Uniunea Europeană, de la o asociaţie de liber schimb la superputereEtapele istorice ale formării Comunităţilor Europene

Contextul istoric postbelic în EuropaDupă sfârşitul celui de-al doilea război mondial , statele vest europene care erau democraţii occidentale –au urmărit să depăşească şocul devastării matariale şi a perderilor umane încercând să pregătească o reconstrucţie solidă a continentului. Siguranţa statală şi stabilitatea democratică a sistemului politic intern erau coordonatele fundamentale ale capitalelor vest europene . Acestă stare de lucruri de „bine social” (prosperitatea şi siguranţa populaţiei ) erau potenţial afectate de către doi factori partubatori: 1 militarsimul Armatei Roşii sovietice şi expansiunea ideologică în vest a URS.S. şi 2 himera şi teama unui revanşism armat al Germaniei denazificateEforturile de reconstrucţie europeană –prin refacerea economiilor statelor afectate de război, reabilitarea infrastructurii , întărirea coeziunii sociale,- au fost încununate de succes prin aplicarea Planului Marshall ( după numele generalului american George Marshall, secretar de stat care a solicitat programul de asistenţă financiară) pus în practică printr-o reţea de împrumuturi americane pentru ţările vest european.Dup această strategie de refacere economică a continentului, fruntaşii politici ai momentului ( italianul Alcide de Gasperi, belgianul Paul Henry Spaak, britanicul Winston Churchill , dar şi românul Grigore Gafencu s-au hotărât să fundamenteze un mecanism de cooperare interguvernamentală – care nu înseamnă transfer de competenţe de la nivel statal la cel european –ţările rezumându-se la un spirit de cooperare şi un consens decizional1. Pe aceste coordonate de bună vecinătate şi înţelegere reciprocă apar trei organisme care vor conStrui nucleul viitoarei construcţii comunitare europene: Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare, Uniunea Europei Occidentale şi Consiliul Europei ( structură analizată de noi într-un capitol aparte al lucrării).

Organizaţia Europeană de Cooperare şi dezvoltare

Născută în anul 1948, această organizaţie şi-a bazat activitatea pe împărţirea fondurilor financiare ale Plenului Marshall pentru actori vest europeni.După finalizarea schemei de asistenţă financiară –în anul 1952-Organizaţia Europeană de Cooperare Europeană s-a transformat în anul 1961 în Organizaţia (O.E.C.D.). Prin întâlniri ministeriale anuale –comerţ şi buget finanţe -OE.C.D. a activat în spiritul alinierii politicilor economice, creării unei zone europene de liber schimb, dar şi al convergenţei economiilor europene ( agenda Lisabona 2000) reuniunea/summitul care urmărea stabilirea obiectivului ca U.E. să fie cea mai performantă economie mondială, în detrimentul S.U.A., Japoniei şi Chinei).

1 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii *mecanisme Bucureşti, All Beck, p.3 ; Dumitru Mazilu Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii Europene, Ed. LUmina Lex, 2001 p. 25-26.

1

Uniunea Europei Occidentale

Coagularea intereselor comune europene despre care aminteam în contextul epocii postbelice –s-a realizat sub forma unui angajament multilateral „în 5” ( Marea Britanie , Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg) , de colaborare economică şi militară sub forma unui Tratat pe 50 ani cunoscut sub denumirea Uniunii Europei Occidentale U.E.O.După respingerea ratificării acestui –denumit în istoria diplomaţiei Tratatul de la Bruxelles- de Adunarea Naţională a Franţei dominată de către dreapta gaulistă2, U.EO. a funcţionat formal datorită competenţelor N.ATO care a devenit o alianţă de apărare colectivă cu rol de asigurare a spaţiului de securitate ( teritoriile naţionale) al statelor occidentale în cazul unui atac armat al unei puteri terţe3 ( art. 5 al Tratatului de Washington, semnat în 1949). Organizaţia cu potenţial şi semnificaţie simbolică în timpul Răboiului Rece, în anii 90 UEO a devenit în concepţia unor lideri ai săi secretarul general Wim van Eckelen „ braţul înarmat” al NATO în Europa.În fapt, locomotiva integrării europene franco germană a dorit să construiască un instrument militar continental prin formarea unor contigente armate mixte ( franco-german, germano-spaniol) denumite „Eurocorps” cu rol în gestionarea Crizelor regional, umanitare ( de tip Bosnia, 1992-1995), sau cu atribuţii de „forţe de menţinere a păcii” (peace keeping force) care se întrerup între cei doi beligeranţi. Această filozofie de acţiune politică a nivelului de secruitate şi apărare colectivă al Uniunii Europene ( intitulată astfel după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la dat de 1 noiembrie 1993) s-a tradus prin aplicarea prevederilor tratatului precizat mai sus, care stipula ca pilon comunitar şi al construcţiei europene o politică externă şi de securitate comună ( PESC) Doctrina politici externe şi de secruitate comune a apărut cao necesitate strategică a arcelor de criză ale amnilor 90 ( primul război din Golf, conflictul din Bosnia, criza kosovară) când recaţia europeană a fost grevată de absenţa spiritului de unitate politică, reacţie diplomatică şi abordare comună a acestor chestiuni. Reuniunea Consiliului Nord Atlantic al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.AT.O.), de la Berlin (1996) a stabilit conţinutul relaţiilor dintre UEO şi alianţa nord-atlantică. Prin documentul final al reuniunii precizate mai sus se stipula că forţele armate ale NATO şi contingentele militare multinaţionale UEO înfiinţate în 1995 batalioanele EUROCORPS franco-germane, germano-spaniole) sunt structuri interoperabile –cooperează între ele pe tipuri de arme şi dincolo de apartenenţa naţională a soldaţilor –definite ca separate, dar nu separabile. Încercarea de a dobândi o autonomie strategică a Europei în relaţia de securitate cu S.U.A. cu statul posesor al „scutului nuclear” a însemnat un proces real „ de aplicare a celui de-al treilea „pilon” al Tratatului de la Maastricht, politica externă şi se securitate comună a U.E. Astfel, în anul 2000, summit-ul european de la Marsilia a consemnat înlocuirea reprezentativităţii U.EO.4 cu funcţia desemnată de înalt reprezentant al U.E. pentru politica externă şi de apărare comună, în persoană lui Javier Solana, fost secretar al NATO.

2 Liderul politic al dreptei conservatoare franceze generalul Charles de Gaulle aprecia că Europa de Vest ca formulă de integrare nu trebuie să fie „supranaţională” ci o „Europă a partiilor” în care fiecare stat să exercite o suuveranitate politică absolută, dar şi o apărare individuală bazată pe forţa sa militară ( în fapt, această viziune a lui de Gaulle a condus retragerea Franţei din structurile politice decizionale ale NATO şi accederea la forţa militară nuclrară „force de frape”.

3 Marea putere de referinţă care putea deveni agresivă militară şi ideologic era UR.S.S4 Sistemul NATO cuprindea în anii 90 următoarele nivele de asociere: 1. membri efectivi ( cele 10 state membre UE şi NATO), membri asociaţi ( state membre NATO( dar nemembre UE, parteneri asociaţi ( state care nu sunt membre nici ale NATO nici de UE) şi state care au statut de observator

2

1. Crearea unor structuri de cooperare vest-europene

La sf\r;itul anilor 40 ai secolului al XX-lea, politicienii din Europa occidentală se gândeau la formele de colaborare economică şi instituţională care să anihileze disputele teritoriale şi tensiunile interstatele ( în special, se urmărea eliminarea rivalităţii istorice dintre Franţa şi Germania, ca focar al izbucnirii celor două războaie mondiale). În acest context istoric,, a apărut curentul integrării comunitare ( supranaţionale) prin care statele cedează suveranitate naţională la nivelul unui organism care are o personalitate juridică distinctă. Astfel, în 1950, un fost secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor şi membru al echipei de specialişti a generalului Charles de Gaulle, economistul francez Jean Monnet a aavansat ideea unei comunităţi indeustriale franco-germane pe bazale siderurgiei din cele două ţări. Odată atins acest obiectiv al colaborării indutsriale Paris Bonn ( capitala Republicii Federale Germania) se putea elimina economia de război şi producţia de armament germană, asigurându-se conversia spre o industrie civilă. Soluţia propusă de Jean Monnet –printr-un Memorandum - a fost dusă mai departe prin Planul Schuman 5 de integrare europeană care a fundamentat nu numai reconcilierea naţiunilor franceză şi germană aflate în război dar şi modelul integrării vest europene. Ministrul de Externe francez, Robert Schhuman a fost catalizatorulprocesului de integrare europeană, cancelarul vest german, Konrad Adenauer fiind fascinat de acest proiect.

Apariţia sistemului Comunităţilor Europene

a. Crearea C.E.C.O. ( Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

Pentru Planul Schuman de integrare europeană era o necesitate istorică ca ţările vest europene să se alăture proiectului de colaborare franco-german.

La invitaţia celor două state au răspuns pozitiv un actor latin ( Italia), dar şi ţările grupate regional în „Benelux”( Belgia, Olanda, Luxemburg), iar Anglia a declinat acesdtă ofertă politică, rămânând în poziţia sa izolată şi cu o relaţie spacială britano-americană.Prin Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a C’ărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O.) se configurează baza juridică şi fundamentul politic pentru cooperarea interstatală a celor şase ţări pe 50 de ani. La nivel suprastatal exista o decizie supranaţională emanată de Înalta tutoritate a CECO care ia hotărâri comune pentru cele şase state în domeniul producţiei de cărbune şi oţel.Dezideratele CECO erau următoarele: expansiunea economică comună a statelor memebre, alinierea politicilor siderurgice şi miniere a „sextetului” ( Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), dezvoltarea unui palier politico instituţional prin constituirea Consiliului de Miniştrii şi Adunării Parlamentare.

b. Tratatul de la Româa ( 1957). Apariţia C.E.E. şi Euroatom

5 Robert Schuman a prezentat documentul la 9mai 1950, moment aniversat ca „ziua Europei”, moment al începutului reconcilierii franco-germane şi începutul construcţiei instituţionale europene ( sau comunitare)

3

După eşecul constituirii Comunităţii Europene pentru Apărare datorită respingerii acestui proiect către Parlamentul francez ( 1954), sub autoritatea lui Jean Monnet – preşedintele Înaltei Autorităţi a CECO –statele participante la acest sistem de cooperare instituţională, au ajuns sistem de cooperare instituţională, au ajuns la concluzia că nu domeniul militar este primordial pentru spiritul uniunii europene, ci sectorul economic.În fapt, mediul istoric al anilor 50 nu înregistra creşterea unui sentiment de revanşă german împotriva puterilor europene învingătoare.Pentru a asigura succesul strategiei reconstrucţiei Europei de Vest, devastată de război şi asigura o stare de prosperitate naţiunilor occidentale, Jean Monnet împreună cu alţi lideri integraţionişti ca belgianul Paul Henry Spaak, italianul Alcide Gasperi, germanul Konrad Adenauer a lansat conceputul unei asociaţii europene de liber schimb ( comerţ şi realţii economice fără taxe vamale) şi a unei pieţe economice comune continentale. Această tendinţă de liberalism economic fără bariere vamale se construia pe ideile economistzului austriac Friederich List ( secolul al XIX lea-) şi spiritul „Şcolii de la Manchester” ( Adam Smith şi Davisd Ricardo) secolul al XVIII lea). Obiectivul unui spaţiu economic liber, fără taxe vamale a fost transpus într-o formă juridică prin Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM), acte semnate la 25 martie 1957 la Roma , cu durată nelimitată. Dincolo de ţelul cooperării comune economice, Tratatul de la Roma ( 1957) a adus şi o dimensiune instituţională prin apariţia Comisiei Europene, Consiliul de Miniştri, Parlamentul, Curtea de Justiţie. Dacă Tratatul Comunităţii Economice Europene / C.E.E.) urmărea realizarea unei uniuni vamale a pieţei economice interne, Tratatul EURATOM preconiza exploatarea concertată a energiei atomice şi utilizarea acesteia în scopuri paşnice. Prin acest mecanism de cooperare, creşterea economică a statelor membre, a fost remarcabilă în anii 60-70, în condiţiile creării şi A Asociaţiei Economice de Liber Schimb (A.E.L.S.) prin contribuţia Marii Britanii, Danemarcei, Austriei, Danemarcei, Elveţiei şi Suediei. O coerenţă politică şi instituţională a comunităţilor europene s-a asigurat prin Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea excutivelor ( 19659 CECO, CEE şi EURATOM. Deşi aveau o personalitate juridică autonomă, cele trei comunităţi beneficiază de instituţii comune: Comisia Europeană, Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlemantară ( ulterior denumirea va fi transformată în Parlamentul European).

c. Prima extindere a Comunităţii EuropeneSatisfacerea obiectivelor de mare putere economică ale Marii Britanii nu a putut fi făcută prin sistemul AELS care nu oferea debuşeu comercial suficient pentru mărfurile engleze. Opoziţia Franţei faţă de accederea Londrei în structurile C.E.E. ( în special, reticenţa preşedintelui Charles de Gaulle) a amânat până în 1972 admiterea Angliei în CEE.În acelaşi moment cu Marea Britanie au aderat Danemarca şi Irlanda, Europa devenind „a celor 9”. După aderarea celor trei şări ( Marea Britanie, Danemarca, Irlanda) în 1974 s-a creat Fondul European pentru dezvoltare regională pentru asistenţa financiară a statelor cu infrastructură şi ramuri industriale mai puţin dezbvoltate.Pentru a omogeniza mai bine decizia instituţională a comunităţii europene s-a îmbogăţit cu un organism eficient, Consiliul European ( reuniunea de la Paris, 1974) la propunerea preşedintelui francez Valery Giscar d’Estaing) care grupa reunirea şefilor de stat şi guvern ale statelor membre de două ori pe an.

4

După dificultăţi legate de problema subvenţiilor agricole pentru statele europene-folosite de Franţa, fapt ce nemulţumea Anglia în anii 80, s-a produs a doua extindere a C.E.E. prin admiterea Greciei (1981) şi a statelor latino-mediteraneene Spania şi Portugalia 1986) Prin fondurile structurale bine integrate în dinamica economiilor naţionale , cele trei ţări –şi-au dezvoltat infrastructura, serviciile, turismul industriile alimentare.După extinderea C.E.E. cu actori statali mediteraneeni( Grecia, Spania, Portugalia), „Piaţa Comună” europeană avea nevoie de câteva reforme instituţionale care să armonizeze politicile comunitare-în special, ce agricolă, unde Franţa dorea un protecţionism pentru agricultura sa –şi să întărească pârghiile legislativului european.Ca bloc economic, C.E.E. a avut o perioadă de recesiune fiind întreruptă de economiile Japoniei şi S.U.A. ( structura relaţiilor internaţionale în anii 80 s-a determinat pe o tripolaritate economică: statul major, superputerea americană şi „Piaţa Comună” europeană.Astfel, Actul Unic European a fost un act juridic care a completat Tratatul fundamental de la Roma ( 1957) prin aprofundarea schimburilor economice ca semn al funcţionării pieţei unice, politica de cercetare şi dezvoltare, extensia formulei de vest majoritar înn Consiliul C.E.E.6

Pe linia acestor transformări instituţionale şi concertări economice, Acordul de la Bruxelles (1986) a urmărit eficientizarea şi rentabilizarea economiilor naţionale prin gestionarea corectă, pe proiecte a fonsurilor de ajustare structurală pentru regiunile

C.E.E. rămase într-o stare de semidezvoltare ( Spania, Portugalia) datorită unor experienţe politice autoritare şi efectelor franchismului şi salarismului7.

Din punctul de vedere al temelor comunitare şi de articulare a unei strategii instituţionale coerente, în 1988, s-a adoptat la Consiliul European de la Bruxelles care a adoptat „pachetul Delors” după numele preşedeintelui Comisiei Jaques Delors) care prevedea accelerarea liberului schimb între statele vest-europene şi crearea Uniunii Economice şi Monetare ( UEM).

Finalizarea construcţiei europene: Tratatul de la Maastricht

Motorul integrării vest europene format din Franţa şi Germania a determinat o poziţie pozitivă a altor puteri ale CEE ( Spania, Italia, Marea Britanie) pentru a transforma comunitatea europeană dintr-o uniune de liber schimb şi cooperare interguvernamentală într-o uniune politică, economică şi monetară, un pol de putere, chiar o superputere, denumită Uniunea Europeană ( sintagmă utilizată după 1 noiembire 1993 când toate statele C.E.E. au ratificat Tratatul de Pace de la Maastricht).

Prin două conferinţe interguvernamentale s-a produs un proiect de modificare a tratatelor constitutive ale C.E.E. ( Paris,1951)Roma 1957) schiţă juridică care a fost adoptată prin Tratatul privind Uniunea Europeană( semnat la Maastricht, 1992) fundament juridic pentru o nouă identitate politică şi economică.

În fapt, tratatele constitutive sunt îmbogăţite prin noi concepte: piaţa unică, cetăţenia europeaqnă, integrarea economică, politica externă şi d4e securitate comună, subsidiaritate.

În literatura de specialitate, structura tratatului este comparată cu un „templu” dintr-un „fundament” ( componenete: cetăţenia europeană, piaţa unică, politica externă comună) şi trei „ coloane”,„piloni” ( „pillars”, în limba engleză) definiţi prin: 1 componenta comunitară, politică; 2. dimensiunea interguvernamentală legată de o politică externă şi de securitate comună; 3. politici de justiţie (legislative) şi de afaceri interne ( siguranţă şi ordine publică).

6 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Bucureşti, All Beck, 2005, p. 16, O Ţinca, Drept comunitar general, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 14.7 Spania a cunoscut o dictatură longevivă a generalului Franco. Portugalia- de asemenea – a traversat o perioadă de regim autoritar condus de Antonio Salazar, dictatură sfârşită prin „revoluţia garoafelor ( 1974)

5

În preambulul Tratatului de la Maastricht (1992) şi la articolul 6 enunţate o serie de principii de circulaţie a indivizilor, mărfurilor şi capitalurilor, respectarea drepturilor omului, statul de drept ( domnia legii „rule of law”).

Pilonul comunitar defineşte „Comunitatea Europeană” fiind fundamentat pe principiul subsidiarităţii ( statele naţionale cedează elemente de suveranitate naţionale către instituţiile comunitare de la Bruxelles8, ideea cetăţeniei europene, pe uniunea economică şi monetară, cooperareea specializată pe sectoare ( cultură, cercetare, protecţia consumatorului).

Al doilea pilon al sistemului juridic al Tratatului de la Maastricght se referă la strategia de politică externă şi securitate comună care în condiţiile unor crize intraeuropene (războiul din Iugoslavia, mai exact criza bosniacă 1992-1995) sau conflicte regionale ( Irak –Kuweit, 1991;Orientul Mijlociu şi precesul Oslo din prima jumătate a anilor 90) era foarte necesară pentru o aliniere a diplomaţiilor naţionale şi o concertare a guvernelor în probleme spinoase aflate pe agenda europeană.

Mai mult, acest concept de politică externă şi securitate comună a avut şi o subdiviziune apărarea comună ( colectivă) a statelor europene în cazul unui atac al unui stat terţ, alianţe sau coaliţii, dar şi posibilitatea constituirii unei forţe militare multinaţionale capabile să intervină sau să joace un rol de „ trupe de menţinere a păcii”( peace keeping force) pe teatre de conflict aflate pe continent sau în imediata sa vecinătate.

Reacţia politică comună pentru asigurarea securităţii colective a statelor U.E. ( siguranţa teritoriului, societăţii şi naţiunii fiecărui stat european este indisolubil, legate de siguranţa celorlalte state semnatare ale Tratatului de la Maastricht) şi închegarea unor contingente „Eurocorps” ( batalioanele franco- germane, germano spaniole în 1995-1996) au configurat autonomia strategică a Europei în raport cu S.U.A. care au protejat continentul cu umbrela nucleară şi pactul nord-atlantic (NATO).

După ratificarea Tratatului de la Maastricht, efortul de adâncire şi perfecţionare a instituţiilor comunitare ( Comisia Europeană, Parlamentul eruopean) a crescut, dar realizarea obiectivului uniunii economice europene ( primul pilon al documentului semnat în 1993) cu o piaţă unică şi politică comercială comună, rămânea constanta efortului politic a statelor U.E.

Statele reunite în AELS ( Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) au semnat cu ţările U.E. un acord care să înfăptuiască Spaţiul Economic European (1995).

Progrsiv, o serie de state membre AELS, ca Finlanda, Suedia, Austria- ţări cu vocaţie de neutralitate şi un sistem social bazat pe justiţie, solidaritate internă-au demarat negocierile pentru integrarea în U.E., semnând Tratatele de aderare în 1995.

Pe lângă acest „bloc teuton” al Uniunii Europene ( experesia profesorului Guido Lenzi, expert în problematica integrării), Norvegia nu a putut ratifica Tratatul prin referendum- dar Oslo este un actorinportantîn dinamica Spaţiului Economic European (S.E.E.) –iar Islanda şi Liechtenstein nu au dorit o aderare în UE, rezumându-se la participarea lor în sistemul de schimburi al S.E.E..

Un alt stat membru AELS Elveţia nu a agreat intrarea în S.E.E., dar întreţine o relaţie specială cu U.E. prin prisma circulaţiei mărfurile europene pe teritoriul statului helvet.

De o mare importanţă pentru aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a situat Tratatul de la Amsterdam care a completat creativ şi eficient prevederile documentului semnat în 1992.

Tratatul de la Amsterdam (1997) a preconizat accelerarea liberei circulaţii a persoanelor, cetăţeni ai U.E. adaptarea instituţiilor comunitare la problematica extinderii Uniunii spre Est. De asemenea, s-a introdus un nou concept, cooperarea întărită 9 care monitoriza parcursul fundamentării uniunii economice şi monetare ( U.E.M.), dar şi cooperarea structurilor de siguranţă şi ordine publică ( pilonul politicilor de justiţie şi poliţie). Printre obiectivele majore ale

8 Pe linia eurosceptimismului, mulţi critici au vorbit de tirania „ birocraţia de la Bruxelles” sau a „ eurocraţilor” din capitala instituţiilor C.E.E.9 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, p. 22.

6

Uniunii Europene, de o mare importanţă au fost au fost realizarea uniunii economice şi monetare UEM

Uniunea Economică era realizată într-o proporţie fundamentală la nivelul anului 1998 prin eliminarea tuturor tarifelor vamale intereuropene ( dintre statele membre UE), liberalizarea comerţului şi circulaţiei mărfurilor, acordarea fonsurilor structurale cu proiecte de dezvoltare ( infrastructură, servicii, industrie, agricultură) reducerea deficitului bugetar.

Din unghiul practic al realizării uniunii monetare, moneda de scont ECU- pentru calculul plăţilor sin structura bugetului UE a fost transformată în etalonul monetar „euro”.

La Consiliul european de la Bruxelles (1998), raportul Institutului Monetar European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană) şi analiza Comisiei Europene, ale UE că, din ianuarie 2002 toate statele membre ale UE vor trece la utilizarea menedei unice europene( cu exceţia Danemarcei, Suediei şi MARII Britanii).

La Consiliul euorpean de la Bruxelles (1998), raportul Institutului Monetar European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană) şi analiza Comisiei Europene, a indicat că, din ianuarie 2002 toate statele membre ale U.E. vor trece la utilizarea monedei unice europene ( cu excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii Britanii).

În relaţiile externe ale Uniunii Europene un rol important l-avut procesul Barcelona, după summit-ul european ţinut în capitala Catalaniei (1995). Aici s-a stabilit o reţea de acorduri economice ( de reducere a plafonului vamal, intrarea preferenţială a unor mărfuri) cu statele din zona Maghrebului –Marakesh ( Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt), dar şi o colaborare politică extinsă antiterorism, dooarece unele state din acestă regiune au pe teritoriul lor formaţiuni teroriste ( Frontul Islamic al Salvăii –Algeria, Gamma-Al Islamza, Juhadul egiptean –Republica Arabă Egipt). Acest proces Barcelona are cooperarea dintre statele de pe ambele ţărmuri ale Mării Mediterane în domeniul economiei, politicii, securităţii (combaterea trorismului, controlul flucului de imigranţi ilegali în UE.).

Dincolo de „adâncirea” procesului de integrare europeană, care însemna perfecţiunea instituţiilor comunitare, un alt fenomen important era dialogul politic cu Europa de Est, declanşându-se o strategie treptată de integrare şi „lărgire” a U.E. spre Răsăritul continentului.

O primă etapă istorică a extinderii spre spaţiul fostelor state comuniste a fost reprezentată de seria de acorduri de asociere între Uniunea Europeană şi aceste ţări, după cum urmează: Turcia (1987), Cipru, Malta (1990) Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia(1995), Cehia, Slovenia (1996).În această adiţie progresivă a actorilor decomunizaţi, remarcăm obţineerea statului de „stat asociat la UE”. a grupului de la Vişegrad” ( Cehia, Slovacia,Polonia, Ungaria) şărilor baltice, balcanice în abordarea geopolitică România era o ţară central-europeană „aproape de Balcani”) şi o fostă republică iugoslavă ( Slovenia).

Dar momentul important pentru baza politico-juridică a integrării statelor estice se referă la aşa numitele „criterii de la Copenhaga”.

Astfel, Consiliul European de la Copenhaga a definit un set de cerinţe (criterii) care trebuiau respectate de statele asociate la U.E. pentru integrarea deplină în Uniunea Europeană.

a. criteriul politic: stabilitatea şi funcţionalitatea instituţiilor politice, democraţia multipartidistă, drepturile omului şi protecţia minorităţilor.

b. Criteriul economic: asigurarea unei economii funcţionale care să fie aptă pentru concurenţa de pe piaţa europeană; de asemenea, statele asociate trebuie să-şi armonizeze legislaţia la acquis-ul comunitar ( sistemul juridic) al Uniunii Europene, iar ţărilecentrale şi est europene intrau în procedura de negociere pe capitole de aderare în U.E.

c. Consiliul European de la Essen (1994) a fundamentat o strategie de preaderare pentru statele centrale şi este eruopene, finanţată pe baza fondurilor PHARE (acronim care reprezintă ajutorul bănesc pentru Polonia şi Ungaria lansat de Occident îmn 1989 –Poland and Hungaria for Assitance and Restrcuturing of Economy) extinse pentru toate ţările decomunizate. Pe linia „criteriilor de la Copenhaga”, reuniunea de la Essen a proiectat un „dialog structurat” cu Europa

7

de Est pentru îndeplinirea cerinţelor politice şi economice, introducându-se chiar o „foaiede parcurs” ( road map) acceptată se statele răsăritene asociate la U.E.

d. În 1997, Consiliul European de la Luxemburg operează diferenţe la nivelul dezvoltărilor politico-economice ale statelor politico-economice ale statelor candidate prin identificarea unui prim bloc, numit „grupul de la Luxemburg” format din Cehi, Polonia, Ungaria ( grupul de la Vişegrad), Estonia ( stat baltic dezvoltat economic) şi Slovenia( fostă republică iugoslavă cu creştere mare a economiei).La nivelul cooperării interstatale, după o propunere a ministrului de Externe francez Hubert Vedrine s-a instituit un sistem la conferinţelor europene, reuniuni unde se discutau stadiile integrării pe obiectivele strategiile ale Tratatului de la Maastricght şi condiţiile/temele de integrare: justiţie, afeceri interne. În baza acestui traseu procedural s-au demarat negocierilor de aderare cu Grupul de la Luxemburg, cu aplicabilitatea aquis-ul comunitar ( sistemul legislativ adoptat de dreptul intern al statelor condidate). Monitorizarea criteriilor de la „Copenhaga” era făcută de Comisia europeană care întocmea un raport anual înaintat Consiliului european. La summit-ul U.E. de la Berlin, la iniţiativa franco-germană s-au constituit două nivele de asistenţă financiară conform unei strategii de preaderare: a. fondurile ISPA care cuprind mijloace financiare pentru infrastructură şi protecţia mediului şi b. Fondurile SAPARD pentru modernizare agriculturii cu accente pe dezvoltarea microfermelor.Reuniunea la vârf a Consiliului european de la Helsinki ( 1999) a deschis seria unui dialog interguvernamental cu statele din „second wave” ( al doilea val) de lărgire a U.E. (România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania, Malta) ţări care au format „grupul de la Helsinki”. Obiectivul acestui demers interguvernamental era deschiderea negocierilor pentru aderare la U.E. cu acest nucleu de state ( Consiliul European de la Laecken, 2001). Prima lărgire în Europa de Est a U.E. cu aduţia, integrarea statelor decomunizate s-a decis la Cobsiliul European de la Copenhaga ( 2002) când s-au anunţat încheierea negocierilor de aderare cu zece state: Malta, Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Slovenia ( statele baltice, grupul de la Vişegrad ţară din fostul spaţiu iugoslav şi cele două state insulă din Mediterană). Tratatele de aderare au fost semnate la Atena ( aprilie 2003) iar în 2004, statele precizate au devenit membre cu drepturi depline.

Procesul ireversibil de lărgire spre est al U.E. s-a accelerat, când România şi Bulgaria au demarat negocieri cu Uniunea Europeană (2002) pentru toate cele 26 de capitole de aderare.După sfârşitul negocierilor pentru capitolele de aderare : spre exemplu: agricultură, comerţ, transporturi, mediu, sănătate, educaţie, protecţia consumatorului, în decembrie 2004 aceste discuţii aplicate între echipele de negociatori s-au încheiat. În aprilie 2005, Bulgaria şi România au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, rămânând în suspensie „steguleţele roşii” pentru anumite sectoare dacă erau deficienţe administrative şi cu evoluţii nerentabile, sau clauza de salvgardare în cazul în care îndeplinesc condiţiile precizate în negocierile contractelor de aderare. Astfel, la 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au fost primite cu drepturi depline în Uniunea Europeană. În componenţa U.E. pot intra state care practică democraţia pluralistă şi economia de piaţă. Uniunea Europeană devenind o „uniune a popoarelor” care aderă la principii şi valori comune ( libertatea civilă, egalitatea juridică a cetăţenilor, statul de drept, drepturile omului, justiţia socială, solidaritatea umană). Dezideratele U.E. sunt acelea de a promova pacea între state, bunăstarea cetăţenilor printr-o economie socială de piaţă dezvoltată, îmbunătăţirea politicii ecologice, libertatea de circulaţie a persoanelor, produselor, serviciilor şi capitalului.

8

Tratatul de la Nisa (2001) a urmărit perfecţionarea instituţiilor comunitare, din perspectiva lărgirii Uniunii la „27” de state dar şi acceptarea „principiului integrării diferenţiate”. În continuare vom analiza într-o dinamică esenţială atribuţiile, structura, cumunicarea comunitară a principalelor instituţii europene.Instituţiile Uniunii EuropenePrin Tratatul de la Maastricht (1992) şi transformarea Uniunii Europene într-un pol de putere (unii analişti vorbesc de o superputere) sistemul instituţional al acesteia a devenit unic fiind denumit sistem comunitar.Structura sistemului instituţional al U.E.se defineşte prin Comisia Europeană (care cosntruieşte şi aplică politicile Uniunii: agricolă, externă, de securitate etc) , Consiliul U.E. de decizie comunitară, organism care se orientează pe baza propunerilor Comisiei, Parlamentul European, care afost la origine cu rol consultativ dar care are acum un rol important în procesul de luare a deciziilor; Curtea Europeană de Justiţie aprecieză actele şi documentele U.E.Curtea de Conturi cu rol de control a bugetului european.

Comisia EuropeanăComisia europeană este formată din 25 de comisari desemnaţi de către statele membre care trebui esă aibă independenţă şi echidistanţă faţă de toate statele membre U.E.. Procedura de numire a Comisiei europene este codificată şi precizată de Tratatul de la Nisa ( 2001); 1. Consiliul european decide asupra unei personalităţi pentru funcţia de preşedinte al Comisiei, iar Parlamentul avizează această nominalizare; 2. Consiliul U.E. pe baza principiului majorităţii calificate, numeşte comisarii pe baza propunerilor statelor naţionale; 3. comisarii desemnaţi sunt supuşi aprobării de către Parlamentul european. Comisarii sunt unul sau doi din fiecare şară, mandatul lor este de 5 ani, pot fi aleşi din nou / reeligibil) , dar nu pot fi demişi de către guvernele ţărilor deşi au fost recomandaţi de către executivele naţionale. Demiterea unui comisar poate să fie făcută de către Curtea Europeană de Justiţie, iar Comisia ca organism colegial –comisarii au un statut egal între ei-poate fi demisă de Parlamentul European prin moţiunea de cenzură. Atribuţiile Comisiei europene se circumscriu la un nivel clasic, prin aceea că ea este „gardianul tratatelor” deoarece veghează la respectarea prevederilor tratatelor institutive ( Tratatele de la Paris şi Roma) de către statele membre. Dacă un stat nu respectă prevederile comunitare, Comisia notfică statului obligaţiile ce decurg din tratat, dacă statul respectiv nu se conformează Comisia pregăteşte un document intitulat „opinie motivată” prin care se precizează o perioadă de timp ca statul atenţionat să respecte obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al Uniunii. În cazul absenţei unor efecte concrete după aceste acţiuni, Comisia informează Curtea Europeană de Justiţie care poate emite o hotărâre judecătorească de obligare pentru statul aflat în culpă juridică. O altă prerogativă importantă a Comisiei se referă la rolul de organ executiv al Uniunii Europene care pune în aplicare deciziile Consiliului european sau hotărârile comune ( codecizie) pe care Consiliul European.Pentru a materializa puterea sa executivă –de punere în practică a deciziilor Comisia Europeană poate emite regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Potrivit tratatelor institutive, Comisia europeană are şi atribuţii de executare în domeniile: bugetar ( asigură execuţia bugetului ) uniunii vamale, piaşa comună, monitorizarea fondurilor comunitare. O altă atribuţie a Comisiei este legată funcţia legislativă pentru „primul pilon” al Tratatului de la Maastricght ( legate de Comunităţile Europene, cetăţenia europeană, drepturile omului , mediu(. Pentru al „doilea pilon” –politica externă şi de securitate comună PESC a UE al Tratatului de la Maastrcht Comisia este asociată Consiliului U.E., iar pentru al treilea pilon

9

jusţieţie şi afaceri interne (JAI)- execurtivul european împarte acestă temă cu guvernele naţionale. În procesul de luare a deciziilor în interiorul dispozitivului structural al U.E Consiliul Uniunii sau împreună cu Parlamentul european adoptă acte comunitare doar după propunerile tehnice înaintate de Comisie. Atributul normativ propriu ( iniţiativă de a se emite directive, recomandări, decizii sau avize) al Comisiei este constituit din:1. competenţe de decizie în domeniul CECO2. procedura de configurare a deciziilor comunitare în domenii specifice şi originare ale C.E.E. ( Piaţa Comună) ca: Uniunea vamală ( „liber schimbul”) şi concurenţa.3. nivelul de normativitate ( adoptare de decizii) care este subordonată celei a Consiliului U.E.

Conducerea ( leadership-ul) Comisiei este formată din a. preşedintele în relaţiile cu alte instituţii comunitare şi alte state/organizaţii) care este un factor public şi politic numele Comisiei poartă numele şefului ei în comunicarea jurnalistică: Comisia Delors, Comisia Sannter, Comisia Prodi, Comisia Barrosob. vicepreşedinţii în număr de doi, aleşi dintre absenţei preşedintelui. Biocraţia Comsiei ( numită prin prisma forţei administrative eurocraţie) este asigurată de 36 de direcţii generale (D.G., cu aproximativ 21000 de persoane iar dispozitivul tehnico- juridic de acte comunitare al Comisiei se cifrează aproape de 6000 de documente pe an.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene se mai numeşte Consiliul de miniştri, terminologie mai adecvată deoarece uneori poate fi confundat cu consiliul European, formula de revenire intercomunitară a şefilor de stat, guvern şi miniştrii de Externe din statele membre ale Uniunii. Consiliul U..E. are o componentă majoră pentru probleme strategice comunitare, prin activitatea Consiliului General care se reuneşte lunar. Pentru a acoperi analiza unor domenii specifice, Consiliul U.E.. are în structura sa şi consilii specializate. În corelaţie cu problema conducerii Consiliului U.E., avem o preşedinţie rotativă din 6 în 6 luni, de la ţară la ţară. Astfel avem „preşedinţia belgiană”, preşedinţia italiană, „preşedinţia franceză” a UE.

Pentru a avea continuitate luarea deciziilor –în special pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) se instituie un mecanism de conducere tripratid – „troia comunitară”” compusă din fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte. Prin proiectul de Constituţie din 2003 s-a avansat propunerea lui Joshka Fisher, ministrul de externe german de a avea funcţia de „preşedinte al Uniunii Europene” ales de către şefii de stat sau guvern ai ţărilor membre. Preşedintele Consiliului Uniunii Europene încearcă să realizeze când sunt antagonisme între statele membre şi reprezintă U.E. în realţiile internaţionale. Prerogativele Consiliului U.E. se referă la atribuţiile legislative, competenţe esenţiale în domeniul PESC justiţie şi afaceri interne (JAI) aprobarea bugetului, coordonarea politicilor economice ale U.E., propunerea de membri pentru alte organisme comunitare. Sarcinile legislative ale Consiliului sunt acum aproape împărţite la paritate cu Parlamentul european, prin faptul că se emit cu valoare normativă (regulamente, directive) incluse în dreptul comunitar derivat, care completează dreptul tratatelor UE.Prin atribuţia legislativă, Consiliul U.E. poate revizui tratatele comunitare şi institui prevederi de constituţionalitate (alegerea europarlamentarilor prin sufragiu universal de electoratul naţional al statului membru).

10

Un alt segment de responsabilitate al Consiliului U.E. se referă la coordonarea politicilor economice. În structura strategiei politice a U.E sunt două tipuri de politici comunitare: a. politicile comune conduse de către instituţiile comune şi b. politicile de armonizare duse de către statul naţional dar atent supravegheat de Consiliu pentru a nu contraveni tratatelor şi legislaţiei U.E. Mecanismul de coordonare şi de monitorizare a politicilor naţionale în spiritul prevederilor tratatelor europene se face prin executivele statelor din U.E. Pe palierele politicii externe şi de securitate comune, justiţiei şi afacerilor interne Consiliul asigură relaţia interguvernamentală şi autorizează deschiderea negocierilor de aderare cu alte state. Pentru prerogativa bugetară, Consiliul U.E. colaboarează cu Parlamentul european, iar atribuţia de propunere a unor membri în alte organe comunitare ( Comitetul Economicşi Social, Curtea de Conturi) o exercită singur în plenitudinea atribuţiilor sale de numire. Parlamentul EuropeanIniţial segmentul parlamentar al C.E.E. a fost denumit „Adunarea Generală”, iar din anul 1962 această instituţie şi-a transformat numele în acela de „Parlament” iar după legiferarea Actului Unic European ( Luxemburg, 1986) Parlamentul european s-a apropiat de funcţia de legislativ cu un parlament naţional.

Organizarea internă a Parlamentului european (PE)

Parlamentul european are o dimensiune reprezentativă prin faptul că este compus din trimişi din toate statele membre ale UE. Pe fondul lărgirii Uniunii Europene din ianuarie 2007 Parlamentul va conţine un număr mai mic de parlamentari din statele mari (spre exemplu în 2004, Gemania avea 99 de parlamentari ) norma de reprezenatre pentru puterile majore ale UE fiind convenită pentru un parlamentar la 800000 de locuitori. Parlamentarii aleşi prin vot universal direct în statele lor sunt afiliaţi unui grup politici ca Grupul Socialiştilor Europeni, partidul Popular, Grupul Partidului Liberal, Grupul Verzilor, Grupul Tradiţie –Suveranitate Integritate. Pentru a forma un grup parlamentar numărul minim de parlamentari trebuie să fie de 19, şi să reprezinte 1/5 din ţările Uniunii Europene. În fruntea Parlamentului European se află un preşedinte ( după spaniolul Joseph Borell acum este şef al legislativului comunitar a fost ales germanul Hanz Gert Pottering) 14 vicepreşedinţi şi 5 chetori, care formează Biroul PE. Activitatea specilizată a parlamentarilor se desfăşoară în 17 Comisii care sunt structuri care prepară decizia pentru votul final din plen. Prerogativele Parlamentului European

Cea mai importantă funcţie a PE este aceea de control a activităţii instituţiilor comunitare şi acest atribut se exercită prin interpelări parlamentare la adresă Comisiei europene sau Consiliului U.E, dezbaterea punctuală reportului anual prezentat de preşedintele Comisiei , pune în dezbaterea plenului o problemă politică, economică generală, instituirea comisii de anchetă pentru vegherea respectării drepturilor şi obligaţiilor comunitare. În cazul unor ilegalităţi decurse din violarea tratatelor constitutive, Parlamentul european poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie. Pentru controlul eficient al executivului comunitar, PE poate iniţia şi adopta o moţiune de cenzură la adresa Comisiei, act care poate fi adoptat dacă sunt întrunite voturile a 2/3 din numărul parlamentarilor europeni.Din punct de vedere legislativ, Parlamentul european exercită două competenţe;a. emiterea de avize ( deoarece Comisia iniţiază o propunere, Parlamentul avizează, iar Consiliul UE hotărăşte).

11

Avizul conform este atunci când Consiliul U.E doreşte evaluarea Parlamentului într-o problemă importantă, iar avizul consultativ este solicitat în principiu, dar se poate trece peste concluziile sale dacă decizia Consiliului U.E. este luată în unanimitate.

Avizul poate deveni facultativ, când normativele tratatelor europene nu precizează consultarea obligatorie a Parlamentului european. O singularitate procedurală în cadrul instituţiilor se referă la codecizie prin care Parlamentul european şi Consiliul U.E. trebuie să ia o decizie comună în planul adoptării legislaţiei comunitare.Un alt set de atribuţii ale PE sunt definite de adoptarea bugetului: la propunerea Comisiei, Parlamntul aprobă bugetul care este adoptat de Consiliul U.E. De asemenea, Parlamentul aprobă descărcarea de gestiunea Comisiei, după finalizarea unui exerciţiu anual bugetar.

Bibliografie Selectivă

1. N.A.TO. Ce este. Ce va fi . Noua Europă şi securitatea statelor mici Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale, 1996. 2. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 20013. Werner Bauwens, Luc Reycher, Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti, 19964. Philippe Moreau Defarges , Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi, Institutul European, 1998.5. România şi politica de alianţe, Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale, 19956. Joshua S. Golstein, International Relations, New York, Longman, 2004

12

13