Curs 1-Sem2

Componentele anatomice ale corpului uman

Capul reprezinta segmentul cel mai inalt al corpului uman. El se sprijina prin intermediul gatului pe trunchi. Are o importanta deosebita datorita formatiunilor si organelor pe care le contine.

Acestea sunt dispuse in 4 etaje :

• cel inferior este etajul digestiv-gustativ; urmeaza

• cel respiratorolfactiv (ambele strans legate si de vorbire);

• etajul organelor de simt (stato-acustic si vizual);

• Etajul superior, neural, care contine encefalul.

Limita inferioara, care il desparte de gat, este reprezentată de linia ce urmează marginea inferioară a corpului mandibulei şi continuă cu orizontala convenţională dusă până la marginea anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian, urcă apoi de-a lungul acestei margini, trece prin baza procesului mastoidian şi urmează linia nuchală superioară până la protuberanţa occipitală externă.

Forma capului uman este mult diferita de cea a celorlalte mamifere datorita procesului de umanizare.

Esenta acestui proces a constat in dezvoltarea ampla si rotunjirea neurocraniului,precum si asezarea sa deasupra viscerocraniului.

Umanizarea a fost conditionata de dezvoltarea puterica a encefalului, involutia aparatului dentomaxilar, concentrarea principalelor organelor de simt la limita dintre etajul neural si cel visceral,

• factori mecanici :

• gravitatia,

• actiunea muschilor cefei si a celor masticatori,

• actiunea durei mater :

• factori biologici de adaptare la mediu :

• ortostatismul,

• locomotia mai lenta.

Raportul dintre inaltimea capului fata de cea a corpului se modifica in cursul dezvoltarii ontogenetice :

• in luna a 3-a a vietii intrauterine raportul este de ½,

• in luna a 5-a de viata este de 1/3,

• la nou-nascut este de ¼, iar

• la adult ajunge la 1/8.

Din punct de vedere topografic capul se subdivide in

• etajul neural si

• etajul facial.

Etajul neural al capului este situat in partea superioara si posterioara a capului, fiind constituit din cutia osoasa a neurocraniului acoperia de o serie de planuri moi. Adaposteste encefalul invelit de meninge.

Etajul facial al capului (portiunea viscerala sau faciala) este situata in partea anteriaora si inferioara a acestuia. Fata cuprinde atat regiuni superficiale (somatice) cat si regiuni profunde (somatice si viscerale).

Vedere antero-laterala

1-reg. frontala; 2- reg. parietala;3- reg. occipitala; 1,2,3 reg. fronto-parieto-occipitala ; 4- reg. temporala; 5-reg. nazala; 6- reg. labiala; 7- reg. mentoniera; 8-reg. palpebrala; 9- reg. geniana; 10- reg. maseterina; 11- reg.parotidiana; 12- reg. infrahioidiana ; 13 reg. suprahioidiana ; 14- reg. sternocleidomastoidiană ; 15- reg.laterala a gatului; 16- reg. cefei: a. fosa suprasternala; b. triunghiul submandibular ; c. triunghiul carotidian ; d. triunghiul omoclavicular ; e. triunghiul omotrapezian

Topografia trunchiului

În anatomia topografică se folosesc la torace următoarele linii convenţionale de orientare:

- linia mediosternală - este linia mediană anterioară

- linia parasternală - descinde de-a lungul marginii sternului

- linia medioclaviculară - este linia verticală ce trece prin mijlocul claviculei

- linia axilară anterioară - este verticala ce coboară prin marginea anterioară a şanţului axilar;când braţul este în abducţie sau ridicat vertical, corespunde marginii anterioare a muşchiului pectoral mare

- linia medioaxilară - verticala coborâtă din vârful axilei

- linia axilară posterioară - verticala ce descinde prin marginea posterioară a şanţului axilar;corespunde marginii laterale a muşchiului latissim

- linia scapulară - verticala coborâtă prin unghiul inferior al scapulei linia paravertebrală - verticala ce coboară prin vârful proceselor transverse.

Vedere posterioara.

1- reg. Frontala; 2- reg. Parietale ; 3- reg. occipitala; 1,2,3 - reg. reg. fronto-parieto-occipitala; 4- reg.temporala; 5-reg. cefei; 6- reg. sternocleidomastoidiană; 7- reg. laterala a gatului

Liniile convenţionale antero-laterale de orientare la torace

1- linia mediosternală ; 2- linia parasternală; 3- linia medioclaviculară; 4- linia mamelonară; 5- linia axilară anterioară; 6- linia axilară mijlocia; 7- linia axilarăposterioară

Toracele este împărţit în regiuni parietale şi viscerale.

Regiunile parietale sunt:

• regiunea sternală,

• costală,

• diafragmatică şi

• rahidiană toracică.

Datorită importanţei sale anatomo-clinice, se mai individualizează şi regiunea mamară, suprapusă celei costale.

Liniile convenţionale posterioare de orientare la torace.

1- linia mediană posterioară; 2- linia paravertebrală; 3- linia scapulară

Vedere anterioara

1-1' reg. deltoidiene; 2-reg. axilară; 3- reg. subclaviculară; 4- reg. mamară; 5- reg. costală; 6-cadranul ant.inf. al reg. costale; 8- reg. sternală; 9- reg. brahială anterioară; 10- reg. brahială posterioară

Topografia abdomenului

Abdomenul este partea trunchiului interpusă între torace şi pelvis, fiind situat înaintea porţiunii lombare a regiunii rahidiene.

El conţine cavitatea abdominală în care sunt situate cea mai mare parte a aparatului digestiv, o parte a aparatului urinar, vase sanguine importante, vase şi noduri limfatice, nervi.

Limitele la suprafaţă ale abdomenului sunt reprezentate de două linii circulare neregulate,una superioară şi alta inferioară, care îl separă de celelalte 2 segmente ale trunchiului.

Limitasuperioară, mergând de la baza procesului xifoid până la discul intervertebral T12-L1 trece prin arcul costal până la coasta a X-a, vârful coastelor XI şi XII şi marginea inferioară a acesteia din urmă.

Limita inferioară porneşte de la marginea superioară a simfizei pubiene urcă de-a lungul plicii inghinale, urmează creasta iliacă şi ajunge la orizontala care trece prin discul intervertebral L5-S1.

Superior, cavitatea abdominală este închisă de bolta diafragmatică, în timp ce inferior cavitatea abdominală rămâne larg deschisă, continuându-se cu cavitatea pelviană împreună cu care formează cavitatea abdominală pelviană.

La indivizii normoponderali abdomenul are o formă cilindrică, turtită antero-posterior.

În ortostatism, ansele jejun-ileonului coboară şi determină bombarea sa subombilicală; în decubit dorsal peretele anterior al abdomenului se aplatizează sau devine chiar excavat.

Din punct de vedere topografic se descriu regiuni parietale abdominale şi cavitatea abdominală.

În clinică se utilizează o diviziune tradiţională clinico-topografică a pereţilor anterolaterali ai abdomenului, ţinându-se seama de viscerele abdominale care răspund pereţilor. Se obţin astfel 3 etaje, fiecare cu 3 cadrane:

a) În etajul superior:

- epigastrul este cadranul mijlociu în care se proiectează lobul stâng al ficatului, o parte a stomacului, duodenul şi pancreasul

- hipocondrul drept răspunde lobului drept al ficatului şi căilor biliare

- hipocondrul stâng corespunde unei porţiuni a stomacului şi splinei

b) În etajul mijlociu:

- zona ombilicală este cadranul mijlociu în care se proiectează ansele intestinului subţire şi colonul transvers

- flancul drept corespunde colonului ascendent

- flancul stâng răspunde colonului descendent

1- reg. cefei; 2- reg. rahidiană toracică; 3- reg. rahidiană lombară; 4- reg. sacrococcigiană; 5-reg. gluteală; 6- reg. costoiliacă; 7- reg. costală; 8- reg. scapulară; 9- reg. brahială posterioară;10- reg. brahială anterioară

c) În etajul inferior:

- hipogastrul - cadranul mijlociu în care se proiectează ansele ileale, colonul sigmoid şi vezica urinară în stare de plenitudine

- fosa iliacă dreaptă răspunde primei porţiuni a colonului sigmoidian.

- fosa iliacă stângă răspunde primei porţiuni a colonului sigmoidian.

Dintre acestea două sunt verticale,una în dreapta, alta în stânga, ridicate prin mijlocul plicilor inghinale şi două orizontale: una superioară prin extremitatea anterioară a coastelor, alta inferioară ce trece prin punctul cel mai înaltal crestelor iliace.

TopografiamembrelorDin punct de vedere topografic, membrului inferior i se descriu 6 segmente:- regiunea glutealǎ (fesierǎ)- coapsa- genunchiul- gamba- gâtul piciorului- piciorul

a b

Regiunile topografice ale membrului inferior; (a) vedereanterioarǎ; (b) vedere posterioarǎ.(a) 1- triunghiul femural Scarpa; 2- scrotul; 3- reg. anterioarǎ a coapsei; 4- reg ant a genunchiului (patelarǎ); 5- reg. anterioarǎ a gambei; 6- reg. anterioarǎ a gitului piciorului;7- reg. dorsalǎ a piciorului; 8- reg. dorsalǎ a degetelor

Din punct de vedere topografic membrul toracic se împarte în 6 segmente care în sens proximo-distal sunt urmǎtoarele:- umǎrul- braţul- cotul- antebraţul- gâtul mâinii- mâna

Regiunile topografice ale membrului superior drept; (a) vedere anterioarǎ; (b) vedere posterioarǎ.(a) 1- şanţul (triunghiul) deltopectoral; 2- reg. deltoidianǎ; 3- peretele anterior al axilei; 4- reg. brahialǎ anterioarǎ;5- reg plicii cotului; 6- reg. antebrahialǎ anterioarǎ; 7- reg. ant. a gatului m`inii; 8- reg. palmarǎ a mainii; 9- reg.palmarǎ a degetelor; (b) 1- reg. deltoidianǎ; 2- reg. scapularǎ; 3- reg.brahialǎ posterioarǎ; 4- reg. costalǎ; 5- reg.costoiliacǎ; 6- reg. olecranianǎ; 7- reg antebrahialǎ posterioarǎ; 8- reg. posterioarǎ a gatului mainii; 9- reg. dorsalǎ a mainii; 10- reg. dorsalǎ a degetelor

ab

Curs 2 sem2

Principalele functii ale organismului uman

Functia de nutritie

SÂNGELE

Sângele este un lichid vâscos care circulă în interiorul arborelui cardiovascular împreună cu limfa şi lichidul interstiţial; sângele formează mediul intern al organismului.

Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţă şi energie; substanţele necesare menţinerii activităţii celulare (O2, glucide, acizi graşi, aminoacizi, vitamine etc.) traversează continuu membrana celulară spre interior în timp ce produşii nefolositori sau toxici, care

rezultă din procesele catabolice (CO2, acizi nevolatili, amoniac etc.) sunt eliminaţi în lichidul interstiţial.

Conţinutul lichidului interstiţial atât în factori nutritivi cât şi în produşi de catabolism se menţine constant, datorită circulaţiei permanente a sângelui care aduce substanţele folositoare până la intimitatea celulelor, refăcând mereu rezervele metabolice, iar de aici îndepărtează continuu

produşii de catabolism pe care îi transportă spre organele de eliminare.

Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix, ci variază în funcţie de condiţiile de existenţă; astfel, în timpul efortului fizic spre exemplu, cresc nevoile organismului în O2 şi energie, creşte conţinutul mediu intern în cataboliţi acizi.

Aceştia ajung cu sângele la nivelul centrilor nervoşi, produc efecte stimulatorii asupra centrilor simpatici şi în consecinţă are loc contracţia musculaturii netede din pereţii vaselor splenice, hepatice şi subcutanate, urmată de evacuarea sângelui din aceste depozite şi creşterea volumului sangvin circulant.

Se asigură astfel aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a muşchilor.

Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui în organism.

La toate vertebratele,sângele circulă printr-un sistem închis de vase (artere, capilare, vene).

Propulsia sângelui prin arborele vascular se datoreşte inimii, a cărei activitate neîntruptă de pompă crează şi menţine o diferenţă de presiune între capătul arterial şi cel venos al arborelui vascular.

Mişcarea sângelui în interiorul arborelui vascular se realizează prin două circuite distincte,ce pornesc de la inimă: mica circulaţie (circulaţia funcţională) ce are loc între ventriculul drept,plămân şi atriul stâng şi marea circulaţie (circulaţia nutritivă), produsă între ventriculul stâng,ţesuturi, şi atriul drept şi este reprezentată de arterele şi venele ce irigă ţesuturile şi sunt legate între ele prin capilare.

Sângele circulă prin vase sub o anumită presiune ce se măsoară de obicei indirect determinând tensiunea din pereţii arterelor, care are valoare apropiată de valoarea sângelui şi care se numeşte tensiune arterială.

Valoarea normală a presiunii sângelui în artere este de 140 mm Hg la nivelul arterei brahiale în timpul sistolei (tensiune arterială maximă) şi 90 mm Hg în timpul diastolei (tensiune arterială minimă), şi o tensiune arterială medie cu o valoare de cca. 100 mm Hg.

Tensiunea arterială descreşte de la centru la periferie, cea mai mare cădere având loc la trecerea sângelui prin teritoriul arteriolar.

De regulă, valoarea tensiunii arteriale minime este egală cu

jumătate din tensiunea arterială maximă plus 10 (de exemplu 140 mm Hg-tensiunea maximă şi 90 mm Hg-tensiunea minimă).

Obiectivul principal al reglării circulaţiei este menţinerea unei presiuni sangvine constante care să asigure repartiţia sângelui spre toate organele şi ţesuturile. Inima contribuie la menţinerea valorilor presiunii arteriale prin variaţia debitului sistolic şi a frecvenţei cardiace.

Sistemul vascular contribuie la menţinerea valorii normale a tensiunii arteriale prin variaţia rezistenţei periferice în

funcţie de calibrul vaselor.

Valorile tensiunii arteriale cresc atunci când creşte debitul cardiac sau când se produce vasoconstricţie şi scad când scade debitul cardiac sau se produce vasodilataţie.

Respiraţia reprezintă una din funcţiile esenţiale ale organismelor vii, prin care se realizează aportul de O2 din mediul extern până la nivel celular, în paralel cu eliminarea în atmosferă a CO2 rezultat din metabolismul celular.

Aceste schimburi se desfăşoară în mai multe etape, strâns corelate, într-o strictă succesiune: ventilaţia pulmonară, difuziunea şi schimbul de gaze la nivelul membranei alveolo-capilare, transportul gazelor în sânge şi respiraţia celulară.

La nivelul aparatului digestiv se realizează un permanent schimb între organism şi mediul înconjurător.

Diferenţierea structurală a diferitelor segmente ale tubului digestiv permite ingestia alimentelor şi descompunerea lor în forme simple.

Alimentele sunt produse complexe, provenite din

mediul exterior, alcătuite, în principal, din cinci tipuri de substanţe denumite principii alimentare şi anume: glucide,lipide, proteine, vitamine şi substanţe anorganice.

Principalele organe care îndeplinesc funcţia de excreţie a substanţelor neutilizabile sau dăunătoare organismului sunt rinichiul şi pielea.

Rolul principal al aparatului urinar este formarea şi

eliminarea urinei.

Formarea urinei are loc la nivelul rinichiului iar eliminarea se face prin căile urinare.

Rinichiul este un organ parenchimatos pereche cu rol vital pentru organism; îndepărtarea celor doi rinichi este incompatibilă cu viaţa.

Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este tubul urinifer, format din nefron (partea secretorie) şi tubii drepţi (partea excretorie).

FUNCTIA DE RELATIE

Sistemul muscular somatic, alcătuit la om, din aproximativ 434 de muşchi, reprezintă cca. 405 din greutatea corporală; din acest procent, 10% îl reprezintă muşchii netezi din pereţii organelor interne şi vaselor de sânge împreună cu muşchiul cardiac.

Un muşchi striat este alcătuit din mai multe elemente: corpul muscular, tendonul, joncţiunea tendino-musculară, inserţia muşhiului, tecile sinoviale, vasele şi nervii muşchiului.

Glandele cu secreţie internă (endo = înăuntru, krino = a secreta) sunt glande care secretă substanţe chimice numite hormoni (ormao = a excita) cu acţiune specifică asupra anumitor structuri.

Spre deosebire de glandele exocrine (exo = în afară), glandele endocrine nu au canal de excreţie şi produsul lor se varsă direct în sânge.

Hormonii sunt substanţe chimice bine determinate care acţionează la distanţă de locul sintezei lor, produc efecte specificedoar asupra unor anumite ţesuturi ce constituie "organul ţintă“ ori asupra tuturor celulelor din organism, exercitând o acţiune modulatoare asupra activităţii

acestora.

Hormonii preîntâmpină sau corectează tulburările ce survin consecutiv extirpării glandei care îi secretă.

Glandele endocrine sunt: hipofiza, suprarenala, tiroida, paratiroidele, testiculul,ovarul, pancreasul insulra, timusul şi epifiza.

Funcţiile de relaţie pun omul în legătură cu mediul înconjurător şi sunt îndeplinite de organe speciale grupate în sisteme.

Astfel locomoţia se efectuează datorită punerii în mişcare cu ajutorul muşchilor, a oaselor; oasele şi muşchii sunt organele esenţiale ale locomoţiei.

Muşchii se contractă numai când primesc excitaţii speciale, venite prin nervi de la organele centrale nervoase;acestea, la rândul lor, primesc excitaţii atât din mediul extern cât şi din cel intern, prin intermediul unor organe receptoare, specializate pentru diferiţi excitanţi - organe de simţ.

Sistemul nervos îndeplineşte cea mai complexă şi mai înaltă funcţie integratoare.

Prin intermediul lui se realizează, pe de o parte integrarea organismului în mediu, iar pe da altă parte, a părţilor lui într-un tot unitar.

Unitatea lui se vădeşte prin originea comună a părţilor sale dar şi prin relaţiile sale fiziologice; astfel funcţiile de relaţie nu se pot efectua fără concursul celor vegetative şi nici cele vegetative fără sprijinul celor de relaţie.

Mecanismul fiziologic fundamental al sistemului nervos este reprezentat de actul reflex.

FUNCTIA DE REPRODUCERE

Glandele genitale sunt glande cu secreţie mixtă.

Ele îndeplinesc 2 funcţii: funcţia exocrină şi funcţia endocrină.

Funcţia endocrină constă în formarea şi eliberarea gameţilor, iar funcţia endocrină constă în producerea unor hormoni sexuali care influenţează metabolismul şi determină caracterele sexuale primare şi secundare.

Ambele funcţii devin evidente în cursul perioadelor de creştere şi dezvoltare şi anume la pubertate.

După o anumită vârstă, la ambele sexe funcţiile gonadelor diminuă până la anulare.

Funcţia de reproducere reprezintă un proces complex constituit dintr-o serie de fenomene strâns corelate în vederea formării şi dezvoltării embrionului, a unui nou organism uman.

Acesta urmează să se nască, după o perioadă de viaţă intrauterină şi la răndul său să asigure perpetuarea

speciei, transmiţând din generaţie în generaţie, noi caractere câştigate în decursul fiecărei existenţe umane.

Funcţia de reproducere se referă la: celulele sexuale, geneza şi maturaţia elementelor sexuale, ovogeneza şi spermatogeneza, fecundarea, graviditatea şi naşterea.

Funcţia de reproducere.

Aparatul genital se diferenţiază după sex din luna III embrionară,glandele genitale sunt glande cu secreţie mixtă ele îndeplinind două funcţii: funcţia exocrină şi funcţia endocrină.

Funcţia exocrină asigură perpetuarea fiinţei umane.

Funcţia de reproducere la om este sexuată şi este identică cu a celorlaltor mamifere.

Fiinţa nouă rezultă prin dezvoltarea unei singure celule ou (zigot), care se formează prin unirea a 2 celule sexuale: celuala sexuală feminină – ovulul şi celula sexuală bărbătească - spermatozoidul.

Curs 3,4-sem2

SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern.

Excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii.

Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată, în urma unui îndelungat proces evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie.

Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii.

Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei. Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege lucrurile înconjurătoare, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului.

Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu.

În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc.

Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o perspectivă fiziologică, în două componente: sistemul nervos somatic şi cel vegetativ.

Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în mediul ambiant.

Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne, numindu-se şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient, fiind astfel autonomă.

La baza sistemului nervos stă neuronul, unitatea structurală şi funcţională a acestuia.

Neuronul este o celulă specializată in generarea şi conducerea unor semnale de natură electrochimică numite impulsuri neuronale.

Anatomic, neuronul prezintă un corp celular (soma) şi prelungiri celulare (dendrite şi axon).

Dendritele sunt mai multe şi uneori ramificate, ceea ce creşte foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule nervoase, avand funcţia de a primi impulsuri şi de a le transmite spre corpul celular (conducere centripedă).

Axonul transmite impulsuri de la corp spre organele efectoare care pot fi muşchi sau glande (transmitere centrifugă).

Funcţiile neuronului:

- primeşte informaţii de la alţi neuroni, in special pe calea dendritelor şi a somei;

- execută o computerizare, o sumare particulară a impulsurilor excitatorii şi inhibitorii ce sosesc la nivelul somei;

- conduce impulsurile de-a lungul axonului şi ramificaţiilor sale;

- transferă informaţia primită altor neuroni sau celule efectoare.

Clasificarea neuronilor:

- după formă: - stelate, piramidale (ex: scoarţa cerebrală), piriforme (ex: scoarţa cerebeloasă);

- după numărul prelungirilor: - unipolari, bipolari (mucoasa olfactivă); multipolari (majoritatea neuronilor).

Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente:

-sistemul nervos central şi

-cel periferic.

Primul este alcătuit din

encefal şi

măduva spinării.

Sistemul nervos periferic cuprinde

nervii cranieni şi

nervii spinali.

Măduva spinării

Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral.

Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară.

Se termină printr-o porţiune conică numită con medular.

Are 43 - 45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în diametru.

Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale, care ajunge până la baza coccisului

Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a treia lună de viaţă intrauterină.

La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3, iar la adult la vertebra lombară 2.

Măduva spinării

-formă de cilindru uşor turtit antero – posterior

-prezintă curburile coloanei (cervicală, toracală, lombară)

-nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea, prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni mai groase. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. Umflăturile corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii motorii a membrelor

- pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară

- pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior

Măduva spinării

Măduva este împărţită în 4 regiuni:

cervicală între vertebrele C1 – C6

toracală C6-T9

lombară T9-T12

sacrală T12-L2

Măduva spinării

Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali:

8 cervicali,

12 toracali,

5 lombari,

5 sacrali,

1 nerv coccigian.

Fiecare segment din măduvă, care prezintă o pereche de nervi spinali se numeşte segment spinal.

Structura internă a măduvei

În centru prezintă canalul ependimar.

Este alcătuită din 2 feluri de substanţe:

albă şi

cenuşie.

Substanţa cenuşie

Substanţa cenuşie este alcătuită din corpi neuronali.

Este situată la interior având forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfăcute.

Prezintă două porţiuni: laterală şi una transversală numită comisură cenuşie care le uneşte pe cele laterale.

Porţiunile laterale corespund aripilor de fluture.

Fiecare prezintă trei porţiuni sau coarne: anterior, posterior şi lateral.

Substanţa albă

Substanţa albă este formata din axoni înconjuraţi de o teacă de mielină. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei în fascicule ascendente şi descendente.

Cele ascendente urcă prin măduvă spre encefal, iar cele descendente coboară dinspre encefal.

Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând comisura albă situată înaintea celei cenuşii.

Substanţa albă se împarte în trei perechi de cordoane: anterioare, posterioare, laterale.

Funcţiile măduvei:

1. Funcţia reflexa

Actul reflex reprezintă procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui stimul nervos. La baza actului reflex stă ARCUL RELFEX constituit din receptori care preiau informaţiile din mediul extern, centri nervoşi, la nivelul cărora se eliberează informaţia şi se elaborează răspunsul şi efectorii care realizează comanda venită de la centri.

Reflexele inchise la nivelul măduvei sunt reflexe somatice, clasificate după numărul neuronilor in reflexe monosinaptice (ex: rotulian, ahilean, bicipital) şi reflexe polisinaptice (ex: reflexe de flexie) şi

reflexe vegetative – reflexul cardio-accelerator, pupilo-dilatator, vasomotor, de micţiune, etc.

Funcţiile măduvei:

2. Funcţia de conducere reprezentată de fasciculele conducătoare prezente in coarnele anterioare,posterioare şi laterale.

Astfel ele deservesc sensibilităţi exteroceptive (tactilă, termică dureroasă), proprioceptive (controlează mişcările conştiente şi inconştiente) şi visceroceptive (de la nivelul organelor interne).

Nervii spinali

Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central

Fibra nervoasă=axon

Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motori cât şi senzitive, somatice şi vegetative, deci nervii spinali sunt nervi mixşti.

Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) şi una posterioară, care prezintă ganglionul spinal (senzitivă).

Encefalul

Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană.

Este alcătuit din:

- trunchiul cerebral

- cerebel

- diencefal

- telencefal (creierul mare)

Trunchiul cerebral este format din

1. bulbul rahidian,

2. puntea lui Varolio,

3. Mezencefalul.

Bulbul rahidian

Este segmentul inferior a trunchiului. Între bulb şi măduvă nu există o demarcaţie clară, bulbul numindu-se şi măduvă prelungită.

Are formă de trunchi de con, cu baza mare orientată în sus şi baza mică orientată în jos, spre măduvă.

Limita superioară a bulbului este reprezentat de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte).

Puntea lui Varolio

Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulb şi pedunculii cerebrali.

Are forma unei benzi de substanţă nervoasă, lată de 3 cm, dispusă transversal între emisferele cerebeloase.

Este delimitat inferior de şanţul bulbo-pontin, iar superior de şanţul ponto-peduncular (care o separă de pedunculii cerebrali ai mezencefalului).

Mezencefalul

Este situat între punte şi diencefal, fiind străbătut de apeductul cerebral sau al lui Sylvius, care reprezintă un canal strâmt care leagă ventriculul 4 de ventriculul 3.

Sistemul nervos vegetativ

Intervine in reglarea activităţii organelor interne, fiind parte a sistemului nervos.

Este format din:

- centrii nervoşi localizaţi in unele regiuni ale encefalului şi in măduva spinării;

- două lanţuri de ganglioni aflaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale;

- nervi ale căror fibre işi au originea in aceşti centri.

Sistemul nervos vegetativ

Cele două sisteme nervoase, vegetativ şi somatic, nu sunt separate, ci trebuie inţelese ca un tot unitar.

De fapt, creierul prin intermediul scoarţei cerebrale conduce şi activitatea sistemului vegetativ.

In condiţii normale, activitatea organelor interne se desfăşoară fară ca noi să o conştientizăm.

Nu simţim mişcările stomacului, intestinului sau ale plămanilor, nu ştim cand se dilată sau se contractă vasele de sange.

In concluzie, creierul este acela care conduce şi coordonează toate activităţile din organism şi realizează unitate intre diversele părţi ale organismului, cat şi unitatea acestuia cu mediul exterior.

Sistemul nervos vegetativ

Caracteristici:

- funcţionează autonom, inconştient şi involuntar;

- inervează intregul organism;

- are receptori la nivelul organelor interne;

- are un efect de durată.

Sistemul nervos vegetativ

Funcţionarea sa are la bază tot arcul reflex, care este alcătuit dintr-o cale aferentă (neuron senzitiv), un centru (situat in măduvă sau trunchi) şi o cale eferentă (2 neuroni motori).

Este alcătuit din sistemul nervos parasimpatic, care utilizează ca şi transmiţător acetilcolina, şi sistemul nervos simpatic, care utilizează noradrenalina (norepinefrina).

Sistemul nervos vegetativ

Parasimpaticul determină contracţia pupilelor, accelerarea mişcărilor tubului digestiv,vasodilataţie periferică.

Simpaticul acţionează in special in situaţii de pericol, neobişnuite pentru organism.

Determină dilatarea pupilelor, accelerarea bătăilor inimii, inhibă motilitatea tubului digestiv,vasoconstricţie periferică.

Nervii cerebrali (cranieni)

Sunt nervi perechi şi simetrici inervând extremitatea cefalică. Sunt analogii nervilor spinali, alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic.

La om sunt 12 perechi de nervi cranieni, notate cu cifre romane. După funcţie se împart în trei grupe: senzitivi, motori şi mixşti.

Cei 12 nervi spinali sunt: I olfactiv, II optic, III oculomotor, IV trohlear (patetic), V trigemeni, VI abducens, VII faciali, VIII acustico-vestibular, IX gloso-faringian, X vag, XI accesor (spinal), XII hipoglos.

Numerotarea lor indică poziţia pe care o au la nivelul sistemului nervos central.

Astfel, nervul I este cel mai anterior, iar nervul XII cel mai posterior, deci situat cel mai înspre măduva spinării.

Nervii senzitivi

Nervii senzitivi:

olfactiv,

optic,

acustico-vestibular

sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive, conducând informaţia de la organlele de simţ (nas, ochi, ureche) la creierul mare.

Nervii senzitivi

I. Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă.

Aceştia se grupează formând filete olfactive care străbat lama ciuruită a etmoidului ajungând la encefal.

II. Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor snzitiv din retină.

Nervul părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană, aici axonii din jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă formând chiasma optică.

Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte.

De la chiasma optică se formează tracturile optice.

VIII. Nervul acustico-vestibular alcătuit din 2 părţi distincte nervul acustic şi nervul vestibular. Nervul acustic este nervul auzului. Nervul vestibular este nervul echilibrului.

Nervii cerebrali motori

Sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Conduc influxul nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice.

Nervul oculomotor

III. Nervul oculomotor Se formează la nivelul mezencefalului. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular. Pe lângă aceste fibre somato-motorii nervul mai conţine fibre viscero-motorii care se distribuie la muşchii netezi, corpului ciliar, irisului.

IV. Nervul trohlear Se formează la nivelul mezencefalului. Inervează muşchiul oblic superior al globului ocular.

VI. Nervul abducens are originea în punte. Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular.

XI. Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau medulară. Inervează muşchii trapezi, sternocleidomastoidian, faringelui, laringelui.

XII. Nervul hipoglos are originea în bulb. Este nervul motor al limbii.

Nervii cerebrali micşti

Sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii, atât somatice cât şi vegetative.

V.Nervul trigemen

Are originea în punte. Se împarte în trei ramuri: ramura oftalmică formată numai din fibre senzitive, inervează globul ocular, mucoasa nazală, pielea frunţii; ramura maxilară formată numai din fibre senzitive, inervează maxilarul, dinţii superiori, bolta palatină, mucoasa nazală, pielea regiunii temporale, a buzelor şi pleoapei inferioare; ramura mandibulară mixtă, inervează mandibula, glandele salivare, submandibulare şi linguale, parţial limba, pielea obrajilor, pavilionul urechii, fibrele motorii se distribuie la muşchii masticatori, o parte din muşchii suprahioidieni

VII. Nervul facial are originea în punte. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii, muşchii stilohioidieni şi digastrici.

IX. Nervul gloso-faringian este format din fibre senzitive care inervează mucoasa linguală, mucoasa regiunii amigdaliene, a urechii medii şi fibre motorii care inervează muşchii regiunii superioare a faringelui.

X. Nervul vag este format din puţine fibre somatice şi multe fibre vegetative. Originea acestui nerv se află în bulb. Se împarte în mai multe ramuri: cervicale, toracale şi abdominale care alcătuiesc plexul gastric. Ramurile cervicale prezintă ramură meningiană, ramură auriculară, ramuri faringiene. Ramurile toracale formate din ramuri bronşice, ramuri esofagiene, ramuri pericardice. Ramurile abdominale sunt filetele gastrice care vor forma plexul gastric anterior şi posterior. Sunt ramuri hepatice, ramuri pancreatice şi ramuri splenice.

Cerebelul (creierul mic)

Este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare.

Cerebelul are formă ovoidă, cu diametrul mare dispus transversal. Prezintă o porţiune mediană numită vermis şi două porţiuni laterale numiţi emisfere cerebeloase. Cerebelul are trei feţe: superioară în raport cu cortul cerebelului; inferioară în raport cu fosele cerebeloase ale occipitalului; anterioară în raport cu trunchiul cerebral.

Diencefalul (creierul intermediar)

Este interpus între mezencefal şi creierul mare.

Se află în prelungirea trunchiului cerebral, sub emisferele creierului mare.

Este alcătuit din mai multe mase de substanţe nervoasă:

talamusul,

metatalamusul,

epitalamusul,

hipotalamusul şi

subtalamusul.

Creierul mare

Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale)

Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central, motiv pentru care este numit creierul mare.

Este împărţit în 2 emisfere cerebrale, una dreaptă şi una stângă separate printr-un şanţ adânc numit fisură interemisferică sau longitudinală. În partea bazală a acestei fisuri, emisferele sunt unite printr-o lamă de substanţă albă numită corpul calos.

Creierul mare

Creierul mare are formă ovoidă, cu axul mare orientat antero-posterior. Fiecare emisferă prezintă 3 extremităţi sau poli, 3 feţe şi 3 margini. Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal); posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal). Feţele sunt: dorso-laterală aflată în raport cu bolta craniană; medială orientată spre fisura interemisferică şi bazală în raport cu baza craniului. Marginile sunt: laterală, supero-medială şi infero-medială.

Feţele emisferelor cerebrale prezintă numeroase şanţuri numite scizuri sau fisuri. Şanţurile adânci delimitează între ele lobi cerebrali, iar cele superficiale delimitează circumvoluţiile sau girusurile.

Meningele

Sistemul nervos central este învelit în 3 membrane numite meninge.

Dinspre exterior se dispun:

dura mater,

arahnoida,

pia mater.

Ventriculii cerebrali

În interiorul encefalului se află 4 cavităţi, situate în continuarea canalului ependimar din mpduvă, numite ventriculi cerebrali.

Aceştea sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV.

Se formează în cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea canalului ependimar.

Comunică cu canalul ependimar, conţinând lichid cefalo-rahidian (LCR).

Sistemul nervos vegetativ

Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte centrală şi una periferică.

Partea centrală este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi măduvă, alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi.

Partea periferică formează ganglioni vegetativi, fibre nervoase şi plexuri.

Toate fibrele nervoase care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică aparţin sistemului nervos vegetativ.

Sistemul nervos vegetativ simpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale măduvei spinale, toracale şi lombare unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici.

Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici latero-ventrali şi în ganglionii simpatico-viscerali.

Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situaţi de-o parte şi alta a coloanei formând 2 lanţuri ganglionare.

Ganglionii simpatici viscerali se află aproape de organele pe care le inervează.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai măduvei sacrale.

Aceşti neuroni sunt grupaţi în nuclei vegetativi parasimpatici.

Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal; nucleul lacrimal şi salivator superior din punte; nucleul salivator inferior; nucleul dorsal al vagului din bulb.

În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al micţiunii, centrul ano-spinal şi centrul genito-spinal.

Porţiunea periferică este alcătuit din neuroni vegetativi grupaţi sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici

Curs5 sem2

Aparatul cardiovascular

Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi plămâni.

• Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel,1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului.

• Greutatea inimii este de 250-300 g.

• Prezintă o faţă convexă, sternocostală şi o faţă plană,diafragmatică. Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită,marginea dreaptă.

• Marginea stângă, rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii.

• La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.

• Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două ventriculare; două interventriculare şi două atrioventriculare, numiteşanţuri coronare, între atrii şi ventricule.

Sistemul circulator

• Sistemul circulator este format din inima , vase sanguine si vase limfatice.

• Inima este alcatuita din patru camere:

- atriul drept

- atriul stang

- ventriculul drept

- ventriculul stang,

• Cavităţile inimii

1. Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar,orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva triscupidă.

La nivelul atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular, prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul interatrial.

2. Ventriculele au formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculelor se află orificiile atrioventriculare – drept şi stâng – fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.

• Sisteme de circulatie

• Se formeaza astfel doua sisteme de circulatie:

- circulatia sistemica (marea circulatie) – incepe in ventriculul stang si este formata din aorta, arterele mari si mici, capilare, venule, vene mijlocii si mari, venele cave, care se varsa in atriul drept;

- circulatia pulmonara (mica circulatie) – incepe in ventriculul drept si este alcatuita din artera pulmonara cu ramificatiile ei pana la capilarele pulmonare (la nivelul carora au loc schimburile gazoase), care se continua cu ramificatiile venei pulmonare, ce se varsa in atriul stang.

• Structura inimii

• Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici care, de la exterior spre interior, sunt:

• epicardul,

• miocardul şi

• endocardul.

• Epicardul

• Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii.

• Cealaltă foiţă a pericardului seros este parietală şi acoperă faţa profundă a pericardului fibros, care are forma unui sac rezistent, cu fundul aşezat pe diafragm. Pericardul fibros protejează inima.

• El este legat prin ligamente de organele din jur:stern, coloană vertebrală şi diafragmă.

• Miocardul

• Miocardul, stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinde miocardul contractil, de execuţie şi miocardul embrionar, de comandă –ţesut nodal. Fibrele miocardului contractil sunt dispuse circular în atrii şi oblic în ventricule.

• Ţesutul nodal

• Ţesutul nodal cuprinde:

→ nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare;

→ nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;

→ fasciculul atrioventricular (Hiss) care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două ramuri, una stângă şi alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în pereţii ventriculari reţeaua subendocardică Purkinje.

• Endocardul

• Endocardul căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule.

• Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu inima venelor, iar la nivelul ventriculelor, cu inima arterelor.

• Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi.

• Vascularizaţia inimii

• Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea în aorta ascendentă.

• Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale, care sunt de tip terminal, irigând anumite teritorii din miocard, fără a se uni cu ramurile colaterale vecine.

• Dacă una din aceste colaterale se obstruează, teritoriul respectiv nu mai este vascularizat, se necrozează şi se produce infarctul.

• Sângele venos al inimii este colectat de sinusul coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se deschide în atriul drept.

• Inervaţia inimii

• Inervaţia inimii este asigurată de nervii cardiaci, proveniţi din nervul vag (sistemul nervos vegetativ parasimpatic) şi de simpaticul cervical.

• Arborele vascular

• Arborele vascular este format din:

→ artere, vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre ţesuturi şi organe;

→ capilare, vase de calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi;

→ vene, prin care sângele este readus în inimă.

• Arborele vascular

• -este format din artere , vene si capilare.

• Arterele= vase prin care sangele dinspre inima spre tesuturi si organe.

• Capilarele= vase cu calibru foarte mic, la nivelul carora se fac schimburile( gaze, substante) intre sange si diferitele tesuturi.

• Venele= vase prin care sangele este readus la inima.

• Calibrul arterelor scade de la inima spre periferie, cele mai mici fiind arteriolele care se continua cu capilarele.

• Artere-----------arteriole------------capilare-------------venule-------------Vene

• Vasele sanguine sunt tuburile prin care este inchis si prin care circula sangele.

• Arterele pornesc din ventricule si, ramificandu-se, se raspandesc la toate organele, unde se capilarizeaza.

• Venele sunt mai numeroase decat arterele, prin ele sangele circula de la periferie spre inima

• Sistemul arterial

• Circulatia sistemica (marea circulatie) incepe in ventriculul stang , de unde pleaca artera aorta – din care se desprind toate arterele mari. Aorta prezinta trei portiuni : aorta ascendenta , carja aortica si aorta descendenta; cea din

urma portiune are doua segmente: segmentul toracic (supradiafragmatic) si segmental abdominal (subdiafragmatic).

• Sistemul venos

• Venele sunt vase sanguine prin care sangele circula dinspre capilare spre inima. Venele colecteaza sangele de la toate tesuturile si il transporta spre atrii. Sistemul venos al marii circulatii se colecteaza in venele cave superioara si inferioara , care se deschid in atriul drept.

• Marea şi mica circulaţie

• În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie:

• circulaţia mică sau circulaţia pulmonară

• circulaţia mare sau circulaţia sistemică.

• Circulaţia mică (circulaţia pulmonară)

• Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre plămân sânge cu CO2.

• Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare,care duc sângele cu CO2 spre reţeaua capilară din jurul alveolelor,unde îl cedează alveolelor care îl elimină prin expiraţie.

• Sângele cu CO2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân.

• Cele patru vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.

• Circulaţia mare (circulaţia sistemică)

• Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe.

• De la nivelul acestora, sângele, încărcat cu CO2, este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.

• Electrocardioagrama.

• Inregistrarea modificarilor de potential electric care insotesc activitatea miocardului= electrocardioagrama.Inregistrarea se poate face la suprafata inimii sau a corpului.

• ECG(electrocardiograma) consta din unde(care sunt deflexiuni /devieri de amplitudini variabile, exprimate in mV), segmente(liniile orizontale dintre 2 unde vecine) si intervale( distanta intre inceputul unei unde si inceputul alteia).

• Unde: P, Q, R, S, T

• Segmente: PQ

• Intervale: PR

• Orice tulburare care afecteaza sistemul de conducere/ miocardul, genereaza modificari de Ecg.

•  

• REVOLUTIA CARDIACA

• La inceput,impulsurile descarcate de NSA se propaga la nivelul peretilor atriali, determinand contractia acestora. Contractia atriilor (sistola atriala) are rolul de a pompa sangele din atrii in ventricule prin valvele mitrala si tricuspida. In acelasi timp impulsul electric este preluat de NAV si se transmite mai departe prin fasciculul His si ramurile sale pana la reteaua Purkinje, cand determina contractia ventriculilor (sistola ventriculara), cu rolul de a pompa sangele din ventriculi in artere.

• Intre sistole , atriile si ventriculii se relaxeaza (diastola atriala sau ventriculara).

• Succesiunea unei contractii (sistola) si a unei relaxari cardiace (diastola) constituie ciclul sau revolutia cardiaca si are o durata de 0,8 secunde.

• Sistola atriala

• Sistola atriala dureaza 0,1 secunde. In timpul acesteia sangele nu se poate intoarce in venele mari, din cauza contractiei concomitente a unor fibre cu dispozitie circulara care inconjura orificiile de varsare ale acestor vene. Drept urmare, sangele intra activ in ventricule (30% din sangele care trece din atrii in ventricule).

• Diastola atriala

• Diastola atriala incepe imediat dupa sistola atriala si dureaza 0,7 secunde. Orificiile de varsare ale venelor se relaxeaza si sangele curge in atrii.

• Sistola ventriculara

• Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala si dureaza 0,3 secunde.

• Presiunea intraventriculara creste, o depaseste pe cea din atrii, drept pentru care valvele atrioventriculare se inchid.

• Presiunea din ventriculi o depaseste pe cea din artere (aorta si artera pulmonara) si se deschid valvele semilunare, sangele fiind evacuat din ventriculi in artere.

• Diastola ventriculara

• Diastola ventriculara incepe imediat dupa sistola ventriculara si dureaza 0,5 secunde. Ventriculii se relaxeaza, presiunea scade rapid si, cand ajunge sub nivelul celei din artere , se inchid valvele semilunare. Treptat presiunea scade sub cea din atrii si se deschid valvele atrioventriculare, iar sangele se scurge pasiv in ventriculi (intr-un procent de 70% din total).

• De la sfarsitul sistolei ventriculare si pana la inceputul unei noi sistole atriale , inima se gaseste in repaus total : diastola generala (0,4 secunde).

• Debitul cardiac(DC)

• Debitul cardiac(DC) se obtine prin inmultirea debitului sistolic (70 –90 ml sange /sistola) cu frecventa cardiaca (60 –90 sistole/minut) si reprezinta cantitatea de sange care este pulsata intr-un minut de inima spre tesuturile din organism. DC = 5,5 litri/minut

• In timpul efortului fizic, tesutul muscular are nevoie de mai mult oxigen, adica de mai mult sange care sa-i aduca oxigen. Pentru aceasta creste frecventa cardiaca si debitul cardiac poate ajunge pana la 30 –40 litri/minut; debitul cardiac creste si in timpul sarcinii , febrei, dar scade in timpul somnului (cand organismul se relaxeaza si are nevoie de mai putin oxigen)

• ZGOMOTELE INIMII

• Zgomotul I (sistolic) - prelungit si de tonalitate joasa, este produs de inchiderea valvelor atrioventriculare (mitrala si tricuspida) si de sistola ventriculara (stanga si dreapta).

• Zgomotul II (diastolic) - scurt si ascutit, este consecinta inchiderii valvelor semilunare (sigmoide) ale aortei si arterei pulmonare si apare la inceputul diastolei.

• Zgomotul III (diastolic) poate fi ascultat uneori la adultii tineri, ca un sunet slab, ce apare dupa zgomotul II. Apare in momentul deschiderii valvelor atrio-ventriculare,cand sangele trece brusc din atriile pline in ventriculii relaxati.

• Zgomotul IV (atrial) se aude uneori la copiii slabi, si se datoreaza contractiilor atriale (sistolei atriale).

• Splina

• Splina este un organ foarte bine vascularizat, fiind locul de întâlnire între tesutul limfoid si sângele circulant. Are o culoare rosu închis si se afla într-o capsula relativ groasa care trimite prelungiri si în profunzime împartind astfel splina în mai multe compartimente incomplete.

• Parenchimul seamana cu un burete cu ochiurile largi si este format din pulpa alba si rosie.

• Artera splenica patrunsa în organ se bifurca în ramuri din ce în ce mai mici care sunt înconjurate de celule macrofage cu mare capacitate de fagocitoza. Aici sunt distruse elementele figurate nefunctionale ("cimitirul globulelor rosii").

• Splina

• Este un organ abdominal, nepereche, care apartine sistemului circulator. Ea produce limfocite, distruge hematiile batrane, intervine in metabolismul fierului si este un organ de depozit sangvin pe care il trimite in circulatie in caz de nevoie( hemoragii, efort fizic).

• Splina ocupa loja splenica, cuprinsa intre colonul transvers si diapragm, la stanga lojei gastrice( este asezata in hipocondrul stang). Are o culoare brun- roscata.

• Splina

• La exterior este invelita de o capsula fibro-elastica cu numeroase fibre musculare netede care ii dau posibilitatea de a se contracta. Din capsula pleaca septuri care formeaza o retea in ochiurile careia se gaseste parenchimul. Parenchimul este format din tesut limfoid(pulpa alba) si hematii (pulpa rosie).

• Vascularizatia arteriala a splinei este realizata de artera splenica, ramura a trunchiului celiac. Sangele venos este colectat in vena splenica, aceasta participand la formarea venei porte.