Momente din istoria medicinei

Boala a preexistat apariției omului pe Pământ: La animale cu îmbolnăviri de diferite tipuri, se

înregistrează comportamente care pot fi încadrate printre activitățile tămăduitoare. Astfel,

mamiferele obișnuiesc să-și lingă rănile (prin care se realizeaza și o dezinfecție datorită antibioticelor

din salivă), își expun la soare părțile suferinde, în caz de indigestie chiar și carnivorele consumă

iarbă. Deci acțiunea de vindecare a existat înainte de apariția omului. Există o filogeneză a activității

vindecătoare. Se remarcă însă o deosebire esențială între acțiunile vindecătoare din lumea biologică

și cele din medicina umană. Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice în timp ce acțiunile

medicinei umane se bazeaza pe conștiință, gândire, strategie. Medicina umană a apărut și evoluat

din necesitatea păstrării forței de muncă, necesitatea îngrijirii nou-născutului și a gravidei,

necesitatea combaterii durerii.

Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare și procese

patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace moderne de

investigare. Principala sursă de informație privind această perioadă o constituie analiza oaselor

fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe

exista și astăzi.

S-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice,

leziuni de tumori osoase (osteosarcoame),tuberculoză, sifilis, fracturi, dar și primele forme de

intervenții chirurgicale cum ar fi trepanarea și amputarea.

arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena și practica medicală,

instrumentarul medical, obiectele magice etc.

etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor populații aflate în prezent pe

treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi dinAmazonia, Australia, Polinezia).

Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și populații așa-zis "primitive",

putem deduce informații privind practicile medicale preistorice.

De asemenea și prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.

În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era practicat de către

vraci și șamani.

În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietățile acestora erau

descoperite întâmplător.

Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se scheletele descoperite în

diferite situri arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de Neanderthal, sau de Cro-magnon, sau

cel al mezoliticului în aproape 90% din cazuri nu ajungea la 40 de ani. Față de sinantrop, care, în

peste 70% din cazuri, murea înainte de a avea 15 ani, înregistrăm un vizibil progres.

Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a organismului

de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor primitive, care

reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peștera Les trois frères este reprezentat

primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-

religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în funcție de etiologie:

incantații, înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în practica medicală,

vindecătorul e doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu

medicina hipocratica, medicina științifică. Partea magică era ajutata și de obiectele magice: amulete

(fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în

scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje, măști etc. Omul primitiv era mereu în

căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de produse, apare și primul medic, un pas catre

civilizarea societății.

Antichitate

Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:[1]

luarea de sânge, care era considerată o metodă de vindecare

a hipertensiunii, febrei, migrenei, apoplexiei;

descântecul ;

poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul intervențiilor chirurgicale;

lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.

Egiptul antic

Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele papirusuri

medicale.[2] Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith (descoperit în 1930)[3]. Alte

surse de informații: Odiseea lui Homer, scrierile unor istorici ca Herodot și Diodor din Sicilia.

Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici laici care totuși

colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de

o grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură

medicală și aveau faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu,

regii persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.

Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia. Totuși chirurgii

egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.

Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau minerală: săruri

de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par fanteziste: organe sau

excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.

Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.

Medicina mesopotamiană.

Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.

În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni legate de

reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul eșecului actului medical.

Începutul școlii medicale poate fi considerat apariția bibliotecii de profil a lui Assurbanipal (secolul al

VII-lea î.Hr.).

Cel mai amplă lucrare de acest gen este un fel de Manual de diagnosticare scris de medicul Esagil-

kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).

Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza, examinarea

medicală și prescripțiile.

Medicina indiană

Nagarjuna, discipol al lui Buddha este inventator al multor leacuri pentru probleme psihice.

Una dintre cele mai lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere

spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede). Această lucrare de filozofie

hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi numimmedicină naturistă".

Medicina persană

Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții propice dezvoltării

științei, în particular a celei medicale. La Academia din Jundishapur s-au format generații de medici.

Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoștințele acelor

vremuri și observațiile proprii. Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre

care pojarul și variola.

Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina (Avicenna).

Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și pentru Europa până în

perioada Iluminismului.

China antică 

Având o vechime de câteva milenii[5], medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar și-a păstrat

esența, dată de filozofia taoistă șiconfucianistă. Boala apare datorită deteriorării echilibrului dintre

cele două principii fundamentale yin și yang.

Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și cea a medicilor,

primii ocupându-se dec aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de aspectele comune.

Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene medicale

amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor lui Confucius, corpul

omenesc era sacru, iar cercetăruile anatomice erau interzise.

În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar utilizau și

extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe minerale (compuși chimici).

Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.

Grecia antică

Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, ei realizând

separarea definitivă de magie și supranatural.

Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și epidemice. Boala

era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori).

Roma antică[modificare | modificare sursă]

Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul, speculum,

acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.

Școala elenisto-romană[modificare | modificare sursă]

Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam. Acesta a executat multe operații

îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei cerebrale și celei oculare.

Evul mediu

Medicina islamică

Arabii au dus mai departe realizările grecilor și romanilor. Al-Razi, în al său tratat de medicină,

studiază rujeola și variola. Este primul care încearcă să demonstreze teoria umorilor și

teoria elementelor clasice a lui Aristotel [6] .

Dar cea mai importantă personalitate a școlii islamice este Avicenna. Lucrările sale, Tratat canonic

de medicină (1020) și Cartea vindecării (secolul al XI-lea), rămân adevărate standarde în cadrul

universităților de medicină ale zonei islamice, dar și ale Europei până în secolul al XVII-lea.

Renașterea și iluminismul

.

Personalități importante ale acestei perioade au fost:

Guy de Chauliac  - considerat unul din precursorii chirurgiei moderne, după chirurgul

islamic Al-Zahrawi;

Realdo Colombo  - anatomist și chirurg care a contribuit la explicarea micii circulații;

Michael Servetus  - considerat primul european care a descoperit circulația pulmonară

a sângelui;

Ambroise Paré  - a sugerat utilizarea ligaturii în locul cauterizării;

William Harvey  - a descris circulația sângelui;

John Hunter  - chirurg;

Amato Lusitano  - a descris valvele ventriculare și funcționarea acestora;

Garcia de Orta  - primul care a descris holera și alte boli tropicale, precum și remediul

vegetal;

Percivall Pott  - chirurg;

Thomas Browne ;

Thomas Sydenham  - supranumit Hippocrate al englezilor

Primele elemente de medicină apar în mânăstiri. Au existat călugări specializați la nivelul medicinei

populare. Prima școală de medicină propriu-zisă, laică, din Europa Occidentală este școala

medicală din Salerno, în apropierea mânăstirii Monte Casino, unde călugărul Benedict a întemeiat

primul spital din Occident și un ordin călugăresc pentru asistența bolnavilor.

Medicina modernă

Din punct de vedere medical, sec. XVII este un secol dominat de medicina engleză, doar Franta mai

remarcându-se în acest domeniu prin cele două facultăți importante (Paris si Montpellier), dar care

se mențin pe pozitii Galeniste și se opun marilor descoperiri din domeniul medicinei.

Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia (Paracelsius), care se dezvoltă în Țările de Jos și

Germania, și iatromecanica, introdusă de Harvey, și care devine doctrina dominantă în Anglia și

Italia. Saltul calitativ este făcut prin introducerea metodelor noi de calcul, a metodelor inductive de

cercetare (Francis Bacon) precum și a celor instrumentale, experimentale. Descoperirile recente ale

fizicii (frații Bernoulli au fost medici), studiile pe modele in vitro au ajutat mult progresul medicinei.

Principala descoperire a secolului al XVII-lea este circulația sângelui, Harvey tipărind cartea

sa Despre mișcarea inimii la�  Frankfurt pe Main în 1628. Deși fusese descoperit, Harvey nu a utilizat

microscopul în studiile sale, preferând o lupă foarte puternică. Astfel, el nu a observat capilarele și

nu a descris o circulația limfatică. Gasparazelius, un italian contemporan cu el, a publicat în 1626

prima lucrare dedicată circulației limfatice.