Rolul jurisprudentei in sistemul de drept administrativ

Jurisprudenţă, totalitatea soluţiilor date de instanţele judecătoreşti în litigiile (conflicte -dintre state, oameni- care pot forma obiectul unui proces)ce au ca obiect raporturi juridice dintr-un anumit domeniu (de exemplu: obligaţii, moştenire, proprietate etc.).

JURISPRUDENŢA (latină jus, juris = drept şi prudentia = cunoaştere), denumire dată practicii judiciare, considerată în trecut izvor de drept. Instanţele îşi publică jurisprudenţa integrală sau rezumată atât în cărţi şi reviste de specialitate, cât şi gratuit pe internet.

Jurisprudenţă - totalitatea soluţiilor date într-un ansamblu de hotărâri concordante pronunţate de instanţele judecătoreşti cu privire la aceeaşi problemă de drept. In trecut, jurisprudenţă era izvor de drept. In prezent, numai în sistemul anglo-american precedentul judiciar (cases law) constituie izvor de drept. In legislaţia noastră jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, dar deciziile de îndrumare ale Inaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie au caracter de orientare a instanţelor de judecată în vederea aplicării unitare a legii. v. şi practică judiciară.

În urma modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona, vechiul sistem de clasificare (utilizat pentru a analiza jurisprudenţa din perioada 1954-2009) a fost anulat.

Un nou sistem se aplică pentru jurisprudenţa de după 2010.

Influenţa jurisprudenţei asupra dreptului comunitar este considerabilă, datorită faptului că judecătorul comunitar se confruntă cu un sistem de drept în formare. În acelaşi timp, având rolul de a veghea respectarea dreptului, jurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept european în sensul cunoscut de sistemul de drept common law, hotărârile judecătoreşti neavând efect erga omnes. Soluţiile date de Curtea de Justiţie de la Luxemburg sunt obligatorii doar în ceea ce priveşte modul în care interpretează dispoziţiile dreptului european, dar nu creează norme juridice noi. Aşadar, deşi putem spune că dreptul european este un „case law‖, trebuie recunoscut faptul că interpretarea şi aplicarea conformă cu Tratatele a dreptului comunitar sunt posibile numai prin intermediul jurisprudenţei C.J.C.E. Tratatele prevăd pentru C.J.C.E., ca rol principal, „asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului Tratat‖. Cu privire la metoda de interpretare utilizată de Curtea de la Luxemburg, aceasta este una dinamică şi recurge, deseori, la principiile generale de drept. Se observă, astfel, preponderenţa metodei sistemice (se are în vedere contextul general al reglementărilor în domeniul respectiv) şi teleologice (se analizează obiectul şi scopul prevederii legale), în raport cu

interpretarea literală. Dreptul comunitar se prezintă aşadar, ca un drept în bună parte pretorian. Astfel, Curtea este cea care elaborează reglementări în următoarele direcţii: - principiile structurale ale ordinii juridice comunitare (care sunt efectul direct şi prioritatea dreptului european asupra dreptului intern); - competenţa internaţională a C.E., care este în mare parte rezultatul jurisprudenţei Curţii; - principiul responsabilităţii extracontractuale a statului pentru încălcarea dreptului european, principiu fondat pe prioritatea dreptului european.

STUDIU DE CAZ

ACT

Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.SINTEZĂPentru a conferi o mai mare claritate şi transparenţă dreptului comunitar, directiva codifică vechea directivă de bază 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 2000. Aceasta vizează crearea unui echilibru între obiectivul principal al securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, pe de-o parte, şi nevoile unei economii europene moderne, pe de altă parte.Organizarea timpului de lucruTimpul de lucru * este perioada în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale.Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că orice lucrător beneficiază: de o perioadă minimă de repaus * zilnic de 11 ore consecutive în decursul unei

perioade de 24 de ore;

un timp de pauză, în cazul în care timpul zilnic de lucru depăşeşte 6 ore;

o perioadă minimă de 24 de ore de repaus neîntrerupt, în medie, după fiecare perioadă de şapte zile, care se adaugă la cele 11 ore de repaus zilnic;

un timp de lucru săptămânal maxim de 48 de ore, inclusiv orele suplimentare;

un concediu anual plătit de cel puţin 4 săptămâni.Pentru a calcula mediile săptămânale, statele membre pot prevedea perioade de referinţă:

care să nu depăşească 14 zile pentru repausul săptămânal;

care să nu depăşească 4 luni pentru timpul maxim de lucru săptămânal;

pentru durata muncii de noapte, după consultarea partenerilor sociali sau oferindu-le acestora posibilitatea stabilirii perioadei de referinţă prin intermediul convenţiilor colective.

Munca de noapte * reprezintă un caz aparte, deoarece durata acesteia nu trebuie să depăşească 8 ore, în medie, pe parcursul unei perioade de 24 de ore. Aceasta implică riscuri speciale sau tensiuni fizice ori mintale deosebite şi este reglementată de legislaţiile şi practicile naţionale sau prin convenţii colective.Lucrătorii de noapte * trebuie să beneficieze de un nivel de protecţie în materie de securitate şi de sănătate, adaptat naturii muncii lor. Aceştia beneficiază de un control medical gratuit înaintea numirii lor şi, ulterior, la intervale regulate. Dacă sunt declaraţi inapţi pentru munca de noapte, aceştia trebuie transferaţi, ori de câte ori este posibil, pentru a efectua muncă de zi. Angajatorul care organizează munca după un anumit ritm trebuie să ţină seama de principiul general al adaptării muncii la lucrător, în special pentru a atenua munca monotonă şi într-un ritm predeterminat. Angajatorul care recurge în mod regulat la lucrători de noapte trebuie să informeze autorităţile competente în materie de sănătate şi securitate cu privire la acest lucru.Se pot acorda derogări de la principiile enunţate mai sus, în baza unor convenţii colective sau a unor acorduri cu partenerii sociali. Derogările pot fi acordate:

cu respectarea principiilor generale de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, atunci când durata timpului de lucru nu este măsurată şi/sau predeterminată de lucrătorii înşişi;

pentru activităţile în care locul de muncă al lucrătorului şi domiciliul acestuia sunt la distanţă unul de celălalt, cum ar fi activităţile offshore *;

pentru activităţile de pază şi supraveghere menite să asigure protecţia bunurilor sau a persoanelor;

pentru activităţile care implică nevoie de continuitate a serviciilor, cum ar fi serviciile spitaliceşti, agricultura sau serviciile de presă şi informare;

dacă există o intensificare previzibilă a activităţii, în special în agricultură, turism sau servicii poştale, precum şi în cazul persoanelor care lucrează în sectorul transportului feroviar;

cu condiţia acordării unei perioade de repaus compensatorii:

conform criteriilor enumerate în directivă, de exemplu, pentru activităţile care implică nevoia de a asigura continuitatea serviciilor sau a producţiei;

prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali.

Derogările de la perioadele de referinţă pentru calcularea duratei timpului de lucru săptămânal nu pot depăşi 6 luni sau, în cazul convenţiilor colective, 12 luni.

Un stat membru poate autoriza un angajator să se abată de la limita de 48 de ore săptămânale de lucru, cu condiţia ca lucrătorul să îşi dea acordul în acest sens. Acesta nu trebuie să sufere prejudicii în caz de refuz. Angajatorul ţine evidenţe actualizate, pentru a fi puse la dispoziţia autorităţilor competente, cu privire la fiecare lucrător care a acceptat să depăşească limitele de ore de muncă. Trebuie respectate principiile generale în materie de securitate şi sănătate.Există dispoziţii speciale aplicabile anumitor sectoare de activitate:

lucrătorii mobili * şi activităţile offshore: dispoziţiile referitoare la perioadele de repaus zilnic, pauze, perioadele de repaus săptămânal şi munca de noapte nu se aplică lucrătorilor mobili, dar statele membre trebuie să garanteze o perioadă de repaus suficientă *, în conformitate cu orientările directivei. Perioadele de referinţă pentru lucrătorii offshore pot fi extinse la 12 luni în vederea calculării duratei maxime a timpului de lucru săptămânal.

lucrătorii de la bordul navelor de pescuit: dispoziţiile referitoare la perioadele de repaus zilnic, durata maximă a timpului de lucru săptămânal şi munca de noapte nu se aplică lucrătorilor de la bordul navelor de pescuit ale statelor membre, dar media săptămânală a timpului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pentru o perioadă de referinţă de un an. Numărul maxim al orelor de muncă este de 14 ore pentru fiecare perioadă de 24 de ore şi de 72 de ore pentru orice perioadă de 7 zile. Numărul minim de ore de repaus nu poate fi mai mic de 10 ore pentru fiecare perioadă de 24 de ore şi mai mic de 77 de ore pentru orice perioadă de 7 zile. Dispoziţiile naţionale, convenţiile colective sau acordurile cu partenerii sociali stabilesc numărul limită de ore în aceste două privinţe. Până cel târziu în 2009, Comisia urma să reexamineze dispoziţiile în domeniu;

medicii stagiari: a fost stabilită o perioadă de tranziţie de cinci ani, începând cu 1 august 2004, în cazul medicilor stagiari. În primii trei ani ai acestei perioade, numărul de ore de lucru săptămânale nu trebuie să depăşească, în medie, 58 de ore. În ultimii doi ani ai perioadei de tranziţie, plafonul nu trebuie să depăşească, în medie, 56 de ore. Poate fi acordat un al şaselea an de tranziţie pentru anumite state membre. În acest caz, timpul de lucru săptămânal nu trebuie să depăşească, în medie, 52 de ore. La sfârşitul acestei perioade de tranziţie, plafonul săptămânal va fi de 48 de ore.

La fiecare cinci ani, statele membre şi Comisia prezintă un raport cu privire la punerea în aplicare a directivei.Termeni-cheie ai actului

Timp de lucru: orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale.

Perioadă de repaus: orice perioadă care nu este timp de lucru.

Timp de noapte: orice perioadă de minimum şapte ore, aşa cum este definită de legislaţia naţională, şi care trebuie să includă, în orice caz, intervalul cuprins între miezul nopţii şi ora 5 dimineaţa.

Lucrător de noapte: pe de o parte, orice lucrător care, pe timpul nopţii, munceşte cel puţin trei ore din timpul de lucru zilnic normal; pe de altă parte, orice lucrător care poate realiza noaptea o anumită parte din timpul său de lucru anual, aşa cum se defineşte în funcţie de alegerea statului membru în cauză:

Lucrător mobil: orice lucrător care face parte din personalul rulant sau navigant al unei întreprinderi care efectuează servicii de transport de pasageri sau de mărfuri pe cale rutieră, aeriană sau pe căile navigabile interioare.

Activitate offshore: activitatea realizată în principal pe sau de pe o instalaţie offshore (inclusiv sonde de foraj), în legătură directă sau indirectă cu explorarea, extracţia sau exploatarea resurselor minerale, inclusiv hidrocarburi, şi scufundările realizate în legătură cu aceste activităţi, efectuate fie de pe o instalaţie offshore, fie de pe o navă.

Repaus suficient: înseamnă că lucrătorii dispun de perioade de repaus regulate a căror durată se exprimă în unităţi de timp şi care sunt suficient de lungi şi de continue pentru a se evita ca aceştia să se rănească sau să producă vătămarea colegilor lor sau a altor persoane şi că nu îşi dăunează propriei sănătăţi, pe termen lung sau scurt, ca rezultat al oboselii sau al altor ritmuri de lucru neregulate.

ACTE CONEXEComunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor - Revizuirea directivei privind timpul de lucru (prima fază a consultării partenerilor sociali la nivelul Uniunii Europene în temeiul articolului 154 din TFUE) [COM(2010) 106 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial]. Directiva privind timpul de lucru trebuie revizuită pentru a ţine seama de evoluţiile condiţiilor de muncă din Uniunea Europeană. Astfel, legislaţia ar trebuie să permită o mai mare flexibilitate în materie de organizare a timpului de lucru, în special cu privire la:

stabilirea programului de lucru. Comisia remarcă faptul că, deşi durata medie săptămânală a timpului de lucru este în scădere în Europa, există mari variaţii în funcţie de sectoare şi de persoanele care pot negocia programe de lucru specifice cu angajatorul. Stabilirea timpului de lucru ar trebui să ţină seama de interesele lucrătorilor şi de competitivitatea întreprinderilor;

calcularea timpului de gardă, şi anume perioadele în care lucrătorii sunt prezenţi la locul de muncă, fără însă a desfăşura o activitate. Perioadele de gardă sunt utilizate, în special, în serviciile de sănătate şi urgenţă (poliţie, pompieri etc.);

perioada de referinţă pentru calcularea timpului maxim de lucru săptămânal. Astfel, o extindere a acestei perioade ar permite, în special, să se ţină seama de variaţiile sezoniere în producţia anumitor întreprinderi;

programarea perioadelor minime de repaus săptămânal şi zilnic, precum şi reportarea sau amânarea acestora.

Comisia trebuie să lanseze o consultare cu partenerii sociali europeni pentru a examina modalităţile de revizuire a directivei.Report from the Commission of 7 July 2006 on the operation of the provisions of Directive 2003/88/EC (organisation of working time for workers concerned with the carriage of passengers on regular urban transport services) [COM(2006) 371 – Not published in the Official Journal] [Raport al Comisiei din 7 iulie 2006 privind punerea în aplicare a dispoziţiilor Directivei 2003/88/CE (organizarea timpului de lucru al

lucrătorilor din sectorul transportului de pasageri aferent serviciilor de transport urban regulat)] [COM(2006) 371 final – Nepublicat în Jurnalul Oficial].Report from the Commission on the operation of the provisions of Directive 2003/88/EC applicable to offshore workers [COM(2006) 853 – Not published in the Official Journal] (Raport al Comisiei privind funcţionarea dispoziţiilor Directivei 2003/88/CE aplicabile lucrătorilor offshore) [COM(2006) 853 final – Nepublicat în Jurnalul Oficial].