componenta aristotelica a gindirii lingv

8/20/2019 Componenta Aristotelica a Gindirii Lingv

1/10

ISSN 0379-7880

ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂ ŢII «AL. I. CUZA* DIN IAŞI

(serie nouă)

OMUL ŞI LIMBAJUL SĂUStudia linguistica in honorem Eugen io Coseriu

EXTRAS

J ecţiunea IILe

OMUL XXXVII/XXXVIII

Lingyistică

1991-1992

Editura Universităţii «Al. I. Cuza»


2/10

COMPONENTA ARISTOTELICĂ A GÎNDIRII LINGVISTICE COŞERIENE

DE

EUGEN MUNTEANU

0. Citind undeva un fragment din Fenom enologia spiritului, E. Coşeriu apreciază că,

de la A ristotel încoace, H egel este “gînditorul care a pătruns, fără îndoială, ce l mai adînc

în esenţa limba jului” .1 Această judeca tă afirmă, implicit, aprecierea de care se bucură

Aristote l însuşi în ochii teo reticianului Coşeriu, apreciere sublinia tă şi de spaţiul larg atribu it

analizei ideilor aristotelice de filosofie a limbajului. M ai mult decît atît, o exam inare atentă

a unora d intre principalele teze ale teoriei lingvistice coşeriene relevă un punc t de plecare

în Aristotel, fie direct, fie mediat prin Hum boldt, Hegel, Btihler sau Heidegger.

In cele ce urm ează, ne propunem să comentăm sum ar cîteva din rezolvările teoretice

coşeriene, a le căror puncte de pleca re sau prime formulări se găsesc la Aristotel: esenţa

procesuală a limbajului, explicare schimbărilor lingvistice, rapor tul fo rm ă - substanţă în

limbă, definirea semnu lui lingvistic drept logos semantikos, distincţia între semnificare şidesem nare şi problema arbitrarietăţii semnului lingvistic.

1. Definirea de către W. von Hum boldt (Uber die Verschiedenheit des menschlichen

Sprachb aues und ihren Einfluji a u f die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts,

1836) a limbajului ca activitate (Tătigkeit ), des invocată şi apreciată de Coşeriu drept

“Grundlage aller Sprachtheorie”3, este tratată nu ca o metaforă sau ca un paradox, ci un

adevăr axiomatic, pe care trebuie să se întemeieze orice abordare raţională a problem elor

limbii. Tratarea lim bii ca un obiect în sine, tip de demers practicat de majoritatea şcolilor

structuraliste modeme, apare nu doar ca ineficientă, ci şi falsă ca justificare teoretică,întruc ît nu pu tem cuno aşte particu larităţile unui produs, d acă nu cunoaştem activ itatea fir

cadrul căreia el se produce. Recunoscînd deci natura procesuală a limbii, aşa cum o afirmă

Hu mb oldt, E. Coşeriu adînceşte investigaţia teoretică, întorc îndu-se la origini le istorice ale

acestei teme, în textul aristotelic.

In diferite locuri ale Organonului se utilizează frecvent cuplul conceptual S uv ap iţ

evEpyeia pen tru a explica, pe de o parte atribute ale fiinţei, da r şi ipos taze ale actu lui de

definire implicat de demersul dianoetic. Sintetizînd datele discursului aristotelic şi

utilizîndu-i conceptele, teoreticianul Coşeriu se referă la trei mod uri în c are poate fi tratată

orice activ itate : 1) în s ine însăşi, ca desfăşurare (kcxt ’ EVEpyEiay^) ca po tenţă (tccaaSfjvajxiv) şi 3) ca produs ( k o t ’ epyov). Ca activitate umană cu caracter universal, dar

rea lizată de indivizi aparţinînd un or comunităţi istorice date, şi limbaju l uman se supune

acestei tratări tripartite. Mai întîi, într-o perspectivă universală, activitatea lingvistică

73


3/10

EUGEN MUNTEANU

(evepYEta) se defineşte ca limbajul în sine (das Sprechen). în perspectivă individuală,

Coşeriu vorbeşte despre ipostaza teoretică a vorbirii, înţelegînd prin aceasta actul vorbirii

ca atare sau seria de acte de vorbire. In sfîrşit, perspectiva istorică abordează activitatea

lingvistică în calitate de limbă concretă, ansamblu al modurilor, specifice unei comunităţi

istorice, de a practica limbajul.

Ca potenţă (âîrvapic;), limbajul reprezintă capacitatea de a vorbi (Sprechkonnen), inerentă

speciei umane, dar concretizată, în cadrul devenirii istorice, ca “deţinere a limbii” (Sprachbesitz)

de către indivizi, sau ca facultate de a utiliza codul tradiţional al unei comunităţi.

într-o a treia abordare, ca produs (epyov), limbajul ar trebui să apară ca totalitate a

textelor posibile în cadrai activităţii lingvistice, dar, întrucît perspectiva universală este

improprie acestui cadra, rezultă că produsul activităţii lingvistice este textul constituit lanivel individual. De asemenea, în măsura în care se constituie ca model pentru utilizări

repetate - aspect numit de Coşeriu “wiederholte Rede”, vorbire repetată produsul

lingvistic aparţine tradiţiei unei comunităţi, drept componentă a “cunoaşterii lingvistice”

(sprachliches Wissen).

Prin urmare, subliniind sensul aristotelic autentic al conceptului evepYeict, acela de

activitate creatoare îndreptată spre un scop, E. Coşeriu defineşte limbajul drept o “activitate

liberă şi orientată spre un scop, identificîndu-şi scopul în sine însăşi, fiind însăşi realizarea

acestu i scop şi precedînd, ca idee, potenţei.”5 Aşadar, afirmă Coşeriu, limbajul nu

“foloseşte” semne ci le creează în cadrai şi prin intermediul puterii creatoare proprii fiecăruiom, ca fiinţă producătoare de semne dotate cu sens. Deşi, în accepţia aristotelică, limbajul

ca “energie” precede limba ca “obiect”, totuşi, libertatea creaţiei lingvistice este limitată de

istoricitatea ei, căci, ca act istoric, a utiliza limbajul înseamnă întotdeauna a vorbi o anumită

limbă, pe care fiecare mem bru al unei comunităţi o deţine în mod individual, dar o

raportează permanent la tradiţia comunităţii.

Considerînd-o esenţială pentru înţelegerea naturii şi a structurii generale a limbajului,

Coşeriu reia şi reformulează în diferite alte lucrări această schemă, inclusiv în lucrări cu un

caracter aplicat, unde ea îşi vădeşte maniabilitatea.6

2.. Atît de controversata problemă a explicării cauzelor schimbărilor lingvistice este

abordată de E. Coşeriu pornind de asemenea de la o disociere aristotelică. în Physica, II, 3

şi 11,7, Aristotel distinge patra cauze ale lucrurilor: cauza primă, cauza materială, cauza

formală şi cauza finală. Transpusă în domeniul limbajului, ipoteza aristotelică ne obligă să

considerăm ftă, orice fapt de limbă este creat de cineva anume (cauza primă), din ceva anume

(cauza materială), cu reprezentarea a ceea ce va f i creat (cauza formală) şi pentru un anumit

şcpp (cauza finală). Schimbările de limbă, avînd un caracter continuu, trebuiesc considerate

ca rezultînd prm convergenţa dinamică a tuturor celor patra “cauze”, cu specificarea,

existentă încă la Aristotel (Physica, 11,8 ; în tot ceea ce se include un scop, relaţiile

anterioare şi cele posterioare se întîmplâ prin raportare la acel scop”.), că instituirea unei

finalităţi conferă temeiul principal al acţiunii cauzei prime. Tot astfel, schimbările lingvis

tice nu se petrec în anumite condiţii, ci prin intermediul acestor condiţii. în tre necesitatea

74


4/10

COMPONENTA ARISTOTELICĂ

internă definită de cauza formală şi proiectarea finalităţii oricărui act lingvistic, orice

schimbare lingvistică nu este doar o inevitabilă consecinţă a unui stadiu anterior, ci şi o

exprimare a libertăţii de creaţie date vorbitorului.

3. O altă temă aristotelică utilizată de Coşeriu ca argument interpretativ în definirea

esenţei limbajului um an se referă la raportul între formă (popijtTţ) şi materie (uĂ rţ) ca

fundamente ale oricărei fiinţe. In Physica, II, 2, Aristotel clasifică obiectele (t o i ov ra), după

configuraţia raportului între formă şi substanţă, în trei clase, după cum urmează: 1. obiecte

naturale, privite ca substanţe care au luat o formă anumită, în acest caz, forma fiind

determinată prin substanţă; 2. obiecte matematice, care sînt forme pure, indiferente faţă de

substanţe şi 3. obiecte culturale, în fiinţarea cărora determinantă este forma, dar numai prin

raportare la substanţă. în calitate de creaţie umană, limbajul este inclus de Coşeriu în această

ultimă clasă, întrucît, în limbă, principiul formativ se manifestă doar conform posibilităţilorsubstanţei date. în privinţa limbii, substanţa nu este nici indiferentă, ca în cazul obiectelor

matematice, dar nici determinantă, ca în cazul obiectelor naturale.8 Pe această bază, E.

Coşeriu efectuează o critică radicală teoriei glosematice, pentru care limba apare ca o “reţea

abstractă de funcţiuni”, un obiect pur formal, lipsit de substanţă. Or, nefiind un obiect

matematic, limba nu poate fi studiată în sine, ca formă pură sau ca relaţie între forma

expresiei şi. forma conţinutului, aşa cum propune L. Hjemslev : “Limba nu este simplă

formă şi nici o formă situată între două substanţe, ci o formăalcătuitoare de substanţe (eine

Gestaltungsform von Substanzen). Expresia formă şi substanţă reprezintă o reproducere

specială a faptului că, în limbă, morfematicul nu se lasă recunoscut şi descris fără referirela hyletic. Acest fapt se întîmplă însă deoarece morfematicul este dat prin hyletic, iar

hyleticul rămîne inclus în forma care îl creează. Substanţa nu poate f i omisă, fiindcă ea este

determinată (aleasă) de formă şi inclusă în ea.”

4. în studiul Logicism o y antilog icismo en la gramâtica10 E. Coşeriu afirmă că

eroarea fundamentală a logicismului lingvistic constă în a considera limbajul un “produs

al gîndirii logice.” 1 Expresia “clasică” a acestei confuzii este aserţiunea lui E Mauthner,

conform căreia, dacă Aristotel ar vi vorbit chineza sau dakota, logica sa ar fi avut o cu totul

altă configuraţie. Respingîhd părerea aproape generală că Aristotel ar fi fost cel care a

stabilit identitatea dintre categoriile logice şi cele lingvistice, E. Coşeriu re-interpreteazăcelebrele pasaje din Categoriae, 4, 2a şi De Interpretatione, 16 a-b şi 17 a, arătînd că

filosoful a făcut o distincţie clară între expresia lingvistică şi expresia logică adică între

Aoyog OT](iavriKog(“expresie înzestrată cu sens”) şi Xoyog areo^avxiKog (“expresie care,

prin negare sau afirmare, poate susţine adevărul sau falsitatea”). Anterioară logicului,

expresia lingvistică este, în raport cu acesta şi în absenţa predicaţiei, nedeterminată şi

nediferenţiată sau, în terminologia lui Aristotel, “fără nici o legătură” (teoria jirţSepwxv

aupjiXoKîfv). în priv inţa “expresiei cu sens” nu se poate pune problema adevărului sau

falsităţii, care presupun afirmaţia şi negaţia, posibile numai prin logosul apofantic. în

consecinţă, limbajul, ca manifestare a libertăţii umane, nu este nici adevărat nici fals, c i oactivitate specifică, inter-subiectivă, cu finalităţi diverse. Logicul este doar una din posi

bilele finalităţi ale logosului semantic, alături de dea estetică şi cea practică. Altfel spus,

75


5/10

EUGEN MUNTEANU

logicul se întemeiază în m od nec esar pe dim ensiunea semantică a limbajului, dar nu orice

“expresie dotată cu sens” im plică în mo d necesa r un fundam ent apofantic. M ai mu lt încă,afirmă Coşeriu, limbajul este anterior în raport cu gîndirea logică. Ca să poată exista

enun ţuri apofantice, este necesară o formulare preliminară a d atelor cunoaşterii prin “logo i

semăntikoi” : “Nu limbajul este produs al gîhdirii logice, ci, dimpotrivă, aceasta din urm ă

se bazează în mo d necesar pe limbaj. Cuvintele şi conceptele, care sînt semnificaţi virtuali

ai cuvintelor, trebuie să existe pentru ca să existe gîndirea log ică şi nu invers.”1

5. Este cun oscută importanţa definitorie a distincţiei semnificaţie/desemnare pen tru E.

Coşeriu, a tît îh p rivinţa constituirii unei teorii semantice generale, c ît şi în domeniul

abordării practice a cercetării lexicului unei limbi. Prin relaţia de semnificare (Bedeu-

tungsb ezieh ung), Coşeriu înţeleg e rap ortul între semnificaţii lexicali iar prin relaţia de

desem nare (Bezeichnungsbeziehung) relaţia între sem nul lingvistic ca atare şi obiecte

determinate ale realităţii. în timp ce relaţiile de semnificare aparţin “lim bii” (“teh nicii

vorbirii” - T echnik der Red e), relaţiile de desemnare sînt elemente ale “vorbirii”. în

perspectivă sincronică, relaţiile de semnifica re sîn t constante, pe cînd desem nările sînt

variabile; de ex emp lu, unul şi acelaşi obiect poate fi desem nat prin sem nele operă, lucrare,

contribuţie, volum etc., deşi fiecare semn semnifică în sine altceva, adică ocupă un loc

distin ct în sistemul funcţiilor distinctive şi opoziţionale ale lexicului unei lim bi date

Pond erea epistemologică a acestei distincţii este ilustrată de Coşeriu în abordări cu caracter

practic, precum atunc i cînd propu ne o ab ordare structural-diacronică a semnificaţilor

lexicali15, sau cînd abordează, dintr-un punc t de vedere pu r semantic, procedeele de

formare a cuvintelor.16

Deşi, obse rvă Coşeriu, confuzia între semnificare şi desem nare este o moştenire veche

în istoria teoriilor despre lim baj1 , acest fapt trebuie privit doar ca o componen tă a

inventarului de “opinii date”, de habitudini ale unei gîhdiri superficiale, întrucît lectura

atentă a unui pasaj din De sophist icis elenchis ar putea dovedi că Aristotel însuşi sesizase

necesitatea d e a distinge d ouă tipuri de relaţie în definirea s imbolului lingvistic, deşi nu a

exprimat-o în mod tranşant si consecvent. în articolul xo ev orpxaivEiv. Bedeu tung und

Bezeichnung bei Aristote les™ , E. Coşeriu propune o interpretare în acest sens a urm ătorului

pasa j din Soph. elench., 165 a:“ EarEiSr) yap ouk eoxiv aura xâ Jtpaypaxa SiaXeyEcrdai(f>spovrac;, akXa xoîg ovopacriv avx'i xcov Jtpaypaxcoov xpcjp.£-&a crupPoXoig‘(...) xa pev

yap ovopaxa jtEJtepacrrai, Kat xo xSv XcSycov jtXfjdog, xa Se Jtpaypaxa xov apiOpov cwtEipa

eoxiv ’ avayKaîov oîiv, jtXEia) xov auxov Xoyov xa'i xoîrvopa ev or;paivEiv - ”... într-o

discuţie nu este posib il să aducem lucrurile înseşi, ci trebuie să ne folosim , în locul lor, de

cuvintele care le simbolizează cuvintele sînt în num ăr finit, ca şi mulţimea

noţiunilor, în timp ce luc rurile sîh t nenumărate. De aceea, aceeaşi noţiune şi acelaşi cuvînt

trebuie să desemneze mai multe lucruri" (trad. rom. de Mircea Florian, în Organon, IV,

Bucureşti, 1963, p. 270).

Făcînd abstracţie de echivalarea log icistă a lui Xoyog prin noţiune, într-un contex t încare sensul corect este cel de “enunţ; vorbire” (cf., în alte traduceri, lat. oratio, germ. Satz,

engl. fo rmulă ), traducerea românească a lui Mircea F lorian reflectă percepţia com ună şi

76


6/10


"Tradiţională” a conexiunilor stabilite de Aristotel între obiectele desemnate (jipaypaxa) şi

seninele lingvistice (ov opaxa ), în cadrul unui enunţ lingvistic (koyog) : dat fiind numărulfinit al semnelor lingvistice şi al enunţurilor, faţă de numărul infinit al obiectelor, este

necesar ca fiecare nume şi fiecare enunţ să semnifice mai multe (lucruri). A r fi vorba, în

această interpretare, de ceea ce am numi astăzi polisemia unităţilor lingvistice.

E. Coşeriu propune însă o altă interpretare a acestui pasaj, considerînd că, deşi

utilizează peste tot verbul cnipcuveiv, Aristotel d istingea totuşi între semnificaţia propriu-

zisă, văzută ca un conţinut intern al numelui, un modus significandi intern al cuvintelor,

capabil a fi aplicat asupra unor obiecte diferite din aceeaşi specie, pe de o parte, şi

desemnare, înţeleasă ca o relaţie concretă între semnul ca atare şi lucrul concret al realităţii

( j t p a y p a ) , P e de a ltă parte. Verbul OT)paiveiv trebuie abordat, m consecinţă, ca un gen

proxim (Oberbegriff), care include, ca specii, noţiunile de semnificare şi de desemnare,

trebuind interpretat conform determinărilor impuse de contextul în care el apare în textele

aristotelice. Justeţea acestei interpretări a lui E. Coşeriu este întărită de pasaj din cartea a

IV-a a Metafizicii, unde Aristotel arată că numele povoucos, Ăe-utcog şi avfrpooojtos

desemnează acelaşi lucru, deşi fiecare are altă semnificaţie. Cu toate că în loc. cit. se

utilizează pentru ambele relaţii verbul aripcuveiv contextul sintagmatic este lipsit de

echivoc. Pentru a actualiza valoarea conceptuală “a semnifica” a verbului oripmveiv,

Aristotel adaugă determinantul ev, construind sintagma ev otipcuveiv “a semnifica un

singur (lucru)”, iar pentru exprimarea noţiunii “a semnifica” utilizează formula x a # evog

OTipatveiv “a semnifica în relaţie cu (un lucru)” : ou yap xovxo aŞ ioupev xo ev OT)paiveivxo KafP evog - “nu în acelaşi mod evaluăm pe «a semnifica un singur (lucru)» şi pe «a

semnifica în relaţie cu (un lucru)»” ( Metaphysica, 1006 b).

în perspectiva filosofică în care abordează limbajul, E. Coşeriu accentuează necesitatea

de a renunţa definitiv la non-diferenţierea epistemologică între cele două concepte: “Sem

nificaţie şi desemnare sînt aşadar funcţii lingvistice complet distincte: semnificarea este

conceptuală, desemnarea, dimpotrivă, obiectivă. Identificarea desemnării cu obiectul de

semnat este o eroare, inclusiv a logicii pozitiviste, care a reprezentat această opinie, şi a

fost părăsită în epoca mai recentă.” în concepţia lui E. Coşeriu, semnificaţia se referă la

fi in ţa lucrurilor, adică la componenta universa lă a experienţei lingvistice a fiecărui individ,reprezentând, deopotrivă şi modul specific în care fiecare limbă istorică dată delimitează

elementele experienţei umane comune. Prin crearea unor reţele de semnificaţii proprii,

fiecare limbă procedează la obiectivarea, în cadrul istoric, a conţinutului conştiinţei

subiective. Ca funcţie lingvistică distinctă, desem narea prin limbaj a obiec telor extral

ingvistice apare ca ceva secundar şi condiţionat, o manifestare mediată a semnificaţiei, o

realizare în act a acesteia.

6. Poziţiile teoretice pe care le susţine E. Coşeriu au întotdeauna o întemeiere

critico-exegetică. în spiritul celor mai bune tradiţii academice, E. Coşeriu îşi deduce propria

teorie, în mod organic, din prezentarea critică a rezultatelor predecesorilor. Un adevăratmodel de cercetare în acest sens ne apare examinarea la care Coşeriu supune străvechea

dilemă a arbitrarietăţii/nonarbitrarietăţii semnelor lingvistice.20

77


7/10

EUGEN MUNTEANU

Respingînd părerea comună care atribuie lui Ferdinand de Saussure “meritul” de a fi

form ulat cel dinţii teza arbitrarietăţii semnului lingvistic, E. Coşeriu arată că, de la Thomas

de A quino, Hobbes, Locke şi Leibniz, pută la W. Wundt, H. Paul şi A. Marti, practic întreaga

istorie a reflecţiei filosofice asupra naturii limbajului este străbătută de încercarea de a

form ula o soluţie la această problemă. Diferitele formule utilizate de teoreticieni pentru a

exprima teza convenţionalităţii semnului lingvistic21 îşi au originea în sintagma secundum

placitum, p ropusă de Boetius în versiunea latinească a opusculului Peri hermenieias pentru

a echivala aristotelicul kaxîx aw dT pajv. După părerea noastră, E. Coşeriu argumentează

în mod convingător că pasajul de referinţă din Aristotel a fost înţeles în mod eronat, printr-o

confuz ie între perspectiva “pur funcţională” în care se situa Aristotel, cu cea genetică,

impusă de tradiţia platonică; datorită acestei confuzii, expres ia aristotelică K a x a ouvOîficriv

a fost privită ca fiind sinonimă cu platonicul fieaei şi aplicată relaţiei între corpul sonor alcuvîntului şi obiectul desemnat.22

Pasajul aristotelic în cauză (Peri hermeneias, 17 a) se prezintă în următoarea formulare:

*Ovop.(x pev ot)v Icru


8/10


form elor verbale şi nu la apariţia cuvintelor, prin urm are la fun cţionarea şi nu la o riginea

semnelor.”25

Dacă am traduce în termeni moderni ipoteza lui Aristotel, vom spune că semnele

lingvistice sînt arbitrare doar în rapo rt cauzal cu denotatele, în sensu l că între calităţile

obiectelor desem nate şi mate ria sonoră a cuvintelor nu există o relaţie de determ inare

organică. în schimb, ca elemente ale unui logos, al unei exprimări dotate cu sens, semne le

lingvistice sînt motivate prin chiar funcţia lor, determinată de neces itatea istorică proprie

fiecărei limbi, ad ică de modul, specific fiecărei limbi, de a face ca unu i anu mit con ţinut de

conştiinţă să-i corespundă o anum ită secvenţă sonoră. De altfel, în Peri hermeneias, 16 a,

Aris totel spune că elementele aflate în relaţie sem iotică nu sînt cuvintele şi lucrurile, ci

“sunetele” (cpcovcu) şi “im presiile sufleteşti” (t a ev xp x|njx$ mf ir|p ax a)?lE cm pev o& vxaev xrj cpcovf| xcov ev xi) rpx_>XDJtafipaxa iv oupPoĂ a* kcx\ t a ypatpopeva xuv ev xrj «pomj'Kcu

coajcep ovbz ypafipaxa rcaai xa avxa, oxmoc; ouoe qxovai a i auxcu cov pevxoi xa vxa

or) pe fa îtpmxaig, xa. ccuxa ît a a i Jtaf iifpa xa xrjg 'iţruxHS*Kctl TOtura op ou oa xa , Jtpa yp ax a

l]6rţt a a m a . - “Sunetele exprimate cu vocea sînt simboluri ale impresiilor produse în spirit,

iar ceea ce scriem sînt simbo luri pentru ceea ce rostim. Şi, la fel cum literele nu sînt aceleaşi

pentru toţi oam en ii, to t astfel diferite sînt şi sunetele vo rb ir ii .”

Fap tul că interpretarea de către E. Coşeriu a expresie i tehnice greceşti r a r a cruvxf|KTţv

este corectă se verifică şi alte două contexte în care ea reapare26:(1) Peri hermeneias, 16 b :

Aoyo$ Hori epam) oripavriKri Kara cruvOri'KTjv, f|g rcov pepcov r i orţpavxiKov Ic m

KExwpiapevpv' wg qpaatg, aĂ Ă ’ a2x ug Karacpaaig î] ajtocpaai-g. “Enunţul (lingvis tic) este

un sunet cu sens, în calitate de alcătuire (organizată), fiecare parte (a acestei alcătuiri) avînd

un sens lua tă separat, ca simplă exprimare, şi nu ca afirmaţie sau ne gaţie.”

(2) Peri hermeneias,' 17 a:

’Eori Se cutag Loyog, p^v crqpavriKbg, oux wgopyavov Se aXk’ (coaitep eiprixai) Kaxaox)vfh]Kr|v. “Orice enunţ (lingvistic) deţine un sens, însă nu asem enea un ui ins trument

(natural), ci (după cum am spus), în calitate de alcătuire (organizată)”.Conform acestor disocieri, sensul autentic al gîndirii lui Aristotel este acesta: orice

expresie lingvistică, fie ea unitate lexicală (nom inală * bv op a, ori verba lă - pfjpa ) sau un

enu nţ (Xbyog), este u n “ceva semantic” (xi orţpavxucbv) doar în m ăsura în care se prezintă

ca “alcătuire” (o-uvfhpai), adică structură determinată. Aceasta nu însă în modul unui

instrument “firesc” (opyavov)27, ci ca rezultat al activităţii umane care este limbajul. No tele

conceptuale “arbitrar” şi “convenţional” din defin iţia aristotelică a sem nului lingv istic sîn t

subordonate notei centrale, ce a de “alcătuire, aranjament (intern)”, determinat de finalitatea

expresiei lingvistice.

7. C eea ce trebuie subliniat în încheierea acestor succinte consideraţii este faptul că

interpretarea un or teme aristotelice nu este la E. Ccşeriu un scop în sine ci însuşi m odul de

a-şi desfăşura şi întem eia propria gînd ire teoretică. Fiind un teore tician al lim baju lui în sens

larg, E. Coşeriu este în acelaşi timp şi un deschizător de drum uri în ce rcetarea practică a

79


9/10

EUGEN MUNTEANU

limbilor, căci definiţiile, distincţiile, delimitările, criteriile de descriere şi de clasificare,

punctele de vedere deschise sau numai sugerate în operele sale teoretice au o “atractivitate”

şi o forţă de convingere susţinute şi de autoritatea celei mai bune tradiţii a gîndirii europene, pusă însă într-o lumină extrem de originală. Pe de altă parte, ne apare evident ş i un alt fapt:

interpretarea proprie pe care o dă Coşeriu unor propoziţii ş i teme aristotelice este determi

nată în mod necesar de coerenţa internă şi de sistematicitatea propriei teorii lingvistice, cea

mai importantă, credem, între cele emise în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Facultatea de Litere

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi

Note

I Synchronie, Diachronie und Geschichte. Das Problem des Sprachwandels, Munchen, 1974, p. 66.

2. Cf. E. Coşeriu, Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Ubersicht. Teii I: Von der Antike bis Leibniz, 2. iiberarbeitete Auflage, Tiibingen, 1975, p. 68-112.

3. Synchronie, Diachronie und Geschichte, p.37.[Citatele şi referirile la opera lui Aristotel se fac conform

textului din ediţia Aristotelis Opera omnia (...), editio stereotypa, Lipsiae, Teubner, voi. I-VIII, 1831-1832. Cînd

nu este citată expres versiunea românească existentă, traducerile ne aparţin.]4. în Topica, IV, 4, 124 a, de exemplu, Aristotel se referă la relaţia între &6vctpig şi ̂ vepyeta ca la o relaţie

între două moduri ale fiinţei, a fi ca potenţă şi a fi ca act: m i fjXoug el f\ 66vapig 6ta0eaig, m i xo SuvaoOai6laKEioOaîkcxi etxivoog r\ xprjcrig ev^pyeia, xo xp^crdm evepyeîv, m i xb Kexp^cjOai Evr)pyr)K^vai. - “Dacă orice

capacitate este o dispoziţie, a f i capabil este a fi dispus, iar dacă întrebuinţarea a ceva este o activitate, atunci a întrebuinţa este a f i activ şi a f i întrebuinţat este a f i fo st activ** (Trad. rom. de Mircea Florian, în Organon, IV,

Bucureşti, 1963, p. 105). în altă parte (Topica, I, 3, 101 b), retorica, medicina şi dialectica, văzute ca activităţi

omeneşti, suit definite de Aristotel deopotrivă şi ca Suvdpeig potenţe, capacităţi, pentru ca în Topica, VI, 5,143

a, Aristotel să sublinieze din nou perspectiva finalistă, arâtînd că orice potenţă (asociată aici cunoaşterii epistemice)se adaptează realizării superlative a unui anumit scop: Il a a a yap tjucmţpri m i Suvapig xoo (îeXxicxou 6 o k e T

eîvai* - “Orice ştiinţă sau potenţă pare să se orienteze spre ceea ce este cel mai bine.”

5. Ibidem , p. 39.

6. Cf. E. Coşeriu, Das romanische Verbalsystem, Tiibingen, 1976, p. 20: “în principiu, limba este evepyeia,

dar acest fapt nu exclude 6uvapig-ul, tehnica; pe de altă parte, ca orice activitate creatoare, limba poate fi tratată

şi din punctul de vedere al produselor şale, adică în calitate de epyov, rezultat, produs lingvistic.”

7. Cf. Synchronie, Diachronie und Geschichte, p. 173: “Die Sprachfakten sind da, weil die Sprecher sit f i ir

etwas schaffen, und sind weder Produkte einer physischen, ausserhalb der Sprecher selbst befindlischen Not-wendigkeit, noch «notwendige und unvermeidliche Folgen» eines vorausgehenden Sprachzustandes. Die einzige

eigentlich kausale Erklărung eines neuen Sprachfaktums ist, dafî die Freiheit es mit einem Zweck geschaffen hat.

Was dariiber hinausgeht ist Erklărung seines materiellen Ursprungs und der Bedingungen unter denen die

Sprachfreiheit der die Sprache emeuemden und iibemehmenden Individuen gewirkt hat.”

8. Synchronnie, Diachronie und Geschichte, p. 231.

9. Ibidem , p. 232-233, nota 91. Cf. şi Eugenio Coşeriu, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje , mvol.Eugenio Coşeriu, Teoria del lenguajey lingiiîstica general2, Madrid, 1969, p. 219: “ lo mdrfico se compruebaen lo hilătico, la «forma» es manifestada por y en una «sustancia» : asi como, por otra parte, lo hil6tico alcanza

la cognoscibilidad s61o gracias a lo morfico.”

10. Apărut mai întîi în ediţii independente, în 1957 şi 1958 la Montevideo şi inclus în voi. Teoria del lenguaje

y lingiiîstica general2, 1969, p. 235-260.

11. Logicismo y antilogicismo , p. 238.

12. Cf. Aristotel, Categorii, 4,2 a. După enunţarea tipurilor fundamentale de expresii (xîx XeyopEva), adică a“categoriilor”, Aristotel defineşte apoi limpede diferenţa între expresiile lingvistice şi cele lo g ic e^m orov 6e xtov

80


10/10


eipr)|j.evajv, a m o pev xafr’ a m o , ev ovâepia Kcnracpaaei Xeyexai r| curocpaaei* xrj de rcpbg aXXTjXa xorncovCTupjtXoKri Kaxaţpaaig î] ajtbqxxatg yivexai* Ajtaaa yap Kaxaqpaaig f} ajiotpaatg 6okel rjxoi aXrj^t)g r\ apeudbsetvai xcov 5e xaxa prjdeptav crupjtXoKrjv XeyopEvov oudev ouxe aXrjfrEg, ome ipeu&Eg eoxiv'otov avOpcojtog ,Xe ukov , xpexei, vuca *- ‘‘Nici unul dintre ace şti teime ni nu imp lică, în şi prin sine, o afirm aţie sau o negaţie; nu ma i pr in leg ar ea ac es to r termen i iau na ştere propo ziţii afirm ative sau ne ga tive. Căci fiecare a firm are sa u ne ga re trebu ie,

dup ă cum se ştie, să fie ori ade vărată, ori falsă, pe cînd expresiile fără legătură, cum ar fi: om , alb, aleargă, învinge ,

nu p ot fi nici adevărate nici false”. (Trad. rom. de Mircea Florian, în Organon , Bucureşti, 1 ,195 7, p. 124).

13. Logi ci sm o y antilogici sm o, p. 242.

14. Vezi, pe larg, Eugenio Coseriu, Einf iihrun g in die struk turelle Betra ch tu ng des Wortsc ha tzes2, T iibingen,

1973, p. 44-45. Cf., de asemenea, art. Bed eu tung und Bezeich ning im L ic ht e der strukturellen Se m an tik , învoi . P.

Harîman, H. Vemay (ed.), Sprachwissenschaft und Ubersetzen, Miinchen, 1970, p, 104-121.

15. în studiul Pour une sem antique structurelle diachronique , publicat mai întîi în “Travaux de linguistique et

de îitterature”, 2(1964), p. 139-186 şi reluat, în versiune italiană, în voi. Teoria del linguaggio e linguistica

generale, Bari, 1971, p. 225-279.

16. Eugenio Coseriu, Les proced is se man tiqu es da ns la fo rm ation des des mots , în “Cahiers Ferdinand deSaussu re”, 35(1981), Geneva, 1982, p. 3-16.

17. Teoria del linguag gio , p. 231.

18. Pub licat în “Zeitschrift fur P honetik, Sprachwissenschaft undKo mm um kationsforschung ’\ Bând 32, Heft

4, 1979, Akadem ie Verlag, Berlin, p. 432-437.

19. E. Coseriu, D es Phă nom en der Sp ra ch e und da s Das einv er stăn dn is de s heut igen M en sc hen , în “Păda-

gogische Provinz”, 21 (1967), p. 15.

20. în studiul L ’arbi tra ire du sig ne. Zur sp ătge schich te eines ar is tote lis ch en Beg ri ffes, în “Archiv fur das

Studium d er neueren Sprachen und Literaturen”, 119. Jahrgang/204 G ang, 1968, p. 81-112.

2 1 .0 amp lă listă de asemenea formule ne oferă E. Coşeriu în studiul citat mai sus, nota 62, p. 105.

22. Cf. Platon, Cratylos, 384 c -d et passim.

23. L ’arbi lrai re du signe , p. 87-88.

24. Cf. A. Bailly, Diction na ire grec-fi-angais11, Hachette, Paris, s.a., s.v. c t u vOt j k t ).

25. L ’arbi trai re du signe , p.88.

26. A ici, ca şi mai sus, am p referat să efectuăm o n ouă traducere, în spiritul disocierilor coşeriene, a a cestor

dou ă fragme nte, întrucît traducerea mai veche a lui Mircea Florian, în Organon , I, Bucureşti, 1957, p. 208, omite

pur şi sim plu în fragmentu l (1) să t ra duc ă te rm enul cheie auvfrrţKri, ia r în frag men tu l (2) î l redă, inadec va t, prin

rom. convenţie.

27. în Cratylos, 388 c, examinînd ipoteza “naturalistă” a lui Cratylos, Socrate afirmă că “numele este un

instrum ent dătător de învăţătură şi discrim inator al na turii lucrurilor, aşa cum e suv eica pe ntru ţesătură” (trad. rom .

de Sim ina Noica, în Platon, Opere, III, Bucureşti, 1978, p. 258).

componenta aristotelica a gindirii lingv

Documents