UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE TEOLOGIE SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ DISCIPLINA: DREPT BISERICESC

Lucrare de seminar

Organizarea şi funcţionarea Bisericii

Îndrumător ştiinţific: Pr. Asist. Dr. Santi Cosmin Susţinător: Gagiu Răzvan Anul IV, Gr. I

TÂRGOVIŞTE 2013

1

CUPRINSUL LUCRĂRII

Introducere

Organizarea şi funcţionarea Bisericii

Însuşirile sau atributele Bisericii

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Biserica este definită ca „aşezământ sfânt, întemeiat de Domnul nostru Iisus

Hristos pentru mântuirea credincioşilor”. Ea s-a întemeiat pe Cruce de Mântuitorul

(Fapte 20, 28) şi s-a organizat în chip de comunitate religioasă la Cincizecime sau

Rusalii când a luat fiinţă prima obşte de credincioşi creştini, comunitatea creştină din

Ierusalim. Capul Bisericii este Hristos Mântuitorul, Biserica este trupul Lui iar

credincioşii sunt mădulare ale Bisericii.

Sub chip organizatoric, Biserica se înfăţişează ca o instituţie obşteasca creştină

formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale specifice

credinţei creştine. Pe lângă chipul văzut la Bisericii, de instituţie religioasă creştină mai

există şi un chip nevăzut al ei. Biserica în întregimea ei este formată din aceste două

chipuri ale sale, dar numai chipul ei văzut face obiectul Dreptului bisericesc1.

Cu toate acestea, chipul văzut al Bisericii în alcătuirea şi lucrarea sa, nu poate fi

înţeles decât privindu-l în strânsă legătură cu chipul său cel nevăzut. De aceea este

necesar ca în expunerea şi analizarea elementelor care intra în alcătuirea chipului văzut

al ei să se ţină seama şi de elementele chipului său nevăzut.

Sub aspect de societate religioasă, Biserica se înfăţişează ca un corp comunitar

organizat, format din mai multe categorii de membrii, constituiţi în unităţi

organizatorice de mai multe feluri, având organe speciale de conducere şi folosind

numeroase mijloace pentru ducerea la îndeplinire a lucrării sale religioase. Aceste

mijloace sunt în primul rând cele religioase, apoi cele morale, şi tocmai la urma cele

1 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, Vol. I, Sibiu, 2006, p. 60; 3

juridice. Lor li se mai adaugă o sumă de organisme constituite după rânduieli aparenţe,

ca instituţii, aşezăminte, etc2.

Prin societate se înţelege un grup de oameni legaţi printr-un interes comun şi

organizaţi în scopul realizării respectivului interes. Comunitatea religioasă este tot un

grup de oameni legaţi numai prin credinţă religioasă şi organizaţi în scopul asigurării

liberului exerciţiu al acestei credinţe.

Prin credinţă religioasă, în general se întelege un ataşament lăuntric faţă de o

realitate, la a cărei cunoaştere pozitiv-ştiinţifică nu se poate ajunge. Ea devine un factor

de coeziune care conduce gruparea creştinilor la o acţiune cu obiective determinate de

însăşi credinţa religioasă respectivă. După diferitele credinţe religioase, se cunosc

diferite tipuri de instituţii religioase: cea păgână, cea a religiei politeiste, cea mozaica şi

cea creştină. Fiecare din aceste instituţii religioase se împart şi se subîmpart după

confesiuni3.

Instituţia religioasă creştină este numită îndeobşte Biserica, dar şi diferitele ei

confesiuni poartă acest nume, astfel încât apar denumirile: Biserica Ortodoxă, Biserica

Romano-Catolică, Biserica protestantă.

Biserica se deosebeşte de celelalte societăţi prin însuşirile sale: a) una, adică o

organizaţie religioasă neîmpărţita, pentru că are numai un cap nevăzut, pe Hristos care

i-a dat o singură învăţătura şi o singură mântuire; b) sfântă, pentru că întemeietorul ei

este sfânt şi tot aşa şi scopul şi mijloacele pentru ajungerea scopului; c) soborniceasca

(universală), pentru că are menirea să cuprindă pe toţi oamenii, fără deosebire de loc,

timp şi bazată pe puterea sinodala şi învăţătura Sfintelor Sinoade; d) apostoleasca,

pentru că Apostolii au organizat Biserică şi ei au puterea de conducere şi de la ei au

primit-o episcopii, prin succesiune neîntreruptă4.

După învăţătura Sfintei Scripturi, Biserica este un trup alcătuit din mai multe

membre şi după cum sănătatea trupului depinde de sănătatea membrelor, tot aşa şi în

Biserică, numai atunci avem raporturi sănătoase, când toţi membrii ei sunt cu putere de 2 Pr. Asist. Ioan Caraza, „Biserica crestină în primele patru secole. Organizarea şi bazele ei canonice” în Ortodoxia XXXIV (1982), nr. 3, p. 451; 3

4 Arhid. Prof. Ioan N. Floca, „Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii” în Ortodoxia XXXIV (1982), nr. 3, p. 408;

4

viaţă şi formează o unitate. Fără această unitate între membrii Bisericii şi fără lucrarea

în comun şi în conformitate cu menirea Bisericii, cu binele general al ei nu se atinge

scopul Bisericii. În felul acesta fiecare membru al Bisericii, fără a avea în vedere

poziţia sa, poate să contribuie la înfăptuirea Binelui, unităţii şi păcii, pe care le

urmăreşte Biserica5.

Organizarea şi funcţionarea Bisericii

Organizarea Bisericii a fost făcută de Mântuitorul care este Întemeietorul ei şi

este concepută ca o comunitate a credincioşilor: clerici şi mireni, aşezaţi pe un anumit

teritoriu. Pentru menţinerea organizării după planul rânduit de Capul Bisericii există o

putere bisericeasca deosebită pe care o exercită ierarhia după normele stabilite.

Prin definiţie, Biserica este comunitatea credincioşilor întemeiată de Mântuitorul

Iisus Hristos, credincioşii care sunt legaţi prin credinţă, învăţătură, ierarhie şi Sfinte

Taine. Ca instituţie religioasă, Biserica are un chip văzut şi latura nevăzută iar partea

văzută interesează dreptul canonic. Mântuitorul a descoperit învăţătura Sa pe care

trebuie să o primească oricine doreşte să devină membru al Bisericii. El a instituit

Sfânta Taină, care sunt semne văzute prin care se mijloceşte harul divin. El a prescris

legi pe care membrii Bisericii trebuie să le respecte şi a instituit ierarhia, care are

datoria să conducă Biserica6.

Întemeierea solemnă a Bisericii a săvârşit-o Domnul pe cruce, iar Apostolilor le-

a dat puterea de a lega şi dezlega şi i-a trimis să propovăduiască învăţătura Lui la toată

făptura. Cu acestea Biserica s-a întemeiat şi a devenit un organism văzut. Biserica sub

5 Alexandru Ştefan, „Însuşirile şi limitele Bisericii” în Studii Teologice XXVIII (1976), nr. 7-10, p. 411; 6 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, op. cit., p. 62;

5

aspectul ei văzut, cuprinde o comunitate de credincioşi uniţi prin credinţă, interese

materiale şi spirituale care îi apropie.

Pentru a-şi îndeplini scopul au o organizare, norme religioase şi juridice, precum

şi un cult religios manifestat prin ritual şi slujbe religioase. Omul ca o existenţă

psihofizica aparţine prin trup aspectului văzut al Bisericii, dar orientat permanent spre

Biserică nevăzută, prin existenţa Să religioasă şi scopul spre care îşi orientează

permanent viaţa. Biserica Ortodoxă este „unică, sfântă, soborniceasca şi apostoleasca”

şi acestea sunt atributele fundamentale ale Bisericii7.

Biserica este sfânta, deoarece Sfânt este Întemeietorul, Fiul lui Dumnezeu şi El

este pururi prezent în ea, fapt pentru care nu poate greşi; este infailibilă.

Biserica este soborniceasca, adică universală şi pentru ca porunca Mântuitorului

adresată Sfinţilor Apostoli este de a răspândi Evanghelia până la marginile pământului

deci în sens extensiv, dar are şi un sens intensiv, de aprofundare a adevărului pe

verticală, în profunzime, sprijinindu-se de stâlpii sfintelor sinoade (soboare) care sunt

temelia de granit a ortodoxiei.

Biserica este apostolica, deoarece Mântuitorul a dat putere Apostolilor Săi care

au organizat Biserica, iar de la Apostoli a trecut la episcopi, care prin succesiune o vor

transmite neîntrerupt până la sfârşitul veacurilor.

Mai presus de atributele amintite este unitatea Bisericii, pentru care ne rugăm

permanent: „… pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru Unirea

tuturor”, fiindcă unitatea este spirituală şi toţi trebuie să avem o credinţă; drept cum

spune un sfânt Părinte a fost ceea ce s-a crezut: totdeauna, pretutindeni şi de către toţi.

După învăţătura canonica fundamentală a Bisericii Ortodoxe, unitatea trebuie să

fie atât dogmatica, dar şi canonica şi de cult. Aşadar, principiile după care se conduce

Biserica se găsesc în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dar şi în viaţa de toate zilele

din care se desprind adevărurile. Principiile canonice pe care se întemeiază legile

bisericeşti sunt principiile de bază, care se afirmă în unitatea învăţăturii, dreptului şi

cultului Bisericii8.

7 Pr. Lect. Drd. Alexandru Stănciulescu – Bârda, Drept canonic, Editura Sitech, Craiova, 2006, p. 102;8 Ibidem, p. 103;

6

În ceea ce priveşte alcătuirea generală a Bisericii, trebuie să amintim că Biserica,

ca trup al cărui cap este Mântuitorul Iisus Hristos, o formează toţi care au primit

Botezul şi care urmăresc realizarea scopului pentru care s-a întemeiat Biserica. Dar,

după cum în orice organism cu rânduiala, fiecare membru îşi are locul său şi trebuie să

îşi cunoască datoriile ce îi revin ca să fie părtaş la drepturi, tot aşa trebuie să fie şi în

Biserică9.

Membrii Bisericii se împart în două stări: una o formează cei care prin chemare

deosebită sunt destinaţi să vestească învăţătură, să împartă darurile şi să se îngrijească

de mântuirea tuturor şi de instituţiile bisericeşti, iar altă stare îi cuprinde pe ceilalţi care

nu sunt chemaţi la slujbele bisericeşti, ci au dreptul să participe la tot ce priveşte viaţa

bisericească. Prima stare o formează clericii iar cea de-a doua laicii10.

Deosebirea dintre membrii Bisericii a arătat-o chiar Mântuitorul şi pe baza

poruncii Lui s-a stabilit şi poziţia diferiţilor membrii precum şi drepturile şi datoriile

lor. De la Întemeietorul Bisericii deosebim în cler cele trei grade diferite: episcopatul,

presbiteratul, diaconatul, cu drepturile şi datoriile fiecăruia.

Cu vremea, pe lângă cele trei trepte amintite, ale ierarhiei superioare de drept

divin în Biserica s-au introdus şi trepte ale ierarhiei inferioare de drept omenesc, care

erau ajutătoare ale ierarhiei superioare.

Mirenilor sau laicilor Biserica le-a recunoscut poziţia pe care au avut-o chiar de

la întemeierea ei, adică participarea la viaţa bisericească. Organizarea bisericeasca

priveşte clerul şi laicii, de aceea interesează raportul dintre cler şi laici. Atingerea

scopului Bisericii presupune însuşirea învăţăturii creştine şi mijlocirea harului, prin

sfinţire. Această puterea a fost exercitată de Sfinţii Apostoli şi a fost transmisă

urmaşilor lor, membrilor ierarhiei11.

Puterea ierarhiei îşi are temeiul în Sfânta Scriptură şi numai Apostolii şi urmaşii

lor au dreptul în Biserica să înveţe, să administreze Sfintele Taine şi să conducă.

Mijloacele divine nu exclud mijloacele omeneşti în Biserică, ci chiar le presupun

pentru a da roade. Poziţia ierarhiei şi a laicilor este determinată de organizarea

9 Alexandru Ştefan, art. cit., p. 413; 10 Pr. Asist. Ioan Caraza, art. cit., p. 453; 11 Ibidem, p. 454;

7

fundamentală a Bisericii prin care se evidenţiază raporturile şi drepturile şi îndatoririle

dintre cele două stări.

Conlucrarea ierarhiei cu laicii corespunde spiritului Bisericii Ortodoxe.

Recunoaşterea importanţei credincioşilor laici nu limitează puterea şi nici nu se poate

deduce că exercitarea puterii ierarhice a condiţionată de poziţia pe care o au laicii.

Subiectul puterii bisericeşti este sinodul, adică adunarea episcopilor, care exercita

puterea peste toată lumea, ca sinod ecumenic şi peste o biserică particulară, ca sinod

local12.

Însuşirile sau atributele Bisericii

Însuşirile sau atributele Bisericii le găsim menţionate în articolul nouă din Crez

„una, sfântă, soborniceasca şi apostoleasca”. Aceste patru însuşiri fundamentale ale

Bisericii le găsim abordate şi din punct de vedere dogmatic, moral şi liturgic.

Observăm că în Crez sau Simbolul Credinţei cea dintâi însuşire este unicitatea.

Teologii mai noi considera că mai potrivit ar fi să aşeze pe primul loc sfinţenia, fiindcă

ea este baza tuturor celorlalte însuşiri şi izvorul lor. Sfinţenia este cea care dă identitate

şi unicitate Bisericii ca instituţie, deosebindu-o de toate celelalte instituţii ale lumii

acesteia. Şi alte instituţii pot avea ca baza unitatea, dar sfinţenia este numai a Bisericii

întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos13.

Unitatea Bisericii cuprinde în sine două aspecte: a) Unitatea existenta,

primordială pe care o are Biserică de la întemeierea ei. Această unitate se bazează pe

mai multe argumente. Mântuitorul Iisus Hristos este unicul ei întemeietor. Biserica este

trupul, iar mântuitorul este capul ei. Biserica mărturiseşte „un Domn, o credinţă, un

Botez” (Ef. 5, 5). Totodată, Biserica are o singură preoţie harică, în centrul ei fiind 12 Alexandru Ştefan, art. cit., p. 414; 13 Pr. Prof. Dr. Mihai Plătică, Drept canonic. Manual pentru seminariile teologice, Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucuresti, 2000, p. 55;

8

episcopatul, care-i garantează unitatea. Biserica urmăreşte înglobarea în sânul ei a

întregului neam omenesc, ca unica turma, al cărei pastor va fi Mântuitorul Iisus

Hristos. Ea capătă astfel caracter de ecumenicitate, nefăcând deosebiri între membrii ei

în funcţie de rasă, etnie, sex, culoare, apartenenta politica sau statala. Ea tratează pe toţi

membrii ei în special şi pe toţi oamenii în general ca făcând parte dintr-un singur

trunchi uman, creaţie a lui Dumnezeu. Însăşi denumirea ei în limba greacă de „eclesia”

= adunare, releva faptul că nu este o adunătură, o îngrămădire spontană de fiinţe

umane, ci o formă de asociere organizată, care să sprijină pe o unitate de învăţătură, de

cult, de legislaţie, de credinţă şi de mărturisire14.

b) Unitatea în devenire a Bisericii este un ţel, o aspiraţie, însă nu o realitate.

Întreaga activitate pastorala şi misionara a Bisericii priveşte acest ţel şi el se înscrie pe

linia învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos. Aceasta vizează eliminarea schismelor şi

ereziilor din viaţa Bisericii, căci acestea i-au sfărâmat întotdeauna unitatea. Aceasta

eliminare nu trebuie înţeleasă ca un act de violenţă la adresa creştinilor cu alte

convingeri religioase decât cele ortodoxe, ci prin atragerea acestora în sânul Bisericii şi

prin convingerea lor privind superioritatea învăţăturii ortodoxe15.

Sfinţenia Bisericii este de la sine înţeleasă. Ea provine din faptul că Mântuitorul,

întemeietorul ei, este izvorul sfinţeniei. Biserica reprezintă Casa lui Dumnezeu şi tot ea

este continuatoarea activităţii pământeşti a Mântuitorului. Biserica este depozitara

harului Sfântului Duh, pe care-l împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi ierurgii tuturor

credincioşilor. Biserica este trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, iar El este

capul ei. Prin Biserica credincioşii au reuşit să capete cununa sfinţeniei16.

Pe baza sfinţeniei izvorâte din harul Sfântului Duh se asigura infailibilitatea

Bisericii în plenitudinea ei. Infailibilitatea Bisericii nu este atributul unei persoane, ci

al Bisericii în întregimea ei. Ea este una singură, şi nu se poate vorbi de mai multe

infailibilităţi. După cum adevărul este unul şi infailibilitatea este una singură.

Sobornicitatea Bisericii ar putea fi tradusă prin alţi termeni sinonimi, precum

ecumenicitatea sau universalitatea (catolicitatea). Aceasta se bazează pe mesajul dar de

14 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Probleme de eclesiologie” în Studii Teologice VI (1954), nr. 5-6, p. 234; 15 Ibidem, pp. 234-235; 16 Pr. Prof. Dr. Mihai Plătică, op. cit., p. 57;

9

Mântuitorul Sfinţilor Apostoli: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la

toată făptura…” (Marcu 16, 15) sau „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le

în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). În acest înţeles,

Biserica devine „ecumenică” adică a întregii lumi, chiar dacă nu toată lumea a fost

convertita până în prezent la creştinism, aceasta rămânând însă un deziderat, o

speranţă, un ideal17.

Ca depozitara a harului, pe care-l împărtăşeşte tuturor, Biserica devine „a

întregii lumi”, „ecumenică”, „soborniceasca”. Prin Biserica, Mântuitorul Iisus Hristos

intra în comuniune harică cu membrii Bisericii.

Biserica este soborniceasca, prin faptul că este reprezentată prin sinodalitate, ca

formă superioară de conducere şi organizare. Biserica este organizată pe principiul

etnicităţii şi teritorialităţii, în fruntea bisericilor naţionale fiind Sfintele Sinoade, care

păstrează unitatea întregii Biserici sub aspect dogmatic, liturgic şi canonic. Acestea

sunt sinoadele particulare, care se subordonează, ierarhic, sinoadelor ecumenice18.

Biserica este universală în sensul că este a întregului univers. Sfinţenia pe care o

promovează în lume prin Sfintele Taine şi Sfintele ierurgii nu priveşte numai oamenii,

ci şi elementele naturii în particular şi natură în totalitatea ei, ca opera divină, făcută

dar omului, spre a-i fi mediu prielnic de viaţă. Viaţa în sobornicitatea Bisericii trebuie

înţeleasă ca o păstrare a unităţii credinţei şi unitate intru înfăptuirea faptelor bune şi a

celorlalte manifestări religioase19.

Apostolicitatea Bisericii ca „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15) rezulta

din faptul că Biserica este nu numai continuatoarea activităţilor Mântuitorului în lume,

ci şi a Sfinţilor Apostoli. Biserica este deţinătoarea şi păstrătoarea adevărului, pe care l-

a lăsat Mântuitorul lumii. Este păstrătoarea şi propovăduitoarea Evangheliei, a Sfintei

Scripturi. Pe ea „nici porţile iadului nu o vor birui” (Mat. XVI, 18), căci ea este

vestitoarea cuvântului lui Dumnezeu. Nu trebuie uitat că „cerul şi pământul vor trece,

dar cuvintele Domnului nu vor trece” (Marcu 13, 31)20.

17 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, op. cit., p. 65; 18 Arhid. Prof. Ioan N. Floca, art. cit., p. 411; 19 Alexandru Ştefan, art. cit., p. 414; 20 Pr. Prof. Dr. Mihai Plătică, op. cit., p. 58;

10

Adevărul este păstrat atât de credincioşi, cât şi de cler. Fiindcă şi unii şi alţii, ca

simpli oameni, pot greşi, Biserica în totalitatea ei, reprezentată prin sinoadele

ecumenice, este infailibilă, lucrând sub asistenta Sfântului Duh. Chiar şi când este

vorba de hotărâri ale sinoadelor locale, dacă acestea sunt acceptate prin consens de

întreaga Biserica, ele sunt socotite infailibile şi devin obligatorii pentru întreaga

Biserica. Caracterul de apostolicitate rezulta şi din aceea că Biserica a preluat toate

atribuţiile încredinţate de către Mântuitorul Sfinţilor Apostoli. Biserica Romano-

Catolică susţine că infailibilitatea îi aparţine în exclusivitate papei, care este autorizat

să emită învăţături dogmatice noi, menite să completeze revelaţia data de Dumnezeu

prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Mai mult, catolicii susţin că există chiar trei

infailibilităţi: una a papei, alta a sinoadelor ecumenice şi alta a întregii Biserici. Având

în vedere însă că adevărul este unul singur, cum şi Dumnezeu este unul singur, nu pot

să existe trei infailibilităţi sau trei adevăruri21.

Având în vedere toate cele susţinute mai sus, trebuie să reţinem ca patru sunt

însuşirile sau atributele Bisericii: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea,

aşa cum au fost formulate în Crez sau Simbolul Credinţei.

Concluzii

Tăria şi veşnicia Bisericii vin din unitatea ei cu Hristos şi din intimitatea dintre

ea şi Duhul Sfânt, care o călăuzeşte la tot adevărul (Ioan 16, 13). Apoi tăria şi veşnicia

ei decurg şi din natura spirituală a împărăţiei lui Dumnezeu, opusă puterii satanei, pe

care vine s-o distrugă. „Dacă Eu scot demonii cu Duhul lui Dumnezeu, iată a venit la

voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28; Luca 11, 20, Marcu 3, 22-30).

21 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, art. cit., p. 236; 11

Cea mai mare binecuvântare, pe care Biserica o oferă, constă în faptul că

membrii ei pot să obţină în anumite condiţii iertarea păcatelor lor de la Dumnezeu, prin

slujitorii Săi.

Biserica este aşezământul sfânt şi dumnezeiesc întemeiat de Domnul şi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea celor ce cred Într-însul şi împlinesc

poruncile cuprinse în Sfintele Evanghelii. Biserica este comunitatea celor ce cred şi

mărturisesc pe Iisus Hristos cel mort şi înviat a treia zi din morţi, ca Dumnezeu, se

unesc cu El prin Sfintele Taine din Biserică şi împlinesc Cuvântul dumnezeiesc prin

fapte bune22.

Biserica Ortodoxă este păstrătoarea învăţăturii nealterate a Domnului Hristos aşa

cum ne-au transmis-o nouă Apostolii şi urmaşii acestora. Fără Biserică nu există

mântuire, deci nimeni nu se poate mântui în afara Bisericii al cărui Cap este Hristos

Domnul. Omul se mântuieşte în Biserică, ceea ce înseamnă după Sfântul Apostol Petru

că „participă la firea lui Dumnezeu” (II Petru 1, 4).

Întreaga întocmire şi lucrare a Bisericii s-a desfăşurat sub călăuzirea Sfântului

Duh. Adoptarea formelor de cult ale Bisericii, ca şi a rânduielilor sale de organizare

socială trebuie înţelese şi tâlcuite numai în această lumină şi în perspectiva pe care ne-

o deschide ea. Căci, cu toată filiaţia care se poate stabili intre formele vieţii creştine şi

cele veterotestamentare după care s-au modelat ele, fără prezenţa şi lucrarea Sfântului

Duh în Biserică, aceste forme ar fost fără însemnătatea şi fără eficienta mântuitoare23.

„Biserica formează un tot, e singura navă a mântuirii, care stranate valurile

vremii şi înaltă creatura spre Creator”24. Din acest tot, Biserică văzută reprezintă locul

în care oamenii sunt chemaţi prin mijloacele adecvate naturii lor şi ajutaţi cu toate

mijloacele pe care le-a lăsat Iisus Hristos să-şi agonisească, să-şi dobândească

mântuirea.

22 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, op. cit., p. 68; 23 Ibidem; 24 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, art. cit., p. 237;

12

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Daniel, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008;

2. Caraza, Pr. Asist. Ioan, „Biserica creştină în primele patru secole. Organizarea şi

bazele ei canonice” în Ortodoxia XXXIV (1982), nr. 3;

3. Floca, Arhid. Prof. Ioan N., „Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau

catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii” în Ortodoxia XXXIV (1982), nr. 3;

4. Floca, Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N., Joantă, Prof. Dr. Sorin, Drept bisericesc, Vol.

I, Sibiu, 2006;

5. Plătică, Pr. Prof. Dr. Mihai, Drept canonic. Manual pentru seminariile teologice,

Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 2000;

6. Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Probleme de eclesiologie” în Studii Teologice VI (1954),

nr. 5-6;

7. Stănciulescu – Barda, Pr. Lect. Drd. Alexandru, Drept canonic, Editura Sitech,

Craiova, 2006;

8. Ştefan, Alexandru, „Însuşirile şi limitele Bisericii” în Studii Teologice XXVIII

(1976), nr. 7-10.

13