Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii. Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii străini, în special francezi, este de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în 1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista Dacia literară.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.

Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

În poezie evocarea trecutului istoric dobândeşte un larg orizont, o diversificare tematică, o accentuată semnificaţie majoră. Se cântă, înainte de toate, ruinele vechilor cetăţi de scaun ale vitejilor voievozi români, văzute ca mărturii ale unui trecut de glorie şi care servesc drept pilde date prezentului în scopul reînvierii şi perpetuării faptelor de vitejie şi eroism ale străbunilor.

Cei mai mulţi dintre scriitorii paşoptişti au aderat la idealurile Revoluţiei de la 1848, fiind animaţi şi de ţelurile Marei Uniri. Participanţi direct la viaţa social-politică, paşoptiştii au creat opere literare cu un pronunţat caracter patriotic şi militant, inspirându-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială si unitate naţională. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţii sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste. Reprezentanţi: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Anton Pann, Vasile Carlova, Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Cazar Bolliac.

Apar specii noi ca balada şi cântecul, fabula se îmbogăţeşte cu elemente noi ce ţin de limbajul contemporan şi de societatea vremii, iar oda devine un mijloc de afirmare a ideilor politice şi cultural naţionale. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei

paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poprului, ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti( Gh. Asachi- "la patrie", G. Bolliac-" O dimineata pe Caraiman", I. Heliade- Radulescu- "Zburatorul"), a elogiului realizarilor poporului( Gh. Asachi- " La introducerea limbii nationale in publica invatatura"), a prezentarii trecutului ca model pentru prezent(Gh. Alexandrescu-" Umbra lui Mircea la Cozia"). Folclorul a furnizat poetilor acestei generatii un repertoriu de credinte pitoresti, material pentru balade fantastice. Astfel fantasticul si pitorescul, dimensiuni importante ale universului imaginar romantic, au in poezia pasoptista un suport folcloric.

Ca orientare literara, in cuprinsul literaturii pasoptiste predomina romantismul care va atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Dar elemente romantice sunt detectabile inca in poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Carlova, I. Heliade-Radulescu, adica in opera celor care au cultivat motivul ruinelor si al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea si peisajul nocturn. In aceasta ipostaza romantismul se va imbina cu iluminismul si clasicismul. Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare apartinand acestui curent, fabula, satira, epistola, dar si un scriitor romantic, prin elegie, prin meditatia istorica, prin cultul trecutului. Totodata, insa, elementele romantice se vor prelungi si in epoca post-eminesciana, coexistand cu elementele samanatoriste si simboliste. In acest context, ideea specificului national in cultura si arta, anuntata de Dacia literara, va fi preluata de revista Samanatorul, la inceputul secolului al XX-lea, care va promova o literatura inspirata din realitatile nationale, in pofida orientarilor moderniste ale epocii.

Speciile literare cultivate in aceasta perioada sunt: elegia ("Miezul noptei", Grigore Alexandrescu, "O fata tanara pe patul mortii", D. Bolintineanu), epopeea istorica ("Mihaiada", I. Heliade-Radulescu), epopeea cosmogonica ("Anatolida", I. Heliade-Radulescu), epistola ("Epistola domnului Iancu Vacarescu", Grigore Alexandrescu), oda ("Oda lui Schiller", I. Heliade-Radulescu), balada istorica ("Muma lui Stefan cel Mare", D. Bolintineanu), balada fantastica ("Mihnea si baba", D. Bolintineanu), meditatia ("Umbra lui Mircea la Cozia", Grigore Alexandrescu), satira ("Satira. Duhului meu", Grigore Alexandrescu), fabula ("Toporul si padurea", "Cainele si catelul", "Dreptatea leului", Grigore Alexandrescu).

In poezie evocarea trecutului istoric dobandeste un larg orizont, o diversificare tematica, o accentuata semnificatie majora. Se canta, inainte de toate, ruinele vechilor cetati de scaun ale vitejilor voievozi romani, vazute ca marturii ale unui trecut de glorie si care servesc drept pilde date prezentului in scopul reinvierii si perpetuarii faptelor de vitejie si eroism ale strabunilor.

Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet şi ofiţer român, care deşi a scris doar cinci poezii a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu şi a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

Cel dintai poet modern roman, cantaret romantic al vestigiilor istorice este V. Carlova. Versurile din “Ruinurile Targovistii” transmit admiratie si incredere in faptele istorice, aduse in contemporanitate, pentru valoarea lor exemplara. Poezia lui V.Carlova anunta acea atmosfera sufleteasca ce avea sa marcheze poetii din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Reflectarea istoriei nationale in poezia de la 1840 urmeaza stilistic doua linii: una lirica, in centrul careia se afla simbolul ruinelor, si alta epica, ce renaste scene si subiecte istorice, mai mult sau mai putin veridice, demne de urmat. Uneori, ca in cazul lui C.

Stamati, poezia de inspiratie istorica imbina aspectul liric cu cel epic. E important sa retinem ca anume ultimele doua tipuri de poezie, adica cel epic si epicoliric, vor servi numeroaselor incercari ale pasoptistilor de creare a unei epopei nationale, specie in care clasicismul se imbina organic cu romantismul.

Sunt cunoscute cinci poezii ale sale: "Pastorul intristat", "Rugaciune", "Ruinurile Targovistii", "Inserare", "Oda ostasilor romani". Poezia lui Carlova oscileaza intre clasicism si romantism, receptand simultan influentele literare in epoca ale celor doua curente si facand trecerea de la poezia "micului clasicism" la o lirica aflata sub puternica inraurire a lui Lamartine, din "Meditations poetiques" si "Harmonies poetiques et religieuses". "Ruinurile Targovistii" este o poezie neoana-creontica, scrisa sub influenta poeziei ruinelor a lui Volney, în timp ce "Înserarea" reia tema lamartiniană a noptilor romantice, fiind o elegie in care apar sentimente profunde, precum tristetea nedefinita, sensibilitatea data de tabloul nocturn, de maretia cadrului cosmic. Incearca sa traduca "Zaire", de Voltaire, si "Hero si Leandru", de Musaibs, dar traducerile s-au pierdut.

„Ruinurile Targovistei” de Vasile Carlova este o meditatie pe tema ruinelor . Poezia incepe printr-o invocatie in care se concentreaza trecutul si prezentul, admiratia si regretul. În partea a doua, motivul timpului distrugator confera meditatiei note elegiace.

Spre deosebire de semnificatia temei ruinelor in literatura occidentala, unde cea care emotioneaza in ruine este imaginea timpului care trece si macina infaptuirile omului, in literatura romana se remarca mai ales valoarea instructiva a ruinelor.,aceasta afirmatie fiind valabila pentru toti cantaretii ruinelor din aceasta epoca: Gr. Alexandrescu, I. Heliade-Radulescu, D. Bolintineanu (in una din putinele sale poezii cu aceasta tema: Ruinele cetatii lui Tepes), Al. Hrisoverghi s.a. Astfel, tema preromantica a ruinelor, cu motivele melancoliei, evocarii istoriei si, implicit, a scurgerii timpului, in literatura romana este convertita treptat in noi intelesuri pe care aceasta le capata in conditiile unei atmosfere de avant revolutionar, de optimism politic general. Melancolia fireasca pe care o trezesc orice vestigii ale trecutului devine un element secundar, care cedeaza prim-planul sentimentului mandriei de a fi urmasii unor atat de gloriosi strabuni. Romantismul european de tip depresiv, strabatut de nostalgie pentru un trecut ireversibil, apare doar ca o etapa in drumul creator al unor scriitori romani, depasita fiind odata cu maturizarea lor literara. Nota intima, melancolica si induiosatoare va aparea partial dupa infrangerea revolutiei de la 1848, dar fara ca aceasta sa alunece in disperare si pesimism atotcuprinzator. Asadar, motivul „ruinelor” in poezia pasoptista se situeaza in temei pe linia unui lirism de tip meditativ, dar combativ.

Andrei Mureşanu (n. 16 noiembrie 1816 - d. 12 octombrie 1863) a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania.

S-a născut în Bistriţa, într-o familie de ţărani. A studiat filozofia şi teologia la Blaj, a fost profesor la Braşov începând cu 1838. A început să publice poezie în revista "Foaia pentru minte, inimă şi literatură".

A fost printre conducătorii revoluţiei din 1848, participând în delegaţia Braşovului la întrunirea de la Blaj din mai 1848. Poemul său "Un răsunet", scris la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele) , a devenit

imn revoluţionar - a fost numit de Nicolae Bălcescu "Marseilleza românilor". Din 1990, el a devenit imnul României.

După revoluţia din 1848, Mureşanu a muncit ca traducător la Sibiu, a publicat în revista "Telegraful Român", operele sale având tentă patriotică şi de protest social. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară a murit în Braşov în 1863.

Se afirma artistul-cetatean, exponent al constiintei colective, asa cum se observa in poezia "Un rasunet" a lui Andrei Murean sau "Anul 1840" a lui Gh. Alexandrescu.

Poezia „Un răsunet” cunoscută sub numele „Deşteaptă-te, române!” reprezintă culmea creaţiei poetice a lui Andrei Mureşanu

Ion Heliade-Rădulescu - (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte - d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

După obiceiul şi in spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţa limba greacă , înainte de a învaţa să citească româneşte, din istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova).

Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii romane in prima jumatate a secolului al XIX-lea este Ion Heliade-Radulescu. Cel dintai ziar care avea sa dureze apare sub conducerea lui I. H. Radulescu si a lui Constantin Moroiu in 1829 la Bucuresti şi este intitulat Curierul romanesc . In tot cursul existentei, ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui Heliade.

In poezia epica, Heliade a incercat balada fantastica Sburatorul, epopeea eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele. Balada Sburatorului, publicata in volumul al IV-lea al Curierului de ambe sexe si in Curierul romanesc din 1844 este dedicata doamnei Anicuta Manu. Socotita in general cea mai reusita poezie a lui Heliade, ea se caracterizeaza deopotriva prin intelegerea psihologiei personajului, prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism in care se consuma faptele si prin stapanirea tehnica a intregului material. Momentul initial aduce marturia incarcata de framantare sufleteasca a tinerei fete, a carei sete de iubire se consuma orb, fara obiective externe.S-a remarcat ca în „Sburatorul” se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are in vedere violenta pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata. Cu exceptia primei strofe, toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patrunsa de fiorii tragismului ce imbraca poezia in intregul ei. Se resimte in finalul partii a doua o senzatie de impacare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei, vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma impacarii, a marii impacari. Finalul pluteste in fantastic si, prin notele pe care se desfasoara, se leaga puternic de mitologia populara

Grigore Alexandrescu (n. 1810 – d. 1885) a fost socotit vreme indelungata drept un precursor al meditatiei eminesciene. Si prin anumite trasaturi ale operei sale, el povesteste intr-adevar pe marele cantaret al Nirvanei.

Poezia "Umbra lui Mircea. La Cozia", alaturi de "Memorialul de calatorie", se constituie ca efect al unei calatorii de tip romantic (cum se practica in Europa vremii

de catre multi scriitori) pe la manastiri de pe valea Oltului, poetul dand expresie estetica dezideratelor curentului impus de "Dacia literara": inspiratia din evenimente ale istoriei nationale, valorificarea traditiilor, orientarea catre prezent, pentfu emancipare sociala si nationala, a experientei trecutului. Scriitorul afirma, de altfel, in prefata volumului de "Poezii" din 1847, acest credo poetic devenit ideal estetic: "Eu sunt din numarul acelora care cred ca poezia, pe i langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime [trebuintele societatii si sa destepte simtaminte frumoase si nobile, care inalta sufletul prin idei jmorale si divine, pana la viitorul nemarginit si in anii veciniei."

„Umbra lui Mircea. La Cozia” este o evocare cu accente de oda inchinata personalitatii lui Mircea cel Batran si o condamnare a prezentului strabatuta de suflul rationalist al ideii victoriei prin arte.

Poezia incepe solemn, in versuri ample, cu o descriere romantica a inserarii in preajma manastirii Cozia, in care "cortina se ridica peste medievalisme fantastice". (G. Calinescu). Personificarea valurilor Oltului ("S-ale valurilor mandre generatii spumegate") este o sugestie heracliteana2 a curgerii marelui Timp; aliteratia vocalei "w" creeaza o nota de infiorare lugubra. Atmosfera de mister din strofa a II-a pregateste aparitia fantomei lui Mircea, infatisata intr-o miscare ampla, solemna, nascatoare de fiori: "Este ceasul nalucirei: un mormant se desvaleste/ O fantoma-ncoronata din el iese... o zaresc.../ Iese... vine catre tarmuri... sta... in preajma ei priveste.../ Raul inapoi se trage. Muntii varful isi clatesc". In antiteza cu prezentul marunt, veacurile trecute sunt "... vremi de fapte stralucite/ insa triste si amare" prin necontenitele razboaie; meditatia pe tema razboiului se conjuga cu speranta unor timpuri viitoare in care se va instaura Ratiunea universala: "Prin stiinte si prin arte natiile infratite/ in gandire si in pace drumul slavei il gasesc".               Poezia este o meditatie romantica pe tema istorica, bazata pe un mecanism simplu al evocarii: impresia puternica a locurilor dezvolta viziuni poetice care dobandesc reprezentare onirica si transfigurari legendare. Acelasi cadru natural, imaginea Oltului, devenit de altfel motiv literar, aproape mit, in lirica romaneasca, este surprins in doua ipostaze artistice: descriere proza in jurnalul de calatorie si meditatie poetica in versuri. in "Memorialul de calatorie" intalnim, ca in artele plastice, numai schita cadrului, o descriere lirica a curgerii apei si a miscarii valurilor, fara conotatii legendare: "Valurile, cu o soapta inecata, se sfaramau de mal, si tacerea misterioasa ce domnea imprejur predispunea sufletul la cugetarile melancolice care ne coprinsesera...". in apropierea manastirii Cozia, poetul simte insa legatura cu trecutul, puternica presiune a faptelor istorice care isi cer dreptul la evocare: "...numele fondatorului desteapta suveniruri marete nutrite inca de zgomotul valurilor care uda inaltele ziduri si se inchina, in treacat, taranii eroilor."                  Pe acest mecanism poetic se intemeiaza structura textului: prima parte a poeziei este o evocare a maretiei trecutului, simbolizat de mitul voievodului Mircea cel Batran, cealalta reprezinta o meditatie asupra prezentului si a raului instaurat in lume, razboiul fiind expresia lui cea mai cumplita. Se creeaza astfel antinomiile esentiale ale meditatiei de tip romantic, antiteza trecut-prezent, dominanta in poezia secolului al XlX-lea si dusa la un grad de mare rafinament de Mihai Eminescu. La fel ca in poeziile lui Ossian sau ale lui Macpherson, dublul sau de mai tarziu, se creeaza intai cadrul romantic al evocarii, in care se produce transgresia fantastica, secventa initiala,

incipitul, prima strofa, dobandind o eufonie perfecta: "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc,/ S-ale valurilor mandre generatii spumegate/ Zidul vechi al manastirei in cadenta il izbesc". Toate sonurile acestor versuri, cadentele perfecte ale succesiunii silabelor, impreuna cu motivele dominante, tarmul, umbra, valurile, zidul, generatiile, sugereaza o temporalitate ce se va supune mecanismelor evocarii, scotand din adancurile trecutului figura monumentala a voievodului. Este aici un joc subtil intre etern si efemer, de o parte tarmul stabil si zidul neclintit al manastirii, de alta umbrele trecutului ce se ; apleaca peste ape si "mandrele generatii" de valuri, similare celor umane, ce se izbesc si se naruie j de zidul implacabil al timpului. La aceasta falie temporala se produce epifania voievodala, intr-un moment crepuscular, la o ora a "nalucirei", fapt ce semnifica proiectia in spatiul oniric a intregii evocari. Peisajul exterior isi estompeaza detaliile, ramanand in prim-plan pestera, topos al misterului, din care iese noaptea, invaluind intregul spatiu: "Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara;/ De pe muche, de pe stanca, chipuri negre se cobor;/ Muschiul zidului se misca... pantre iarba sa strecoara/ O suflare, care trece ca prin vine un fior." Grota este corelata cu alt spatiu alveolar inchis, subteran, mormantul, ce se deschide tainic, dezlegand din nemiscare seculara fantomele. Regresiunea valurilor temporale are loc prin unduirea continua a generatiilor de valuri ale Oltului, aparitiile fantomatice prelungind catre lumea reala, prin armonii imitative perfecte, ecourile vremurilor trecute: "Este ceasul nalucirei: un mormant se dezvaleste/ O fantoma-nco-ronata din el iese... o zaresc/ Iese... vine catre tarmuri... sta... in preajma ei priveste...". Pe marginea acestei falii temporale, lumea se opreste pentru moment intr-o liniste deplina, aceeasi poate existenta in cazul marilor fenomene biblice, distrugerea zidurilor Ierihonului sau deschiderea apelor Marii Rosii: "Raul inapoi se trage... muntii varful isi clatesc." in acest decor nocturn, cu puteri magice de transfigurare, "marea fantoma" revine din trecut inconjurata de o intreaga armie, trezita la viata de porunca voievodului: "Ostiri, taberi fara numar imprejuru-i inviez.../ Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stanca-n stanca,/ Transilvania-1 aude, ungurii se inarmez." Curgerea apelor se suprapune acum eufonic, prin gradatie, cu marele freamat de lupta al ostilor reinviate.Poetul, care isi exteriorizeaza iluminarea fascinanta a clipei, identifica marele personaj printr-o suita de interogatii retorice ("Cine oar poate sa fie omul care te-a-ngrozit?// [...] Traian, cinste a Romei, ce se lupta cu Natura,/ Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batran?"), pana cand intreaga natura ii preia, prin ecouri repetate, numele glorios: "Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza./ Acest sunet, acest nume valurile-1 priimesc;/ Unul altuia il spune; Dunarea se-nstiinteaza,/ Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc". Marea revelatie ii prilejuieste poetului ample reflectii asupra vremurilor de glorie ale Evului Mediu romanesc, cand, pentru marele voievod, "intreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare,/ De aceea al tau nume va fi scump si napatat".Portretul voievodului este cunoscut de toti romanii, el fiind o figura memorabila: "Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune/ De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit:/ Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune;/ Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit." Mircea a fost neobosit in lupta sa impotriva strainilor, sustinator cu vorbe si cu fapte al libertatii acestui pamant. El a inspirat si noii eroi ai poporului roman, care vin sa povesteasca intamplarile vremurilor prezente: "Cata ai simtit placere cand a lui Mihai sotie/ A venit sa-ti povesteasca fapte ce 1-a stralucit!"Antiteza se ilustreaza intre acele "vremi de fapte stralucite" si prezentul caracterizat prin

"slaba-ne masura", prin incapacitatea de actiune meliorista si mai ales prin persistenta conflictelor, a razboiului, "bici groaznec, care moartea il iubeste", trezind spiritul critic al poetului, care, in vremurile moderne, vede solutii iluministe de ameliorare sociala: "Prin stiinte si prin arte natiile infratite/ in gandire si in pace drumul slavei il gasesc".Poezia se incheie simetric, printr-o gradatie inversa a fenomenelor epifanice; iluzia poetului se incheie, poarta spre trecut se inchide, "umbra intra in mormant", peisajul redevenind identic celui initial, linia melodica a versurilor redand numai freamatul apelor in nesfarsita curgere: ; "Si-ale valurilor mandre generatii spumegate/ Zidul vechi al manastirei in cadenta il izbesc".                Discursul poetic cumuleaza mijloace expresive diversificate, adresarea directa: "Sarutare, umbra veche!", intoarcerea graduala in trecut presupunand o conjugare a tuturor fortelor naturale, trezite la viata de sonurile inalte ale aparitiei. Asistam la o invazie treptata a elementelor fantastice, ale lumii transcendente: este "ceasul nalucirei", noaptea este personificata, "iese", "-mpresoara", chipurile negre "se cobor", "se misca", muschiul de pe zid, nordul enigmatic si mitic al crepusculului, se infioara. Folosirea prezentului etern al verbelor, personificarea ampla, a Dunarii, a marii, a raurilor si a dealurilor, nu fac decat sa creeze atmosfera unui cadru natural fantastic, marginit de spiritele strabunilor, pazitori ai faptelor marete ale istoriei.

Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 – d. 1872)Macedonia a dat literaturii romane inca de la inceput o contributie

eminenta. Dimitrie Bolintineanu era fiul cutavlahului Enache Cosmad din Ohridaiar, mama sa era munteanca din Bolintin.

Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor focos si prin strania lor muzica. Bolintineanu ramane si azi un poet fragmentar remarcabil .El este intaiul versificator roman cu intuitia valorii acustice a cuvantului, care cauta cuvantul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. Are un foentism studiat care traduce ideea poetica direct, fara asociatiuni. Vestitele versuri ”un orologiu suna

noaptea jumatate/ In castel in poarta oare cine bate” sunt, daca aungam nedreapta deriziune cu care au fost stigmatizate, foarte bune versuri. Sincoparea cuvantului”orologii” spre a suna mai rotacizant, terminatiunile nutronomice tate-bate, intrebarea obosita ce indica neasteptarea nici unui element turburator dau randurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român.

In proza naratia alterneaza cu descrierea de peisaj, dupa modelul clasic, constituind unul din aspectele specifice ale receptarii naturii in cadrul romantismului pasoptist. De altfel, raportarea concomitenta la cele doua elemente, peisajul si istoria, indisolubil legate unul de

altul, devine caracteristica pentru o buna parte din lucrarile in proza ale scriitorilor pasoptisti, in special pentru proza de calatorie. Spre exemplu, digresiunile, comentariile asupra diverselor personaje si situatii istorice, cu numeroasele citate si indicarea stiintifica a sursei, ocupa un loc imens in notele de calatorie ale lui D. Bolintineanu. Dar frecventa uneori batatoare la ochi a referintelor istorice incluse sau asociate descrierilor de natura nu ne surprinde, intr-o perioada ca aceea a pasoptistilor, caci dincolo de valorile intrinseci ale peisajului, ale sentimentelor asociate acestuia, descrierea naturii meleagurilor natale implica unele valori social-patriotice, usor depistabile, expresie a insasi angajarii autorilor lor sub semnul marilor evenimente ale epocii. E vorba de „un stil al participarii la istorie, o forma exemplara a patriotismului”1. Astfel, spiritul pasoptist si-a pus si aici pecetea.

Al. Russo inaugureaza in literatura romana poemul in proza. Acesta se adreseaza generatiei sale, pentru a atrage atentia asupra meleagurilor patriei, asociand frumusetile naturii marturiilor unei istorii stravechi.

De altfel, pasoptistii valorifica istoria si legenda nu atat (sau nu numai) pentru pitorescul ei, cat pentru rezonanta ei patriotica, in conformitate cu directiva “Daciei literare”.

Alecu Russo (n. 17 martie 1819, Chişinău – d. 5 februarie 1859) a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.

Alecu Russo inaugureaza in literatura romana poemul in proza. Acesta se adreseaza generatiei sale, pentru a atrage atentia asupra meleagurilor patriei, asociand frumusetile naturii marturiilor unei istorii stravechi.

Alecu Russo este cunoscut in literatura romana mai ales prin poemul „Cantarea României” . Aceasta este o descriere literara, avand notele specifice acesteia. In primul rand, modul de expunere dominant este descrierea prin care autorul zugraveste frumusetile patriei, procedand la o privire panoramica de ansamblu asupra peisajului tarii. De aceea, are deopotriva in vedere dealurile, padurile, dumbravile, cerul senin, muntii, raurile si campurile. Toate aceste elemente sunt privite intr-o stransa legatura, caci padurile si dumbravile stau „spanzurate de coastele dealurilor", iar „raurile, ca braie pestrite, ocolesc campurile". Toate elementele acestui incantator tablou farmeca deopotriva in timpul noptii si al zilei prin armonie sonora si prin colorit („noptile tale incanta auzul, ziua farmeca vazutul").In al doilea rand, ca in orice descriere literara, apar exprimate sentimentele autorului, dragostea si admiratia sa fata de frumusetile patriei fiind neretinute, deosebit de puternice. in final isi face loc sentimentul de compasiune pentru destinul crud, aspru al tarii, in antiteza cu minunatiile naturii: „Pentru ce zambetul tau e asa de amar, mandra mea tara?..."

O alta trasatura a descrierii, prezenta in acest fragment, este in al treilea rand, prezenta imaginilor artistice realizate printr-un limbaj poetic adecvat. Predominante sunt imaginile vizuale prin care sunt prezentate frumusetea padurilor, verdele dealurilor, seninul cerului, semetia muntilor sau cursurile unduioase ale raurilor. Toate aceste imagini sunt realizate prin intermediul unor epitete („padurile si dumbravile spanzurate", „se inalta trufasi", „limpede si senin cerul" etc.) sau al unei comparatii („raurile, ca braie pestrite"). Lor li se adauga personificarea tarii careia poetul i se adreseaza direct

1

(„mandra mea tara"), inversiunile prin care se insista asupra aspectului edenic al naturii romanesti („verzi sunt dealurile", „frumoase padurile", „limpede senin cerul" etc.) sau enu-meratiile („dealurile, padurile si dumbravile, cerul, muntii, raurile, campurile").In felul acesta se accentueaza lirismul textului care, in final, atinge cote maxime prin interogatia retorica „Pentru ce zambetul tau e asa de amar, mandra mea tara?..." care contine si invocarea adresata tarii.

Tocmai prin acest lirism si prin limbajul poetic folosit fragmentul dat isi intregeste celelalte note caracteristice unei descrieri literare.

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819 - d. 29 noiembrie 1852) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român.

Titlul, „Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”, dat de Balcescu lucrarii, arata ca "el a conceput-o ca o etapa a istoriei poporului, iar nu ca un capitol de istorie biografica". Paginile cartii sunt pline de admiratie pentru lupta eroica a romanilor pentru apararea tarii si eliberarea ei de sub jugul turcesc, lupta reluata sub conducerea lui Mihai Viteazul. "Glorioasa campanie" din iarna anului 1595 el o socoteste de aceea "fara asemanare in istoria luntii", iar pe romani ca pe "niste uriasi"..

Publicata in volum abia dupa douazeci si cinci de ani de la moartea lui Balcescu, deci in 1877, de catre Alexan dru Odobescu, aceasta lucrare a fost salutata cu entuziasm de Minai Eminescu, in articolul Balcescu si urmasii sai; iar istoricul A. D. Xenopol, in conditiile cresterii avantului patriotic pentru cucerirea independentei nationale, scria in revista Convorbiri literare: "Pentru noi, romanii, meritul literar al scrierii lui Balcescu este foarte mare... Cugetarile inalte si drepte care dau viata si interes la fiecare pas povestirii sale; colorile cele vii sub care infatiseaza intamplari si care te fac sa crezi ca le-ai vazut candva (...), patriotismul inflacarat (..,), o limba curata; (...) toate aceste insusiri fac din Istoria Iui Mihai-Voda Viteazul un cap-de-opera in limba romana".

Istoria romanilor supt Mihai Voievod Viteazul, cea mai intinsa si mai insemnata dintre operele istorice ale lui Nicolae Balcescu, isi are geneza in crezul politic al revolutionarului de la 1848, care vedea in bravul domnitor Mihai Viteazul, cel ce s-a intitulat intr-adevar "Domnul Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei" - un simbol al ideii de unire. Sunt de aceea impresionante, in aceasta opera, adancimea si vigoarea simtirii, avantul si generozitatea ce au inspirat-o. Se stie, de pilda, ca autorul a oscilat, in procesul elaborarii lucrarii, intre a-i da caracter de opera stiintifica sau a-i imprima patos de poem eroic. Rezultatul a fost o veritabila creatie artistica ale carei mijloace stau intr-o stransa legatura cu pozitiile autorului: de istoric, de cugetator si de revolutionar. Opera sa va evoca artistic faptele din trecut, avand o minutioasa baza documentara, deci stiintifica, in centrul admiratiei lui Balcescu sta marea actiune a lui Mihai Viteazul pentru a fi realizat "unitatea nationala", cum intituleaza el cartea a IV-a. Statul infaptuit de viteazul voievod, in urma actiunilor intreprinse pentru stapanirea Transilvaniei (1599) si a Moldovei (1600) este considerat, de Balcescu, o expresie a unitatii nationale; el a rezultat din nazuinta poporului "d-a se mantui de sub stapanirea strainilor", adica a dominatiilor straine. Asadar, cartea a IV-a, Unitatea nationala, (aprilie 1599 - iunie 1600), trateaza evenimentele care l-au ridicat pe viteazul domn in culmea gloriei sale, iar pe romani i-a strans, pentru prima data, intr-un stat national unitar.

Fragmentul (intitulat impropriu Ardealul) face parte din cartea a IV-a, Unitatea

nationala, constituind chiar inceputul acesteia. Sunt evidente, in toata aceasta parte, iuflul patriotic, patosul dublat de argumente stiintifice, cu care Balcescu dovedeste continuitatea poporului roman pe aceste meleaguri, justificand astfel, din punct de vsdere politic, actiunea lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Ardealului, care este un pamant romanesc.

Prin paleta bogata de procedee artistice din fragmentul Ardealul, autorul a urmarii convingerea cititorilor, si prin maiestria argumentatiei, dar si prin frumusetea stilului si a limbii. Este vorba de stilul retoric, specific scriitorilor romantici pasoptisti, deci si lui Nicolae Balcescu. Este stilul caracterizat prin elocventa, adica prin arta de a vorbi frumos, emotionand si convingand in acelasi timp, ceea ce autorul a izbutit cu prisosinta.

Un ultim argument, in -sprijinul celor afirmate, este fraza lui Balcescu. Sa observam ca aceasta este ampla, cu perioade, fara sa fie intortocheata; subordonatele intercalate (minus atributivele) sunt evitate in general, tocmai pentru a da actiunii cursivitate si dinamism, iar imaginii, putere de evocare. Sa exemplificam prin fraza: "Un brau de munti ocoleste precum zidul o cetate, toata aceasta tara, / si dintr-insul, ici-colea, se desfac, intinzandu-se pana in centrul ei, ca niste valuri proptitoare, mai multe siruri de dealuri nalte si frumoase, marete pedestaluri inverzite, /care varsa urmele lor de zapada peste vai si peste lunci"/". Au rezultat trei propozitii, din care primele doua sunt principale, in raport de coordonare, iar a treia este subordonata atributiva.

Limba operei lui Balcescu are atributele limbii literare. Ea nu este incarcata de arhaisme; unele cuvinte par invechite astazi, dar, in vremea aceea, aveau putere de circulatie, de exemplu "ziduri proptitoare", "spaimanteaza", "cap d-opera" pentru "capodopera"; "pre" este pastrat in limba poporului si-n limba cronicilor, Balcescu il foloseste si el asociind constructiile vechi cu termenii moderni, adaptand neologismele la spiritul limbii: "armonizand impreuna", "se pravalesc in cataracte" (termenul insemnand cascada, cadere naturala de apa).

Prin toate aceste procedee, Istoria romanilor supt Mihai Viteazul este o capodopera a literaturii noastre din secolul al XlX-lea, iar N. Balcescu, unul dintre artistii desavarsiti din epoca sa, este "un mesianic pozitiv", cum il considera G. Calinescu.

Ion Ghica Descendent de domni, nascut la 16 august 1816 in

Bucuresti, este fiul banului Dimitrie zis Tache Ghica si al Mariei Campinaru. Era inrudit si cu Dudestii si cu Vacarestii. In anul 1835 pe cand se afla la Paris il cunoaste pe V. Alecsandri. La indemnul acestuia Ion Ghica realizeaza cea m ai valoroasa opera a sa :  « Scrisori catre Vasile Alecsandri » care au aparut in 1884 in Convorbiri literare. Stiind ca lumea il face haz, Ghica isi presara corespondenta cu anecdote. O scrisoare incepe asa : « in Grecia vestita se ivise un sarlatan mare, a carui stiinta era de-a invata pe greci a nu uita. » Amintirile lui sunt adevarate, luate de sus, pus pe detalii nu trebue sa se puna temei. O istorie este folosita de 2 ori in imprejurari diferite si mai multe amanunte s-au dovedit false. Ghica reconstituie totul, arhitectura, mobileir, costumatie, gesturi, fara a

da impresia ingramadirii erudite, caci el nu este arheolog, ci un om cu o extraordinara memorie vizuala.

Costache Negruzzi Singurul lucru cert cu privire la familia lui este ca era razeseasca sau in orice caz de mica boieri si ca se afla mila si prin urnare dupa obiceiul vremii si in slujba logofatului Bals de la Trifesti de vreme ce in 1822 paharnicul Dinu Negrut si cardarul Gheorghe Negrut erau lasati prin diata epitropi ai copiilor mai sus numitului boier. Familia ar fi fost din Ireavca , trecuta apoi la Patosti in podgoriile Odobestilor si numele care era mai mult o porecla arata ca stramosul a fost « negru » la fata « smolit »cum era si Costache. Pentru nevoile tanarului teatru national, Negruzzi a tradus si prelucrat piese de renume

« Muza de la Burdujani »un actor joaca trei roluri de indragostit-italian, neamt, grec- pe langa cucoana Caliopi Busuioc spre a o comprom ite in ochii lui Mos Trohin , in folosul nepotului acestuia Draganescu, pentru care slabiciunea unchiului e o piedica la proiectele sale de casatorie. Concurenta indragostitilor de natiuni felurite e un vechi truc al teatrului italian intrebuintat si de Goldoni.

Dramaturgia este reprezentata de Vasile Alecsandri, prin "Iorgu de la Sadagura", scriitorul ironizand tendinta de a imita Occidentul, prin ciclul "Chiritelor", in care micul provincial este satirizat intr-o maniera ce-1 precede pe Caragiale, sau prin "Despot-Voda", o drama istorica.

In general, incercarile „dramatice” ale epocii (multe dintre ele ramase nepublicate, dar si cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar si cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putin valoroase din punct de vedere artistic, dar ele prezinta interes pentru istoria constituirii acestui gen in literatura romana si au meritul de a fi veritabile documente si marturii ale vremurilor trecute.

Vasile Alecsandri S-a nascut la 21 iulie 1821. Nasterea acestuia a fost

romantica. Fugind de razmerita inspre muntii Bacaului, mama il nascu in caruta fiind pazita de departe de patru slugi inarmate. In timp ce se afla in Paris, Alecsandri s-a imprietenit cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Cativa ani, Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. In Dacia literara (1840) publica Buchetiera de la Florenta , Prapasirea(1844). Scria si poezii dar acum activitatea cea mare este in teatru.  « Farmazonul din Harlau »  « Cinovnicul si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt intre primele piese.

Debuteaza cu nuvela Buchetiera de la Florenta in Dacia literara (1840)„Chiriţa în provincie” are ca tema critica instituţiilor şi moravurilor societăţii

feudale. Subiectul este comic şi critică arivismul micilor boieri rurali, care-şi dau aere de

nobili.„Chirita” , comedie de moravuri , surprinde modul de viata, moravurile unei

epoci. Autorul apare in mod indirect in text prin intermediul actiunii si al personajelor. „Chirita” este structurata pe doua acte . Chiriţa este căsătorită cu Bârzoi, un răzeş mai înstărit. De aceea vrea să parvină, să adune o avere importantă şi să intre în rândul boierilor. Ea îl îndeamnă pe Bârzoi să obţină funcţia de ispravnic, ca prin abuzuri să se îmbogăţească. În casa ei locuieşte Luluţa, o nepoată orfană, dar care moşteneşte o avere importantă. De aceea Chiriţa vrea să-l căsătorească pe Guliţă, băiatul ei cam lipsit de minte şi de educaţie, cu Luluţa. Aceasta însă îl iubeşte pe Leonaş, care se deghizează în ofiţer şi pretinde să locuiască în casă. El îi face curte Chiriţei şi aceasta-i dă portretul, ca semn că-l acceptă. A doua oară vine îmbrăcat ca brişcar (vizitiu) şi se preface că are o pricină cu Bârzoi, ca s-o poată vedea pe Luluţa şi să intre în casă. El află de felul, în care trebuie să cumpere un curcan şi să-l dea ca plocon, fiindcă la ispravnic nu se intră cu mâna goală.A treia oară vine îmbrăcat ca actriţă. Atunci Luluţa, care se preface că a înnebunit, îl recunoaşte şi cere să fie logodită cu actriţa. În faţa invitaţilor chemaţi la logodna lui Guliţă cu Luluţa, Chiriţa şi Bârzoi sunt nevoiţi să accepte căsătoria dintre Leonaş şi Luluţa, fiindcă Leonaş a obţinut funcţia de ispravnic, şi o şantajează pe Chiriţa cu portretul. Chiriţa 1-a adus în casă pe musiu Şarl, ca să-i înveţe franţuzeşte pe ea şi pe Guliţă

Comedia este realistă prin spiritul critic, prin faptul că eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţa socială. Chiriţa este tipul arivistului, Bârzoi este tipul ispravnicului abuziv, Leonaş este tipul tânărului inteligent. Comicul este mijlocul prin care autorul realizeaza critica aspectelor abordate. Opera aceasta este in primul rand o comedie de moravuri. Mijloacele de realizare a comicului sunt variate : comicul de limbaj – personajele vorbesc o franceza modernizata ( musiu Sarl, furculision, fripturision) , utilizarea calcului lingvistic (utilizarea mot-a-mot a expresiilor si locutionilor) , utilizarea unor neologisme cu forma gresita sau cu sens

gresit ; comicul de character – personajele sunt ridicule prin contrastul dintre esenta si aparenta ; comicul de nume – cele mai multe sunt diminutive – Luluta, Gulita, Chirita ; comicul de moravuri – ipocrizia , incultura, snobismul, coruptia. Formele comicului sunt umorul si ironia.

Ca moduri de expunere, autorul foloseste dialogul si monologul, iar caracterizarea personajelor se face in mod indirect, prin vorbele, faptele si gandurile lor, ori direct de catre alte personaje.

O alta modalitate o constituie indicatiile scenice prin care autorul isi “misca” personajele, le da viata, folosind comicul ca principal mijloc artistic.

Opera “Chirita in provintie” se incadreaza in specia comediei, deoarce autorul satirizeaza cu sarcasm intamplari, aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, starnind rasul, cu scopul de a le indeparta.

Exista si o alta zona a prozei, critica, ironica, acida, plina de luciditate intalnita de V. Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficientele unei societati in plina transformare in ‘Balta Alba’, ‘Borsec’, dar mai ales in ‘Istoria unui galban’, gen de proza in care situatiile si personajele, la limita caricaturii, starnesc rasul.

Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare, directii estetice si stiluri, coexistand laolalta elemente iluministe cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in formele romantismului, ce incepuse deja a se afirma ca un curent literar modern, in descendenta celui francez.

Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala, educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. In nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a dus batalia pt o limba unitara, cu constiinat clara ca existenta acesteia e o conditie pt pastrarea identitatii nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic in ortografie si, pronuntandu-se in problema neologismelor, au adoptat principiul imprumutului moderat,in limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.

Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat sa aspire,conform personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvant.

Trecerea de la o epoca la alta se savarseste adesea pritr-o miscare de pendul, ca si cum continutul de exprimat nu ar mai incapea in formele artistice existente si ar impune descperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. In aceasta incercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind vorba de repercursiunile in constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.

Intelegerea rolului poporului in istorie este principala deosebire dintre conceptia istorica cronicareasca si cea a scriitorilor epocii pasoptiste.

Prin urmare, speciile si temele literare se diversifica: sunt abordate momente din istoria poporului roman, in "Romanii supt Minai-Voievod Viteazul", de Nicolae Balcescu; sunt satirizate aspecte din viata sociala, in "Fiziologia provintialului", de Costache Negruzzi; proza devine lirica, prin "Cantarea Romaniei", de Alecu Russo; apar romane cu teme romantice: "Tainele inimii", de Mihail Kogalniceanu, "Manoil" si "Elena", de Dimitrie Bolintineanu; "Calatorie in Africa", de Vasile Alecsandri, este un "sistem narativ pe principiul «Decameronului»", dupa cum il caracterizeaza George Calinescu, iar "Romanii

supt Minai-Voievod Viteazul" este, in aprecierea aceluiasi critic literar, "descrierea religios inspaimantata a unei Romanii de o maretie salbatica". Potrivit lui Paul Cornea, "Alexandru Lapusneanul", de Costache Negruzzi, prezinta "destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-lea".