Suport seminarii

1. Discursul dreptei şi discursul stîngii

„Dreapta“ şi „stînga“ sînt două concepte prin care se desemnează, de peste două secole, conflictul ideologic dintre discursurile şi acţiunile în care s-a scindat domeniul politic. În ciuda faptului că acest dualism este tot mai frecvent contestat şi cu toate marile schimbări istorice din ultimele decenii, termenii în atenţie continuă să deţină un rol important în limbajul politic.

Termenii „dreapta“ şi „stînga“ au o semnificaţie descriptivă şi una evaluativă. Deşi semnificaţia descriptivă poate fi foarte variată, ea nu va acorda aceluiaşi cuvînt înţelesuri contrarii. În ceea ce priveşte semnificaţia estimativă, termenii fiind antitetici, prin acordarea unui înţeles pozitiv unuia din ei se ajunge, în mod necesar, la atribuirea unui sens negativ celuilalt. Conform opoziţiei axiologice, una din părţi înseamnă opusul celeilalte, „dar nu există nici un motiv, vorbind la modul abstract, pentru ca una să semnifice întotdeauna binele, iar cealaltă răul“ 1. Dacă ne referim la factorul putere, discursul dreptei îl descrie ca factor de coeziune, iar discursul stîngii ca izvor al discriminării.

Norberto Bobbio apreciază că cel mai frecvent criteriu aplicat pentru a diferenţia dreapta de stînga este atitudinea diferită a oamenilor faţă de idealul egalităţii, o valoare politică fundamentală, alături de libertate, dreptate ş. a.

„Stînga“ se fundamentează pe egalitarism, în sensul în care, dacă se admite că oamenii sînt egali, dar şi inegali, se accentuează ceea ce îi apropie pe aceştia, pentru a putea convieţui; egalitarul pleacă de la convingerea că majoritatea inegalităţilor sînt sociale şi, ca atare, ele pot fi îndepărtate.

„Dreapta“ îşi asumă inegalitarismul ca valoare dominantă, considerînd că, pentru o mai bună convieţuire, importante sînt diferenţele dintre oameni; inegalitarul are convingerea opusă celei a egalitarului, după care majoritatea inegalităţilor sînt naturale şi, de aceea, ele nu pot fi eliminate 2.

2. Discursul opoziţiei şi discursul guvernamental

Discursul opoziţiei recuză prezentul, aflat sub control guvernamental. Acest tip discursiv descrie prezentul într-o manieră pesimistă şi proclamă voinţa de a-l schimba, urmărind o ruptură calitativă, politică sau sistemică. Opoziţia îşi proiectează programul politic în viitor, asupra căruia ea îşi transferă demersurile de accedere la putere şi îşi proiectează speranţa legitimantă. 1 Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999, p. 782 Ibidem, pp. 111 - 112

1

Universitatea “Dunărea de Jos”, GalaţiFacultatea de Litere şi TeologieCatedra de Literatură, Lingvistică şi JurnalismSem. II, 2007-2008Anul IIIJurnalism politic________________________________

prep.univ.drd. Alina PopaE-mail: aliapopa@yahoo.comTel: 0728 096779

Discursul guvernamental este ancorat în prezentul pe care îl controlează sau, în orice caz, trebuie să şi-l asume. Interesul guvernului este de a descrie şi de a evalua prezentul politic în cea mai bună lumină posibilă, superior trecutului şi nicidecum inferior viitorului. Guvernul, prin forţa lucrurilor, investeşte în prezent, acesta fiind mai mult sau mai puţin deschis progresului.

3. O tipologie din perspectiva analizei situaţionale

Raportîndu-se la calităţile discursului politic identificate de Constantin Sălăvăstru în Discursul puterii (ambiguitate intenţionată, caracter disimulat, caracter imperativ, caracter polemic) 3, logicianul român Petru Ioan a elaborat o clasificare a formelor acestuia, prin care „se articulează şi se desfăşoară“ 4 rostirea politică:

(1) discursul de tip emoţional, cu tentă psihologică, identificat în raport cu agentul şi cu iniţiativa acţională („A“);

(2) discursul politic raţionalizator, situat la nivelul coordonatei conţinutului şi al structurii acţiunii politice („C“);

(3) discursul doctrinar şi ideologizant, legat de coordonata teleologică („O“); (4) discursul moralizator sau epidictic, chiar acuzator şi justiţiar, plasat în dreptul

variabilei axiologice („V“); (5) discursul sociologizant, de analiză a implicaţiilor unei anumite politici asupra

diverselor grupuri şi categorii de alegători, sub auspiciile suporterului şi ale beneficiarului acţiunii politice („I“);

(6) discursul formalist sau circumstanţial, situat la nivelul coordonatei praxiologic - metodologice („M“):

Odiscursul politic de tip doctrinar

discursul politic epidictic sau

moralizator

discursul sociolizant

de analiză a impactului

unei anume politici

V

I

C

A

discursul politic

„rece“ (raţionalizator!)

discursul politic

emoţional, cu tentă

psihologică

3 Constantin Sălăvăstru, op.cit., pp. 82 - 1034 Petru Ioan, Modelul hexadic în politologie, Editura „Ştefan Lupaşcu“, (Colecţia “Radiografii”), Iaşi, 2002, p.116

2

discursul politic de tip formalist

M

2. Forme ale discursului politic, identificate de Petru Ioan, în raport cu polii hexadei acţionale

Fiecare dintre aceste tipuri de discurs poate construi propria sa structură argumentativă. Discursul şi politica pot fi legate în două moduri esenţiale:

a) la nivelul socio - politic al descrierii, în care procesele şi structurile politice sunt formate din evenimente, interacţiuni si discursuri ale actorilor politici, situate în contexte politice;

b) la nivelul socio - cognitiv al descrierii, în care reprezentările politice ale comunităţii sunt legate de reprezentările individuale ale acestor discursuri, de interacţiuni si contexte social - politice concrete. Altfel spus, cunoaşterea politică serveşte ca interfaţă teoretică indispensabilă între dimensiunile personale şi colective ale acţiunii politice şi ale discursului politic.

Discursul politic vizează, prin excelenţă, o acţiune în sens concret, ajungînd să provoace comportamente de tipul: vot sau absenteism, aderare, manifestări de stradă ş. a. Acest gen de intervenţie discursivă are, prin natura sa, o vocaţie recrutoare; el este „deschis“, urmărind să menţină adeziunea auditoriului care îi împărtăşeşte deja opţiunile şi valorile, dar urmăreşte să-i cucerească şi pe „ezitanţi“ sau să producă „răzgîndiri“, cautînd să determine aderarea unui segment cît mai mare al populaţiei.

4. ABORDAREA SEMIOTICĂ A DISCURSULUI POLITIC

Petru Ioan, în volumul Modelul hexadic în politologie, a identificat următoarele coordonate ale acţiunii politice, din perspectiva unui model specific al situaţiei acţionale5:

(1) agentul, respectiv iniţiatorul sau promotorul acţiunii politice („A“), reprezentat de guvernanţi, ca titulari ai puterii politice, de partidele de opoziţie, grupurile de interes şi de presiune, iar la limită, cetăţenii, ca parteneri sau iniţiatori „informali“ ai faptului politic ş. a.;

(2) conţinutul acţiunii politice, demersul constructiv şi prospectiv al acesteia, producerea discursurilor şi a sensurilor politice („C“);

(3) domeniul, obiectivele, scopurile sau finalităţile acţiunii politice, ideologia, dar şi datele realităţii politice („O“);

(4) valorile pe care le promovează acţiunea politică, sistemele de interpretare a simbolurilor politice, preferinţele ş.a. („V“);

(5) inspiratorul, garantul, sau suportul acţiunii politice, guvernaţii, dar şi cultura şi interesul politic, competenţa politică, („I“);

(6) „forma“ demersului politic, respectiv metodele, căile şi mijloacele legitime şi nelegitime ale acţiunii politice, mijloacele prin care se transmit mesajele („M“):

5 Petru Ioan, Modelul hexadic în politologie..., pp. 43 - 45

3

3. Variabile sau coordonate în cadrul modelului acţiunii politice, după Petru Ioan

4. 1. Funcţiile discursului politic

Adoptînd un punct de vedere funcţional şi dezvoltînd contribuţia filosofului limbajului Karl Bühler privind identificarea funcţiilor semantice ale semnului lingvistic, Roman Jakobson întreprinde o clasificare mai amplă a funcţiilor cardinale ale limbajului 6: (1) funcţia referenţială, prin care limbajul oferă indicaţii asupra unei stări de lucruri, asupra unor fapte; (2) funcţia emotivă sau expresivă, prin care locutorul urmăreşte să comunice propriile sale gînduri, emoţii, dorinţe care ar rămîne, altfel, neexprimate în forul subiectiv al locutorului; (3) funcţia conativă, prin care cel care rosteşte urmăreşte să obţină un anumit „răspuns“ din partea receptorului; (4) funcţia fatică, prin care se caută stabilirea şi menţinerea în condiţii optime a comunicării, a contactului cu interlocutorul;

6 Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, Les Editions de Minuit, Paris, 1963. Apud Oswald Ducrot & Tzvetan Todorov Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Les Editions du Seuil, Paris, 1972, p. 427

4

Oreferenţialul

acţiunii politice

„forma“ şi structuraacţiunii politice M

demersul retro- Vspectiv şi evaluativ

inspiratorul, benefi- I ciarul acţiunii politice

C demersul con- structiv / prospec- tiv al acţiunii politice

A agentul, promo- torul acţiunii politice

(5) funcţia poetică a limbajului, care este centrată pe formularea mesajului şi articularea discursului, căruia locutorul urmăreşte să-i asigure unele calităţi intrinseci; (6) funcţia metalingvistică, ce se manifestă atunci cînd limba însăşi este obiectul mesajului, avînd loc raportarea la propriul cod al comunicării. Schema lui Roman Jakobson a servit ca punct de plecare pentru ample dezvoltări ulterioare, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor comunicării.

Valorifind funcţiile atribuite de Roman Jakobson limbajului în general, Petru Ioan a identificat funcţiile specifice ale discursului politic, în acord cu modelul hexadic 7:

(1) funcţia proiectivă, care cade în sarcina autorilor de discursuri politice, a liderilor politici, în legătură cu variabila „A“;

(2) funcţia constructivă, respectiv demonstrativă şi explicativă, care se manifestă în orizontul conţinutului şi programului acţiunii politice, îndeplinită de specialiştii din domeniul ştiinţelor politice, respectiv de politologi şi alţi experţi în politică, relevată de coordonata „C“;

(3) funcţia persuasivă, definită de doctrinarii şi ideologii politici, pe care o putem identifica pe coordonata obiectivelor acţiunii politice „O“;

(4) funcţia evaluativă, ce poate fi dusă la cote performante de analiştii politici, fie din interiorul clasei politice, fie din sînul mediilor de comunicare în masă, care se manifestă în orizontul axiologic al acţiunii politice, marcat prin variabila „V“;

(5) funcţia interpretativă, ce se reliefează în sensul celor îndeplinite de purtătorii de cuvînt, dar şi de comentatorii ad hoc, sub incidenţa polului „I“, al suporterilor, dar şi al beneficiarilor acţiunii politice întreprinse;

(6) funcţia justificativă, manifestă în discursul consilierilor politici, cu atribuţii în exprimarea punctelor de vedere din partea factorilor guvernării şi identificabilă pe coordonata „M“, a „tehnologiei“ politice:

7 Petru Ioan, op. cit. , p. 117 - 118

5

Dfuncţia

referenţială

I func- ţia poetică

E funcţia ex- presivă

func- C ţia fatică

funcţia co- R nativă

Ofuncţia

persuasivă

funcţia Vevaluativă

funcţia in- Iterpretativă

C funcţia constructivă

A funcţia pro- iectivă

4. „Deducţia“ funcţiilor jakobsoniene 5. Hexada funcţiilor îndeplinite prin în modelul semio-logic discursul politic

CONCLUZII

Apreciem că o dată cu asumarea discursului ca domeniu de investigaţie, s-a conturat o nouă dimensiune a demersului semiotic în domeniul limbajului, o „ştiinţă integratoare a textului“, ce studiază discursul din perspectivă sintactică, ca obiect formal - structural, din perspectivă semantică, ca obiect purtător de sens şi din perspectivă pragmatică, ca obiect al comunicării.

Întrucît limbajul este prin excelenţă intenţional, el vizează pe un altul decît pe sine. De aceea, discursul se manifestă ca o unitate dinamică a producerii enunţurilor, a forţei ilocuţionare prin care se realizează o anumită performanţă şi a capacităţii de a produce efecte şi se supune anumitor legi şi principii specifice, care îi reglementează modurile de manifestare.

În căutarea invarianţilor care îi circumscriu identitatea, am comparat discursul politic cu alte tipuri de discurs. Am reţinut ca însemne dominante ale discursului politic caracterul prescriptiv şi cel evaluativ. Continuînd analiza comparativă, am constatat că discursul în atenţie este o specie a discursului retoric şi, în această calitate, dobîndeşte o structură argumentativă şi o finalitate persuasivă. Avînd ca gen proxim discursul ideologic, discursul politic preia caracterul disimulat, ambiguitatea intenţionată, caracterul polemic, caracterul de clasă şi statutul de discurs de legitimare a puterii. Discursul în atenţie se aseamănă cu discursul juridic prin caracterul său prescriptiv, întrucît este un discurs al puterii, iar de la discursul religios preia, într-o formă specifică, dimensiunea liturgică. Asemenea discursului filosofic, cel politic trimite la semnificaţiile pe care le atribuie lumii şi propune lumi alternative, chiar dacă la un alt nivel de generalitate şi interferează cu discursul etic sub aspectul responsabilităţii, ca valoare dominantă. Discursul politic are un fundament raţional şi evoluează în sfera verosimilului.

Considerăm că dincolo de interese şi raporturile de putere, discursul politic aparţine unei comunicări simbolice ca producţie de semne, încărcate de sens atît la nivel

6

funcţia meta- lingvistică S

funcţia jus- tificativă M

cognitiv, cît şi la nivel emoţional. Acest fapt evidenţiază posibilitatea extinderii analizei şi explicitării acestuia în cadrul unui model semiotic, capabil să reliefeze mai adecvat structura sa internă şi mecanismele performative specifice acestui tip de discurs.

II. Discursul politic între disimulare şi credibilitate

II. 1. Minciuna şi discursivitatea politică

Trasarea limitelor cunoaşterii realităţii şi stabilirea valorii de adevăr a aserţiunilor reprezintă o primă etapă necesară în analiza mai elaborată a triadei realitate – reprezentare – discurs, în care îşi are originea şi manifestarea conceptului de minciună. Considerăm că pot fi identificate două genuri de relaţii cognitive determinante: (a) o primă relaţie, care reliefează adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate şi demersul de cunoaştere a acesteia; (b) o a doua relaţie, ce relevă caracterul veridic sau mincinos al raportului dintre cunoaşterea realităţii şi discursul rostit despre ea. Adevărul şi etica ce întemeiază realitatea epistemologică a lumii contemporane au devenit noţiuni care se nuanţează în funcţie de interesele pragmatice imediate ale societăţii, ale grupurilor sau ale indivizilor. Între adevăr şi realitate există o multitudine de opinii care nu ajung la adevăr, la adevărata cunoaştere, dar nici nu sînt pur şi simplu erori. Prin opinii, oamenii se apropie suficient de adevăr pentru a trăi la nivelul realităţii contingente, al practicii cotidiene.

Pe de altă parte, la nivel conceptual se elaborează cele mai rafinate modalităţi comunicaţionale persuasive şi manipulative. Orice încercare de a simplifica complexitatea realului duce inevitabil la eroare în gîndire. Orice schematizare a reprezentărilor mentale în discurs duce la denaturarea informaţiei comunicate. Astfel, devine posibilă minciuna. „Minciuna nu este tot una cu eroarea: pe cînd eroarea se opune realităţii, minciuna se opune adevărului“ 8. Ea poate fi definită, într-un sens restrîns, ca un demers comunicativ intenţionat de transmitere a unor informaţii false de către locutor, în scopul inducerii în eroare a receptorului. Minciunile din sfera conceptelor pot dobîndi diverse forme, de la afirmaţii neadevărate la operaţiile intelectuale care încalcă criteriile gîndirii corecte, de la demersurile polemice, avînd ca obiectiv distragerea atenţiei, la anticiparea contraargumentativă a reacţiilor posibile ale adversarilor de idei, „de la contextualizarea categoriilor şi principiilor incomode pînă la ieşirea la rampă a unor valori încărcate forţat cu conţinutul justificativ şi ideologic dorit, ajungîndu-se la <<asasinarea>> argumentativă a ideologiilor concurente, la proclamarea <<adevărurilor unice>>, imuabile şi eterne“ 9. Minciunile de acest gen sînt elaborate şi folosite pentru a influenţa ceea ce se concepe, se imaginează, se gîndeşte creativ, manipulînd felul de a vedea realitatea, dar şi ansamblurile de opinii, de idei cu privire la problemele filosofice, ştiinţifice, politice, sociale, economice ş. a.

8 Ibidem, p. 189 Ibidem, p. 48

7

Putem considera că una din devizele discursului politic poate fi: nu este bine să spui tot adevărul. Acest tip de discurs este unul de ocultare a tot ceea ce îl contrazice şi îl deranjează în evenimentele realităţii sau în discursurile concurente. După cum afirma Hannah Arendt, „sinceritatea nu a fost socotită drept o virtute politică, iar minciuna a fost considerată pur şi simplu o cale perfect justificată în tranzacţiile politice“ 10. Prin urmare, mecanismul minciunilor funcţionează atît în societăţile democratice, cît şi în cele totalitare, ca un element necesar al coeziunii sociale, reglîndu-se şi reproducîndu-se, cu implicarea, mai mult sau mai puţin eficientă, a puterii politice decidente.

În societăţile democratice, se inovează lingvistic prin împrumuturi din limbile vii, dar mai ales prin transformarea propriei limbi, ceea ce face nesigur sensul cuvintelor. Se impun termenii generici şi cuvintele abstracte, care cresc ambiguitatea ideilor; frecventa schimbare a referenţialelor unor termeni generici consacraţi, precum „libertate“, „democraţie“, „economie de piaţă“, „tranziţie“ ş. a. facilitează exprimarea rapidă şi convingătoare a minciunilor conceptuale ca adevăruri incontestabile şi sprijinite pe valorile consacrate, dar şi „mobilizarea energiei maselor anesteziate epistemologic în susţinerea unor valori opace la critică, conştientizate superficial, aplicate mecanic sub biciuirea stimulilor informaţionali mediatici, generaţi în flux controlat, cantitativ şi axiologic, de către guvernanţi“ 11. Autorul minciunii politice are avantajul de a şti dinainte ceea ce doreşte auditoriul să audă, iar minciuna este mult mai ispititoare pentru raţiunea acestuia decît realitatea. Disimularea (minciuna) este utilizată la nivel ideologic şi politic de către partidele şi organizaţiile politice care intenţionează perpetuarea propriilor interese şi justificarea existenţei lor în cîmpul politic.

Orice discurs politic trebuie, totuşi, pentru a fi credibil, să respecte normele elementare ale raţionalităţii şi să aducă în discuţie fapte verosimile. Numai în aceste condiţii el poate fi convingător. Orice locutor politic ştie că denaturarea realităţii nu poate fi oricît de amplă, întrucît ea nu poate acoperi imensa sferă a realului. Cu totul altfel se petrec lucrurile, însă, în societăţile totalitare, cînd limbajul ajunge să nu mai descrie nimic, fiind doar o expresie a lui „ce trebuie să fie“, ajungînd să primească denumirea de „limbă de lemn“.

II. 2. Un caz particular: discursul care anulează logica şi realitatea

Ideologiile totalitare intră în conflict cu realitatea, rezultatul fiind respingerea acesteia ca neconformă. Realitatea ajunge să nu mai existe decît prin evenimentele care confirmă acest tip de ideologii. Istoria este rescrisă, trecutul însuşi ajungînd să fie adaptat intereselor politice prezente, prin eliminarea tuturor faptelor care contrazic „principiile“ ideologiei totalitare. De exemplu, în noua istorie a României, venirea comuniştilor la putere impuşi, prin forţă, de sovietici, a fost descrisă ca expresie a voinţei întregului popor român.

Discursul politic totalitar este subordonat limbii de lemn, un subsistem lingvistic ce conţine unităţi frazeologice „cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite <<autorităţi>>, utilizate

10 Hannah Arendt, Crizele republicii, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1999, p. 1011 Vasile Tran & Alfred Vasilescu, op.cit., p. 51

8

stereotip - dogmatic ca exprimare a unei ideologii [... ] imitate, dar şi impuse de puterea politică...“ 12. Aceste expresii sînt repetate frecvent, intenţia reală a locutorului politic fiind de a impune o anumită modalitate de gîndire sau chiar anihilarea acesteia şi de a masca adevărata realitate, dacă aceasta nu este favorabilă ideologiei promovate. Mai mult decît atît, ideologia face din lume o limbă. Pentru puterea totalitară, nimic nu se petrece de la sine, fără indicaţiile, participarea şi controlul ei, negînd tot ceea ce nu depinde de ea.

După cum arăta Alain Besançon, în cazul ideologiei comuniste, „adevărul <<proletar>> este Partidul, adevărul <<burghez>> este societatea care rezistă Partidului“. De aceea, puterea nu poate acţiona asupra realului „decît în mod distrugător de vreme ce acesta este realul pe care trebuie să-l distrugă pentru ca să se poată manifesta realitatea al cărei depozitar este“ 13. Anularea realităţii se referă la judecăţile despre viaţa din ţările socialismului real, dobîndind aspectul unei directive metodologice: analiza sau evaluarea elementelor vieţii într-o ţară a socialismului real trebuie să se fundamenteze „nu pe ce se întîmplă acolo cu adevărat, ci pe ceea ce trebuie să aibă loc în lumina doctrinei, nu pe observarea faptelor materiale, ci pe deducţia din principiile sistemului, nu pe cele întîmplate efectiv, ci pe planuri sau dorinţe“ 14. La nivelul discursului oficial ocultarea este maximă: nu există accidente, evenimente, disfuncţiuni, erori care să contrazică mersul implacabil al societăţii spre binele final. Şi chiar dacă există, prin diversiune, ele sînt prezentate ca efecte ale abaterii de la esenţa orînduirii dominante, aflîndu-şi legitimitatea în lumea coruptă a capitalismului. „Limba de lemn nu comunică nici un gînd nou şi nu descrie nimic“ 15. Limba de lemn este alcătuită în întregime din elemente împrumutate din limba naturală. Ea trimite însă la un univers semantic extrem de rudimentar, bicolor, însă nu se limitează să priveze cuvintele de substanţa lor, ci ea vizează însăşi capacitatea de reprezentare a limbajului. Ideologia încearcă să compeseze pierderea sensului prin imaginarea unui alt univers semnificant, structurat analog limbajului. Această lume este complet inteligibilă şi are drept misiune să facă uitat faptul că nu are sens, căci elementele constituiente nu au corespondent în realitate. Limba de lemn s-a reliefat ca un mijloc de anihilare a gîndirii, „de introducere a unor structuri de gîndire din afara individului“ 16; astfel, individul devine pasiv, ajungîndu-se la faptul ca altul să gîndească pentru el.

Pentru a ilustra cele afirmate, propunem spre analiză următorul fragment din Mein Kampf: „De altfel, nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentru doctrină să fie deplin puşi la curent şi nici să cunoască exact fiecare aspect al gîndirii şefului mişcării. Esenţial este ca el să fie limpede instruit cu cîteva principii fundamentale, puţin numeroase, dar foarte importante. [...] el va fi pentru totdeauna pătruns de aceste principii, convins, deasemeni, de necesitatea victoriei partidului său şi a doctrinei sale. Nici soldatul nu trebuie amestecat în planurile şefilor. Aşa cum este de preferat să-l formezi pe soldat în spiritul unei discipline severe, cu convingerea că lupta sa este dreaptă şi trebuie să biruie şi că el trebuie să se dedice trup şi suflet, tot aşa acelaşi

12 Tatiana Slama - Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura „Polirom“, Iaşi, 2000, p. 7113 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1993, p. 26614 Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Editura „Nemira“, Bucureşti,1996, p. 2615 Françoise Thom , Limba de lemn, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1993, p. 8116 Tatiana Slama Cazacu, op. cit. , p. 74

9

principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept al unei mişcări de mare amploare, sortite unui viitor strălucit, susţinut de voinţa cea mai fermă“ 17.

Ca orice ideologie totalitară, şi cea nazistă se formulează în principii care devin stereotipii de gîndire, exprimate în clişee: „esenţial este ca [cel ce luptă pentru doctrină] să fie limpede instruit cu cîteva principii fundamentale, puţin numeroase, dar foarte importante“. Pentru a realiza limitarea gîndirii şi a limbajului politic într-un stat totalitar, se acţionează pentru îndoctrinarea cetă-ţenilor, considerîndu-se că este suficientă minima cunoaştere a doctrinei: „nu este necesar ca fiecare din cei ce luptă pentru doctrină să fie deplin puşi la curent şi nici să cunoască exact fiecare aspect al gîndirii şefului mişcării“.

Supunerea oarbă, convingerea în sacralitatea ideologiei promovate, purtătoare a „adevărului final“, exprimată de un conducător divinizat, ce reprezintă „voinţa cea mai fermă“ sînt alte deziderate ale procesului de mode-lare a omului nou (sintagmă promovată mai ales de ideologia comunistă), depersonalizat şi un supus perfect: „Aşa cum este de preferat să-l formezi pe soldat în spiritul unei discipline severe, cu convingerea că lupta sa este dreaptă şi trebuie să biruie şi că el trebuie să se dedice trup şi suflet, tot aşa acelaşi principiu trebuie să fie valabil pentru fiecare adept al unei mişcări de mare amploare, sortite unui viitor strălucit “. Credinţa liderilor politici totalitari în posibi-litatea de a controla şi stăpîni viaţa, aşteptările şi minţile oamenilor, în a remodela sentimentele, în a impune, prin minciună, deformarea relaţiilor interpersonale şi recrearea sistemelor de valori era totală.

II.3.. Strategii semantice de persuadare

Persuadarea auditoriului este eficientă în sfera politicului în condiţiile în care se ţine seama de contextul social - politic în care este produs discursul, de prestigiul locutorului, de calitatea argumentelor, dar şi de strategiile semantice utilizate. J. J. van Cuilenburg, O. Scholten şi G. W. Noomen au identificat cinci variante de strategie semantică 18, fundamentate pe:

(a) manipularea den-otaţiilor care presupune abaterea de la semnificaţia uzuală a termenilor în scopul impunerii unei idei, a unui argument;

(b) manipularea conotaţiilor, prin asocierile de sens pe care cuvintele le generează la nivelul receptorilor politici.

Pentru a surprinde dinamica formării şi acţiunii procedurilor aplicate în cadrul acestor strategii, propunem situarea lor în acord cu variabilele hexadei semiotice:

(1) amplificarea disensiunilor de ordin intensional, prin care deosebirile de ordin intensional sînt prezentate ca probleme extensionale; prin urmare, „conflictele din planul definirii termenilor sînt transpuse în planul aplicabilităţii acestor termeni“ 19; de exemplu, termenul „democraţie“ poate avea o anumită intensiune în discursul politic occidental şi o altă intensiune în discursul politic totalitar;

(2) impunerea / modificarea disimulată a intensiunii, care se realizează printr-o lărgire sau restrîngere a extensiunii şi se manifestă atunci cînd locutorul pretinde că extensiunea termenului utilizat de el poartă singura intensiune corectă; de pildă, într-un

17 Adolf Hitler, Mein Kampf, vol II, Editura „Belardi“, Bucureşti, 1994, p. 15918 J. J. Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Ştiinţa comunicării..., p. 163 19 Ibidem, p. 164

10

număr al publicaţiei „Pravda“ din 1968 putem citi: „la noi acţionează democraţia socialistă, garantată de statul maselor de oameni ai muncii şi reprezentînd cel mai înalt tip de democraţie. Ea şi numai ea pune în mîinile majorităţii poporului, sub conducerea clasei muncitoare, stăpînirea asupra propriului destin“ 20;

(3) relaţionarea improprie a cuvintelor care se realizează prin: (a) pseudosinonimie, cînd se exprimă sentinţe de tipul „liberalismul şi conservatorismul sînt unul şi acelaşi lucru“; (b) pseudoantonimie, care consideră doi termeni într-o contrarietate continuă, cînd de exemplu, se susţine că un stat este sau o democraţie, sau o dictatură, ignorîndu-se posibilitatea existenţei unui proces de trecere de la una la alta; de asemenea pseudoantonimia se manifestă şi atunci cînd doi termeni sînt consideraţi opuşi, fără ca ei să fie, cum sînt termenii „muncitor (într-un stat comunist)“ şi „grevă“; (c) pseudohiponimie, care apare în formulări de tipul „Socialismul este doar o formă de revizionism“, urmărindu-se transferul conotaţiilor negative ale termenului socialism asupra conceptului revizionism; (d) pseudoomonimie, care apare cînd semnificaţia termenului din contextul A este transpusă în contextul B;

(4) manipularea conotativă, care se poate realiza prin eufemisme sau construcţii de imagini; astfel, creşterea preţurilor este prezentată ca „reaşezare“, sloganurile politice vizează mai ales acest tip de manipulare conotativă: „Un preşedinte pentru liniştea noastră“; „Franţa francezilor“, „Numai împreună vom reuşi“.

Putem constata, încă o dată, că orice formă de comunicare politică persuasivă presupune o anumită interdependenţă între mijloacele comunicării şi finalitatea politică a acesteia, între planul semantic şi cel pragmatic al rostirii discursive în cîmpul politic. Opiniile şi atitudinile instaurate prin strategiile semantice se manifestă ca o credinţă larg acceptată, care oferă semnificaţie evenimentelor şi favorizează realizarea intereselor politice de grup.

III. Tipuri şi modalităţi de argumentare politică

Studiul cunoaşterii politice se ocupă pe larg cu reprezentările mentale pe care oamenii le împărtăşesc ca actori politici. Cunoştinţele si opiniile noastre despre partide şi politicieni, judecăţile de valoare şi atitudinile pe care le manifestăm cu privire la demersurile politice sunt, în cea mai mare parte, însuşite, schimbate sau confirmate de formele variate ale socializarii noastre prin educaţie formală, folosirea mijloacelor media etc. Astfel, procesarea informaţiei politice este adesea o formă a procesării discursului, pentru că multe dintre acţiunile politice sînt realizate prin discurs şi comunicare.

Discursul politic argumentativ este o formă de rostire politică prin care sînt identificate situaţiile politice şi apoi sînt formulate ─ sub forma recomandărilor, criticilor, apologiilor ─ răspunsuri adecvate la aceste situaţii. Pentru a-şi îndeplini menirea de legitimare şi exercitare a puterii, discursul politic utilizează mai multe strategii argumentative: interogaţia, negaţia polemică, respingerea cauzei, metafora, ipoteza, justificarea ş. a.

20 Apud Piotr Wierrzbicki, op. cit. , p. 26

11

III.1. Interogaţia

Însăşi punerea unei întrebări este un act implicit de argumentare, pentru motivul că este un act de enunţare. Discursul politic, avînd un caracter polemic, ce presupune o confruntare între parteneri reali sau posibili, apelează la interogaţie ca la o armă importantă în această confruntare. Prin formularea întrebărilor se urmăreşte determinarea interlocutorului de a consimţi la teza propusă de locutorul politic. Ilustrăm această afirmaţie cu următoarea secvenţă discursivă: „După toate aceste lucruri rămînea să se înceapă opera de reforme. Cine să o facă ? Dacă s-ar fi găsit care să reprezinte o realitate socială, un partid care să aibă un program neted [...] atunci partidul acesta fără îndoială că ar fi fost în stare să îndeplinească opera mare de reforme. Dar cum voiţi domniile voastre să fie ? Unde era partidul acesta ? Unde l-ar fi putut găsi cineva ?“ 21. Nicolae Iorga interpelează membrii parlamentului cu privire la incapacitatea acestora de a realiza un program de reforme care să aducă România în rîndul statelor moderne. Teza pe care o susţine istoricul român este aceea a necesităţii implicării parlamentarilor într-un demers legislativ necesar elaborării şi aplicării reformelor social - politice.

Interogaţia are valoare argumentativă, mai ales dacă deţine o negaţie implicită, ca în următorul fragment de discurs: „Ei bine, cînd, din mica minoritate, am fost chemat la Minister, cum socotiţi d-voastră că aveam să viu să-mi abjur credinţele vieţii mele întregi? Că eu, astăzi ministru, să viu să sfîşiu lucrurile vieţii mele întregi ?“ 22. Mihail Kogălniceanu implică, prin aceste interogaţii, hotărîrea de a sprijini neabătut împroprietărirea ţăranilor prin promovarea proiectului de lege rurală în Adunarea Legislativă.

O strategie eficientă la care apelează locutorul politic este interogaţia retorică, ce are o valoare performativă, asemenea ilocuţiunilor. „Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sîngele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de-a fi deşteptaţi în mărire?“ 23. Aceste interogaţii sînt formulate de Nicolae Titulescu pentru a obţine adeziunea în favoarea tezei intrării României în război împotriva Puterilor Centrale, în scopul redobîndirii Ardealului. Întrebările sînt rezultatul certitudinii diplomatului român.

O calitate importantă a interogaţiilor retorice este marea lor putere de sugestie, receptorii ajungînd să se implice, alături de locutor, în situaţiile descrise şi în trăirile exprimate, ca în următoarea secvenţă discursivă: „Ar putea fi un echilibru posibil, la fel de bine în ordinea materială ca şi în ordinea morală, dacă, prin disperare şi prin imposibil, Franţa s-ar decide într-o zi să separe destinul său exterior de cel al democraţiilor din Vest ?“ 24.

Eficacitatea interogaţiilor retorice este mai mai mare atunci cînd ele sînt întemeiate de fapte, motive, perspective, aşa cum procedează Napoleon în faţa armatei sale: „Soldaţilor, sînteţi goi şi nemîncaţi; guvernul e dator mult către voi, dar nu poate să vă dea nimic. Minunate sînt răbdarea şi curajul pe care le arătaţi în mijlocul acestor stînci, dar ele nu vă aduc nici o glorie, nici o strălucire. Eu vă voi conduce în nişte cîmpii

21 Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare... , p. 24322 Mihail Kogălniceanu, Texte social - politice alese... “, p. 26323 Nicolae Titulescu, op, cit., pp 141-144 24 Charles de Gaulle, Discours et Messages, Pendant la Guerre (Juin 1940 - Janvier 1946), Librairie PLON, 1970, pp. 101 - 102

12

roditoare; în puterea voastră vor fi provincii bogate şi oraşe mari; acolo veţi găsi onoare, glorie, avere. Soldaţi din Italia ! Fi-veţi oare lipsiţi de îndrăzneală sau de statornicie ca să ajungeţi acolo ?“ 25. Scopul performativ urmărit de Napoleon prin acest discurs, care se relevă ca o promisiune este de a-şi mobiliza soldaţii pentru un viitor război în Italia.

III. 2. Negaţia polemică

Este un tip de negaţie diferit de negaţia descriptivă. Orice negaţie descriptivă are potenţialul necesar pentru a deveni polemică, în situaţia în care locutorul îi adaugă un corectiv de natură argumentativă. Ea respinge un conţinut pozitiv exprimat anterior printr-un enunţiator diferit de locutor sau instanţa enunţiativă ce produce acel act, ca în următoarea secvenţă discursivă: „Nu există o problemă a negrilor. Nu există o problemă a Sudului. Nu există o problemă a Nordului. Există numai o problemă americană. Şi în această seară, ca americani ne-am întrunit aici – nu ca democraţi sau republicani – pentru a rezolva acea problemă“ 26. Negaţia polemică surprinde receptorul care ar trage concluzia după primul enunţ (sau primele enunţuri) că locutorul nu recunoaşte o realitate a societăţii americane dar, datorită caracterului polifonic al enunţării, acel enunţ este respins şi alte enunţuri sînt rostite pentru a se restabili, prin alte afirmaţii, adevărul, oferindu-se chiar un plus de informaţie cu privire la teza abordată şi susţinută.

III. 3. Respingerea cauzei

Această strategie este des întîlnită în demersurile de justificare şi în operaţiile de realizare a coerenţei şi se bazează pe relaţia că A este cauza lui B (A B). Respingerea lui A se poate face ironic, ca în următoarea secvenţă din discursul preşedintelui Lyndon B. Johnson în faţa Congresului american, în anul 1965: „Bineînţeles, nu este vina republicanilor. Şi nici vina democraţilor. Şi atunci caut şi eu să aflu a cui este vina, totuşi ?“ 27.

Alte strategii de respingere pot fi: (a) posibilitatea unui A şi non-B; pentru a argumenta că o stare de lucruri nu a constituit cauza apariţiei altei stări de lucruri, se întemeiază pe faptul că prima stare ar fi putut să nu determine nici un efect; (b) posibilitatea unui B fără A: chiar dacă A nu s-ar fi petrecut, B tot ar fi avut loc; (c) inexistenţa unei relaţii generale între A şi B; (d) nu A a produs B; argumentul forte este că, dimpotrivă, B este cauza lui A, ca în următorul fragment discursiv, rostit de preşedintele american Jimmy Carter despre drepturile omului şi politica externă americană, în anul 1997: „Marile democraţii sînt libere nu pentru că noi sîntem puternici

25 Napoleon, Discurs către soldaţi la începutul războiului din Italia, apud Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii…, p. 32026 Melvin I. Urofsky (coord.), Texte fundamentale ale democraţiei americane... , p. 24627 Fragment extras din intervenţia candidatului Perot la alegerile prezidenţiale americane din 1992, în Texte fundamentale...p. 427

13

şi prosperi. Eu cred că noi sîntem puternici şi influenţi şi prosperi pentru că sîntem liberi“ 28.

III.4. Metafora

Mecanismul metaforic este întîlnit în toate tipurile de discurs. Astfel, putem afirma că metafora ţine de natura intimă a limbajului. Aristotel definea metafora ca „trecere asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la specie, fie de la specie la specie, fie după analogie“ 29. Neoretorica a prezentat metafora ca o extensiune pînă la reunire a doi termeni a unei proprietăţi care nu aparţine decît intersectării lor. Abordarea pragmatică a metaforei subîntinde mecanismul ansamblului comunicării. Pentru John R. Searle 30, metafora este un act de limbaj indirect în care, enunţînd „S este P“ („Vecinul meu este un urs“), locutorul doreşte să facă să se înţeleagă „S este R“ („Vecinul meu este un om solitar“). Analogia urs / om solitar apare din calculele interpretative ale alocutorului numai atunci cînd acesta reface mental intenţia comunicativă. Studiul tropului în atenţie s-a extins de la poetică la lingvistică, apoi metafora a devenit un topos central al epistemologiei şi a fost analizată şi de reprezentanţi ai teoriei discursului (în argumentare de neoretoricienii Chaïm Perelman & Lucie Olbrechts – Tyteca, în implicit de John Rogers Searle şi Catherine Kerbrat – Orecchioni, iar în teoria actelor de limbaj Teun van Dijk).

Funcţiile discursive ale metaforei sînt următoarele: (a) o funcţie estetică, de înfrumuseţare a discursului şi de întrupare a unei impresii

dificil de exprimat; (b) o funcţie cognitivă, prin care metafora îşi manifestă eficacitatea euristică. Ea

permite explicarea, prin analogie, a unui domeniu nou şi prea puţin cunoscut printr-un domeniu cunoscut;

(c) funcţia persuasivă pe care o dinamizează discursurile moralizatoare, juridice, mediatice, politice, pentru a-şi impune conţinuturile, ideile, valorile.

Această ultimă funcţie impune metafora ca strategie argumentativă. În această ipostază, acest trop are drept caracteristică fundamentală faptul că semele selecţionate sînt semne evaluative, reprezentînd o judecată de valoare, al cărei impact este condiţionat de cultura şi mentalităţile comunităţii lingvistice în care este rostită. Metafora nu face doar să crească expresivitatea ideilor, ci participă la înlănţuirea acestora în argument. Ilustrăm cele asertate prin următoarea secvenţă discursivă: „Europa se clatină din temelii sub greutatea armelor. [...] Omenirea pare să fie cuprinsă de furii. O veche civilizaţiune atacată, rănită şi împinsă la exasperare s-a ridicat năpraznic împotriva năvălitorilor [...] Europa a ajuns un vast abator de oameni“ 31. Utilizarea, de către Barbu Ştefănescu Delavrancea, a metaforei „vast abator de oameni“ în concluzia argumentului său, creşte forţa argumentativă a tezei despre amploarea copleşitoare a războiului din Europa. Concluzia evaluează convingător tocmai dimensiunea conflagraţiei, metafora exercitînd o

28 Ibidem, p. 33229 Aristotel, Poetica, Editura „IRI“, Bucureşti, 1998, p. 9430 John R. Searle, Sens et expression, Les Éditions de Minuit, Paris, 1982, pp. 121 - 16631 Barbu Ştefănescu Delavrancea, Războiul şi datoria noastră, în: Vasile V. Haneş, Antologia oratorilor români, Socec & Co SAR, Bucureşti, apud Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii... p. 119

14

anumită presiune asupra interpretării de către receptor, acestuia fiindu-i mai greu să respingă ceea ce a dedus prin propriul său travaliu inferenţial.

III.5. Expresivitatea pragmatică a rostirii politice

Teatralitatea argumentării – adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuală, „punerea în scenă“ – întîlneşte teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a şansei şi creaţiei. Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decît geometrie sau construcţie riguroasă 32. Acesta trece printr-o întreagă combinatorică de prezentare a dinamicii structurilor societăţii, determinînd formarea anumitor reprezentări asupra realităţii în vederea obţinerii unui statut legitim al guvernanţilor, dar şi a celor care aspiră la putere.

Dramaturgia politică îşi poate asuma o multitudine de forţe expresive ale unor domenii consacrate în conştiinţa colectivă ca valori majore:

(a) asumarea forţei expresiei religioase, care poate să transforme scena puterii într-o viziune a lumii divine 33: ierarhia este sacră, iar suveranul revendică ordinea divină drept sursă a mandatului său; cancelarul Bismark rostea într-un discurs pronunţat în Reichstag, la 6 februarie 1888: „Noi, germanii, ne temem de Dumnezeu, dar de nimeni altcineva“ 34;

(b) trecutul colectiv este o sursă de cutume, simboluri şi moduri de acţiune; Iuliu Maniu argumentează în acest sens la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia: „Dacă neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-şi înfăptui unitatea naţională, s-ar arăta nevrednic de timpurile cari le trăim şi de însuşirile nobile şi fără pereche cu care este înzestrat; prin aceasta s-ar expune dispreţului întregei lumi civilizate“ 35; cîteodată, însă, istoria poate fi construită şi reconstruită, pentru ca puterea să-şi asigure privilegiile prin punerea în scenă a trecutului sub forma moştenirii: „Nu sînt urmaşul lui Ludovic al XVI-lea, ci al lui Carol cel Mare“, avea să rostească Napoleon în faţa papei, în chiar dimineaţa încoronării sale ca împărat la 2 decembrie 1804;

(c) mitul eroului, care are încă un impact important în lumea modernă, accentuează dimensiunea teatralităţii politicului; Eroul apare, acţionează, provoacă adeziune, se încarcă cu putere; el este Salvatorul; surpriza, acţiunea şi succesul devin cele trei aspecte ale dramei care îi conferă existenţă. Eroul controlează şi supune forţele istorice reuşind să le determine să aibă efecte pozitive; „dacă aş guverna un popor de evrei, aş reînălţa templul lui Solomon“, afirma Napoleon Bonaparte în anul 1801.

(d) arta persuasiunii, dezbaterea la care apelează sistemul democratic determină cultivarea capacităţii de a produce efecte „ce favorizează iden-tificarea reprezentanţilor cu reprezentaţii“; propaganda, media, sondajele politice sînt tehnici noi ce furnizează dramaturgiei democratice cele mai puternice mijloace; ele „stimulează producerea de aparenţe, asociază destinul oamenilor puterii cu calitatea imaginii lor publice“ 36.

Expresia verbală a puterii este definită şi de tăcere şi de un limbaj specific, ambele constituindu-se în condiţii ale artei dramatice. Tăcerea şi limbajul „încearcă să

32 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea – modele şi strategii…, p. 80 33 Georges Balandier, Scena puterii, Editura AION, 2000, Oradea, p. 19 34 François Bluche, op.cit., p. 273 35 Iuliu Maniu, Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale un triumf al libertăţii omeneşti, discurs rostit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, în Vistian Goia, op. cit., pp. 114 - 115 36 Georges Balandier, op.cit., p. 20

15

influenţeze subiecţii în timp“ 37. Arta tăcerii face parte din arta politicii. Puterea cuvintelor, cunoscută şi controlată, poate să genereze recursul la un lexic specific, la reguli şi strategii de argumentare.

În societăţile moderne, un candidat la preşedinţie, de exemplu, trebuie să dobîndească o imagine publică, o dimensiune naţională şi credibilitate provenită din reuşitele lui anterioare. Dacă va învinge, va trebui să guverneze, să probeze că deţine controlul asupra tuturor forţelor, inclusiv asupra lui însuşi.

Evidenţierea teatralităţii politicului nu înseamnă o reducere a acestuia la aparenţe şi jocuri iluzorii, ci reprezintă mai mult o rezultantă a raporturilor sociale şi a aspectelor constituite din valori şi imaginarul colectiv. Teatralitatea politicului are, mai degrabă, o funcţie compensatoare, rezultată din imperfecţiunile unei societăţi aflate într-o continuă devenire, cu o ordine vulnerabilă, purtătoare de perturbaţii şi dezordine.

37 Ibidem, p. 27

16