandă, ţăranii (îndată ce descifraseră semnificaţiile «infamei iobăgii») nu mai sunt dispuşi să efectueze prestaţiile feudale, iar un raport către administraţia judeţului Dolj13

subliniază «obrăznicia şi arţagul ţăranilor care caută pricină cu lumânarea», situaţie ce se repetă în Prahova şi Romanaţi14.

«Agenţii de influenţă» de la sate aveau să fie învăţătorii şi preoţii pe care guvernul provizoriu încerca să-i atragă prin mijloacele "învăţământului ideologic"; astfel, printr-o scrisoare15, I.G.Gorjanu, profesor la Şcoala Normală din Ploieşti, îi invită pe toţi «candidaţii de învăţători din sate, târguri şi din Ploieşti să se reunească pentru a-i antrena în activitatea revoluţionară».

Din generaţia revoluţionarilor paşoptişti munteni, unii (C.A.Rosetti, de exemplu) vor continua acest "mesianism ceţos şi egoist", cum îl numea George Călinescu (1941, p.173), şi în activitatea politică din perioada formării statului român modern, alţii (I.C.Brătianu) se vor înscrie pe o traiectorie de adaptare a discursului politic la cerinţele noilor timpuri.

Momentul 1859

Discurs rostit de Mihail Kogălniceanu la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza16

5 ianuarie 1859

13 în Documente privind revoluţia de la 1848 în |ările Rom`ne, (doc.46), p.35.14 Idem, (doc. 53), p.39; (doc.68), p.49-50; (doc.73), p.52-53.15Idem (doc. 76), p.54-55.16 în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol.III, p.112-113.

54

Page 55: Discursul Politic Romanesc

Discursul a fost ţinut în Adunarea electivă a Moldovei de către Mihail Kogălniceanu. Deşi nu regăsim funcţiile pe care le-am identificat în analiza proclamaţiei, el reprezintă un tip de declaraţie de învestire (încoronare) cu continuitate în politica românească.

Principala deosebire faţă de proclamaţie constă în termenul referent al discursului. Acesta nu mai este un auditoriu larg ci o singură persoană (domnitorul), iar oratorul vorbeşte în numele unui public larg. L-am inclus în cadrul proclamaţiei pentru că acest discurs statuează schimbarea, având o funcţie preponderent structurantă.

Argumentul pe care se bazează declaraţia-discurs este cel al tradiţiei istorice:

«Moldova a reintrat în vechiul său drept consfiinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege capul său, pre domnul».

Legătura cu prezentul («după una sută cincizeci şi patru de ani de dureri») este realizată prin invocarea lui lui Ştefan cel Mare, simbol al puterii pământene şi exemplu utilizat de orator pentru a sublinia importanţa momentului:

«Prin înălţarea ta pre tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română».

Adresarea este directă («înălţarea ta»), iar tonul marchează respectul cuvenit unui domn, deşi din punct de vedere politic Cuza era doar soluţia de moment în vederea realizării Unirii Principatelor (într-un discurs ţinut cu o zi înainte17, Kogălniceanu reafirmase dorinţa Moldovei de a se uni cu Muntenia sub un principe străin). Dar solemnitatea alegerii este subliniată de orator prin argumente ce doreau să-l legitimeze pe domnul ales:

«Alegându-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să-i

17 Idem, p.111.

55

Page 56: Discursul Politic Romanesc

răsplătească sângele strămoşilor vărsat pentru libertăţile publice».

Este aceasta o adaptare la necesităţile istorice pe care Kogălniceanu le înţelege, dar şi fixarea pe un traseu istoric a lui A.I.Cuza. Vechimea familiei acestuia (al cărei arbore genealogic cobora până în anul 1638) era totuşi o slabă justificarea a tradiţiei, domnii Moldovei nefiind aleşi niciodată de-a lungul istoriei.

Odată încheiat acest ritual de înscăunare, oratorul aminteşte că prin alegerea lui Cuza «noi am voit să arătăm lumei a ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om nou». Misiunea cu care l-a învestit Moldova este redată pe un ton exclamativ retoric, cu iz de cronică («O doamne! mare şi frumoasă îţi este misia»), repede coborât în concretul diplomaţiei politice a vremii: i se aminteşte domnitorului de «Constituţia din 7 august», referire la Convenţia de la Paris (1858) "pentru organizarea definitivă a Principatelor Române", act pe care M.Kogălniceanu îl vroia respectat în dorinţa de a se realiza Unirea. După acest scurt popas în actualitate, oratorul continuă pe acelaşi ton desprins parcă din cartea de istorie (o carte, ce-i drept, mai curând sentimentală):

«Fii, dar, omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu Măria ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi!»

Legitimitatea alegerii domnului nu este prezentată doar ca voinţă a deputaţilor, ci este întărită prin dorinţa poporului, argumentaţie retorică paşoptistă:

«Nu uita că, dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane».

Ales "democratic", domnitorul trebuie să corespundă imaginii tradiţionale: drept, conciliant, factor de echilibru cum am zice astăzi:

56

Page 57: Discursul Politic Romanesc

«(...) împacă patimile şi ura dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie».

«Fii simplu, Măria ta, fii domn cetăţean».Un «domn cetăţean», îmbinare neobişnuită, de sorginte

revoluţionară, înscrie actul alegerii domnului în semnificaţiile pe care Kogălniceanu voia să le transmită atât Europei cât şi Munteniei.

Discursul se încheie - într-un arc-en-ciel – cu un alt exemplu istoric însufleţitor: Alexandru cel Bun, moment ce îi prilejuieşte oratorului o închinare după datină:

«Să trăieşti, dar, mulţi ani ca şi dânsul; să domneşti ca dânsul, şi fă, o, doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţ că "România nu are alt ocrotitor decât pre Dumnezeu şi sabia sa". Să trăieşti Măria ta!»

Negociere şi diplomaţie într-un context istoric determinat!

MĂRCI DISCURSIVE. Adaptat la cerinţele momentului, discursul se construieşte pe puterea exemplului istoric (Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun) şi a patriotismului invocat pentru realizarea năzuinţelor revoluţiei de la 1848, creând o realitate virtuală.

Soclul figural este mai sărac pentru că scopul discursului nu este să persuadeze ci să legitimeze istoric o decizie politică. Întâlnim însă epanalepsa şi derivarea, figuri de repetiţie, care accentuează mesajul: «la legi nouă om nou», «prin înălţarea ta (...) s-a reînălţat naţionalitatea română», combinate cu antiteza care sporeşte forţa elocinţei: «urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire», «fii bun pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi».

57

Page 58: Discursul Politic Romanesc

Tot în spiritul antitezei în care sunt construite proclamaţiile-declaraţii ocazionale, remarcăm două câmpuri semantice distincte: unul cu termeni proveniţi parcă dintr-o cronică (neam, capul său, strămoşi, patimi, ură), cel de-al doilea cuprinzând termeni moderni (capitulaţii, deputaţi, constituţie, lege, arbitrariu, libertăţi publice, instituţii).

EFECTUL acestui discurs a fost unul imediat (cei doi deputaţi care votaseră împotriva alegerii lui Cuza şi-au retras votul negativ) dar şi unul de mediatizare, fiind primit cu entuziasm şi publicat atât în ziarele din Muntenia cât şi în cele din Transilvania.

În ceea ce-l priveşte pe orator, să remarcăm abilitatea cu care îşi construieşte discursul (Kogălniceanu fusese unul dintre candidaţii la domnie, dar îşi retrăsese candidatura) - un ceremonial - aducând o argumentaţie care are în centru prezentarea probelor (constituţie, lege, drept, tradiţie), mărci specifice oratoriei lui Mihail Kogălniceanu.

Discursul lui Vasile Boerescu pentru alegerea lui Cuza18

24 ianuarie 1859rostit în Adunarea electivă din Bucureşti

Alegerea lui A.I.Cuza a întâmpinat o opoziţie puternică din partea grupării conservatoare de la Bucureşti. În presă, dar şi în Adunarea electivă, se discuta importanţa alegerii lui Cuza şi în Muntenia pentru că acesta - prin simpatia de care se bucura în Franţa - reprezenta garantul Unirii.

Până în ajunul zilei de 24 ianuarie, Adunarea electivă era împărţită în mai multe tabere, având fiecare un candidat. Partida naţională (din care făcea parte Vasile Boerescu) propune să se aleagă tot Cuza.

Discursul ţinut de Vasile Boerescu nu este un discurs al consensului şi, deci, nu se suprapune - din punctul de vedere al

18 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.33-34.

58

Page 59: Discursul Politic Romanesc

auditorilor - proclamaţiei. El reprezintă însă sinteza unei stări de spirit unionistă dominantă în societatea românească a vremii, iar oratorul este mesagerul acesteia. De aceea am integrat în acest capitol discursul pentru impunerea alegerii lui Cuza.

Încă de la început se anunţă antiteza - figură centrală a proclamaţiei:

«Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu avem aceeaşi patrie? Ori nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume? Pentru ce să zicem noi şi voi? De ce să nu zicem noi, românii? Nu avem toţi aceeaşi iubire, nu simţim toţi aceleaşi sentimente pentru mama noastră comună? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?»

Am redat în întregime acest fragment pentru că el reprezintă exordiul bazat pe seria interogativă ce susţine argumentaţia patetică la care apelează oratorul.

După ce s-a sigurat de sensibilizarea auditorilor săi, oratorul prezintă cauza: «este domnul: cine va fi domnul?» Demonstrând o bună stăpânire a tehnicilor retorice, Vasile Boerescu îşi exprimă - prin sincoreză, instrument al abilităţii retorice - dubiul că unanimitatea de păreri poate fi obţinută:

«Ca să ne unim cu toţi asupra aceluiaşi candidat, este posibil? Cred că nu, fiindcă, am zis, fiecare îşi are credinţa sa».

Întrebarea retorică urmată de răspuns (manipulare), concesie aparentă făcută adversarilor, anihilează, prin apelul la conştiinţa patriotică - argument fără greş la un deceniu de la revoluţia de la 1848 - posibilitatea menţinerii acestora în dezacord cu oratorul:

«Dar a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni, mai ales când acest principiu este cel mai mare al naţionalităţii noastre. Acest principiu este al unirii».

59

Page 60: Discursul Politic Romanesc

Fără să mai ia în considerare un eventual dezacord, imposibil pe terenul pe care i-a adus pe cei ce se împotriveau alegerii lui A.I.Cuza, Vasile Boerescu lansează o adevărată tiradă de intimidare a ultimelor puncte de rezistenţă:

«Să ne dăm mâna ca fraţi şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să trăim câţiva ani, şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi».

Însufleţitoarea viziune pe care o desfăşoară înaintea reprezentanţilor neamului şi apelul la datoria faţă de urmaşi, având ca efect sporirea emoţiei Adunării, îi permit acum oratorului să devină concret, să-şi exprime opinia:

«A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ion Cuza, domnul Moldovei».

Demonstraţia pe care o utilizează Vasile Boerescu este de o logică fără cusur: dacă putem avea opţiuni diferite, dorinţa realizării unirii este unanimă, dar acordul în acest principiu înseamnă acordul asupra persoanei care reprezintă acest deziderat comun, anume domnul Moldovei.

În finalul discursului său (de o concizie aparte în contextul oratoriei politice), nu-i mai rămâne oratorului decât să rezume întreaga argumentaţie:

«Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume, şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am îndeplinit cu religiozitate o datorie sfântă».

MĂRCI DISCURSIVE. Construcţia discursului se bazează pe antiteză. Structurarea ei se realizează în două câmpuri semantice: unul al termenilor familiali (mumă, fii, mama noastră bună, copii, strănepoţi) care, prin metaforele impuse de limbajul revoluţionar, se circumscriu noţiunii de patrie; cel de-al doilea cuprinde termeni religioşi (credinţă, a reînvia, a binecuvânta, religiozitate, datorie sfântă) în care regăsim sursa mesianismului revoluţionar.

60

Page 61: Discursul Politic Romanesc

La nivelul construcţiei sintactice, antiteza opune termenii noi / voi lui toţi / românii / fii, iar pe dezbinare lui unire. Tot prin antiteză sunt marcate cele două referiri temporale la care se raportează discursul: prezent (astăzi) şi viitor (viitor glorios).

Figurile de repetiţie (epanalepsa şi derivarea) susţin argumentele patetice. Toţi («Nu avem toţi aceeaşi iubire, nu simţim toţi aceleaşi sentimente?») - apare în text de cinci ori - este opus lui fiecare (tot de cinci ori) creând un echilibru la nivelul întregului discurs.

Dar termenul în jurul căruia se construiesc cele mai multe figuri retorice este unire (cu derivatul a se uni): «să ne unim dar toţi asupra principiului de unire» (derivare); «a ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu» (derivare + epanalepsă); «a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni» (epanalepsă) ş.a.

Argumentele utilizate sunt cele patetice, de emoţionare a auditorilor. Aceştia sunt, ca termen referent, voi, iar prin mecansimul de identificare a oratorului cu publicul său, termenul referent devine noi toţi.

Argumentul logic (este un discurs cu intenţionalitate persuasivă clară, deci are nevoie de un suport logic) este cel al «principiului unirii» subordonat «datoriei sfinte».

Ca în proclamaţie, figura oratorului nu se distinge, deşi în acest caz trebuie amintit că Vasile Boerescu a rămas în memoria contemporanilor săi prin sinceritatea cu care şi-a urmărit idealul politic al unirii. Titu Maiorescu (1902) îl aminteşte în seria oratorilor şi nu a retorilor sau limbuţilor.

EFICIENŢA. Ne-am oprit mai mult asupra acestui discurs şi pentru că a avut ca efect imediat acceptarea alegerii lui Cuza ca domn al Munteniei, dar şi pentru ţinuta oratorică sobră; deşi utilizează figurile retorice specifice proclamaţiei, sinceritatea tonului şi nobleţea cauzei pentru care pledează

61

Page 62: Discursul Politic Romanesc

Vasile Boerescu îl înscriu, în opinia noastră, într-un model de utilizare a patriotismului ca temă a discursului politic fără aerul demagogic şi mesianismul ceţos al paşoptiştilor.

Discursul rostit de Barbu Katargiu pentru unirea definitivă19

11 decembrie 1861

Discursul de confirmare a Unirii Principatelor este ţinut de Barbu Katargiu, cel ce avea să fie primul preşedinte al Consiliului de miniştri după unire. Acest moment marchează trecerea proclamaţiei din stradă în Parlament. Toate evenimentele care vor marca schimbarea în evoluţia societăţii româneşti de acum şi până la unirea din 1918 vor fi consfiinţite prin declaraţii oficiale, proclamaţia devenind discurs ocazional.

Începutul discursului este menit a sublinia importanţa istorică a actului unirii. Oratorul îşi mărturiseşte emoţia:

«Sunt în viaţa oamenilor evenimente din acelea în care limba românească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile».

Copleştioare, emoţia s-ar cere exprimată prin tăcere şi în «adâncul inimilor» celor prezenţi, dar şi al celor dispăruţi:

«Strămoşii noştri au simţit şi ei acea înfiorare şi cu lacrimi de bucurie ne binecuvântează din înălţimea cerurilor».

Cuvintele oratorului accentuează şi mai mult emoţia auditorilor, căci unirea este «făgăduinţa mântuirii şi viitorul ţării», este «scânteierea electrică» ce a circulat în inimile tuturor.

Antiteza va structura din acest moment argumentaţia ce aşază faţă în faţă trecutul şi prezentul:

19 V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.58-59.

62

Page 63: Discursul Politic Romanesc

«Această unire este simţită de aceste două popoare (...); dar de au simţit-o, nu s-a făcut, de s-a făcut n-a ţinut decât un moment».

Argumentele, istorice, sunt susţinute prin prosopopee:«Cei din veacurile trecute, fură bărbaţi care încercară

împreunarea naţiilor despărţite în două. Dar fu în zadar!»Pentru a sublinia măreţia prezentului, oratorul explică

eşecul strămoşilor prin «mijloacele ce întrebuinţară», mijloace ce corespundeau «duhului veacurilor lor»: «conchista», «puterea materială». Superioritatea «veacului în care trăim» constă în «puterea morală, a înţelepciunii, a cuvântului, a înfrăţirii».

Acest elogiu adus puterii cuvântului trebuie înţeles şi ca o respingere a revoluţiei ca mijloc de a schimba societatea. Ca şi Mihail Kogălniceanu, Barbu Katargiu va manifesta până la sfârşitul vieţii o antipatie profundă pentru violenţă şi nesupunere socială.

«Puterea morală» invocată îi permite să legitimeze actul unirii prin divinitate: unirea se face «sub scutul înţelepciunii şi înfrăţirii», iar «înţelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrăţirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre».

Prin transfer, normele religioase sunt aplicate istoriei, transfigurarea unirii în "nuntire" fiind de un efect retoric remarcabil:

«Să zicem dar ca biserica noastră. Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu îndrăznească a mai despărţi».

Binecuvântării divine i se adaugă «binecuvântarea strămoşilor noştri». Aceştia, apostoli ai neamului, «ne privesc din sânul veşniciei» gata să blesteme pe cei ce vor îndrăzni să despartă pe cei uniţi întru credinţă:

«Şi sunt în drept a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să

63

Page 64: Discursul Politic Romanesc

aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri: el va avea hula şi blestemul naţiilor ce ne privesc».

Tonul profetic, mesianic, nu ignoră nici argumentele logice care ţin de integrarea europeană (vechi deziderat, o constantă a politicii româneşti!) căci «nu este destul unirea între ţările surori, ne trebuie şi unirea între fiii ei (...); aşa numai vom păstra locul nostru între naţiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscrişi».

Antiteza trecut / prezent este marcată de evocarea zilelor de 24 ianuarie 1859, ziua alegerii lui Cuza ca domn în Muntenia, şi 11 decembrie 1861, ziua consfiinţirii actului unirii:

«La 24 ianuarie fu o asemenea zi de înfrăţire între noi; dar din nenorocire nu eram încă pregătiţi (...). Atunci ne lipsea încrederea (...). Temerea unora şi îndrăzneala prea mare a altora se pretâlmăcia într-un fel năpăstuitor şi de aci răul dezbinării mergea crescând».

Dar «acum ne cunoaştem mai bine» şi oratorul încheie, cum altfel, înălţător:

«Acum pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi: Toate pentru ţară, nimic pentru noi. Să trăiască România!».

MĂRCI DISCURSIVE. Antiteza grupează termenii în jurul a două momente temporale: atunci (24 ianuarie: «nu eram pregătiţi», «ne lipsea încrederea», «dezbinare», «neîcredere», «despărţirea în două», «neizbutire») şi acum («ne cunoaştem mai bine», «să fim cu toţii», «toate pentru ţară, nimic pentru noi», «unire»).

Pentru a exprima imperativul unirii, Barbu Katargiu apelează la termeni din sfera religioasă: făgăduinţa mântuirii, nemurirea sufletelor, înfiorare, a binecuvânta, blestem, înălţimile cerurilor, sânul veşniciei sau citate din Biblie.

Epanalepsa rămâne figura retorică preferată în susţinerea argumentelor: «Unirea s-a făcut. Această unire este

64

Page 65: Discursul Politic Romanesc

simţită de aceste popoare (...); dar de au simţit-o, nu s-a făcut, iar de s-a făcut n-a ţinut nici un moment»; «se va preface în blestem (...), să aibă blestemul nostru şi al urmaşilor noştri».

Metafora este de tip romantic, uzată de limbajul paşoptiştilor: «făgăduinţa mântuirii», «înălţimea cerurilor» «scutul înţelepciunii şi înfrăţirii».

Argumentaţia. În spiritul proclamaţiei, argumentele etice (de imagine a oratorului) lipsesc.

Mecanismul de identificare este dominant în stabilirea referentului. Oratorul se identifică auditorilor săi prin persoana întâi plural («ni s-a zis», «ne putem noi aduce aminte», «unirea noastră», «biserica noastră», «vom păstra locul nostru», «străbunii noştri», «blestemul nostru», «înfrăţirea dintre noi», «drapelul nostru», «nimic pentru noi») sau prin toţi («toţi îl pricepem», «voiam toţi acelaşi lucru»). Primul termen vizează auditorii prezenţi, cel de-al doilea trimite la popor, neam, români.

EFICIENŢA. Nefiind un discurs ce doreşte obţinerea adeziunii prin persuasiune, ci are ca scop marcarea solemnităţii unui eveniment istoric, ne vom referi la ecourile pe care le-a stârnit.

În ziarul «Independenţa» din 12 decembrie, Radu Ionescu semna un articol în care elogia pe orator: «D-l Katargiu se urcă la tribună şi într-o tăcere adâncă pronunţă frumoasul discurs ... o voce minunată şi sonoră, un accent puternic şi vibrator (...) ridicau discursul său la înălţimea faptelor ce-l inspiraseră. În sală şi la tribune, aplauze zgomotoase şi aclamaţiuni generale au urmat discursul său, pe care Domnitorul a voit a i se comunica îndată prin telegraf»20.

În privinţa figurii oratorului Barbu Katargiu, să notăm observaţiile admirative ale lui Anghel Demetriescu (1886, p.67): «improvizator prin excelenţă», «vocea sa sonoră şi

20 ap.V.V.Haneş, op.cit., p.58.

65

Page 66: Discursul Politic Romanesc

puternică în cursul vorbirii se cobora la început în nişte note surde»; «gesturile sale luau o fisionomie din ce în ce mai impetuoasă», iar «accentele lui produceau efectele trăsnetului»â.

Independenţa

Discursul lui Mihail Kogălniceanu asupra independenţei absolute a României21

9 mai 1877

Discursul care marchează în istoria României declararea independenţei (dar nu şi recunoaşterea ei prin tratate internaţionale) este un răspuns la o interpelare adresată guvernului de către deputatul Nicolae Fleva. Acesta ridicase două probleme: 1) dacă guvernul a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea legăturilor cu Turcia şi prin urmare independenţa absolută a României şi 2) dacă în starea de război în care ne găsim «din pricina provocaţiunilor Turciei», ministrul de externe a comunicat oficial puterilor această stare de război.

Pe un ton ponderat, Mihail Kogălniceanu răspunde interpelării făcând un apel la logica rece a faptelor, nelăsându-se pradă sentimentelor de român: «voi vorbi ca ministru de externe, nu ca român» îşi avertizează el auditorii prea lesne cuprinşi de un entuziasm ce cerea acţiuni imediate.

«Slaba voce a României care vorbeşte în străinătate» - cum modest se prezintă oratorul printr-o metonimie - aminteşte că independenţa României este un act ce depinde nu numai de soarta războiului cu Turcia, ci şi de atitudinea puterilor garante; de aceea avertizează pe deputaţii prea

21 în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol.IV, partea a IV-a, p.478-481.

66

Page 67: Discursul Politic Romanesc

belicoşi că «un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoarea de a dirige interesele ţării faţă cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oştirei României, poate să compromită soarta naţiunii române».

Apelul la raţiune, la datoria de a vorbi în primul rând ca persoană oficială, nu îl împiedică pe orator să conştientizeze necesitatea de a răspunde şi de a întări entuziasmul asistenţei, demers motivat de susţinerea unei cauze ce trebuia pledată în faţa Europei. În acest punct, discursul îmbracă forma unei proclamaţii adresate ţării şi Europei:

«Suntem independinţi, suntem naţiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător».

Cuvinte memorabile pentru contemporani dar şi pentru posteritate, des citate, până la uzură, în momente de orgoliu naţional.

Aplauzele "îndelungate" ce însoţesc această declaraţie îl determină pe orator să fie mai precaut, nedorind parcă să se lase cuprins de emoţie:

«Însă, domnilor, aici se opreşte travaliul nostru? Aici se opreşte acţiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole şi mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace?»

Seria interogativă (cu un grad ridicat persuasiv când este concisă şi lapidară) reprezintă modalitatea de a introduce argumentele istorice, ale tradiţiei, ce dau legitimitate actului independenţei. Argumentele sunt prezentate printr-o altă serie interogativă, mai convingătoare decât afirmarea directă a opiniei, pentru că antrenează auditorii în demonstraţia oratorului:

«Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran?»

Răspunsul este acum şi afirmare şi confirmare:

67

Page 68: Discursul Politic Romanesc

«Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru».

Legăturile cu Turcia (care nu puteau fi ignorate nici măcar într-un discurs ocazional) «erau nişte legături sui generis: nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi».

Argumentele prezentate au scopul de a nu pune România în ipostaza de a fi acuzată pe plan extern de încălcarea prevederilor Tratatului de la Paris: Mihail Kogălniceanu, abil diplomat, ştia că această sfidare ar fi deranjat puterile garante şi ar fi dăunat intereselor ţării. Explicaţiile pe care le dă vor ţine cont deci şi de această necesară pracauţie, oratorul menţinând un echilibru între demnitatea de reprezentant al României şi grija de a nu leza "mai marii" Europei. De aceea aceentuează nerespectarea tratatului de către Turcia:

«Eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat şi care sunt în guvern şi care au fost, şi care astăzi iau parte în Parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au răspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre».

Abilitatea diplomatică şi oratorică a lui Kogălniceanu se desfăşoară apoi pe două planuri, simetrice ca abordare: unul este ce al relaţiilor cu Turcia, pe care nu le dorea înveninate şi mai mult de jigniri inutile, iar cel de-al doilea este al atitudinii Europei, pe care o dorea aliată şi garant al independenţei.

Prin prolepsă, sunt amintite argumentele potenţialilor adversari, justificând poziţia României nevoită să se apere («asemenea şi noi am făcut recurs la tun, şi tunul nostru răspunde tunului otoman») şi continuă, apelând, pentru prima dată de la începutul discursului, la argumente patetice, atunci când cele logice nu-l mai ajută:

«Ne întrebaţi acum ce suntem? Suntem în stare de resbel cu turcii şi când va fi pacea să se facă nu crez că un

68

Page 69: Discursul Politic Romanesc

singur român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai nainte, rău definită, hibridă şi jignitoare atât intereselor României cât şi Turciei».

Aceeaşi contrucţie este reluată şi în abordarea relaţiilor cu Europa. Sunt amintite (prolepsă) cuvintele rostite în Parlamentul de la Londra de un deputat britanic:

«(...) dară foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte, zise la tribuna Parlamentului din Londra, că România face parte integrantă din Imperiul otoman şi că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit».

Întrebarea retorică ce urmează («Dară ce să facem?») îi prilejuieşte introducerea argumentelor patetice, accentuând forţa persuasivă pentru că în acest moment discursul se adresează şi ia ca martori nu numai auditorii prezenţi în sală, ci şi Europa întreagă:

«Să stăm morţi? Nu, domnilor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morţii».

Absenţa argumentelor logice (istorice, în acest caz) este suplinită prin argumente patetice:

«Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune viuă, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri, care mor la hotare».

Emoţia produsă este temperată cu abilitate de orator; el aminteşte datoria «Camerei şi Senatului şi a naţiunii» de a pleda convingător «înaintea Europei», înaintea «marelui aeropag», cauza independenţei României, nu ca un act de sentimentalism patriotic, ci ca un act justificat prin însăşi evoluţia Europei secolului 19. Să notăm că şi în acest caz Mihail Kogălniceanu, cu logica politică ce-l caracteriează, utilizează argumentele adversarului pentru a-l combate (strategie pe care o vom întâlni în dezbaterile în care se antrenează ca deputat): «Trebuie să dovedim că reclamăm

69

Page 70: Discursul Politic Romanesc

independinţa noastră pentru că şi noi ca naţiune avem dreptul să trăim cu viaţa noastră» într-o Europă ce «predică sentimente de justiţie».

Odată argumentată atitudinea faţă de puterile garante, Kogălniceanu este liber să dea frâu emoţiei, rezumând:

«Aşadar să dovedim că, dacă voim să fim naţiune liberă şi independinte, nu este pentru ca să neliniştim pe vecinii noştri» ci, din contră, «să arătăm că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei».

Ministrul de externe nu uită, însă, să transmită un mesaj ce vizează inamicii tradiţionali ai României:

«Noi vrem să fim bine cu toate puterile, şi cu Rusia, şi cu Austria, şi chiar cu Turcia».

O scurtă paranteză se impune. Deşi acuzat de o prea mare precauţie, Mihail Kogălniceanu face o demonstraţie de diplomaţie pusă în slujba intereselor unei ţări aflate «la gurile Dunării», unde se afla centrul de «interese europene». În aceasta constă, după aprecierea lui Kogălniceanu, «norocirea României» dar şi «nenorocirea României». Forţa oratorică (ce se bazează în primul rând pe cunoştinţele sale temeinice de istorie şi drept) va fi utilizată în această perioadă în concordanţă cu situaţia geo-politică particulară a României. Cel care va continua această linie va apărea în diplomaţia românească abia peste o jumătate de secol şi va fi Nicolae Titulescu.

Revenind la discursul pe care îl analizăm, oratorul rezumă probele administrate în susţinerea cauzei («Mă rezum, domnilor: voim să fim independinţi»), amintind pe scurt argumentele care au stat la baza deciziei de rupere a relaţiilor cu Turcia, pentru care «singura vinovată» este Înalta Poartă.

Mihail Kogălniceanu nu uită că în acest demers oficial avea nevoie de susţinerea întregii naţiuni (cea care suporta direct costurile războiului) şi de aceea redevine «vocea ţării şi

70

Page 71: Discursul Politic Romanesc

a acelora care sunt pe aceste bănci», pentru că acţiunea lor va reuşi prin aportul naţiunii şi al lui Dumnezeu: «va face Dumnezeu, va face puterea ce niciodată nu ne-a lipsit» - rosteşte profetic oratorul.

Finalul discursului ni-l readuce pe ministrul de externe mai hotărît decât la început:

«Încă o dată vă declar, domnilor, în numele guvernului, că noi ne privim în stare de resbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independinte şi de sine stătător să fie recunoscută în Europa la viitoarea pace, pe care şi guvern şi dumneavoastră şi ţara întreagă o doreşte să o vază cu o oră mai înainte».

MĂRCI DISCURSIVE. Deşi este un discurs al autorităţii şi se bazează pe forţa argumentelor, l-am inclus în cadrul proclamaţiei din considerente ce ţin de funcţiile (terapeutică şi pedagogică) dominante. Prin această declaraţie se anunţă o schimbare înainte ca ea să primească gir oficial.

Figurile retorice sunt şi ele utilizate în sensul obţinerii nu a acordului (deja existent) ci întăririi şi sporirii adeziunii la cauza susţinută. Vom întâlni, prin urmare, acest soclu figurativ ori de câte ori oratorul abandonează argumentele logice (istorice şi de drept internaţional) în favoarea celor patetice.

Astfel, repetiţia şi antiteza reprezintă principalele figuri retorice, uneori combinate, sporind efectul:

Antiteză + chiasm: «nişte legături care erau slabe când românii erau tari: nişte legături care erau tari când românii erau slabi».

Epanalepsă + derivare + interogaţie retorică: «Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali Turciei?».

Antiteză + derivare + epanalepsă + paradox + interogaţie retorică urmată de răspuns (manipulare): «Să

71

Page 72: Discursul Politic Romanesc

stăm morţi? Nu, domnilor, căci nimeni nu comptează cu morţii. Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune viuă».

Repetiţia verbelor (trebuie, să dovedim) la imperativ ţinteşte anihilarea opiniilor adverse (în privinţa modalităţilor de realizare a independenţei), iar repetarea cuvântului Europa în diverse sintagme («nu crez eu că dreptatea Europei, că chiar interesul Europei ar voi să ne mai întoarcem în condiţiunile de mai nainte, jignitoare nouă şi chiar păcii Europei») vizează un auditoriu care, deşi nu era prezent în sală, reprezenta o forţă importantă pentru destinul României: puterile garante.

Augmentarea este o altă modalitate de a obţine sporirea tensiunii discursive. Sunt utilizate două serii semantice; prima se înscrie în jurul noţiunii de patrie: «să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri şi această misiune în momentul de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la datorie». Cea de-a doua are ca termen referent clasa politică şi opinia publică (prin mecansimul de mediatizare): «Camera şi Senatul şi naţiunea trebuie să pledeze naintea Europei». EFICIENŢA. După încheierea discursului, Nicolae Fleva, autorul interpelării, propune să se voteze o moţiune prin care să se aprobe aititudinea guvernului. Această moţiune a fost votată cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri.

A doua zi, domnitorul Carol pronunţa în faţa Camerelor reunite un discurs (redactat tot de Mihail Kogălniceanu pe acelaşi ton entuziast-temperat) în legătură cu declaraţia de independenţă, elogiind activitatea deputaţilor şi senatorilor.

Efectul (atenuarea divergenţelor cu opoziţia şi atenuarea agresivităţii unor interpelări ale acesteia, de care se plângea într-o scrisoare adresată agentului oficial la Paris, Iancu Ghica) obţinut de Mihail Kogălniceanu, în calitatea sa de ministru de externe, îi va da răgazul necesar pentru susţinerea unei lupte diplomatice acerbe prin corespondenţă, de care,

72

Page 73: Discursul Politic Romanesc

avea să o declare, se simţea mai mândru decât de legile impuse după lovitura de la 2 mai 1864 şi care va avea ca rezultat recunoaşterea independenţei României de către puterile europene.

Momentul 1918

Discursul lui Vasile Goldiş în faţa Marii Adunări Naţionale22

Alba Iulia, 1 decembrie 1918

Pentru a marca acest eveniment istoric, am ales manifestarea de la Alba Iulia pentru că ea se încadrează în mişcările ce se legitimau prin adeziune populară, utilizând discursul politic în sensul proclamaţiei.

Nu am analizat însă Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, actul oficial al manifestării, pentru că aceasta nu reprezintă un produs oratoric ci rezumă, pragmatic, opiniile exprimate de participanţii la acest eveniment.

Discursul pe care îl vom analiza este cel rostit de Vasile Goldiş, la sfârşitul căruia va fi citită şi Rezoluţia.

Adunarea s-a ţinut în sala Cazinoului Militar (devenită Sala Unirii). Străjuită de portretele lui Mihai Viteazu şi ale lui Horia, Cloşca şi Crişan, ea asigura solemnitatea cadrului de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale, iar ceremonialul includea, pe lângă discursurile premergătoare citirii Rezoluţiei, şi crearea unei atmosfere înălţătoare (o punere în scenă ce poartă amprenta unei gesticulaţii retorice proprii temelor patriotice, utilizând însemne şi simboluri) care să legitimeze actul unirii cu România.

22în I.Scurtu, Alba Iulia 1 decembrie 1918, p.142-146.

73

Page 74: Discursul Politic Romanesc

Astfel, programul de defăşurare a manifestării cuprindea un serviciu divin celebrat în bisericile protopopeşti şi discursuri adresate, de la patru tribune amplasate în Piaţa Sfatului, mulţimii prezente. Raportarea la istorie se făcea prin stabilirea unui traseu iniţiatic: participanţii vor defila cu steaguri, vor trece pe sub poarta Carol şi prin poarta Mihai Viteazu şi se vor opri pe terenul Adunării, în apropierea «pământului sfinţit cu sângele lui Horea şi Crişan»23.

Vasile Goldiş îşi construieşte discursul în consonanţă cu această atmosferă. Într-o desfăşurare logică, oratorul creează impresia unei catedrale romane în care nici une element nu este de prisos, pe un ton grav şi fără preţiozităţi retorice. Demonstraţia se bazează pe argumente istorice (ale tradiţiei) aduse în sprijinul legitimităţii năzuinţei de unire şi pe antiteză, strategia pe care îşi aşază soclul argumentativ.

«Sentinelă credincioasă», istoria poporului român se caracterizează prin «lovituri duşmane» şi «statornică răbdare». Rememorarea evenimentelor istorice începe cu Dacia romană, simbol al fericirii, punct de plecare al arcadei ce se va încheia abia prin înfăptuirea unirii. Românii sunt «creanga tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian», «orfani romanici» ce «acopăr trunchiul vechi tracic».

Titlu de nobleţe, romanitatea a creat «o minune fără pereche în istorie», neamul românesc, călcat în picioare de «oardele barbare» şi care va duce la «fărâmiţarea prin văi sub dominaţii răzleţe» a românilor, dar fără a pierde conştiinţa etnică:

«Dar când sufletul se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică

23"Programul de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918", în volumul Alba Iulia 1 Decembrie 1918, p.138.

74

Page 75: Discursul Politic Romanesc

sunt tot acelea care sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei».

Această lecţie (romantică) de istorie utilizează argumentele tradiţiei pentru a justifica lipsa de acţiune din istoria unui popor, reflex oratoric automat, întâlnit mai cu seamă în discursurile politicienilor ardeleni, prin care orice atitudine este transformată în calitate. Astfel, «statornica răbdare» a «sentinelei romane» ce-şi asumase rolul de a apăra «geniul latinităţii», negrăbindu-se spre Unire, este în contrapunct cu argumentul aspiraţiilor milenare.

Expunerea istorică aminteşte întemeierea statelor româneşti dar şi dezbinarea lor, rod al «zavistiei şi urii între fraţi» şi al «inamicilor din afară»: Semiluna, turcii, tătarii, leşii.

Rezistând eroic atâtor vrăjmaşi, poporul român pare că uitase menirea de a se reuni în hotarele istorice ale Daciei! Dar revoluţia de la 1848, continuă oratorul, «de la dulcea soră latină» aduce «în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii». Moment propice evocării unei figuri eroice (prosopopee): Avram Iancu, «regele munţilor», victimă a «ingratitudinii habsburgice».

Evocarea unirii Ardealului cu «ţara ungurească» îl umple de mâhnire pe orator, care accentuează situaţia dramatică a românilor din Ardeal prin comparaţie cu cei de Principate «spre care priveau ardelenii cu iubire duioasă». În timp ce românii din Principate realizau unirea şi independenţa, spune cu tristeţe oratorul, «noi ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei», cu credinţa în «patrie şi tron» şi cu răbdarea de «a muia inimile celor puternici». Fără a încerca să justifice această supusă acceptare, Vasile Goldiş îşi înalţă glasul cu accente dramatice, subliniind nedreptatea făcută românilor ardeleni:

«Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele pentru "patrie şi tron" iar "patria şi tronul" au târît în temniţi

75

Page 76: Discursul Politic Romanesc

şi în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; "patria şi tronul" au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis zbirii în adunările noastre bisericeşti (...), ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, "patria şi tronul" s-au conjurat împotriva noastră şi ne pregătea mormântul».

Revolta oratorului este rezultatul ingratitudinii «patriei şi tronului» - metonimie pentru imperiu - faţă de un popor (prea)doritor de a respecta Puterea. Dar legitimitatea acestei puteri este anulată tocmai de nerespectarea drepturilor promise cetăţenilor ei. Aceasta este schema pe care oratorul îşi construieşte argumentaţia: «Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească».

Arcul peste timp, ce se deschisese cu evocarea Daciei romane, Edenul românilor, se încheie cu afirmarea dreptului istoric la unire al tuturor românilor:

«După drept şi dreptate, românii din Ungaria, Banat şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu Regatul român».

Evocarea figurilor istorice continuă cu Mihai Viteazu (exemplu şi model pentru urmaşi), cel care «a realizat unirea cu sabia, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei», dar, prin vremelnicia lucrării sale, în antiteză cu «noua unire», care va fi «integrală şi pentru eternitate».

Noul principiu ce guvernează Europa secolului 20 este cel al «libertăţii adevărate» şi al «egalităţii condiţiilor de viaţă pentru fiecare individ».

Nu sunt uitate, în numele acestui principiu, nici «neamurile şi indivizii conlocuitori pământului românesc» pentru că, spune Vasile Goldiş, «nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor».

Unirea este văzută ca o împlinire a idealurilor de la 1848 exprimate pe Câmpia Libertăţii din Blaj şi ca o replică la tratamentul la care au fost supuşi românii din Transilvania:

76

Page 77: Discursul Politic Romanesc

«Împăratul ne-a înşelat, "patria" ne-a ferecat (...). Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române».

Încheierea este făcută pe tonul profetic cu care ne-au obişnuit proclamaţiile:

«Câtă vreme vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor».

Se dă citire apoi Rezoluţiei.MĂRCI DISCURSIVE. Discursul se caracterizează

prin sobrietate. Nu există nici termenul subiectivităţii, nici cel referent, argumentele etice şi patetice lipsind. Discursul se adresează «Măritei Adunări Naţionale» şi marchează solemnitatea momentului.

Antiteza este figura retorică centrală, construită în jurul a doi poli: «Dacia romană», dreptul la unire, şi duşmanii acesteia.

Primul termen grupează metaforele: românii sunt «creanga tăiată din puternica tulpină», conştiinţa de neam este «un soare luminos», poporul român este «sentinela civilizaţiei împotriva barbariei», iar Patria este «dulcea sa mumă».

Inamicii sunt: «oardele barbare», «somnul de moarte», «zavistia», «patria şi tronul».

Metonimia este figura de semnificaţie preferată: «sentinele romane» - pentru români, «dulcea soră latină» - Franţa, «sabia lui Mihai» pentru forţa armată, «patria şi tronul» pentru imperiul austro-ungar.

Argumentele istorice sunt susţinute de epanalepsă («patria şi tronul» apare de cinci ori într-o singură frază) şi derivare: «dreptul şi dreptatea».

EFICIENŢA. Discursul lui Vasile Goldiş (ca şi ale lui Iuliu Maniu, Ştefan Cicio-Pop ş.a.) se înscrie în seria de discursuri ţinute în ziua de 1 decembrie 1918 pentru a întreţine o atmosferă de entuziasm popular în jurul unei decizii politice,

77

Page 78: Discursul Politic Romanesc

dar şi de a transmite semnale clare Europei în legătură cu hotărârea de unire cu Regatul.

3.2. Discursul parlamentar

Instituţionalizarea puterii politice produce mutaţii şi în mecanismele de producere a discursului politic, atât prin funcţiile sale cât şi prin acţiunea persuasivă.

FUNCŢII. Discursul politic instituţionalizat - discursul parlamentar - acţionează în primul rând prin funcţia de structurare (organizează domeniul politic pe criteriul opoziţie/putere, majoritate/minoritate) şi cea decizională (puterea are nevoie să convingă pentru a produce schimbarea propusă).

Funcţiile terapeutică şi pedagogică sunt mai puţin sesizabile, pentru că publicul căruia i se adresează discursul este acum unul eterogen, specializat şi organizat.

STRATEGIILE DISCURSIVE relevă şi ele o modificare în raportul stabilit între soclul figural şi cel argumentativ. Figurile retorice nu mai sunt pilonii construcţiei persuasive, ci devin elemente de susţinere a argumentelor utilizate de orator.

Figurile retorice cele mai eficiente sunt figurile de construcţie şi gândire, în timp ce figurile de semnificaţie însoţesc argumentele ce vizează implicarea emoţională a auditorilor.

Discursul parlamentar pune accent pe argumentele logice (ideologice) şi pe elocinţă, dar şi pe mânuirea (şi manipularea) abilă a stărilor afective ale auditorilor; argumentele patetice devin mai degrabă argumente ad hominem (sunt luate în discuţie ideile şi acţiunile politice ale

78

Page 79: Discursul Politic Romanesc

adversarilor şi aliaţilor). Nici atacurile la persoană (argumente ad personam) nu vor fi ignorate în strategia discursivă a oratorului.

FIGURA ORATORULUI. Eficienţa persuasivă (directă, prin vot, sau indirectă, discreditarea acţiunilor adversarilor politici sau chiar a acestora) are în centrul ei imaginea oratorului; acesta instrumentează cu grijă argumentele etice. Prestigiul şi credibilitatea se câştigă prin dezbatere. De aceea, oratorul îşi construieşte propria imagine prin discurs, dar şi prin mecanismul mediatizării.

În cadrul strategiilor persuasive, mediatizarea (prin presă) reprezintă un aliat important în lupta politică.

Imaginea oratorului se circumscrie imaginii partidului, iar oratorul îşi continuă acţiunea persuasivă şi în afara Parlamentului. Jurnalele de partid comentează, fac propagandă, analizează şi dau verdicte. Dezbaterile politice sunt urmărite cu atenţie, iar discursurile politicienilor sunt publicate pentru sporirea popularităţii acestora.

Oratorii ţin conferinţe publice, participă la adunări populare şi întâlniri cu simpatizanţii pentru a cuceri prestigiu oratoric. Cei mai mulţi dintre aceştia provin din rândul avocaţilor cu reputaţie în lumea baroului şi din rândul profesorilor, conferenţiari aplaudaţi în mediile intelectuale.

Omul politic acţionează şi prin mecanismul de referenţializare: prin discursul său, el construieşte o realitate, propune o schimbare şi încearcă să le impună; discursul politic proiectează viitorul, prezentul fiind terenul controverselor şi al incertitudinilor. Discursul parlamentar este un portret în oglindă al oamenilor şi ideilor politice care creează evenimentul.

Mecanismul de identificare cu o mişcare, cu un grup sau partid este din ce în ce mai puternic, dar nu elimină nici

79

Page 80: Discursul Politic Romanesc

individualizarea oratorului care concentrează energiile şi produce clarificări ideologice.

Auditoriul devine factor activ în alegerea strategiei discursive. Nu mai este un public de consens, ci un public cu opinii diverse, reprezentând interese divergente, asupra căruia oratorul îşi exercită întreaga forţă persuasivă.

Argumentele patetice (pathos) şi cele ad hominem vor concentra o bună parte din energia oratorică, iar "chestiunea personală" va constitui terenul sporirii autorităţii şi prestigiului omului politic.

Polemicile vor deveni tot mai violente pe măsură ce societatea românească, ieşită din lupta pentru realizarea statului modern şi în căutare de noi idealuri, nu mai propune soluţii ideologice ci se zbate în zona tulbure a confruntărilor de stradă. Dezbaterea politică scade în eficienţă (şi sub influenţa situaţiei internaţionale) după 1930, lăsând loc treptat dictaturii, căci cine poate constrânge nu are nevoie de persuasiune.

Instituţionalizarea dezbaterilor politice. Discursul parlamentar, organizator al vieţii politice în democraţiile de tip modern, este - la rândul lui - organizat pe baza unor norme impuse de Regulamentul parlamentar. Aceste norme, impuse mai ales după adoptarea Constituţiei de la 1866 (act ce marchează instituţionalizarea puterii politice), vizează relaţia dintre orator şi auditori. Selectăm câteva elemente ale cadrului de desfăşurare a discursului parlamentar: Oratorul se înscrie la cuvânt, anunţând şi tema discursului;

el nu poate fi întrerupt decât dacă depăşeşte ora de desfăşurare a şedinţei. În acest caz, la propunerea preşedintelui Adunării (un "moderator" al dezbaterilor) şi cu acordul asistenţei, fie se prelungeşte şedinţa, fie se întrerupe, urmând ca oratorul să continue a doua zi.

80

Page 81: Discursul Politic Romanesc

Oratorul nu are voie să se abată de la "chestiune", fiind coordonat în acest sens de preşedintele şedinţei (un maestru de ceremonii deliberative).

Dacă un parlamentar se simte atacat ca persoană publică, el anunţă (prin «cer cuvântul») dorinţa de a interveni pentru o chestiune personală (sau "personalitate"). Dreptul la replică îl primeşte imediat ce se încheie discursul celui care îl atacase. "Personalităţile", cu dibăcie evitate de unii oratori, provocate de alţii, sporesc nu numai interesul publicului pentru dezbateri, ci şi nivelul dezbaterii înseşi.

Discursurile sunt stenografiate şi reproduse în organul oficial al Parlamentului, Monitorul oficial24; fidelitatea reproducerii textelor este de multe ori contestată (se intervine adesea în redactarea textului pentru excluderea a ceea ce se considera a fi expresii ne-parlamentare, stilul elevat fiind mult timp o cerinţă cu caracter de normă).Pe baza acestor norme de conduită parlamentară şi pe baza

cauzei aflate în discuţie, am identificat trei modele de producere a discursului parlamentar: discursul la Mesajul regal, discursul deliberativ şi discursul polemic. Acestea se diferenţiază şi prin ţinta persuasivă specifică fiecărui tip.

3.2.1. Discursul la Mesajul Tronului

Mesajul Tronului (sau Mesajul regal) se constituia într-un ceremonial al sfârşitului de an şi reprezenta discursul rostit de suveranul ţării (domnitor/domn, rege din 1881) în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului.

24 Buletinul şedinţelor Adunării ad-hoc a Moldovei, Monitorul oficial al Modovei, Monitorul oficial al |ării Rom`neşti şi, din 1861, Monitorul oficial al Adunării deputaţilor şi Senatului Rom`niei.

81

Page 82: Discursul Politic Romanesc

În cadrul puterii politice instituţionalizate, tradiţia dezbaterilor la Mesajul Tronului datează din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi continuă până după cel de-al doilea război mondial (cu întreruperi în perioada locotenenţei domneşti şi a dictaturii militare).

Mesajul era urmat de un răspuns al Camerelor legislative ce trebuia supus aprobării acestora. Proiectul sau Adresa de răspuns la Mesaj era redactat de un raportor al majorităţii ce susţinea guvernul în exerciţiu şi conţinea, pe lângă exprimarea sentimentelor de devotament faţă de suveran şi familia acestuia, şi linii generale ale programului de guvernare pe următorul an.

Se disting două perioade în ceea ce priveşte conţinutul acestei Adrese. Într-o primă fază (1862-1875), acesta reprezintă doar manifestarea unor idei de respect şi devotament faţă de domnitor, reuşind să întrunească adeziunea întregului for legislativ faţă de acesta. Majoritate şi minoritate participau, prin reprezentanţii lor, la Palat la ceremonia înmânării Răspunsului.

A doua etapă este reprezentată de dorinţa opoziţiei de a introduce în Adresa de răspuns unele aprecieri critice care vizează activitatea guvernului. Din acest moment, acestea determină dezbaterea propriu-zisă, căci viaţa politică de tip modern exclude unanimitatea opiniilor.

Funcţia de structurare se reflectă în organizarea domeniului politic în opoziţie şi putere, ducând la clarificări şi consolidări ideologice. Prin acest discurs, opoziţia exercită un rol de control şi supervizare a activităţii executive într-un dialog care cuprinde puterea legislativă, puterea executivă (membrii guvernului erau de faţă în timpul dezbaterilor la Mesaj) şi, indirect, suveranul căruia îi era adresat Răspunsul Camerelor.

82

Page 83: Discursul Politic Romanesc

STRATEGIILE DISCURSIVE se orientează nu atât spre o eficienţă persuasivă imediată (jocul democratic exclude în cele mai multe cazuri un astfel de acord politic), cât spre o eficienţă de perspectivă - viitoarele alegeri, evenimente importante la nivel naţional care impuneau decizii majore.

ORATORUL este figura centrală a acestei strategii. Purtător de cuvânt al unor partide sau grupuri de interese, oratorul îşi construieşte discursul pe baza mecanismului de individualizare-identificare, într-o dinamică a actului persuasiv cu funcţie pedagogică.

Autoritatea şi credibilitatea oratorului sunt factori decisivi în organizarea vieţii politice şi în influenţarea opiniei publice.

Dezbaterile la Mesaj puteau dura zile sau chiar săptămâni, prilej (şi pretext) de exprimare a opiniei politice, constituindu-se în cronici ale evenimentelor sociale, politice şi ideologice ale anului ce trecuse, dar şi în momente de reflecţie şi reflectare în dinamica vieţii politice a unei istorii ce se povesteşte pe măsură ce se creează.

Discursurile analizate în acest capitol reprezintă strategii şi scopuri diferite. Astfel, unii oratori (Mihail Kogălniceanu şi Barbu Delavrancea) vor aborda discreditarea adversarilor şi a ideilor acestora pentru apărarea propriei credibilităţi politice prin entimemă, în timp ce Nicolae Iorga ţine un discurs al disimulării persuasive, anticameră a eşecului.

Discursul puterii (reprezentat de I.I.C.Brătianu) se caracterizează prin argumentul responsabilităţii şi consensului, iar cel al opoziţiei (Nicolae Filipescu şi Take Ionescu) prin argumentul imperativului naţional.

83

Page 84: Discursul Politic Romanesc

Cuvânt pe marginea proiectului la Mesajul Tronului rostit de Mihail Kogălniceanu 25

22 ianuarie 1868

Acest discurs este prilejul de care Mihail Kogălniceanu se foloseşte pentru a-şi exprima clar atitudinea faţă de Carol, adus în ţară la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de stat. De asemenea, intenţia oratorului este de a recâştiga poziţia politică pe care o avusese în timpul domniei lui Cuza, poziţie grav afectată după abdicarea acestuia şi care a dus la invalidarea mandatului său de deputat din legislatura anterioară (fiind singura absenţă din Parlament din întreaga sa carieră politică).

Kogălniceanu şi alţi liberali (moderaţi, radicali şi independenţi) erau ţinuţi de conservatorii aflaţi la putere (guvern Lascăr Catargiu), dar şi de liberalii ce participaseră la lovitura de la 11 februarie (grupaţi în jurul lui I.C.Brătianu), într-o "carantină" politică ce nu putea fi pe placul temperamentului şi personalităţii lui Mihail Kogălniceanu.

Discursul începe cu o trecere în revistă a Răspunsului Constituantei (for legislativ apărut după abdicarea lui A.I.Cuza, în 1866) la Mesajul domnitorului Carol. «Tânărul prinţ» îşi exprima dorinţa «să cunoască liber, neînduplecat, sincer şi franc păsurile ţării», ceea ce îi dă ocazia oratorului să remarce «devotamentul şi virtuţile ce înălţimea-sa Carol de Hohenzollern a adus pe tronul ţării României». Răspunsul la Mesaj a fost «o adresă care era espresiunea unanimă a ţării», de aceea sugerează ca Adresa de răspuns să conţină «ceea ce am zis şi anul trecut, mai ales că astăzi suntem deprinşi a admira şi mai mult virtuţile care caracterizează pe domnitorul nostru».

Pe acelaşi ton de curtezan, Mihail Kogălniceanu face apel la «sentimentele unei Camere întregi» să se exprime în

25 în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol.IV, partea I, p.368-372.

84

Page 85: Discursul Politic Romanesc

cuvinte de «respect, devotament şi recunoştinţă», moment potrivit pentru o mică lecţie de politică aplicată:

«Minorităţile se disciplinează şi se apără de preşedintele Camerei, însă majorităţile se disciplinează şi se conduc de guvern».

Abia după această introducere, în care aproape nu-l recunoaştem pe autoritarul politician din perioada domniei lui Cuza, şi după captatio benevolentiae necesar în aceste circumstanţe, oratorul poate să-şi expună obiecţiile. Tot pe un ton prudent (nu avea interesul să stârnească adversităţi suplimentare), cere eliminarea a două fraze din Răspuns. Nu din raţiuni lingvistice («ţara ne-a trimis aci să facem legi, iar nu cestiuni de gramatică») ci din motive politice. Prima frază este «Naţiunea nu va uita niciodată că, în împrejurări grele, măria-ta ai rămas nestrămutat în hotărârea de a păstra neclinitite libertăţile publice».

Insinuant, deşi încă smerit, Mihail Kogălniceanu pregăteşte atacul la adresa utilizării termenului de «libertăţi publice»:

«Ei, domnilor» - oftează ironic oratorul - «dacă ar fi să consult numai actele mele (...), aş zice, domnilor, că în împrejurările grele libertăţile publice se dau la o parte şi împrejurările grele sunt acţiuni de apreciere».

Începem să urmărim strategia utilizată de Kogălniceanu pentru a-şi reface credibilitatea politică: 2 mai 1864 (lovitura de stat pusă la cale împreună cu A.I.Cuza) nu se deosebeşte cu nimic de lovitura de la 11 februarie 1866:

«Nu socotiţi domniile-voastre că eu când am făcut pe 2 mai n-am considerat că sunt împrejurări grele?» şi, după acest mic succes la public («ilaritate», notează stenograful şedinţei), continuă:

«Vedeţi că sunt de aceeaşi religiune, dorim aceeaşi libertate, însă câteodată suntem liberali, dar protestanţi» şi prelungeşte transferul de sens prin replica ce o dă unui

85

Page 86: Discursul Politic Romanesc

deputat: «eu recunosc însă şi religiunea ortodox-catolică a onor.domn Buescu care mă întrerupe», obţinând o nouă reacţie de simpatie din partea asistenţei.

Chiar dacă acest joc cu auditorii în care se angrenează oratorul pare un pic frivol, să nu uităm scopul pe care orgoliul său îl dorea atins cu orice preţ: refacerea autorităţii fără de care nu putea acţiona persuasiv.

Trece apoi la următoarea frază pe care o doreşte eliminată din Răspuns: «un an şi jumătate de o sinceră funcţionare a instituţiilor liberale a fost destul etc.» reproşând exagerarea de a considera că într-un an şi jumătate s-a schimbat ceva esenţial în ţară.

Încă prudent, oratorul se menţine în defensivă: «nu voiesc să dau un blam, ferească Dumnezeu!», dar aminteşte că nu poate fi numită «stabilă» o ţară care a schimbat 4 guverne într-un an şi jumătate, când în Moldova nu s-a schimbat nimic («iarba creşte pe paveuri şi jidanii se înmulţesc»), iar Iaşii nu au devenit «a doua capitală» aşa cum au devenit, după unire, alte oraşe din Italia («Turinu, Milanu, Palermu») şi îşi aspreşte tonul: «Aşadar să lăsăm acestea la o parte şi să vedem despre dânsele când va veni budgetul», căci «astăzi a zice că s-a schimbat faţa ţării nu avem decât să aducem de la Paris cloşca de aur şi s-o transformăm în monumente de recunoştinţă» - amendă la demagogia politică pe care o detesta.

Ironia subtilă şi neagresivă îi asigură un nou succes (ca într-o luptă de măcinare a unui zid de adversitate ridicat în jurul lui, Kogălniceanu va persevera până la sfărşitul discursului în aceste mici lovituri ironice) de care profită pentru o «mică digresiune». Începând din acest moment asistăm la un discurs explicit de recuperare a autorităţii şi credibilităţii, calităţi ce asigură oratorului eficienţa persuasivă mai mult decât utilizarea tehnicilor retorice.

Împăciuitor, aminteşte că trebuie «să intrăm odată pe politica de pace căci toţi simţim că politica de pace, politica

86

Page 87: Discursul Politic Romanesc

de reconciliere este cel mai bun mijloc de a întări dinastia şi instituţiunile noastre», iar «acţiunea Concordiei (grup politic liberal dizident ce va constitui nucleul viitorului Partid Naţional Liberal, n.n.) are exact acest scop. Acesta este un alt argument aparent logic, în realitate pur politic, utilizat pentru a se putea apăra de acuzaţiile, răspândite de liberalii lui I.C.Brătianu şi de conservatori, că ar dori revenirea lui A.I.Cuza pe tronul României. Din sală i se atrage atenţia că «nu e în cestiune», dar această întrerupere nu-l intimidează: «Ba sunt foarte mult în cestiune. Şi voi ca aceste cuvinte să le auză domnitorul».

În apărarea activităţii sale anterioare, utilizează tot un principiu de morală politică: «Domnilor, cine a studiat istoria ştie că un domnitor căzut nu mai revine îndărăt» şi dă asigurări că «domnul Cuza are destulă minte ca să înţeleagă că el astăzi nu are alt rol să mai joace decât în istorie, şi cu cele bune şi cu cele rele ale sale». Replica venită din sală («târziu») îi prilejuieşte o nouă lecţie:

«Ce aţi zis? Aţi zis târziu? Niciodată nu e târziu spre a se îndrepta o eroare, spre a se constata un adevăr, şi socotesc că cele ce zic eu asăzi sunt mai bune şi vor fi mai bine primite de către ministru şi de către Adunare, ca mai asiguratoare decât glasul acela care strigă "târziu"» şi, simţind că este momentul în care se poate bucura de o mică victorie împotriva acuzatorilor săi, încheie discursul.

MĂRCI DISCURSIVE. Discursul are ca soclu figural central ironia şi aluzia, iar ca argumente utilizează preceptele moralităţii politice.

Oratorul apelează la argumente patetice, de implicare a auditorilor, atunci când vizează refacerea autorităţii sale politice: îşi exprimă devotamentul faţă de noul suveran pe un ton smerit, flatează deputaţii majorităţii şi membrii guvernului (care reprezintă «un guvern reprezentativ parlamentar, constituţional») şi chiar pe preşedintele Camerei.

87

Page 88: Discursul Politic Romanesc

Vocaţia de moralist, concepţiile moderne în materie de politică, îl transformă pe Mihail Kogălniceanu, ori de câte ori simte sau consideră că este cazul, în educator. Principiile enunţate pot apărea într-un "dicţionar de idei politice", actuale şi azi: «ţara ne-a trimis aci să facem legi»; «politica de reconciliere este cel mai bun mijloc de a întări dinastia şi instituţiunile ţării»; «un domnitor căzut nu mai revine»; «niciodată nu e prea târziu spre a se îndrepta o eroare, spre a se constata un adevăr». Un cod politic de la care Kogălniceanu a abdicat rareori şi doar când necesităţi pe care le consideră (pe drept sau nu) superioare principiilor l-au determinat s-o facă.

Energia şi convingerea sa că mai poate juca un rol însemnat în destinele României aveau nevoie de un cadru legal de desfăşurare. Iată de ce risipa de graţiozităţi (pe care nu le vom mai întâlni în lunga activitate ce avea să o desfăşoare pe scena politică a ţării până în 1891) adresate tuturor în cel mai critic moment al carierei sale politice: îşi reclama locul ce-i revenea de drept.

La o distanţă de şapte ani, ne reîntâlnim cu Mihail Kogălniceanu într-o postură mult mai apropiată de profilul lui de orator.

Cuvânt în contra Adresei rostit de Mihail Kogălniceanu26

în Camera deputaţilor la 5/17 iunie 1875

Acest discurs se înscrie în seria atacurilor pe care opoziţia liberală le pornise împotriva guvernului condus de Lascăr Catargiu, atacuri care vor duce la căderea acestuia şi la preluarea puterii de către liberali pentru o perioadă de 12 ani ("viziratul" lui I.C.Brătianu).

26 în Mihail Kogălniceanu, op.cit. , vol.IV, partea a IV-a, p.112-132.

88

Page 89: Discursul Politic Romanesc

Opoziţia îşi întărise rândurile şi cu conservatori, unii - oameni politici de marcă, precum Manolache Costache, vechi adversar al lui Mihail Kogălniceanu, azi aliat, mai apoi din nou adversar, dar şi cu liberali ce cochetaseră adesea cu guvernul conservator, precum Dimitrie Ghica.

Titu Maiorescu, ministru conservator la acea vreme, încearcă să minimalizeze rostul şi rolul "coaliţiei liberale de la Mazar Paşa" (cum era cunoscută, după numele celui ce găzduia întrunirile): «toate manifestările ei politice, întrucât nu s-au sfiit a se arăta în public, n-au avut vreo însemnătate reală» (Maiorescu, 1925, p.71), deşi un alt martor al acelor timpuri (pe care îl credităm cu o mai mare obiectivitate) scria: «Împotriva guvernului Lascăr Catargiu e toată lumea nouă, tot produsul revoluţiunii de la 1848 având conştiinţa maturităţii sale politice» (Bacalbaşa, 1935, p.144).

Discuţiile în jurul Adresei de răspuns la Mesajul Tronului reprezentau, aşadar, un bun prilej de contestare a guvernării conservatoare, iar discursul lui Mihail Kogălniceanu se înscrie în acest context.

Mihail Kogălniceanu nu vorbeşte doar în numele său, ci şi ca reprezentant al opoziţiei, discursul fiind o şarjă de cavalerie, un duel, în care oratorul, rând pe rând, atacă, se apără, parează, se retrage doar pentru a contraataca.

Oratorul fixează la începutul discursului cadrul dialogului opoziţie/putere:

«Vă declar că opoziţiunea nu înţelege deloc a fi în proces, nici a ne judeca cu onor.Camera, ale cărei acte le recunoaştem că sunt legale. Noi nu avem a face cu Camera ale cărei titluri (mandatele de deputaţi, n.n.) s-au verificat; dară avem a face cu miniştrii care au făcut alegerile şi avem dreptul şi datoria de a ne adresa către tron şi a-i arăta păsurile ţării, aşa precum noi le înţelegem».

Prima parte a discursului reprezintă răspunsul (pregătit, se vede, cu grijă) lui Mhail Kogălniceanu la atacurile

89

Page 90: Discursul Politic Romanesc

(personale sau vizând opoziţia) adversarilor. Fiecare argument al acestora reprezintă punctul de plecare în apărare, urmat de ripostă. De obicei nucleul argumentaţiei este construit pe baza unui termen din acuzaţie într-un un joc al inteligenţei şi abilităţii oratorice.

Prin prolepsă, suport argumentativ, introduce observaţiile lui Titu Maiorescu. Acesta, într-o intervenţie anterioară27, se adresase opoziţiei:

«Eu sunt tânăr între dumneavoastră şi vă mărturisesc că voiesc cu cea mai deplină bună-credinţă ca să învăţ de la aceia care din copilărie am fost deprins să-i privesc ca pe înainte-mergătorii şi luptătorii ţării mele pe calea ei de cultură, precum domnii Kogălniceanu, Manolache Costache, Goleştii, Brătienii şi alţii. Ce lecţiune îmi daţi mie, membru al tinerimii care vine după dumneavoastră şi are fericirea de a fi încă cu dumneavoastră...? Ce povăţuire, ce exemplu-mi daţi?»

Kogălniceanu remarcă «limbagiul pururea moderat, pururea demn, pururea de bună-cuviinţă» (dealtfel, Titu Maiorescu, aflat la începutul carierei sale politice, impunea respect mai vârstnicului politician) şi se opreşte asupra termenului bătrân: «Şi eu sunt unul dintre cei bătrâni; şi, înainte de a închide ochii, voiesc să-mi spun ultima voinţă, să-mi fac testamentul meu politic, ca să zic aşa»; după această asigurare, trece la următorul adversar.

«Nu am fost tot aşa de cuviincios interpelat de onor.domn Iancu Strat. Domnia-sa, ca din senin, m-a fulgerat».

Şi, pedant, citeşte interpelarea ministrului Strat care îl acuzase că în timpul guvernului condus de Kogălniceanu (guvern pe care îl compară cu piramidele) a avut loc un scandal politic cauzat de alegerea unui anume domn Ianov la Bucureşti.

27v.Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol.II, p.71.

90

Page 91: Discursul Politic Romanesc

Ironic, oratorul se arată măgulit «de o aşa onoare» de a fi comparat cu un faraon, iar în privinţa acuzaţiei - dezarmant, recunoaşte că este îndreptăţită («acea alegere a fost o sfruntare, o desfidere, o insultă»); parează, iar riposta nu întârzie: «Domnia-sa însă s-a înşelat (...). Nu eu am făcut acea alegere; eu am ieşit din minister (citeşte "guvern", n.n.), victima curtezanilor, în ziua de 25 ianuarie 1865» (prezintă o probă tehnică: un act emis la acea vreme de «firma onor.Nicolae Creţulescu») şi contraatacă: nu se aştepta la o asemenea acuzaţie tocmai din partea domnului Strat «pe care am avut onoarea şi fericirea de a-l avea secretarul meu în 1860», de la acela «pe care în ministerul meu din 1864, după 2 mai, l-am propus a fi consilier de stat, înainte de a avea vârsta cerută».

Acuzaţia, indirectă, că ar fi lipsit de probitate morală, atrage reacţia celui vizat care cere «o chestiune personală». Persiflându-l (nu era un adversar de calibru), oratorul pare a-i face o concesie: «abuzul era al meu, nu al dumneavoastră» şi continuă imperturbabil atacul: «de la acela pe care, (...) în 1869, l-am propus principelui Dimitrie Ghica de a-l numi agent politic la Paris».

După aceste înţepături care slăbesc credibilitatea acuzatorului, Kogălniceanu trece la răspunsul propriu-zis. Când ironic, când zeflemitor, pare că îl urechează pe îndrăzneţul ministru: domnul Strat nu avea de unde să ştie cum se desfăşuraseră ultimele alegeri, fiindcă fusese la Paris, fiind ales deputat în lipsă.

«Să-mi permită dar aci şi domnia-sa o mică glumă şi mie, domnia-sa care n-a făcut decât glume în cuvântul său de alaltăieri. Domnul Strat ne-a caracterizat în următorul chip: domnul M.Costachi nu este bun decât să joace şah, ministerul Brătianu, ca marcă de familie, barbe rupte şi urechi sfâşiate şi eu sunt urmaşul faraonilor!»

Şi admonestează: «Aşa se critică opoziţiunea?»

91

Page 92: Discursul Politic Romanesc

Trece apoi la apărarea lui 2 mai, leit-motiv al discursurilor sale, căci mereu se va vedea atacat şi se va simţi dator să apere acel eveniment. De data aceasta apărarea este uşoară, căci acuzatorul «sprijină un minister din care fac parte acei care au făcut acea faimoasă alegere pe care a comparat-o cu monumentele faraonice» - din nou adversarul este înfrânt cu propriile arme pe care, inabil, le pusese la îndemâna lui Kogălniceanu.

Vizibil intimidat, ministrul Strat ripostează din nou, crezându-se atacat, imprudenţă care îl face pe orator, care îl uitase în timpul argumentaţiei istorice, să fluture din nou floreta: «Doamne fereşte; nu eraţi pe atunci de talie a lua parte la lucrări atât de grave». Ca un copil speriat, Strat îi reproşează: «Pentru ce te uiţi dar încoace?» «M-am uitat la o bancă: nu-mi dai voie nici să mă uit?», vine replica lui Kogălniceanu.

Trece la următorul acuzator, ministrul de externe Vasile Boerescu. Acesta vorbise despre «cezarismul lui 2 mai». De data aceasta, oratorul utilizează acuzaţia pentru a-şi exprima un crez politic, cu o sinceritate de care nu avem motive să ne îndoim:

«...ar fi o necuviinţă ca eu în Parlament să vin să mă fac partizanul lovirilor de stat. Lovirile de stat se fac, şi Dumnezeu şi istoria le justifică sau le condamnă după actele ce au lăsat în urmă, după binele sau răul ce au făcut naţiunii. Într-un Parlament însă nu pot eu să viu să le sprijin».

Legea, dreptul, datoria şi Constituţia au fost, în îndelungata sa carieră politică, elementele pe care s-a sprijinit Mihail Kogălniceanu, iar obsesia de a justifica lovitura de stat de la 2 mai pleacă, poate, şi din nevoia de a crede că a avut dreptate să procedeze astfel, în ciuda repulsiei pe care o simţea pentru actele ce încălcau principiile democratice.

De această dată, argumentele istorice cu care justifică lovitura de stat din timpul lui A.I.Cuza sunt cele cu care

92

Page 93: Discursul Politic Romanesc

justifică şi lovitura de la 11 februarie 1866, şi anume cele patru puncte din programul din 1859 de făurire a statului român, a căror îndeplinire a fost urmărită consecvent: autonomia ţării, Unirea, principe străin şi guvern reprezentativ constituţional. Primele două puncte au fost realizate prin încălcarea Convenţiei de la Paris, cel de-al treilea prin încălcarea Statutului lui Cuza, ambele documente având valoarea unor Constituţii. Demonstraţia, de o logică fără fisură, se încheie astfel:

«Ce a mai rămas din acea programă a bătrânei generaţiuni care astăzi este aproape să închidă ochii? Este tocmai punctul al patrulea: guvern reprezentativ constituţional. Ei bine, domnilor, dacă s-a încălcat în picioare acest al patrulea punct pentru a dobândi autonomia ţării, pentru a se dobândi principe străin; în rezumat, dacă s-a ieşit din legalitate în 24 ianuarie, la 2 mai şi la 11 februarie, acum, după 18 ani de lupte, n-a venit oare timpul ca această ţară să aibă în fapt ceea ce noi reclamam de acum 18 ani ca al patrulea punct, ca cheia bolţii tuturor instituţiunilor noastre naţionale, ceea ce şi părinţii noştri reclamau încă de la 1832?

Da, domnilor, cu toţii am călcat Convenţiunea de la Paris; unii am făcut revoluţiunea de sus din 2 mai, alţii am făcut revoluţiunea de jos la 11 februarie!».

Nu ne vom opri asupra rechizitoriului pe care îl face alegerilor desfăşurate sub guvernarea conservatoare, contestarea post-electorală este un ritual al opoziţiei cu continuitate în viaţa politică a ţării. Vom semnala doar utilizarea sintagmei «ţară legală», sinonimă cu ordine şi drept, sintagmă pe care un alt orator, P.P.Carp, şi-o va atribui peste ani şi care, alături de «ţara reală», va constitui emblema concepţiilor sale politice atât de puţin originale.

Abia după ce încheie acest demers, Mihail Kogălniceanu răspunde direct întrebării pe care o adresase Titu Maiorescu:

93

Page 94: Discursul Politic Romanesc

«Fiecare din noi am făcut erori; dar mi se pare că mai bine ar fi să ne unim cu toţii şi să cătăm a îndrepta răul, decât a urma a ni-l arunca unii în capul altora».

Acesta era testamentul pe care ar fi dorit să-l lase noii generaţii de politicieni, din care făcea parte tânărul ministru Maiorescu.

Vom mai nota câteva din replicile pe care le dă unor intervenţii din sală sau de pe banca ministerială.

Astfel, primului-ministru (care spusese: «v-am arătat numai inconsecvenţele şi contrazicerile în care cădeţi») îi răspunde, într-o izbucnire temperamentală, cu cuvinte care fulgeră:

«Să dea Dumnezeu, onorate domnule preşedinte al Consiliului, ca dumneavoastră să fiţi o excepţiune între toţi oamenii de stat (...); ca singur dumneavoastră să fiţi acela fericit, care timp de 30 de ani de luptă să nu fi comis o singură greşeală, încât să vă puteţi califica cavaler fără reproşuri (...). Noi însă, aceşti simpli muritori, mărturisim în toată umilinţa că am făcut mari şi multe erori în lunga noastră carieră şi tocmai pentru că le-am făcut dorim ca aceste greşeli să servească şi unora şi altora de lecţiune şi să ajungem cu toţii a da ţării o stare de lucruri mai fericită decât astăzi».

Lui P.P.Carp (acesta intervenise cu cuvintele «vei face domnia-ta astfel când vei veni la putere») îi amendează banalitatea replicii: «Onor.domn Carp are multă inteligenţă şi mult spirit; de astă dată le face defect la amândouă».

Acuzaţia de «sperjur», lansată de un alt deputat, îl face să-şi exerseze din nou abilitatea oratorică: «(...) negreşit că am fost redus şi la necesitatea de a călca un jurământ (...). Aceasta denotă cel puţin curaj, o hotărâre de caracter, căci lovirile de stat nu duc totdeauna la Capitoliu, duc câteodată şi la ştreang».

94

Page 95: Discursul Politic Romanesc

Măsură a spontaneităţii şi inteligenţei, replica este o armă puternică în mâna unui orator talentat, iar aceste victorii de moment consolidează autoritatea şi credibilitatea acestuia.

Deşi Kogălniceanu spera să obţină ceva mai mult prin acest discurs, la semnele de nervozitate primite din partea auditorilor, el însuşi iritat şi mai puţin elegant în replicile sale, renunţă la a continua şi repetă doar apelul la «sincera aplicaţiune a constituţiei şi legilor», căci «numai printr-un regim sincer şi leal se poate pune o temelie solidă dinastiei Hohenzollern», ceea ce provoacă din nou aplauzele audienţei.

Încheierea discursului este un nou prilej pentru a formula, în expresie literară, argumente de imagine:

«Noi, bătrânii, suntem dintr-o generaţie de oţel. Fiecare purtăm pe noi stigmatul închisorii, al surghiunului, al frânghielor, al glonţului: nu ne temem dară de ameninţări».

MĂRCI DISCURSIVE. Fiind un discurs cu intenţii persuasive precise, argumentaţia este susţinută prin prolepsă şi prosopopee.

Prolepsa oratorică introduce argumentele adversarilor, citate uneori cu pedanterie, din care îşi ţese pânza în care aceştia se vor prinde.

Ironia, când binevoitoare, când acidă, este instrumentul cu care îşi brodează ţesătura argumentativă, armă de temut în distrugerea credibilităţii adversarilor (în argumentaţia ad hominem).

Pentru că vorbeşte în numele opoziţiei, Mihail Kogălniceanu realizează portrete ale unora dintre membrii ei pentru a le spori prestigiul. Îl amintim doar pe cel dedicat lui Manolache Costache, cel care abandonase corabia conservatoare, atitudine ce - în epocă - avea darul de a afecta imaginea unui om politic. De aceea, oratorul foloseşte această ocazie pentru a justifica poziţia lui Manolache Costache: acesta «în tinereţe era simţitor la nedreptate», «energic apărător al răzeşilor», «a luat parte la toate luptele pentru

95

Page 96: Discursul Politic Romanesc

drepturile şi libertăţile politice»; «când s-a văzut atacat de falşii liberali s-a făcut boier, s-a făcut strigoi cu coada lungă, cum se zice în Moldova» şi conchide: «Nu vă miraţi dacă astăzi îl vedeţi reîntorcându-se în rândurile liberalilor, căci dacă falşii liberali l-au făcut conservator, astăzi falşii conservatori îl fac din nou liberal» - restabilindu-i (cel puţin în ochii unora) credibilitatea politică cu o formulă sugestivă, chiasmul.

Antiteza şi exemplul (introdus prin anecdotă, amintiri etc.) completează figurile retorice utilizate de Kogălniceanu pentru a slăbi poziţiile adverse.

EFECT. Opoziţia refuză să participe la înmânarea Răspunsului Camerei la Mesajul tronului (care nu cuprindea observaţiile acesteia din timpul dezbaterilor), aşa cum cerea eticheta, accentuând conflictul cu conservatorii lui Lascăr Catargiu.

Dezbaterile la Mesajul Tronului sunt folosite şi de Barbu Delavrancea în acelaşi scop, acela de a explica motivele ce îl determinaseră să părăsească Partidul Liberal, în încercarea de a-şi restabili prestigiul politic afectat de această "evadare".

Discurs rostit de Barbu Delavrancea la proiectul de Răspuns la Mesajul Tronului28

29 noiembrie 1899

28 în Barbu Delavrancea, Opere, vol.VIII, p.475-484.

96

Page 97: Discursul Politic Romanesc

Credibilitatea omului politic fusese afectată de ipostaza de "fluture" politic (termenul cu care Kogălniceanu îi desemna pe cei ce treceau de la un partid la altul), consecvenţa şi devotamentul fiind calităţi fundamentale ale autorităţii în epocă.

Barbu Delavrancea îşi începe discursul admiţând că dezbaterile prilejuite de Răspunsul la Mesajul regelui sunt justificate de nevoia «ca unii să-şi exprime speranţele, iar alţii temerile despre viitor», fiind şi un moment potrivit ca «unii să-şi arate încrederea, iar alţii neîncrederea în aceia care ţin, în împrejurări grele, soarta poporului român».

Trebuie să observăm că epoca în care Răspunsul la Mesaj era opera colectivă şi de consens a majorităţii şi minorităţii trecuse. Discuţiile deveniseră mai mult pretext de clarificări ideologice şi politice, de regrupări ale forţelor sau de pregătire pentru următoarele alegeri.

Delavrancea foloseşte acest prilej pentru a-şi construi propria apărare şi a răspunde acuzaţiilor venite nu numai din rândul liberalilor al căror adversar devenise, ci şi din tabăra conservatoare, neîncrezătoare în onestitatea sa.

Oratorul, în căutarea unui punct de sprijin al demonstraţiei pe care o pregătise, utilizează parafraza: vorbeşte despre «iluziile» şi «deziluziile» ce se resimt în elogiile şi criticile din Parlament (fără a omite curtoazia către rege: «imaginea măreaţă a regelui înţelept», atrăgându-şi aplauzele audienţei care îl primise cu circumspecţie). Deziluzia este termenul din care vor porni undele concentrice ale acestui discurs de refacere a credibilităţii şi autorităţii politice şi pe care se vor sprijini argumentele de imagine:

«Unii din noi, din lipsă de noroc - da! Subliniez cuvântul de "noroc" - ne-am zbuciumat, jertfindu-ne, ca deziluzia să fie răsplata nemeritată. Unora dintre noi ne-a fost dat să prindem minte într-o lungă şi dureroasă experienţă».

97

Page 98: Discursul Politic Romanesc

Cu o atitudine aproape umilă, neobişnuită pentru spiritul incisiv, chiar violent, manifestat în cei cinci ani de oratorie parlamentară, Barbu Delavrancea apelează la cuvintele «unui onorabil şi simpatic orator» (C.C.Arion, membru al Partidului Conservator, vorbise despre «convertiţii de cinci ore», «botezaţii cu câteva picături de apă») pentru a recunoaşte că face parte din cei nenumiţi, dar vizaţi de colegul deputat. Este, în termeni figurali, o scuză, procedeu retoric prin care aparent se acceptă critica. Aceasta îi dă posibilitatea oratorului să afişeze o ipostază de victimă ce a primit «şi această lovitură după atâtea cumplite amăgiri».

Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi (cum vor fi făcut mulţi dintre cei ce-l ascultau) de această tristeţe jucăuşă, ea ascunde ironia la adresa celor ce (conservatori sau liberali) îi criticaseră trădarea politică.

Pe criticii săi îi împarte în două categorii. Primii, conservatorii de tradiţie şi proaspeţii săi aliaţi, sunt iertaţi, «din delicateţă de inimă şi minte», datorită meritelor lor. Le adresează însă o serie de întrebări (am mai subliniat efectul seriilor interogative ca suport al impunerii opiniei): chiar sunt atât de capabili încât nu mai au nevoie «de nici o forţă, de nici un om, de nici un soldat obicinuit cu jertfa, oricari i-ar fi greşalele lui? Nu există în dumneavoastră o concepţie despre mersul şi dezvoltarea unui partid? Socotiţi că este în interesul vieţii publice ca şi dumneavoastră să treceţi cu o nepăsare inexplicabilă peste aceia care s-au smuls de sub călcâiul celor mai reci, celor mai răi, celor mai egoişti oameni politici?».

Aceste accente patetice (augmentare prin enumerare) produc efectul aşteptat (aplauzele conservatorilor, evident), permiţându-i un atac îndreptat acum spre C.C.Arion: «A! nu sunt de ajuns câteva picături de apă? Dar botezul este un mister».

Caracteristica oratoriei lui Delavrancea este această proliferare, cu punct de plecare într-un termen pe care îl preia

98

Page 99: Discursul Politic Romanesc

de la adversar. De data aceasta botez este termenul pe care îl utilizează (tot prin parafrază) pentru următorul pas argumentativ. Transferul de sens, strategie metonimică susţinută de talentul său literar, îi permite ridicarea demonstraţiei logice în sfera morală. Trecerea la conservatori a fost, prin urmare, «maturitatea politică, o revelaţie», «un moment de lumină» în care a apărut «credinţa şi speranţa».

Momentul liric (cheie sigură a succesului la public) şi simpatia pe care o simte în auditoriu îl determină să treacă la un nou atac:

«Câteva picături! Nu ştiu câte picături au curs pe capul amicului meu domn Arion (este prima dată când îi rosteşte numele după atâtea aluzii, n.n.) când dintr-un botez a trecut în alt botez. Şi nu cred că i-a trebuit o Dunăre întreagă ca să se spele de toate urmele vechii credinţe». Ilaritatea şi aplauzele stârnite de această nouă aluzie îl determină pe C.C.Arion să ceară cuvântul. Imperturbabil, oratorul continuă: «atunci când ne-am aruncat în foc în numele demnităţii naţionale, mi se pare că a căzut peste noi deopotrivă apa aceluiaşi botez», sensibilizând asistenţa cu această trimitere la tema sa favorită, patriotismul.

Epuizând efectele pe care «botezul» i le oferea, se retrage diplomatic, simţind că nu e cazul să irite prea mult susceptibilităţile noilor săi colegi (în a căror memorie existau încă articolele şi intervenţiile fără milă ale liberalului de până mai ieri Delavrancea):

«Mă iertaţi, am declarat că dumneavoastră nu trebuie să vă răspund, dintr-un sentiment de cuviinţă şi dreptate».

Simţind că a câştigat destulă simpatie din partea conservatorilor, oratorul se lansează într-un rechizitoriu aspru la adresa celor care, după 12 ani de conducere liberală (1876-1888), «se dăduseră afund, pitulaţi pe unde puteau: unii pe la bănci şi credite, alţii mlădiaţi în funcţiunile pe care le deţineau de la generozitatea ilustrului şef conservator (Take Ionescu,

99

Page 100: Discursul Politic Romanesc

n.n.) şi din generozitatea domnului Petre Carp» (dacă ironia este arma pe care Delavrancea o mânuieşte cu abilitate, tonul de omagiere la adresa conducătorului face notă discordantă pentru cel care fusese un adversar teribil al şefului conservatorilor junimişti).

Ironia la adresa liberalilor este nuanţată prin antiteză; liberalii de azi sunt de două feluri: «unii care luptă bine şi alţii care trăiesc bine». Pentru a se apăra de o eventuală obiecţie, oratorul mărtuiseşte că, deşi începuse să vadă realitatea ce se ascundea în spatele vorbelor liberale, a tolerat situaţia pentru că «cea mai mare virtute în politică este răbdarea». Face chiar o «mărturisire de credinţă»: «eram hotărât să mor în partidul liberal, dar am simţit că nu pot trăi în partidul liberal. Nu puteam trăi demn, şi acolo unde nu poţi trăi cu demnitate, nu te poţi hotărî să trăieşti întreaga ta viaţă».

Previzibilă, reacţia favorabilă a auditorilor după această acumulare de figuri retorice (antiteză+epanalepsă+dubla derivare: a muri / a trăi, demn / demnitate, nu pot trăi / să trăieşti) nu este speculată de orator. Acesta nu continuă (cum se întâmplă altădată) pe aceeaşi cale ce aduce succesul imediat, ci încearcă să implice asistenţa în procesul (să nu uităm că Barbu Delavrancea este un strălucit avocat) pe care îl intentează foştilor aliaţi. De aceea, devenit acuzator (al liberalilor) şi avocat al propriei apărări, se adresează deputaţilor ca unor juraţi («Veţi judeca dacă am dreptate»), expunând cauza:

«Noi, dând asalt unor privilegii imaginare, întemeiam împrejurul nostru şi deasupra noastră nişte privilegii reale. Ne-am pomenit cu privilegiaţii noştri».

Antiteză+epanalepsă+derivare şi un nou succes de public, moment pe care oratorul îl speculează pentru a înăspri tonul:

«Ne-am pomenit (...) cu o boierie napoleoniană, cu o boierie proaspătă, leneşă şi arogantă».

100

Page 101: Discursul Politic Romanesc

«Aplauzele frenetice» stimulează verva oratorului care nu uită nici un moment că cei vizaţi sunt nu numai conservatorii (faţă de care dorea să-şi manifeste ataşamentul) ci şi unii liberali ce mai puteau fi convinşi să dezerteze de sub aripa liberală a lui I.I.C.Brătianu. Oratorul devine dramatic (uşor patetic): «Ce ne rămânea de făcut? Sau să espii greşeala, veştejindu-ne sub o apăsare de egoism sălbatic, sau să ne reformăm sufletul, ridicându-l la o altă credinţă. Eu mărturisesc că n-am avut curajul de a mă călugări şi m-am hotărât să trăiesc cu dumneavoastră».

Întrebarea retorică urmată de răspuns şi metafora întregesc parafraza la botez şi îi epuizează resursele de semnificare.

Delavrancea se dezlănţuie apoi într-o filipică la adresa liberalilor. Întreabă, acuză, exclamă: «Iaca domnia legilor!»; indignarea ridică tensiunea discursului:

«Şi când am văzut că imnele machabeice ce se înălţau spre simbolul libertăţilor publice sfârşesc cu răpăiala de reteveie şi ciomege de la Tunari (aluzie la intervenţiile poliţiei împotriva unei demonstraţii studenţeşti, n.n.), ne-am întrebat dacă n-am trăit printre nişte primitivi care îşi batjocoresc idolii în unele momente de mânie» (metaforă+metonimie - figuri ale transferului de sens).

Imaginii «barbarilor» îi opune înţelepciunea conservatorului-junimist P.P.Carp pe care îl citează cu respect (un respect de care avem motive să ne îndoim).

Fără a da semne de oboseală, oratorul revine la primul termen al argumentaţiei sale concentrice, deziluzia: iluziile celor ce credeau sincer în valorile liberalismului «au fost înmormântate, conduse la cimitir», dar «când a fost să înmormântăm suprema noastră iluzie în cestiunea naţională, din poarta cimitirului ne-am întors revoltaţi... pe aceasta nu! Un aşa doliu nu vom purta!»

101

Page 102: Discursul Politic Romanesc

«Cestiunea naţională», tema favorită a oratorului politic, este şi un argument (din sfera moralei politice) care poate justifica orice atitudine ideologică. Delavrancea, constant în abordarea problemei naţionale, nu poate fi acuzat de demagogie, dar nici că nu ar fi conştient de efectul de "emoţionare a sufletelor" pe care tema patriotismului o produce.

Urcat pe acest piedestal, oratorul - în aplauzele «vii şi îndelung repetate» ale audienţei - întreabă: mai poate fi acum considerat «convertit de cinci ore?», prilej de a aduce un argument în favoarea consecvenţei sale politice; reaminteşte, prin citate din propriile discursuri, criticile aduse şefului liberal încă din 1897:

«Iaca cum vorbeam în şedinţa din 19 decembrie omului care provocase în opoziţie o iluzie egală cu deziluzia de la putere» (o amplificare produsă de antiteza opoziţie /putere, reluată prin antiteza - realizată prin derivare – iluzie / deziluzie, cu termeni aşezaţi simetric).

Argumentele etice sunt acum înlocuite de cele ad hominem, ţinta fiind I.I.C.Brătianu şi partidul condus de Dimitrie Sturdza. În expresii dure (spre iritarea unora şi deliciul altora) - «casta cu o religie de primitivi», «fetişismul în memoria oamenilor iluştri» - Delavrancea creionează portretul celor ce se hrăneau din moştenirea lăsată de I.C.Brătianu. Iată-i pe liberalii de azi:

«Acei bătrâni care n-au visat în copilărie, n-au avut fantezii în tinereţe, n-au avut curagiu la bărbăţie şi nu pot să se ridice la acea filosofie blândă şi senină a bătrâneţelor demne de respect».

Este, poate, o tristeţe adevărată în această exprimare a dezamăgirii, căci Delavrancea a fost un adevărat cavaler al luptelor politice, respectat sau detestat, dar niciodată dispreţuit.

102

Page 103: Discursul Politic Romanesc

În încheierea lungii sale pledoarii, oratorul rezumă, întorcându-se la metafora «botezului cu câteva picături de apă», dar cu o atitudine diferită:

«Botezul meu nu stă în câteva picături de apă, ci în sudori de sânge. Credinţa mea a ieşit din lungi suferinţe, din acele suferinţe care purifică sufletele, arzându-le ca focul din care toate ies curate, chiar când n-ar mai rămânea decât cenuşe».

Abia acum se opreşte asupra obiecţiilor aduse de I.I.C.Brătianu (aflat în opoziţie) la proiectul de Răspuns la Mesaj şi profită de ocazie pentru a apăra partidul din care făcea acum parte. Pedant, ton ce nu i se potriveşte, Delavrancea nefiind un doctrinar, reia o parte din tezele junimiste emise de P.P.Carp (explică diferenţele dintre «programul unui partid» şi «programul unei sesiuni»), mai trimite câteva săgeţi spre inamicul lui tradiţional, Dimitrie Sturdza (fostul prim-ministru) şi încheie:

«Dumneavoastră mi-aţi redat credinţa. Veţi vedea cu cât devotament şi abnegaţiune voi plăti această încredere în mine», fiind sigur că a produs efectul dorit.

După acest discurs, Barbu Delavrancea va fi considerat o personalitate importantă a conservatorilor (mai apoi a conservatorilor-junimişti). Aceştia îi vor folosi fără menajamente forţa oratorică în luptele politice ce vor urma. Va veni însă şi vremea eliberării sale de sub povara (căci povară trebuie să fi fost în multe momente pentru spiritul lui iubitor de adevăr) subordonării în slujba unei ideologii de partid. Îl vom reîntâlni în anii neutralităţii (1914-1916) analizându-şi dezamăgirile provocate de P.P.Carp.

MĂRCI DISCURSIVE. Am semnalat deja efectul persuasiv imediat (manifestat prin aplauze) al figurilor retorice utilizate de Delavrancea. Ne vom opri acum doar la expresiile care redau metaforic cei doi termeni ai cauzei: abandonarea Partidului liberal şi intrarea în Partidul conservator.

103

Page 104: Discursul Politic Romanesc

Primului termen îi corespund, la nivel metaforic, «deziluzia», «înmormântarea», «cimitirul», iar liberalii sunt «o castă cu o religie de primitivi», «cei mai răi, cei mai reci, cei mai egoişti», «boierie napoleoniană»; celui de-al doilea i se subsumează «botezul» şi proliferările de sens: «clipa în care apare credinţa şi speranţa», «mântuirea», «reformarea sufletului», «maturizarea».

EFICIENŢA PERSUASIVĂ a fost semnificativă. Discursul a fost reluat a doua zi de unele ziare, iar "botezul" a fost oficiat de şeful conservatorilor, Take Ionescu29; în discursul de a doua zi din Cameră, acesta elogiază talentul oratoric al lui Delavrancea şi totodată atrage atenţia colegilor de partid să nu mai fie «aşa de aspri» cu oameni ca Delavrancea «leali şi dezinteresaţi».

Două personalităţi politice de marcă, Mihail Kogălniceanu şi Barbu Delavrancea, utilizează momentul dezbaterilor la Mesaj pentru a recâştiga prestigiul afectat de anumite decizii politice. Nicolae Iorga, proaspăt deputat, utilizează acelaşi prilej pentru a-şi crea propria imagine.

Discursul lui Nicolae Iorga la Adresa de răspuns la Mesajul Tronului30

23 noiembrie 1907

29 în Barbu Delavrancea, op.cit., p.627 în note.30 în Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, p.94-143.

104

Page 105: Discursul Politic Romanesc

Discursul rostit de Nicolae Iorga cu această ocazie se structurează pe două planuri. Cel de suprafaţă (pretextul) este explicarea votului negativ pe care oratorul îl va da Răspunsului la Mesaj. Planul de substanţă are ca intenţionalitate o critică la adresa partidelor politice reprezentate în Parlament, la adresa guvernului liberal (prim-ministru - Dimitrie Sturdza, ministru de interne - I.I.C.Brătianu, ministru de instrucţie - Spiru Haret) pentru a-şi crea propria imagine politică. Nicolae Iorga era la al doilea discurs ţinut după alegerea sa ca deputat independent. Prima intervenţie (12 iunie 190731) fusese întâmpinată cu o vădită ostilitate de colegii parlamentari.

Acest discurs se poate încadra într-o anti-retorică explicită, în fapt o negare a actului retoric prin retorică. Strategia, în ciuda argumentelor logice propuse, nu va reuşi. Vom încerca să analizăm acest eşec persuasiv.

Edificiul oratoric pare a fi o piramidă (prin proporţii) cu vârful în jos (prin inversarea ordinii fireşti a discursului).

Începutul constă în respingere ca principal argument al demonstraţiei ce va urma. Anticipând, o explicaţie a ineficienţei persuasive a discursului este şi această abordare auto-distructivă, prin negare: «n-am pretenţiunea (...) să creez un curent», «sunt singur că nu-l voi crea şi nu voi schimba ideile nimănui».

Ne întrebăm, odată cu auditorii, care este atunci scopul acestei intervenţii şi oratorul (ne) răspunde:

«Sunt dator însă să arăt de ce socot că nu sunt în măsură să aduc vreo schimbare în ideile nimănui».

Motivele acestei ineficienţe persuasive ar consta, în opinia oratorului, în caracteristicile auditoriului; acesta este un «aeropag dificil» care nu seamănă deloc cu «acela pe care îl am de obicei», adică «tinerii sălbatici care se numesc studenţi» sau «un auditoriu inferior care se adună la

31 Idem, p.77-93.

105

Page 106: Discursul Politic Romanesc

conferinţele ştiinţifice». Ironia (tinerii «sălbatici», publicul «inferior») abia maschează dispreţul Profesorului şi nu este nici pe departe o abordare (captatio benevolentiae) abilă.

Dar, se pare, nici nu are nevoie de a câştiga adeziunea cuiva aflat în sală pentru că, o spune însuşi oratorul, «nu am venit aici ca să fac impresie», admonestându-şi colegii: «nu suntem doar o ceată de cabotini sau snobi care trebuie să arătăm care dintre noi are mai mult talent de a născoci, de a spune într-o formă subţire lucruri dezagreabile pentru adversari». Este, indirect, o descriere a actului oratoric din perspectiva lui nu.

După această identificare a termenului subiectivităţii prin noi, se părea că distanţa pe care Nicolae Iorga o aşază între el şi colegii săi se va diminua. Însă, poate şi ca urmare a lipsei unei reacţii pozitive din partea celor vizaţi, oratorul - iritat sau doar arogant? - anunţă că vrea să dea o explicaţie a «acestei stări de spirit duşmane mie».

Demonstraţia care urmează este o dilatare excesivă a discursului, prin argumente de imagine (ethos), în care totul este enorm: fraza, referinţele istorice, sentimentele (faţă de ţărani), vocea, ţinuta.

Antiteza este semnul sub care îşi va construi argumentaţia; nu este o antiteză retorică, ci o antiteză de imagine: oratorul - singurul deputat independent - se plasează în opoziţie faţă de toţi ceilalţi parlamentari (componenţa celor două camere era preponderent liberală, doar 18 conservatori reuşiseră să acceadă în Parlament), pe care îi identifică partidelor pe care le reprezintă. Forţa lor este dată, explică Nicolae Iorga, de apartenenţa lor politică, «prin urmare, aşa stând lucrurile, sunteţi unul pentru toţi în anumite momente, toţi pentru unul în momentele grele; situaţia mea nu este de aceeaşi natură», iar eşecul persuasiv al discursurilor sale s-ar datora singurătăţii politice: «nu reprezint nici o asociaţiune în stare a guverna, nici o legătură formată în înţelesul politic, nu

106

Page 107: Discursul Politic Romanesc

reprezint decât un curent în opinia publică» (o identificare la nivel de macro-structură), moment propice pentru plasarea unui paradox («Dacă lucrurile sunt aşa, se poate întâmpla ca eu să fiu mai tare decât cum se pare, şi se poate întâmpla ca dumneavoastră să fiţi cu mult mai slabi») bazat pe o antiteză accentuată de plasarea gradelor de comparaţie asimetric (mai tare / mult mai slabi) ceea ce diminuează efectul figurii retorice (simetria unei perioade este mult mai eficientă). Pentru a-şi sublinia poziţia (aparent) privilegiată, oratorul desfide: «ferească Dumnezeu să ajung a face vreodată parte din o asociaţie politică de interese sub orice nume».

Deşi, din principiu, ne-am ferit să amendăm spusele oratorului din postura celui ce ştie ce va să fie, ne amuzăm de această - riscăm şi o spunem - ipocrizie sau duplicitate. La nici trei ani după acest discurs (în 1910), Nicolae Iorga (conştientizând eficienţa sporită pe care o dă susţinerea politică) va fonda Partidul Naţionalist Democratic.

Nu-i vom da noi replica, ne putem imagina însă reacţia stârnită de acest «ferească Dumnezeu» în rândurile auditorilor; intrarea în Parlament a lui Nicolae Iorga, în urma alegerilor din 1907, a fost precedată de tatonări politice (participă în 1906 la Congresul aripii junimiste a Partidului conservator iar discursul său este publicat în «Epoca», oficiosul partidului32) şi chiar candidatura sa la Iaşi fusese sprijinită de liberalul Constantin Stere. Acesta lasă să se înţeleagă (Stere, 1907, ed.1979, p.444) că alegerea lui Nicolae Iorga s-a făcut în urma unui agrement cu liderul organizaţiei liberale din Iaşi care renunţă la candidatură perntru a-l susţine pe istoric. Acestea erau fapte (reale sau nu) aprig comentate, insistenţa lui Nicolae Iorga de a-şi crea o imagine de independent politic fiind una din cauzele ostilităţii cu care a fost primit în Parlament.

32 cf. «Epoca», an XI, nr.52, 1906 şi comentariile din «Viaţa rom`nească», nr.2, 1906

107

Page 108: Discursul Politic Romanesc

Revenim la momentul care ne-a stârnit această incursiune în starea de spirit a auditorilor. Oratorul face un rechizitoriu aspru la adresa membrilor de partid a căror lipsă de reacţie la ideile sale s-ar datora «înscrierii în disciplina de partid care vă împiedică cu desăvârşire de a-mi da ascultare mie, independent». Există, fără îndoială, un adevăr în această explicaţie ("maşina de vot" a majorităţii a funcţionat în toate timpurile), dar domeniul oratoriei politice nu este adevărul, ci opinia, iar aceasta nu ţine de moralitatea actului politic ci de persuasiune. Nicolae Iorga pare a ignora acest fapt. Pare sau este o atitudine deliberată? Să-l urmărim.

Nepăsător la reacţiile de animozitate, oratorul continuă demonstraţia. Disciplina aceasta de partid se bazează pe un «bizantinism oriental», aducând în sprijinul acestei idei şi argumentul autorităţii: «Eu am scris istoria imperiului bizantin şi în această privinţă am oarecare competinţă».

Discursul devine acum o expunere ex cathedra având ca nucleu termenul disciplină, căruia îi epuizează capacitatea de semnificare prin repetarea lui în toate sintagmele posibile: disciplina este cauza pentru care un partid nu primeşte nici o influenţă din afară de la cei care se găsesc «dincolo de cercul fermecat al partidului» (metaforă). Disciplina este «de fier», «disciplina partidelor de astăzi este un triumf al artei» (transfer de semnificaţie prin ironie, fără eficienţă din cauza neadecvării celui de-al doilea termen al comparaţiei).

Prin urmare, «disciplina dumneavoastră de partid vă sileşte să nu mă ascultaţi», iar «duşmănia» este, în ceea ce priveşte anumite pesoane, «chiar necuviincioasă» şi, prin raportare la atitudinea colegilor la debutul său parlamentar, devine prin amplificare «ură»: «atunci mă uraţi cu mult mai puţin decât acum».

Şi cât de nemeritată este această ură! «Poate că n-a intrat vreodată în Camera românească un om cu intenţiuni mai curate decât mine», «singurul deputat ales fără nici o

108

Page 109: Discursul Politic Romanesc

influenţă a puterilor constituite». Argumentele de imagine explodează într-un lirism dincolo de care întrezărim frustrarea: «Naiv am fost atunci, naiv sunt astăzi şi nu doresc să rămân decât un izolat în naivitatea mea în mijlocul acestei societăţi care ar fi fericită să se întoarcă la naivitatea din trecut a ţării».

Repetarea termenului naiv (prin epanalepsă şi derivare) este utilizată apoi pentru iubire:

«Şi am venit (în Camera deputaţilor, n.n.) cu o bucurie şi o iubire, nu numai iubire pentru clasa către care merge totdeauna inima mea, dar o iubire către toţi românii de bine, doritori de muncă; am venit cu o astfel de iubire încât nu cred că se va găsi pereche în nici unii din aceia care şi-au început cariera politică la noi în deosebitele timpuri».

Superlativul stilistic fără pereche utilizat în construcţie verbală nu poate constitui o premisă favorabilă în persuasiune!

Fiecare termen-nucleu este dublat sau triplat, amplificând frazarea: «(talentele) vor fi desfiinţate, strivite», «(era datoria mea) fără să jignesc, fără să hrănesc, fără să aţâţ pe nimeni», «nici un fel de ură nouă, nici un fel de ură veche» ş.a.m.d.

Obosiţi de acest lung exordiu-explicaţie, auditorii vor urmări cu dificultate naraţiunea. Este anunţată cauza: atitudinea guvernului faţă de răscoala ţăranilor. Acum oratorul produce argumentele logice, de confirmare a opiniei (votul negativ dat Răspunsului la Mesaj): lipsa unei anchete oficiale care să stabilească motivele nemulţumirilor ţăranilor, atitudinea jandarmilor în conflictul ce abia se încheiase. Accentul este pus însă tot pe argumentele etice: «Eu prea bucuros (...)», «Eram bucuros (...); eram foarte bucuros (...)».

Programul de reforme propus de guvernul liberal este (în sfârşit) supus analizei şi discursul intră pentru moment pe făgaşul firesc argumentativ (confirmare / respingere). Prosopopeea este construită pe tradiţia istorică, este amintită

109

Page 110: Discursul Politic Romanesc

reforma agrară a lui Mihail Kogălniceanu, este analizată ţărănimea ca o clasă fără reprezentare în dezbaterea unor legi care o vizau nemijlocit.

Oratorul produce probe pe care îşi sprijină opinia: «nu pot în momentul acesta (...) să votez răspunsul la Mesaj care se prezintă aşa de transparent şi de fin redactat» pentru că «deşi sunt, desigur, un partizan al reformelor, le vreau mai largi decât se înfăţişează».

Dealtfel, această atitudine de respingere a reformelor va fi o constantă a activităţii politice a lui Nicolae Iorga, şi în 1914, şi în 1915, şi în 1916, având aceeaşi justificare: insuficienţa măsurilor reformatoare. Doar în 1917 (discurs pe care îl vom analiza, p.233) va invoca un alt argument. Această atitudine poate avea ca motivare frustrarea neparticipării la realizarea programelor de reforme ce interesa clasa al cărei (singur) purtător de cuvânt se credea (pretindea) că este, frustrare pe care oratorul nu şi-o ascunde: (adresându-se lui I.I.C.Brătianu) «Credeţi că mi-ar fi părut rău a fi şi eu în comisiune (de reforme, n.n.)? Aş fi fost bucuros să laud o mare şi largă operă de reforme».

Nu vom continua analiza acestui discurs destinat eşecului persuasiv încă de la început. Oratorul se pierde în explicaţii confuze, este iritat de intervenţiile din sală (nu întotdeauna ostile), irită la randul lui auditoriul prin revenirea obsedantă la propria imagine: «sunt un om izolat şi în viaţă n-o să ajung să am o parte din cârmuirea acestei ţări» (o va avea între 1931-1932, în fruntea unui guvern de tehnocraţi, eşuând lamentabil).

Lipsa de coerenţă argumentativă produce efecte nedorite, dar provocate de inadecvare: pornind de la compararea atitudinii guvernului faţă de ţărani cu atitudinea «unui gospodar cu vita lui», o amplifică («dar şi el - gospodarul, n.n. - ştie că este o legătură de camaraderie rurală între dobitoacele acelea nenorocite şi între oameni şi n-

110

Page 111: Discursul Politic Romanesc

o ucide») stârnind ilaritate. Surprinzător, această reacţie a auditoriului dă forţă oratorului care admonestează:

«Râdeţi! S-a râs mult în ţara aceasta, o să se facă într-un rând o cantitate aşa de enormă de râs cinic, vărsat asupra acestei ţări nenorocite, încât o să fie pentru toate timpurile un monument de infamie pentru clasa ei conducătoare; râdeţi, râdeţi mereu, dar nu vă pot felicita că puteţi râde».

Indignarea, convingătoare prin sinceritate, îl face pe Nicolae Iorga să găsească tonul potrivit şi, fără efort, figurile retorice (aceleaşi, epanalepsă şi amplificare) devin eficiente.

După acest interludiu, oratorul reia analiza programului de reforme şi se referă la reforma electorală. Fără intervenţia argumentelor etice, discursul devine logic, captează atenţia (simţind schimbarea stării de spirit a auditorilor, Nicolae Iorga li se adresează: «Vedeţi că nu sunt aşa de plictisitor prin lungimea cuvântărilor mele, nici aşa fanatic, nici aşa de rău coleg, cum credeaţi la începutul discursului meu»).

Dar peroraţia plasează din nou discursul în zona ineficienţei prin utilizarea inabilă a unui alt transfer de sens care să justifice votul negativ (transferul de sens, realizat prin ironie, metaforă, comparaţie, poate deveni ineficace dacă domeniul referenţializării este plasat într-un context prea depărtat - vezi exemplul anterior «disciplina partidelor este o formă de artă» - sau nepotrivit, în acest caz comerţul):

«Eu fac aici politică practică, cea mai bună politică: cine îmi dă mai mult? Îmi pare rău că dumneavoastră îmi daţi aşa de puţin, dar deoarece ceilalţi îmi dau mai puţin încă, vă prefer pe dumneavoastră. Dar nu votez răspunsul la Mesaj fiindcă cuprinde lucruri care nu corespund idealului şi conştiinţei mele. Domnilor, ceea ce va hotărî totdeauna acţiunea mea va fi întâi cultul idealului curat».

Discursul se încheie în nota de început a argumentaţiei de imagine a oratorului:

111

Page 112: Discursul Politic Romanesc

«Eu sunt un naiv, un poet, sunt profesor deprins a vorbi (...) cu un public care are, pe drept sau pe nedrept, simpatii pentru mine; nu sunt orator deprins a vorbi în Cameră».

Cu accente lirice:«Eu merg cântându-mi cântecul pe lângă marile curţi

care sunt aşezate de o parte şi de alta a drumului».Sfidând auditorii: «Vă pot cere o singură favoare: (...) vă rog să îmi

opuneţi un om cu cultura şi mai ales curăţenia mea morală». «N-avem», îi răspunde o voce din sală. «Lăsaţi gluma», apostrofă cu care Profesorul îşi încheie discursul.

MĂRCI DISCURSIVE. Efectul de piramidă greşit poziţionată se datorează, credem noi, negării - la nivel sintactic dar şi argumentativ. Fără să reluăm exemplele de constucţii sintactice negative, vom reliefa doar cuvintele şi expresiile care constituie al doilea termen al opoziţiei orator/auditori în care Nicolae Iorga şi-a plasat discursul: «stare duşmană», «atitudine necuviincioasă», «ură», «răutate», «bizantinism oriental» versus «singur», «independent», «curat», «izolat», «naiv», «poet», «drumeţ sărac», «iubire», «bucurie».

Gradele de comparaţie şi comparaţiile (frecvente) apar distribuite pe aceeaşi axă moral / imoral: (nu există) «un om cu intenţiuni mai curate decât mine», (s-ar putea întâmpla) «ca eu să fiu mai tare (...) dumneavoastră cu mult mai slabi», «am venit cu o astfel de iubire încât nu cred că se va găsi pereche».

EFICIENŢA. Cel care a dat replica lui Nicolae Iorga a fost, în numele Partidului Naţional Liberal, prim-ministrul Dimitrie Sturdza33:

«Discursul domnului Iorga a fost presărat de aprecieri neexacte, de expuneri pătimaşe, de nepricepere istorică (?!, n.n.)».

33 în Nicolae Iorga, op.cit., p.143.

112

Page 113: Discursul Politic Romanesc

Nu-l putem considera pe Dimitrie Sturdza un om «de cultura» şi mai ales «curăţenia» lui Nicolae Iorga, dar îi înţelegem reacţia.

Discursul rostit de Nicolae Filipescu la dezbaterea Adresei de răspuns la Mesajul Regal34

26 noiembrie 1907

În cadrul aceloraşi dezbateri, Nicolae Filipescu, şeful Partidului Conservator aflat în opoziţie, rosteşte un discurs care se deosebeşte de cel al lui Nicolae Iorga atât prin opinia exprimată cât şi prin argumentele aduse în susţinerea cauzei.

Deşi, ca urmare a răscoalei din primăvara acelui an, programul de reforme fusese elaborat după un acord prealabil între liberali şi conservatori, în afara Parlamentului unii membri conservatori (P.P.Carp în primul rând) aveau întâlniri cu marii latifundiari care cereau cu insistenţă pedepsirea ţăranilor ce comiseseră acte prin care se încălcase Constituţia şi aceasta în ciuda unui curent de opinii care cerea clemenţă35.

Spre deosebire de discursul anterior, Nicolae Filipescu, urmaş al unei vechi familii de boieri munteni şi adversar de principiu al reformelor agrare, exprimă o atitudine ideologică mai clară, înţelegând necesitatea reformării clasei ţărăneşti, dar, în acelaşi timp, atacă subtil abordarea "socialistă" a reformei agrare propuse de liberali (din rândul cărora făceau

34 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.155-156.35 Vezi în acest sens articolele lui Constantin Stere din «Viaţa Rom`nească», 1907, nr.11 şi 12 care realizează o sinteză a stării de spirit din societatea rom`nească în legătură cu atitudinea autorităţilor faţă de ţăranii răsculaţi.

113

Page 114: Discursul Politic Romanesc

parte foşti socialişti: Constantin Stere, Sofia şi Ioan Nădejde ş.a.).

Strategia discursivă se întemeiază pe eufemism. Împroprietărirea ţăranilor constituie o descurajare a iniţiativei particulare, singura capabilă să asigure prosperitatea ţăranilor, este mesajul pe care deputatul conservator îl va înveştmânta în formule atenuate (dintr-o precauţie politică adecvată momentului dramatic pe care îl traversa ţara) care ascund o opinie evidentă: ţăranii sunt leneşi iar reforma îi va lenevi şi mai mult.

Pe un ton sobru, oratorul abordează problema «amorţirii energiilor ţărănimii», luând ca punct de plecare în demonstraţia sa argumentul istoric al «trecutului de jale» care «apasă asupra ţărănimii», un trecut «nu aşa de negru cum se pretinde, căci niciodată robia la noi nu a căpătat caracterul de cruzime pe care l-a avut în unele ţări din apus şi în ţările învecinate cu noi». Totuşi, «şerbia (...) e doborâtă la noi abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea», timp prea scurt pentru ca această ţărănime să fi cunoscut «siguranţa fără de care se descurajează orice muncă, fiindcă fără singuranţă nimeni nu agonisteşte bogăţii dincolo de nevoile imediate».

(Acest argument logic, principiul economiei capitaliste, vizează în primul rând burghezia şi nu ţărănimea!)

Lipsa siguranţei, continuă argumentaţia, este cauzată de absenţa «unei administraţiuni regulate, ocrotitoare a muncii sale»; şi foloseşte exemplul «fraţilor noştri de peste munţi» care se bucură de «administraţia aspră, dar părintească» din timpul absolutismului lui Iosif al II-lea sau al Mariei Tereza şi care «le-a permis să ne-o ia înainte».

Discursul continuă în aceeaşi notă, alternarea argumentelor logice cu cele istorice pentru a masca sau a atenua atitudinea critică faţă de ţărani. Este adevărat, recunoaşte oratorul, soarta ţăranilor a fost agravată şi de lipsa de implicare a Bisericii «care, în loc de a insufla în destul

114

aaa, 07.05.11,
E să fi cunoscut «şsiguranţa
Page 115: Discursul Politic Romanesc

principiile mântuitoare ale religiei creştine ne ţine amorţiţi în practicile bigotismului», situaţie ce a dus la nerealizarea celui de-al doilea principiu necesar creării unei economii sănătoase şi prospere: probitatea.

Celor două cauze obiective ale acestei stări, Nicolae Filipescu le ataşează şi o explicaţie psihologică a «amorţirii» (eufemism devenit evident pentru "lene"), discursul intrând în zona unor efecte comice involuntare:

«Un pământ prea roditor n-a fost niciodată un imbold spre civilizaţie», iar ţăranul român, care «avea un pământ prea mănos şi ducea o viaţă prea uşoară», nu a fost stimulat să lupte (ca probă, oratorul aduce exemplul olandezilor, «rasă puternică», «pionieri energici răsăriţi din aventurieri» care «prin luptă au cucerit asupra mărilor un pământ ingrat»).

Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns un aşa ghinion geografic, oratorul evocă «atmosfera orientală care apleacă mult spre indolenţă», clima care «amorţeşte iarna voinţa şi vara moleşeşte energiile», ba chiar «melancolia naturii e un îndemn de descurajare, cu tot farmecul peisajelor». Urmează o confesiune lirică pentru a atenua reproşul:

«Nu cunosc, vă mărturisesc (implicarea auditorilor, n.n.), nimic mai măreţ, dar nici mai melancolic, ca un amurg senin din câmpiile dunărene, precum nu cunosc nimic mai fioros ca o vijelie deslănţuită în câmpiile Bărăganului», stimulând imaginaţia poetică a auditorilor (zâmbetul nostru îl are deja) şi continuă:

«Închipuiţi-vă descurajarea omului ce se simte aşa de mic faţă de măreţia şesurilor nesfârşite şi aplecarea lui spre contemplaţia îngrijorată».

Revolta ţăranilor primeşte acum o explicaţie: «jalea trecutului şi tristeţea priveliştilor prea adesea sădesc în om abdicarea voinţei stăruitoare, care reacţionează numai prin zvâcniri furioase şi nimicitoare». Este prima referire, deşi tot eufemistică, la contextul politic în care se desfăşurau

115

Page 116: Discursul Politic Romanesc

dezbaterile şi la motivul real al programului de reforme propus.

Pentru a atenua efectul colaborării cu guvernul liberal (impusă de condiţiile sociale şi nu de convingerile politice), şeful opoziţiei conservatoare accentuează: «legea a venit şi ea să amorţească iniţiativele şi voinţa» pentru că pământul a fost obţinut prin lege şi nu prin luptă:

«Inalienabilitatea pământului ţintuieşte pe omul de iniţiativă pe un petec de nimic şi înlănţuieşte în mediocritate pe plugarul harnic care nu se poate întinde peste ogorul celui nevrednic».

Enunţarea acestui principiu reprezintă un atac la adresa doctrinelor socialiste (care îşi intensificaseră propaganda în această perioadă), periculoase pentru că promit mult, «amorţind» şi mai mult voinţa.

În finalul discursului, Nicolae Filipescu rezumă, în numele conservatorilor, argumentele care au stat la baza acestui acord de principiu cu liberalii:

«Vom întinde acestei ţărănimi o mână de ajutor. Dar nu-i vom ascunde nici chinurile vieţii, nici truda care e preţul succesului şi îi vom adresa vorbe de îmbărbătare şi îndemn de vitejie».

MĂRCI DISCURSIVE. Remarcam încă de la început că este un discurs eufemistic la nivelul figurilor retorice dar şi al soclului argumentativ.

Decodificat, mesajul ar fi următorul: ţăranul român este sărac pentru că a dus o viaţă prea uşoară; este lipsit de iniţiativă pentru că nu i s-a asigurat siguranţa şi probitatea în procesul muncii; este leneş pentru că natura, clima şi legile l-au făcut să nu aibă voinţă şi, în sfârşit, s-a răsculat «din prea multă contemplare, melancolie şi nostalgie».

Nici unul din aceste calificative puţin măgulitoare nu este exprimat direct şi, dacă demonstraţia ne face să zâmbim, să nu uităm că ea se adresează unui public ce întreţinea o

116

Page 117: Discursul Politic Romanesc

imagine idilică a acestei clase şi nu unui public (cum suntem noi) obişnuiţi să privească societatea românească prin prisma luptei clase puse sub semnul moralei şi nu al opiniei şi intereselor divergente. Or, oratoria politică are ca scop păstrarea credibilităţii ideologice şi reprezentarea unor grupuri sociale în instituţiile ţării. Prin acest discurs, Nicolae Filipescu răspunde ambelor comandamente: nu incită nici pe adepţii propriului partid (printre care se aflau mulţi mari proprietari de pământ afectaţi de violenţele ţăranilor) şi nici nu se opune vădit unor curente de opinie din societatea contemporană lui favorabile reformei agrare.

Figurile retorice (antiteza şi metafora utilizate în construcţii simetrice) susţin, ca în atâtea cazuri, argumentele patetice (cele etice lipsesc), de sensibilizare a auditorilor nu în scopul obţinerii aprobării cât din vanitatea oratorului de a produce un discurs "frumos", aplaudat mai mult pentru merite literare decât pentru cele argumentative.

Discuţiile la Mesajul Tronului din noiembrie-decembrie 1915

"Discuţia la Mesaj din noiembrie-decembrie 1915 va rămâne una din cele mai însemnate şi din cele mai strălucite discuţii din analele parlamentarismului român", scria I.G.Duca (1993, p.63) în Memoriile sale. Nu doar această apreciere ne-a determinat să selectăm din această sesiune parlamentară trei discursuri, ci şi momentul istoric pe care îl traversa ţara.

În 1915 întreaga societate românească era angrenată în dezbaterea atitudinii României faţă de conflictul ce acvea să ducă la o nouă configuraţie a statelor europene. România (guvern liberal condus de I.I.C.Brătianu) îşi declarase neutralitatea, dar speranţele de integrare a Ardealului într-un

117

Page 118: Discursul Politic Romanesc

stat unitar dezbinaseră opinia publică. Forţele politice care se opuneau neutralităţii ţării, indiferent de partidele pe care le reprezentau, duceau o intensă campanie cu scopul de a forţa guvernul să adopte o poziţie tranşantă.

Majoritatea opoziţiei (şi a opiniei publice) se pronunţa pentru intrarea României în război de partea Antantei, în acest scop fiind creată Liga culturală unionistă, extrem de violentă în atacurile sale la adresa guvernului. O altă parte a opoziţiei cerea intrarea ţării în conflict de partea Puterilor Centrale, Germania fiind aliatul tradiţional din ultimele decenii. Dezbaterile, marcate de importanţa contextului istoric, se vor desfăşura într-o atmosferă încordată, pe alocuri violentă.

Această sesiune va determina şi configuraţia scenei politice româneşti de după realizarea Unirii, mulţi dintre cei angrenaţi în aceste dispute se vor vedea eliminaţi din viaţa politică a ţării (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Fleva), alţii vor fi propulsaţi în prim-plan (Nicolae Titulescu, I.G.Duca), Partidul Naţional-Liberal va ieşi întărit, în timp ce adversarul său tradiţional, Partidul Conservator, dezbinat din interior, va dispărea.

În sfârşit, momentul este semnificativ şi pentru că subliniază funcţia decizională a discursului politic şi cea de influenţare a puterii politice de către societatea civilă (caracteristică fundamentală a democraţiei).

În urma acestor dezbateri guvernul liberal hotărăşte (în vara anului 1916) ieşirea României din neutralitate şi intrarea în război de partea Antantei, el rămânând în istoria politică a ţării ca "guvernul unirii".

Ne-am oprit asupra a trei discursuri: ele reprezintă puterea (prin primul-ministru I.I.C.Brătianu), societatea civilă (Nicolae Iorga, militant activ în afara Parlamentului pentru unire) şi opoziţia (prin Take Ionescu, cel mai influent om politic conservator al momentului).

118

Page 119: Discursul Politic Romanesc

Discursul lui I.I.C.Brătianu36

10 decembrie 1915

Guvernul liberal se văzuse atacat în primele zile ale dezbaterii Adresei de răspuns la Mesaj atât de conservatoari cât şi de colegii liberali. Opoziţia (avându-i ca animatori pe Nicolae Filipescu şi Take Ionescu) hotărîse să boicoteze citirea Mesajului prin strigăte injurioase la adresa guvernului şi a Puterilor Centrale, urmând să-şi concentreze atacurile asupra primului-ministru. Discursul pe care îl vom analiza reprezintă răspunsul lui I.I.C.Brătianu la acuzaţiile de tergiversare a intrării în război a României, fiind un preambul al dezbaterilor propriu-zise.

Acuzat de nehotărâre şi indecizie politică, I.I.C.Brătianu îşi explică atitudinea:

«Am rugat să nu se facă această discuţiune pentru că n-am crezut că este de interesul obştesc ca ea să aibă loc, atunci când guvernul nu poate expune politica şi acţiunea sa».

Argumentele logice aduse sunt argumentele puterii care îşi justifică o acţiune sau alta prin "interese superioare", indiferent de cauză sau epocă. De aceea, argumentaţia oratorului se bazează pe dihotomia opoziţie versus putere:

«Noi (puterea, n.n.) trebuie să constatăm cu sânge rece realităţile, pentru că acţiunea politică înseamnă prevedere şi realizare. Dumneavoastră (opoziţia, n.n.) vă mulţumiţi să manifestaţi simţămintele necontrolate, a căror răspundere nu vă apare la fiecare moment».

Pentru a întări critica la adresa lipsei de responsabilitate (în interes naţional!) a opoziţiei, oratorul produce o probă pe care îşi întemeiază opinia: atitudinea propriului partid aflat în opoziţie în timpul războiului balcanic (1912-1913):

36 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.179-181.

119

Page 120: Discursul Politic Romanesc

«La anul 1913, luni de zile ne-am impus o tăcere pe care nu o întrerupeam decât pentru a da guvernului (condus de Take Ionescu, n.n.) concursul de care avea nevoie».

(O parcurgere a dezbaterilor parlamentare din acea perioadă dovedeşte că această "colaborare" nu se manifestase: Nicolae Titulescu, ministru de externe, va răspunde acestor critici cu argumente similare celor pe care le aduce acum Ionel Brătianu, confirmând că puterea are un discurs bazat pe argumentul responsabilităţii politice, iar opoziţia un discurs bazat pe argumentul vigilenţei).

Oratorul respinge apoi, pe un ton echilibrat, toate criticile aduse. Îi dă replica mai întâi lui Nicolae Filipescu care îl acuzase că în 1912 ceruse guvern de uniune naţională, pe care acum îl refuza opoziţiei:

«Am cerut guvern naţional când s-a declarat războiul şi vecinul domnului Filipescu, domnul Take Ionescu, o ştie: nu l-am voit mai înainte».

Este rândul să răspundă acuzaţiei că nu a participat la întâlnirile Ligii culturale, deşi i se oferise, după moartea lui Grigore Brătianu, preşedinţia acestei asociaţii:

«(Am spus atunci) primesc preşedinţia Ligii cu o condiţiune: să ies pentru totdeauna din politica militantă a ţării căci nu pot şi nu concez să fac şi una şi alta», transformând o atitudine de ezitare perpetuă, pentru care era cunoscut, într-o atitudine de moralitate politică.

După respingerea, prin prolepsă oratorică, a acuzaţiilor (de fapt este vorba mai mult de o corectare prin tehnica de slăbire a credibilităţii argumentelor adversarilor, strategie discursivă eficientă pentru că nu neagă ci produce dubii), este momentul să contraatace: «Domnilor, ziceam că cerusem să nu se discute politica externă». Opoziţia însă, în ciuda acestei cereri, făcuse în luările sale de cuvânt «tabloul acţiunii guvernamentale şi al situaţiei internaţionale» nu numai cu talent oratoric (graţiozitate formală în relaţia

120

Page 121: Discursul Politic Romanesc

putere/opoziţie, frecventă în epocă) ci probând şi «mari însuşiri de pictori». Ironia, figură de semnificaţie, se bazează pe un transfer de sens: tabloul realizat de un pictor reprezintă «mai mult starea sufletească a omului care pictează decât înfăţişarea naturii pe care ar vrea să o reprezinte». Prin urmare, «lumina vânătă şi sinistră sub care se înfăţişează acţiunea guvernului» reprezintă «mai mult patimile şi amărăciunea sufletelor decât situaţiunea şi ţara pe care au descris-o», este concluzia la care ajunge I.I.C.Brătianu, puterea fiind totdeauna mai optimistă în evaluarea stării naţiunii decât opoziţia.

Exprimarea opiniei oratorului se face fără argumente logice ci pe baza forţei figurilor retorice, antiteza şi epanalepsa:

«Nu, domnilor, situaţiunea României nu este scăzută; nu, domnilor, nu facem parte dintr-un Regat desconsiderat. Nici umilinţă, nici desconsiderare; din contră: respect şi considerare din partea străinătăţii».

Atacul se îndreaptă apoi în direcţia credibilităţii celor care îl criticaseră: «Sunt ei sinceri şi sunt ei drepţi?» se întreabă cel ce lua adesea atitudini de profet taciturn, iar răspunsul pe care îl dă este în nota cu care îşi obişnuise contemporanii: «O vom constata mai târziu când ni se va dezlega şi gura noastră», iar "tăcerea" ca strategie politică înţeleaptă este întărită prin argumente de implicare a auditorilor:

«Credeţi-mă (...), acea parte personală suferă adânc, constatând câte spuneţi şi la câte n-am dreptul să vă răspund. Domnilor, n-am dreptul să vă răspund şi sufăr în momentul când constat aceasta».

Oratorul cere şi opoziţiei linişte pentru că «misiunea ce o avem, precum în biserică, când preotul slujeşte, reculegerea şi respectul se impun de slujba care o face pentru că în cuvintele lui nu grăeşte voinţa unui om, ci credinţa unanimă a

121

Page 122: Discursul Politic Romanesc

acelor care-l înconjoară, ci nădejdile lor, ale tuturor», comparaţie sugestivă, deşi greoi realizată la nivel sintactic, relevantă pentru acest om politic care, fără a manifesta un talent oratoric deosebit, reuşeşte - prin lipsa de patimă şi prin apelul la înţelelegerea raţiunilor superioare (un fel de mutism mistic sub care îşi ascunde indecizia politică) - să domolească atmosfera incendiară din Parlament.

MĂRCI DISCURSIVE. În partea lui polemică, discursul se construieşte pe argumente logice, probele administrate fiind ale acţiunii adversarilor politici în contradicţie cu criticile lor prin apelul la memoria acestora.

Dar în momentul în care trebuie să motiveze strategia guvernului, I.I.C.Brătianu aduce argumente patetice construite pe un soclu figural şi argumente etice («suferinţa» de a nu putea răspunde), lăsând rezolvarea disputei pe seama viitorului.

Analogia este utilizată pentru a susţine antiteza opoziţie (termenul referent dumneavoastră) / putere (termenul subiectivităţii noi). Transferul de sens se face prin ironie în primul caz («pictorul şi tabloul») şi prin sacralizare în cel de-al doilea («preotul şi biserica»).

Formula lapidară, atât de apreciată în epocă, se bazează tot pe antiteză: «trudele pe care le avem ar trebui să fie şi grijile dumneavoastră», fără a avea un efect notabil pentru că nu este construită simetric.

EFICIENŢA. Discursul primului-ministru nu reuşeşte să liniştească opoziţia, dar temperează violenţa manifestărilor (în ziua citirii Mesajului, şedinţa Camerelor se încheiase cu o bătaie în toată regula, conform aceluiaşi I.G.Duca, 1993, p.61) şi orientează discursurile asupra problemei arzătoare: ieşirea României din neutralitate.

O reacţie la intervenţia primului-ministru o întâlnim în notele făcute de Barbu Delavrancea ca schiţă a discursului său din aceeaşi sesiune parlamentară:

122

Page 123: Discursul Politic Romanesc

«Domnilor, soarta ţării e pe mâna d-lui Brătianu, care s-arată puţintel de voinţă şi de concepţiune. Ce e Brătianu? Discordie. Filo-german şi acum tratează neutralitatea. O astfel de neutralitate ar fi cea mai rea»37.

Pentru că în politică opiniile se subordonează afinităţilor ideologice, este evident că reacţia ministrului de externe I.G.Duca, pătimaş şi devotat susţinător al lui I.I.C.Brătianu, a fost cu totul alta. Din paginile Memoriilor sale (1993, p.28 şi urm.) se desprinde un portret de Buda enigmatic dedicat lui I.I.C.Brătianu, «unul din marii gânditori politici ai vremii» al cărui singur defect a fost «dispreţul propagandei şi nesocotirea presei».

Discursul lui Nicolae Iorga38

14 decembrie 1915

Cei mai importanţi oameni politici ai vremii îşi exprimaseră opţiunile atât public cât şi în luările de cuvânt oficiale. P.P.Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman doreau intrarea României în război alături de Puterile Centrale; de partea cealaltă se situau conservatorii (uniţi de acest scop comun) şi o parte a liberalilor (Constantin Stere, Vasile Morţun, Toma Stelian).

Venise rândul lui Nicolae Iorga să urce la tribuna Parlamentului. În presă şi în întrunirile Ligii culturale, Nicolae Iorga era un militant activ pentru unire, din punct de vedere politic însă susţinea atitudinea guvernului Brătianu.

În abordarea acestui discurs vom încerca să ne situăm cât mai aproape de auditoriul din 1915 care aştepta ca o personalitate de anvergura lui Nicolae Iorga să-şi exprime

37 Barbu Delavrancea, Opere, vol.VIII, p.636, nota 1.38 în Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare., p.355-366.

123

Page 124: Discursul Politic Romanesc

opinia care ar fi putut influenţa deciziile viitoare ale guvernului liberal.

Discursul constituie însă o excepţie în contextul în care opinia publică cerea o atitudine tranşantă, iar dezbaterea se axa pe interesul naţional: intrarea în război era văzută prin prisma realizării unirii şi, de aceea, părea singura opţiune valabilă (divergenţele ţineau doar de puterile care ar fi oferit garanţii mai mari României).

De la început Nicolae Iorga se concentrează asupra propriei imagini. Prima parte este construită pe o antiteză între două imagini reflectate într-o unică oglindă, cea a oratorului. Imaginea acestuia este a unui om consecvent, cinstit, cu conţiinţă patriotică; imaginea partizanilor intrării în război de partea Antantei este cea a unor oportunişti, cabotini, personaje ale unei comedii ridicole.

Suportul acestei demonstraţii este citatul pentru a defini atitudinea din trecut şi cea din prezent a celor ce se arătaseră "pătrunşi" de cauza naţională. Nicolae Iorga aduce şi probe tehnice: articolele din «Epoca» (organul conservatorilor lui Nicolae Filipescu), «La Roumanie» (oficiosul conservatorilor-democraţi conduşi de Take Ionescu) şi din propriile articole apărute în «Neamul Românesc», tribuna personală a lui Iorga (care îl scria aproape în întregime). Această critică vizează în primul rând credibilitatea liberalilor Simion Mehedinţi şi Constantin Stere care contestau politica de aşteptare a guvernului Brătianu.

Strategia discursivă se bazează pe adresarea directă (ca într-un tribunal) şi pe lungi extracte din articolele pe care le analizează.

Oratorul face observaţii pedante («Atunci a apărut, la 10 septemvrie, articolul "Alaric I şi Wilhelm al II-lea"; întâi era de prisos după Alaric, căci nu a fost niciodată un al doilea, pe vreme ce Wilhelm...»), critică, compară diferitele intervenţii ale celor vizaţi de critica sa, laudă consecvenţa

124

Page 125: Discursul Politic Romanesc

«naţionaliştilor» (partidul fondat de Nicolae Iorga şi A.C.Cuza).

Nu vom urmări toată această risipă de energie, vom sublinia doar elementele pe care se construieşte acest ansamblu argumentativ.

MĂRCI DISCURSIVE. Antiteza: «Omul care de ieri şi-a căpătat idealul, acela îl strigă» / «Omul care l-a avut toată viaţa lui, acesta îl şopteşte» (inutil să identificăm cei doi termeni ai antitezei, ei sunt prea evidenţi).

Transferul de sens realizat tot prin antiteză: «păgânul care a călcat întâia oară pragul bisericii, acela răcneşte credinţa sa către Dumnezeul blând al creştinilor» / «iar acela care l-a păstrat în sufletul său găseşte că şi şoptirea uşoară a unui cuvânt de îndrumare este o îndrăzneală».

Chiasmul: «(există) oameni care închid totul în conştiinţa lor şi oameni care n-au nici o conştiinţă unde să închidă totul».

După acest tur de forţă realizat din dorinţa de a amenda pasiunea cu care vorbiseră adversarii săi de conjunctură, oratorul îl apostrofează şi pe I.I.C.Brătianu pentru că ar fi răspuns «cu o cuvântare nu prea blândă ci debilă» celor care îl acuză, «căci răspunsul domniei-sale putea să fie înlocuit printr-o singură întrebare» care ar fi trebuit pusă cu «acea vehemenţă pe care omul cinstit şi muncitor o găseşte totdeauna în fundul conştiinţei sale». Această pseudo-critică îi oferă oratorului prilejul de a-l elogia pe primul-ministru: acesta nu are nevoie să se apere pentru că el răspunde «prin întreaga sa fiinţă morală, întreg trecutul său şi toate tradiţiile de familie care sunt adunate într-însul».

Dacă această lungă introducere în actualitate a fost făcută în termeni evidenţi, de aici încolo discursul intră în zona ambiguităţii. Vinovăţia conducătorilor de astăzi există, concede oratorul, dar este o vinovăţie a tuturor celor care au condus România. Din această tristă situaţie, însă, se poate ieşi.

125

Page 126: Discursul Politic Romanesc

(Din postura de auditor în care ne-am situat, ne întrebăm "Cum?" şi aşteptăm lămuriri).

Prin noroc, vine răspunsul, «un mare noroc», «printr-o intervenţie fericită, providenţială, venită din afară».

(Mai liniştiţi, suntem apoi atenţionaţi că nu avem motive să fim trişti).

Fără îndoială «este o tristeţe în aer», dar «ea nu trebuie să se prefacă în melancolie».

(Gata să-i dăm dreptate oratorului, ne simţim derutaţi de continuare).

Situaţia, ce-i drept, nu e prea tristă, dar în ţară «e jale mare». «De unde vine jalea noastră de azi?» Din «situaţia fără pereche de nenorocită a părţii celei mai mari din neamul nostru». Aflat pe terenul său favorit pentru declamări lirico-patriotice, oratorul vorbeşte despre «lacrima» românilor din Bucovina şi Ardeal care «însemnează mai mult decât spunem noi aici, în atâtea discursuri». Iar remediul atmosferei de «Fanar european» în care s-a transformat România după ce şi-a cucerit independenţa poate veni (dar nu asta e chestiunea, n.n.) din intrarea ţăranilor în Parlament.

Intrat pe făgaşul evocărilor patetice, discursul amintiteşte şi suferinţele sârbilor: «Am făcut ce-am putut; am vorbit, bine-rău, am strâns bani, am împărţit, dar am evitat cel puţin în ceea ce mă priveşte pe mine, să intrăm noi înşine în contact cu aceşti oameni» căci «nu e acolo o picătură de sânge eroic vărsat pentru ei».

Uşor derutaţi de traseul sinuos al discursului, credem că aluzia la eroismul poporului sârb este un îndemn spre acţiune, dar oratorul ne contrazice cu aceeaşi ambiguitate:

«Nu cred că vreodată să se fi ridicat vreun popor îndreptând greşelile sale şi recucerind terenul pierdut prin atestate din dreapta sau din stânga».

(Deci, ce ne rămâne de făcut?, ne întrebăm alături de auditorii săi).

126

Page 127: Discursul Politic Romanesc

«Ce rămâne atunci? Poporul nostru şi oastea lui; acest popor care este o oaste şi această oaste care este un popor!», poporul fiind cel care, prin «patriotismul eroic şi răbdător» va servi, când va veni momentul, interesele supreme ale ţării: «Nu! Nu trebuie să ne descurajăm când avem un astfel de popor!» pentru că «învăţătorii lui Tudor au fost ţărani» iar ei nu trebuie să fie stârniţi de «elocvenţa de catedră» a parlamentarilor.

(Descurajaţi de ceea ce credem că este un apel la răbdare, ne întrebăm cum se va realiza idealul naţional atât de clamat de orator în afara Parlamentului).

«Dacă mă întrebaţi cum, vă voi răspunde printr-o icoană: Poporul românesc o să-şi capete cândva în întregime dreptatea lui».

(Dacă nu prin luptă, atunci cum? riscăm o nouă întrebare).

«Cu sabie de dreptate vom izbândi»(Să intrăm în război? Oratorul nu ne mai aude şi

continuă metafora pe care, probabil, o pregătise pentru finalul discursului).

«Dar sabia aceasta de dreptate trebuie ţinută de mâna sigură a României». Şi conchide: «Deci, o mână sigură cu sine, o mână neslăbită prin discordii şi negrăbită prin setea de aventuri», fără să mai aducă nici o lămurire, ci doar pregătind terenul pentru o încheiere profetică, des citată în afara contextului («Au trecut trei veacuri de la 1650, când Gheroghe Vodă Ştefan spunea celor celor vechi această hotărâre a sa şi faţă de care nici noi nu putem spune altceva decât: "să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniştea şi binele din graţia străinului duşman") şi care circumscrie odată în plus acest discurs în demagogia politică.

Demagogia este o strategie discursivă care evită exprimarea opiniei. Ea se construieşte pe locurile comune (şi

127

Page 128: Discursul Politic Romanesc

uzate în timp) ale patriotismului proclamaţiei. Nu propune acţiune ci viziune, nu produce probe ci slogane, apropiindu-se de propaganda politică.

Profeţia este monedă de schimb pentru opinie, iar ambiguitatea atitudinală este mascată de îndemnuri "înălţătoare": «Dacă voiţi, veţi izbuti»; «Sunteţi condamnaţi toţi să voiţi. Toţi, solidar». Invocarea excesivă a «poporului» şi «patriei» accentuează mistica vidului argumentativ: «cu sprijinul lui Dumnezeu» şi cu «sabia biruitoare în mână, va veni vremea».

EFECT. Impresionat de cuvintele rostite de Nicolae Iorga (şi de susţinerea manifestată de acesta la adresa guvernului liberal), I.I.C.Brătianu ia cuvântul şi propune ca discursul, «expresie a unui adevărat interes naţional», să fie publicat «în toate comunele urbane şi rurale şi răspândite la toţi ostaşii, care vor găsi acolo, în forma cea mai elocinte, ceea ce trebuie să fie însufleţirea noastră a tuturor în aceste momente»39.

Discursul lui Take Ionescu40

16, 17 decembrie 1915

Discursul care a impresionat cel mai puternic opinia publică şi care avea să fie citat ca "discursul instinctului naţional" (C.Xeni, ap. Haneş, p.167) este şi o probă că patriotismul ca temă favorită a elocinţei politice nu se reduce la declamări lirico-mistice.

Oratorul fixează mai întâi termenii cauzei aflate în dezbatere (intrarea României în război) printr-o analiză a războiului, a forţelor participante şi a urmărilor pentru situaţia ţării. Luciditatea analizei îl determină să recunoască lipsa unor

39 în Nicolae Iorga, op.cit., p.354, nota de la subsol.40 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.167-171.

128

Page 129: Discursul Politic Romanesc

certitudini şi garanţii pentru viitor. Dar, când acestea lipsesc, continuă Take Ionescu, oamenii politici sunt datori să urmeze «instinctul neamului»; «strada» şi «opinia publică» nu reprezintă barometre reale ale voinţei societăţii şi argumentează: «Strada sunt câteva sute de inşi care se plimbă, opinia publică se poate perverti printr-o campanie abilă», pe când «instinctele neamului din coliba ţăranului până în palatul bogatului, asta nu este operă de opinie pervertită».

«Instinctul neamului» vorbeşte atât de limpede încât, atunci când nu poate fi urmat de politica oficială, acţiunea trebuie să «rămână un secret între câţiva oameni» fiindcă nu poate fi «supusă aprobării naţiunii», exprimare concisă a unui deziderat al politicii moderne.

Principiul «politicii instinctive» este dat de dreptul «fiecărui popor să-şi trăiască viaţa lui, să şi-o trăiască întreagă, cu toţi ai lui». După acest argument fundamental al unei guvernări democratice, oratorul aduce şi argumentul tradiţiei istorice, al unei năzuinţe «de o mie de ani» de unire a românilor:

«Nu am fost un stat de don Quişoţi dar nici un stat de inconştienţi; de la dascălul de sat cu harta Daciei Traiane (...) la omul politic, la toţi în sufletul lor stă scris cu litere de foc "Ardealul şi unitatea naţională"».

Este momentul de a sensibiliza auditorii prin argumente patetice, dar oratorul nu uită să analizeze cu aceeaşi luciditate ocazia favorabilă ce s-a ivit pe plan extern: «Acuma, domnilor, venit-a ceasul?», se întreabă retoric, căci, recunoaşte, «a venit ceasul înainte de a ne închipui noi. Să fim fericiţi că a venit şi să ne ridicăm la înălţimea ceasului care a venit».

În sprijinul opiniei sale că România nu trebuie să rateze intrarea în război alături de Antantă combate toate obiecţiile aduse: primejdiile ce ar putea veni din alianţa cu ruşii nu sunt de neglijat, dar pericolul cel mai mare ar fi ratarea ultimului

129

Page 130: Discursul Politic Romanesc

moment favorabil de realizare a Unirii. Neimplicarea României ar duce cu sine pierderea pentru totdeauna a conştiinţei etnice a românilor din afara graniţelor:

«Oamenii aceia îşi vor zice: dacă nici în această împrejurare, pe care nimeni n-o prevăzuse, în împrejurarea că statele cele mai puternice din lume sunt coalizate şi interesate de nimicirea Austriei, dacă nici atunci fraţii noştri n-au îndrăznit pentru noi, când să mai vie ceasul în care ei să îndrăznească?»

Şi avertizează (premoniţie): «lacrimile încărcate cu blestem şi dispreţ» vor fi «ultima flacără a lor pentru Patria românească!».

Iată de ce ezitările, laşităţile, tergiversările guvernului liberal sunt în opoziţie cu opinia generală, şi oratorul cere renunţarea la «combinaţiile diplomatice» şi la interesul personal, pentru că «politica azi o fac popoarele».

«Veni-va alt ceas?», poate, dar «cer în faţa acestui ceas în loc de atitudine pasivă care aşteaptă evenimentele, atitudinea activă care prepară ceasul şi-l face să sosească».

Printr-o nouă premoniţie, Take Ionescu oferă perspectiva unei Românii dezonorate în antiteză cu viziunea unei Românii întregite şi care ar justifica sacrificiile făcute. Chiar generaţia politicienilor de azi, amatori de «mici combinaţii», «cu certuri în care ne-am sleit forţele noastre (...), resturi ale unei oligarhii dintr-un mic Principat» ar fi salvată în noua viaţă politică.

La fel de lucid, fără să facă apel la argumente patetice, oratorul descrie generaţia de care aparţine ca fiind «prima generaţie care a moştenit fără să producă», nepregătită pentru viaţă eroică, o generaţie ce a trăit «în îmbogăţirea cam repede a României», având un «gust de bună stare care o goneşte de la eroism», dar care poartă răspunderea îndeplinirii unui ideal naţional. Această generaţie, încheie oratorul inspirat, «va fi sau

130

Page 131: Discursul Politic Romanesc

gropaşa muncii de veacuri sau zămislitoarea unei vremi aşa de frumoase, încât vederea ei mă smereşte».

MĂRCI DISCURSIVE. Epanalepsa şi derivarea: «acest drept îl simte fiecare popor, acest drept este dreptul primordial»; chiasmul (tot o formă a repetiţiei): «a venit ceasul înainte de a ne închipui noi; să ne ridicăm la înălţimea ceasului care a venit»; antiteza: «Câteodată judecata mă face să mă îndoiesc, dar patima dogorâtoare mă împiedică să mă îndoiesc»; «în loc de atitudine pasivă (...) atitudine activă».

Aceste figuri retorice asigură forţa argumentelor patetice şi însoţesc apelul la sentimentele naţionale şi patriotice.

Argumentele logice (istorice) sunt susţinute de prosopopee, premoniţie şi întrebări retorice.

EFICIENŢA. Considerat ca fiind unul din cele mai "bune" discursuri rostite de Take Ionescu, la finalul său sala a ovaţionat minute în şir (cf.Gane, 1936, p.525), stârnind şi admiraţia devotatului brătienist I.G.Duca, admiraţie pe care ministrul liberal şi-o exprimă în termenii graţioşi cu care îşi formulează de obicei elogiile: «Dacă nu e cel mai splendid, este cel mai strălucit pe care dânsul l-a rostit de 10 ani încoace» (Duca, 1993, p.71).

Decizia intrării României în război va veni ceva mai tărziu. În acea iarnă, I.I.C.Brătianu îşi va păstra «seninătatea olimpiană» (Duca, 1993, p.119), dar în vara anului 1916 Consiliul de Coroană (la care au participat Nicolae Filipescu, Take Ionescu, P.P.Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, I.I.C.Brătianu) decide intrarea României în război de partea Antantei.

3.2.2.Discursul deliberativ

Discursul politic este, sub toate formele lui de producere, un discurs deliberativ. Dar cel mai apropiat de

131

Page 132: Discursul Politic Romanesc

genul oratoric descris astfel de tradiţia retorică este cel ce vizează obţinerea adeziunii la schimbarea propusă prin votul unei adunări specializate. Cauza este constituită de proiectul de lege sau de reforme al puterii executive susţinute de majoritatea parlamentară.

FUNCŢII. Discursul deliberativ are o funcţie decizională şi se adresează atât aliaţilor politici (cărora doreşte să le sporească adeziunea) cât şi adversarilor (asupra cărora îşi exercită persuasiunea). Toate celelalte funcţiuni se subordonează acesteia.

STRATEGIILE DISCURSIVE se centrează pe demonstraţia logică şi ideologică. Probele administrate iau în considerare şi psihologia şi sensibilitatea auditorilor, iar argumentele de imagine a oratorului sunt utilizate pentru a spori credibilitatea opiniei exprimate.

Două momente distincte creează sub-specii ale acestui tip de discurs: dezbaterea legii bugetului şi a programului de reforme, pe de o parte, şi dezbaterea unor legi (sau a unor modificări ale acestora), pe de altă parte.

În primul caz, discursul deliberativ vizează mai mult decât obţinerea votării sau respingerii actelor normative propuse. Apropiindu-se de dezbaterile la Mesaj prin intensitatea actului retoric, el îşi propune şi influenţarea opiniei publice şi de aceea utilizează o argumentaţie care nu exclude efectele persuasive ale figurilor retorice.

Dezbaterea legilor pe articole este o dezbatere mai curând tehnică, iar argumentrele logice devin decisive în producerea sau schimbarea opiniei (votului).

Strategiile abordate de oratorii prezentaţi în acest capitol sunt diferite şi adaptate la cauza în discuţie.

Astfel, P.P.Carp şi Mihail Kogălniceanu utilizează argumentele logice în două modalităţi diferite: primul îşi

132

Page 133: Discursul Politic Romanesc

sprijină argumentaţia pe credibilitatea unui aliat politic (Titu Maiorescu), cel de-al doilea îşi întăreşte forţa argumentelor prin propria autoritate.

O cauză diferită (reforma agrară) aduce şi o abordare diferită în tratarea ei. Nicolae Iorga construieşte un discurs al ambiguităţii opiniei, în timp ce Barbu Delavrancea îşi stabileşte de la început ţinta persuasivă, producând un discurs care îmbină entimema cu metoda inductivă bazată pe parabolă şi exemplu.

Discursul puterii este reprezentat de Nicolae Titulescu, un discurs extrem de eficient de confirmare a opiniei şi respingere a argumentelor adversarilor.

Subiectele abordate sunt diverse, de la revizuirea Constituţiei la legea bugetului, selectarea discursurilor încercând să ţină cont de momente importante din istoria parlamentară a României.

Discursul lui P.P.Carp la revizuirea articolului 7 din Constituţie41

28 septembrie 1879

În cadrul tratativelor de recunoaştere pe plan european a Independenţei României, guvernul liberal condus de I.C.Brătianu se vede nevoit să adopte unele modificări ale Constituţiei, modificări impuse României prin Tratatul de la Berlin. Articolul 7 (stabilit în 1866) se referea la dreptul de «împământenire» acordat doar celor de religie creştină, prevedere discriminatorie la adresa evreilor.

P.P.Carp, aflat în opoziţia conservatoare, este unul dintre cei ce susţineau această modificare.

Oratorul prezintă un punct de vedere ponderat. Spirit european, dar fără să ignore opinia publică românească (ostilă

41 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.73-74.

133

Page 134: Discursul Politic Romanesc

acestei modificări din motive economice în primul rând), P.P.Carp cere să se ia în considerare atât necesitatea emancipării statului român, cât şi condiţiile impuse de puterile europene pentru recunoaşterea independenţei.

P.P.Carp îşi construieşte argumentaţia într-o manieră care îl defineşte şi îl singularizează în dezbaterile parlamentare. Prolepsa oratorică nu cuprinde argumentele adversarilor, ci ale unui aliat politic cu o mai mare autoritate în viaţa publică a ţării, şi anume Titu Maiorescu. «Cel mai ilustru orator al României», cum îl numeşte pe cel ce se dovedise un militant activ în susţinerea modificării articolului 7, a explicat «cu acea artă consecventă de a da lămuriri pe înţelesul tuturor» de ce se impune această schimbare. P.P.Carp reia fiecare din argumentele aduse de colegul său de partid, îmbrăcându-le într-o formă mai concisă.

Astfel, dacă sentimentul naţional se identifica în trecut cu apărarea religiei ortodoxe, iar «ortodoxia era baza existenţei noastre», astăzi «nu mai suntem apărătorii ortodoxiei ci suntem apărătorii ideilor moderne, ai civilizaţiunii occidentale în care suntem datori a vedea sensul naţionalităţii noastre».

Oratorul, cu o modestie în spatele căreia întrezărim ironia distantă, continuă:

«Împreună cu domnia sa (Titu Maiorescu, n.n.) noi atuncea cei cu mintea mai grea am tras concluzia cum că, dacă în cestiunea aceasta noi vom opune un veto îndărătnic, România va fi aruncată în braţele Rusiei».

Flegmaticul orator ridică tactic tensiunea discursului («cred cu domnul Maiorescu că vom cădea în braţele Rusiei») pentru a introduce una din formulele lapidare ce caracterizează oratoria sa (condiţie a succesului, în viziunea junimistă): «O ştim într-atât încât ne întrebăm când sunt ele (braţele Rusiei, n.n.) mai periculoase? Atunci când ne strâng cu ură sau atunci când ne strâng cu drag?».

134

Page 135: Discursul Politic Romanesc

Eliberat de această căutare a efectului oratoric, "fermecatul de vanitate Carp", cum îl numea Maiorescu în jurnalul său, reia şirul argumentativ. Combate argumentul adversarilor modificării articolului («demnitatea naţională») fiindcă «pentru cestiune de pură demnitate nu este permis a compromite viitorul întreg al ţării», iar omul politic serios de azi trebuie să se supună cerinţelor impuse de puterile europene «pentru că supunerea lui de astăzi va face mâine înflorirea ţării» - o nouă mostră de concizie în exprimarea opiniei pe care o produce seniorial oratorul.

Singurul argument adus în sprijinul acestei opinii este cel al tradiţiei de supunere în faţa celor mai puternici: «Această politică a străbunilor noştri a fost cauza renaşterii, şi acest exemplu al istoriei noastre ne îndeamnă a nu împinge rezistenţa până la ultimele ei limite», temperează P.P.Carp un eventual elan al colegilor săi deputaţi de a se opune mai-marilor Europei.

Opinia este rezumată în final (peroraţia), pretext pentru a introduce o nouă expresie memorabilă (în fapt o antiteză ce duce la crearea unui paradox): «nu cestiunea demnităţii trebuie să ne preocupe, şi eu nu înţeleg rezistenţa decât atunci când cererile Europei ar fi atât de teribile (simţim pauza ce anunţă efectul oratoric, n.n.) încât n-am avea altă alternativă decât a alege între o moarte demnă sau o moarte ticăloasă (şi nu ne-am înşelat!, n.n.)».

Concizia şi formularea sintetică a opiniei este eficientă, mai ales că, în acest caz, oratorul evită orice digresiune subiectivă (deşi manierismul său discursiv reduce din forţa persuasivă a strategiei utilizate).

EFECT. Articolul a fost modificat cu o singură abţinere: cea a lui P.P.Carp (cf. Maiorescu, 1897, p.389)!

135

Page 136: Discursul Politic Romanesc

Intervenţiile lui Mihail Kogălniceanu la proiectul de lege pentru fixarea şi gradarea remunerariilor membrilor corpului

didactic42

9, 11, 16 decembrie 1883

Acest proiect se constituia într-o lege organică a instrucţiunii publice, necesară în condiţiile în care ultima reglementare a statutului cadrelor didactice data din 1864.

Mihail Kogălniceanu, aflat în aripa dizidentă liberală ce se opunea guvernului condus de I.C.Brătianu, fusese preşedintele comitetului delegaţilor care analizaseră proiectul de lege propus de guvern.

Discuţiile preliminare din comitet, desele răs-gândiri ale membrilor şi dificultatea de a obţine un consens, îl determină pe Kogălniceanu să afirme că acest proiect de lege este «o pânză a Penelopei».

Controversele au continuat şi în ziua prezentării proiectului în Cameră, raportorul anunţând că acest proiect obţinuse acordul majorităţii delegaţilor, ceea ce stârneşte reacţia lui Nicolae Fleva care anunţă că îşi retrage acordul, deoarece, susţinea "tribunul", proiectul de lege era produsul unei minorităţi formate din Mihail Kogălniceanu, Pană Buescu şi Titu Maiorescu.

Discuţiile aveau să se întindă pe şapte şedinţe, într-o atmosferă tensionată, violentă pe alocuri, cu dispute care depăşeau cauza aflată în dezbatere.

În prima sa intervenţie, Mihail Kogălniceanu prezintă toate aceste dificultăţi când ironic când acru, însă consideră că această lege trebuie adoptată pentru că este necesară (chiar dacă este perfectibilă, «o lege rea este mai bună decât nici o lege») şi este susţinută de către corpul profesoral. De aceea,

42 în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol.V, p.484-508.

136

Page 137: Discursul Politic Romanesc

oratorul se adresează Adunării: «sunt sigur că în urma atâtor discursuri veţi vota un proiect cât se poate de bun».

Nu vom analiza întrega dezbatere a legii, ci vom urmări doar tehnica argumentativă utilizată de Mihail Kogălniceanu pentru impunerea unui articol din lege în faţa unei majorităţi liberale faţă de care devenise dizident şi a unei minorităţi conservatoare ostile lui din principiu.

Mihail Kogălniceanu realizează, cu energia sa inepuizabilă, un adevărat tur de forţă, model de elocinţă şi inteligenţă, pentru a convinge auditoriul să voteze această lege esenţială pentru dezvoltarea învăţământului public.

În dezbaterile generale, acesta ia cuvântul (şedinţa din 11 februarie) în tripla calitate de «simplu deputat», «ca împreună autor al legii promulgată în anul 1850» (în timpul domniei lui Grigore Ghica) şi ca «legislator al legii din 1864», argument al autorităţii pe baza căruia îşi construieşte strategia discursivă ori de câte ori erau discutate legi importante. «Mă mai prezint înaintea dumneavoastră şi ca preşedinte al comitetului delegaţilor care au cercetat proiectul de lege», completează C.V.-ul de conjunctură oratorul.

Discursul prezintă un istoric al cauzei, prin care oratorul relevă (pe baza exemplului) importanţa educaţiei ca fundament pentru reforma electorală preconizată (votul universal fusese o cerinţă a revoluţionarilor de la 1848). Exemplele citate sunt Prusia şi Germania, ţări ale căror reforme se constituie în modele pentru societatea românească a acelor timpuri:

«Cum voiţi domniile voastre ca sufragiul universal fără învăţătură să producă, în mod normal, binele care-l dorim, formarea de corpuri legislative independente?»

Legea prevedea înlesniri pentru învăţătorii care rămâneau la sate (scutire de armată, asigurarea unei locuinţe) şi acordarea «gradaţiei» (gradului didactic) nu după 12 ani, cum prevedea vechea lege, ci după cinci ani, cu o creştere

137

Page 138: Discursul Politic Romanesc

semnificativă a salariului (iniţial de 100%, redusă la 60%). De aceea, adversarii acestui proiect cereau amânarea aplicării lui pentru momentul când vor exista suficiente fonduri. Kogălniceanu combate aceste argumente: «Cum o vom aplica? Prin orice sacrificii, numai ca să ajungem cu o oră mai curând a da o dezvoltare puternică învăţământului public prin sate».

Oratorul prezintă probele tehnice pe care şi-a fundamentat opinia: articole din ziare şi reviste fondate de profesori şi scrisori ale acestora prin care corpul profesoral «se arată demn (...) ţiind seama de greutăţile ţării».

O altă obiecţie se referea la o prevedere din lege care cerea ca profesorii să prezinte o lucrare scrisă pentru a primi gradaţia. Oratorul precizează: «Nu li se impune nici un sacrificiu, nu li se impune nici o penalitate; se zice: După cinci ani de zile daţi şi voi ceva». Mai mult, profesorii trebuie stimulaţi să scrie cărţi şcolare: «Domnule, dacă dumneata din libera dumitale voinţă-mi vei da o carte bună, îţi scurtez cu un an termenul de gradaţiune», continuă Mihail Kogălniceanu dialogul cu un auditoriu imaginar. Şi rezumă: dacă se vor aduce amendamente care vor îmbunătăţi situaţia profesorilor «eu voi fi alături de domniile voastre, vom da 60, vom da 70 (%, n.n.) dar cine împiedică viitoarele Adunări ca să dea mai mult?».

Oratorul încheie prezentarea de ansamblu a legii cu o lecţie de bun simţ politic: «Ce? Numai noi avem monopolul luminii şi dreptăţii? Să lăsăm, domnilor, şi urmaşilor noştri putinţa de a face ceva pentru ţara aceasta».

Simţim, ori de câte ori îl întâlnim prin intermediul discursurilor sale pe omul politic Kogălnmiceanu admiraţie pentru ştiinţa şi conştiinţa sa: explicaţiile, cunoştinţele istorice şi de jurisprudenţă, neobosita energie argumentativă (în care intră o abilă utilizare a tehnicilor de manipulare) reprezintă calităţi pe care le pune în slujba unei viziuni politice ce

138

Page 139: Discursul Politic Romanesc

depăşeşte uneori stadiul în care se afla dezvoltarea instituţiilor ţării.

Vom analiza mai îndeaproape intervenţia sa pentru impunerea articolului 5 din lege, cel referitor la obligaţia profesorilor de a depune, pentru obţinerea gradului didactic, «o lucrare literară sau ştiinţifică originală». Cele mai bune dintre ele ar fi urmat să fie publicate şi premiate.

Opinia pe care o combate oratorul este cea a lui Gună Vernescu. Acesta susţinuse că nu e nevoie de cerere pentru dobândirea gradaţiei (care ar fi devenit efectivă imediat ce se îndeplinea criteriul vechimii); pe de altă parte, respingea obligaţia de a prezenta o lucrare, motivând că cei ce aveau chemare făceau oricum aceste lucrări «fără să fie îmboldiţi».

Prin prolepsa oratorică Mihail Kogălniceanu aminteşte toate argumentele aduse de Gună Vernescu. Prosopopeea este rama care încadrează propriile argumente: experienţa personală, exemple care susţin argumentele logice şi care pregătesc auditorii să le accepte creează adevărate tablouri de epocă ce captează interesul chiar la lecturarea discursului. În acest caz, Kogălniceanui vorbeşte despre lucrările pe care le-a citit şi care fuseseră scrise de profesori ca răspuns la un chestionar privitor la tradiţiile şi obiceiurile de la ţară trimis de minister:

«Ei bine, domnilor, ce se poate cere de la un învăţător mai mult şi mai folositor pentru ţara întreagă, pentru literatură, pentru istorie decât o asemenea lucrare?»

Printr-o altă întrebare retorică, oratorul aduce auditorii în situaţia de a nu se mai opune: «Cu aceasta le punem sarcini grele, peste putinţă de îndeplinit?»

Implicarea auditorilor în argumentaţie îl vizează şi pe preopinent: «Şi aş ruga foarte mult pe domnul Vernescu să nu mai combată acest articol», ceea ce se întâmplă şi articolul este votat în forma propusă.

139

Page 140: Discursul Politic Romanesc

Ultima intervenţie asupra căreia ne oprim este cea privitoare la un articol (13) care reglementa cumulul de funcţii. Prin acest articol se stipula că funcţia de profesor este incompatibilă cu funcţii din alte domenii, cu excepţia instrucţiei publice.

Acelaşi Gună Vernescu, profitând de rumoarea din sală creată la un moment dat, propune suprimarea articolului (în speranţa că votul va trece neobservat), ceea ce îl determină pe Mihail Kogălniceanu să ceară reluarea votării:

«Dar cum voiţi să auzim că se pune la vot un articol când noi aci suntem în căldare, în cazan, în clocote? Eu vă declar că n-am auzit nici citirea articolului».

Ca să se justifice, Vernescu îl acuză pe Kogălniceanu că întreţine discuţiile. Acesta îi replică: «N-am vorbit cu nimeni, dar am asurzit de gălăgia ce se face în Adunare de patru zile».

În această atmosferă, oratorul ia din nou cuvântul pentru a susţine adoptarea articolului. Argumentaţia urmează aceeaşi cale. Prolepsa este înlocuită însă de sincoreză (concesia aparentă făcută adversarului), pentru a da forţă mai mare respingerii: «împărtăşesc, domnilor, opiniile domnului N.Ionescu şi însuşi domnului prim-ministru, dar nu teoriile care le-au pus».

Prosopopeea. Pentru a ataca obiceiul unor profesori de a ocupa mai multe catedre (profitând de «slăbiciunile unui ministru sau de împrejurările politice») şi, în acelaşi timp, alte funcţii în servicul statului fără nici o legătură cu profesia lor de bază («aveţi profesori care sunt numiţi şi inspectori în serviciul sanitar al armatei») intră în dialog cu auditorii:

«Apoi merg toate acestea la un loc?» (se aud voci care răspund: «nu, nu!»). Primul-ministru este atras şi el în dialog, încercând să-l convingă pe orator că a trebuie să ia «personal trebuincios din ţară» pentru diferitele posturi de conducere din

140

Page 141: Discursul Politic Romanesc

dorinţa de a scăpa de străinii care le ocupau. Dar Kogălniceanu, deloc impresionat, replică dur:

«Aşadar, domnilor, niciodată nu vom putea lua din mâna streinilor industria, comerţul, chiar agricultura şi toate ramurile de activitate neplătite de stat, pe câtă vreme ne vom trasforma în Dumneazeu, după teoria lui Sully, care zicea că, de câte ori guvernul creează un post, Dumnezeu creează zece proşti pentru acel post» (notăm o paranomază - post / prost, voluntară sau nu, de efect).

Este momentul ca oratorul să-şi exprime opinia: prea multe slujbe afectează activitatea didactică, de aceea legea cumulului ar trebui să limiteze la doi numărul catedrelor pe care un profesor să aibă dreptul a le ocupa.

Ironia şi persiflarea sunt armele cu care Mihail Kogălniceanu combate când adversarul nu îi impune respect; dar le utilizează şi atunci când este vorba de personalităţi, cu autoritate în epocă, cărora le plăteşte poliţe politice, cum este cazul lui Nicolae Fleva. Iată cum respinge argumentele acestuia:

«Discursul de astăzi al domnului Fleva mi-a adus aminte de femeia aceea care avusese doi bărbaţi cu care nu trăia bine, o băteau, şi măritându-se a treia oară a luat unul pe care îl bătea ea şi-l bătea mereu, zicând: je me venge de deux maris» (aluzie la tribulaţiile politice ale celui care a pendulat între conservatori şi liberali întreaga sa viaţă) sau: «Această definiţie a domniei sale (N.Fleva, n.n.) o pot compara cu o definiţie ce s-a dat unui bătrân maior din şcoalele militare» care întrebase un elev cum se fabrică un tun; «şi şcolarul răspunde: ia o gaură şi toarnă-i prinpregiur bronz şi iată tunul gata; cu cât gaura ce vei lua va fi mai largă, cu atât va fi tunul mai mare».

Abia după anecdotă, care îi asigurase un spor de autoritate faţă de adversar, oratorul combate cu seriozitate argumentele acestuia.

141

Page 142: Discursul Politic Romanesc

Proiectul de lege a fost votat cu 64 de voturi pentru, 5 împotrivă şi 12 abţineri, dar bătălia pentru un învăţământ modern care să asigure emanciparea populaţiei ţării va continua.

Dezbaterile pentru reforma agrară şi electorală(sesiunea extraordinară prelungită 1916-1917)

9 iunie 1917

Intrarea României în război şi starea dramatică în care se găsea ţara (Camera fusese nevoită să se mute la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane care instalaseră un guvern marionetă condus de Alexandru Marghiloman) readuce în dezbaterea parlamentară necesitatea reformelor (propuse încă din 1907 de guvernul liberal, reluate în 1913 şi 1914, dar a căror aplicare a fost mereu amânată). De data aceasta guvernul condus de I.I.C.Brătianu îşi asigurase acordul conservatorilor. Reformele propuse vizau împroprietărirea ţăranilor cu două milioane de hectare şi propuneau schimbarea sistemului electoral prin adoptarea votului universal.

Discursul lui Nicolae Iorga43

Participarea lui Nicolae Iorga la dezbateri era firească, interesul afişat pentru soarta ţărănimii, a cărei voce singulară în Parlament se considera a fi, şi constanta implicare în această problematică prin scrierile sale îl recomandau ca persoană autorizată. Cel nemulţumit de «puţinătatea» reformelor din 1907 ne va surprinde din nou prin argumentaţia sa, accentuând impresia de duplicitate sau ambiguitate politică pe care o transmite parcurgerea discursurilor sale.

43 în Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, p.355-366.

142

Page 143: Discursul Politic Romanesc

Vom analiza acest discurs pe un traseu al detectării opiniei oratorului. Iată începutul:

«Vă zic domniilor voastre: români, prieteni ai cauzei româneşti, ajutători ai unei opere comune, care trebuie să iasă cât se poate mai deplină din dezbaterile dumneavoastre (detaşare prin individualizare, n.n.), că nu se poate să ai o reformă de principii decât pe două căi: una, pe care n-o am şi n-am mijlocul de a o avea, şi alta pe care unii o vor, poate, dar cunosc oameni care o pot şi nu vor să o ia».

Încercăm să ne lămurim şi căutăm logica argumentaţiei cu o asemenea concluzie. Oratorul ne oferă, prin prosopopee şi exemplu, modelul reformelor din 1864 care au fost realizate de cei care au înfăptuit unirea de la 1859:

«Din adevărul veacurilor româneşti a ieşit astfel Unirea şi împroprietărirea ţăranilor prin Kogălniceanu şi Cuza, care sunt două nume, dar un singur suflet, căci în zadar se încearcă a se face o deosebire între Domnul cel mare şi Ministrul cel mare (...)». Prin urmare (?!) - dar să-l lăsăm pe orator să explice legătura de cauzalitate pe care o stabileşte cu reforma din 1917 din dorinţa, mărturisită, de a pătrunde meandrele logicii politice a Profesorului:

«Dacă luăm chestiunea drepturilor electorale şi de stăpânire a pământului ale ţăranilor de astăzi prin latura personală, a noastră, nu ne vom înţelege niciodată, fiindcă nu vom pricepe nici unii, nici alţii, cei care sunt de ieri şi cei ce vor să fie de mâine, un lucru elementar: că între trecutul care s-a năruit şi între viitorul care n-a apărut încă, trecut plin de amintiri care sunt uneori rele, viitor plin de lucruri care nu s-au desluşit încă, există un prezent, şi noi trăim acest prezent, care, ca orice prezent este îngust, ca orice prezent este fără perspectivă, dar cere, orice s-ar întâmpla, înfăptuirea imediată a unui lucru, întreg sau neîntreg».

Tentaţia de a abandona analiza în faţa unei astfel de fraze care anunţă cauza («chestiunea drepturilor electorale şi

143

Page 144: Discursul Politic Romanesc

de stăpânire a pământului») este mare. Dar dorinţa de a înţelege eşecul persuasiv al unui om politic considerat un mare orator ne determină să perseverăm printr-o abordare din perspectiva producerii actului vorbirii, beneficiind de această dată de avantajul cititorului.

Vom reduce, în prima fază, proliferarea termenilor (fraza este redundantă) şi iată ce obţinem: chestiunea reformelor nu trebuie abordată prin «latura personală» fiindcă, în acest caz, «nu vom pricepe nici unii nici alţii» un lucru elementar, noi trăim în prezent, «prezentul este îngust, fără perspectivă» dar «cere înfăptuirea imediată a unui lucru întreg sau neîntreg».

Căutăm febril, în această a doua etapă a expediţei în căutarea opiniei, acel «lucru întreg sau neîntreg» ce trebuie înfăptuit şi, printre meandrele proliferării prin parafrază (figură retorică eficientă doar când explică, nu când complică), simţim răsplata răbdării: acel «lucru» este «liberarea teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare, a răzbunării în contra acelora care au umilit un neam nedeprins a pleca fruntea înaintea nimănui». Mai calmi, ne întrebăm doar cum s-ar putea realiza acest ideal prin reformele aflate în discuţie. Oratorul explică, prilej de clamare şi declamare:

«Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin braţele unite ale noastre, e a dreptului României de a se impune ca stăpână în orice colţ al pământului pe care l-a locuit şi l-a fructificat prin munca ei şi l-a adăpat cu sudorile şi sângele ei şi ale străbunilor».

Dar reformele?«Ce? Noi suntem unicii şi marii hotărâtori, la care

generaţiunile viitoare se vor uita cu adânc respect? Vor comanda ele statui pentru noi? Vor strica marmora pentru piedestalul picioarelor slabe ale unei generaţii care nu ştiu cât este de morală, dar eroică, fără îndoială, nu este? Ce suntem noi? Noi suntem doar crainicul care merge înainte de anunţă

144

Page 145: Discursul Politic Romanesc

că vine Neamul care se pregăteşte! Întors de la luptă, acesta va veni şi va hotărî».

Opinia este că reformele trebuie lăsate pe seama celor care, după întregirea ţării, vor decide ce şi cum. Eşecul politic (între 1907 şi 1917, cu o prezenţă continuă în Parlament, nici una din propunerile lui nu este acceptată şi nu reuşeşte să convingă) al lui Nicolae Iorga poate avea o explicaţie şi în această frustrare a neparticipării care îl determină să fie inconsecvent, cerând mereu amânarea deciziei (în 1907 respingea programul de reforme, în 1915 se opune intrării României în război), în contradicţie cu opiniile exprimate în articolele şi conferinţele sale.

În acest discurs, Nicolae Iorga utilizează argumente de emoţionare a auditorilor, într-o încercare de a muta interesul înspre problema Ardealului:

«Onorată Cameră, nu voi zice prieteni şi adversari; eu nu văd aici decât români care ne zbuciumăm cu toţii».

Discursul este centrat, cu excepţia argumentaţiei pe care am prezentat-o, pe terenul patriotismului înălţător (sunt amintiţi Cuza, Kogălniceanu, Miron Costin, Ştefan cel Mare, Asachi), doar o scurtă analiză a relaţiilor din trecut dintre boieri şi ţărani trimite la cauza aflată în discuţie.

În încheiere vom prezenta apelul pe care oratorul îl adresează Adunării, fără a mai încerca să desluşim ceva:

«Dacă doresc ceva acestei Adunări, este ca la votarea care va urma peste câteva ceasuri să se ferească, să se desfacă de acel lucru, foarte frumos în aparenţă, dar foarte primejdios în realitatea lucrurilor, ce este formula, care, ea, poate fi şi aşa şi altfel (?!, n.n.), cu puţină dibăcie şi meşteşug oratoric, care pare într-un moment într-un fel (?!, n.n.) şi care, dând cuvintelor alt înţeles decât cel obişnuit, devine apoi cu totul altfel» ş.a.m.d.

145

Page 146: Discursul Politic Romanesc

Discursul lui Barbu Delavrancea cu prilejul reformelor44

«Matei Cantacuzino, în sinteticul şi magistralul său discurs, a declarat că va vorbi "cu durere şi fără cruţare"», este începutul acestui discurs-maraton, prin care Barbu Delavrancea dorea să convingă deputaţii de necesitatea adoptării reformelor liberale, mereu amânate. Matei Cantacuzino anunţase că nu va vota programul de reforme, invocând lipsa de moralitate a celor ce iniţiaseră acest program, ca şi A.C.Cuza, pe care oratorul îl ironizează: «Dacă de la acest discurs (al lui M.Cantacuzino, n.n.), un model de elocinţă scurtă, voi trece la discursul domnului Cuza, un alt model de elocinţă ca lungime - dumneavoastră ştiţi că a vorbit cinci şedinţe în şir» este pentru că «domnul Cuza a voit să fie rău», întrebându-se cu o naivitate bine jucată: «vă închipuiţi un orator atât de hain care să vorbească cinci şedinţe cu trandafirul roşu la butonieră?». Nu, răspunde Delavrancea, «cuvintele sunt mai rele decât oamenii» şi anunţă intenţia de a-i determina pe aceşti politicieni să se răzgândească.

Conform strategiei adoptate, oratorul rezumă opiniile exprimate de cei ce anunţaseră că nu vor vota reformele şi îşi expune cu claritate propria opinie:

«Domnilor, permiteţi-mi să vă spun, cât voi putea mai pe scurt şi cât voi putea de limpede, de ce sunt pentru reformele propuse fără să mă întreb de la cine au pornit, şi dacă au sau nu scopuri ascunse şi lăturalnice».

Motivele care îl determină să accepte programul de reforme sunt expuse cu lirismul care îi caracterizează oratoria şi care îi adusese tot atâţia admiratori cât şi critici:

«Sunt pentru reforme, îndeosebi pentru reforma agrară, pogorându-mă în sufletul meu, în instinctele mele, în suferinţele mele, în sufletul ţărănimiii noastre, în suferinţele şi

44 în Barbu Delavrancea, Opere, vol. VIII, p.578-593.

146

Page 147: Discursul Politic Romanesc

lacrimile ei» dar şi pentru că din rândul ţăranilor «au răsărit atâţia eroi, morţi pe câmpul de onoare şi atâţi eroi susţinându-ne cu onoarea, cu sângele şi cu viaţa lor» (evident, reacţia unui cititor detaşat de trecerea timpului de la rostirea discursului nu mai poate fi cea a contemporanilor rostirii lui; să încercăm să ne imaginăm atributele subiective - vocea, intonaţia, gesturile - ale oratorului, dar şi emoţia unei asistenţe care reacţionează sub influenţa contextului istoric).

Patriotismul, "fanfară eroică" (Petrovici, 1937), tema favorită a discursurilor lui Delavrancea, este un sentiment al mulţimii, ca stare de emoţie colectivă ce deschide calea de comunicare cu oratorul.

În construcţia argumentativă, Delavrancea enunţă şi alte două motive ale opiniei sale. Primul, «de o natură mai complexă», ţine de absenţa de pe scena politică a ţării a unor partide care să reprezinte interesele grupurilor sociale. Expunerea se bazează pe o analiză pertinentă a paridelor şi rolului lor în România. Oratorul observă că acestea nu reprezintă interesele unor clase diferite; componenţa celor două partide importante, partidul liberal şi cel conservator, este aceeaşi: boieri, profesiuni liberale, proprietari, comercianţi şi industriaşi, deşi în viaţa socială ţării se manifestă nu numai boierii, ci şi ţăranii (nereprezentaţi în Parlament) şi burghezia (absorbită în «partidele istorice»).

Al doilea motiv este unul subiectiv, prezentat în aceeaşi notă lirică: «Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş, împroprietărit la '64» şi nu avem motive să suspectăm sinceritatea (care, dealtfel, nu este un criteriu de apreciere a eficienţei persuasive) în ciuda patetismlui exagerat: «Sunt din ei, sunt al lor, sunt al lor fără să vreau. Sunt al ţăranilor. Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei» (figurile retorice -epanalepsa şi amplificarea - susţin argumentele etice).

147

Page 148: Discursul Politic Romanesc

Delavrancea rezumă: «Din această iubire, adâncă şi neînţeleasă, voi vota reformele».

(Este inutil să notăm reacţiile auditorilor care au însoţit cuvintele oratorului, ele sunt previzibile şi îi asigură oratorului premisele necesare realizării actului persuasiv).

Dar impulsul liric şi simpatia auditorilor îl trimit pe orator în zona unei argumentaţii de imagine prin rememorarea activităţii sale politice, orientate mereu spre o singură idee fixă: «chestia naţională». I-a părăsit pe liberali pentru că îl dezamăgiseră trădând cauza naţională - şi se abate de la cursul argumentaţiei pentru a aduce grave acuzaţii lui Dimitrie Sturdza (a doua idee fixă, am zice, un personaj urmărit de Delavrancea cu o ură nedomolită de trecerea timpului) şi fiului acestuia, pe care îl numeşte «trădător». Intervenţia preşedintelui Adunării (V.G.Morţun: «E deplasat») îi dă posibilitatea să aducă noi elemente de sporire a credibilităţii sale, prin punerea la punct a celui ce-l amendase:

«Ceea ce este absolut istoric vi se pare deplasat? În orice caz, n-ar strica să vorbiţi ceva mai delicat cu mine».

Rememorarea dezamăgirilor politice continuă, prilej pentru orator să revină la cauza aflată în discuţie. Necesitatea reformelor este dată (răspuns indirect lui Nicolae Iorga) şi de condiţia precară a ţăranilor ce poate constitui o propagandă dăunătoare Unirii. Îşi sprijină argumentul pe exemplu (Tiberius Gracchus), pe care îl transferă prin parafrază: «Noi nu vrem ca un alt Tiberius Gracchus să aibă dreptul a zice poporului: ţăranii nu luptă şi nu mor decât pentru a spori luxul şi nesfârşitele bogăţii ale altora!»

Discursul, prin acest exordiu prelungit, nu are alt scop decât acela de a pregăti o strategie persuasivă care îi vizează direct pe cei ce refuzau votarea reformelor, tehnicile persuasive fiind îndreptate nu spre întregul auditor, ci se adresează, individual, unor persoane numite direct. Această strategie se desfăşoară după următorul model: prolepsa

148

Page 149: Discursul Politic Romanesc

oratorică cuprinde motivul invocat de preopinent, iar elementele persuasive se construiesc pe baza argumentelor patetice (implicarea auditoriului prin adresare directă, un auditor aflat de data aceasta în ipostaza de aliat şi nu de ţintă persuasivă) şi etice (subiective, utilizează autoritatea, credibilitatea sa, chiar prietenia cu cel vizat sau slăbiciunile acestuia).

Prima ţintă este Matei Cantacuzino, pe care Delavrancera îl cunoştea bine şi asupra căruia simţea că poate avea efectul dorit. Discursul devine un act de "convertire", la care asistăm cu o plăcere nedisimulată (cu atât mai mare cu cât dincolo de acest efort persuasiv nu se ascunde nici un alt interes obscur, politic sau personal).

Oratorul acţionează asupra sensibilităţii adversarului de circumstanţă prin argumente ad hominem, iar noi putem presupune că Matei Cantacuzino avea slăbiciunea vanităţii, căci altfel cum să explicăm strategia adoptată de orator? Acesta pare punctul sensibil şi Delavrancea pregăteşte terenul, devenind pentru o clipă narator:

«Domnilor, unii aseamănă pe orator cu îmblânzitorii de fiare; alţii cu rasa cavalină. Sunt cai de curse, cai de trăsuri elegante, cai de povară (...). Iaca şi legenda». Povesteşte (prosopopee) că Allah fu dus în cetatea sfântă «ca gândul» de un cal pur sânge; dar atunci când Allah descălecă, acesta îl trânti şi îl lovi cu pietre. Allah, «bun şi milostiv», îl binecuvântă: «Cei ce se vor prăsi din tine vor fi iuţi, puternici, mândri dar vor fi şi şugubeţi».

Transferul de sens, anticipat de introducerea nucleului narativ, este accentuat prin mecanismul de referenţializare:

«Domnul Matei Cantacuzino (...) este un om fin, de-o inteligenţă vie, de o cultură vastă. Este însă şi un om sensibil, prea sensibil. Prin sensibilitatea sa se desparte de şcoala junimistă, închinată doar la inteligenţă şi voinţă. Domnul Matei Cantacuzino, cu strălucitele lui însuşiri, este o fire care

149

Page 150: Discursul Politic Romanesc

nu rabdă - mă iertaţi dacă voi face apropierea ceva mai evidentă cu "calul lui Allah" - care nu rabdă nici jugul, nici hamul, nici frâul, nici, mai puţin, să-l atingă vrun străin». (Este întrerupt de «aplauze» şi «ilaritate»).

Breşa spre sensibilitatea referentului se face prin slăbiciunea - pururea omenească - a vanităţii. Dar Delavrancea respinge şi argumentul invocat de M.Cantacuzino (lipsa de moralitate a liberalilor) prin aceleaşi mijloace, parabola şi transferul de sens: «A! n-aveţi autoritatea morală» se adresează oratorul celor acuzaţi, apoi, întorcându-se spre M.Cantacuzino:

«Dar, domnule Cantacuzino, ce-am gândi noi de dumneata când te-am vedea plimbându-te pe malul unei ape adânci şi în faţa noastră s-ar petrece următoarea scenă: un om răpit de curentul apei aproape se îneacă, întinde mâna, cere ajutor, şi pe când un altul de pe mal i-ar întinde o mână de salvare, dumneata i-ai striga celui care se îneacă: "Stai! Ce faci! Nu lua mâna care se întinde. Mai bine îneacă-te! Mâna care te salvează nu este curată, este pătată, este imorală!"».

Efectul produs în asistenţă este pe măsura abilităţii oratorului (Delavrancea era un bun actor, el îşi interpreta discursurile), iar noi ne raliem, de data aceasta fără rezerve, admiraţiei contemporanilor săi.

Delavrancea devine incisiv şi în încheiere face apel la sentimentele patriotice ale lui Matei Cantacuzino («Patria nu este doar pământul unde ne-am născut. Este şi pământul stăpânit din moşi-strămoşi, dar ceea ce hotărăşte de patrie este tocmai partea subiectivă a omului, partea înnăscută în el de iubire şi de jertfă»), sensibilizând odată în plus asistenţa şi pe cel vizat.

Următoarea ţintă a turnirului persuasiv în care s-a angajat Barbu Delavrancea este un deputat Mazilescu. Obiecţia acestuia (reformele sunt simple făgăduinţe) este respinsă printr-un argument logic de bun-simţ: după ce s-a declarat

150

Page 151: Discursul Politic Romanesc

public că se vor da două milioane de hectare «credeţi dumneavoastră că ar mai fi posibil, în ţara românească, să se dea îndărăt? Partidele odată unite asupra destinaţiunii celor două milioane de hectare, nu mai stă în putere nimănui să se întoarcă de la ceea ce s-a hotărît. Cele două milioane de hectare sunt ca şi date!».

Epanalepsa - figură retorică de repetiţie, repetiţia purtând în sine un grad ridicat de efect persuasiv - este utilizată de această dată, credem noi, neintenţionat (anacolutul denotă chiar o neglijenţă a exprimării), dar instinctul sau intuiţia, calităţi "imponderabile" ale unui bun orator, îl determină să insiste asupra «celor două milioane de hectare».

În argumentaţia sa oratorul nu uită să amintească de marii latifundiari gata a se jertfi «pentru patrie şi neam», atitudine exemplară de patriotism: «Asemenea podoabe sunt ca nişte osii de fier împrejurul cărora s-a învârtit neamul românesc» pe care îl subliniază în antiteză cu originea sa modestă: «Şi vă vorbesc aşa eu, care nu am nume... Numele meu este tras la sorţ, un pseudonim, o poreclă...». Pauzele, notate cu grijă de stenograf prin puncte de suspensie, ascund un oftat cât o invitaţie la contrazicere; şi ea vine: «o voce: Şi acesta este un nume». Oratorul, căruia îi simţim vanitatea dar şi mândria, se opune ca o femeie cochetă («Nu, nu este nimic, nu are nici o mărire») doar pentru a putea introduce, prin aluzie, următorul argument: «Un nume întâlnit în cronicele ţării dacă ştii să-l porţi este fală. Dacă nu, eşti mort tu în tine, şi de râsul strălucirii trecute a neamului tău însuţi».

După ce dă exemplul unui deputat care, deşi criticase în termeni duri guvernul, anunţase că va vota reformele, Delavrancea se adresează (pe un ton diferit) lui A.C.Cuza, «Domnilor, îmi iau curajul să mă adresez şi celuilalt partid al opoziţiei constituţionale (ilaritate)», fără să-şi poată reprima ironia la adresa şefului acestui partid: «Patronul merge atât de unitar cu restul partidului, că nici unul din ai săi nu şi-a

151

Page 152: Discursul Politic Romanesc

permis să-şi întrerupă şeful (râsete)». Ironia se transformă în persiflare din irezistibila plăcere a oratorului de a provoca amuzamentul audienţei: «Şi n-am văzut niciodată pe şef tânjindu-şi pe vreun partizan» (ilaritate). Sunt atât de uniţi că fac o singură fiinţă» (râsete).

O caracteristică a temperamentului histrionic al lui Barbu Delavrancea este plăcerea succesului la public: ca un actor ce improvizează, el exploatează la maxim resursele comice ale unei situaţii.

Dar, după acest interludiu, oratorul reia tonul serios şi îi cere lui A.C.Cuza să voteze reformele. Argumentul este al tradiţiei numelui pe care îl poartă: «Este drept să-l porţi pentru că eşti din familia lui "Cuza", pentru că eşti "Cuza", domnule Cuza, vei face tot ce-a făcut "Cuza" la '64, vei da pământ ţăranilor, vei vota pentru cele două milioane de hectare de pământ». Epanalepsa este întărită de un joc de cuvinte realizat prin metonimie, Cuza ca simbol al împroprietăririi şi în acelaşi timp termen referent, domnule Cuza, pentru persoana omului politic de azi.

Peroraţia reia istoricul reformelor şi argumentele în favoarea votării lor, prilej de a îndemna colegii deputaţi să le adopte printr-un dublu chiasm: «Să uităm ce am dorit şi n-am avut, tot ce dorim şi n-avem - tot ce-am meritat şi nu ni s-a dat, tot ce merităm şi nu ni se dă», accentuat prin alternanţa timpurilor verbale şi paralelismul construcţiei sintactice.

EFICIENŢA. «Aplauzele frenetice» însoţesc pe Delavrancea la finalul discursului său, iar deputaţii se îngrămădesc în jurul lui pentru a-l felicita.

Matei Cantacuzino revine la tribună şi declară: «Dacă ceva m-ar fi putut impresiona a fost, desigur, discursul domnului Delavrancea»45 şi anunţă că va vota reformele.

George Ranetti, în ziarul «Românul», Iaşi, nr.130, 14 iunie 1917, în articolul "Parlamentul şi-a făcut datoria",

45Barbu Delavrancea, Opere, vol.VIII, p.636, nota 1.

152

Page 153: Discursul Politic Romanesc

subliniază puterea de influenţare a discursului lui Delavrancea asupra unui conservator cumpătat ca Matei Cantacuzino.

Discursul lui Nicolae Titulescu în cadrul dezbaterilor la reforma fiscală46

10 iunie 1921

Nicolae Titulescu, numit ministru de finanţe în 1920, elaborase o reformă fiscală aptă să răspundă transformărilor care avuseseră loc în viaţa statului român după Unire.

Am ales acest discurs, în ciuda unei tematici care face dificilă urmărirea argumentaţiei, atraşi, o mărturisim, de capacitatea oratorului de a menţine atenţia auditorilor săi timp de peste cinci ore. Discursul abundă în cifre, statistici, calcule matematice, însă este întrerupt de multe ori de aplauzele audienţei, ceea ce ne-a stârnit curiozitatea de a analiza mai îndeaproape, nu argumentele financiare, ci modalitatea de a le înveştmânta într-o formă care să asigure eficienţa persuasivă.

În cele două Camere avuseseră loc dezbateri aprinse pe marginea acestui proiect, de aceea oratorul îşi propune să răspundă obiecţiilor aduse şi să susţină necesitatea acestor reforme.

Exordiul cuprinde o sinteză a opiniilor exprimate în Parlament de către deputaţii opoziţiei pe care îi sensibilizează de la început: ei reprezintă «o adunare de oameni în care sentimentele toate îşi pot da liber curs: şi râvna de bine şi intriga politică şi chiar interesul personal». Dar, avertizează oratorul, «râvna de bine trebuie ferită de exagerare, intriga politică trebuie dejucată, interesul personal trebuie înfrânt» (epanalepsa şi parafraza induc augmentarea) pentru că scopul acestui for politic este răspunderea în faţa viitorului.

46 în Nicolae Titulescu, Discursuri, p.152-238.

153

Page 154: Discursul Politic Romanesc

Dincolo de adversităţile politice, continuă oratorul, succesele economice trebuie să fie un comandament moral pentru toţi, deşi «multe decepţii le stau în cale, decepţii pe care le ştiu, decepţii pe care le aştept, decepţii care nu mă sperie» (epanalepsă şi augmentare) pentru că «isprăvile mari cer timp», dar «materia minunii» există: bogăţiile ţării. Şi severul ministru de finanţe devine liric:

«Dar comorile ţării nu sunt ca naiadele (...); comorile ţării sunt mai curând ca acele domniţe fermecate, pe care o vrăjitoare le-a ascuns departe, departe de văzul lumii şi la care Feţii-Frumoşi, plini de vlagă, plini de îndrăzneală şi mai ales plini de răbdare pot să răzbată» (evident, urmează «aplauze» adresate metaforelor, ca să zicem aşa, bugetare).

Pe un ton didactic, oratorul explică scopul general al reformei, crearea «unei ordini de drept» bazată pe principii economice moderne. Abia acum Nicolae Titulescu intră în cauza propriu-zisă şi prezintă taboul situaţiei economice a României. Cu o logică de matematician, structurează punctele esenţiale ale noii politici în domeniul financiar, dar nu uită să combată opiniile adversarilor, prilej pentru a-şi exercita abilitatea oratorică. Respingerea se realizează prin supoziţie: fiecare argument (real sau ipotetic) al opoziţiei este proiectat într-o realitate virtuală al cărei rezultat anulează viabilitatea lui:

«Opoziţia, care prin definiţie trebuie să fie întotdeauna în dezacord cu guvernul, mi-ar fi spus (dacă ar fi prezentat mai întâi bugetul şi apoi reforma fiscală, n.n.): ministrul de finanţe vine cu un buget echilibrat pe baza unor legi pe care nu le cunoaştem (...). Iar azi, când am făcut inversul şi am venit cu legile mai înainte de buget, pentru a vă da putinţa să cunoaşteţi precis mijloacele prin care voiesc să-l echilibrez, mi se răspunde: Nu ştiu care sunt trebuinţele statului, prin urmare nu putem vota legile! (ilaritate)».

154

Page 155: Discursul Politic Romanesc

Doar a doua parte reprezintă răspunsul la o problemă reală, prima parte este o ipoteză a oratorului, dar efectul este de diminuare a obiecţiei reale prin concluzia care derivă din obiecţia imaginată: «E imposibil, dar, ca un guvern să împace opoziţia! Dacă îşi împacă raţiunea şi conştiinţa, ajunge!»

Această strategie argumentativă, bazată pe prezumţie, este eficientă (aparţine tehnicilor retorice de manipulare) şi are în centru, ca figură retorică, sincoreza, prin care se minimalizează sau se ridiculizează opiniile adversarilor.

Concesia aparentă nu este singura armă a oratorului. Autoritatea specialistului este impusă prin tonul imperativ care nu lasă loc contrazicerii: «iată pentru ce, domnilor, orice întârziere a votării legilor financiare eu nu o pot admite».

Când criticile vizează doar efectele posibile ale aplicării reformei şi nu principiile care o fundamentează, Nicolae Titulescu admonestează: «Faceţi critică negativă. Vă somez să spuneţi: ce propuneţi?»

Un nou interludiu liric pregăteşte terenul pentru avalanşa de explicaţii tehniciste; este o parafrază la termenul legiferare: aceasta nu este «o înşirare de articole ci, mai presus de toate, o înşirare de stări sufleteşti» - iar audienţa reacţionează (poate uşor surprinsă, cum suntem şi noi, de această explicaţie) şi îşi manifestă simpatia pentru sensibilitatea ministrului. Încurajat de reacţia stârnită, oratorul se confesează: «Şi atunci, domnilor, să dezvălui şi în public frământările prin care am trecut, să înşir şi în public toate mobílele care m-au determinat să iau o hotărâre mai curând decât alta».

Reformele fiscale (impozite, dobânzi etc.) se transformă într-o creaţie al cărei mod de producere ne este înfăţişat sistematic. Nu în versuri, ci în cifre.

Nicolae Titulescu mânuieşte abil şi ironia, tot prin sincoreză, preluând atributele cu care fusese caracterizat de cei ce îl considerau nerealist (reproşându-i-se prea multele

155

Page 156: Discursul Politic Romanesc

impozite care puteau «sugruma producţia») şi prin această pseudo-acceptare le anulează importanţa:

«Şi daţi voie teoreticianului prin excelenţă, omului de cabinet, cărturarului cu diplomă recentă, candidatului cu teză savantă de doctorat, să întrebe oamenii practici: unde începe şi unde sfârşeşte hotarul care separă impozitele nelegiuite ce ating producţia, de impozitele legiuite care ne-o stânjenesc» - întrebare retorică ce primeşte, totuşi, un răspuns: «aplauzele frenetice» ale asistenţei.

Încurajat, utilizează din nou apostrofa: «Vorbiţi, oamenilor cu experienţă! Glăsuiţi, voi care v-aţi hârşit în lupta economică!» (întrerupem discursul doar pentru a sublinia invocaţia ce urmează care dezvăluie că oratorul şi-a făcut bine temele de retorică înaintea de a intra în politică) «Tunaţi, o, voi, Jupiteri tutelari ai producţiei naţionale (!, n.n.) şi spuneţi-mi mie, neştiutorul! (...) De ce tăceţi? Răspundeţi!»

Întregul discurs alternează combaterea adversarilor prin discreditarea opiniilor şi prin sincoreză («să vină un deputat şi să spuie de la această tribună: calculele domnului Titulescu sunt greşite») însoţite de o abilă interpretare a ariei sincerităţii (ne aminteşte de Mihail Kogălniceanu prin felul în care îşi domina adversarii) prin care îşi atrage simpatia auditorilor:

«Multă doză de răbdare îi trebuie azi la noi ministrului de finanţe care îşi aşază frământările în faţa seninătăţii imperturbabile a unora».

Dar oratorul nu este doar abil; obiecţiile unor specialişti sunt dezbătute până la epuizarea argumentelor pro şi contra. Se simte, dincolo de calculele reci de politician, o plăcere în a jongla cu cifre, cu dobânzi, cu principii economice. Impozitul devine personajul unei mici naraţiuni prin care, din nou, ne este dezvăluit procesul "creaţiei":

«Atunci mi-am zis. Iau o parte de la societate şi o parte de la acţionar. Şi făcând aceasta am întrebuinţat un simplu procedeu tehnic necesar pentru o bună percepere a

156

Page 157: Discursul Politic Romanesc

impozitului global, nu am făptuit o inechitate fiscală» (aplauzele care urmează sunt ele adresate, ne întrebăm, reuşitei artificiului financiar sau naratorului?).

Când criticile i se par superficiale sau pornite doar din adversităţi politice, replica sa este ironia şi persiflarea: «Mă voi opri dar câteva clipe la domnul profesor Gheorghe Taşcă, la domnul profesor Constantin Dissescu, la domnul profesor Constantin Arion (pedanteria de a rosti numele întreg unor personalităţi bine cunoscute este intenţionată, având ca efect diminuarea credibilităţii acestora, n.n.). Domnul Taşcă citeşte mult, dar iute: domnul Dissescu citeşte mult, dar nu tot; iar domnul Arion cred că în această materie i-a citit mai curând pe primii doi decât pe mine».

Nicolae Titulescu utilizează tehnica manipulării (întrebare retorică - răspuns) care însoţeşte argumentaţia patetică şi etică (aceasta din urmă extrem de rar utilizată de orator) în absenţa argumentelor logice. Când declară că este optimist, îşi ridică singur obiecţii: «Domnilor, care să fie cauza acestui optimism? Unii vor spune: O necesitate a oficialităţii» (respinge această presupusă obiecţie). «Care să fie deci cauza acestui optimism? Alţii vor zice: Secretul artei dumitale, o necesitate a vrajei prin cuvânt!» şi răspunsul este o artă oratorică: «Acei care ar putea crede aşa ceva nu ştiu că dacă cuvintele au aşa de mare vrajă, e că poartă în ele bucăţi din sufletul acelora care le rostesc, bucăţi pe care oratorul şi-l (sic!) rupe şi îl împrăştie ca să ajungă, fie măcar numai pentru o clipă, la deliciul suprem care se cheamă comuniunea desăvârşită cu ceilalţi» (ne detaşăm de data aceasta de «aplauzele prelungite, îndelung repetate, strigăte de bravo» - fantezia stengrafului pare a se epuiza - nu numai din cuaza «bucăţilor de suflet», «bucăţi» pe care oratorul «şi-l smulge», ci şi din cauza neadecvării termenilor «deliciului suprem» şi «comuniunii»).

157

Page 158: Discursul Politic Romanesc

ŞI, pentru că în ministrul de finanţe pare să se zbată un suflet de poet, finalul discursului ne oferă o aglomerare de figuri retorice (suntem siguri, pregătite cu grijă). Epanalepsă, metaforă şi antiteză: «Idealul creator e talismanul (...); idealul creator e izvorul la care (...); idealul creator e sinonim cu intuiţia cea mare care azi, în lumea bântuită atâta vreme de fiorii reci ai morţii, îţi îngăduie să încerci, în fine, fiorii dătători de viaţă ai presimţirii sacre şi ai renaşterilor nesfârşite».

Martor tăcut, stenograful notează conştiincios (ni-l imaginăm ridicând privirea din când în când pentru a evalua reacţiile auditorilor): «aplauze prelungite, îndelung repetate», «lungi ovaţii», «strigăte entuziaste de bravo!», «Camera cere afişarea discursului».

Admirăm şi noi, dar nu ne putem împiedica să nu observăm că oratorul nu stăpâneşte întotdeauna limba română, părând a traduce din franceză: un problem / problemul, concordia «dintre fraţi», rizicul, ceea ce diminuează din farmecul produs de utilizarea unor termeni sau expresii pline de sevă: râvnă, făcător de minuni, vrajă, frenezie de dreptate etc.

EFICIENŢA. Reforma fiscală a fost votată şi aplicată, principiile ei fiind folosite mai târziu de Vintilă Brătianu la elaborarea unor legi financiare.

3.2.3. Discursul polemic

În sine, discursul politic este un discurs polemic, iar polemica este un perpetuum al discursului parlamentar. În cadrul acestui model am inclus însă discursurile care se adresează direct unei singure persoane faţă de care termenul subiectivităţii (oratorul) se plasează pe un teren al

158

Page 159: Discursul Politic Romanesc

contradicţiei. Este, prin urmare, un discurs-dialog în care termenul referent este identificat şi numit.

FUNCŢIA pe care o îndeplineşte acest tip de discurs este cea de structurare, iar mecanismul de producere este cel al individualizării. Discursul polemic nu vizează un efect imediat (votul) ci unul de perspectivă (prin funcţia terapeutică).

MĂRCILE DISCURSIVE susţin argumentele etice (de imagine a oratorului) şi pe cele patetice (ad hominem şi ad personam), prin care se construiesc probele extra-tehnice produse de orator.

Acest tip de discurs îşi propune întărirea (sau refacerea) autorităţii şi credibilităţii oratorului şi inducerea dubiului asupra opiniei adversarului.

Plasat într-un cadru instituţionalizat, discursul polemic se produce pe baza normelor parlamentare.

Un prim model este interpelarea. Formă a dialogului putere legislativă/putere executivă, interpelarea se constituie în două etape: este un discurs scris, axat pe întrebări, ce are un corolar oratoric în dezvoltarea interpelării şi răspunsul la interpelare (un discurs al puterii).

Scopul interpelării este acela de a menţine un control asupra puterii executive, dar şi de a structura realitatea politică în perspectiva alternanţei la putere.

Un alt model de discurs polemic este chestiunea personală, discurs al individualizării, prin care oratorul îşi apără imaginea, publică sau politică, pe care o crede afectată de intervenţia unui coleg parlamentar. Este un drept la replică pe care cel vizat îl cere în timpul discursului incriminat («cer cuvântul» este formula prin care se anunţă "personalitatea"). Acest drept i se va da imediat, prilej de prelungire a

159

Page 160: Discursul Politic Romanesc

dezbaterilor (uneori ca tactică a opoziţiei), dar şi de adevărate duleuri oratorice, cu învingători şi învinşi.

În istoria politică a României se înscriu adversităţi ce se vor desfăşura pe lungi perioade de timp. Mihail Kogălniceanu şi Manolache Costache, Take Ionescu şi P.P.Carp, Barbu Delavrancea şi Dimitrie Sturdza, Nicolae Titulescu şi I.G.Duca.

În nici un alt tip de discurs nu ies atât de mult în evidenţă nivelul creativităţii oratorice, prin utilizarea forţei persuasive a figurilor retorice şi a argumentaţiei subiective, şi charisma oratorului care se poate impune dincolo de logica argumentaţiei utilizate.

Replicile schimbate cu auditoriul reprezintă şi ele o componentă a discursului polemic. Spontaneitatea şi capacitatea oratorului de a răspunde întreruperilor sunt calităţi esenţiale care întăresc prestigiul omului politic. Aceste replici ridică tensiunea discursivă şi fixează în timp portretul în mişcare al oratorului.

Strategiile adoptate pentru susţinerea polemicii sunt diverse: discursul puterii (Mihail Kogălniceanu) va utiliza argumentul responsabilităţii în faţa ţării, iar discursul opoziţiei se va desfăşura pe plan ideologic prin contestarea puterii (P.P.Carp, Titu Maiorescu). Mecansimul declanşat este cel al discreditării argumentelor adversarului (Mihail Kogălniceanu) sau al discreditării adversului (Barbu Delavrancea, A.C.Cuza)

Mihail Kogălniceanu: Răspuns la o interpelare47

8, 13 februarie 1878

47 în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol.IV, partea a IV-a, p.543-547.

160

Page 161: Discursul Politic Romanesc

Pentru a înţelege atitudinea puterii faţă de interpelările opoziţiei, redăm (fără a intra în argumentaţia propriu-zisă) răspunsul lui Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, la interpelările adresate guvernului din care făcea parte.

Cel care utilizase interpelarea ca o armă de discreditare a guvernului conservator (până în 1876) se vede acum în situaţia de a fi el însuşi ţinta unor atacuri concentrate ale opoziţiei.

Angrenat în intense activităţi diplomatice pentru recunoaşterea Independenţei României pe plan extern, ministrul este agasat şi iritat de această «tărăbăceală» la care este supus în Parlament. De aceea, el cere deputaţilor şi senatorilor ca în «cestiunile din afară» să existe o înţelegere între diferitele grupuri politice «pentru ca împreună şi cu multe precauţiuni să facă interpelări». Mihail Kogălniceanu acuză tactica adversarilor săi de a încetini activitatea guvernului:

«La Senat mai am încă trei interpelări (...). Adversarii îşi vor fi zis poate: să interpelăm necontenit pe miniştri, să-i obosim ca să nu mai aibă timpul să mai facă ceva; căci, domnilor, în toate zilelele, de la o vreme încoa, n-am altceva de făcut decât să răspund la interpelări».

Enervarea (care îl făcuse într-o şedinţă anterioară - din 1 ferbuarie48 - să implore Senatul, «vă rog, pentru numele lui Dumnezeu», «vă conjur», să voteze proiectul de lege cu privire la înfiinţarea de agenţii diplomatice permanente) nu îl împiedică să răspundă la întrebările adresate de interpelator, ba chia îşi retrage acuzaţia de a fi supus la prea multe interpelări: «din contra îi sunt recunoscător că ne-a pus în poziţiune să spunem şi noi cuvântul nostru».

În şedinţa din 13 februarie a Senatului însă, Mihail Kogălniceanu pare a-şi fi pierdut răbdarea. Prea-încercatul om

48Mihail Kogălniceanu, op.cit., p.545.

161

Page 162: Discursul Politic Romanesc

politic nu mai reuşeşte să fie reverenţios nici atunci când este vorba de un amic:

«Domnilor, v-am spus tot, nu s-a ascuns nimic şi cu toate acestea am fost acuzat nu numai de incapacitate, dară şi de duplicitate şi prin urmare de trădare! Dară până aci, domnilor, cu asemenea învinovăţiri; nu glumiţi, că şi mie mi se poate aprinde berea, că voi fi în stare de a răspunde chiar personalităţii înalte şi cu mare experienţă şi capacitate a principelui Dimitrie Ghica».

Vechiului său inamic (pentru o scurtă perioadă aliat) Manolache Costache îi răspunde cu o apostrofă: «Şi este foarte puţin cavaleresc din partea dumneavoastră ca din discuţiuni academice particulare să veniţi să faceţi acte de acuzaţiune. În viaţa mea, cu dumneavoastră mă voi ţinea scriind şi nu vorbind».

Îl înţelegem pe ministru, dar îl vom înţelege şi atunci când, aflat în opoziţia liberală dizidentă, va dezvolta interpelări ce se vor prelungi căte două şedinţe.

Două interpelări adresate guvernului (P.P.Carp şi Titu

Maiorescu) şi o chestiune personală (Titu Maiorescu)49

16 ianuarie 1880

În discursul rostit cu o zi înainte, primul-ministru I.C.Brătianu acuzase lipsa de patriotism a unor români care ar lucra cu străinii împotriva intereselor ţării. Deşi nu-i numise, cei vizaţi erau P.P.Carp şi Titu Maiorescu.

Titu Maiorescu, care nu participase la şedinţa respectivă, fusese informat (după cum singur o mărturiseşte) de «amici care au fost prezenţi» şi, ca urmare, trimite o scrisoare50 («la 9 ore seara») «ministrului prezident», prin care

49 în Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. II, p.418-460.50 Publicată de Titu Maiorescu, op.cit., p.418.

162

Page 163: Discursul Politic Romanesc

îl ruga să fie prezent în şedinţa următoare pentru «a lămuri fundamentul unor asemenea imputări»

Şedinţa Camerei din 16 ianuarie începe în prezenţa primului-ministru şi sub preşedinţia lui C.A.Rosetti. I se dă cuvântul lui Titu Maiorescu, dar acesta renunţă în favoarea lui P.P.Carp. Şeful junimiştilor citeşte interpelarea:

«Am onoarea a interpela pe domnul prim-ministru dacă este în interesul ţării şi a dezvălirii sistemului parlamentar de a întrebuinţa ca armă de partid insinuări nefundate şi calomnioase».

Conform normelor, I.C.Brătianu este întrebat dacă va răspunde imediat sau în termen de trei zile. "Vizirul", avertizat atât de original cu o seară înainte, răspunde51 că ar dori să-l asculte şi pe Titu Maiorescu, pentru că acesta «are să facă tot această interpelare» şi, fiindcă «starea sănătăţii mele nu-mi permite să ţin două discursuri la o şedinţă», va da răspuns ambilor interpelatori într-un singur discurs.

P.P.Carp îşi dezvoltă interpelarea în maniera care îl caracterizează: sobru, distant şi pedant. Oratorul atrage atenţia primului ministru că «nu trebuie să aibă opiniune bună de noi», dar când acuză de înaltă trădare trebuie să aducă probe doveditoare. Strategia sa este de înlăturare a suspiciunii, create de acuzaţiile lui I.C.Brătianu, prin insinuare. Prezintă unele acţiuni ale guvernului liberal care ar putea da naştere, prin interpretare rău-voitoare, unor suspiciuni similare: «Dacă am pune în context aceste lucruri şi dacă noi am voi să întrebuinţăm armele pe care le întrebuinţaţi dumneavoastră, oare nu vedeţi unde am ajunge?»

După ce arată că doar «demagogii şi pretendenţii lucrează cu străinătatea în contra ţării», P.P.Carp cere primului-ministru să răspundă celor două întrebări ale interpelării sale: 1) dacă «insinuaţiunile sale vagi care nu

51 Discursul lui I.C.Brătianu este publicat de Titu Maiorescu, op.cit., p.419-420.

163

Page 164: Discursul Politic Romanesc

numea pe nimeni» se referă la o persoană sau la un grup de opoziţie şi 2) «dacă a avut în vedere o anume persoană» să o numească şi să aducă probe.

Este rândul lui Titu Maiorescu să urce la tribună. În discursul său, el califică drept «calomnie» insinuările lui I.C.Brătianu şi asta nu pentru că s-ar simţi afectat personal («fiindcă simţămintele mele personale sunt foarte aproape de ceea ce se numeşte indiferenţă»), dar «ca deputat nu pot permite a se insinua în mod pieziş asemenea calomnii».

Utilizarea cuvântului calomnie, termen extrem de dur într-o perioadă în care normele parlamentare reglementau cu stricteţe cadrul lingvistic permis oratorilor, provoacă reacţia liberalilor («Primul- ministru nu e capabil de calomnie», se revoltă ministrul Gheorghe Chiţu) şi a lui I.C.Brătianu, care, viclean, temperează zelul devotaţilor săi: «nu ne este teamă nici chiar de cuvinte neparlamentare».

Discursul de răspuns al lui I.C.Brătianu este de o ironie dispreţuitoare la adresa lui Titu Maiorescu. Referindu-se la «epistola» acestuia, primul-ministru şarjează:

«Este o epistolă particulară? Nu, fiindcă n-am onoarea să fiu amic de capelă a domnului Maiorescu. Este o interpelare? Nu, fiindcă trebuie să-mi vie prin biroul Camerei. Este o citaţiune? Nu, fiindcă nu era domnia sa în drept a-mi transmite un asemenea act. Este un pitac domnesc?» şi tot aşa, demonstrând dispreţul cu care privea apariţia pe scena politică a ţării unui nou tip de politician pe care îl reprezenta Titu Maiorescu.

Fără să fie un bun orator, I.C.Brătianu stăpâneşte tehnica manipulării, are abilitatea de a aluneca pe lângă chestiunea în discuţie şi de a ataca violent: «Domnul Maiorescu caută pricină de ceartă, ca să nu zic de scandal». Ironizează pe «Cezarii cei noi», transferul unei parabole (până şi Cezar accepta că poate fi criticat!), care nu admit să le fie bănuită onoarea nici măcar prin insinuări. Mai mult, ei îşi

164

Page 165: Discursul Politic Romanesc

permit să «dea lecţiuni de parlamentarism şi de înaltă moralitate». Şi, oftând parcă, aduce noi acuzaţii: «Ei, domnilor, dacă noi ne-am permis vreodată insinuări am avea cel puţin scuza că la şcoala dumneavoatsră am învăţat aceasta. Dar nu am făcut-o niciodată», după care se întoarce în timp la 1866, 1867... până ce, la insistenţele lui P.P.Carp, se decide să răspundă la interpelarea acestuia. Răspunsul nu lămureşte nimic, nici nu intenţiona s-o facă, vroia doar să lase acele insinuări să plutească abstract peste întreaga opoziţie (aflată într-o minoritate zdrobitoare): el nu a zis nimic, nici nu a văzut nici un act de trădare, deci nu ar fi putut etc.etc.

O chestiune personală: Titu Maiorescu / Emil Costinescu

În timpul aceleiaşi şedinţe, deputatul liberal Emil Costinescu intervine în polemică, apreciind atitudinea lui P.P.Carp, care, «deşi era mai bine pus prin trecutul său decât onor.Maiorescu spre a acuza cu mai multă violenţă», s-a menţinut în limitele bunei-cuviinţe, în timp ce Titu Maiorescu a fost violent. Urmează un atac necavaleresc, pregătit, se vede, din ajun. Cel ce voia «să se urce pe piedestal ca să ne da nouă o lecţie parlamentară», continuă E.Costinescu, este, în fapt, şi urmează "dezvăluirea", «sfărâmat de colegii domniei sale din învăţământul superior». Dă citire - probă tehnică - sentinţei prin care Maiorescu fusese «condamnat ca nedemn şi înşelător al bunei-credinţe», fiind destituit de la Facultatea de litere din Iaşi. În acest moment, Titu Maiorescu cere cuvântul în chestiune personală.

Atacul deputatului liberal continuă cu vehemenţă, în ciuda intervenţiei lui Nicu Ganea, revoltat de abaterea de la chestiunea interpelării.

În discursul său, Titu Maiorescu «demască» strategia folosită de I.C.Brătianu, întrebând cum de E.Costineascu avea

165

Page 166: Discursul Politic Romanesc

asupra lui acea sentinţă, când, în afara primului-ministru, nimeni nu ştia că va lua cuvântul în această şedinţă, şi îl corectează pe amicul său politic N.Ganea: există o legătură între interpelarea sa şi actul prezentat de zelosul deputat liberal.

Avocat obişnuit cu pledoariile din tribunal, Titu Maiorescu îşi construieşte apărarea plecând de la o probă juridică: casarea acelei sentinţe de către ministerul instrucţiunii publice, iar «la patru zile după prezentarea ei am fost invitat să funcţionez mai departe şi am funcţionat mai departe până în 1873». Deşi recunoaşte că această problemă este de domeniul «academic», totuşi ţine să dea lămuriri colegilor săi pentru a înlătura orice bănuială.

Elocinţa rece prin care Titu Maiorescu se făcuse remarcat în dezbaterile parlamentare, admirată de unii (cum ar fi, de exemplu, Mihail Kogălniceanu), dar iritantă pentru "seniorii" politicii româneşti, este abandonată pe moment de orator. El iese din zona argumentaţiei logice, iar observaţia sa poate fi considerată un cod de comportament deliberativ:

«Nu ştiu cum se face, dar la toate încercările mele de a discuta chestiile parlamentare cu argumente impersonale, mi se răspunde foarte adese numai cu argumente personale ca cel de faţă care nu probează nimic pentru punctul în discuţie».

Obligat să iasă din zona «impersonală» a argumentaţiei, răspunsul la atacul neelegant lansat de liberali îl obligă pe Titu Maiorescu să vorbească despre sine, cu o anumită pudoare, dar pe un ton de perfectă civilitate.

Oratorul vorbeşte despre cursurile de filozofie pe care le ţinea la Iaşi (referirile se fac la anul 1870), cursuri care nu erau alcătuite pe baza preluării unor idei ci, «pe cât puteam, din propriile gânduri sau cel puţin din observări critice asupra gândurilor altora». Argumentele de imagine se concentrează pe această intensă muncă intelectuală («era un curs pe care l-am ţinut cu toată încordarea ştiinţei şi puterilor mele

166

Page 167: Discursul Politic Romanesc

intelectuale») la care doar problemele de sănătate l-au determinat să renunţe, pentru o vreme. Cu discreţia omului căruia nu-i place să se expună în public, Titu Maiorescu se referă la boala («hemicranie cerebrală») care îi face «auzul greu» şi la tratamentul pe care l-a urmat în 1870 la Berlin. Teama de a nu i se agrava boala l-a determinat să renunţe un timp la cursurile de la Universitate, continuând însă să-şi practice meseria de avocat şi să pledeze în cauze «luate mai înainte» de declanşarea bolii. Aduce, destul de jenat, argumentul nevoilor financiare care l-au împiedicat să-şi întrerupă complet activitatea («sunt om cu familie»), iar discursul capătă accente de durere:

«Oameni suntem noi? Oameni cu simţirea caldă, cu înţelegerea elementară a suferinţelor omeneşti? Şi este drept ca de aceasta să se lege cineva să facă o armă de acuzare împotriva mea?»

În apărarea sa, Titu Maiorescu invocă prestigiul intelectual de care se bucură: «n-aş voi mai ales acum să lipsesc de la modestie; dar totuşi nu mă pot opri a spune că poate am dat probe că nu-mi este indiferentă ştiinţa şi profesoratul (...), am scris şi cărţi pe care le-am tipărit pe cheltuiala mea, căci ştiţi că numai literatura şi în genere lucrarea intelectuală nu se poate zice că este lucrativă la noi».

Revenind la sentinţa prin care era exclus din Universitate, oratorul lămureşte: întors de la Berlin, îşi ţine cursurile în număr dublu pentru a recupera perioada absenţei de la catedră; dar, aflându-se că în perioada respectivă nu lipsise de la tribunal, este acuzat că ar fi înşelat «încrederea rectorului». Însă, după explicaţiile pe care le dă, ministrul casează sentinţa (dată în absenţa lui) şi el îşi continuă activitatea profesorală până în 1873, an din care ministrul Tell îl consideră demisionat în urma cererii lui Titu Maiorescu de a-şi lua concediu pentru a putea participa la lucrările Camerei deputaţilor.

167

Page 168: Discursul Politic Romanesc

În încheierea discursului, oratorul se scuză pentru că «v-am luat 20 de minute cu această explicare personală» şi îşi exprimă speranţa că «de acum înainte ne vom cruţa unii pe alţii cu asemenea lucruri penibile».

Pentru Titu Maiorescu «chestiunea personală» nu este pretextul pentru angrenarea într-o polemică stearpă, ci doar mijlocul de a-şi reface imaginea în faţa auditorilor săi. Dealtfel, în întreaga sa carieră politică avea să utilizeze extrem de rar argumente de imagine, preferând să se concentreze asupra argumentelor logice.

Mihail Kogălniceanu: Interpelare asupra politicii liberale52 şi o chestiune personală cu Dimitrie Sturdza53

26, 27 şi 28 ianuarie 1883

Discursul, dezvoltare a interpelării în legătură cu respectarea promisiunilor electorale din 1876 şi prilejuit de dezbaterea bugetului, se transformă într-o lungă digresiune menită a exaspera majoritatea liberală ce susţinea guvernul I.C.Brătianu şi care, în nenumărate rânduri, boicotase luările de cuvânt ale dizidenţilor liberali.

Conform strategiei de tergiversare a dezbaterilor, oratorul se lansează într-o rememorare a evenimentelor majore din istoria României, începând cu 1848, provocând iritarea adversarilor. Aceştia, în dorinţa de a-l întrerupe, apelează la regulamentul Camerei:

G.Vernescu: «Va să zică nu puteţi să întrerupeţi pe orator, ci numai să suspendaţi şedinţa după cererea domniei sale».

52 în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol.V, p.418-461.53 Idem, p.468-483.

168

Page 169: Discursul Politic Romanesc

Supusă la vot, prelungirea şedinţei peste orele cinci (când se încheiau lucrările Camerei) se aprobă. Adunarea hotărăşte ca şedinţa să se prelungească până la miezul nopţii.

Mihail Kogălniceanu îşi continuă discursul (care reia temele obişnuite ale oratoriei sale: lovitura de stat din timpul lui A.I.Cuza, alegerile, autoritarismul exagerat al lui I.C.Brătianu care l-a determinat să renunţe la colaborarea cu guvernul acestuia ş.a.m.d) pe care îl întrerupe doar pentru a cere o pauză de cinci minute. Chestiune de regulament, cererea sa este supusă la vot, ceea ce îl determină pe Alexandru Lahovari să intervină indignat: «Nu se poate să nu suspendaţi şedinţa cinci minute când cere oratorul. Aceasta este o cestiune de umanitate, de bună-cuviinţă».

Maratonul continuă până la miezul nopţii, continuă şi a doua zi, pentru ca la finalul lui, Mihail Kogălniceanu să anunţe cinic: «pentru toate cele mai sus expuse refuz ministerului domnului Ion Brătianu bugetul ţării».

EFECTUL acestui discurs tactic, întrerupt de replici în care s-au angrenat guvernaţi şi guvernanţi, majoritate şi minoritate, a fost atât de puternic încât Mihai Eminescu îl consemnează în «Timpul» din 2 februarie, 1883, astfel: «După cum un Anteu, uriaşul antichităţii, recâştiga puteri pentru luptă numai prin singura atingere a pământului care-l văzuse născând, tot astfel domnul Kogălniceanu, colosul elocuenţei româneşti, prin simplul contact al tribunei, pe care o ocupă de 40 de ani, capătă noi inspiraţiuni şi nouă accente spre a zdrobi pe adversari (...). Practician abil, puternicul om de stat a pus cu brutalitate degetul pe rană (...), a ţintuit în locu-i pe viceregele Brătianu şi pe credincioşii săi automaţi».

Urmare a acestui discurs, ministrul de externe Dimitrie Sturdza îl acuză în termeni duri pe Mihail Kogălniceanu, ceea ce atrage după sine reapariţia la tribuna Camerei a acestuia în chestiune personală.

169

Page 170: Discursul Politic Romanesc

Strategia discursivă utilizată de orator este discreditarea adversarului prin ironie, persiflare, apostrofă, figuri retorice de gândire, eficiente în polemica politică şi care compun argumentele ad hominem. Argumentele etice se bazează pe autroritatea şi credibilitatea oratorului.

Mihail Kogălniceanu citează din Monitor afirmaţiile lui Dimitrie Sturdza şi se apără punctual. La acuzaţia de imoralitate: «Eu cel puţin am vârsta, am munca, rău, mizerabil, detracat fie acel trecut, dar tot am un drept şi acel drept alegătorii mei au fost chemaţi să-l cerceteze».

Dimitrie Sturdza îi reproşase că nu a creat în vremea ministeriatului său o «administraţie morală» şi îl acuzase că «s-a împăienjenit», că «s-a făcut separatist».

Oratorul răspunde cu acelaşi argument al prestigiului:«Faptele mele sunt cunoscute. Alegătorii, opiniunea

publică are a mă judeca».«Eu, propunătorul Unirii, să fiu separatist?»După ce răspunde tuturor criticilor aduse (pe care le

citează - prolepsă - pedant) prin argumente de imagine, Mihail Kogălniceanu trece la persoana acuzatorului căruia, prin argumente ad personam, îi conturează portretul prin ironie:

«Domnii mei, eu ştiam odată că în ţara aceasta puterea executivă se compune din trei miniştri (îi enumeră, n.n.). Nu ştiam că există şi un ministru al insultelor publice».

Persiflare: «Domnul ministru de externe nu s-a achitat până acum de această din urmă specialitate (de ministru de externe, n.n.) a domniei sale, căci până acum nu a deschis gura domniei sale preţioasă ca să vină să spună ceva despre cele de afară».

Apostrofă: «Domnule ministru de externe, când cineva-şi permite să vină să contesteze onestitatea şi moralitatea unui deputat (...), trebuie mai întâi ca el să se uite în oglindă spre a-şi putea vedea propria sa faţă».

170

Page 171: Discursul Politic Romanesc

Discreditarea adversarului este însoţită de atacuri directe la adresa credibilităţii morale a acestuia: îi aminteşte că, pe vremea ministeriatului lui Kogălniceanu, «după ce ai luat banii şi i-ai cheltuit ai alergat la mine şi te-ai rugat să mijlocesc în favoarea dumnitale şi să te scap de tribunal» şi îl admonestează: «când eşti atât de indulgent pentru dumneata, de ce eşti aşa de aspru cu mine?!»

Cu dispreţul pe care îl nutrea pentru oportuniştii şi "transfugii" politicii, oratorul se exprimă tranşant: «Dumneata niciodată în viaţa dumitale nu ai fost de sine stătător. De când cunosc eu pe domnul Sturdza, fără să-i tăgăduiesc meritele pe care le are, este bun scriitor, este numismatic, are cunoştinţe financiare, dar tăria caracterului să-mi permită să i-o contest».

Această enumerare a calităţilor are doar rolul de a obiectiva critica pentru a face şi mai incisiv atacul: «Eu te conjur să fii mai modest, nu veni în această Cameră cu acel ton care te-a făcut în Moldova omul cel mai urât» şi încheie: «dă-mi voie şi mie să te întreb: Pe ce putere morală, pe ce putere de convicţiune reprezinţi dumneata ţara în aceste momente critice?».

Ecourile acestui discurs le vom reflecta tot prin cuvintele lui Mihai Eminescu («Timpul» din 2 februarie 1883): pe Dimitrie Sturdza «l-a stigmatizat cu titlul de ministru al insultelor publice, l-a sucit, l-a răsucit, şi după ce l-a făcut de râsul lumii l-a aruncat ca pe o otreapă netrebnică departe de el».

Discursul lui Barbu Delavrancea rostit în chestie personală cu Dimitrie Sturdza54

7 martie 1898

54 în Barbu Delavrancea, Opere, vol.VIII, p.355-367.

171

Page 172: Discursul Politic Romanesc

Departe de curtoazia parlamentară obişnuită în cazul celor mai aprige atacuri, Barbu Delavrancea ridică la un nou nivel discursul polemic, într-o atmosferă în care dispariţia lui Mihail Kogălniceanu din viaţa politică a ţării se resimţea la nivelul creaţiei oratorice.

Începutul discursului este direct: «Era dat domnului prim-ministru (Dimitrie Sturdza, n.n.) ca să mă scoată din linişte şi din răbdări» pentru că atacul acestuia este «din senin, fără motiv, fără raţiune» şi cu atât mai grav cu cât atinge «onestitatea noastră privată sau publică».

Strategia este aceeaşi cu a lui Mihail Kogălniceanu, discreditarea adversarului («Domnul prim-ministru a fost cu mine nedrept, hain şi uşurel»), dar mijloacele întrebunţate sunt altele. Nu mai întâlnim acea răsucire în oglinda propriilor acuzaţii a adversarului, ci atacul direct, cu lovituri date din postura celui care se apără. Acuzaţia la care răspunde "scosul din răbdări" Delavrancea este cea care avea să-l urmărească în toată activitatea sa politică şi la care va răspunde cu o risipă de energie ce-i trădează vulnerabilitatea: înainte de a intra în politică alături de liberali, Barbu Delavrancea colaborase timp de o lună la oficiosul conservator «Epoca». Este o calomnie, se revoltă oratorul, şi implică în apărarea sa ideea moralităţii:

«Ce partide politice sunt în România? Ce soi de partide ar fi acelea care ar avea nevoie de un mercenar pentru a le exprima fondul conştiinţei lor? Ce cultură ar avea asemenea partide când un mercenar, acelaşi, ar formula idealul amândurora? Ce moralitate ar avea ele dacă cele mai înalte aspiraţiuni ale lor s-ar răsfrânge prin conştiinţa unui mercenar comun? Şi ce omenie ar mai avea aceste partide când s-ar degrada până la împrumutul şi cumpărarea aceluiaşi suflet perdut, pentru a le educa mintea şi inima lor?»

Am redat în întregime această serie interogativă, din arsenalul avocaţilor mai curând, dar cu efect persuasiv pentru

172

Page 173: Discursul Politic Romanesc

că abate atenţia de la demonstraţia logică şi o îndreaptă spre zona imponderabilă a principiilor morale.

Acesta este terenul pe care oratorul îşi atrage auditorii:«Cum de nu a înţeles (Dim.Sturdza, n.n.) că voind a mă

izbi pe mine, v-a izbit pe toţi, absolut pe toţi, căci toţi aţi consimţit ca un mercenar să vă formuleze şi să vă susţină cel mai scump ideal al dumneavoastră!»

Epanalepsa (repetarea lui toţi) şi metalepsa mercenar accentuează efectul de victimă, rol pe care îl interpretează Delavrancea.

Actorul iese la rampă şi, ca în dramele shakespeariene, se adresează spectatorilor: «Domnilor, vă rog să ascultaţi explicaţiunile unui om care a suferit prea mult pentru alţii, şi mai ales pentru unii aşa de răi şi nechibzuiţi astăzi cu dânsul».

Nu vom urmări desfăşurarea apărării (leit-motiv obsesiv al oratoriei sale politice, despre care am avut ocazia să vorbim, ca "2 mai" pentru Mihail Kogălniceanu), ci doar combaterea adversarului, în fapt discreditarea acestuia.

După rememorarea momentelor importante ale carierei sale politice, Barbu Delavrancea revine la şeful liberal:

«Pe domnul Sturdza l-am cunoscut ceva mai târziu, când prima sa conversaţie cu mine a fost o straşnică răfuială, straşnică şi nemeritată. Pe domnul Sturdza îl cunosc astăzi. Văd că domnia-sa nu mă cunoaşte niciodată».

Aceasta va fi strategia abordată de orator: un joc de lumini şi umbre proiectat asupra sa şi asupra adversarului său, amintind de teatrul japonez.

«Rău a făcut domnul prim-ministru de a năsprit dezbaterile, şi mai rău când şi-a uitat tot trecutul, tot cursul vieţii sale pentru a-mi nedreptăţi cursul vieţii mele».

Chiar atunci când răspunde unei obiecţii concrete, Delavrancea mută polemica tot în domeniul moralităţii, implicând şi auditorii. Acuzat că nu a votat legea instrucţiunii publice (propusă de Spiru Haret), oratorul replică: «Dar ce

173

Page 174: Discursul Politic Romanesc

ideal are domnia-sa despre moravurile politice? Ce, voieşte să vorbim contra şi să votăm pentru, să vorbim pentru şi să votăm contra?», obţinând aplauzele asistenţei la acest chiasm, figură retorică eficientă pentru că se bazează pe antiteză şi simetrie.

Discreditarea adversarului continuă, iar oratorul nu-şi poate ascunde intenţia de a induce dubiul asupra onestităţii, conştiinţei şi consecvenţei politice a acestuia (în opoziţie cu propria sa imagine). De aceea vorbeşte despre «îndoielile» sale: «Cele mai grave îndoieli» le-a avut faţă de «şeful direcţiunii cu care lucram din toată inima» şi nu faţă de colegii de partid, iar îndoielile au devenit în timp certitudini. Construcţia sintactică simetrică accentuează inconsecvenţa personajului acuzat şi contradicţia dintre cuvintele şi faptele sale:

«M-am îndoit când l-am auzit de atâtea ori zicând: Eu mă retrag, eu voi lucra la Academie la documentele mele. Una e a ţine drapelul glorios al unui partid mare şi alta e a migăli la documente».

«M-am îndoit de domnia-sa când se ridica cu înverşunare şi cu vrajbă în contra oricărei observaţiuni. Ce partid liberal este acela când şeful lui nu îngăduie libertatea cuvântului?»

«M-am îndoit de domnia-sa când l-am auzit la "Orfeu" zicând că martirii de peste Carpaţi sunt nişte mizerabili (...). Europa îi sărbătorea şi noi îi târam în noroi».

Fiecare perioadă este urmată de aplauzele auditorilor care urmăresc logica demonstraţiei: dubiul urmat de confirmare. Iar concluzia pare a se impune de la sine:

«Dar mi-am stăpânit îndoielile mele. Am avut această putere».

Efectul obţinut este de întărire - prin contrast - a imaginii de consecvenţă şi răbdare, calităţi pe care Barbu Delavrancea le consideră esenţiale pentru un om politic.

174

Page 175: Discursul Politic Romanesc

Această argumentare îl transformă pe cel acuzat din mercenar, imaginea proiectată de acuzaţiile lui Dimitrie Sturdza, în victimă a partidului pe care îl părăsise:

«Am abandonat direcţiunea actuală a partidului cu întristarea omului care se desparte de o viaţă întreagă, plină de amintirile atâtor pofte naive şi cinstite».

Oratorul îşi încheie pledoaria («Voi termina. N-am spus tot ce cred. Dar cred tot ce-am spus», un nou chiasm) cu o pildă morală adresată adversarului (acesta îl invocase pe sfântul Pavel):

«Şi să ştie domnul prim-ministru că tot ce e bun, ce e onest, ce e convins, ce e dezinteresat, îl va urmări cu adevăratul Pavel contra acelui Pavel al domniei-sale».

Personajul căruia Delavrancea i-a purtat duşmănie până la sfârşitul vieţii acestuia, Dimitrie Sturdza, ni se relevă din polemicile pe care le stârnea. Şef al Partidului Liberal după moartea lui I.C.Brătianu, academician şi om politic contestat, va fi debarcat de la conducerea partidului de aşa-numita ocultă liberală care îl va instala în locul lui pe I.I.C.Brătianu. Delavrancea a fost însă cel ce pornise acţiunea, atrăgând în jurul lui tot mai mulţi liberali.

Un schimb de replici Nicolae Titulescu / I.G.Duca55

20 decembrie 1913

Dezbaterile Adunării deputaţilor aveau ca obiect politica externă a guvernului condus de Titu Maiorescu (care era şi ministru de externe). Nicolae Titulescu era raportor din partea comisiei de politică externă a Camerei.

Discursul rostit de deputatul conservator trebuia să răspundă criticilor aduse guvernului pentru atitudinea acestuia în timpul războiului balcanic (iunie-august 1913) abia încheiat.

55 în Nicolae Titulescu, Discursuri, p.85-112.

175

Page 176: Discursul Politic Romanesc

Oratorul îşi costruieşte argumentaţia de confirmare a propriilor opinii şi de respingere a argumentelor adversarilor de pe poziţia privilegiată în care se afla ca urmare a succesului obţinut de guvern, materializat în semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care era evidenţiat rolul de garant al păcii în Balcani pe care îl jucase România.

Cel mai critic dintre cei ce luaseră cuvântul în timpul dezbaterilor fusese I.G.Duca. Acesta acuzase guvernul de lunga neutralitate în care aşteptase evoluţia evenimentelor, dovadă a necunoaşterii situaţiei externe.

Nicolae Titulescu citează obiecţiile aduse de deputatul liberal pe un ton de imperceptibilă ironie care însoţeşte atitudinea reverenţioasă care îl caracterizează:

«Dacă o asemenea prezentare a lucrurilor nu venea din partea domnului Duca, pentru care am o deosebită consideraţie, dar din partea altcuiva - după cum domnia-sa a relevat spiritul prea inventiv al primului-ministru -, aş fi relevat şi eu în persoana acestui critic prea marea lui dragoste de simplu!»

Pentru Titulescu polemica (în care se antrenează cu plăcere) este un dans de societate cu figuri obligatorii, în care improvizaţia, deşi tentantă, este evitată în ultimul moment.

Strategia oratorului este aceea de a discredita opinia adversarului prin demonstrarea inconsecvenţei acestuia.

Beneficiind de avantajul oferit de succesul politicii duse de guvern, Nicolae Titulescu subliniază premisa («Ei, acum la lumina evenimentelor, cine a avut dreptate?») şi respingerea criticilor începe cu un citat (prolepsă) dintr-o conferinţă ţinută de I.G.Duca în ianuarie 1913. Nu uită, înainte de a-şi combate adversarul, să execute o nouă reverenţă:

«Şi vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău faptul că atunci când combat ce vorbeşte domnul Duca recurg la ceea ce scrie domnul Duca; căci domnia-sa are o formă atât de desăvârşită, şi când scrie şi când vorbeşte încât de câte ori l-

176

Page 177: Discursul Politic Romanesc

am ascultat am avut impresiunea că-l citesc, astfel că îmi va îngăduit şi mie ca atunci când vorbesc să-l combat prin ce scrie».

Complicatul paradox este uşor ironic, dar graţiozitatea cu care a fost rostit nu stârneşte replica adversarului ci aplauzele asistenţei.

«Spunea domnul Duca» devine formula prin care oratorul denunţă nepotrivirea dintre opiniile exprimate înainte de intrarea României în război şi argumentele prezentate acum de adversar. Recunoaştem în acest model argumentativ pe Titu Maiorescu, ale cărui "contraziceri" devin strategie discursivă pentru Titulescu.

Tonul oratorului devine mai agresiv când atacă partidul liberal. Critica este făcută în acelaşi mod, pe baza citatelor din presa de partid. La încercarea lui Vintilă Brătianu (în guvernul căruia va intra maleabilul Nicolae Titulescu în 1928) de a se apăra («Întrebaţi-l pe domnul Take Ionescu, care...»), oratorul atacă:

«Dar ce spuneţi între patru ochi aceasta n-o poate şti toată lumea şi este datoria domniei voastre de a vă pronunţa asupra chestiunilor mari nu în colţuri, ci în public, dacă aveţi curajul opiniunii».

Pedant, Nicolae Titulescu reia atacul îndreptat spre I.G.Duca (cu care va colabora mai târziu!) ironizând: «domnul Duca, cu mult talent, o recunosc, vulgarizează la noi chestiunile de politică externă», dar argumentul (I.G.Duca nu prevăzuse războiul balcanic) îl irită pe cel vizat care ripostează: «Această argumentaţie nu e la înălţimea frumosului dumitale talent!», ceea ce îi produce oratorului bucuria improvizaţiei:

«Domnule Duca, nu-ţi fac proces că n-ai prevăzut ceea ce s-a întâmplat, dar că n-ai ţinut frumoasa dumitale cuvântare de la 15 ianuarie - graţiozitate pentru frumosul meu

177

Page 178: Discursul Politic Romanesc

talent - cu patru luni înainte, ca să dobândeşti dreptul de a ne critica azi».

Neinspirat, I.G.Duca nu renunţă: «Dacă aş fi fost la guvern...!» şi Titulescu profită: «Atunci nu mai ţineai discursuri pe asemenea chestiuni, căci omul de guvern tace mai mult».

Din acest moment, respingerea argumentelor adversarului se desfăşoră în registru ironic. Oratorul narează aventura în căutarea opiniei adversarului său în timpul conflictului: «Ajung la articolul din 14 decembrie (...): citesc articolul» dar domnul Duca se ocupa de alte chestiuni şi nu de criza balcanică. «Atunci mi-am zis: eu sunt vinovat! Ce caut în întreaga serie de articole în care domnul Duca examinează chestiunile la ordinea zilei, precizarea drepturilor româneşti? Să caut numai la datele care corespund momentelor culminante pentru noi, din timpul conflictului». Şi oratorul se amuză, devine zeflemitor, niciodată însă violent: articolele tratau «alegerea domnului Wilson», «discursul domnului Bonard Law» şi nicidecum «vizita domnului Take Ionescu la Londra» sau tratativele cu bulgarii.

Ilaritatea stârnită în rândurile auditorilor îl activează din nou pe I.G.Duca, dar Nicolae Titulescu (se) întreabă de ce nu a vorbit dumnealui «la singurul moment când putea s-o facă cu folos, la începutul crizei». I.G.Duca, aflat în eroare de replică, răspunde acestei întrebări... retorice: «Sunt foarte mândru că aşteptaţi luminile de la mine!» ceea ce dă prilejul oratorului să puncteze din nou: «Da, dar ca să le criticăm».

Acesta este primul discurs rostit în Parlament de Nicolae Titulescu, iar spontaneitatea replicii, vioiciunea spiritului erau calităţi apreciate (uneori frivol de apreciate), cu atât mai mult cu cât şi I.G.Duca era un tânăr politician.

Discursul, din care noi am extras doar replicile ce-l vizează pe adversar, este, în componenta lui argumentativă, o

178

Page 179: Discursul Politic Romanesc

prezentare logică a acţiunilor guvernului şi o lucidă analiză a situaţiei externe.

Toate acestea l-au făcut pe Take Ionescu, orator cu reputaţie în epocă, să scrie un articol elogios (în «La Roumanie», 23 decembrie 1913): «Nu numai că Titulescu a făcut ieri începutul cel mai strălucitor din istoria elocinţei parlamentare a României, dar acest început l-a clasat deopotrivă gânditor şi orator».

Interpelarea lui Barbu Delavrancea privind corupţia străină şi presa vândută şi o chestiune personală cu P.P.Carp56

Interpelarea lui Barbu Delavrancea are loc înaintea dezbaterilor furtunoase la proiectul de Răspuns la Mesaj (pe care le-am prezentat, p.198) şi viza propaganda germană ce se insinuase în presa românească.

Oratorul se adresează primului ministru I.I.C.Brătianu şi face un aspru rechizitoriu al lipsei acestuia de iniţiativă, dar şi la adresa corupţiei din presă.

Discursul cuprinde două planuri: relevarea faptelor şi acuzarea primului-ministru.

Prima parte, dezvăluirea, capătă accente de pamflet dar şi de intrigă poliţistă prin tehnicile narative la care apelează oratorul (suspans, aluzie şi deznodământ) şi care relevă experienţa de ziarist pe care o avea Delavrancea:

«Un german - din nenorocire împământenit român, Henennfogel - se strecoară prin diferite redacţii, căutând ca prin bani germani (...) să momească, să corupă şi să cumpere organe de publicitate (...). Se adresează "Adevărului". Îi oferi 5 milioane. În redacţia "Adevărului" găsi, din fericire, pe domnul Constantin Mille (...). Mille refuză cu indignare asemenea târg».

56 în Barbu Delavrancea, Opere, vol.VIII, p.565-578.

179

Page 180: Discursul Politic Romanesc

Oratorul, acum narator şi investigator, distribuie cu grijă suspansul prin gradarea acţiunii: «Se adresează Universului. Îi oferi ceva mai mult ca Adevărului: 8 milioane. Aici s-a găsit un om lipsit de conştiinţă şi lacom de bani (...). Mai târziu "Universul" primeşte să fie închiriat, primind chiria de 100 000 lei lunar, trădează cauza românească şi serveşte o cauză străină»; reacţia opiniei publice este redată prin augmentare: «Opinia publică simte, se indignează, zvâcneşte, protestează gălăgios, se dezabonează cu scrisori publice».

Oratorul personalizează naraţiunea prin pauze cu sens ironic sau aluziv şi accente de pamflet: «Se adresează - şi veţi vedea, după preţ, cum germanii ştiu să aprecieze popularitatea - la Minerva... Aici găsi... O! mă iertaţi... Aici n-a găsit pe nimeni...».

Se vinde şi "Minerva" cu 3 milioane împreună «cu o altă foaie, care ajunsese ruşinea presei, "Seara", al cărui presupus director de formă - deşi putea fi şi de fond - e un neom care se laudă cu cele 44 de arestări».

Un alt ziar, "Ziua", la care scria «bătrânul literat» adus de Eminescu (în memoria căruia Delavrancea rosteşte cuvinte emoţionante) în lumea românească (aluzia este la Ioan Slavici, evident), se vinde şi el. «Şi astfel se fundă Ziua, în fruntea căreia stă omul care moare în fiecare zi pentru orice conştiinţă românească» şi care «mai bine ar fi îmbogăţit cu câteva nuvele literatura maghiară decât să-l vedem acum, la adânci bătrâneţe, reîntorcându-se iarăşi în tabăra din care cu greu l-a răpit marele nostru Eminescu».

Dacă până în acest moment Delavrancea nu a rostit nici un nume, folosind metalepsa («omul cu 44 de arestări») sau aluzia («bătrânul literat»), următorul vizat de dezvăluirile sale este identificat prin adresare directă, Nicolae Fleva, zis şi "tribunul": «Mă scuzaţi, domnule Fleva, eu nu vă imput nimic alt decât o prea mare naivitate», dar tot printr-o metalepsă

180

Page 181: Discursul Politic Romanesc

ironică (Delavrancea presupune, ironic, că naivitatea ar fi fost cauza coruperii acestuia).

Oratorul încheie acest subiect, argumentându-şi acuzaţiile de corupţie: «Ca să scoţi un ziar nou, astăzi, ar trebui să fii om bogat şi să ai profunde convingeri de apărat (...). Dar ca să vedem pe orice împuşcă-franc întemeind ziare noi, fiţi încredinţaţi că este o afacere de vânzare-cumpărare. Dar să mă opresc aici cu deşirarea ruşinilor naţionale».

Partea a doua a intervenţiei devine un rechizitoriu aspru la adresa primului-ministru şi a lipsei lui de reacţie la toată această insinuare a propagandei germane în presa românească. Pamfletar temut, oratorul exersează virtuţile acestui gen în cuvintele pe care le adresează lui I.I.C.Brătianu:

«Domnule prim-ministru, dumneata de temi de răspundere. Prea te temi pentru ca hotărât să nu alergi cu ochii închişi în braţele răspunderii. Dumneata te temi de pierderea puterii. Eu mă tem să nu ne pierzi pe toţi. Eu mă tem ca nu cumva să se zică mâine de toţi românii, cu ochii plini de lacrămi şi cu gura de blesteme: sub feciorul cel mare al lui Ion Brătianu România a fost înmormântată ca un hoit, fără vaiete şi fără cântare, fără tricolor şi fără spada pe care n-a voit s-o tragă, urmându-l pe el, care gonea spre himera norocului».

Antiteza, construcţia simetrică, epanalepsa şi exemplul formează soclul figural al acestui atac la adresa primului-ministru.

EFECTUL acestui discurs este o altercaţie violentă între Take Ionescu, şocat de dezvăluirile lui Delavrancea, şi P.P.Carp, proprietarul unuia dintre ziarele acuzate.

Cât despre Nicolae Fleva, acesta albeşte - dar să-l lăsăm pe I.G.Duca, martor şi mărturisitor, cu atât mai credibil cu cât era un declarat ne-admirator al oratoriei lui Delavrancea: «s-a dovedit că el (N.Fleva, n.n.) luase bani de la germani şi că astfel se explică tăcerea lui de un an de la tribună şi la întruniri (...). Nu cred să fi existat în viaţa publică a Vechiului

181

Page 182: Discursul Politic Romanesc

Regat un sfârşit mai lamentabil decât al acestui om care 40 de ani atacase rând pe rând toţi oamenii de seamă ai ţării (...). Această execuţie (sublinierea noastră) era pedeapsa unei îndelungate cariere de ură, de invidie şi de necinste. Sfârşitul ei a meritat şi încoronarea ei logică» (Duca, 1993, p.62).

Disputa ce-i avusese ca protagonişti pe Take Ionescu şi P.P.Carp se prelungeşte printr-un atac lansat de P.P.Carp la adresa lui Barbu Delavrancea, ceea ce produce reapariţia acestuia din urmă la tribună pentru o «chestiune pesonală».

Oratorul pare sincer afectat, mai ales că discursul său nu-l vizase pe P.P.Carp - din respectul datorat unui fost aliat politic?, însă nu intimidat.

Ca în toate polemicile sale, Delavrancea discreditează adversarul prin ironie: «trebuie să recunoaştem că domnia-sa are o mulţime de drepturi asupra generaţiunii noastre. Domnia-sa însă îşi arogă şi mai multe drepturi», îndreptată spre punctul slab al adversarului, în acest caz vanitatea şi aroganţa:

«Bătrâneţe respectabilă, talent covârşitor, inteligenţă... Dar întrebaţi-l pe dumnealui».

Din nou face o pauză teatrală (pentru a sublinia replica), dar redevine serios şi, adresându-i-se direct, îl provoacă:

«Domnule Carp, şi pentru ce v-aţi supărat? Pentru ce mă mustraţi cu atâta îneverşunare? Pentru ce v-aţi revoltat contra unor închipuite insulte şi delaţiuni?»

Incisivitatea atacului este întărită de o nouă serie interogativă:

«Eu, eu - priveşte-mă, domnule Carp, eu delator? Insult? Pe cine am insultat? Pe omul lepădat de orice delicateţe în materie de onoare? Pe unul care se mândreşte cu 44 de arestări (...) şi dumneata, domnule Carp, îl aperi?... Dumneata, domnule Carp, te ridici în contra mea şi mă mustri

182

Page 183: Discursul Politic Romanesc

cu asprime, cu atâta asprime încât - iartă-mă că ţi-o spun - nu mai măsori valoarea cuvintelor?»

Acest crescendo - însoţit, presupunem, de intensitatea corespunzătoare a vocii - accentuează revolta lui Delavrancea, iar amărăciunea se reflectă în portretul pe care îl face acestui ciudat personaj politic:

«Ştiu că orice ţi-aş spune, eu sau altul, dumneata nu crezi. Dumneata te-ai izolat complet de toată lumea - dumneata ai lucrat mai mult singur toată viaţa (P.P.Carp surâde, nota stenografului) - nu mă mir că surâzi... Din nenorocire, este aşa, domnule Carp, este aşa...».

Nu insistăm asupra argumentelor aduse de Barbu Delavrancea pentru a se apăra, sunt cele cu care oratorul îşi obişnuise auditorii (un onest de profesie pare să fie autoportretul său), ci vom nota cuvintele cu care îşi încheie discursul, un adevărat epitaf al omului politic P.P.Carp:

«Dumneata, o viaţă întreagă nu ai vrut să cunoşti pe nimeni, ai dispreţuit pe oricine te-a apropiat, te-ai izolat într-o singurătate originală, dar ciudată. Pentru dumneata nimic n-a fost bun în România. Păcat. Crezul dumitale izvorăşte, fără relaţii, de la dumneata însuţi. De aceea, după 30 de ani, ne repeţi din nou, cu aceeaşi convingere şi cu aceeaşi melancolie, că ai rămas singur, că eşti singur ori de cine te-ai înconjura. Şi e firesc să crezi ce vrei, ca orice stăpân care nu ascultă de nimeni».

Exersat în nenumărte articole, talentul de portretist, în linii dure şi sigure, este, poate, arma cea mai de temut a oratorului Delavrancea: "singuraticul" P.P.Carp, "taciturnul" I.I.C.Brătianu, "duplicitarul" Dimitrie Sturdza sunt caracterizări cu valoare de sentinţe politice.

183

Page 184: Discursul Politic Romanesc

A.C.Cuza:Interpelare la adresa politicii externe a guvernului şi un atac la persoană57

28 septembrie 1932

Starea tulbure în care se scufunda treptat viaţa politică a României, care afecta calitatea actului oratoric şi care va culmina prin şirul de dictaturi, se reflectă în această intervenţie a lui A.C.Cuza prin utilizarea argumentelor ad personam, ţinta atacului fiind un adversar absent, Nicolae Titulescu, iar mijloacele întrebuinţate creionează câteva trăsături ale discursului extremist ce se ghidează după preceptul "calomniază, calomniază, căci tot va rămâne ceva".

Atacul porneşte de la exprimarea unor dubii în privinţa utilităţii Societăţii Naţiunilor: «Dumneavoastră aţi făcut trei catastrofe. Prima este Societatea Naţiunilor», iar cea de-a doua, continuă oratorul, este numirea ca reprezentant al României al lui Nicolae Titulescu.

Atacul se bazează pe insinuare şi nu pe argumente propriu-zise: «Nicolae Titulescu are totdeauna o presă favorabilă! Suspect, domnilor. Eu am o presă detestabilă», ceea ce pare să-i stârnească dubiul: «Eu nu am pretenţia să mă compar cu Titulescu, domnilor, dar în sfârşit, voi fi făcut şi eu ceva pentru ţara aceasta...».

Concluzia - ce are o premisă falsă - transformă insinuarea în atac direct: «(presa) are motive sunătoare ca să-l susţină pe Titulescu» şi, pentru a înlătura orice posibilă ambiguitate, reia metalepsa «motive sunătoare» prin parafrază (afectând forţa persuasivă prin gradul prea mare de claritate): «Titulescu însuşi are destule fonduri la dispoziţie ca să poată să-şi pregătească o presă simpatică».

Relevant pentru atmosfera care se instalase în Parlament, aceste acuzaţii nu aduc nici o punere la punct, doar primul-ministru (Alexandru Vaida-Voievod) îl întrerupe

57 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.207-209.

184

Page 185: Discursul Politic Romanesc

şăgalnic: «Dar un oarecare talent îi admiteţi şi domnului Titulescu!».

A.C.Cuza (nu-l vom numi "orator" pentru că nu identificăm nici o argumentaţie logică în intervenţia sa) se ascunde în spatele unui «ministru englez» pe care nu mai ştie cum îl cheamă (!): acesta ar fi spus despre Titulescu că vorbeşte prea mult.

Talleyrand este citat («cuvântul i-a fost dat omului să-şi ascundă gândirea») ca substitut pentru argumentul autorităţii şi, în loc de probă, emite o sentinţă: «Diplomatul nu trebuie să ţină discursuri».

Încheierea atacului respectă acelaşi traseu: insinuare, dubiu, atac la persoană: «catastrofa lui Titulescu, a lui Titulescu care lipseşte din diplomaţia românească, a lui Titulescu, care lipsind pune ţara la două degete de pieirea sa, pentru că toţi ceilalţi nu mai există dacă Titulescu lipseşte... Talent satrălucit de avocat, atât, dar talent de diplomat, nu, nu a dovedit (...). Este o figură reprezentativă, este o figură plăcută, este un om introdus în societăţile streine, şi cum să nu fie bine primit în societăţile streine, când face toate gusturile acelor oameni!».

Discursul lui A.C.Cuza exemplifică transformarea argumentelor ad hominem (ad personam) în atacuri la persoană, schimbare ce intervine în contextul instabilităţii politice accentuate, dar şi din cauza renunţării la mijloacele mai rafinate ale argumentaţiei cu efecte persuasive (care vizează un public specializat) în favoarea unui discurs care nu-şi propune să persuadeze ci să impună.

3.3 Discursul ideologic

Modelul de producere pe care l-am identificat ca discurs ideologic - un discurs ne-instituţionalizat în cadrul

185

Page 186: Discursul Politic Romanesc

unei puteri instituţionalizate - se caracterizează prin tipul auditoriului şi scopul urmărit.

FUNCŢIILE DISCURSULUI IDEOLOGIC. Principala funcţie este cea de structurare a vieţii politice cu scopul de a antrena adeziunea şi de a pregăti schimbarea sau reproducerea sistemului politic.

Pe măsură ce se produc clarificări ideologice, domeniul politic oferă societăţii civile un discurs coerent care reflectă interesele unor grupuri sociale diverse.

Funcţia pedagogică şi cea terapeutică sunt axul pe care se construieşte persuasiunea - ca în proclamaţie, dar schimbările propuse - prin alternanţa la putere - se vor realiza într-un cadru organizat. Având caracteristici asemănătoare propagandei politice - de tehnicile căreia se apropie, discursul ideologic produce o coerenţă simbolică masei ideatice şi, prin organizarea în partide politice, dă sens acţiunii politice.

MECANISMELE declanşate de orator sunt cele de identificare şi referenţializare.

Identificarea se realizează sub raport ideologic, iar termenul subiectivităţii nu va mai fi eu ci noi; termenul referent va fi voi - reprezentat de aderenţi sau simpatizanţi; prin mecanismul de mediatizare (prin intermediul adunărilor electorale şi presă), discursul ideologic se va raporta la popor, naţiune, ţară.

STRATEGIILE DISCURSIVE se organizează în jurul argumentelor ideologice şi periferice (ad hominem). Figurile retorice vor susţine argumentele periferice care vizează adversarii politici şi ideologia lor.

AUDITORIUL este alcătuit din simpatizanţi, aliaţi politici şi adepţi, de aceea miza discursului nu este efectul

186

Page 187: Discursul Politic Romanesc

persuasiv imediat, de care s-a asigurat prin coerenţa ideologică, ci cel de perspectivă - câştigarea alegerilor şi transformarea discursului ideologic în discurs instituţionalizat.

FIGURA ORATORULUI nu se individualizează prin discurs: oratorul reflectă participarea la un joc de rol, structurat ierarhic în cadrul discursului de partid: şeful, ideologul (sau "numărul doi"), tânărul adept. De aceea strategia se direcţionează spre întărirea autorităţii conducătorului şi a imaginii organizatorice a partidului.

Discursul ideologic devine discurs electoral când accentuează funcţia terapeutică; în acest caz, auditorii sunt solicitaţi să îşi manifeste aderenţa prin vot. Pe măsură ce sistemul electoral devine tot mai cuprinzător (până la votul universal), discursul politic va accentua latura sa de propagandă politică, apelând la forme persuasive de tip marketing în detrimentul celor logico-sintactice.

Vom ilustra acest tip de discurs într-un context politic unitar: al doilea congres al Partidului conservator - junimist, ţinut în anul 1902 la sala Teatrului Liric.

Răspunsul adversarilor politici, Partidul Naţional Liberal, se va da în acelaşi an, într-o adunare electorală ţinută la distanţă de câteva luni.

În acel an, cei care vor câştiga alegerile vor fi liberalii.

Congresul Partidului conservator-junimist

Discursul lui Simion Mehedinţi58

58 în V.V.Haneş, Antologia oratorilor rom`ni, p.257-270.

187

Page 188: Discursul Politic Romanesc

Simion Mehedinţi vorbeşte în numele tinerilor intraţi în partid. Ca propaspăt aderent, oratorul vizează două efecte: cel personal, crearea unei imagini favorabile, şi cel de rol, aportul teoretic la doctrina conservatoare.

Ca «om nou» în partid, Simion Mehedinţi începe într-o notă de confesiune, vrea să facă o «mărturisire de credinţă», «din nevoia de a nu lăsa nici măcar o umbră de îndoială asupra caracterului manifestării noastre politice».

Prin mecanismul de identificare, oratorul se prezintă ca reprezentant al «elementelor politice mai tinere», dar şi ca reprezentant al intelectualilor (profesori) ce se implică în viaţa politică. Prima parte a discursului devine o argumentaţie polemică, iar mărcile discursive sunt întrebarea retorică şi prolepsa oratorică (prin care aminteşte argumentele adversarilor politici). Întrebarea retorică este urmată de răspuns, tehnica manipulării fiind caracteristica figurală a discursului ideologic.

Nu ne vom opri prea mult asupra acestei părţi, vom sublinia doar opinia tânărului junimist: după o incursiune lirică prin «frumuseţile lumii» pe care oricine ar fi fericit să le poată privi «de la balcon» (uşor vulgarizată metafora turnului de fildeş!), oratorul îşi motivează decizia de a intra în viaţa politică:

«De la răsărit, de la apus, de la miazănoapte, din toate părţile suflă numai vânturi aspre asupra pământului ţării noastre».

Abandonarea preocupărilor ştiinţifice şi literare în favoarea celor politice este justificată în acelaşi mod de vulgarizare (prin diminuare): «E o îngâmfare de spirit mediocru, e o presimţire de cap incult sau în orice caz foarte puţin deprins cu generalizările filozofice, să creadă cineva că ţeasta lui - o ţeastă oarecare din anul 1902 - e numaidecât fatal indispensabilă progresului ştiinţei», şi argumentează: ştiinţele progresează oricum, pe când «un neam dacă piere,

188

Page 189: Discursul Politic Romanesc

pierdut rămâne pentru veşnicie», căci «acum e timpul sacrificiului pentru constituirea definitivă a statului şi a neamului român».

Sindromul ne-participării la eveniment este o marcă a înregimentării politice şi defineşte cel mai bine psihologia tinerilor politicieni mai ales în perioade de acalmie socială şi politică (cazul începutului de secol 20, când România se afla într-o perioadă de consolidare a instituţiilor publice, a economiei şi a poziţiei ei externe).

Oratorul nu uită că se află la un congres ce dorea să definească o nouă doctrină ideologică şi vorbeşte despre «vântul de renaştere conservatoare» aducând argumentul ideologic: «era luptelor pentru libertăţi constituţionale e definitiv încheiată» şi, prin urmare, era liberalilor s-a sfârşit. Din acest moment discursul de transformă într-un omagiu la adresa conducătorului. P.P.Carp este cel care «prin urbanitatea clasică a discursurilor sale» a hotărît că e timpul «să smulgem arma» din mâna adversarilor, iar «"reacţionarul", "medievalul" Petre Carp, iată-l la modă într-un parlament liberal!» - aluzie la desprinderea acestuia în 1881 de partidul lui Take Ionescu.

«Şeful nostru» ar trebui să se simtă răzbunat pentru că «graţie domniei-sale şi altor bărbaţi de felul domniei-sale, văd azi până şi orbii că un vânt de sănătoasă renaştere conservatoare suflă peste tot pământul românesc».

Prin metafore şi metonimie, tânărul politician argumentează: liberalii trebuie respectaţi pentru trecutul lor de la 1848, dar «adoraţia idolilor» a fost un «păcat al tinereţei poporului nostru». Acum «aurora renaşterii conservatoare ne prevesteşte o dimineaţă înviorătoare de puteri».

Imaginea «şefului» se detaşează - ca în cadrul puterii de tip feudal - prin cutumă: sunt citate argumentele acestuia care justifică pretenţiile conservatorilor. «Avem azi suficiente libertăţi» - ne asigură oratorul, de aceea noul spirit se

189

Page 190: Discursul Politic Romanesc

manifestă în dispreţul lui P.P.Carp pentru «libertăţile ieftine» şi în grija pentru «soarta elementului românesc de la oraşe».

Întărirea prestigiului conducătorului este mobilul polemicii pe care Simion Mehedinţi o dezvoltă cu conservatorii "februarişti", conduşi de Grigore Cantacuzino "Nababul", cei ce se îndepărtaseră de junimişti. Aceştia sunt doar «accidente», «cele mai triste din viaţa noastră de stat cu regim constituţional», «demagogi» pe care nu-i numeşte direct... pentru a nu jigni demnitatea auditorilor. Pudicul orator îşi cere scuze chiar şi pentru aluziile făcute la «tristele bufonerii» ale acestora: «Deprins cu tonul academic al discuţiunilor senine, mă doare în suflet că pomenesc în faţa domniilor voastre josnicii care batjocoresc viaţa politică din statul nostru» - (de)plânge oratorul, întărind imaginea unui discurs care nu se fundamentează pe veridicitate ci pe adevăr imuabil, apropiind discursul ideologic de discursul totalitar.

«Inima i se strânge de durere» junelui politician la vederea «cinismului acestui adversar neîmpăcat». Dar, fire optimistă - deh! tinereţea - crede că «răul îşi are partea sa bună», într-o dialectică ce se bazează pe o logică proprie: «demagogia aşa de vinovată» a februariştilor a făcut «să iasă şi mai bine la iveală caracterele adevăratului conservatorism şi valoarea bărbatului politic care îl reprezintă». Antiteza îi apare evidentă: «unde e demagogie nu poate fi conservatorism» şi «întruparea cea mai desăvârşită a ideii conservatoare e consecventa personalitate politică a domnului Carp», cel care a avut întotdeauna o «preocupare patriotică de a întări temelia statului apărând tocmai caracterul românesc al instituţiilor noastre».

Tonul oratorului este plin de admiraţie în faţa atâtor merite ale şefului junimist: «bunăoară intenţia breslelor» - şi, într-un elan nestăvilit, Simion Mehedinţi citează îndemnul adresat de P.P.Carp clasei politice: «emancipaţi pe târgovăţ economiceşte; emancipaţi-l prin crearea unei concurenţe

190

Page 191: Discursul Politic Romanesc

forţate!» şi, aproape uimit de o asemenea măreţie, exclamă: «Acesta e cuvântul domnului Carp!», metonimia dând o aură mistică iubitului conducător.

Dar, odată pornită, admiraţia tânărului aspirant nu mai poate fi oprită: «pironiţi - acesta e cuvântul domnului Carp - pironiţi proprietatea în mâinile plugarului»; meritele literare par a spori prestigiul politic al domnului Carp, şi expresiile acestuia sunt reluate în povestirea discursurilor acestuia. Expresiile "regele şi dorobanţul", "îndărăt spre răzăşii lui Ştefan Vodă!" îl fac pe orator - cu respiraţia tăiată de emoţie - să exclame: «Acesta e cuvânt de conservator! Aceasta trebuie să fie calea istoriei noastre. În semnul acesta vom învinge noi conservatorii naţionali, în deosebire de pseudo-conservatorii căzuţi în demagogie» - şi pentru un moment ne simţim participând la un concurs de oratorie şi nu la un congres politic.

Discursul encomiastic intră în zona mistică a ritualului de partid. Oratorul se adresează direct conducătorului: «vei fi binecuvântat cel ce ai ocrotit pe ţăran, pe meseriaş; cel ce ai lăudat cu atâta căldură pe oşteanul umilit (...); vei fi binecuvântat că în politica ţării româneşti - pe când alţii se nămoleau în mlaştină, în viroaga patimilor meschine şi în trivialitatea unei demagogii fără de exemplu, prin cuvântul tău ai întors pe toţi conservatorii adevăraţi spre simţul de mândrie şi de sacrificiu ale răzeşilor lui Ştefan cel Mare».

Parabola mistică întreţine focul argumentaţiei encomiastice - ce nu pare că se va sfârşi în curând: oratorul citează din Evanghelie: «celui ce are i se va mai da», transferând aserţiunea spre şeful iubit: pe lângă că e «bogat în conservatorism», pe lângă «minunata sa consecvenţă», pe lângă «înalta cultură politică», P.P.Carp a mai fost binecuvântat şi cu prieteni. Este rândul "numărului doi" în ierarhia de partid, Titu Maiorescu, să fie omagiat. Ce-i drept, mai temperat, Simion Mehedinţi îl reduce şi pe acesta la o

191

Page 192: Discursul Politic Romanesc

sintagmă favorită: "biruit-a gândul", iar transferul metaforic se face nu cu pilde religioase ci prin invocarea lui Gheorghe Şincai: aşa cum «bietul Şincai», pribeag, «a umblat purtând în traistă un mare odor: istoria neamului său», tot aşa Titu Maiorescu, «frate de cuget al domnului Carp», pe când era ministru, a dat fuga «să scape de primejdia nemţească (...) nepreţuita Colecţie Hurmuzaki».

«Trebuie să pun pază gurii mele» - îşi vine în fire oratorul, nu înainte de a mai aminti câteva din «bogăţiile» lui P.P. Carp, acest «nabab politic», acest «Bayard conservator, un cavaler fără teamă şi fără pată», atât de deosebit de «gloata fără nume», de «această cinică demagogie» a adversarilor săi care, presupune oratorul, nu va avea nici un succes în faţa suveranului ţării, căci «nici un Hohenzollern nu-şi va pleca ochii spre Bizanţ», pe când sub «steagul domnului Carp va birui gândul după cum a biruit şi în trecut».

Extenuat, oratorul încheie mobilizator (şi atât de familiar nouă): «cu ochii ţintă la luceafărul care ne licăreşte peste negura viitorului, liniştiţi dar hotărâţi, ne-am îmbarcat pe vasul conservator condus de cârmaciul său istoric domnul Petre Carp». Metafora este prelungită prin antiteză: cei ce «ies în largul mării» lasă în urmă «piraţii momentului» şi «volintirii de ocazie».

MĂRCI DISCURSIVE. Înscris în ritualul de intrare în partid, discursul nu argumentează logic ci mistic: conducătorul şi corabia sa, profet şi mesia, este tributul-ofrandă pentru acceptarea în rândul iniţiaţilor. Firesc, metafora şi antiteza susţin argumentaţia.

Metonimia defineşte ideologiile: «steagul socialist» al lui Ioan Nadejde, domnul Panu «îşi înălbeşte steagul», «steagul domnului Carp».

Antiteza opune conservatorii luminaţi celor demagogi: primii sunt «vânătorii cei adevăraţi», ceilalţi sunt «nebuni care au privilegiul să împuşte în lună».

192

Page 193: Discursul Politic Romanesc

Prin aluzie se fac referiri la adversari: «bogatul Crassus» este Grigore Cantacuzino, «retorul» este Take Ionescu - niciodată identificaţi prin referire directă - un tabu politic.

Discursul abundă în citate, prosopopeea este aproape exlusiv bazată pe invocarea personajelor principale din partid: P.P.Carp şi Titu Maiorescu.

Discursul lui Titu Maiorescu59

24 iunie 1902

În ultima zi a Congresului, şi înaintea discursului şefului partidului, ia cuvântul ideologul, "numărul doi" în ierarhia de partid, cel care îşi asumă răspunderea coordonatelor ideologice şi organizatorice. Îl recunoaştem pe Titu Maiorescu chiar şi în acest discurs, logica argumentaţiei sale reuşind adesea să sustragă discursul rigorilor impuse de ritualul politic.

Încă de la început, oratorul trasează cele trei obiective pe care şi le-a propus acest al doilea Congres: să dea seama de organizarea partidului, să explice «pentru ce atâţia reprezentanţi din cei mai distinşi ai învăţământului» au aderat la cauza Partidului Conservator condus de P.P.Carp şi, în fine, să «expună înaintea dumneavoastră programul politic al partidului nostru». Didactic, Titu Maiorescu enunţă cele două componente ale programului de partid; o componentă politică, de măsuri legislative şi administrative, şi o alta «numită ieri partea sufletească - de înălţare a sufletelor şi întărire a caracterelor».

Programul «de idei politice» este definit, explicat şi apoi exemplificat. Oratorul face un mic istoric al

59 în V.V.Haneş, op.cit., p.102-110.

193

Page 194: Discursul Politic Romanesc

conservatorilor (prin prosopopee) ce se revendică din revoluţionarii de la 1848; prezintă argumente logice atunci când aminteşte succesele guvernului junimist Rosetti-Carp-Ghermani de la 1888, succese ce s-au bazat pe programul politic desăvârşit de Lascăr Catargiu (în guvernul căruia Titu Maiorescu fusese ministru). Acestuia îi face un portret nu foarte măgulitor (avea o cultură «care nu-l punea în stare să formuleze însuşi ideile politice») pentru a sublinia aportul teoretic al lui P.P.Carp din anii 1891-1895.

Exordiul se încheie, lăsând naraţiunea să cuprindă combaterea argumentelor, aici ideilor politice, ale adversarilor. Primii vizaţi sunt liberalii, ale căror idei, îndreptăţite în trecut, au devenit anacronice prin lipsa unui program politic coerent. Ironia este utilizată pentru a prezenta guvernul liberal al lui Dimitrie Sturdza: «Enorm program!» - dar nedus la îndeplinire.

Sincoreza, o citare a opiniilor adversarilor într-un mod ironic, este utilizată pentru discreditarea ideilor politice: «Se zice de prietenii domnului Sturdza: Sturdza este un patriot şi un om de mare experienţă» şi oratorul nu se îndoieşte, dar îi atacă priceperea politică:

«Ce autoritate permanentă, ce ideal al tinerimii ar fi rămas domnul Dimitrie Sturdza, dacă nu şi-ar fi repetat programul naţional pentru a pune mâna pe un guvern efemer ci ar fi adus jertfa ambiţiei şi ar fi stat la o parte până la un moment mai oportun! », îl deplânge Titu Maiorescu pe un ton de curtoazie de salon.

Nu pe acelaşi ton atacă pe conservatorii lui Grigore Cantacuzino pe care îl numeşte «veneratul» (acelaşi tabu al numelui odios). Ca argument, Titu Maiorescu aduce autoritatea, credibilitatea pe care trebuie să le aibă omul politic în faţa alegătorilor:

«Să ne închipuim pentru un moment, noi toţi câţi suntem aici, nu numai "ai noştri", că ar ieşi aici şi acum din

194

Page 195: Discursul Politic Romanesc

gura domnului Carp vorba: "ne trebuie cadastrul"! Toată ţara ar zice: omul acesta e hotărît vrea să-l facă: dacă a spus-o, o va realiza; e ceva acolo, el nu vorbeşte degeaba. Dar când a spus-o veneratul la Iaşi! Ţara făcea haz!».

Acest model se va repeta: orice critică adusă adversarilor are un remediu: calităţile domnului Carp! Spre exemplu, programul lui Take Ionescu este o «contrafacere», căreia i se opun «precizia şi hotărârea junimiştilor conservatori»: «În această grupare conservatoare a noastră nu încape amăgirea opiniunii publice». Iar ca argument al acestei «hotărîri» este discursul ţinut de Nicolae Filipescu şi... cel pe care îl va ţine (anticipare poate involuntar ironică) domnul Carp.

Prin parafrază, programul politic este reluat în lămuriri pe înţelesul tuturor - emblema discursivă a lui Titu Maiorescu.

Componenta «sufletească» a programului politic este argumentată în acelaşi mod, doar cu personaje diferite. Ironia este corozivă, curtoazia dispare, iar argumentele sunt atacuri la persoană, tot prin aluzii: «a fost domnul general (Jacques Lahovari, n.n.) ce o fi fost când se ocupa de cele militare; dar de când s-a lăsat de militărie şi a început să se civilizeze prin colorile capitalei, a apucat pe o cale foarte curioasă».

Toţi adversarii sunt discreditaţi de incapacitatea lor de a fi la înălţimea trecutului. Pentru prima dată oratorul se identifică cu generaţia de la 1859 «generaţiunea respectatului nostru preşedinte» şi «generaţiunea "veneratului" de dincolo» (eufemism pentru trădătorii conservatori). Unirea din 1859 s-a putut face pentru că toţi s-au aliat pentru alegerea lui Cuza. «Noi» devine emblema conştiinţei celor care lasă interesele meschine deoparte atunci când este în cauză interesul naţional. Argumentele sunt de ordin moral: în 1877, «noi» a devenit «toţi»:

195

Page 196: Discursul Politic Romanesc

«Toţi şi Camera conservatoare şi Camera liberală, şi guvernul Cantacuzino şi guvernul Carp şi guvernul Sturdza, toţi s-au unit în acest gând al naţiunii: Onoare înainte de toate!»

«Partea sufletească», rezumă oratorul, este patriotismul, educaţia în spiritul valorilor naţionale. Politicul se subordonează intereselor ţării, iar rolul partidului conservator este să «privească spre viitorul ţării». Termenul referent nu mai este dumneavoastră sau ai noştri ci poporul, ţara: «şi chiar astăzi în politică, noi apelăm la partea cea mai nobilă, la partea cea ideală a poporului» pentru că «trebuie să avem încredere în virtuţile poporului!» - încheie cu un îndemn însufleţitor oratorul.

MĂRCI DISCURSIVE. Prosopopeea şi exemplul susţin argumentele morale; argumentaţia ideologică se desfăşoară prin parafrază ca răspuns la o întrebare retorică: «ce este un program de idei politice?»

Discreditarea sau inducerea dubiului asupra adversarului se realizează prin ironie, o ironie gradată în funcţie de personalitatea celui vizat: temperată în cazul lui Take Ionescu - «un mare orator», dar care «a confundat echilibrul bugetar cu echilibristica oratorică» - şi mai dură cu Grigore Cantacuzino şi J. Lahovari.

Întărirea rolului de conducător ce-i revenea lui P.P.Carp se desfăşoară prin accentuarea prestigiului personalităţii acestuia: «precizie şi hotărîre» sunt calităţile politice ale şefului junimist.

Antiteza reliefează inconsecvenţa politică şi dezbinarea adversarilor politici, «duşmănia de moarte între fraţii Dimitrie şi Ion Brătianu», «zâzania dintre Dimitrie Sturdza şi domnul Aurelian», «ura cu care îl urmăreşte domnul general Manu pe domnul Carp» sunt opuse unităţii generaţiilor care au realizat Unirea şi Independenţa.

196

Page 197: Discursul Politic Romanesc

Prin discursul său, Titu Maiorescu contribuie la modernizarea conceptuală a ideologiei de partid, fără prea mare succes în perspectivă. Armelor ideologice le lipseau viziunea şi acţiunea politică, rolul de veşnic secondant în care s-a plasat Maiorescu - benevol - ducând la scoaterea în prim-plan a unei personalităţi fără charismă şi fără energie: P.P.Carp.

Discursul lui P.P.Carp60

24 iunie 1902

Discursul autorităţii de tip feudal ( P.P. Carp nu fusese ales pe baza votului ci a prestigiului) este ţinut în încheierea Congresului şi are scopul de a ridica domeniul politic reprezentat de partid şi conducătorul său la rangul de moralitate a acţiunii.

"Urbanitatea" oratoriei lui P.P. Carp se bazează pe reverenţele (uneori cu iz ironic, dar poate neintenţionat) pe care le face în faţa lui Titu Maiorescu. Mai toate discursurile lui Carp din perioada convieţuirii politice cu Titu Maiorescu încep cu citarea acestuia; vanitatea îl face să-şi atribuie prestigiul altora pentru sporirea autorităţii de conducător: «A făcut apel la mine (Titu Maiorescu, n.n.) ca să completez programul schiţat azi de domnul Filipescu şi să-l completez în calitate de şef», căci datoria unui om politic este să decidă «dacă o idee e coaptă pentru realizare».

Argumentaţia nu pleacă de la expunerea opiniei ci urmează calea deductivă. Alegerea momentului prielnic, continuă oratorul, depinde de cunoaşterea realităţii şi exemplifică prin acţiunea conservatorilor de la 1881 şi 1888, «când am zis: frământările pentru libertăţi, frământările pentru constituirea statului nu mai sunt la ordinea zilei»:

60 în V.V.Haneş, op.cit., p.79-84.

197

Page 198: Discursul Politic Romanesc

noilor realităţi trebuie să li se răspundă nu numai printr-un program de proiecte de legi, ci «trebuie un program de educaţiune politică», de «schimbare de năravuri» - subliniind funcţia pedagogică a domeniului politic.

P.P.Carp realizează şi portretul politicianului care, prin discurs, profită de slăbiciunile umane (ambiţie, vanitate, lăcomie) şi îşi atrage, demagogic, aderenţi. Este momentul să evidenţieze - prin exemplu istoric - consecinţele unei astfel de atitudini: «vechea Cartago» şi «puternicul oraş Sibaris» au fost victimele venalităţii politice. Adevăratul om politic trebuie să pună idealul mai presus de interesul meschin: «dacă vrei să guvernezi această ţară trebuie să dovedeşti în fiece moment că te-ai gândit la nevoile ei, că vrei să satisfaci aceste nevoi, şi că eşti gata să le faci» - argumentaţie demagogică, pentru că nu propune acţiuni concrete ci doar sloganuri mobilizatoare.

Nici numărul de aderenţi nu i se pare un criteriu convingător pentru a reda forţa unui partid şi oratorul respinge atitudinea celor care coboară printre oamenii simpli «dând mâna fiecăruia» ca «senatorul roman» de pe vremuri. Nu, poporului nu trebuie să i se ofere promisiuni, ci un ideal, predică de la tribuna congresului P.P.Carp.

Oratorul ridică însă abia acum opinia sa la nivelul ideologiei de partid: pe ce se bazează atunci credibilitatea partidului dacă nu pe numărul adepţilor?

Răspunsul se reliefează într-o serie interogativă care acumulează argumente etice: «Făgăduit-am eu ceva, văzut-aţi că am menţinut puterea când am crezut că nu mai pot face cu dânsa nimic decât cel mult a satisface vanitatea mea?» - şi răspunde acestor întrebări printr-o declaraţie de suveran peste un popor ales: «Am încredere în poporul meu, am o absolută încredere», iar «devotamentul» celor care îl ajută şi al celor care îl vor ajuta şi în viitor va duce şi la obţinerea majorităţii. Până atunci, şi exprimarea este mesianică, «venit-a momentul,

198

Page 199: Discursul Politic Romanesc

mai mult ca oricând ca să căutăm noi a face educaţiunea morală a ţării».

Din înălţimea în care s-a instalat, conducătorul nu promite răsplată, ci cere sacrificii: «cerul astăzi senin, nu putem şti ce jertfe ni se vor cere mâine», dar îşi manifestă din nou «încrederea că poporul acesta va şti să le facă».

În încheiere, oratorul rezumă tezele ideologice propuse de conservatorii-junimişti: «opera de reorganizare morală a ţării şi de educaţiune politică», «opera de reorganizare, de întărire a armatei noastre» şi rosteşte chemarea:

«Cât pentru noi, credem că avem dreptul să vi-l cerem (sacrificul, n.n.), pentru că în onestitatea noastră găsim puterea a vă zice: Ceea ce promitem, aceea avem să realizăm!»

MĂRCI DISCURSIVE. Exemplul şi pilda moralizatoare sunt puse în slujba creării imaginii de autoritate morală a «cârmaciului». «Onestitatea» atât de clamată, dispreţul pentru slăbiciunile omeneşti şi mesianismul realizează autoportretul autorităţii de tip senioral. Dacă la început termenul subiectivităţii este eu, la sfârşitul discursului acesta se metamorfozează în noi, pluralul majestăţii, marcă a păstorului ideologic.

Discursul electoral

Discursul lui Alexandru Djuvara într-o adunare publică61 27 octombrie 1902

61 în V.V.Haneş, op.cit., p.162-165.

199

Page 200: Discursul Politic Romanesc

În cadrul campaniei electorale, partidul liberal ţine o serie de adunări publice cu scopul declarat de a atrage electoratul.

Alexandru Djuvara ia cuvântul pentru a combate adversarii politici. Aceştia sunt numiţi direct: P.P.Carp şi «cealaltă» formaţiune conservatoare. Cu un mecanism de referenţializare puternic, prin fixarea clară a intenţiei persuasive, discursul lui Al. Djuvara este mai eficient decât doctrina junimistă ce se bazează pe formulări inspirate, cu o ignorare dispreţuitoare a strategiei persuasive.

Oratorul îşi construieşte argumentaţia pe baza unei metafore extinse: luptele electorale sunt lupte militare, partidele politice sunt «armatele care îşi strâng rândurile, îşi desfăşoară drapelele şi spun cuvântul lor de ordine pentru îmbărbătarea trupelor», trupele fiind electoratul vizat de partidele politice.

Adversarii sunt discreditaţi prin ideile emise: Carp «grămădeşte paradoxe peste paradoxe, utopie peste utopie, formulă peste formulă», iar «statul major al grupării junimiste crede că drapelul este cu atât mai glorios, cu cât mătasea lui este mai strălucitoare». Şi încheie, pe acelaşi teren al metaforei iniţiale: partidul junimist seamănă, din punct de vedere electoral, «cu o defilare sub cort aşteptând rezultatele luptei».

Atacul este îndreptat apoi spre cealaltă grupare conservatoare: «statul major» al acestora «este văduvit de acela dintre conducătorii de odinioară care-i făceau în ochii partizanilor fala şi tăria», iar «tactica de luptă» este «o campanie activă de recensământ al nemulţumiţilor». Ei «aleargă» oriunde este o suferinţă, «speculează» nevoile, «provoacă resentimente» şi «înveninează rana şi asmut urile»; iar «după ce au încercat să învrăjbească sentimentele acestor oameni, ei încearcă să deştepte într-înşii poftele cele mai nesănătoase» printr-un «cinic mezat al făgăduielii».

200

Page 201: Discursul Politic Romanesc

Există în combaterea celor doi adversari politici o descriere a două atitudini diferite de strategie electorală: elitismul şi populismul. Acesta din urmă i se pare cel mai periculos pentru că poate avea «farmecul primejdios al unui adevărat miragiu, al unui vis ce nu se poate realiza» şi de aceea oratorul îşi propune să demitizeze mesajul demagogic pentru a-i elibera pe auditori de acest «vis», «acela de a avea un buget enorm fără mijloace, de a promite satisfacerea tuturor poftelor fără sacrificii».

Premoniţia este un avertisment lansat auditoriului pentru a sesiza pericolul; talentul literar al lui Alexandru Djuvara este evident, ca şi un anumit rafinament care îl împiedică să devină inadecvat în oratoria politică.

Metafora care stă la baza relevării pericolului demagogiei este cea a «lacului blestemat» din povestea orientală: călătorul obosit este ademenit să se odihnească pe ţărmurile acelui lac; dar, la lăsarea întunericului, «o ceaţă nesănătoasă se ridică pretutindeni, văzduhul se cuprinde de aburi primejdioşi, iar din apele ispititoare ale lacului ies frigurile searbăde» care îl îngheaţă pe necunoscutul călător, «secându-i pentru totdeauna puterile de viaţă». Atent la auditorii săi, oratorul nu lasă parabola neexplicată: tot astfel se va întâmpla şi cu făgăduielile pe care conservatorii «vi le fac».

Abia acum oratorul îşi exprimă opinia: acestor două «fracţiuni conservatoare», ale căror strategii electorale fuseseră discreditate, li se opune «falnic şi neclintit în luptă partidul naţional-liberal».

Argumentele ţin de tradiţie şi de faptele care legitimează tradiţia: «toate cuceririle României moderne», «patriotismul şi credinţele Goleştilor, Brătienilor, ale lui Rosetti şi Kogălniceanu»; «sub acest stag ţara poate să fie liniştită şi fără grijă pentru viitor».

Tonul devine imperativ, tipic propagandei politice vizând efecte persuasive: «Să nu vă preocupe un interes

201

Page 202: Discursul Politic Romanesc

personal şi egoist, să fiţi preocupaţi de marile şi permanentele interese ale ţării!»

Un nou transfer de sens, bazat pe metaforă şi antiteză, accentuează imaginea luptei electorale: «păsările mici de răzoare care nu cunosc alt orizont decât orizontul mărginit al rădăcinii buruienilor» sunt destinate «glonţului vânătorului». Permanent preocupat ca mesajul lui să ajungă la destinatar, oratorul decodifică şi această analogie, pentru ca ambiguitatea să nu altereze forţa persuasivă a figurilor retorice întrebuinţate: «Eu vă doresc o soartă mai bună» - avertizează oratorul şi introduce al doilea termen al antitezei, «vulturii»: «ei se ridică, se ridică neîncetat şi fără teamă, până în sferele înalte», de unde privesc «cu milă şi ademenirile şi ameninţările de jos».

Încheierea discursului este din nou un apel mobilizator, înaintea bătăliei electorale:

«Să faceţi ca vulturii munţilor noştri şi, în aceste ceasuri grele pentru ţară, să vă ridicaţi consciinţele până la înălţimea datoriei ce aveţi de îndeplinit către ea».

MĂRCI DISCURSIVE. Figurile retorice (pe care le-am semnalat în cursul analizării discursului) sunt utilizate pentru a spori efectul de respingere a ideologiei adversarilor şi pentru a persuada auditoriul.

Referenţializarea este directă, ea vizează electoratul şi luptele electorale. Termenii sunt clari, intenţionalitatea persuasivă nu este disimulată.

Prin structurarea lui, acest discurs se opune anti-retoricii politice propuse de junimişti, fiind mai eficient prin gradul ridicat de identificare.

4. FIGURA ORATORULUI

202

Page 203: Discursul Politic Romanesc

Actor şi regizor al unei complicate puneri în scenă, oratorul devine personajul principal al discursului politic.

Explicit sau implicit, el se dezvăluie în intenţionalitatea persuasivă a mijloacelor utilizate. Rostirea discursului personalizează mesajul. Vocea, prezenţa scenică, gesturile fac parte din recuzita oratorului, dar toate aceste figuri corporale sunt la fel de efemere ca şi momentul trăit. Rămân în urma lui doar textul, forţa argumentelor şi abilitatea mânuirii figurilor retorice.

Sunt toate acestea suficiente pentru a înţelege acţiunea retorică din perspectiva timpului? Nu, şi conştienţi de această limită, vom încerca să recuperăm figura oratorului aşa cum se dezvăluie ea din text, dar şi cum apare în imaginea contemporanilor rostirii discursului.

4.1. Despre orator

Ce se înţelege prin orator? Titu Maiorescu, I. Petrovici, I.G.Duca - ei înşişi oratori - credeau demn de acest titlu pe cel capabil să frazeze repede, să construiască imediat şi natural, să prindă sufletul unei săli, al unei mulţimi, să o facă să urmeze mişcarea opiniilor şi sentimentelor sale.

"La oratorie - scrie I.Petrovici - spontaneitatea creaţiei şi viteza formulării fericite nu sunt un ornament superfluu, ci o condiţie a talentului. Timpul genezei nu este aici un factor indiferent, ca la poezie, nuvelă sau roman" (Petrovici, 1937, p.107).

De aceea contează talentul improvizaţiei şi "pentru aceea sunt admiraţi oamenii care pot să răspundă la un

203

Page 204: Discursul Politic Romanesc

moment, într-o formă pentru care altora le-ar trebui ceasuri întregi" (Idem).

Şi pentru Titu Maiorescu spontaneitatea este esenţială în oratorie: el subliniază "efectul ce un cuvânt potrivit, rostit la momentul potrivit, îl produce în opinia publică, înlesnindu-i priceperea situaţiilor politice mai complicate, uneori chiar în contra intenţiei oratorului" (Maiorescu, 1902, p.394).

Maiorescu citează expresii memorabile, care s-au impus conştiinţei publicului: «sacul de grăunţe» ca simbol al influenţei guvernului în alegeri aparţine lui Manolache Costache, «vicleimul cu craii de la răsărit» este metafora prin care Mihail Kogălniceanu a luat în derâdere "defilarea" junilor liberali prin faţa autoritarului I.C.Brătianu (Maiorescu, 1902, p.394).

Pentru V.V.Haneş, autorul unei Antologii a oratorilor români, elocinţa "e produsul unui temperament şi efectul unei pasiuni" (p.5). Pentru realizarea ei se cere "ca şi la poezie, o limbă corectă, frumoasă", la care se adaugă "ritmul oratoric" şi însuşiri "accesorii": puritatea şi armonia vocii, eleganţa gesturilor şi originalitatea de intonare - căldura accentului, vioiciunea gestului, energia frazei (Haneş, p.4). Dar V.V.Haneş nu ignoră nici cerinţele unei "logici strânse, o argumentare solidă" (Idem, p.3).

Portretul oratorului începe treptat să se realizeze; iar Titu Maiorescu mai adaugă ceva: oratorilor li se "pretinde şi autoritate în afirmările lor şi mai multă competenţă în chestiunile de care se ocupă" (Maiorescu, 1902, p.417).

George Călinescu (Prefaţă la volumul lui I.G.Duca, Portrete şi amintiri) subliniază desprinderea oratoriei politice de literatură: "un discurs parlamentar emis de alt organ decât al oratorului sau publicat îşi pierde aproape totalitatea interesului literar" (Duca, 1932, p.5). Discursurile pierd la lectură, dar, susţine Călinescu, "există o condiţie care face din

204

Page 205: Discursul Politic Romanesc

activitatea lor verbală un gen literar, şi anume ordinea stabilită a ideilor" (Idem, p.6).

Vom încerca să urmărim câteva portrete de oratori, aşa cum au fost ele realizate de cei care i-au audiat.

Cele mai inspirate par a fi cele ale lui G.Panu. Iată-l pe cel dedicat lui Take Ionescu:

"Când d.Take Ionescu începe a vorbi şi-l urmăreşti cu atenţie în cele mai mici detalii, rămâi înmărmurit de facilitatea extraordinară a cuvântului: vorbele îi ies din gură cu o uşurinţă nemaiauzită, iar frazele se succedează corect unele după altele, pare că au fost învăţate mai înainte pe de rost sau pare că ar fi citite!" (Panu, 1892, p.70).

Sau, poate, mai bine se regăseşte imaginea lui Take Ionescu la Titu Maiorescu: "imaginea domniei-sale nu se înfăţişa în simplicitatea cerută pentru un prototip de elocvenţă, fiindcă era complicată cu oarecari elemente "imponderabile" ale atmosferei parlamentare ce-l înconjura" (Maiorescu, 1902, p.416).

Derutaţi, ne întoarcem la Panu pentru lămuriri: un defect al lui Take Ionescu, ne spune G. Panu, este inadecvarea oratoriei lui "liniştite" la furtunile din Parlament. Îi dă şi un sfat: să se menţină în zona talentului său, care este atmosfera senină, şi "să nu caute succesul acolo unde nu-l poate avea" (Panu, 1892, p.71).

Dar I.G.Duca îl contrazice: Take Ionescu avea o "elocinţă bogată, în stare să cuprindă cu acelaşi talent controversele pătimaşe de partid" ca şi "cele mai senine expozee de politică externă" (Duca, 1932, p.87).

Nu suntem cu nimic mai lămuriţi şi mai căutăm un martor. V.V.Haneş vorbeşte despre "elocvenţa populară", cu "expresii şi întorsături mai familiare, dacă nu chiar plebee" (Haneş, p.166) a oratoriei lui Take Ionescu, deşi I.G. Duca ne asigura de "claritatea latină" (Duca, 1932, p.87) a elocinţei acestui orator.

205

Page 206: Discursul Politic Romanesc

Ultimul martor pe care îl chemăm pentru a oferi informaţii despre Take Ionescu este I.Petrovici. Citim şi constatăm că domnul Haneş preluase caracterizarea acestui orator din I.Petrovici (neglijarea semnificaţiilor ghilimelelor este o obişnuinţă a autorului Antologiei). I.Petrovici mai adaugase o comparaţie muzicală în descrierea elocinţei lui Take Ionescu: "Take Ionescu era un pianist" (Petrovici, 1937, p.110) şi din acest moment ştim că trebuie să renunţăm.

Nu vom putea utiliza toate aceste informaţii pentru realizarea unui singur portret, fiecare autor construieşte propria viziune, îndepărtându-se sau apropiindu-se de imaginea oratorului, ce se reflectă într-o multitudine de oglinzi paralele.

Titu Maiorescu este, în viziunea lui G. Panu un amator, căci îi lipseşte "pasiunea lucrului, focul sacru" (Panu, 1892, p.85); politica pe care o face este "lipsită de relief, de pasiune politică", este "academică" (Idem, p.86). Singura calitate a acestuia este aceea de a lămuri o situaţie: "Nimenea dintre junimişti nu expune cu mai multă claritate, eleganţă şi logică o situaţiune politică", Maiorescu fiind "oratorul de zile mari al junimiştilor" (Idem, p.88-89).

I. Petrovici consideră că discursurile lui Titu Maiorescu sunt "diluate", iar "elegantele fraze sunt mai comune"; dar ceea ce impresionează este "ordonanţa întregului, nu valoarea intrinsecă a părţilor" (Petrovici, 1937, p.12-13). Reputaţia de orator a lui Maiorescu se datorează felului în care îşi rosteşte discursul, ne spune I.Petrovici, ajutat de "vocea melodioasă şi o mimică minunat de expresivă", aducându-şi auditorii "la hotarul dintre uman şi divin" (Idem, p.13).

Şi din nou suntem uimiţi de receptarea diferită: dacă pentru I. Petrovici şi G.Panu valoarea discursurilor lui Titu Maiorescu constă în logica argumentaţiei, Eugen Lovinescu (1924-1929, II, p.417-419) consideră că "elocinţa academică a

206

Page 207: Discursul Politic Romanesc

lui Maiorescu s-a păstrat mai mult pentru valoarea ei literară".

Vom continua această încercare de apropiere de personajul orator, cu portretul lui P.P.Carp.

G.Panu îl numeşte "un fel de lord englez convertit la socialismul de stat, sau mai drept la bismarkianism" (Panu, 1892, p.25); în Parlament, P.P. Carp este "un bun vorbitor cu pretenţii la oratorie", cu "tendinţă declamatorie" şi cu "un fel dublu de a vorbi": "Când este vorba de a răspunde în câteva cuvinte unui deputat în o chestiune secundară, d.Carp are tonul natural şi familiar, îndată însă ce voeşte a ţine un discurs, imediat îşi schimbă tonul, încalecă pe calul său de paradă, îşi ia vocea de zile mari şi vorbeşte scandând cuvintele de efect" (Idem, p.27).

Mai adăugăm şi caracterizarea lui I.Petrovici, care, în ciuda admiraţiei, recunoaşte că P.P.Carp "nu posedă arta rostirii", glasul său seamănă cu "o spargere de geamuri" iar pronunţia era "dialectală" (Petrovici, 1937, p.13).

Barbu Delavrancea, considerat de T.Maiorescu (1902, p.424) "cel mai strălucit orator al României contemporane", stârneşte şi el opinii contradictorii, mai ales printre adversarii săi politici. Unul dintre aceştia este I.G.Duca, liberal cu patima admiraţiei "oamenilor mari". În Portrete şi amintiri (1932), I.G.Duca vorbeşte despre mulţi oratori, dar nici un rând nu este dedicat lui Delavrancea. Am căutat în Memoriile sale o referinţă şi am găsit-o: vizibil agresiv, I.G.Duca (1993, p.45-47) îl caracterizează pe Delavrancea ca pe un primitiv: "talentul lui era numai exagerare", "nu ştia decât să laude sau să insulte fără măsură". Suavul liberal se simte ofensat de "pecetea unei primitivităţi jignitoare pentru suflete crescute în vechi tradiţii culturale" pe care o avea oratoria lui Delavrancea. "În tinereţe, grija frazei, bogăţia vocabularului şi mai presus de toate un netăgăduit dar de a evoca imagini şi de a găsi comparaţii

207

Page 208: Discursul Politic Romanesc

fericite" ascundeau "vulgaritatea organică a acestei mentalităţi", îngroaşă tonul Duca; la bătrâneţe "arta lui Delavrancea" apare "în toată goliciunea primitivităţii sale".

Se simte în aceste cuvinte o ranchiună pe care nu ne-o putem explica altfel decât prin adversităţile politice ale vremii. Şi totuşi, I.G.Duca realizează portrete extrem de măgulitoare unor oameni politici aflaţi în opoziţie faţă de mult-prea omagiatul şef liberal al lui Duca, I.I.C.Brătianu. Deci nu în vocaţia subalternă trebuie să căutăm explicaţia acestei antipatii care îl orbeşte pe, dealtfel, civilizatul domn Duca. Probabil anii de rivalitate din Parlament, care i-a opus pe I.I.C. Brătianu şi Delavrancea, să-şi fi lăsat amprenta asupra judecăţii lui I.G.Duca.

I.Petrovici (1937, p.86) ne oferă un portet în care este descrisă prezenţa tulburătoare a lui Delavrancea la tribună. Avea, notează I.Petrovici, "o pronunţie guturală, care nu era tocmai o culme de muzicalitate" atunci când vorbea domol, dar, îndată ce oratorul ridica intensitatea vocii, "devenea minunat de adecvată". Reacţiile auditorilor erau "explozii de aclamaţii, uneori prelungite până la delir", fascinaţi de "fulgerele de mânie", şi de "glasul său cu vuete subterane". I.Petrovici observă că Delavrancea "nu neglija scheletul dialectic al discursului" (Idem, p.86), iar forţa lui oratorică i-a făcut pe conservatorii junimişti să nu-l mai lase să ia cuvântul decât la finalul întâlnirilor, căci, după ce vorbea Delavrancea, orice discurs îşi pierdea din efect asupra asistenţei.

Nu putem încheia acest periplu în căutarea figurii oratorului fără a nota câteva din reacţiile contemporanilor oglindite în actul jurnalistic şi din perspectiva adversităţilor politice, pe care autorii de "portrete" le lăsau în urmă.

În publicistica lui Barbu Delavrancea vom găsi evidenţiată lipsa de obiectivitate (sau de sinceritate) în judecăţile emise asupra adversarilor (uneori doar de moment) politici. În perioada "liberală" a carierei lui politice, cei mai

208

Page 209: Discursul Politic Romanesc

vizaţi de critica sa erau junimiştii. Se degajă din aceste articole o antipatie profundă (şi nu de circumstanţă) ale cărei cauze le putem găsi într-un complex de "ţăran" într-o lume a "nobililor" din partidul junimist. P.P.Carp şi Titu Maiorescu sunt ţintele preferate ale pamfletarului.

Iată-l pe P.P.Carp: "două lucruri caracterizează pe d.Carp: monoclul şi imensa aroganţă" (1970, VI, p.225); despre elocinţa acestuia, caracterizată de contemporani ca model de concizie, Delavrancea nu reuşeşte să scrie decât caricaturizând: "Admiratorii săi spun că de la vârsta de şase ani până astăzi n-a spus o singură vorbă de prisos" (VI, p.224), iar despre prezenţa lui la tribună: "O mână se aruncă la spate, cealaltă se prelinge la subţioară cu un vârât în vestă: un monoclu a deschis un ochi mare; un surâs prins din «Comedia franceză», fin, măreţ, ironic, alungător; un piept, deşi mic, dar desfăcut şi scos înainte, iaca ce cuprinde acelaşi discurs pe care altul zadarnic l-ar spune" (VI, p.259).

Până şi titlurile articolelor lui Delavrancea sunt şarje acide la adresa lui P.P.Carp: "Chemarea lui Petre în lume" (în «Democraţia», nr.34, 23 aprilie 1888), "Din năzdrăvăniile d-lui Carp" (în «Voinţa Naţională», nr.3281, 11 noiembrie 1895).

Dealtfel, Delavrancea reuşeşte să prindă într-o singură trăsătură figura adversarilor politici: Theodor Rosetti este "Toderiţă minciună" (VI, p.268), Gună Vernescu este "mic şi nebun" (VI, p.309), Alexandru Lahovari este "Lahovaryus Magnus" (VII, p.73) ş.a.m.d.

Dar odată cu trecerea în tabăra junimiştilor jurnalistul Delavrancea schimbă registrul şi scrie despre acelaşi P.P.Carp:

"D.Carp e bărbatul de stat care a putut să fie rău înţeles, bănuit, acuzat, şi a rămas nepăsător şi neschimbat în modul d-sale de a înţelege interesele vitale ale ţării (...). Şi apoi cu d.Carp erau d-nii Titu Maiorescu, T.Rosetti şi câţiva

209

Page 210: Discursul Politic Romanesc

tineri de o valoare incontestabilă. În jurul d-lui Carp, lumină" (într-un articol din 1901, VII, p.317).

Titu Maiorescu este un alt personaj căruia Delavrancea îi dedică nenumărate articole în «Democraţia». Despre personalitatea acestuia scrie:

"Multe ştie d-l Maiorescu şi multe nu va fi ştiind, dar unde rămâne neîntrecut este în ştiinţa d-a împăca pe avocatul Maiorescu, cu ministrul Maiorescu, pe criticul Maiorescu cu calpul şi artificialul Maiorescu, pe profesorul Maiorescu cu ignorantul Maiorescu, pe politicul Maiorescu cu farseurul Maiorescu" (VI, p.208-209).

"Banalul de cinstit şi de moral Maiorescu" (VI, p.205) este prezentat şi în ipostaza de orator, Delavrancea caricaturizând efectele cu care îşi însoţea Maiorescu discursurile: "c-o voce de bariton scăpătat, voce plăcută şi rotundă, voce pe care şi-o ascultă şi şi-o distilează pe beregată, încet, oblu, lung, prelung, parcă ar trage cu arcuşul pe coarda unui violoncel (...), d-nul Maiorescu va rămâne acelaşi, senin în superficialitate, curagios în neadevăr, rece şi lucios în blage ştiinţifice, momitor în naivităţi literare" (VI, p.208-209).

Nedrept, deşi amuzant, Delavrancea ni se relevă - înainte de apariţia lui în Parlament - un aspru raisonneur, de o ironie scrâşnită printre dinţi, un comentator care nu admiră pe nimeni şi nu iartă pe nimeni.

Că obiectivitatea nu poate exista în creionul jurnalistului politic, ne-o confirmă şi câteva constatări ale unor politicieni (ei înşişi oratori parlamentari) de la începutul secolului 20.

Constantin Stere, socialist convertit la ideile liberale, orator cu accent dialectal (era din Basarabia), un observator preocupat de reformele politice, îl caracterizează astfel pe Nicolae Iorga: "e firesc ca d.Iorga care până acum s-a ţinut de viaţa politică, să aibă nevoie de oarecare timp pentru a

210

Page 211: Discursul Politic Romanesc

putea vedea lucrurile în adevărata lor lumină" (în «Viaţa Românească», nr. 4, iunie 1906, în ed.1979, p.567), însă Nicolae Iorga, observă C.Stere, "nu se crede în rândul celorlalţi muritori" şi ia "orice critică, chiar orice observaţiune drept sacrilegiu" (Idem, p.568).

Octavian Goga (1916) îl numeşte pe Nicolae Iorga "o demi-vierge politică", "o figură de retor răsuflat" şi, scandalizat de succesul unui discurs rostit de Iorga ("Discursul lui Iorga a fascinat Camera"), îi caracterizează oratoria ca "grămezi de vorbe" (1931, în ed. 1989, p.289, 293). Acelaşi Goga, omul politic am zice, şi nu poetul, scrie, cu o acreală ce dezvăluie frustrarea, despre Nicolae Titulescu ca despre "eroul nostru de gelatină" (Idem, p.312), iar pe oratorul Titulescu îl numeşte "flecar", "grandilocvent", "inabil" (idem, p. 337). Şi, cum era firesc, Goga îl laudă pe aliatul său politic A.C.Cuza: "Singur discursul lui A.C.Cuza a tulburat apa puţin. Bine construit, limpede spus, acest discurs, dacă ar fi fost ţinut de altcineva, ar fi putut primejdui guvernul" (Idem, p.289). În rest nici o personalitate care să-i stârnească respectul. "Camera a fost, deci, ca totdeauna, o adunare de eunuci politici" (Idem, p.293) şi cu aceste cuvinte ne îndepărtăm de comentatorii vieţii noastre politice, pentru a lăsa oratorii să-şi prezinte propria lor imagine în dinamica discursului.

4.2. Imaginea oratorului

În cadrul strategiilor discursive, argumentele de imagine (argumente etice) fac parte din arsenalul oratorului, din strategia pe care acesta o construieşte pentru a persuada. În acelaşi timp, argumentele de imagine compun un (auto)portret în dinamica discursului rostit în faţa unui auditoriu cu care oratorul interacţionează.

211

Page 212: Discursul Politic Romanesc

Am încercat să revelăm câteva trăsături ale unor personalităţi cu o mare audienţă în epocă aşa cum se relevă ele din propriile discursuri, căci, intenţionat sau nu, oratorul nu este doar cel ce "comunică", el "se şi comunică" în actul persuasiv.

Mihail Kogălniceanu sau cuvântul care acţionează

Mihail Kogălniceanu a dominat viaţa politică a ţării timp de aproape cinci decenii. Arhitect al României moderne, el a proiectat toate marile evenimente chiar dacă nu întotdeauna le-a şi realizat. Activitatea sa parlamentară este neobosită, dezbate legi, propune amendamente, susţine proiecte cu o energie ce nu dă semne de oboseală ci doar de enervare şi nerăbdare.

Oratorul Kogălniceanu are două ipostaze diferite: omul de stat şi politicianul aflat în opoziţie. Dacă primul propune o antiretorică politică din dorinţa de a eficientiza acţiunea legislativă, cel de-al doilea macină cu ostentaţie puterea până la disoluţia ei.

Dar şi într-un caz şi în altul, oratorul se sprijină pe un cod de conduită parlamentară care îl face să ia apărarea inamicilor politici când principiile acestui cod sunt încălcate. Forţa sa oratorică se sprijină întotdeauna însă pe autoritatea şi credibilitatea câştigate de-a lungul carierei sale politice.

Iată cum începe un discurs (în 1867) în care dorea să combată propunerea de a fi sechestrate averile fostului domnitor A.I.Cuza: «Domnilor, am o apărare de sprijinit; am o lămurire de dat; am o protestaţiune de făcut; şi am o mulţumire de adresat» (1986, IV, partea I, p.303). Efectul obţinut îi deschide calea apărării într-o chestiune delicată,

212

Page 213: Discursul Politic Romanesc

lovitura de stat de la 2 mai, în faţa unor deputaţi ce-l doreau pus sub acuzare.

Recunoaşterea greşelilor, sinceră sau nu, este instrumentul cu care anihilează Kogălniceanu adversarii:

«Nu, domnilor! Un om care se află în luptele politice de treizeci de ani trecuţi de multe ori greşeşte» (IV, partea I, p.74).

«Ei, domnilor! De multe ori am greşit! Şi va veni momentul în care voi recunoaşte greşelile mele» (Idem, p.750).

Asumarea responsabilităţii faptelor sale este un alt argument pe care îl aduce Kogălniceanu, cel care nu trădează politic niciodată, pentru a anihila vehemenţa cu care va fi acuzat toată viaţa pentru lovitura de stat din timpul domniei lui Cuza. Nu va ezita, conştient de rolul major jucat în viaţa României, să afirme:

«Eu, cât pentru mine, înaintea Adunării, înaintea ţării şi înaintea istoriei iau responsabilitatea tuturor faptelor, bune şi rele, comise în timpul cât eu am avut onoare a fi ministrul fostului domnitor Alexandru Ioan I» (Idem, p.303).

Sau să exclame cu amărăciune (în 1883) ca răspuns la aceleaşi acuzaţii:

«Eram bun atunci când am ţinut ordinea în ţară, când domnia sa (I.C.Brătianu, n. n.) era pe malul Dunării sau trecuse Dunărea; eram bun când la Congresul de la Berlin mi-ardea tălpile picioarelor suind şi scoborând treptele reprezentanţilor puterilor pentru ca să pledez pentru drepturile ţării mele; eram bun atunci» (1986, V, partea a II-a, p.564).

Kogălniceanu se sprijină adesea în argumentaţia sa pe experienţa şi autoritatea conferite de activitatea politică; vârsta este un alt argument pe care îl aduce, în funcţie de adversar, prezentându-se fie «mai tânăr» fie «mai bătrân», după cum o cere situaţia:

213

Page 214: Discursul Politic Romanesc

«Ei bine, poate că dumnealui să aibă altă părere, să aibă mai mult o decepţiune, ca mai bătrân. Dară eu îmi permit însă ca mai tânăr să am iluziuni» (1977, IV, partea I, p.208).

Dar, într-o altă şedinţă a Parlamentului din acelaşi an, vorbeşte despre «etatea mea» şi despre «o experienţă de treizeci de ani» pentru a susţine dreptul de a avea certitudini şi nu îndoieli: «căci cred că cu experienţa şi studiul îndelungat ce am făcut, uitându-mă în trecut, voi avea dreptul să vorbesc întemeindu-mă pe certitudine" I(Idem, p.570).

Aceeaşi "maleabilitate" îl face să afirme: «eu nu sunt şi nici nu am fost niciodată curtezan, căci n-am făcut parte din clasa boierească» (IV, partea I, p.212) şi chiar «sunt român get-beget, coada vacii, cum se spune» (idem, p. 56), pentru ca altădată să susţină «eu şi părinţii mei sunt mandarini», boieri «cu documente de 300 de ani» (Idem, p.308).

Oratorul nu ezită să aducă în sprijinul autorităţii sale şi activitatea de mic întreprinzător: acuzat că îşi bate joc de industria ţării, replică: «am făcut tot posibilul ca să fac o fabrică de postav cu care am cheltuit 50.000 de galbeni, şi folosul ce am este că plătesc 400 galbeni impozite (...); astfel am cheltuit banii adunaţi în tinereţile mele, dar nicidecum în fleacuri» (1978, IV, partea a IV-a, p.67-68).

Nici tema elocinţei şi a forţei persuasive a discursului nu sunt evitate în argumentaţia sa. Face parte din arsenalul retoric al oratorului negarea dorinţei de a impresiona auditorii:

«Să nu socotiţi că mă sui la tribună pentru a vâna popularitatea, eu care am trecut prin apă şi prin foc şi la vârsta la care sunt nu-mi mai e permis să alerg după această doamnă de răspântie care în 24 de ore îşi schimbă favoriţii» (IV, partea I, p.208).

Sau, în altă parte: «dumneavoastră ştiţi că eu nu sunt un om beat de popularitate sau că alerg după dânsa, poate mai târziu voi alerga, nu ştiu, dar ceea ce ştiu este că în cursul vieţii mele politice poate că am făcut multe acte care erau

214

Page 215: Discursul Politic Romanesc

contra popularităţii şi pe care mă credeam dator să le fac» (V, partea a II-a, p.191).

Însă Kogălniceanu ştie că talentul său oratoric exercită o fascinaţie de care cu greu se apărau şi adversarii. O spune ironic: «Hei! ce voiţi? Spirit sunt obicinuit să fac; nu sunt obicinuit să fac prostii» (Idem, p.890) sau: «De câte ori vorbesc, rădic furtuni, şi fără motiv. Vă este teamă de vorba mea?... Faceţi-mi o botniţă şi mi-o puneţi!» (Idem, p.128).

Capabil să vorbească ore în şir, uneori doar pentru a întârzia dezbaterile din Parlament, este revoltat de discursurile lungi ale deputaţilor din opoziţie atunci când este rândul lui să stea pe banca ministerială: «căci nu aş voi ca în Senat să vedem repetându-se acele lungi şedinţe, acele discursuri interminabile, unde nu se făcea alt nimic decât numai a-şi arăta cutare şi cutare orator talentul său de a face fraze pompoase» (IV, partea I, p.54).

Când Kogălniceanu face opoziţie însă, utilizează acest "talent" până la iritarea chiar a amicilor. După o astfel de "probă de rezistenţă", Kogălniceanu promite că va fi scurt: «voiesc a vă linişti, asigurându-vă că nici voi vorbi mult, nici prin limbuţia mea voi alerga după aplauze şi după popularitate» şi, dezarmant, motivează: «chiar de a-şi voi n-aş putea, pe singurul cuvânt că mor de foame!» (Idem, p.147).

Ne oprim aici, deşi ştim că nu am acoperit decât parţial imaginea pe care o construieşte oratorul prin discurs; umorul, replicile, talentul de a "colora" orice dezbatere oricât de aridă cu anecdote fascinează şi pe cititorul văduvit de prezenţa oratorului.

Încheiem cu o observaţie făcută de un adversar politic, Gheorghe Costaforu, în timpul dezbaterilor pentru validarea mandatului de deputat al lui Mihail Kogălniceanu din anul 1866: «Se vede că e destinat domnului Kogălniceanu şi când tace să aprinză patimele şi să aducă prelungire în discuţiune.

215

Page 216: Discursul Politic Romanesc

Însă fiţi încredinţaţi că istoria va vorbi de domnul Kogălniceanu" (IV, partea I, p.99) - cuvinte profetice.

Titu Maiorescu şi elocinţa de salon

Titu Maiorescu este cel dintâi orator care introduce în dezbaterile parlamentare o elocinţă academică, în care argumentele logice devin axul discursului, iar argumentele de imagine aproape lipsesc.

"Lămurire pe înţelesul tuturor", "răceală", "logică" sunt trăsăturile pe care le relevă cei care l-au audiat. De foarte puţine ori oratorul Maiorescu face referiri la propria sa persoană, dar personalitatea sa poate apărea chiar dincolo de această discreţie impusă.

Curtoazia ar fi lumina în care se reliefează imginea sa de orator, o curtoazie uşor ironică şi vag dispreţuitoare la adresa adversarilor, când se află în opoziţie. Ministrul Maiorescu îşi tratează însă cu deferenţă criticii atunci când vrea să impună o lege.

Mereu detaşat, Maiorescu nu este uşor de intimidat de întreruperile venite din partea adversarilor: «Strigătele adversarilor nu probează că argumentele lor sunt adevărate» (1897, p.292) şi nici de reacţiile acestora atunci când critică guvernul:

«Credeţi că, politiceşte vorbind, în partidul liberal ca deosebire de partidul conservator este o tainică putere, o intervenire mistică, care face din toţi miniştrii dumneavoastră de finanţe oameni buni şi mai oneşti finanţari decât toţi miniştrii de finanţe din partidul conservator?» (Idem, p.299-300).

216

Page 217: Discursul Politic Romanesc

În acelaşi timp, aduce în sprijinul opiniei sale principiile constituţionale, regulamentare sau ale democraţiei, ţinând mici lecţii de comportament politic, precum Mihail Kogălniceanu:

«Dar ce voiţi să facă un parlament decât să vorbească? Numai să vorbească cu înţeles. Voiţi de la un parlament fapte sau acţiuni de fapt? Atât ne-ar mai lipsi!» (Idem, p.392).

De nenumărate ori aminteşte colegilor despre alternanţa la putere, firească «într-un regim parlamentar»: «Este un lucru natural al regimului constituţional ca partidele să participe alternativ la putere; se va întâmpla din nenorocire să vie la putere un partid care să nu aibă vederile dumneavoastră, aşa e jocul constituţional» (Idem, p.148) sau îi admonestează: «Cum vă amestecaţi dumneavoastră în mersul justiţiei? (...) Cu ce autoritate şi cu ce drept veniţi dumneavoastră să vă puneţi cu ancheta parlamentară între procuror şi justiţie?» (Idem, p.166).

Nu puteau să-i aducă prea multe simpatii aceste veşnice observaţii, cu atât mai mult din partea bătrânilor din Parlament, care simţeau că Titu Maiorescu reprezintă un alt tip de politician.

Ceva mai multe putem afla despre personalitatea sa din felul în care reacţionează oratorul la întreruperi, la vociferările celor care (neparlamentar, dar eficient) doreau să-i boicoteze discursul. Perfecta civilitate, dublată de o ironie abia perceptibilă, pedanteria cu care invocă regulamentul sunt armele cu care poate ataca adversarii mai puternici şi mai numeroşi.

Astfel, I.C.Brătianu, autoritarul "vizir" este numit «simpaticul ministru Brătianu» (1897, p.202), dar asta nu îl împiedică pe mai-tânărul Maiorescu să-l dojenească: «regret că domnia-sa nu este corect în vorbirea domniei-sale parlamentară; îmi pare rău că, parlamentar bătrân ca domnia

217

Page 218: Discursul Politic Romanesc

sa, dă un asemenea exemplu unui adversar mai tânăr» (Idem, p.259-260) şi să-l acuze că este calomniator. Brătianu, cu aroganţa şi antipatia cu care îl va trata în toate situaţiile, îi atrage atenţia: «Din ce în ce începi să fii mai îndrăzneţ», ceea ce îi oferă lui Maiorescu posibilitatea unei noi explicaţii în litera regulamentului: «Această interpelare am adresat-o dumneavoastră, domnule ministru-preşedinte, nu pentru dumneavoastră, ci în parte contra politicii dumneavoastre" (Idem, p.449-500).

Sub această protecţie a curtoaziei, Titu Maiorescu se abate adesea de la tema dezbaterii. Avertizat de preşedintele Adunării, oratorul îi mulţumeşte «pentru buna-voinţă cu care mă conduceţi în această dezbatere, foarte grea pentru mine» (idem, p.486) şi îşi continuă digresiunea. Nici următoarea observaţie a preşedintelui (C.A.Rosetti), nu îl dezarmează: «V-am exprimat deja recunoştinţa mea, domnule preşedinte, pentru buna-voinţă ce puneţi în conducerea mea în discuţia de faţă şi nu ştiu dacă trec peste respectul ce vă datorez rugându-vă să-mi permiteţi o explicare la ceea ce ziceţi» (Idem, p.488) şi continuă să citeze imperturbabil din jurnalul «Românul» (al lui C.A.Rosetti), lucru interzis de regulament. Exasperat de încăpăţânarea liniştită a oratorului, I.C. Brătianu i se adresează preşedintelui Adunării: «Lasă-l să citească, fiindcă şi eu am să aduc mâine jurnalele dumnealui». Însă Maiorescu, amuzat de întreaga situaţie, refuză: "Cu părere de rău nu pot primi permisia dumneavoastră, aştept pe aceea a preşedintelui Camerei» şi îi reaminteşte: «Eu nu vorbesc pentru ci contra dumneavoastră, domnule ministru-preşedinte» (Idem, p.506).

Oratorul Titu Maiorescu este greu de urmărit în textele discursurilor sale. Argumentaţia pedantă şi absenţa figurilor retorice nu exercită efecte persuasive asupra cititorului, dar în ciuda acestor limite, Maiorescu este un om politic modern, iar talentul său de a explica i-au adus succese parlamentare notabile: legea privind dotarea monarhiei din 1884 (propusă de

218

Page 219: Discursul Politic Romanesc

guvernul lui I.C.Brătianu) este adoptată după intervenţia sa ("Am fost îmbrăţişat şi sărutat de Brătianu", avea el să-i scrie lui P.P.Carp la 7/19 iunie 1884), legea instrucţiunii publice din 1888 este impusă în ciuda opoziţiei ... propriilor aliaţi. Dar ceea ce pare să lipsească pentru a-i da statura unui Kogălniceanu sau Delavrancea este pasiunea (despre care vorbea G. Panu) şi, poate, ciudata relaţie cu P. P. Carp, în umbra căruia s-a postat benevol.

Într-un discurs ţinut în 1894, Delavrancea amendează manierismul elocinţei lui Maiorescu: «Ştiu că domnul Maiorescu, din punctul de vedere al logicii, este greu de atins şi că domnia-sa, când are aerul de a nu fi logic, este că a voit, dintr-o logică ascunsă, a nu fi logic pe faţă» (1971, VIII, p.11).

Delavrancea, un orator plebeu

În primul discurs ţinut în Parlament (în 1894), Barbu Delavrancea se prezintă în «această academie de fericiţi» «cu tonul, gesturile şi cu spiritul aspru al ţăranului de la Dunăre» (1971, VIII, p.9) şi până la sfârşitul activităţii sale politice nu va înceta să se raporteze la calităţile sale.

"Onestitatea" şi "cinstea" sunt argumentele etice pe care le aduce ori de câte ori va intra în polemică, un complex al originii modeste pare să-i străbată vanitatea, dar autoritatea şi-o câştigă în dezbateri.

Avocat redutabil, Delavrancea urcă la tribună ca într-un ring, cu o singură intenţie: să învingă. Şi, pentru asta, nu se fereşte să folosească mijloacele pamfletului, ale caricaturii, ale naraţiunii sau ale satirei. Îşi provoacă adversarii, îi urmăreşte cu ironie sau violenţă, sau îi trimite în colţ cu replici incisive.

219

Page 220: Discursul Politic Romanesc

Captează atenţia auditorilor povestind, îşi sporeşte prestigiul polemizând şi convinge emoţionând.

Oratorul este rând pe rând umil, sarcastic, intolerant, ironic, răbdător, dar niciodată plictisitor. Succesele sale parlamentare sunt notabile, argumentele logice sunt susţinute prin manipularea abilă a adversarilor. Energia sa pare izvorâtă dintr-o prea intensă trăire a evenimentului. În mijlocul unei lumi ce-şi încălzea cuvântul la focul amorţit al unei aristocraţii autohtone create din prejudecăţi, Delavrancea este proletarul acestei lumi.

Dezbaterea este terenul său favorit, susţine sau respinge, el este - ca şi Kogălniceanu - mereu prezent. Şi, poate, nimic nu reprezintă mai bine această pasiune a dezbaterii decât propriile cuvinte:

«Sunt contra legii (despre proprietatea numelui de familie, n.n.). Dar fiindcă dumneavoastră sunteţi hotărâţi, după cum am înţeles, să votaţi o asemenea lege, să mai încerc a împuţina răul, neputându-l înlătura cu desăvârşire. Voi discuta, dar, la diferitele articole şi voi prezenta observaţiunile mele, având însă întotdeauna sub aceste observaţiuni regretul că se propune şi se votează o asemenea lege» (VIII, p.109).

Imaginea oratorului Delavrancea ni se relevă din nenumărate intervenţii ale argumentelor etice. Cinstea mereu invocată îl transformă într-un "onest de profesie", nimic nu-i stârneşte mai mult pasiunea polemică decât atacul la persoană. Cele mai multe intervenţii sunt dedicate unor "chestiuni personale". Iată-l răspunzând unei benigne întrebări («ce fel de tăran?») pusă de C.C.Arion: «Eu m-am grăbit a spune domnului Arion, fără a mă crede nici atins, nici micşorat: de la Delea-Nouă» şi explică: «Am dreptul şi onoarea de a vă spune: sunt ţăran. Părintele meu n-a fost nici boier, nici negustor, ci ţăran, clăcaş împroprietărit la 64 (...). Sunt şi suntem prima generaţiune a neamului care a învăţat carte» (VIII, p.59).

220

Page 221: Discursul Politic Romanesc

Suspiciunea sa este, credem, aparentă, un joc ce îi permite să vorbească mult despre sine, poate dintr-un complex al originii sale modeste, poate din vanitate. Când preşedintele Camerei i se adresează (la prima sa apariţie în Parlament) cu «domnule Ştefănescu», reacţia este de mândrie ofensată: «Vă rog să mă numiţi aşa cum vă plătesc birul, aşa cum mă insultaţi prin jurnale, aşa cum mă indicaţi la urgia bandelor» (VIII, p.40) şi în şedinţa următoare revine: «Însuşi dumneavoastră, domnule preşedinte, v-aţi oprit asupra numelui meu. Într-un moment aţi uitat că eraţi cel mare şi puternic şi aţi crezut că vă este uşor a fi crud cu mine" (observaţia preşedintelui Camerei fusese făcută cu bonomie şi fără nici o undă de ironie) (Idem, p.60) iar istoria numelui său o va spune de câteva ori, chiar şi atunci când devenise un orator de prestigiu, temut şi admirat în aceeaşi măsură:

«Pe tata îl cheamă Ştefan, din botez, şi, ca mai toţi ţăranii, nu avea şi nu perpetua un nume de familie. Şi dacă mi s-a zis Ştefănescu în şcoli, nici nu am voit, nici părintele meu nu a cerut ca copiii săi să poarte numele de Ştefănescu. (...) Delavrancea este pur şi simplu un pseudonume cu care am scris mai bine de 12 ani. Astfel că pseudonumele mai mult mi s-a impus ca nume decât mi l-aş fi luat eu» (Idem, p.80).

Delavrancea îşi "joacă" discursurile ca un actor textul. De aceea, simţim în notarea stenografilor efectele figurilor corporale, punctele de suspensie marcând mimica şi gesturile cu care oratorul obţine efecte comice.

Un exemplu elocvent pentru modalitatea utilizată de orator pentru a câştiga simpatia (şi răbdarea!) auditorilor săi este începutul unui discurs: «Voiesc să vă fac un istoric sincer, fără dibăcii, fără pregătiri... ba, uitându-mă la haină... aş putea zice: sunt gătit, dar nu sunt pregătit» (Idem, p.171).

Dar poate în nici o situaţie nu ni se relevă inteligenţa oratorului ca în polemicile sale. Fie că este atacat, fie întrerupt,

221

Page 222: Discursul Politic Romanesc

Delavrancea are întotdeauna replică, reuşind de multe ori să-şi prindă adversarul în scurte portrete cu virtuţi psihologice.

Atacat de fostul său profesor, Delavrancea îi replică: «Domnul Nacu e un om de spirit şi ca orice om de spirit, când îşi pune în minte să nu fie, izbuteşte pe deplin» (Idem, p.312).

P.P.Carp nu este scutit nici în Parlament de ironia lui: «Domnia-sa este de talia oamenilor extraordinari, care încheagă păcile şi declară războaiele... Iaca o siluetă jupiteriană... Din senin aprinde fulgerile şi îşi trimite săgeţile pentru a vesti muritorilor că este cineva sus... Şi de astă dată săgeata a căzut din creştetul luciu... (domnul Carp nu avea podoabă capilară, n.n.) al cerului, drept în mijlocul constituţiei» (Idem, p.247) - pauza insinuantă sporeşte ilaritatea auditorului.

Guvernul conservator de la 1894 este creionat din câteva trăsături: «Actuala stare a regimului se poate nota astfel: domnul Catargiu într-o actualitate qasi-istorică: domnii Carp şi Lahovari într-un fel de echilibru încordat, şi domnul general Manu, într-o aşteptare delicioasă» (Idem, p.12).

Când Alexandru Lahovari, ministru de externe, intervine (aprobându-l) într-o discuţie despre manualele şcolare, Delavrancea i se adresează aproape irevenţios: «Pe dumneata, domnule ministru, nu te interesează o asemenea discuţiune. Dumneata ai ce ai cu puterile mari. Dumneata ai gândirea peste hotare; noi, oamenii mai mici, ne preocupăm de nevoile interne ale ţării» (Idem, p.213).

Ironică este şi încercarea de a-şi atrage aliaţi dintre adversarii politici. Referindu-se la cuvintele lui Nicolae Filipescu, care recunoscuse că o informaţie dată de guvern fusese greşită, Delavrancea şarjează: «Cuvintele d-sale (ale lui Filipescu, n. n.) par a fi alese, căutate, ba... cum să zic... nu ştiu dacă domnul ministru de justiţie (Al. Marghiloman, n.n.) va aproba calificarea... cuvintele domnului Filipescu, unele cel puţin, sunt fosforescente» şi, când Marghiloman cade în plasă

222

Page 223: Discursul Politic Romanesc

şi admite că le-a calificat bine, Delavrancea exultă: «Aşa? Vă mulţumesc şi vă asigur că după părerea mea cuvântul cel mai fosforescent este acela de neexact adresat băncii ministeriale. Nu ştiu dacă şi aici domnul ministru al justiţiei este de părerea mea» (Idem, p.236-237), iar preşedintele Adunării intervine: «domnul ministru vă roagă să-l lăsaţi în pace».

Un deputat Dobrescu nu este iertat nici el când îl numeşte pe Delavrancea «măscărici». Ne-am aştepta ca răspunsul să fie la fel de dur ca şi cuvântul cu care fusese calificat. Dar Delavrancea nu-şi osteneşte energia în polemici cu persoanaje pe care nu le respectă. De aceea tonul are aparenţa unei blândeţi surprinzătoare, dar care ascunde dispreţul amabil şi parodierea:

«Domnilor, nu mă pot opri - şi înţelegeţi de ce - la atacurile pe care domnul Dobrescu a binevoit să mi le adreseze în stilul dumisale, elegant parlamentar. Da, eu eram un tânăr necunoscut, pe când domnia-sa mă alegea la Ploieşti "cu modestul său talent"... modest...deh! modestie, zice domnia-sa că dispune de un modest talent... altfel... ştiţi... e vorba de un real talent» (Idem, p.527).

Spune Delavrancea, într-una din lungile sale intervenţii în "chestie" personală: «Ca cinste, însă, cunosc egali, cunosc inferiori, sunt şi necinstiţi, dar superiori nu cunosc!" (Idem, p.485). Suntem tentaţi să spunem aceleaşi cuvinte despre talentul său oratoric.

Nicolae Iorga sau disimularea persuasivă

Apropierea de imaginea oratorului Nicolae Iorga este supusă unei duble dificultăţi. Prima provine dintr-o memorie culturală care ne-a impus personalitatea acestui uriaş al vieţii româneşti, cea de-a doua se bazează pe utilizarea în exces a argumentelor etice în oratoria sa, prin care ni se conturează o

223

Page 224: Discursul Politic Romanesc

imagine contrazisă în dinamica acţiunii politice. Deşi este singurul orator, dintre cei prezentaţi, pe care l-am auzit, nu putem pretinde că acest fapt ne-ar fi ajutat în încercarea noastră de a descifra psihologia oratorului.

Intrat în Parlament în 1907, Nicolae Iorga venea cu reputaţia istoricului şi conferenţiarului ce putea incita conştiinţele tinerilor. Dar "apostolul" neamului, cum se prezenta în articolele sale, nu reuşeşte în perioada 1907-1917 să impună nici un amendament, nici o opinie printre colegii săi deputaţi. Cu o singură excepţie, discursul din 14 decembrie 1916 care a «ridicat Camera în picioare», intervenţiile sale sunt primite cu ostilitate, iar ambiguitatea opiniilor exprimate devine un impediment în actul persuasiv.

Un sindrom al neparticipării la eveniment pare să-l marcheze pe omul politic Iorga, o frustrare a lipsei de recunoaştere oficială a autoriăţii sale morale îl determină să adopte, încă de la început, o atitudine de profet neînţeles. Orgolios, Nicolae Iorga nu încearcă să-şi impună autoritatea prin acţiunea persuasivă; mereu dispreţuitor, el neagă intenţionalitatea luărilor sale de cuvânt şi propune o anti-retorică ineficientă pentru că se bazează pe o frazeologie cu ascendent în limbajul politic al paşoptiştilor.

Argumentele etice pe care le propune se axează în jurul a doi termeni - curat şi singur, iar acţiunea sa politică se circumscrie conştiinţei şi datoriei. Excesul utilizării acestor termeni creează efectul invers celui aşteptat, căci doar prin afirmare oratorul nu poate intra în conştiinţa publicului, îi mai trebuie şi abilitate pentru a impune auditorului această imagine de autoritate morală.

Toate discursurile din perioada amintită încep cu variaţii pe aceeaşi temă a conştiinţei, curăţeniei, singurătăţii şi datoriei.

«Sunt absolut independent, cu deplină cunoştinţă a datoriei care mă apasă» (1981, p.79).

224

Page 225: Discursul Politic Romanesc

«Eu am spus ceea ce îmi impune conştiinţa mea, am spus ceea ce îmi impune datoria mea» (Idem, p.89).

«Domnilor, eu sunt un om cinstit, şi ca om cinstit nu-mi este permis să bănuiesc cinstea altuia» (Idem, p.91).

«(...) mă simt destul de curat pentru a putea răspunde oricărui atac» (Idem, p.92).

«Domnilor, ceea ce va hotărî totdeauna acţiunea mea va fi întâi cultul idealului curat» (Idem, p.121).

«În criticile aduse înaintea dumneavoastră au fost unele pe care o viaţă întreagă le-am făcut şi eu, din toată convingerea sufletului meu, fără un singur interes politic» (Idem, p.347) ş.a.m.d.

Iorga se prezintă, rând pe rând, ca «poet», «drumeţ sărac», «naiv», «cugetător consecvent», «singur», «izolat».

Un al doilea element al ineficienţei oratorice îl constituie negarea intenţionalităţii persuasive a discursurilor sale. Prima apariţie la tribuna Parlamentului va fi ultima în care oratorul va apela la captatio benevolentiae:

«Onorată Cameră, ţin să mulţumesc mai întâi onoratei Camere pentru desăvârşita linişte şi urbanitate cu care a ascultat anunţarea interpelării mele» (Idem, p.77).

Dar antipatia cu care a fost primit discursul său îl determuină să creeze acea anti-retorică explicită de care aminteam. Iată-l pe orator la câteva luni de la primul discurs:

«Onorată Cameră, n-am pretenţiunea ca vorbind de la această tribună să creez un curent, ce sunt sigur că nu-l voi crea » (Idem, p. 94).

Această negare a intenţiilor şi scopurilor persuasive anulează - printr-un efect de bumerang - sensul oratoriei politice, creând impresia unui discurs epidictic şi nu deliberativ.

Dealtfel, Nicolae Iorga se referă la actul retoric prin sintagme care, la rândul lor, neagă semnificaţiile persuasive: el nu ţine discursuri ci «vorbeşte», «ia cuvântul», «scoate la

225

Page 226: Discursul Politic Romanesc

lumină» (Idem, p. 122); sau, în alt loc, «dă câteva lămuriri», «nu adaug un discurs la competintele discursuri» ci face «o simplă declaraţiune» (Idem, p. 144); mai mult, actul vorbirii «îi face silă» (Idem, p. 355). Toate acestea devin premise ale unui eşec anunţat.

Psihologia oratorului ni se relevă şi din atitudinea faţă de întreruperi. Fie prin apostrofă («Lasă gluma» - Idem, p. 121), fie prin refuzul dialogului («Domnule Mârzescu, îţi va veni dreptul mai pe urmă» - Idem, p. 227) sau chiar prin apelul la preşedintele de şedinţă, Iorga nu interacţionează cu auditoriul şi doar rareori este relaxat, om de lume - ipostază, poate, uşor frivolă, dar necesară pentru a capta simpatia asistenţei. Astfel, într-un discurs în care critica lipsa de acţiune a guvernului, Nicolae Iorga dovedeşte o surprinzătoare autoironie:

«Iată partidul nostru (naţional-democrat, n.n.), atât de tânăr, îşi ia angajamentul solemn, dacă va fi chemat la guvern, că va îndeplini tot mesajul de anul acesta (mare ilaritate, notează stenograful şedinţei) şi va face şi linia ferată Tulcea-Constanţa». O voce din sală îi dă replica: «Să vă cedăm locul...», iar oratorul răspunde: «Dacă toţi ar fi de părerea dumitale şi dacă aş avea şi aderenţi...» (Idem, p.208-209).

În ciuda lipsei de eficienţă, Nicolae Iorga s-a impus conştiinţei contemporanilor ca un mare orator, deşi nu a impus nici o măsură, nici o idee celor în faţa cărora vorbea în aeastă primă perioadă a activităţii sale, şi nici mai târziu când partidul pe care îl creează nu reuşeşte să se afirme în viaţa politică a ţării.

O posibilă explicaţie a acestei reputaţii poate consta în sonoritatea frazelor, la nivelul semnificantului. Lungile fraze, greu de citit şi de perceput la nivelul semnificatului, pot avea un efect de incantaţie în rostirea lor. La aceasta s-ar mai putea adăuga patriotismul ca temă favorită în acţiunea de emoţionare

226

Page 227: Discursul Politic Romanesc

a audienţei. Încheierea discursului din 14 decembrie 1916, care a entuziasmat auditorii, este relevantă:

«Au trecut trei veacuri de la 1650, când Gheorghe Vodă Ştefan spunea celor vechi această hotărâre a sa şi faţă de care nici noi nu putem spune altceva decât: să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniştea şi binele din graţia străinului duşman (...). În colţul acesta ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce-am fost, şi mai mult - decât atâta» (Idem, p. 354).

În timpul unei - să respectăm dorinţa oratorului - unei «luări de cuvânt», Iorga, iritat de şuşoteala de pe banca ministerială, i se adresează lui I.I.C. Brătianu: «Domnule ministru de interne, mi s-a spus că este obiceiul parlamentar ca, atunci când vorbeşte chiar un orator fără talent oratoric, banca ministerială să-i dea oarecare ascultare». I.I.C.Brătianu îi răspunde amabil: «vă consider ca un orator extraordinar», ceea ce îl face pe Iorga să replice inspirat: «Domnule ministru, nu am pretenţiunea de a fi extraordinar; nu suntem nimeni extraordinari; nici eu ca orator, nici dumneavoastră ca miniştri» (Idem, p. 132).

** *

Ne despărţim de imaginea oratorilor cu câteva mărci de identificare ce au impus în istoria oratoriei noastre figuri remarcabile.

Barbu Katargiu, prim-ministrul Unirii, este cel mai misterios dintre ei, prin sfârşitul într-un asasinat (în 1862, la ieşirea din Camera Deputaţilor, este împuşcat de un individ

227

Page 228: Discursul Politic Romanesc

neindentificat) neelucidat, dar care a creat o aură de mister în jurul acestui personaj.

Pentru P.P. Carp, specialistul formulelor concise dar memorabile, discursul parlamentar este o armă de luptă. I.G.Duca, în Memoriile (p.67) sale citează o discuţie în care P.P.Carp mărturisea:

«Cea mai mare parte din oameni nu pricep psihologia discursului parlamentar. Ei cred că în Cameră trebuie să convingi ca la barou, şi de aceea îi vezi că discută, raţionează, analizează. Politica e luptă. La Parlament trebuie să afirmi. Să dai adversarului o lovitură de pumn drept în faţă şi pe urmă să treci înainte».

Omul politic conservator-junimist este amintit de mulţi autori (T. Vianu, I. Petrovici, I. G. Duca) pentru "executarea" lui Take Ionescu cu arma cuvântului inspirat. Fraza a intrat în antologia subiectivă a efectelor persuasive: «Talentul nu justifică toate incarnaţiunile, precum nici frumuseţea nu justifică toate prostituţiunile» (ap. Duca,1993, p. 73).

Lui Alexandru Lahovari i se atribuie o altă frază («Mitraillez-moi cette canaille», vezi Panu,1892, p. 75 şi referirile lui Delavrancea în articolele sale) adresată unui adversar politic.

Fascinaţia exercitată de oratori domină conştiinţa publicului până aproape de instituirea dictaturilor ce aveau să diminueze rostul şi rolul acestora pe scena politică. Personaj principal al actului persuasiv, oratorul va lăsa locul omului politic ce se distinge prin eficacitatea acţiunii politice, iar în imaginea sa va intra o mai mare doză de manipulare prin aportul noilor tehnici retorice de tip "marketing" care îl vor

228

Page 229: Discursul Politic Romanesc

scoate din zona discursului individualizat şi îl vor proiecta într-o punere în scenă mediatică de produs de consum.

229

Page 230: Discursul Politic Romanesc

CONCLUZII

1. Component al comunicării politice, alături de presă şi public, discursul politic se constituie în organizatorul domeniului politic căruia îi conferă coerenţă prin utilizarea unui ansamblu de reprezentări ideologice complexe.

2. Discursul politic se rosteşte într-o punere în scenă logico-sintactică şi se înscrie într-un proces intenţional având ca principiu verosimilul şi nu adevărul.

3. Mărcile discursive compun un program strategic, un plan ale cărui multiple combinaţii lingvistice provoacă efecte în funcţie de caracteristicile auditoriului, situaţia interlocuţională şi mizele politice existente.

4. Discursul politic se înscrie într-o istorie, într-un context şi o problematică, deci într-o realitate co-construită şi identificabilă prin ansamblul interlocutorilor.

5. Persuasiunea reprezintă scopul căruia i se subordonează strategiile discursive în care figurile retorice reprezintă soclul pe care se sprijină argumentaţia.

6. Figurile retorice cele mai utilizate sunt antiteza, metafora şi figurile de repetiţie (epanalepsa, derivarea), interogaţia retorică, prolepsa oratorică şi prosopopeea.

7. Proclamaţia, discurs politic neinstituţionalizat, impune un limbaj mistic, în care figurile retorice de semnificaţie stăpânesc argumentaţia logică. Scopul este de a întări adeziunea la schimbarea propusă şi nu de a persuada.

8. Acest tip de limbaj promovează metafore ce se vor uza în discursul politic naţionalist (de dreapta şi de stânga) şi în discursul totalitar.

230

Page 231: Discursul Politic Romanesc

9. Propaganda politică se bazează doar pe efectele persuasive ale figurilor retorice de semnificaţie şi de cuvânt, ale căror surse de inspiraţie sunt proclamaţiile paşoptiste.

10. Discursurile politice "mobilizatoare" utilizează o argumentaţie patetică (pathos) care acţionează asupra auditoriului prin stimularea sensibilităţii acestuia dar şi prin charisma oratorului ce se legitimează prin prestigiu.

11. Argumentele etice, de promovare a imaginii oratorului, sunt utilizate în funcţie de abilitatea oratorului şi de autoritatea pe care o are în faţa auditorilor săi. În cadrul discursului neinstituţionalizat, acestea se subsumează ipostazei de mesager, purtător de cuvânt sau de profet, accentuând mistica retorică.

12. În evoluţia discursului politic românesc se observă trecerea de la utilizarea preponderentă a figurilor retorice la utilizarea argumentelor logice, ce se bazează, într-o primă etapă, pe argumentul tradiţiei, istoriei şi moralei politice. Discursul parlamentar va fi susţinut de figurile retorice de gândire şi de construcţie.

13. Argumentele de imagine asigură eficienţa persuasivă pentru că se raportează la credibilitatea politică a oratorului. Acesta îşi construieşte şi consolidează autoritatea nu numai în dezbaterea politică ci şi prin mediatizare. Majoritatea oamenilor politici ai sfârşitului de secol 19 şi începutului de secol 20 provin din rândul avocaţilor şi profesorilor, categorii profesionale obişnuite cu un public divers asupra căruia trebuie să-şi exercite controlul.

14. Utilizarea strategiilor discursive în cadrul discursului parlamentar ţine nu numai de intenţionalitate, ci este supusă unor factori "imponderabili": talentul, inteligenţa, capacitatea oratorului de a reacţiona în funcţie de context,

231

Page 232: Discursul Politic Romanesc

speculând stări de spirit pe care le accentuează prin utilizarea argumentelor patetice, argumente ad hominem.

15. Argumentele ad hominem vizează ideile şi opiniile adversarilor, iar fixarea cu claritate a ţintei persuasive este o miză a eficienţei oratorice. Ambiguitatea şi disimularea persuasivă reprezintă un traseu al eşecului persuasiv.

16. Argumentele logice devin, în discursul politic deliberativ sau polemic, argumente ideologice. Scopul acestora este nu numai de a persuada ci şi de a clarifica organizarea domeniului politic în partide politice, doar acestea garantând eficienţa decizională a acţiunii politice.

17. Oratorul interacţionează cu auditorii săi. Reacţia acestora se poate concretiza în aplauze şi vot. Aplauzele reprezintă manifestarea adeziunii imediate şi răspund, în general, la abilitatea oratorului de a utiliza figurile retorice. Cele mai aplaudate figuri sunt ironia, aluzia, chiasmul, antiteza şi seriile interogative.

18. Efectul persuasiv al discursului parlamentar manifestat prin acceptarea opiniei oratorului (materializată în votul acordat) se bazează pe argumentaţia retorică, în care strategia convingerii directe (entimema) este cea mai eficientă. Auditoriul reacţionează la argumentele ideologice, parafraza fiind figura ce introduce "lămurirea" pe înţelesul tuturor. În istoria discursului politic românesc acest tip de discurs este iniţiat de şcoala junimistă. Eficienţa sa este însă doar de moment, nu de perspectivă pentru că nu reuşeşte să producă şi adeziunea ideologică a unui public mai larg (electoratul).

19. În momentele istorice de confuzie ideologică, argumentele ideologice şi cele etice sunt puse în umbră de argumentele ad personam prin care se urmăreşte discreditarea persoanei adversarului politic, identificat, precum în proclamaţii, în "duşman", "inamic". Acest tip de discurs va

232

Page 233: Discursul Politic Romanesc

caracteriza discursul totalitar şi pe cel extremist, în care adevărul, şi nu opinia devine miza discursivă.

20. Discursul parlamentar se structurează pe cele două componente ale vieţii politice: puterea şi opoziţia. Discursul puterii este un discurs de disimulare prin apelul la argumentele responsabilităţii şi interesului naţional, în timp ce opoziţia îşi organizează strategiile discursive pe argumentul vigilenţei şi neîncrederii în acţiunea puterii politice.

21. Propaganda politică însoţeşte atât discursul puterii cât şi pe cel al opoziţiei, mediatizarea fiind mecanismul cel mai important al actului politic modern.

22. Viaţa politică actuală nu se mai concentrează pe discursul deliberativ ci pe discursul electoral, un discurs de influenţă, intrând în retorica propagandei publicitare, utilizând imaginea (afişul, audio-vizualul, adunările electorale) şi sloganul - marcă a identificării ideologice.

23. Organizator al domeniului politic, discursul ideologic se încadrează într-un model de discurs de iniţiere, ritual în care ierarhizarea funcţiilor deţinute în partid produce un discurs al jocului de rol. O constantă a vieţii politice, discursul ideologic va deschide calea discursului totalitar atunci când scopul de a produce adeziunea la ideologiile propuse devine scopul de constrânge.

24. Figura oratorului asigură reuşita strategiei discursive. El îşi creează imaginea nu numai prin discurs ci şi prin acţiune: mecanismul de referenţializare pus în funcţiune de orator îi asigură acestuia pătrunderea în sistemul de aşteptări al auditorilor săi, patriotismul, tema favorită a oratoriei politice, fiind o cale sigură de a asigura adeziunea.

25. Figurile de oratori care s-au impus în memoria culturală a politicii româneşti, începând cu Tudor Vladimirescu şi revoluţionarii munteni, se pot înscrie în tipologii bazate pe strategiile adoptate. Frazeologia retorică a paşoptiştilor a

233

Page 234: Discursul Politic Romanesc

influenţat limbajul liberalilor; conservatorii - prin Titu Maiorescu şi P.P.Carp - propun un limbaj al formulelor concise care să susţină argumentaţia logică.

26. Tudor Vladimirescu este personalitatea politică pe care şi-o revendică toţi oamenii politici ai secolului 19. Mihail Kogălniceanu este cel ce impune un nou model de orator pe care îl vom regăsi în ipostazele oratorilor din secolul 20: Barbu Delavrancea, Nicolae Filipescu, Take Ionescu sau Nicolae Titulescu.

27. Evoluţia societăţii româneşti şi, în general, modernizarea structurilor instituţionale prin adoptarea votului universal modifică ţinta persuasivă a discursului politic. Auditoriul căruia se adresează acum este electoratul, de aceea accentul se va pune în discursul ideologic pe efectele retorice şi nu pe argumentaţie. Figura oratorului face loc imaginii partidului şi a acţiunii acestuia.

BIBLIOGRAFIE

ALMOND, G.; POWELL, B. - 1966, Comparative poltitics, New York, Brown.

ANSARD, P. - 1976, Discours politique et réduction de l'angoisse, in Bulletin de Psychologie, vol.X-X, p.445-449.

234

Page 235: Discursul Politic Romanesc

ARISTOTEL - Retorica, trad. în fr. 1937, Paris, Les Belles Lettres.

ATKINSON, J.M.; HERITAGE, J. - 1983, Studies in conservation analyse, Cambridge, University Press.

AUSTIN, J.-L. - 1962, How to do Things with Words, Oxford, Clarendon Press; ed.franceză - 1970, Dire c'est faire, Paris, Seuil.

BACALBAŞA, C. - 1935, Bucureştii de altădată, vol.I. (1870-1884), Bucureşti, Ed.Socec.

BROMBERG, M.; DORNA, A.; GHIGLIONE, R. - 1983, Les conditions de persuasion, Paris, Champs Educatifs.

BURDEAU, G. - 1949, Traité de Science politique, vol.I, Paris, Librairie générale de Droit et Jurisprudence.

CĂLINESCU, G. - 1941, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă; ed.a II-a, adăugită şi revizuită - 1986, Bucureşti, Ed.Minerva.

CHAWADRONOW, O.; NEVEOU, V. - 1993, Étude de mécanismes rhétoriques dans le processus de persuasion du discours politique, Université de Caen.

CHOMSKY, N. - 1986, Cunoaşterea limbii, trad.rom. 1996, Bucureşti, Ed.ştiinţifică.

CICERO - De oratore, trad. în fr. 1925, Paris, Les Belles Lettres.

COTEANU, I. - 1973, Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, Ed.Academiei.

235

Page 236: Discursul Politic Romanesc

DECLERQ, G. - 1992, L'Art d'argumenter. Structures rhétoriques et littéraires, Paris, Éditions Universitaires.

DELAVRANCEA, B. - 1971-1972, Opere, vol.VI, VII, VIII, ed. îngrijită, studiu introductiv, note şi variante, glosar şi bibliografie de Emilia St.Milicescu, Bucureşti, Ed.Minerva.

DEMETRIESCU, A. - 1886, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, Tipografia Eduard Wiegand.

DEUTSCH, K. - 1963, The Nerves of Gouvernement, New York, Mac Millan.

DORNA, A. - 1987, Une approche expérimentale de la parole persuasive en politique, in Bulletin de Psychologie, XL.

DORNA, A. - 1995, «Les effets langagiers du discours politique», în Hermès, nr.16: Rhétorique et argumentation dans la communication politique, Paris, Éditions du CNRS, p.134-145.

DOMENACH, J.M. - 1950, La Propagande politique, Paris, P.U.F.

DRIENCOURT, J. - 1950, La propagande, nouvelle force politique, Paris, Collin.

DUCA, I.G. - 1932, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Ed.Cartea Românească; ed.a V-a, 1990, Bucureşti, Ed.Humanitas

DUCA, I.G. - 1993, Memorii, vol.II (1915-1916), Timişoara, Ed.Helicon.

DUCROT, O. et al. - 1980, Les mots du discours, Paris, Minuit.

236

Page 237: Discursul Politic Romanesc

DUCROT, O.; SCHAEFFER, J.-M. - 1996, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Ed.Babel.

FLORESCU, V. - 1973, Retorica şi neoretorica, Bucureşti, Ed.Academiei.

FONTANIER, P. - 1968, Figures du discours, Paris, Flammarion.

GANE, C. - 1936, P.P.Carp şi locul său în viaţa politică a ţării, vol.II, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II».

GAUTHIER, G. - 1995, «L'homme et l'argument ad hominem dans la communication politique», în Hermès, nr.16: Rhétorique et argumentation dans la communication politique, Paris, Éditions du CNRS, p. 167-185.

GOGA, O. - 1916, «Jurnal politic», în 1989, Precursori, Bucureşti, Ed.Minerva.

HANEŞ, V.V. - (f.a.) Antologia oratorilor români, Bucureşti, Ed.Socec.

HERITAGE, J.; GREATBACH, D. - 1986, Generating Applause: A Study of Rhetoric and Response at Party Political Conferences, Chicago, University of Chicago.

IORGA, N. - 1981, Discursuri parlamentare (1907-1917), introducere şI antologie de Ion Constantinescu, Bucureşti, Ed.Politică.

KOGĂLNICEANU, M. - Oratoria, în Opere - 1977, vol.IV, partea I (1864-1868); 1978, vol. IV, partea a IV-a (1874-1878); 1983, vol.III (1856-1864); 1986, vol.V (1881-1884),

237

Page 238: Discursul Politic Romanesc

ed.critică publicată sub îngrijirea lui Dan Simionescu, Bucureşti, Ed.Academiei.

LAPIERRE, J.-W. - 1959, Le pouvoir plitique, Paris, P.U.F.

LOVINESCU, E. - 1924-1926, Istoria civilizaţiei române moderne, ed. 1997, Bucureşti, Ed.Minerva.

LOVINESCU, E. - 1924-1929, Critice, ed.1979, Bucureşti, Ed.Minerva.

MAINGUENEAU, D. - 1986, Éléments de linguistique pour le texte littéraire, Paris, Bordas.

MAINGUENEAU, D. - 1990, Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordas.

MAIORESCU, T. - 1897-1915, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, 5 vol., Bucureşti, Ed.Socec

MAIORESCU, T. - 1902, Oratori, retori şi limbuţi, în ed. 1967, Critice, vol.II, Bucureşti, E.P.L.

MAIORESCU, T. - 1929, Istoria contemporană a României (1886-1900), Bucureşti, Ed.Socec.

MAZILU, D.H. - 1986-1987, Proza oratorică în literatura română veche, 2 vol., Bucureşti, Ed.Minerva.

NEGRICI, E. - 1971, Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, Ed.Minerva.

PANU, G. - 1892, Portrete şi tipuri parlamentare, Bucureşti, Tipografia «Lupta».

238

Page 239: Discursul Politic Romanesc

PERELMAN, Ch. - 1958, L'Empire rhétorique, ed. 1977, L'Empire rhétorique. Rhétorique et argumentation, Paris, Vrin.

PERELMAN, CH.; OLBRECHT-TYTECA, L. - 1970, Traité de l'argumentation. La Nouvelle Rhétorique, Bruxelles, Université Libre de Bruxelles.

PETROVICI, I. - 1937, Figuri dispărute, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II».

QUINTILIAN - Institutio oratoria, trad. în rom. 1974, Bucureşti, Ed.ştiinţifică.

REBOUL, O. - 1980, Langage et idéologie, Paris, P.U.F.

ROBRIEUX, J.-J. - 1993, Éléments de Rhétoriques et d'Argumentation, Paris, DUNOD.

SCURTU, I. - 1988, Alba Iulia 1 decembrie 1918, Bucureşti, Ed.Sport-Turism.

STERE, C. - 1907, «Dl. N.Iorga şi "Viaţa Românească"», în ed.1979, Scrieri, Bucureşti, Ed.Minerva.

TITULESCU, N. - 1987, Discursuri, cu un studiu introductiv de Robert Deutsch, Bucureşti, Ed.ştiinţifică.

VAN EEMEREN, Frans H.; GROOTENDORST, R.; KRUITER, T. - 1987, Handbook of Argumentation Theory, Dordrecht, Foris/Berlin, Mouton de Gruyter.

VIANU, T. - 1941, Arta prozatorilor români, ed.1966, Bucureşti, E.P.L.

239

Page 240: Discursul Politic Romanesc

VLADIMIRESCU, T. - 1993, Scrieri, ed. îngrijită de T.Nedelcea, Craiova, Ed.Scrisul românesc.

VIGNAUX, G. - 1976, L'argumentation: essai d'une logique discursive, Genève, Droz.

VIGNAUX, G. - 1992, Les sciences cognitives: une introduction, Paris, Ed.La Découverte.

WALD, H. - 1969, «Retorica rediviva», in «Familia», nr.9 (40).

WALTON, D. - 1987, Informal Fallacies Towards a Theory of Argument Criticisms, Amsterdam/Philadelphia, John Bejamins.

WIMSATT, W.K. - 1972, «Despre efectele iconice», în Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Ed.Univers.

WOLTON, D. - 1989, «La communication politique: construction d'un modèle», în «Hermès», nr.4: Le nouvel espace publique, Paris, Éditions du CNRS, p.27-42.

XENOPOL, A.D. - 1910, Istoria partidelor politice în România, Bucureşti, Ed.Socec.

*** - 1980, Retorica românească, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Mircea Frînculescu, Bucureşti, Ed.Minerva.

*** - 1983, Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române (12 martie – 21 aprilie 1850), Bucureşti, Ed.Academiei.

240

Page 241: Discursul Politic Romanesc

CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................1

1. DELIMITĂRI TEORETICE...............................................5

1.1. Putere politică şi discurs....................................................5

1.2. Persuasiune şi discurs........................................................8

1.2.1. Funcţiile discursului politic..............................................12

1.2.2. Mecanismele discursului politic.......................................13

1.2.3. Mărci discursive. Forţa persuasivă a figurilor retorice 14

1.2.4. Strategii discursive. Argumentaţia..................................18

3. MODELE DE PRODUCERE A DISCURSULUI POLITIC ROMÂNESC..........................................................22

3.1. Proclamaţia...........................................................................24Momentul 1848..................................................................................37Discursul rostit de Simion Bărnuţiu în Catedrala Blajului................37Proclamaţia de la Islaz şi propaganda revoluţionară.......................49Momentul 1859..................................................................................56

241

Page 242: Discursul Politic Romanesc

Discurs rostit de Mihail Kogălniceanu la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza...........................................................................56Discursul lui Vasile Boerescu pentru alegerea lui Cuza.....................60Discursul rostit de Barbu Katargiu pentru unirea definitivă.............64Independenţa......................................................................................68Discursul lui Mihail Kogălniceanu asupra independenţei absolute a României..............................................................................................68Momentul 1918..................................................................................76Discursul lui Vasile Goldiş în faţa Marii Adunări Naţionale.............76

3.2. Discursul parlamentar.........................................................81

3.2.1. Discursul la Mesajul Tronului.........................................85Cuvânt pe marginea proiectului la Mesajul Tronului rostit de Mihail Kogălniceanu......................................................................................87Cuvânt în contra Adresei rostit de Mihail Kogălniceanu..................92Discurs rostit de Barbu Delavrancea la proiectul de Răspuns la Mesajul Tronului...............................................................................101Discursul rostit de Nicolae Filipescu la dezbaterea Adresei de răspuns la Mesajul Regal................................................................................118Discuţiile la Mesajul Tronului din noiembrie-decembrie 1915...122Discursul lui I.I.C.Brătianu.............................................................124Discursul lui Nicolae Iorga...............................................................129Discursul lui Take Ionescu...............................................................134

3.2.2.Discursul deliberativ........................................................137Discursul lui P.P.Carp la revizuirea articolului 7 din Constituţie....139Intervenţiile lui Mihail Kogălniceanu la proiectul de lege pentru fixarea şi gradarea remunerariilor membrilor corpului didactic.....142Dezbaterile pentru reforma agrară şi electorală..........................148Discursul lui Nicolae Iorga...............................................................149Discursul lui Barbu Delavrancea cu prilejul reformelor.................152Discursul lui Nicolae Titulescu în cadrul dezbaterilor la reforma fiscală.................................................................................................160

3.2.3. Discursul polemic............................................................166Mihail Kogălniceanu: Răspuns la o interpelare..............................168Două interpelări adresate guvernului (P.P.Carp şi Titu Maiorescu) şi o chestiune personală (Titu Maiorescu)...........................................170Mihail Kogălniceanu: Interpelare asupra politicii liberale şi o chestiune personală cu Dimitrie Sturdza.........................................176

242

Page 243: Discursul Politic Romanesc

Discursul lui Barbu Delavrancea rostit în chestie personală cu Dimitrie Sturdza..............................................................................179Un schimb de replici Nicolae Titulescu / I.G.Duca.........................183Interpelarea lui Barbu Delavrancea privind corupţia străină şi presa vândută şi o chestiune personală cu P.P.Carp..................................187A.C.Cuza:Interpelare la adresa politicii externe a guvernului şi un atac la persoană.........................................................................................192

3.3 Discursul ideologic..............................................................194Congresul Partidului conservator-junimist..................................196Discursul lui Simion Mehedinţi.......................................................196Discursul lui Titu Maiorescu...........................................................202Discursul lui P.P.Carp......................................................................206Discursul electoral...........................................................................208Discursul lui Alexandru Djuvara într-o adunare publică................208

4. FIGURA ORATORULUI.................................................212

4.1. Despre orator......................................................................212

4.2. Imaginea oratorului...........................................................221Mihail Kogălniceanu sau cuvântul care acţionează.....................221Titu Maiorescu şi elocinţa de salon................................................225Delavrancea, un orator plebeu.......................................................229

CONCLUZII.........................................................................240

BIBLIOGRAFIE..................................................................245

243