Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul I 2011

Întocmit

Grefier Documentarist,

Lucia Ana - Maria

CuprinsSecţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Concurs de infracţiuni, lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni.

Contestaţie în anulare. Lipsa inculpatului arestat, internat în spitalul penitenciar, de la judecata unui recurs vizând menţinerea arestării preventive.

Decizie pronunţată de instanţa de recurs într-o contestaţie în anulare. Calea de atac împotriva deciziei.

Drept procesual penal. Partea generală. Acţiune civilă alăturată acţiunii penale. Calitatea procesuală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, întinderea obligaţiei de despăgubire şi titularii dreptului de a primi despăgubiri din partea Fondului.

Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi mijloacele de probă. Forţa probantă şi aprecierea mijloacelor de probă în ansamblul probator.

Sarcina probei. Prezumţia de nevinovăţie. Achitarea inculpatului.

Cale ordinară de atac inadmisibilă. Hotărâre definitivă.

Mandat european de arestare. Persoană solicitată ce are afaceri judiciare în România.

Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Extrădarea pasivă. Procedura extrădării din România. Efectele extrădării din România. Predarea extrădatului. Prelungirea termenului de predare. Condiţii şi admisibilitate. Arestarea persoanei solicitate în vederea extrădării.

2

Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Portul fără drept, în public, a unui obiect confecţionat pentru lovire. Reţinere separată de infracţiunea de lovire.

Drept procesual penal. Partea specială. Deliberarea şi hotărârea instanţei. Obiectul deliberării. Conţinutul minutei întocmite cu prilejul deliberării.

Liberare provizorie sub control judiciar. Inadmisibilitate

Nepronunţarea asupra unei cereri esenţiale pentru condamnat de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului. Casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Competenţă materială. Dispoziţii privind executarea pedepsei.

3

Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Legături personale cu minorul. Interesul superior al copilului.

Respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în apel. Aplicarea şi interpretarea disp. art. 295 alin. 2 Cod proc. civilă. Rolul activ al instanţei. Indicare formală a motivelor de recurs.

Proprietar al imobilului preluat abuziv decedat după intrarea în vigoare a legii 10/2001 , dar înainte de expirarea termenului de depunere a notificării. Persoana îndreptăţită să formuleze notificare în această situaţie.

Comunitatea de bunuri a soţilor. Răsturnarea prezumţiei înscrisă în art. 30 Codul familiei. Situaţia ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi.

Repunerea în termenul de recurs.

Codul de procedură civilă. Acţiune de partaj succesoral. Noţiunea de pasiv succesoral . Cheltuielile de îngrijire şi întreţinere a defunctului. Art. 774 cod civil.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 557, 558 Cod civil.

Puterea executorie a unui titlu executoriu faţă de disp. art. 405 Cod procedură civilă. Distincţia între autoritate de lucru judecat şi puterea lucrului judecat.

Cazuri de nulitate prevăzute de dispoziţiile art.304 pct. 1 şi 5 Cod pr. civilă.

Nerespectarea deciziilor de casare anterioare. Consecinţe. Cereri de aderare la recurs. Inadmisibilitate.

4

Cerere de aderare la recurs. Inadmisibilitate.

Contestaţie în anulare. Greşeală de judecată.

Plasament în regim de urgenţă instituit pe calea ordonanţei preşedinţiale. Condiţii pentru instituirea acestuia.

Art. 584 cod civil. Actiune în grăniţuire. Diferenţiere faţă de acţiunea în revendicare.

Consimţământul la încheierea unui act autentic .Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească.

Proces de divorţ. Îndeplinirea procedurii de citare cu pârâta prin afişare la domiciliul ales. Mod de apreciere. Pârâtă cu reşedinţa într-un stat membru al uniunii europene. Dispoziţii incidente în materia citării acesteia la reşedinţa din străinătate.

Calificarea juridică corespunzătoare a cererilor formulate de părţi. Rolul activ al judecătorului.

Acceptare tacită a succesiunii în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil. Efectele declaraţiei exprese ulterioare a părţii că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor.

Art. 36 alin. 2 Codul familiei. Partaj de bunuri comune în timpul căsătoriei. Motive temeinice.

Aplicarea în timp a normelor procedurale civile. Normă tranzitorie expresă.

5

Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

Sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Refuz nejustificat de a soluţiona o cerere.

Obligaţia Instituţiei Prefectului de a înmatricula autovehicule fără plata taxei de poluare.

Acordarea sporului lunar de dificultate de 50% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică centrală şi locală, prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 136/ 2006 pentru completarea Legii nr. 263/ 2006 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 209/ 2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii.

Revizuirea întemeiată pe art. 322 pct.5 Cod procedură civilă.

Revizuirea - cale extraordinară de atac şi principiul disponibilităţii.

Nelegalitatea acordării sporului de dificultate de până la 50% funcţionarilor publici implicaţi în aplicarea Legii nr.18/1991 r, în anul 2010.

Necesitatea introducerii în cauză a funcţionarilor publici – în privinţa cărora instanţa de fond a dispus anularea dispoziţiilor de încadrare.

Cazuri în care depunerea cauţiunii este obligatorie pentru suspendarea executării actului administrativ.

Termenul de valabilitate a garanţiei de participare în cadrul procedurii prevăzută de OUG nr. 34/2006.

6

Condiţii necesare pentru abţinerea avizului de exploatare. Situaţii în care refuzul autorităţii publice de a emite avizul nu este nejustificat, în accepţiunea Legii nr. 554/2004.

Acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva încheierii pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României. Posibilitatea Curţii de Conturi de a declara unilateral nelegale acte administrative intrate în circuitul civil.

Revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism. Inadmisibilitate.

Spor de dificultate. Inaplicabilitatea sa după intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009.

Acces la justiţie. Posibilitatea persoanei vătămate de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ decizia comisiei superioare de disciplină.

Funcţionar public cu statut special. Sancţiune disciplinară. Eliberare din funcţie.

Amânarea la plată a obligaţiilor fiscale. Pierderea valabilităţii amânării.

Raport de evaluare profesională; Condiţii de legalitate; Obligaţie evaluator.

Anularea autorizaţiei de construire. Efecte privind demolarea construţiei edificate şi despăgubiri pentru titularul acesteia.

Dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, dispoziţii ce prevăd obligativitatea procedurii prealabile, sunt aplicabile şi în cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.

Contract de vânzare cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei. Aplicarea eronată a principiului validităţii aparenţei în drept.

Constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de licitaţie.

Recursul împotriva încheierilor premergătoare este inadmisibil.

7

Caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată prin prisma prevederilor art.274 Cod procedură civilă.

Valoarea prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune, ce are ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei prevăzută de legea nr.85/2006. Aplicarea imediată a normelor de procedură.

Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Calea de atac ce poate fi formulată de creditori împotriva încheierii de deschidere a procedurii. Inadmisibilitatea recursului.

Procedura insolvenţei. Desemnarea administratorului judiciar.

Procedura insolvenţei. Închiderea procedurii.

Dreptul creditorului ce deţine o creanţă de cel puţin 50% din valoarea creanţelor, de a confirma practicianul în insolvenţă sau de a decide desemnarea altui administrator/lichidator judiciar.

Termenul de contestare a tabelului preliminar al creanţelor.

Opoziţie la executare, bilet la ordin. Condiţii de admisibilitate.

Dispoziţiile art. 80 alin. 1 lit. C din Legea 85/2006, privind procedura insolvenţei, prevăd că administratorul judiciar, poate introduce la judecătorul sindic acţiuni pentru anularea constituirilor şi a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii esenţiale, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anterior deschiderii procedurii cu intenţia de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile.

Administratorul statutar al societăţii debitoare nu are legitimare procesuală activă de a formula contestaţie împotriva vânzărilor prin negociere directă a bunurilor din patrimoniul debitoarei, în condiţiile în care i s-a ridicat dreptul de administrare.

Deschiderea procedurii de insolvenţă.

Creanţe anterioare deschiderii procedurii. Majorarea creanţei iniţiale.

Penalităţi de întârziere. Caracterul cert al creanţei, condiţie de deschidere a procedurii insolvenţei.

8

Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Ordonanţă preşedinţială exercitată de debitorul unei obligaţii fiscale.Condiţii de exercitare. Refuzul instanţei de fond de a verifica aparenţa dreptului.

Suspendarea judecăţii cauzei pentru lipsa nejustificată a părţilor.Caracter imperativ. Îndeplinirea condiţiilor legale.

Nepronunţarea asupra excepţiei. Sancţiunea pentru omisiunea de a pune excepţia în dezbaterea contradictorie a părţilor şi apoi de a o soluţiona motivat.

Condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile. Grupe de muncă. Inadmisibilitatea acţiunii.

Sarcina probei în conflictele de muncă. Dovada şi dovada contrară în situaţia cererii pentru recunoaşterea unei grupe de muncă.

Neregularitate procedurală. Citarea intimatei aflată în procedura insolvenţei.

Retragerea unei sarcini atribuite salariatului nu reprezintă o modificare a contractului de muncă, atâta vreme cât nu se modifică salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă.

Distincţia dintre încetarea de drept a contractului individual de muncă şi concediere. Regim juridic diferit.

9

Transferul întreprinderii. Lipsa contractului de cesiune sau fuziune.

Clauzele din contractul colectiv de muncă ce reprezintă obligaţii de diligenţă se transformă în obligaţii de rezultat în cazul în care angajatorul încheie acte adiţionale la contractele individuale de muncă prin care se obligă la aceste prestaţii.

Nulitatea deciziei de revocare din funcţie.

Gradaţie de merit acordată personalului încadrat în şcolile populare de artă. Dispoziţie de revocare. Efecte. Acţiune în răspundere patrimonială.

Grefier. Vechime in specialitate pentru perioada in care a activat ca secretar al Baroului de avocati.

Acordarea grupei I de muncă. Adeverinţă emisă de angajator sub acest aspect. Nevalorificarea adeverinţei referitor la grupa de muncă de către Casa judeţeană de pensii cu prilejul emiterii deciziei de pensionare anticipată parţial. Legitimare procesuală pasivă.

Art.4 alin.3 din OUG 4/2001 stipulează că sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001 au făcut parte din baza de calcul a pensiilor sunt cele prezentate în anexă. Or, la punctul VI din anexă se menționează că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau în cote procentuale.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art.581 cod procedură civilă la suspendarea deciziei de pensionare recalculată potrivit art.3 din Legea nr.119/2010 şi H.G. 737/2010.

Încetarea de drept a contractului individual de muncă la îndeplinirea condiţiilor de pensionare.

Refuzul primarului de a angaja asistentul personal al persoanei cu handicap. Apărarea primarului privind lipsa fondurilor. Neindicarea în lege a momentului încheierii contractului. Motiv de recurs întemeiat pe disp.art.304 pct.6 c.pr.civ. în sensul că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

Contestaţie în anulare. Necercetarea tuturor motivelor de recurs. Lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument invocat în recurs.

10

Concediere din motive neimputabile. Desfiinţarea efectivă a postului. Reorganizarea A.N.R.E. ca urmare a modificării structurii organizatorice prin H.G.1428/2009.Comasare departamente.

Încadrare în condiţii speciale potrivit prevderilor Legii nr. 226/2006. Atribuţii şi competenţe speciale reglementate de art.20 din Legea nr.19/2000, HG nr.1025/2003 şi Legea nr.226/2006.

Recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care contractul de muncă a fost suspendat.

Recurs inadmisibil. Încheiere de transpunere a cauzei.

Interdicţia emiterii deciziei de concediere pe durata cât salariatul se află în incapacitate temporară de muncă.Condiţiile în care operează.

Cadre didactice-indemnizaţie de concediu de odihnă aferent anului şcolar 2009-2010.Aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr.118/2010.

11

Decizii Relevante

Trimestrul I 2011

12

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[1] Concurs de infracţiuni, lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni.

C. pen., art. 181, art. 52, art. 72, art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. c, art. 192 alin. 2

Săvârşirea de către o persoană cunoscută cu antecedente penale şi aflată în stare de ebrietate a unei infracţiuni de furt calificat şi a uneia de violare de domiciliu, în concurs real, pe timpul nopţii şi în dauna unei persoane în vârstă cu care a şi avut contact fizic în momentul activităţii infracţionale, nu se poate aprecia că nu întruneşte gradul de pericol social al unei infracţiuni chiar dacă prejudiciul este modic.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 94 din 31 ianuarie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 113 din 23 martie 2010, a Judecătoriei Râmnicu Sărat în baza art.192 al.2 Cod penal cu aplic. art. 74 alin.2 şi 76 lit. c) Cod penal a fost condamnat inculpatul M.E., la 1 an închisoare, iar în baza art. 208-209 al.1 lit. g Cod penal, cu art. 74 alin.2 şi 76 lit. c) Cod penal la 6

13

luni închisoare, dispunându-se ca în temeiul art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) Cod penal să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

Cu titlu de pedeapsă accesorie s-au aplicat în baza art. 71 Cod penal interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a , b, c Cod penal.

S-a constatat recuperat prejudiciul in cuantum de 15 lei cauzat părţii vătămate R.A.Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că în data de 29 ianuarie 2009, în jurul

orelor 18.30, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a intrat în dormitorul părţii vătămate R.A. în vârstă de 86 de ani care era bolnav la pat, a început să-i caute prin dulapuri, a mâncat prăjiturile aflate pe masă, a vărsat mierea de albine şi a început să îl împingă pe bătrân.

Nora părţii vătămate H.M. care ieşise dintr-un alt corp al casei, văzându-l inculpat prin fereastră, s-a alarmat şi l-a chemat pe soţul său din grajdul în care se afla, acesta îndreptându-se spre corpul de casă în care locuia tatăl său.

Auzind strigătele numitei H.M., inculpatul a luat de pe masă un briceag şi a ieşit în curte având în mână o sticlă de bere cu care venise în domiciliul părţii vătămate, însă a fost prins de fiul părţii vătămate şi luat la bătaie.

Inculpatul s-a ascuns în domiciliul surorii sale P.S. unde a fost găsit ulterior, asupra sa găsindu-se şi briceagul luat de la partea vătămată.

În drept, instanţa de fond a stabilit că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu şi furt prevăzute de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 208 alin.1 Cod penal rap. la art. 209 alin.1 lit.g Cod penal .

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, care prin apărător a solicitat achitarea sa întrucât faptele săvârşite nu prezintă gradul de pericol social pentru ca acestea să constituie infracţiuni, acest lucru rezultând din gradul scăzut de instrucţie al inculpatului precum şi din valoarea modică a prejudiciului care a fost acoperit.

Tribunalul, analizând apelul prin decizia penală nr.182/7.10.2010 a admis această cale de atac a desfiinţat, în latură penală sentinţa atacată iar, în baza art.11 pct. 2 lit. a cu referire la art.10 lit. b1 C. proc. Pen. şi art.18 Cod penal l-a achitat pe inculpat pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin.1 Cod penal rap. la art. 209 alin.1 lit. g Cod penal si art.192 alin. 2 Cod penal şi în temeiul art. 91 Cod penal i-a aplicat acestuia amenda administrativă de 300 lei, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că din modul în care au fost săvârşite cele două fapte pentru care a fost trimis în judecată inculpatul M.E., că acestea sunt lipsite de gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Relevantă în cauză, în fundamentarea acestei concluzii a reţinut tribunalul declaraţia părţii vătămate R.A., în vârstă de 86 ani, prin care acesta a relatat că: în timp ce se afla în dormitorul său a intrat o persoană străină de etnie rromă pe care nu o cunoştea, l-a întrebat ce caută, a văzut că era în stare de ebrietate, iar după ce a stins televizorul din cameră, inculpatul i-a spus să-l lase să funcţioneze. Partea vătămată i-a spus să plece, însă inculpatul a refuzat şi a început să caute prin dulap, iar ulterior de pe masă a mâncat nişte dulciuri şi a luat un briceag după care, a apucat-o de mână pe partea vătămată, moment în care acesta din urmă l-a strigat pe fiul său. De asemenea s-a mai reţinut o altă declaraţia în care partea vătămată a arătat că inculpatul a scos un borcan cu miere de albine după care s-a aşezat lângă dulap şi i-a mâncat cornuleţele.

Printre altele, tribunalul a mai arătat că, într-o altă declaraţie, partea vătămată a precizat că ea l-a împins pe inculpat pentru a ieşi din locuinţă după care a venit fiul său.

Faţă de acestea a precizat tribunalul că inculpatul nu a avut o reprezentare clară asupra consecinţelor faptelor sale, nerealizând că săvârşeşte fapte penale, fiind şi în stare de ebrietate, sau a avut o reprezentare minimă cu privire la acestea, iar totodată prejudiciul a fost modic şi acoperit prin restituirea bunului furat.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei achitări, precizând că anterior inculpatul a mai fost condamnat în trei rânduri pentru infracţiuni de acelaşi gen. De asemenea a mai precizat că partea vătămată era o persoană în vârstă de 86 ani şi imobilizată la pat.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate, dar şi conform art. 3856 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este fondată.

14

Analizând probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către instanţa de fond şi ulterior de către instanţa de apel, însă, această din urmă instanţă, în mod greşit a apreciat că actele materiale ale inculpatului nu întrunesc gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Din fişa de cazier, s-a reţinut că inculpatul a mai suferit trei condamnări pentru infracţiuni de violare de domiciliu şi de furt calificat.

Această persoană aflată în stare de ebrietate, pe timpul nopţii (deoarece la orele 18,30 în data de 29 ianuarie este întuneric), a pătruns atât în curtea cât şi ulterior într-unul dintre imobilele aflate în această curte, unde a căutat printr-un dulap (nefiind deranjat de existenţa proprietarului aflat în casă şi care evident i-a solicitat să plece) şi a sustras bunurile pe care le-a găsit.

S-a apreciat din acest comportament că fapta persoanei cunoscută cu antecedente penale care săvârşeşte după o perioadă de timp acelaşi gen de fapte penale ca cele pentru care a mai fost condamnat anterior, nu se poate considera că sunt lipsite de pericolul concret al unei infracţiuni. Astfel, s-a făcut trimitere expresă la antecedentele penale ale inculpatului la momentul când a săvârşit infracţiunile şi anume, pe timpul nopţii cât şi la faptul că a avut loc un contact fizic între acesta şi partea vătămată şi numai strigătele acestuia din urmă a pus capăt activităţii infracţionale.

Pentru aceste considerente Curtea a casat decizia tribunalului şi a menţinut sentinţa instanţei de fond.

[2] Contestaţie în anulare. Lipsa inculpatului arestat, internat în spitalul penitenciar, de la judecata unui recurs vizând menţinerea arestării preventive.

C. proc. pen., art. 386 lit. a şi b, art. 38511

Nu sunt îndeplinite dispoziţiile 386 lit. a, şi nici cele de la litera b cod pr. penală, atunci când instanţa de recurs a fost nevoită să soluţioneze cauza în lipsa inculpatului arestat, din cauza stării de sănătate a acestuia, care nu a permis deplasarea la instanţă, dar acesta a fost încunoştinţat de proces, iar interesele sale au fost reprezentate de apărătorul desemnat din oficiu.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 65 din 24 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. 1103,18/42/2010 la data de 15.12.2010, contestatorul inculpat R. M., în temeiul art. 386 lit. a, b şi e C. proc. pen., a solicitat anularea deciziei 1114/04.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, susţinând, în esenţă că, la data la care s-a judecat recursul său împotriva încheierii de menţinere a arestării pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 280/114/2010, el a lipsit fiind internat în Spitalul Penitenciar Colibaşi, această unitate spitalicească refuzând să-l aducă la Curtea de Apel Ploieşti, fără un motiv justificat, starea sănătăţii sale fiind buna şi permiţându-i deplasarea la instanţă.

Prin încheierea din 03.12.2010, contestaţia a fost admisă în principiu, constatându-se îndeplinite dispoziţiile art. 391 al.2 C. proc. pen., sub aspectul respectării termenului, al invocării unor motive prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi al existenţei la dosar a dovezilor de care a înţeles să se folosească acest contestator.

Pentru soluţionarea pe fond a contestaţiei, curtea a dispus ataşarea dosarului nr.1103/42/2010 în care s-a pronunţat decizia a cărei anulare se solicită.

Examinând actele şi lucrările acestui dosar, în raport de susţinerile contestatorului şi de dispoziţiile art. 386 şi 392 C. proc. pen. incidente în speţă, curtea a constatat că această contestaţie în anulare este nefondată.

În primul rând, curtea a arătat că dispoziţiile art. 386 alin 1 lit. e C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză.

Acest caz de contestaţie în anulare prevede că este admisibilă cererea celui care a fost prezent la judecarea recursului, dar nu a fost ascultat, deşi acest lucru era obligatoriu, potrivit art. 385/14 alin.1/1 ori art. 385/16 alin.1 C. proc. pen. (după casare cu reţinere spre rejudecare, când nu

15

a fost audiat de instanţa de fond sau de apel, ori când nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare). Ori, situaţia invocată de contestator este tocmai aceea că nu a fost prezent la judecarea recursului declarat de el împotriva unei încheieri interlocutorii de verificare şi menţinere a arestării sale preventive.

În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 386 alin.1 lit.a: „ când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii” şi lit. b C. proc. pen. „ când partea dovedeşte că la termenul la care a fost judecată cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare”, curtea apreciază că acestea au fost invocate corect de către contestator, însă dovezile existente la dosar arată că susţinerile acestuia sunt neîntemeiate.

Curtea constată că recursul inculpatului R. M. I. a primit termen de judecată la data de 01.11.2010, că acesta a luat cunoştinţă de termenul de judecată semnând dovada de citare la Spitalul Penitenciar Colibaşi unde se afla, iar unitatea spitalicească a înştiinţat instanţa de recurs, prin adresa nr. M 33692/01.11.2010 că, deţinutul este internat în acest spital penitenciar, se află sub tratament medical şi nu poate fi prezentat la termen, adresa fiind însoţită şi de referatul medical întocmit de medicul curant( filele 8 şi 9 dosar recurs).

Din încheierea din 01.11.2010 rezultă că instanţa de recurs a acordat termen la 04.11.2010 pentru prezentarea apărătorului ales al recurentului, avocat ales O.C., care confirmase că se va prezenta atunci când a fost contactat telefonic, însă la termen nu s-a înfăţişat în instanţă.

Pentru termenul din 04.11.2010, curtea constată că din nou inculpatul a luat cunoştinţa de noul termen fixat, semnând din spitalul penitenciar dovada de îndeplinire a procedurii de citare - fila 22 dosar, iar medicul penitenciarului a înaintat un nou referat medical din care rezultă că persoana privată de libertate este internată în spital şi nu poate fi prezentată în instanţă.

Instanţa de recurs, aflându-se în faţa acestei situaţii, a procedat la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 385/11 C. proc. pen., judecând recursul în lipsa inculpatului ce nu a putut fi prezentat din motive de sănătate, echivalente cu o situaţie de forţă majoră, dar în prezenţa apărătorului din oficiu care i-a susţinut motivele de recurs, avocatul ales neprezentându-se nici la acest termen.

In concluzie, curtea a constatat că în cauza nu sunt îndeplinite integral nici dispoziţiile art. 386 lit. a nici cele de la litera b C. proc. pen., întrucât instanţa de recurs a fost nevoită să soluţioneze cauza în lipsa inculpatului din cauza stării de sănătate a acestuia care nu a permis deplasarea la instanţă, dar acesta a fost încunoştinţat de proces, iar interesele sale au fost reprezentate de apărătorul desemnat din oficiu.

Faptul că acest contestator nu a fost prezentat din motive obiective la instanţa de recurs, nu afectează în nici un mod legalitatea deciziei a cărei anulare se solicită, aceasta pronunţându-se cu respectarea tuturor normelor de procedură ce prevăd soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei încheieri privind măsurile preventive şi cu garantarea dreptului la apărare al recurentului .

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 392 C. proc. pen., curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare.

[3] Decizie pronunţată de instanţa de recurs într-o contestaţie în anulare. Calea de atac împotriva deciziei.

C. proc. pen., art. 386 lit. a, b şi c, art. 392 alin. 4, art. 417

Având în vedere normele procesuale speciale privind judecarea contestaţiei în anulare şi a căii de atac, precum şi dispoziţiile legale generale referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de instanţa de recurs, decizia dată de instanţa de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare este definitivă, nefiind supusă vreunei căi de atac.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,16

Decizia penală nr. 42 din 19 ianuarie 2011.

Prin decizia penală nr. 825 din data de 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul P. a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatorii SC CP SA şi MN, împotriva deciziei penale nr. 77/20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul P, prin care a fost admis recursul declarat de petentul DN împotriva sentinţei penale nr. 2004/25 septembrie 2007 a Judecătoriei P.

Prin aceeaşi decizie au fost obligaţi contestatorii să plătească statului cheltuieli judiciare în cuantum de câte 300 de lei fiecare.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, în motivarea contestaţiei, contestatorul MN a solicitat admiterea contestaţiei în anulare pe care a formulat-o, precum şi admiterea contestaţiei formulată de contestatoarea SC CP SA, desfiinţarea deciziei nr. 77/2010 a Tribunalului P, menţinerea ordonanţei nr. 4958/P/2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria P, a rezoluţiei prim procurorului nr. 3673/II/2/2006 şi rejudecarea recursului, fiind incidente cazurile prevăzute de art. 386 lit. a, b, c, d Cod procedură penală.

Contestatorul a mai precizat că la termenul din 06.01.2010 nu a fost citat la domiciliul din SUA, iar contestatoarea SC CP SA nu a fost citată la sediul din Bucureşti.

Contestatoarea SC CP SA a solicitat admiterea contestaţiei în anulare formulată, precum şi a celei formulată de contestatorul MN, desfiinţarea deciziei penale nr.77/2010 a Tribunalului P, menţinerea ordonanţei nr.4958/P/2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria P, a rezoluţiei nr. 3673/II/2/2006 a prim – procurorului, rejudecarea recursului, în temeiul disp. art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, menţinerea sentinţei Judecătoriei P nr.2004/2007 dată în dosarul nr.6659/281/2006.

De asemenea, tribunalul a analizat admisibilitatea în principiu a contestaţiei, conform art.391 alin.1 C.pr.pen., şi a constatat că, prin decizia penală nr.77/20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul P, a fost admis recursul declarat de petentul DN, a fost casată sentinţa penală nr.2004/25.09.2007 a Judecătoriei P şi, pe fond, în baza disp. art. 2781 alin. 8 lit. b Cod procedură penală, a fost admisă plângerea petentului formulată împotriva Ordonanţei Parchetului de pe lângă Judecătoria P cu nr. 4958/P/2003 din 21.09.2006 şi a Rezoluţiei nr. 2673/II/2/2006 din 15.01.2007 a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria P, au fost desfiinţate ordonanţa şi rezoluţia atacate şi trimisă cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria P în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de intimaţii MD, MAC şi MN, şi efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. de art. 289, art. 291 şi art. 215 alin.1, 2, 3 Cod penal, potrivit considerentelor deciziei.

Cheltuielile judiciare avansate de stat la ambele instanţe au rămas în sarcina acestuia.A fost înlăturată obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare şi a onorariului pentru

apărători, dispusă de instanţa de fond în sarcina sa către intimaţii MN şi MAC.A fost respinsă cererea de obligare a petentului la cheltuieli judiciare din faza de recurs către

intimatul MAC, ca neîntemeiată.Tribunalul a mai reţinut că, potrivit disp. art. 386 Cod procedură penală, împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împrejurare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art.10 alin.1 lit. f-i1 C. pr. pen., cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 385/14 alin.11 ori art. 385/16 alin.1 Cod procedură penală.

Totodată, a reţinut că în cauza de faţă ipotezele legale prevăzute de acest text nu se regăsesc. Astfel, lit.a din art. 386 Cod procedură penală, prevede lipsa de procedură pentru termenul la care s-a judecat recursul. Recursul s-a judecat în cauză la termenul din data de 6 ianuarie 2010, când procedura de citare cu intimatul MN a fost îndeplinită, iar pronunţarea a fost amânată succesiv până la data de 20 ianuarie 2010, când Tribunalul P a pronunţat decizia nr.77 a cărei anulare se solicită.

17

A mai reţinut că nu este incident nici cazul de contestaţie în anulare prev. de art.386 lit.b Cod procedură penală, care prevede ipoteza imposibilităţii de prezentare şi de înştiinţare a instanţei.

În privinţa cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 386 lit. c Cod procedură penală, acesta presupune o judecată pe fond, în care există o acţiune penală pusă în mişcare, or obiectul dosarului nr.16659/281/2006 l-a constituit o plângere împotriva soluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală, plângere întemeiată pe disp. art. 278/1 Cod procedură penală, în care practic nici nu se putea pronunţa soluţia încetării procesului penal.

De asemenea, tribunalul a reţinut că nici cazurile de contestaţie în anulare prev.de art.386 lit.d şi e Cod procedură penală nu sunt incidente în cauză, nu s-au pronunţat două hotărâri definitive împotriva unei persoane pentru aceeaşi faptă, iar legea nu prevede obligativitatea ascultării părţilor în cadrul procedurii prevăzute de art.2781 Cod procedură penală. Deşi contestatorul a indicat ca şi motiv de contestaţie în anulare că la termenul din data de 06.01.2010 nu a fost citat la domiciliul din SUA, iar contestatoarea SC CP SA nu a fost citată la sediul din Bucureşti, aceste aspecte nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de contestaţie în anulare menţionate de acesta, respectiv lit.a, b, c sau e ale art. 386 Cod procedură penală.

Prin urmare, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatori.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii SC CP SA şi MN, arătând că motivele le vor depune la dosar după redactarea hotărârii atacate.

Deşi au fost legal citaţi şi, la solicitarea recurenţilor, instanţa de recurs a amânat soluţionarea cauzei pentru a da posibilitatea acestora să-şi angajeze apărători, la dosar nu au fost depuse motivele de recurs.

Curtea, verificând hotărârea atacată cu prioritate sub aspectul legalităţii exercitării acestei căi de reformare, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 392 alin. 4 Cod procedură penală, numai sentinţa dată în soluţionarea contestaţiei în anulare este supusă căilor ordinare de atac. În cazul contestaţiei în anulare formulată în temeiul art. 386 lit.a, b şi c Cod procedură penală – precum în cauza de faţă – instanţa de recurs este competentă să soluţioneze cererea, iar hotărârea acesteia se numeşte decizie.

Potrivit art. 417 Cod procedură penală, hotărârea instanţei de recurs este definitivă la data pronunţării acesteia când, printre altele, cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare.

Aşadar, în raport de normele procesuale speciale relative la judecarea contestaţiei în anulare şi a căii de atac, precum şi în raport de dispoziţiile legale generale referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de instanţa de recurs, decizia dată de instanţa de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare este definitivă, nefiind supusă vreunei căi de atac.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 15 alin.l pct.1 lit.a teza a II-a Cod procedură penală, recursurile declarate de contestatorii SC CP SA şi MN au fost respinse ca inadmisibile, întrucât contestatorii au exercitat o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege.

În baza art. 192 alin. 2 şi art.193 alin.6 Cod procedură penală, contestatorii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat şi către intimatul DN.

[4] Drept procesual penal. Partea generală. Acţiune civilă alăturată acţiunii penale. Calitatea procesuală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, întinderea obligaţiei de despăgubire şi titularii dreptului de a primi despăgubiri din partea Fondului.

În cadrul procesului penal Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate. Obligaţia de despăgubire ce incumbă în sarcina fondului nu exclude persoanele juridice române, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind reforma în domeniul sănătăţii, deci unităţilor spitaliceşti care au suportat cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată victimei, aceste persoane juridice fiind îndreptăţite la plata acestor despăgubiri întrucât nu sunt excluse de niciuna din

18

dispoziţiile legale care reglementează acordarea de despăgubiri de către Fond, aceste dispoziţiile nefăcând vreo distincţie între persoanele fizice sau juridice ce beneficiază de despăgubiri din partea fondului, astfel că inclusiv unităţile spitaliceşti pot fi titularele obligaţiei de despăgubire.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 240 din 28 februarie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 2160/21.12.2010 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în baza art.184 alin. 2 şi alin. 4 C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin.7 C. proc. pen., inculpatul I.R., a fost condamnat la pedeapsa de 1(un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă din data de 01.04.2006, parte vătămată P.D.

Cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit.a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 4 al.1 lit. a C.p.

În baza art. 85 alin 1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art. 320/1 alin.7 C. proc. pen, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, faptă din 01.04.2006.

Cu aplic. art. 71 şi art. 64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În baza art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art. 320/1 alin.7 C. proc. pen, inculpatului I.R. s-a aplicat pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, faptă din 01.04.2006.

Cu aplic. art. 71 şi art. 64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prevăzute de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În baza art. 89 alin. 1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art.320/1 alin.7 C. proc. pen, inculpatul I.R. a fost condamnat la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, faptă din 01.04.2006.

Cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prevăzute de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În baza art. 33 lit.a C.pen. rap. la art. 34 lit.b C.pen, s-au contopit pedepsele anterior arătate, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 (doi) ani, la care adaugă un spor de 1(un) an, în final inculpatul Iacob Romică urmând ca în final acesta să execute pedeapsa de 3(trei) ani închisoare.

Cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.pen.

În temeiul art. 861 al. 2 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 7 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C.pen.

În temeiul art.71 al.5 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art. 863 C.p. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul I.R. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova în conformitate cu programul de supraveghere stabilit de această instituţie;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului I.R. asupra disp. art. 864 C.pen.

privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din prezenta hotărâre până la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a obligaţiilor stabilite de instanţă.

19

În baza art.14 rap. la art. 346 alin. 1 C. proc. pen., art. 998, art. 999, art. 1000 C.civ., rap. la art. 251 din Legea nr.31/2000 şi la art. 313 din Legea nr.95/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni şi s-a dispus obligarea părţii responsabile civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata către acesta a sumei de 584,20 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată P.D.

În baza art.17 alin. 3 C. proc. pen., raporata la art. 346 alin.1 C. proc. pen., raportat la art.998, art. 999, art.1000 C.civ., raportata la art. 25/1 din Legea nr.31/2000, partea responsabilă civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii,a fost obligată la plata către partea vătămată P.D. a sumei de 5000 lei reprezentând daune morale.

S-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, cu sediul în Ploieşti, str. Găgeni, nr.100, jud. Prahova, nu se constituie parte civilă în cauză.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, că la data de 01.04.2006, în jurul orelor 20.00, inculpatul I.R., a condus pe drumurile publice, fără a poseda permis de conducere, respectiv pe raza localităţii T. din judeţul Prahova, o motocicletă marca CZ neînmatriculată, accidentând grav pe minora P.D. provocându-i leziuni ce au necesitat 90-100 zile de îngrijiri medicale care i-au pus în primejdie viaţa, după care, fără încuviinţarea organelor de poliţie, a părăsit locul accidentului.

A mai reţinut instanţa de fond că, prezent personal în faţa instanţei, la termenul de judecată din data de 14.12.2010, inculpatul a arătat că recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa, solicitând judecarea în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa, în temeiul art. 320/1 C. proc. pen., admiţând cererea sa, partea vătămată neprezentându-se la vreun termen de judecată, Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni, constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 584,20 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată P.D., fiind ataşată fişa de cazier judiciar a inculpatului.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată, au fost avute în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege, prevederile art. 320/1 C. proc. pen., modalitatea concretă de săvârşire a faptei, precum şi atitudinea inculpatului din cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, acesta recunoscând fapta săvârşită, totodată reţinând că nu este cunoscut cu antecedente penale, a arătat că doreşte să achite prejudiciul provocat părţii vătămate, motive pentru care pedeapsa a fost orientată spre minimul special prevăzut de lege, respectiv de 1 an închisoare.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile instanţa de fond făcând aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, precum şi aplicarea art. 25/1 din Lege 31/2000, art.313 din Legea 95/2006 precum şi în raport de decizia nr.3/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie pe calea recursului în interesul legii, a constatat ca fiind întemeiată pretenţiile civile, astfel că a obligat partea responsabilă civilmente – Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale către partea vătămată P.D., precum şi la plata sumei de 584,20 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare pentru aceeaşi parte vătămată, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal, partea responsabilă civilmente Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte greşita soluţionare a laturii civile.

A susţinut recurenta, în esenţă, că în mod greşit a fost exonerat inculpatul de răspundere civilă, fiind antrenată în mod greşit obligarea la dezdăunare exclusivă a recurentei, solicitându-se ca prim motiv de recurs obligarea inculpatului la plata despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate şi deci, antrenarea răspunderii sale civile delictuale, urmând ca recurenta să fie obligată „in solidum” cu inculpatul şi nu singură.

Din acest punct de vedere s-a susţinut că decizia în interesul Legii nr. 3/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie consacră de fapt principiul disponibilităţii, reţinându-se că fondul de Protecţie a Victimelor Străzii poate fin obligat singur la plata despăgubirilor, instituindu-se deci, o facultate şi nu o obligaţie sub acest aspect.

S-a mai invocat ca argument şi faptul că această decizie nu este în măsură să înlăture prevederile art. 998-999 C.civil, în cazul în care acestea sunt invocate pentru atragerea răspunderii civile delictuale, inculpatului incumbându-i obligaţia principală privind plata despăgubirilor, în acest sens, fiind consacrate şi prevederile art.11 alin. 2 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a

20

Asigurărilor nr.1/2008, potrivit cărora Fondul are calitatea de garant al obligaţiei de despăgubire, răspunderea civilă a inculpatului fiind în continuare angajată.

Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte greşita obligare a recurentei la plata cheltuielilor de spitalizare către unitatea spitalicească ce a acordat asistenţă medicală victimei infracţiunii, susţinându-se că tratamentul medical este suportat de Sistemul asigurărilor sociale de sănătate în baza contribuţiilor sociale obligatorii încasate.

Sub acest aspect s-a invocat faptul că în speţă sunt aplicabile disp. art. 27 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.3108/2005 şi respectiv art.5 alin-.4 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.1/2008, dispoziţii conform cărora „nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele păgubite sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, în baza unor contracte încheiate sau în baza legii, nu are dreptul să solicite de la Fond recuperarea cheltuielilor efectuate”.

Faţă de acest motiv de recurs s-a solicitat excluderea din obligaţia de despăgubire a Fondului, a cheltuielilor de spitalizare.

În fine, cel de-al treilea motiv de recurs, vizează lipsa recunoaşterii dreptului de regres al Fondului susţinându-se că prin obligarea exclusivă a acestuia la repararea prejudiciului creat, prima instanţă nu a răspuns solicitării recurentei de a recunoaşte dreptul de regres pe care îl are fondul după plata despăgubirilor, contra persoanelor responsabile pentru crearea prejudiciului, conform art. 25/1 din Legea 32/2000 şi art. 28 din Ordinul C.S.A. nr.3108/2005.

În raport de acest motiv de recurs, s-a solicitat a se preciza în mod expres în conţinutul deciziei obligaţia persoanelor responsabile de a rambursa Fondului despăgubirile achitate.

Curtea a constatat că recursul este nefondat.În privinţa soluţionării laturii penale, s-a constatat că instanţa de fond a stabilit în mod corect

şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul-intimat a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, cât şi săvârşirea acesteia, cu vinovăţie în forma cerută de lege , de către acesta.

Instanţa de recurs a apreciat că în mod judicios instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în producerea evenimentului rutier soldat cu vătămarea corporală a victimei, observându-se că, aşa cum s-a precizat mai sus, culpabil fiind în mod exclusiv, deoarece raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a clarificat pe deplin dinamica accidentului precum şi posibilităţile legale de evitare a acestuia de către părţile implicate.

Pe de altă parte, în faţa primei instanţe inculpatul a uzat de aplicarea art. 320/1 C. proc. pen., astfel încât Curtea reţine că sub aspectul laturii penale soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, fiind în întregime confirmată prin mijloacele de probă administrate.

Cât priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, aspect care constituie obiect al criticii cu care a fost investită instanţa de recurs, curtea a constatat că prima instanţă a realizat o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale care consacră repararea prejudiciului creat ca o consecinţă a faptei ilicite ce constituie infracţiune, dar şi prin prisma deciziei pronunţată de către instanţa supremă, pe calea recursului în interesul legii.

Astfel prin decizia nr. 3/15 iunie 2010 pronunţată de ÎCCJ – Secţiile Unite, admiţându-se recursul în interesul legii s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a disp. art. 25/1 din Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, coroborate cu art. 24 C. proc. penală, că în procesul penal Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.

Această decizie fiind obligatorie, potrivit art. 414/2 alin.3 C. proc. pen., ea a fost în mod judicios aplicată de către prima instanţă, în soluţionarea laturii civile a cauzei.

Curtea a observat aşadar că primul ca şi cel de-al treilea motiv de recurs referitoare la antrenarea răspunderii exclusive a recurentei la plata despăgubirilor civile sunt nefondate, atâta vreme cât această decizie stabileşte în mod expres că Fondul poate fi obligat singur la plata despăgubirilor, excluzându-se în mod expres şi neîndoielnic obligarea acestuia în solidar cu inculpatul la plata acestor despăgubiri, prin formularea dispozitivului deciziei de maniera „poate fi obligat singur iar nu în solidar cu inculpatul”.

Din acest punct de vedere Curtea a constatat, că nu se mai pot face discuţii asupra calităţii Fondului de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi nici asupra obligării exclusive a

21

acesteia la plata despăgubirilor civile stabilite în favoarea minorei victimă a accidentului, câtă vreme se exclude în mod indubitabil obligarea inculpatului în solidar cu Fondul la plata acestor despăgubiri.

Nici motivarea acestei decizii nu este de natură să ducă la o altă concluzie dat fiind faptul că a fost valorificată legislaţia comunitară în domeniu, respectiv Directiva 2009/103/CE, în raport de care, prin analizarea legislaţiei interne, s-a ajuns la consacrarea legală a obligării Fondului la plata acestor despăgubiri, singur, astfel cum se precizează şi în partea finală a considerentelor acestei decizii în interesul legii.

Aşa fiind, critica formulată în primul motiv de recurs a fost apreciată ca nefondată, în raport de decizia evocată mai sus, iar critica din cel de-al treilea motive de recurs privitoare la faptul că instanţa de fond nu a stabilit dreptul de regres al Fondului împotriva inculpatului ca autor al accidentului, este de asemenea, nefondată, faţă de considerentele sus amintitei decizii în interesul legii.

Sub acest aspect Curtea a constatat că, art.13 din Legea nr.32/2000 stabileşte că după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligaţia să ramburseze Fondului despăgubirile plătite.

Acesta constituie izvorul legal al dreptului de regres conferit Fondului şi prin urmare, acest drept de regres nu are nevoie de o altă consacrare prin hotărâre judecătorească, atâta timp cât el decurge din însăşi dispoziţiile legale.

Pe de altă parte, chiar sus amintita decizie în interesul legii face trimitere la acest drept de regres, concluzionându-se că după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate îndreptându-se împotriva inculpatului autor al accidentului pentru recuperarea despăgubirilor achitate.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu se impune reformarea hotărârii primei instanţe sub acest aspect, câtă vreme obiectul judecăţii şi deci al sesizării instanţei este limitat la aspectele prevăzute de art.317 C. proc. pen., şi nu la aspectele ce intervin ulterior rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cursul procesului penal, iar problema regresului împotriva autorului accidentului are izvor şi temei legal, constituind în plus, un aspect ce excede limitelor sesizării instanţei.

Nici cel de-al doilea motive de recurs care vizează greşita obligare a Fondului la plata cheltuielilor de spitalizare nu este întemeiat, întrucât instanţa de fond a stabilit atare obligaţie având în vedere disp. art. 25/1 din Legea nr.32/2000 potrivit cărora scopul Fondului este de a despăgubi persoanele păgubit prin accidente în situaţia în care, vehiculul ce a provocat accidentul nu a fost identificat sau proprietarul acestui vehicul nu avea asigurare de răspundere civilă, deşi avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.

În speţă, una dintre situaţiile prevăzute de acest text legal este fără dubiu, incidentă în speţă, atâta vreme cât inculpatul-intimat nu încheiase asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală pentru motocicleta care a provocat accidentul.

Curtea a mai observat că potrivit art. 313  alin.1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către casele de asigurări şi constituie venituri ale fondului de asigurări sociale de sănătate.

În legătură cu temeiul legal invocat de către recurentă sub acest aspect, Curtea constată că ordinul 3108/2005 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a fost abrogat încă de la data de 16.08.2006 prin ordinul 113.127 al aceluiaşi emitent şi publicat în Monitorul Oficial nr.733/28.08.2006.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin.1 din Ordinul 113.127/16.08.2006 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de autovehicule produse pe teritoriul României se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului.

22

De asemenea, conform art. 5  alin.1 din Ordinul 113.127/2006 au dreptul să beneficieze de despăgubiri din Fond persoanele fizice şi juridice române.

În raport de textele legale evocate mai sus, Curtea a concluzionat că obligaţia de despăgubire ce incumbă în sarcina fondului nu exclude persoanele juridice române, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind reforma în domeniul sănătăţii, deci unităţilor spitaliceşti care au suportat cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată victimei, aceste persoane juridice fiind îndreptăţite în baza textelor de lege amintite, la plata acestor despăgubiri întrucât nu sunt excluse de niciuna din dispoziţiile legale care vizează acest aspect.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât însăşi dispoziţiile amintite mai sus nu fac vreo diferenţă între persoanele fizice sau juridice ce beneficiază de despăgubiri din partea fondului, rezultă că inclusiv unităţile spitaliceşti pot fi titularele obligaţiei de despăgubire, urmând ca de o manieră similară să se facă aplicarea dreptului de regres al Fondului împotriva persoanei vinovate.

Aşa fiind, Curtea a constatat că prima instanţă în mod judicios a procedat la stabilirea obligaţiei de dezdăunare ce incumbă Fondului, în favoarea unităţii spitaliceşti, critica fiind, sub acest aspect, neîntemeiată.

[5] Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi mijloacele de probă. Forţa probantă şi aprecierea mijloacelor de probă în ansamblul probator.

C. proc. pen., art. 63 alin. 2

Conform art. 63 alin.2 Cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 192 din 17 februarie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 406 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte la 27 noiembrie 2009 s-a dispus, în baza art.11 pct. 2 lit.a C. proc. pen. raportat la art. 10 alin.1 lit. a C. proc. pen. achitarea inculpatului F.G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată iar în baza art.192 alin. 3 C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului F.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002, republicată.

În actul de sesizare s-a stabilit că la data de 04.05.2008, orele 16,00, lucrătorii de poliţie din cadrul poliţiei V., aflându-se în serviciul de supraveghere şi control a traficului rutier pe DN 72.A, pe raza localităţii M., judeţul Dâmboviţa,au procedat la oprirea regulamentară a autoturismului marca Dacia 1310 de culoare albă cu nr. de înmatriculare DB-…-... La cererea organelor de poliţie de a prezenta actele la control, inculpatul F.G. a declarat că nu posedă permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule .

23

S-a mai reţinut că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale, recunoscând săvârşirea faptei de conducere pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.

În cadrul cercetării judecătoreşti, în condiţiile respectării art. 322 Cod procedură penală, şi în prezenţa apărătorului ales, a fost ascultat inculpatul F. G. care a declarat că nu recunoaşte fapta pentru care a fost trimis în judecată .

La solicitarea reprezentantului Ministerului Public a fost audiat martorul din acte S.V. iar la solicitarea inculpatului soţia acestuia F.M.

În urma analizei actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de fond a reţinut că fapta imputată inculpatului – aceea prevăzută de art. 86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicata nu există, nefiind făcută dovada că F.G. a condus la data de 04.05.2009, orele 1600, autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare de mai sus.

Instanţa de fond a apreciat că situaţia de fapt expusă prin rechizitoriu nu este confirmată de probe, deoarece probele administrate în acuzare sunt insuficiente şi în plus nici nu se coroborează între ele, conţinând totodată menţiuni necorespunzătoare realităţii, mai mult decât atât, unele din acestea, respectiv declaraţia inculpatului de recunoaştere, au fost obţinute cu încălcarea garanţiilor procesuale prevăzute de art.171 C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte declaraţia de la fila 9 din dosarul de urmărire penală, prin care inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei fiind doar semnată, nu şi scrisă de acesta, s-a observat că, practic, a reprezentat singura proba în acuzare, care să confirme săvârşirea de către F.G. a infracţiunii pentru care a fost trimis in judecată.

Judecătoria a observa că, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În aceste condiţii, s-a apreciat de către instanţa de fond că declaraţia de recunoaştere dată în faţa organului de cercetare penală nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, mai mult decât atât, că a fost dată cu încălcarea garanţiilor procesuale prevăzute de art.171 alin.3 C. proc. pen., inculpatului nefiindu-i adusă la cunoştinţă învinuirea sau dreptul de a fi asistat de un apărător.

S-a mai reţinut că deşi procesul-verbal încheiat de organele de poliţie la data de 04.05.2008, orele 1600 (fila 5 dosar u.p.) a fost de asemenea semnat de inculpat, şi vine să confirme, aparent, învinuirea care i se aduce, înscrisul în discuţie cuprinde o serie de menţiuni care nu corespund realităţii, ceea ce l-a făcut să nu constituie o probă credibilă.

Astfel, prima instanţă a reţinut că în acest proces-verbal s-a consemnat că agenţii de poliţie B.C. şi Ş.A. au procedat la data şi ora arătate mai sus la „oprirea regulamentară a autoturismului marca Dacia 1310 cu numărul de înmatriculare DB-…-…, care circula pe sensul de mers V. – C.”, iar „în prezenţa martorului asistent S.V.” au identificat persoana care se afla la volanul autoturismului ca fiind inculpatul F.G., menţionându-se că, în momentul opririi, inculpatul se afla „singur în autoturism”, şi a afirmat că a condus maşina în discuţie deoarece „nu cunoştea faptul că nu are voie să conducă”.

Aşadar, din cuprinsul procesului-verbal a rezultat că organele de poliţie au constatat direct săvârşirea faptei de către inculpat, fapt atestat de martorul asistent S.V., care era de faţă.

Instanţa de fond a observat însă că aşa-zisă constatare nu a fost făcută în prezenţa unui martor asistent, numitul S.V. declarând în cursul judecăţii (fila 22), că nu a asistat la oprirea in trafic a inculpatului şi nu l-a văzut pe acesta să conducă vreun autovehicul în data de 04.05.2008 şi că l-a văzut pentru prima dată pe inculpat când acesta se afla deja în incinta postului de poliţie şi dădea o declaraţie, şi că nu l-a auzit să afirme că ar fi condus vreun autoturism.

Deşi declaraţia dată în cadrul cercetării judecătoreşti diferă de cea de la urmărirea penală (fila 8 dosar urmărire penală), S.V. susţinând în faţa instanţei de fond că nu a citit declaraţia înainte de a o semna, s-a observat că, şi în faţa organelor de poliţie, martorul nu a susţinut nici un moment că a fost de faţă la momentul depistării în trafic a inculpatului, dimpotrivă, relatând că în ziua de 04.05.2009, în jurul orelor 16 00, se afla la domiciliu şi că a fost solicitat de organele de poliţie să participe la încheierea unui proces-verbal în calitate de martor asistent, sens în care s-a deplasat la sediul poliţiei unde l-a văzut pentru prima data pe inculpat.

24

Prin urmare, prima instanţă a constatat că, în cauză, nu a existat nici un martor care să confirme identificarea în trafic a inculpatului la volanul autoturismului marca Dacia cu nr indicat mai sus, astfel că procesul-verbal din 04.05.2009, în contextul în care cuprinde menţiuni care nu corespund realităţii, nu poate constitui o probă sub acest aspect.

În legătură cu declaraţia de la fila 9 din dosarul de urmărire penală, instanţa de fond a mai reţinut că, deşi s-a menţionat că ar fi fost consemnată de martorul S.V., acest fapt a fost infirmat de martor în cursul judecăţii, susţinând că, dimpotrivă, a fost scrisă de către un agent de poliţie iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală F.G. a arătat că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii (abia la acel moment, fiindu-i adus la cunoştinţă dreptul de a fi asistat de către un apărător).

Totodată, menţiunea că inculpatul „se afla singur în autoturism”, pe lângă faptul ca nu a fost confirmata de alte probe, a fost contrazisă prin declaraţia martorei F.M, care l-a însoţit pe inculpat în ziua de 04.05.2009, fiind de faţă când acesta a fost condus la sediul poliţiei.

Pentru toate motivele expuse mai sus instanţa de fond a constatat că, în cauză, nu există probe certe din care să rezulte că inculpatul a condus, la data de 04.05.2008, orele 16 00, pe raza localităţii M. jud. Dâmboviţa, autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare indicat mai sus, astfel că fapta nu există.

În plus, situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare a fost răsturnată prin declaraţia martorei F.M., care a arătat că autovehiculul în discuţie fusese cumpărat de la numitul „Nae” din localitatea G., urmând a fi valorificat de inculpat la un centru de colectare fier vechi, autoturismul (transportat la acea data într-o căruţă), fiind nefuncţional şi într-o stare avansată de degradare (declaraţia aflată la fila 29 dosar fond – autoturismul „avea 2 roţi şi caroseria deteriorată”). Mai mult decât atât, martora a subliniat că soţul său nu a condus nici un autovehicul în ziua respectivă, şi a ajuns în acea zi la sediul poliţiei ca urmare a solicitării unui agent cu care s-au intersectat pe drum, care nu i-a explicat motivul pentru care trebuie să dea o declaraţie – aspect care s-a coroborat cu declaraţia dată de către inculpat în cursul judecăţii.

Prin urmare, s-a apreciat că probele pe care s-a fundamentat rechizitoriul au fost insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie care a operat în favoarea inculpatului şi nu s-a făcut dovada existenţei faptei.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii, susţinându-se că instanţa de fond a dat dovadă de lipsă de rol activ deoarece având dubii cu privire la exactitatea constatărilor făcute de organul de poliţie în procesul verbal de cercetare la faţa locului nu a audiat persoanele care au făcut constatările consemnate, apreciind ca fiind suficientă declaraţia martorului S.V. pentru a considera că acest înscris nu este credibil.

S-a mai apreciat că audierea lucrătorilor de poliţie în calitate de martori, în legătură cu redactarea procesului verbal de cercetare la faţa locului nu are semnificaţia nerespectării disp. art.287 alin.2 C.p.p. fiind în deplină concordanţă cu art. 78 C. proc. p .

S-a mai susţinut că aprecierile primei instanţe în legătură cu inexistenţa infracţiunii nu sunt fundamentate atâta vreme cât nu au avut loc încălcări ale normelor procedurale de natură să atragă nulităţi absolute, solicitându-se admiterea apelului şi condamnarea inculpatului.

Instanţa de apel a procedat la completarea probatoriului, în baza rolului său activ, sens în care au fost audiaţi inculpatul F.G. precum şi martorii S.V., B.C. şi Ş.A.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia penală nr. 228/15.11.2010 a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte împotriva sentinţei penale nr. 406 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte la 27 noiembrie 2009 în dosarul nr. 3349/315/2009 .

A desfiinţat sentinţa atacată în sensul că, în baza disp. art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată, l-a condamnat pe inculpatul F.G., la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza disp. art. 83 alin.1 Cod penal, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 201 pronunţată de Judecătoria Câmpulung la 3.04.2006, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 71 alin.1 şi 2 Cod penal, pe durata executării pedepsei principale, s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 64 alin.1 lit.a teza a II-a şi b Cod penal, ca pedepse accesorii.

25

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:Aşa după cum în mod corect a reţinut şi procurorul, în declaraţia dată de către inculpat la

data de 04.05.2008 (pagina 9 dosar urmărire penală), adică imediat după depistarea în trafic a acestuia conducând un autoturism fără a poseda permis de conducere, inculpatul F.G. a recunoscut că a condus autoturismul marca Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare DB-…-… pe DN 72.A, pe raza comunei M., fără a deţine permis de conducere pentru nici o categorie de vehicule pe o distanţă de 300 de metri. Mai mult, inculpatul a precizat că la momentul opririi autoturismului de către organele de poliţie se afla singur în autoturism, fapt confirmat şi de declaraţiile martorilor S.V., B.C. şi Ş.A., cât şi de menţiunile din procesul verbal de cercetare la faţa locului încheiat la data de 04.05.2008.

Judecătorul fondului a omis să examineze această declaraţie, rezumându-se să aprecieze ca fiind conformă realităţii doar depoziţia dată de către inculpat ulterior, în faţa instanţei de fond.

S-a apreciat de tribunal că, nu există însă nici o explicaţie pentru care prima depoziţie să fie înlăturată şi să se dea eficienţă numai celei date în faţa primei instanţe, pe motiv că deşi este singura probă în acuzare care confirmă săvârşirea de către F.G. a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, iar procesul verbal încheiat de organele de poliţie la data de 04.05.2008, de asemenea, semnat de către inculpat vine să confirme aparent învinuirea ce i se aduce, înscrisurile în discuţie cuprind o serie de menţiuni care nu corespund realităţii, ceea ce face să nu constituie o probă credibilă.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că aceasta este o analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, în condiţiile în care nu există nici un argument şi nici o explicaţie logică şi credibilă care să motiveze revenirea inculpatului asupra primei declaraţii şi opţiunea sa pentru relatarea unei alte situaţii de fapt, care aşa după cum se va arăta în continuare, nu rezistă criticilor.

Tribunalul a mai observat că declaraţia de la fila 9 din dosarul de urmărire penală este semnată de către inculpatul F.G., fiind acelaşi scris ca şi în declaraţia de la fila 10 din acelaşi dosar, declaraţie recunoscută de acesta ca fiind scrisă personal de el, mai mult aceeaşi semnătură regăsindu-se şi pe cele două declaraţii date în faţa instanţelor de judecată.

Mai mult, martorul S.V. în declaraţia dată în faţa instanţei de apel a precizat că în declaraţiile date în faţa organelor de poliţie, inculpatul F.G. a recunoscut că se afla singur în autoturismul pe care îl conducea pe drumurile publice, fără a avea actele necesare, respectiv carnet de conducere (fila 39 dosar apel), astfel că declaraţia soţiei inculpatului, care nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar a fost apreciată ca fiind dată „pro causa” în favoarea inculpatului, în contextul consecinţelor pe care le poate avea pentru inculpat o nouă condamnare, ţinând cont de faptul că acesta a mai fost condamnat de către Judecătoria Câmpulung prin sentinţa penală nr. 201/03.04.2006 tot pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a deţine permis de conducere.

O altă dovadă că situaţia prezentată de către inculpat şi soţia sa, martora F.M. în faţa instanţei de fond nu corespunde realităţii a fost apreciată şi faptul că martora F.M. nu a dat nici o declaraţie în faţa organelor de urmărire penală, iar inculpatul a semnat procesul-verbal de cercetare fără a formula obiecţiuni.

Tribunalul a apreciat de asemenea că, este greşită opinia judecătorului de fond cu privire la faptul că procesul-verbal din 04.05.2008 încheiat de organele de urmărire penală, cât şi declaraţia de recunoaştere dată de F.G. la urmărirea penală (fila 9) nu pot constitui probe credibile întrucât în această fază procesuală nu i-a fost adus la cunoştinţă inculpatului dreptul de a fi asistat de către un apărător şi nici învinuirea ce i se aduce, atâta timp cât la data de 04.05.2008 când acesta a semnat procesul-verbal şi a semnat declaraţia de recunoaştere de la fila 9 din dosarul de urmărire penală avea doar calitatea de făptuitor şi nu de învinuit sau inculpat cum prevede disp. art.171 alin.1 Cod procedură penală.

Este îndeobşte cunoscut că declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele aşa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment, cum este şi cazul celei făcute de către intimatul-inculpat la data de 04.05.2008, care în aprecierea tribunalului a fost calificată ca cea mai plauzibilă, din care rezultă fără echivoc că acesta a condus la data de 04.05.2008 pe drumurile publice, respectiv pe D.N.72, pe raza comunei M., autoturismul marca Dacia 1310, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare DB-…-…, fără a poseda permis de conducere.

26

Ca atare, a apreciat instanţa de prim control judiciar că în drept, fapta inculpatului care la data de 04.05.2008 a fost identificat de către lucrători ai Biroului de Poliţie V., din cadrul I.P.J. Dâmboviţa, conducând autoturismul marca Dacia 1310, de culoare albă, cu nr. de înmatriculare DB-…-…, fără a poseda permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de disp. art. 86 alin.1 din OUG nr.195/2002 republicată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul F.G, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicei, prin prisma greşitei sale condamnări pentru infracţiunea dedusă judecăţii, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de către instanţa de apel şi menţinerea sentinţei.

A susţinut recurentul-inculpat că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de apel, corectă fiind soluţia de achitare pronunţată de către judecătorie, deoarece nu sunt probe certe care să confirme vinovăţia sa, iar declaraţia martorului S.V. dată în apel este subiectivă, motiv pentru care recurentul a înţeles să formuleze plângere penală împotriva acestui martor în legătură cu săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea, susţine recurentul că subiective sunt şi declaraţiile poliţiştilor ce au fost audiaţi în calitate de martori de către instanţa de prim control judiciar, solicitând înlăturarea acestora din ansamblul probator.

Un alt aspect criticat de către inculpat este şi acela vizând greşita revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, deoarece din cazierul judiciar depus atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, rezultă că recurentul nu figurează cu antecedente penale, fiind deci reabilitat de drept cu privire la pedeapsa anterioară.

În fine, a mai susţinut recurentul că instanţa de apel a realizat o greşită individualizare judiciară a pedepsei, ignorând circumstanţele sale personale, respectiv faptul că este unicul întreţinător de familie , având 4 copii minori.

Curtea a constatat că recursul este nefondat, observând că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, atât în cursul judecăţii cauzei în primă instanţă, cât şi cu ocazia completării probelor în calea devolutivă de atac, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care recurentul - inculpat a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către inculpat.

Apărările recurentului, în sensul că nu el este persoana care a condus autovehiculul, în mod corect au fost înlăturate de către instanţa de prim control judiciar, observându-se că, potrivit depoziţiei martorului S.V., dar şi declaraţiilor celor doi poliţişti care l-au oprit în trafic pe recurent - martorii B.C. şi Ş.A. - recurentul era singur în autoturism în momentul în care a fost oprit pentru control de către aceştia.

Chiar dacă recurentul a invocat faptul că nu ştie carte, neştiind să scrie şi să citească, cu toate acestea curtea observă faptul că la dosar există, la fila 10 dosar urmărire penală, o declaraţie scrisă personal de către recurent, în care acesta a recunoscut că, la data de mai sus, conducea autovehiculul sus-menţionat. Deşi nu este finalizată descrierea situaţie de fapt, totuşi recurentul , în cuprinsul declaraţiei, după ce indică data şi ora de mai sus, menţionează olograf,, în timp ce con…’’, după care a refuzat să mai continue declaraţia.

Instanţa de prim control judiciar în mod judicios a observat că nu poate fi primită apărarea recurentului conform căreia s-a oprit din scrierea acestei declaraţii, refuzând să o mai continue în momentul când a realizat că lucrătorii de poliţie îl acuză pe nedrept de săvârşirea faptei.

În realitate, se observă că recurentul nu a contestat nici un moment la urmărirea penală, comiterea faptei de care a fost acuzat, deoarece, astfel cum a fost reţinut şi de către instanţa de apel, recurentul a semnat procesul-verbal de constatare ce a fost întocmit de către lucrătorii de poliţie, fără a formula obiecţiuni, iar martorul S.V. a întărit faptul că recurentul s-a aflat singur în autoturism la momentul opririi de către poliţie, astfel încât şi martorul a semnat acelaşi proces-verbal fără obiecţiuni.

Nici apărarea recurentului în sensul că acest autovehicul nu era în stare de funcţionare, fiind atât de deteriorat încât practic era transportată doar caroseria sa , cu căruţa condusă de către recurent, nu este în mod evident viabilă faţă de ansamblul probator administrat în cauză.

Astfel, nici un moment în derularea urmăririi penale recurentul nu a susţinut această împrejurare, care de altfel nu este confirmată de nuci o probă administrată la urmărirea penală, ci doar de declaraţia soţiei recurentului, martora F.M., dată în faţa primei instanţe, persoană care este însă în mod evident subiectivă, deoarece pe de o parte nu rezultă că ar fi fost de faţă la oprirea

27

recurentului de către organele de poliţie, nefiind de altfel nici audiată la urmărirea penală din acest motiv, iar pe de altă parte este în mod direct interesată de exonerarea recurentului de răspundere penală.

În contextul celor expuse anterior, Curtea a constatat că în mod greşit instanţa de fond a conferit forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, deşi conform art. 63 alin.2 cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea a observat că în mod judicios instanţa de control judiciar a procedat la o reapreciere a probelor administrate şi, după completarea probelor în apel, a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, reţinând în mod corect vinovăţia recurentului în săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, apărările acestuia în sensul nevinovăţiei fiind înlăturate ca fiind contrazise de către restul acestor probe administrate.

Prin urmare, criticile recurentului sub acest aspect au fost apreciate ca nefondate, soluţia de condamnare fiind justă, iar individualizarea pedepsei realizându-se cu respectarea cerinţelor înscrise în art. 52 şi art. 72 Cod penal, pedeapsa fiind orientată de altfel la limita minimă specială prevăzută de textul legal incriminator, această critică a recurentului vizând individualizarea pedepsei fiind de asemenea apreciată ca nefondată.

În fine, în legătură cu ultima dintre critici, aceea privind greşita revocare a suspendării condiţionate, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit fişei de cazier judiciar aflată la fila 13 din dosarul de urmărire penală, recurentului i-a fost aplicată anterior prin Sentinţa penală nr. 201 pronunţată de Judecătoria Câmpulung la 03.04.2006 o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 78 alin.1 din O.U.G. 195/2002.

Este adevărat că recurentul a depus în faţa instanţei de recurs, copia certificatului de cazier judiciar nr. 952072/25.01.2011 eliberat de către I.P.J.Argeş, în cuprinsul căruia se menţionează că recurentul nu figurează înscris în cazierul judiciar.

Însă, verificând în baza rolului activ sentinţa de condamnare care figurează în fişa de cazier judiciar aflată la dosarul de urmărire penală, prin solicitarea unei copii de pe această sentinţă, cu menţiunea datei şi a modalităţii de rămânere definitivă, Curtea a constatat că această sentinţă îl priveşte în mod cert pe recurent, fiind vorba despre una şi aceeaşi persoană, excluzându-se deci posibilitatea ca această sentinţă să privească o altă persoană decât recurentul.

Aşadar, cum sentinţa de condamnare de mai sus a rămas definitivă la data de 14.04.2006 prin neapelare, iar infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă la data de 04.05.2008, în decursul termenului de încercare de 3 ani stabilit prin această sentinţă, rezultă cu claritate că aplicarea disp. art. 83 cod penal s-a realizat în mod corect în cauză, critica sub acest aspect fiind deci nefondată.

[6] Sarcina probei. Prezumţia de nevinovăţie. Achitarea inculpatului.

C. proc. pen., art. 52, art. 65 alin. 1, art. 66 alin. 1

Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, învinuitul sau inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie şi nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Prin urmare, hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, potrivit regulii in dubio pro reo, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

28

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 245 din 28 februarie 2011.

Prin sentinţa penală nr.27/11.02.2008 pronunţată de Judecătoria G în dosarul nr.393/232/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului RR la două pedepse de câte 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.192 alin.2 Cod penal şi art.217 alin.1 şi 4 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă au fost contopite cele două pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani închisoare, în regim de detenţie cu interzicerea drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

De asemenea, inculpatul a fost obligat să-i plătească părţii civile ŞRsuma de 12.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor distruse, iar statului suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul.Prin decizia penală nr.119/16.06.2008, Tribunalul D a admis apelul inculpatului, a desfiinţat

sentinţa atacată şi a trimis cauza în vederea rejudecării către aceeaşi instanţă de fond.Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul D a reţinut, în esenţă, că sentinţa este lovită de

nulitate absolută, deoarece prima instanţă a ignorat etapa dezbaterilor prevăzută de art.340 C.pr.pen., care nu s-a desfăşurat în condiţii de contradictorialitate, oralitate şi publicitate, instanţa de fond nefăcând decât să amâne pronunţarea pentru depunerea de concluzii scrise.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei G, iniţial sub nr.2464/232/2008 şi ulterior sub nr.1139/232/2009, ca urmare a admiterii unei cereri de abţinere a judecătorului fondului şi a unei noi repartizări aleatorii.

După rejudecarea cauzei, Judecătoria G a dispus achitarea inculpatului RR pentru infracţiunile prevăzute de art.192 alin.2 şi art.217 alin.1 şi 4 Cod penal, prin sentinţa penală nr.60/26.02.2010, reţinând că faptele nu au fost săvârşite de către inculpat.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art.346 alin.3 C.pr.pen., s-a luat act că părţile vătămate nu s-au mai constituit părţi civile şi, în baza art.192 pct.1 lit.a C.pr.pen., au fost obligate părţile vătămate la câte 30 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probele administrate în timpul urmăririi penale, în timpul cercetării judecătoreşti şi în rejudecarea după casare, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cauză nu există probe certe de vinovăţie a inculpatului sub aspectul săvârşirii celor două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, respectiv pătrunderea pe nedrept în locuinţa părţilor vătămate ŞR şi TG şi incendierea unei părţi din locuinţa acestora.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit declaraţiilor martorilor GM, IA, MI, MS, AF, MV, EM şi TC, în noaptea în care a avut loc incendiul inculpatul s-a aflat în locuinţa sa, fiind sub influenţa alcoolului.

A mai reţinut că nu există nicio certitudine că petele de pe frunze au apărut la data incidentului, iar asemănarea compoziţiei chimice a petelor cu produsul petrolier din recipientul de plastic găsit în gospodăria inculpatului nu constituie o probă concludentă, câtă vreme nu se exclude asemănarea cu orice alt produs de tip petrolier, în condiţiile în care sticla din plastic a fost găsită într-o magazie din locuinţa inculpatului lângă o sobă, destinaţia fiind clară, iar, potrivit declaraţiei martorului EM, mai multe persoane de pe strada unde locuieşte acesta şi părţile vătămate folosesc astfel de materii pentru aprinderea focului în gospodărie.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere şi constatarea tehnico-ştiinţifică ce a fost încuviinţată inculpatului în faza cercetării judecătoreşti, din care a reţinut că nu se poate stabili cu certitudine data de când este uleiul pe frunzele din curtea imobilului părţii vătămate, dar s-a constatat că acesta nu corespunde cu cel găsit la inculpat acasă, considerând că nu sunt concludente în sensul dovedirii pătrunderii pe nedrept şi a incendierii locuinţei părţii vătămate, astfel încât a dispus achitarea condamnatului întrucât faptele nu au fost săvârşite de către acesta.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria G, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând, în esenţă, că prima instanţă a reţinut declaraţiile unor martori rude apropiate cu inculpatul sau prieteni şi nu a ţinut cont de subiectivismul acestora şi nici de contradicţiile evidente aflate în declaraţiile date. De asemenea, a înlăturat şi nu a ţinut cont de

29

probele ştiinţifice administrate, respectiv de constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată de Serviciul de Expertize Fizico Chimice, care concluzionează că urmele de ulei mineral de pe frunze au o compoziţie asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinutul în materialul plastic ridicat de la inculpat, de procesul-verbal de intervenţie nr.31/2.07.2006 întocmit de unitatea de pompieri care a ajutat la stingerea incendiului şi care a stabilit clar că incendiul s-a datorat unor cauze intenţionate, de declaraţia martorului GM, care a arătat că inculpatul i-a spus că se va răzbuna dacă va fi dat afară din casă de partea vătămată.

Prin decizia penală nr.232/23.11.2010, Tribunalul D a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria G, reţinând că aflarea adevărului presupune existenţa unei concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei, criteriul determinant în aprecierea probelor reprezentându-l forţa acestora de a exprima adevărul, instanţei revenindu-i răspunderea de a reţine şi aprecia aceste probe ţinând seama de întregul material probator administrat la urmărirea penală şi de cel administrat nemijlocit în şedinţă publică.

Coroborând probele administrate în cauză cu ocazia rejudecării, tribunalul a constatat, ca şi instanţa de fond, că acestea converg către nereţinerea vinovăţiei inculpatului.

Astfel, tribunalul a reţinut că, deşi prin actul de inculpare se reţine că în noaptea de 1 iulie 2006 partea vătămată a sesizat prezenţa fără drept a inculpatului în domiciliul său şi la scurt în fânar a izbucnit un incendiu ce a cuprins acoperişul casei, procesul-verbal de intervenţie nr.31/2.07.2007 a concluzionat că incendiul s-a datorat unei cauze intenţionate, iar raportul de constatare că urmele de ulei mineral de pe frunze au o compoziţie chimică asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinut în recipientul de material plastic ridicat din domiciliul inculpatului, instanţa de fond a reanalizat întregul material probator, conform art.62, 63 şi 65 C.pr.pen., şi a constatat că inculpatul nu este autorul faptelor reţinute în sarcina sa.

A mai reţinut că situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare a fost stabilită de organele de urmărire penală pe baza plângerii persoanelor vătămate, procesul-verbal de intervenţie, procesul-verbal de începere a urmării penale, declaraţii RR, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, percheziţie domiciliară, planşe foto, declaraţii martori. Cu ocazia rejudecării, prima instanţă a introdus în cauză în calitate de parte vătămată, pe TG, a fost reaudiat inculpatul şi martorii GM, IA, MI, MS, AF, MV, EM, TC.

Prima instanţă reţine că în noaptea de 1 iulie 2006, în jurul orei 0245, partea vătămată a declarat că ar fi sesizat prezenţa inculpatului în domiciliul său, l-a întrebat unde se duce, după care a intrat în casă şi, ieşind afară după aproximativ 5 minute, a observat o flacără în podul fânarului, care s-a extins rapid, însă cu ocazia confruntării cu inculpatul partea vătămată a menţionat că atunci când l-a întrebat pe inculpat unde se duce acesta i-a răspuns doar că ştie el, însă nu a răspuns întrebării inculpatului cu privire la faptul că nu a strigat după ajutor în contextul arătat.

În acest context, este greu de înţeles de ce partea vătămată nu ar fi relatat acest lucru fiului său, care a ajutat la stingerea incendiului, dar nu a aflat cine a incendiat imobilul, la faţa locului negăsindu-se nicio urmă care să-l incrimineze pe inculpat, contrazicând şi declaraţia celeilalte părţi vătămate, care a menţionat că îl bănuieşte pe inculpat pentru faptul că ar fi lăsat urme de vopsea de culoare roşie pe porcul din gospodărie.

Tribunalul a mai reţinut că martorii IA şi GM au confirmat susţinerile părţii vătămate TG, în sensul că inculpatul ar fi ameninţat după despărţirea de aceasta că-i va pune foc la casă, însă aceste declaraţii nu pot fi considerate probe incriminatoare sub aspectul infracţiunii de distrugere pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, ci doar simple indicii care nu se coroborează cu probele ştiinţifice administrate în cauză.

Procesul-verbal de intervenţie nr.31/2.07.2006 stabileşte ca sursă de aprindere flacăra unui chibrit, însă nu menţionează datele în baza cărora s-a ajuns la o asemenea concluzie.

Cercetarea la faţa locului de a doua zi relevă că au fost identificate pete de culoare neagră cu un miros de produs petrolier pe două frunze aflate pe gardul din plasă ce desparte grădina locuinţei lui ŞR de cea a vecinului său EM.

Au fost ridicate şi probe de sol din grădina locuinţei, care au fost comparate cu solul prelevat de pe tălpile încălţămintei ridicate de la locuinţa inculpatului, însă expertul criminalist a menţionat în raportul de expertiză că probele de sol au caracteristici fizico-chimice diferite.

30

De asemenea, martorii care au fost audiaţi în cauză cu ocazia rejudecării au confirmat că inculpatul a consumat mult alcool în preziua incendiului, iar distanţa între localitatea de domiciliu – GF şi G este de aproximativ 5 km, fiind inexplicabil cum inculpatul ar fi ajuns noaptea în gospodăria părţilor vătămate din G şi ar fi produs incidentul în jurul orei 0200, în condiţiile în care inculpatul a fost găsit în domiciliul său din GF în ziua de 2 iulie 2007, de organele de poliţie care au efectuat percheziţia domiciliară.

Totodată, raportul de expertiză tehnică întocmit la urmărirea penală, care a concluzionat că solul prelevat de pe tălpile teneşilor inculpatului prezintă caracteristici fizico-chimice diferite de solul ridicat din grădina locuinţei părţilor vătămate, coroborat cu constatarea tehnico-ştiinţifică completată în faza cercetării judecătoreşti, din care rezultă că nu se poate stabili cu certitudine data de când este uleiul pe frunzele din curtea imobilului părţilor vătămate, constatându-se că acesta nu corespunde cu cel găsit la inculpat acasă, converg către nereţinerea vinovăţiei inculpatului.

Faţă de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că în cauză sunt temeiuri de achitare, în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c Cod proc.pen., aşa cum a reţinut prima instanţă, întrucât ansamblul probator nu a dovedit că inculpatul este autorul faptelor reţinute în actul de inculpare.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă analiză a probelor administrate în cauză atunci când a dispus achitarea inculpatului, reţinând că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi bazeze convingerea privind vinovăţia inculpatului pe probe certe, sigure, or, în cauză, probele în acuzare nu au caracter cert, lăsând loc incertitudinii cu privire la vinovăţia inculpatului, aspect ce activează un complement al prezumţiei de nevinovăţie, respectiv regula orice dubiu este în favoarea inculpatului.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, menţinând soluţia primei instanţe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul D şi partea vătămată ŞR, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului său Parchetul de pe lângă Tribunalul D a arătat, în esenţă, că prima instanţă şi instanţa de apel nu au ţinut cont de probele administrate în cauză, respectiv de constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată de Serviciul de Expertize Fizico-Chimice din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, din care rezultă că urmele de ulei mineral de pe frunze au o compoziţie asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinut în materialul plastic ridicat de la inculpat.

De asemenea, nu au ţinut cont de declaraţia părţii vătămate şi de cea a martorului GM, audiat în faza de urmărire penală, care a declarat că l-a auzit pe inculpat proferând ameninţări la adresa părţii vătămate şi a fiicei sale, în sensul că se va răzbuna pe aceştia şi le va da foc la casă. Situaţia de fapt reţinută în actul de inculpare este confirmată şi de martorii IA, ŞI şi PT.

A mai arătat că prin coroborarea probelor administrate, chiar în condiţiile în care acestea sunt indirecte, se ajunge la concluzia că inculpatul este cel care a pătruns fără drept în domiciliul părţii vătămate, provocând incendierea locuinţei.

Nu poate fi primită apărarea inculpatului, însuşită şi de Tribunalul D, potrivit căreia acesta nu avea posibilitatea să se afle la acea oră înaintată la domiciliul părţii vătămate. În acest sens au fost audiaţi martorii MI (fosta soţie a inculpatului), MS (fostul socru), RR şi RA (copii săi), care au susţinut în depoziţiile lor că inculpatul în seara respectivă a consumat băuturi alcoolice în exces, întorcându-se de la o pomană, după care a adormit.

Există numeroase contradicţii, în depoziţiile acestora, contradicţii vizând fie camera unde a dormit inculpatul, fie ora la care acesta s-a culcat, fie părăsirea ori nu în acea noapte a incintei imobilului.

Astfel, Parchetul de pe lângă Tribunalul D apreciază că aceste declaraţii sunt nesincere necoroborându-se cu alte probe care să susţină în mod temeinic versiunea inculpatului. Aflarea adevărului presupune existenţa unei concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei.

Prin urmare, criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, or în acest caz s-a făcut pe deplin dovada existenţei celor două infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, tribunalul nefăcând o justă analiză a probelor administrate atunci când a concluzionat că inculpatul trebuie achitat.

31

Faţă de cele de mai sus, a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, respectiv condamnarea inculpatului pentru comiterea celor două infracţiuni.

Partea vătămată ŞR a arătat în cererea de recurs că motivele le va depune printr-un memoriu separat.

Deşi au fost legal citate, părţile vătămate ŞR (recurent) şi TG (intimat) nu s-au prezentat în instanţă, însă au depus la dosar o cerere comună, prin care au arătat că nu se pot prezenta din motive de sănătate şi doresc soluţionarea dosarului, fără a preciza motivele de recurs.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurenţi şi în limitele art.3856 alin.1 şi 2 C.pr.pen., a constatat că recursurile declarate sunt nefondate, întrucât situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect şi complet de prima instanţă pe baza probelor administrate.

Cu privire la motivele invocate în recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul D, Curtea a reţinut că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au ţinut cont de toate probele administrate în cauză, inclusiv de cele ştiinţifice, coroborând aceste probe cu declaraţiile părţii vătămate, cu cele ale inculpatului şi cu cele ale martorilor audiaţi.

Astfel, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.209807/2/07.08.2006 întocmit de Serviciul de Expertize Fizico-Chimice din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, concluzionează că uleiul mineral descoperit pe frunze are o compoziţie chimică asemănătoare cu uleiul mineral din amestecul conţinut în recipientul din material plastic ridicat de la inculpat.

Potrivit adresei nr.341876/SEFC/SM emisă de directorul Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române la solicitarea instanţei de fond, în vederea completării raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr.209807/2/07.08.2006, nu se poate stabili tipul uleiului mineral de pe frunzele înaintate şi nici nu se poate stabili dacă petele de pe frunzele analizate în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.209807/2/07.08.2006 erau din data de 2 iunie sau nu.

De asemenea, din concluziile raportului de expertiză nr.209807/04.08.2006 întocmit de Serviciul de Expertize Fizico-Chimice din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, rezultă că solul prelevat de pe tălpile teneşilor ridicaţi de la inculpatul RR prezintă caracteristici fizico-chimice (nuanţa culorii, microstructură, compoziţie chimică) diferite de solul ridicat din grădina locuinţei părţii vătămate ŞR.

Procesul-verbal de intervenţie nr.31/02.07.2006 întocmit de Detaşamentul de Pompieri G stabileşte doar că sursa probabilă de aprindere a incendiului din noaptea de 01/02.07.2006 şi mijlocul care putea produce aprinderea este chibritul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte probele ştiinţifice, Curtea a reţinut că susţinerile Parchetului de pe lângă Tribunalul D sunt nefondate, aceste probe neconfirmând în vreun fel prezenţa inculpatului în imobilul părţii vătămate.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor GM, IA, ŞI şi PT, Curtea a reţinut că aceşti martori au arătat că au auzit de la părţile vătămate sau de la inculpat că acesta din urmă a afirmat că, în cazul în care va pleca de la domiciliul părţilor vătămate (unde a locuit în perioada iunie – august 2005 împreună cu concubina sa, partea vătămată TG), va da foc casei acestora dacă nu va fi despăgubit cu o anumită sumă de bani pentru activităţile prestate în gospodărie în perioada în care a locuit acolo.

Aceste afirmaţii, în cazul în care ar fi adevărate, ar putea întruni eventual elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare, însă, necoroborate cu alte probe, nu pot duce la concluzia că inculpatul este persoana care a pătruns fără drept în domiciliul părţilor vătămate, provocând incendierea locuinţei acestora, având în vedere că aceiaşi martori au mai arătat şi faptul că inculpatul era cunoscut ca un consumator de băuturi alcoolice, motiv pentru care, la un moment dat, a şi plecat din casa concubinei sale.

Cu privire la declaraţiile martorilor MI, MS, RR şi RA, potrivit cărora inculpatul a consumat băuturi alcoolice în exces în ziua dinaintea incidentului, întorcându-se de la un parastas, Curtea a reţinut că acestea sunt numai aparent contradictorii, fiecare dintre martori relatând ceea ce îşi amintea în legătură cu camera în care a dormit inculpatul sau cu ora la care acesta s-a culcat ori cu privire la părăsirea locuinţei.

32

Totodată, având în vedere declaraţiile martorilor cu privire la consumul în exces de alcool de către inculpat, starea de ebrietate în care se afla acesta şi distanţa de aproximativ 5 km dintre locuinţa inculpatului, situată în comuna GF, şi cea a părţilor vătămate, situată în G, este puţin probabil ca inculpatul să fi ajuns pe timp de noapte în gospodăria acestora din urmă şi să fi provocat incendiul în jurul orei 0200, în condiţiile în care acesta a fost găsit la domiciliul său din GF în ziua de 02 iulie 2007, când organele de poliţie au efectuat percheziţia domiciliară.

De asemenea, Curtea a apreciat că nici declaraţiile părţilor vătămate nu pot fi avute în vedere în totalitate şi în mod absolut, ignorându-se starea de tensiune preexistentă între inculpat şi părţile vătămate, datorată relaţiei de concubinaj dintre partea vătămată TG şi inculpat, finalizată într-o manieră nu tocmai amiabilă, şi alungării acestuia din locuinţa părţilor vătămate.

Curtea a mai reţinut că partea vătămată ŞR nu a arătat care sunt motivele pentru care a declarat recurs, iar în cauză nu există cauze de nulitate a hotărârilor atacate care să fie invocate din oficiu.

În ceea ce priveşte sinceritatea martorilor MI, MS, RR, RA şi pretinsele contradicţii existente între declaraţiile acestora, precum şi necoroborarea acestor declaraţii cu alte probe care să susţină versiunea inculpatului, Curtea a reţinut că, potrivit art.65 alin.1 C.pr.pen., Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, iar potrivit art.66 alin.1 din acelaşi cod Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

De asemenea, înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete şi sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Deşi parchetul a susţinut că ambele instanţe – de fond şi de apel – au ajuns la concluzia achitării inculpatului, respectiv a reţinerii nevinovăţiei acestuia în comiterea faptelor, prin ignorarea mai multor probe, Curtea a constatat că, dimpotrivă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor. Mai mult, după casarea cu trimitere, instanţa de fond, pentru a-şi forma propria convingere cu privire la vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului, a reaudiat martorii şi a dispus admiterea de probe noi.

Curtea a mai reţinut că prin introducerea în Codul de procedură penală, prin Legea nr.281/2003, a art.52 privind prezumţia de vinovăţie, procesul penal a suferit modificări semnificative, menite să răspundă mai multor cerinţe, cum ar fi:

vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoana nevinovată;

la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;

hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, potrivit regulii in dubio pro reo, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul D şi de partea vătămată ŞR, iar în baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, a obligat-o pe aceasta din urmă la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

[7] Cale ordinară de atac inadmisibilă. Hotărâre definitivă.

C. proc. pen., art. 2781, art. 417

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,33

Decizia penală nr. 108 din 02 februarie 2011.

Prin decizia penală nr.108 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul I.N. împotriva deciziei penale nr. 430 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 5237/120/2010.

La pronunţarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:Prin decizia penală nr.430 din 29.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a fost

respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.N. împotriva deciziei penale nr.360 din 15 octombrie 2010 a aceleiaşi instanţe, reţinându-se că la data de 22.10.2010 contestatorul I.N. a solicitat anularea deciziei penale nr.360/15.10.2010 pronunţată de această instanţă în dosarul nr.4489/315/2010, cu motivarea că în trecut s-a judecat, sub aspect civil, pentru partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului I.I. cu alţi moştenitori ai acestuia din urmă, iar sentinţa pronunţată la soluţionarea partajului este nelegală, falsă, câtă vreme magistratul care a soluţionat cauza nu ar fi ţinut cont de toate componentele masei de împărţit, acestea fiind identificate de Parchetul Târgovişte, eroarea instanţei civile fiind asimilată de contestator cu admiterea cererii de contestaţie în anulare.

În susţinerea cererii contestatorul a adus precizări referitor la situaţia bunurilor de împărţit asupra cărora, din punctul său de vedere, nu există o soluţie definitivă, arătând, totodată, că doreşte să depună toate actele de proprietate existente pe numele defunctului I.I. şi care nu ar fi fost depuse la dosarul nr.6061/315/2005.

În vederea soluţionării cererii, tribunalul a dispus ataşarea dosarului nr. 4489/315/2010.Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul I.N., raportat la dispoziţiilor

legale ce reglementează această cale extraordinară de atac dar şi a susţinerilor contestatorului, tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată, reţinând următoarele:

Prin sentinţa penală nr.280 din 23.06.2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 4489/315/2010, a fost respinsă plângerea formulată de persoana vătămată I.N. împotriva rezoluţiei din 16.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, hotărâre confirmată de Tribunalul Dâmboviţa care, prin decizia penală nr.360/15.10.2010, a respins recursul declarat de aceasta.

Împotriva acestei decizii persoana vătămată I.N. a promovat contestaţie în anulare, constatându-se însă de către instanţă că aceasta este motivată pe aceleaşi argumente susţinute şi la promovarea recursului, respectiv aceleaşi nemulţumiri legate de partajarea bunurilor rămase de pe urma defuncţilor I.I. şi I.F., contestatorul arătând că instanţa civilă nu a respectat toate probele existente la dosar şi a pronunţat o hotărâre falsă.

Mai mult, s-a constatat de către tribunal că prezenta contestaţie a fost formulată fără a ţine cont de condiţiile prev. de art.386 şi urm. Cod proc. penală, cazurile invocate de contestator nefiind înscrise în nici unul din cele prevăzute în articolele de lege ce reglementează această cale extraordinară de atac.

Împotriva deciziei penale nr.430 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a declarat recurs, în termen legal, contestatorul I.N. care a criticat soluţia pronunţată de nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele arătate în memoriul ataşat cauzei, filele 4 şi 6.

În şedinţa publică din 2 februarie 2011 Ministerul Public, prin reprezentant legal, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de contestatorul I.N., susţinând că a fost promovat împotriva unei hotărâri definitive.

Curtea, examinând cu precădere excepţia invocată, în raport de materialul probator administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art.129 din Constituţia României, revizuită, legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective de natură să satisfacă exigenţele cerute de art.1, art.5, art.6 şi art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Drept urmare, potrivit principiului constituţional al exercitării căilor de atac numai în condiţiile legii, Codul de procedură penală a reglementat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora precum şi cazurile de casare, nefiind

34

permisă exercitarea lor nelimitată, respectiv, cât timp părţile ar fi nemulţumite de soluţia definitivă dată cauzei penale.

În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi din acest motiv apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Verificând cauza dedusă judecăţii în raport de dispoziţiile constituţionale sus-arătate şi cele prev. de art.2 şi art.3851 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că excepţia invocată de procuror este pe deplin justificată, întrucât recursul declarat de contestator vizează o hotărâre definitivă, astfel că împotriva acesteia nu mai poate fi formulată o altă cale ordinară de atac.

Astfel, a rezultat din actele şi lucrările cauzei că prin decizia penală nr.360 din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana vătămată I.N. împotriva sentinţei penale nr.280 din 23 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva actelor emise de procuror conform art.2781 Cod proc. penală, hotărâre împotriva căreia persoana nemulţumită de soluţia pronunţată era îndreptăţită să exercite o singură cale ordinară de atac, respectiv recursul, de care persoana vătămată a uzat.

Prin decizia penală nr.430 din 29 noiembrie 2010 a aceleiaşi instanţe a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de contestatorul Ionescu Nicolae împotriva deciziei penale nr.360/15.10.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, hotărâre care, potrivit art.417 Cod proc. penală, este definitivă şi prin urmare, împotriva acesteia nu mai poate fi promovată o altă cale ordinară de atac, aşa cum a înţeles contestatorul prin cererea cu care a învestit Curtea de Apel Ploieşti, aşa încât, fiind vorba de un recurs la recurs, acesta a fost considerat inadmisibil şi respins, ca atare, conform art.38515 pct.1 lit.a) Cod proc. penală.

[8] Mandat european de arestare. Persoană solicitată ce are afaceri judiciare în România.

Legea nr. 302/2004, art. 97 alin.1 şi art. 94 alin. 2

În cazul în care persoana solicitată de către un stat din interiorul Uniunii Europene pe numele căreia s-a emis un mandat european de arestare are afaceri judiciare în România, predarea acestea este amânată după soluţionarea respectivelor cauze penale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Sentinaţa penală nr. 31 din 14 februarie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 31/14.02.2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis cererea formulată de către Tribunalul Superior din CRETEIL - FRANŢA, privind executarea unui mandat european de arestare privind pe numitul R.C.

S-a luat act că persoana solicitată R.C. a fost de acord cu predarea către statul francez, cu respectarea regulii specialităţii şi s-a dispus predarea acesteia.

35

În baza art. 97 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată a fost însă amânată predarea până la terminarea judecăţii în cadrul afacerilor judiciare pe care persoana solicitată le are în dosarul nr. 2258/331/2010 al Judecătoriei Vălenii de Munte sau eventual până la executarea pedepsei aplicate persoanei solicitate în acest dosar.

S-a constatat că, persoana solicitată a fost arestată preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 243/U/ din 22.08.2010 emis de judecătoria Vălenii de Munte, în cauza de mai sus.

În temeiul mandatului european de arestare s-a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 30 de zile măsură preventivă ce trebuie pusă în executare conform art. 94 alin. 3 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, la data încetării motivelor menţionate în paragraful anterior şi care justifică amânarea predării.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că persoana solicitată RC are în prezent afaceri judiciare în România, declarând recurs împotriva sentinţei penale nr.3/10.01.2011 pronunţată de către Judecătoria Văleni prin care a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim privativ de libertate, pentru comiterea în concurs reala a două infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal şi două infracţiuni de ultraj.

De asemenea s-a mai reţinut că mandatul european de arestare a fost emis de o autoritate judiciară solicitantă dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi care a transpus în legislaţia internă Decizia - Cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, a Consiliului Uniunii Europene, faptele menţionate fiind dintre cele care dau loc la predare, de la art.85 al.1 pct.1, alin. 2 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, iar decizia judiciară s-a luat în vederea urmăririi penale a persoanei solicitate pentru fapte ce constituie infracţiunile de proxenetism agravat şi asociere infracţională, prev. de art. 225-7 al. 1.3, art. 225-7, al. 1.9, art. 225-5 Cod penal, art. 225-7, al. 1, art. 225-20, art. 225-21, art. 225-25 Cod penal, art. 225-6 al. 1-3 Cod penal, art. 225 - 6 al. 1, art. 225 - 5 al. 5, art. 225 - 20, art. 225 - 21, art. 225 - 24, art. 225 - 25 Cod penal, art. 450-1 al. 1, al. 2 Cod penal, art. 450-1, al. 2, art. 450-3, art. 450-5 Cod penal francez, fiind pedepsite cu pedeapsa închisorii de până la 20 ani închisoare.

[9] Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Extrădarea pasivă. Procedura extrădării din România. Efectele extrădării din România. Predarea extrădatului. Prelungirea termenului de predare. Condiţii şi admisibilitate. Arestarea persoanei solicitate în vederea extrădării.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată, Titlul II, Secţiunea a 3-a, art. 58, art. 59, art. 22- 63Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la 10 septembrie 2007 şi ratificat prin Legea nr. 111 din 15 mai 2008, art. 3 şi 13 paragraf( 4);

Analiza sistematică a dispoziţiilor art. 58 alin. 3 comb. cu art. 59 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, justifică concluzia că în situaţia în care demersurile efectuate de CCPI – Biroul Naţional Interpol au avut ca urmare stabilirea datei predării ulterior intervalului de 15 zile, calculat de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti rămase definitive, la sesizarea

36

organelor de poliţie implicate în procedura de predare a extrădatului, acest termen va putea fi prelungit cel mult cu încă 15 zile.

Durata arestării pentru predare extrădatului este supusă regulilor determinate în art. 59 aliniatul 5 respectiv “sub rezerva cazului prevăzut la aliniatul 6 dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, conform art. 58 alin. 3 (15 zile de la data primirii extrasului hotărârii judecătoreşti definitive de către Biroul Naţional Interpol) ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile socotit de la aceea dată; acest termen putând fi prelungit cu cel mult alte 15 zile”;

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1192 din 24 martie 2011.

Prin adresa înregistrată la data de 16 martie 2011, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 şi urm. din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, CCPI – Biroul Naţional Interpol a solicitat prelungirea termenului de predare pentru persoana extrădată, cetăţean american, în prezent deţinut în Arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, obiect al dosarului nr. 898,8/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti, până la data de 25 martie 2011.

În fapt, s-a motivat că potrivit mesajului transmis de USNCB - Interpol Washington, predarea cetăţeanului american extrădat va avea loc la data de 25 martie 2011 orele 07.05, urmând a fi preluat de către o escortă a poliţiei americane în incinta Aeroportului Internaţional Henri Coandă Otopeni, România.

Persoana extrădată a solicitat respingerea sesizării formulate, contestându-se, în esenţă, atât legala investire a instanţei de executare dar şi legalitatea şi temeinicia hotărârii de extrădare, ca şi a celorlalte adoptate ulterior având ca obiect amânarea predării ori încetarea măsurii arestării în vederea predării.

S-a susţinut de asemenea, că prezenta sesizare s-a formulat cu depăşirea termenului de 15 zile, calculat de la data emiterii mandatului de arestare conform sentinţei nr. 1/28 februarie 2011, act procedural care nu cuprinde durata privării de libertate, precum şi existenţa vreunor dovezi ce ar putea fi apreciate drept forţă majoră în sensul articolului 59 alin. 6 din Legea nr. 302/2004 şi care ar putea permite o eventuală punere în discuţie a prelungirii termenului de predare către statul american.

Solicitarea formulată de către CCPI – Biroul Naţional Interpol este admisibilă şi întemeiată pentru următoarele motive:

- prin sentinţa nr. 1 din 28 februarie 2011 pronunţată în dosarul penal nr. 898,8/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti, s-a admis cererea introdusă de autorităţile judiciare americane, dispunându-se extrădarea persoanei solicitate cetăţean american, în vederea cercetării acestuia de către autorităţile judiciare ale Districtului de Nord din Mississippi SUA, în dosarul penal nr. 1:06 CR 051;

- prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 45 alin. 6 raportat la art. 59 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, s-a dispus arestarea persoanei extrădabile, în vederea predării către autorităţile judiciare solicitante, începând cu data de 28 februarie 2011, emiţându-se mandatul de arestare nr. 1/EP/28 februarie 2011;

- sentinţa nr. 1/28 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a rămas definitivă prin decizia nr. 846 din 03 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală;

- potrivit menţiunilor efectuate în evidenţele biroului executări penale al acestei curţi de apel, pentru predarea extrădatului, respectiv stabilirea datei şi locului de predare, la 04 martie 2011 s-a îndeplinit şi procedura de comunicare a hotărârilor judecătoreşti menţionate în paragraful precedent, către CCPI – Biroul Naţional Interpol şi Ministerul Justiţiei – DDCJ;

- prin sentinţa penală nr. 2/08 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin decizia penală nr. 1015/ 15 martie 2011 a ÎCCJ – Secţia penală, s-a respins cererea prin care persoana extrădată a solicitat amânarea predării către autorităţile judiciare din SUA, ca inadmisibilă, dispozitivul ambelor hotărârii comunicându-se pe aceeaşi dată autorităţilor române de executare menţionate în paragraful precedent;

37

- din cuprinsul mesajului transmis de USNCB - Interpol Washington rezultă că predarea cetăţeanului american extrădat se va realiza prin preluarea de o escortă a poliţiei americane, la data de 25 martie 2011 orele 07.05, în incinta Aeroportului Internaţional Henri Coandă Otopeni – România;

- conform art. 58 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, data predării persoanei extrădate se fixează în termen de 15 zile de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti rămase definitive, către CCPI – Biroul Naţional Interpol;

Prin urmare, obiectul prezentului dosar îl formează un incident procedural ivit în cadrul procedurii administrative de predare derulată între autorităţile poliţieneşti (Birourile INTERPOL), pentru executarea sentinţei nr. 1 din 28 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel, definitivă şi prin care cu autoritate de lucru judecat s-a dispus extrădarea cetăţeanului american şi predarea acestuia statului american pentru efectuarea de cercetări de autorităţile judiciare ale Districtului de Nord din Mississippi SUA, în dosarul penal nr. 1:06 CR 051.

Analiza sistematică a dispoziţiilor art. 58 alin. 3 comb. cu art. 59 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, justifică concluzia că în situaţia în care demersurile efectuate de CCPI – Biroul Naţional Interpol au avut ca urmare stabilirea datei predării ulterior intervalului de 15 zile, calculat de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti rămase definitive, la sesizarea organelor de poliţie implicate în procedura de predare a extrădatului, acest termen va putea fi prelungit cel mult cu încă 15 zile.

În atare situaţie, curtea de apel apreciază că apărările formulate de persoana extrădată, constituie motive de opoziţie privind admiterea unei cereri de extrădare, în sensul art. 51 şi urm. din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată şi, după caz de predare amânată conform art. 60 din acelaşi act normativ, ambele excedând actualului cadru procesual, determinat prin sesizarea formulată de CCPI – Biroul Naţional Interpol, respectiv prelungirea termenului administrativ de predare a acestuia, statului american conform art. 59 alin. 5 rap. la art. 58 din legea internă.

Faţă de cele ce preced, se constată că din motive obiective predarea şi respectiv primirea persoanei extrădate, cetăţean american nu se poate realiza decât la 25 martie 2011, orele 07.05, deci ulterior datei de 18 martie 2011 când expiră termenul iniţial de 15 zile, calculat de la transmiterea sentinţei penale nr. 1/28 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă la 03 martie 2011.

Ca atare, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute în articolele 58 şi 59 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 completată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se va admite solicitarea formulată de CCPI – Biroul Naţional Interpol, ca întemeiată, dispunându-se prelungirea termenului de predare a persoanei extrădate conform hotărârii judecătoreşti menţionate, adoptate de autorităţile judiciare române, până la data de 25 martie 2011 inclusiv.

Menţinerea arestării persoanei extrădate în vederea predării autorităţilor SUA, astfel cum s-a dispus prin sentinţa penală nr. 1/28 februarie 2011, este justificată şi conformă dispoziţiilor procedurale aplicabile în materie, întrucât:

- obiectul dosarului penal nr. 898,8/42/2010 l-a constituit procedura extrădării unei persoanei localizate pe teritoriul României, solicitată de un alt stat şi ca urmare în cauză sunt incidente regulile procedurale prevăzute în Legea nr. 302/2004 completată, Titlul II, Capitolul 1 Extrădarea pasivă şi efectele extrădării din România – Secţiunile 1 - 3, articolele 22 – 63;

- conform art. 54 alin. 2 din legea internă de cooperare, curtea de apel sesizată în condiţiile menţionate în paragraful precedent nu este competentă, inclusiv în acest stadiu al procedurii de predare dispusă printr-o hotărâre judecătorească intrată sub puterea lucrului judecat, să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi ori condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea şi nici asupra oportunităţii extrădării;

- din coroborarea dispoziţiilor art. 54 alin. 3 şi art. 59 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 în cazul în care curtea de apel hotărăşte admiterea cererii de extrădare, instanţa este obligată să menţină starea de arest provizoriu în vederea extrădării, după caz să dispună arestarea acestuia până la predarea persoanei extrădate;

- durata arestării pentru predare extrădatului este supusă regulilor determinate în art. 59 aliniatul 5 respectiv “sub rezerva cazului prevăzut la aliniatul 6 dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, conform art. 58 alin. 3 (15 zile de la data primirii extrasului hotărârii judecătoreşti definitive de către Biroul Naţional Interpol) ea va putea fi pusă în libertate la expirarea

38

unui termen de 15 zile socotit de la aceea dată; acest termen putând fi prelungit cu cel mult alte 15 zile”;

- potrivit articolului 13 paragraf 4 din Tratatul de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la 10 septembrie 2007 şi ratificat prin Legea nr. 111 din 15 mai 2008, persoana extrădată poate fi pusă în libertate numai în cazul în care nu este preluată de pe teritoriul statului solicitat în perioada de timp prevăzută de legislaţia acelui stat, în speţă termenele menţionate în paragraful precedent, a căror durată expiră ulterior datei de 25 martie 2011, (calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare, respectiv 04 martie 2011);

- prin decizia nr. 1081 din 18 martie 2011 pronunţată în dosarul nr. 238/42/2011 a ÎCCJ – Secţia penală s-a respins recursul declarat de persoana extrădată împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea acestuia privind încetarea de drept a măsurii arestării provizorii luată în vederea extrădării conform sentinţei penale nr. 1/28 februarie 2011.

Reiterarea cererilor privind constatarea încetării de drept, revocarea sau înlocuirea arestării dispuse printr-o hotărâre judecătorească de extrădare din România, pe aceleaşi considerente şi în actuala fază procedurală, formulate de persoana extrădată se vor respinge, ca neîntemeiate.

Prezenta încheiere se comunică pentru aducerea la îndeplinire CCPI – Biroul Naţional Interpol şi Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate – Serviciul de Cooperare Judiciară în Materie Penală şi spre informare procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

[10] Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Portul fără drept, în public, a unui obiect confecţionat pentru lovire. Reţinere separată de infracţiunea de lovire.

Legea nr. 61 /1991, art. 11

Cod Penal, art. 180 alin. 2

Atât timp cât dovezile administrate atestă că, participând la un eveniment sportiv, inculpatul a purtat asupra sa bastonul telescopic, atât înainte, cât şi după incidentul în cursul căruia a lovit pe partea vătămată cu acest obiect, infracţiunea prev. şi ped. de art.11 din Legea nr. 61/1991 nu se absoarbe în conţinutul infracţiunii de lovire prev. şi ped. de art. 180 alin.2 cod penal, ci se va reţine separat, în concurs real.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 262 din 03 martie 2011.

Potrivit sentinţei penale nr.2026/07.12.2010 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 alin.1 lit.h C.p.p. s-a dispus încetarea procesului penal privindu-l pe inculpatul C.A.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 180 alin.2 C.pen., ca urmare a retragerii plângerii penale prealabile de către partea vătămată T.C.L.

S-a luat act că partea vătămată şi-a retras constituirea de parte civilă iar Spitalul Judeţean de Urgenţa Ploieşti şi Serviciul de Ambulanţă Judeţean Prahova, nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61 din 1991 cu aplicarea art. 3201alin. 7 C.p.p., inculpatul C.A.G. a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viata sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publica, a unui obiect confecţionat pentru lovire.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art. 71 şi 64 lit. a şi b C.penal, cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.penal.

39

În baza art.81 şi 82 C.penal. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, termen de încercare şi în temeiul art.71 al.5 C.penal. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art.359 C.pr.penală. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.83 C.pen. privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul C.A.G., a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. 2 C.p. şi art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal, parte vătămată fiind T. C. L..

Prima instanţă a arătat că în actul de sesizare se reţine că la data de 26.11.2009, între orele 18:00 – 19:00, în timp ce se afla pe strada Sondelor din Ploieşti, în zona stadionului Astra din municipiul Ploieşti, cu ocazia disputării unui meci de fotbal, inculpatul C.A.G., suporter al echipei Petrolul Ploieşti, i-a aplicat părţii vătămate T. C. L., ce purta un tricou cu însemnele echipei de fotbal Steaua Bucureşti, mai multe lovituri cu un baston telescopic in zona capului si a trunchiului, acesta fiind transportat la Spitalul Judeţean de Urgenta Ploieşti cu un echipaj al ambulanţei. In urma loviturilor primite, partea vătămata a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 5-6 zile de îngrijiri medicale.

În faza de urmărire penală s-au administrat probe cu declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate si ale martorilor A L., T. F. si T.M. V..

În faţa instanţei, la termenul de judecată din 25.11.2010, partea vătămata a declarat că îşi retrage plângerea penală prealabilă formulată împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de lovire. Totodată, partea vătămata si-a retras constituirea de parte civila formulată în cursul urmăririi penale.

S-a considerat de către prima instanţă că, în drept, fapta inculpatului C.A.G. care la data de 26.11.2009, intre orele 18:00 – 19:00, in timp ce se afla pe strada Sondelor din Ploieşti, in zona stadionului Astra din mun. Ploieşti, a purtat fără drept un baston telescopic in prezenţa mai multor persoane, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de port fără drept în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viata sau integritatea corporala a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea si liniştea publica, a cuţitului, pumnalului, sisului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru taiere, împungere sau lovire, prevăzuta de art.11 pct.1 din Legea nr.61/1991.

Inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă, astfel cum este configurată de art. 19 al. 1 pct. 1 lit. a Cp.

În cadrul procesului complex de individualizare a sancţiunilor penale, s-a apreciat că activitatea infracţională trebuie raportată nu numai la pericolul social concret al faptei comise, dar şi la urmările ei (în speţă urmarea imediată fiind starea de pericol creată), la ansamblul condiţiilor în care a fost săvârşită, precum şi la orice element de natură să caracterizeze persoana infractorului care a recunoscut săvârşirea faptei reţinute in sarcina sa.

Au mai fost avute în vedere şi repetatele contravenţii săvârşite de inculpat cu ocazia participării la jocuri şi competiţii sportive, astfel cum reiese din procesele verbale contravenţionale aflate la dosarul de urmărire penala, acestuia fiindu-i aplicata măsura complementara a interzicerii dreptului de a participa la acest gen de evenimente, conform art. 23 lit. b din Legea nr. 4 din 2008 in perioadele 24.09.2008 – 23.09.2009, respectiv 26.04.2009 – 25.04.2010.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul C.A.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că, deşi la instanţa de fond s-a solicitat schimbarea încadrării juridice privind cele două fapte pentru care a fost trimis în judecată şi anume infracţiunea de lovire sau alte violenţe prev. de art.180 alin.2 C.penal şi art.1/1 pct.1 din Legea nr.61/1991, într-o singură infracţiune, cea de lovire, instanţa de fond i-a respins cererea.

În susţinerea acestei cereri, recurentul inculpat a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art.1/1 din Legea nr.61/1991 fapta „de a purta, în locuri şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, şişului, boxului, castetului ori a altor obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum şi folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprimat sau gaze comprimate, a obiectelor confecţionate pe baza de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru şocuri electrice” constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă”.

40

Ori, în conformitate cu rechizitoriul parchetului, inculpatul a fost trimis în judecată pentru cele două fapte, reţinându-se că acesta a săvârşit infracţiunea de lovire, având asupra sa un baston telescopic.

Inculpatul recurent a arătat în declaraţia pe care a dat-o în faţa instanţei de fond şi de recurs că până în momentul în care a început încăierarea între cele două tabere de suporteri nu a avut nici un fel de obiect prevăzut de art.1/1 pct.1 din Legea nr.61/1991 şi că a găsit bastonul telescopic în timpul încăierării. Aflându-se sub stăpânirea unui puternice emoţii, considerând că viaţa şi sănătatea îi sunt puse în pericol, inculpatul l-a luat şi a lovit-o pe partea vătămată, confundând-o cu unul dintre suporterii echipei Steaua. Faţă de dispoziţiile art.1/1 pct.1 din Legea nr.61/1991 apreciază că această infracţiune este absorbită în infracţiunea prev. de art.180 alin.2 c.penal.

Din aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, urmând să se constate că faptei săvârşite de inculpat i s-a făcut o greşită încadrare, să se constate că infracţiunea prev. de art.1/1 pct.1 din Legea nr.61/1991 a fost absorbită în infracţiunea prev. de art.180 alin.2 c.penal, şi să se dispună în temeiul art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.h c.pr.penală încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului având în vedere că partea vătămată T.C.L. şi-a retras plângerea prealabilă.

În subsidiar, dacă nu va fi reţinut primul motiv de recurs, prin intermediul apărătorului ales, recurentul inculpat a solicitat să se facă aplicarea disp. art.320/1 c.pr.penală şi să se reţină în favoarea sa circumstanţe atenuante.

În final, inculpatul a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond, reţinerea disp. art.320/1 c.pr.penală şi art.76 lit.e rap. la art.74 c.penal, apreciind că în cauză se poate aplica o amendă penală, cu menţinerea dispoziţiilor art.81 c.penal privind suspendarea executării pedepsei.

Curtea a constatat că recursul inculpatului nu este fondat.În primul rând, instanţa de recurs a menţionat că problema schimbării încadrării juridice şi a

absorbţiei infracţiunii prevăzute de art. 1/1 pct.1 din Lg.61/1991, în infracţiunea de lovire pentru care a intervenit retragerea plângerii prealabile, s-a invocat de către recurentul inculpat pentru prima dată în recurs. În faţa primei instanţe, acesta a solicitat să fie judecat după procedura simplificată prevăzută de art. 320/1 cod pr. penală, în ce priveşte această infracţiune de port fără drept, în locuri publice, a unui obiect confecţionat pentru lovire.

Faţă de caracterul devolutiv al recursului de faţă, curtea a analizat această problemă de drept, constatând că cererea de schimbare a încadrării juridice este neîntemeiată.

Este adevărat că textul articolului 1/1 din Legea 61/1991 prevede că faptele incriminate de această prevedere legală se aplică dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Punând în paralel cele două texte de lege, aflate în discuţie, art. 1/1 din Legea 61/1991 şi art. 180 al.2 cod penal, curtea a constatat că pedepsele prevăzute de acestea sunt cuprinse între aceleaşi limite: de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă, putându-se trage concluzia că legiuitorul le-a considerat la fel de grave.

Dar făcând abstracţie de această situaţie, curtea a constatat că, în mod justificat prima instanţă a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea prevăzută de art. 1/1 pct.1 din Legea 61/1991, separat de infracţiunea de lovire prev. de art. 180 al.2 cod penal, deoarece probele administrate în cursul urmăririi penale, pe baza cărora inculpatul a acceptat în mod expres judecata potrivit art. 320/1 cod pr. penală, atestă că inculpatul C. A., contrar declaraţiilor sale din faţa instanţei de fond şi de recurs, a purtat asupra sa bastonul telescopic, atât înainte, cât şi după incidentul în cursul căruia a lovit pe partea vătămată.

Astfel, din declaraţiile părţii vătămate T. C.L. ( filele 7,8,9 şi 11-12 dosar u.p.) şi din depoziţiile martorilor A. L. G. ( fila 20-21 d.u.p.), T. M. V. ( filele 37-38 dosar u.p.) şi T. F. ( filele 29-30 d.u.p.) rezultă că inculpatul a scos din buzunar bastonul telescopic cu care a lovit pe partea vătămată în cap, ceea ce înseamnă că îl purta asupra sa şi nu că l-a găsit la locul incidentului cum a declarat.

În plus, inculpatul a purtat acest baston telescopic şi după incident , în propriile sale declaraţii de la urmărirea penală ( filele 48-49 dosar u.p.), în care nu recunoscuse să fi lovit pe partea vătămată, a arătat că totuşi, a fost găsit de jandarmi în acea seară având asupra sa un vârf de baston telescopic.

Aşa fiind, curtea a considerat că împrejurările concrete, relevate de probele analizate anterior, demonstrează că portul fără drept al acelui obiect periculos de către inculpat a avut loc şi

41

în afara momentului în care l-a folosit împotriva părţii vătămate, lovind-o în cap, acesta creând o stare de pericol pentru public, atât înainte, cât şi după incident. Această stare de pericol a fost cu atât mai pregnantă cu cât portul bastonului telescopic de către inculpat a avut loc cu prilejul participării la o manifestaţie sportivă, respectiv la un meci de fotbal, o astfel de manifestaţie implicând prezenţa unor mase mari de oameni şi riscul creării unor momente de panică, cu consecinţe imprevizibile şi greu de controlat.

În concluzie, circumstanţele concrete de săvârşire a acestei fapte de către inculpat, expuse pe larg mai sus, exclud ca fapta prevăzută de art. 1/1 pct.1 din Legea 61/1991 să se absoarbă în infracţiunea de lovire, pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, astfel încât primul motiv de recurs este neîntemeiat.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, susţinut de inculpat în subsidiar, motiv ce vizează individualizarea pedepsei aplicată, curtea a considerat că este, în egală măsură, nefondat.

[11] Drept procesual penal. Partea specială. Deliberarea şi hotărârea instanţei. Obiectul deliberării. Conţinutul minutei întocmite cu prilejul deliberării.

În cauzele având ca obiect săvârşirea de infracţiuni în raport de care legea prevede că judecata nu se desfăşoară în şedinţă publică, menţiunea referitoare la publicitatea ori nepublicitatea şedinţei în care au avut loc dezbaterile, menţiune inserată în conţinutul minutei întocmite cu ocazia deliberării, nu reprezintă un element obligatoriu al conţinutului minutei, deoarece atare menţiuni sunt prevăzute de lege doar în ceea ce priveşte conţinutul dispozitivului hotărârii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 38 din 10 martie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 188 din 28.05.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza art. 13 alin.1 din legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 13 Cod penal, 41-42 cod penal, a fost condamnată inculpata B. M. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 81 cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicată pe o durată de 5 ( cinci) care reprezintă termenul de încercare compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă intervalul fix de timp de 2 ani, termen stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 cod penal.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 cod penal.În baza art. 65 cod penal s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii

următoarelor drepturi prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza a-II-a , b şi e cod penal pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale: dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi tutore sau curator.

În baza art. 71 alin. 2 cod penal s-a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prevăzute în art. 64 alin. 1 literele a teza a-II-a, b şi e cod penal iar în baza art. 71 alin. 5 cod procedură penală s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 118 cod penal rap.la art. 19 alin. 1 din legea nr. 678/2001 s-a dispus confiscarea sumei de 51.500 euro de la inculpată, reprezentând sumele de bani obţinute din exploatarea sexuală a părţilor vătămate.

În baza art. 14 cod procedură penală rap. la art. 346 cod procedură penală s-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, că în perioada 2003-2004, inculpata B. M., cetăţean italian, căsătorită cu numitul I.C.M., cetăţean roman, cu domiciliul în localitatea P. din Italia, le-a recrutat, transportat şi găzduit pe părţile vătămate B.G., T.G.E. şi D. N., minore la datele respective, în vederea exploatării lor sexuale.

42

Astfel, cu privire la partea vătămată B.G., aceasta a fost recrutată de inculpată în cursul lunii septembrie 2003, când împlinise vârsta de 17 ani, cerându-i să meargă în Italia pentru a avea grijă de copiii săi minori, având în acest sens consimţământul mamei acesteia.

După obţinerea acestui consimţământ, cerut urmare faptului că a aflat că partea vătămată era minoră, inculpata s-a ocupat de obţinerea paşaportului, ulterior cele două mergând în Italia.

Împreună cu acestea a plecat şi partea vătămată T.G.E. minoră în vârstă de 15 ani, inculpata folosind în recrutarea acesteia aceiaşi modalitate ca şi în cazul părţii vătămate B.G..

Odată ajunse în Italia, părţilor vătămate le-a fost adus la cunoştinţă de către inculpată adevăratul motiv pentru care au fost aduse acolo, anume pentru a practica prostituţia, fiind găzduite de inculpată într-un apartament al acesteia din localitatea P.

Propunerea inculpatei a fost acceptată de către cele două părţi vătămate, urmare faptului că odată ajunse acolo nu aveau bani, acestea datorând inculpatei diverse sume de bani achitate de aceasta pentru obţinerea documentelor de plecare din ţară.

În privinţa modalităţii de găsire a clienţilor se reţine că aceştia erau racolaţi de inculpată prin anunţurile date în ziarele de profil.

S-a mai reţinut că tarifele practicate erau de 60-100 Euro de client, părţile vătămate primind doar o mică parte din aceste sume, restul fiind încasat de inculpată.

Referitor la partea vătămată D.N., instanţa de fond a reţinut că aceasta a plecat în Italia împreună cu martora C.I. în luna octombrie 2004, când împlinise vârsta de 17 ani. Odată ajunsă acolo a luat legătura telefonic cu partea vătămată T.G.E., aceasta fiind cea care a pus-o în legătură cu inculpata care i-a propus să se prostitueze şi să împartă banii, timp de o săptămână această parte vătămată practicând prostituţia, clienţii fiindu-i procuraţi de inculpată, banii obţinuţi împărţindu-i cu aceasta.

În ceea ce priveşte apărările inculpatei, instanţa de fond a observat că, deşi a negat acuzaţiile care i s-au adus, susţinând că le-a cunoscut pe părţile vătămate, totuşi nu le-a determinat şi acestea nu s-au prostituat niciodată în apartamentele sale sau în folosul ei, o astfel de apărare a fost infirmată în cursul urmăririi penale în primul rând din declaraţiile date de cele trei părţi vătămate şi din care rezultă fără nici un fel de dubiu că inculpata le-a racolat în vederea prostituţiei, găzduindu-le în acest scop în Italia, exploatându-le sexual, însuşindu-şi aproape în totalitate sumele de bani obţinute de părţile vătămate în urma practicării prostituţiei.

Nu în ultimul rând, s-au au în vedere plecările şi sosirile în ţară ale părţilor vătămate şi martorelor care confirmă susţinerile acestora din declaraţii, însăşi inculpata confirmând că le-a cunoscut pe părţile vătămate încă înainte de a ajunge în Italia şi că acestea şi-au exprimat dorinţa de a se prostitua, existenţa sau nu a unui consimţământ în acest sens neavând relevanţă din punct de vedere al întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată.

Astfel, prima instanţă a avut în vedere conţinutul incriminării prev. de art. 13 alin. 1 din Legea nr. 678/2001, care sancţionează deopotrivă recrutarea, transportarea, transferarea sau găzduirea unui minor, în scopul exploatări acestuia.

În accepţiunea instanţei de fond, aceasta înseamnă că este suficientă dovedirea uneia sau unora dintre acţiunile prevăzute ca element material pentru a fi în prezenţa acestei infracţiuni. În speţă, aşa cum s-a arătat, probele administrate în faza urmăririi penale confirmă faptul că inculpata le-a recrutat, transportat şi găzduit pe cele trei părţi vătămate, neexistând nici un dubiu în privinţa vinovăţiei acesteia în săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea acesteia în judecată, răsturnata fiind prezumţia de nevinovăţie reglementata în favoarea acestei prin dispoziţiile art. 5 indice 2 si 66 cod procedură penală .

Ca atare, prima instanţă a constatat că, în drept, faptele săvârşite de inculpată, în împrejurările mai sus descrise, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. 1 din Legea nr. 678/2001, text de lege enunţat în şedinţă publică şi a cărui aplicaţiune urmează a se face în cauză.

În raport de decizia nr. XLIX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii şi prin care s-a statuat că traficul de persoane comis asupra mai multor subiecţi pasivi, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, instanţa de fond a reţinut în cauză şi prevederile art. 41-42 Cod penal.

43

Totodată, s-a apreciat că în cauză devin incidente şi prevederile art. 13 Cod penal ( legea penală mai favorabilă), Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 79/2005 care a modificat Legea nr. 678/2001 în sensul majorării limitelor de pedeapsă, intrând în vigoare la 17 iulie 2005, iar activitatea infracţională a inculpatei epuizându-se la finele anului 2004, adică sub imperiul legii vechi.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere în conformitate cu prevederile art. 72 din Codul penal, limitele de pedeapsă prevăzute în legea specială, gradul de pericol social concret al faptelor comise, urmările acestora, împrejurările în care s-au comis, persoana inculpatei, apreciind că scopul pedepsei prevăzut în art. 52 din Codul penal poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse orientată către minimul special prevăzut de lege.

În privinţa modalităţii de executare a pedepsei, convingerea instanţei, formată în primul rând pe circumstanţele personale ale inculpatei ( starea precară a sănătăţii, faptul că are în întreţinere patru copii minori, vârsta acesteia), a fost aceea că reeducarea acesteia poate avea loc şi fără ca executarea pedepsei să se facă într-o închisoare, aplicând în acest sens dispoziţiile art. 81 din Codul penal, care reglementează una din modalităţile de individualizare judiciară a executării pedepsei şi anume suspendarea condiţionată, îndeplinite fiind şi celelalte condiţii prevăzute în art. 81 alin. 1 literele a şi b Cod penal.

Totodată s-a făcut aplicarea în cauză şi a prevederilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 678/2001 raportat la art. 118 din Codul penal, privitoare la confiscarea specială, a sumelor de bani obţinute de inculpată din exploatarea sexuală a părţilor vătămate.

În acest sens, au fost avute în vedere sumele stipulate în actul de sesizare a instanţei, sume calculate în raport de declaraţiile date de către părţile vătămate.

Cu privire la latura civilă a cauzei s-a luat act că niciuna din cele trei părţi vătămate nu s-au constituit părţi civile, faţă de împrejurările în care s-au săvârşit faptele nejustificându-se acordarea unor daune morale, aceasta faţă de faptul că la acel moment părţile vătămate erau minore cu capacitate de exerciţiu restrânse, iar potrivit art. 17 Cod procedură penală, în asemenea situaţii acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

1. Prima critică priveşte soluţionarea cauzei cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.24 din legea nr. 678/2001 privind combaterea traficului de persoane, care stipulează că şedinţele de judecată având ca obiect săvârşirea infracţiunii prev. de art. 13 din acest act normativ, cum este şi în cazul de faţă, nu sunt publice, încălcare care atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

Din acest punct de vedere, s-a susţinut că pe parcursul judecăţii, încă de la primul termen de judecată şi până la pronunţarea sentinţei apelate, soluţionarea cauzei s-a realizat în şedinţă publică, împrejurarea fiind confirmată şi de minuta întocmită cu ocazia deliberării, care face precizarea că şedinţa a fost publică.

Mai mult, s-a mai susţinut că înseşi considerentele sentinţei apelate confirmă publicitatea şedinţei de judecată, deoarece textul de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea a fost ,,enunţat în şedinţă publică’’.

În raport de acest motiv de apel, s-a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru respectarea dispoziţiilor legale care protejează imaginea persoanelor minore, victime ale traficului de persoane.

2.Al doilea motiv de apel are în vedere neconcordanţa între minuta întocmită cu ocazia deliberării şi dispozitivul hotărârii, susţinându-se că în minută menţiunea ,, în şedinţă publică’’ a fost modificată prin ştergerea cu pastă corector, pentru a atesta de fapt că şedinţa ar fi fost secretă, aspect care vine în contradicţia cu dispozitivul hotărârii care confirmă că, dimpotrivă, şedinţa de judecată a fost publică şi nu secretă.

S-a solicitat în raport de acest motiv de apel, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea c cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru înlăturarea aspectelor de nulitate invocate.

3.Cel de al treilea motiv de apel vizează greşita aplicare a disp. art. 13 cod penal privind legea penală mai favorabilă, susţinându-se că, din acest punct de vedere, instanţa de fond era datoare să aplice aceste dispoziţii în întregime şi cu privire la toate aspectele care fac obiectul judecăţii.

44

Astfel, s-a arătat că instanţa de fond a creat o ,, lex tertia’’ prin aceea că, deşi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatei, totuşi incidenţa suspendării condiţionate a executării pedepsei nu a fost stabilită în raport de îndeplinirea condiţiilor legale în vigoare la aceeaşi dată, respectiv la finele anului 2004.

Potrivit art. 81 alin. 4 cod penal în vigoare la data epuizării infracţiunii, instanţa putea dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii de condamnare pentru infracţiunea prin care s-a produs o pagubă, această pagubă ar fi fost integral recuperată.

S-a solicitat aşadar admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi înlăturarea disp. art. 81 cod penal, cu consecinţa executării pedepsei prin privare de libertate.

4.În fine, ultimul motiv de apel priveşte greşita individualizare a pedepsei, susţinându-se că aceasta este nejustificat de blândă şi că instanţa de fond era datoare să adopte o conduită sancţionatoare mult mai severă, în condiţiile în care inculpata însăşi a practicat prostituţia, fiind plasată în arest domiciliar de către autorităţile judiciare italiene, iar în perioada în care se deplasa în România, recurgea la recrutarea de minore sub pretextul îngrijirii copiilor în Italia, determinându-le apoi să se prostitueze alături de ea şi reţinând aproape în totalitate sumele de bani obţinute în acest mod.

În raport de acest motiv de apel, s-a solicitat majorarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatei.

Curtea a constatat că apelul este nefondat.S-a apreciat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă şi este confirmată

de mijloacele de probă, din coroborarea cărora rezultă într-adevăr , în esenţă, că, în intervalul anilor 2003-2004, inculpata B.M., cetăţean italian, căsătorită cu numitul I.C.M., cetăţean roman, cu domiciliul în localitatea P. din Italia, le-a recrutat, transportat şi găzduit pe părţile vătămate B.G., T.G.E. şi D.N., minore la datele respective, în vederea exploatării lor, prin practicarea de raporturi sexuale, pe teritoriul Italiei, în vederea obţinerii de sume de bani care au fost însuşite de către inculpată.

Recrutarea victimelor minore sa avut loc prin profitarea de instrucţia şcolară scăzută şi de condiţia materială modestă a acestora dar mai ales sub pretextul desfăşurării de către victime a unor activităţi de îngrijire a copiilor minori pe teritoriul Italiei, context în care reprezentanţii legali ai minorelor şi-au exprimat consimţământul ca acestea să părăsească ţara, având deci reprezentarea faptului că vor desfăşura în străinătate o activitate licită.

Odată ajunse pe teritoriul Italiei, părţile vătămate erau informate despre adevărata natură a activităţii pe care urmau să o presteze, iar paşapoartele lor rămâneau în posesia inculpatei, fără deci ca victimele, care nici nu dispuneau de sumele de bani necesare întoarcerii în ţară, să mai aibă posibilitatea de a se opune exercitării activităţilor de întreţinere a raporturilor sexuale împotriva voinţei lor.

Inculpata-intimată era cea care se ocupa de racolarea clienţilor şi care încasa în totalitate sumele de bani pe care părţile vătămate minore le obţineau din practicarea prostituţiei, acestea fiind lipsite practic de orice posibilitate de a părăsi Italia şi de a ajunge la familiile lor, care au fost nevoite să sesizeze organele judiciare pentru a se putea depista locul unde acestea se aflau.

În ceea ce priveşte prima din criticile formulate de către parchet, Curtea a constatat că aceasta este nefondată în raport de următoarele considerente.

Este adevărat că, potrivit art. 24 alin.1 din legea 678/2001, ,,şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 13 din această lege nu sunt publice’’, iar potrivit art.24 alin.2 din acelaşi text ,,la desfăşurarea judecăţii în condiţiile de mai sus, port asista părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă’’.

Se instituie aşadar o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată, având menirea de a proteja imaginea publică a minorilor ce sunt victime ale traficului de persoane.

Acest text de lege a fost însă în mod corect aplicat de către prima instanţă, deoarece judecata la termenul la care au avut loc dezbaterile, acela din data de 14.05.2010, a avut loc în şedinţă secretă, astfel cum se menţionează chiar în frontispiciul sentinţei apelate.

45

Este în egală măsură adevărat că, în minuta întocmită cu prilejul deliberării, menţiunea ,,şedinţa secretă din data de ..’’ poartă urma aplicării unei paste corector în dreptul cuvântului,,secretă’’, conducând la impresia că în locul acestui cuvânt ar fi fost scris un altul.

O atare modificare nu are însă nici un fel de valoare pentru a se aprecia că la judecata cauzei s-ar fi încălcat dispoziţiile acestui text de lege .

Aceasta deoarece o atare referire, în conţinutul minutei întocmite cu ocazia deliberării, la publicitatea ori nepublicitatea şedinţei în care au avut loc dezbaterile nu este un element obligatoriu al conţinutului minutei întocmite cu ocazia deliberării, deoarece potrivit art.343 alin. 2 şi 3 cod procedură penală ,,deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori a măsurii de siguranţă când este cazul să fie luată , precum şi asupra computării reţinerii şi arestării preventive ’’ dar şi asupra ,,reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.’’

Dimpotrivă, menţiunea referitoare la publicitatea ori nepublicitatea şedinţei se referă la dispozitivul hotărârii, care conform art. 357 alin. 4 cod procedură penală, trebuie să cuprindă , printre altele, ,,menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică’’.

Aşadar, menţionarea în cuprinsul minutei întocmite cu ocazia deliberării, a caracterului public sau nepublic al şedinţei în care au avut loc dezbaterile, este lipsită de semnificaţie şi cu atât mai mult de consecinţe sancţionatorii, din moment ce o atare menţiune excede dispoziţiilor obligatorii prevăzute de lege pentru conţinutul minutei, aceste dispoziţii obligatorii fiind întocmai respectate de către instanţa de fond în ceea ce priveşte conţinutul minutei.

Se constată deci că instanţa de fond a respectat întocmai dispoziţiile imperative ale legii referitoare la conţinutul dispozitivului hotărârii, care a fost pronunţat, aşa cum cere legea, în şedinţă publică.

Pe de altă parte au fost respectate şi dispoziţiile legale referitoare la nepublicitatea şedinţei în care a avut loc judecata, deoarece la termenul la care au avut loc dezbaterile, deci la data la care s-a desfăşurat judecata asupra fondului cauzei , în data de 14 mai 2010, şedinţa de judecată nu a fost publică, ci secretă, astfel cum se precizează în chiar frontispiciul hotărârii.

Împrejurarea că, pe parcursul judecăţii, la termenele anterioare, şedinţele de judecată au fost publice nu poarte atrage sancţiunea reformării sentinţei apelate, deoarece, astfel cum s-a precizat mai sus, părţile vătămate nu au fost prezente la nici un termen de judecată în faţa primei instanţe, astfel că, în lipsa acestora, nu se poate susţine că imaginea lor publică ar fi fost afectată în vreun fel, norma de excepţie fiind instituită pentru protecţia imaginii publice a unei persoane prezente şi nu a unei persoane absente de la termenele de judecată.

Aşa fiind, acest motiv de apel se priveşte ca nefondat.Cel de al doilea motiv de apel a fost de asemenea apreciat ca nefondat, în raport de

raţionamentul anterior, deoarece atât în minută, cât şi în dispozitiv se face precizarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, neexistând deci contradicţii sub acest aspect.

Nici al treilea motiv de apel nu este fondat, deoarece instanţa de fond nu a creat o lex tertia prin aplicarea regulilor suspendării condiţionate a executării pedepsei, ci dimpotrivă, a dat eficienţă juridică legii nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea codului penal şi a codului de procedură penală, act normativ care a abrogat art. 81 alin.3 cod penal, text care interzicea aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în situaţia în care paguba creată nu a fost acoperită.

În atare situaţie, se constată că la data la care a avut loc judecata pe fond nu mai puteau fi aplicate disp. art. 81 al.3 cod penal, deoarece dispoziţiile legii penale nu pot retroactiva, iar prin aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu se poate ajunge la situaţia retroactivităţii unei legi penale care a fost abrogată, deci la repunerea în vigoare a unor norme juridice abrogate expres.

Pe de altă parte, acest motiv de apel nu este fondat deoarece oricum art. 81 al.3 cod penal, chiar dacă ar fi fost în vigoare, nu ar fi putut fi aplicat în cauză, devreme ce acest text de lege viza doar infracţiunile prin care s-a produs o pagubă, care să nu fi fost integral acoperită până la data pronunţării hotărârii.

Or, în speţă ne aflăm în domeniul de aplicare al legii privind combaterea traficului de persoane, iar infracţiunile reglementate de acest act normativ nu sunt infracţiuni de rezultat, deci de prejudiciu, ci sunt doar infracţiuni de pericol, un argument în plus în acest sens fiind şi faptul că

46

prin sentinţa apelată inculpata nu a fost obligată la acoperirea vreunui prejudiciu, ci doar s-a dispus măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani obţinute din exploatarea sexuală a victimelor.

Ca atare, cum infracţiunea ce constituie obiectul judecăţii nu este o infracţiune de prejudiciu, iar inculpata nu a fost obligată la acoperirea vreunei pagube, curtea constată că nici măcar nu s-ar fi pus problema potenţialei incidenţe a art. 81 al.3 cod penal, înainte de abrogarea acestui text de lege.

Aşadar, prima instanţă a făcut o aplicare corectă a disp. art. 13 cod penal, care în mod judicios a fost reţinut în cauză, în raport de normele incriminatoare în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale, astfel cum se susţine în cel de-al treilea motiv de apel.

În fine, nici ultimul motiv de apel, privitor la greşita individualizare a pedepsei, nu a fost apreciat ca întemeiat, în condiţiile în care instanţa de fond a evaluat în mod judicios toate criteriile avute în vedere de legiuitor la proporţionalitatea pedepsei, atât în privinţa întinderii, cât şi a modalităţii de executare.

În acest sens, s-au avut în vedere atât modul şi împrejurările de comitere a faptei, numărul părţilor vătămate şi numărul actelor componente ale formei continuate, dar mai ales perioada activităţii infracţionale, care s-a comis în intervalul 2003-2004, iar de la data epuizării activităţii infracţionale şi până în prezent, a trecut o perioadă îndelungată de timp, fără ca aceasta să poată fi imputată organelor judiciare, care au efectuat demersurile necesare pentru asigurarea asistenţei juridice internaţionale prin comunicarea tuturor actelor de procedură pe teritoriul statului al cărui cetăţean este inculpata.

În atare situaţie, date fiind principiul aplicării legii penale mai favorabile, cât şi intervalul de timp scurs de la data epuizării activităţii infracţionale, curtea apreciază că o majorare a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului ar fi lipsită de semnificaţie în plan educativ şi sancţionator, astfel încât va constata că pedeapsa stabilită de instanţa de fond este corect individualizată, atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare.

[12] Liberare provizorie sub control judiciar. Inadmisibilitate. C. proc. pen. art. 1606, art. 1608

Liberarea provizorie este o instituţie de drept procesual care presupune menţinerea tuturor condiţiilor legale care permit luarea măsurii arestării preventive faţă de un inculpat sau faţă de un învinuit, dar care lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă prelungirea stării de arest mai este sau nu necesară, liberarea acestei persoane devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.

Cererea de liberare provizorie poate fi făcută numai în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, nu şi în faza procesuală a executării horărârilor penale, competenţa de soluţionare a acesteia în cursul judecăţii revenind instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 275 din 08 martie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr.10486/281/2010/a1 pe rolul Curţii de Apel P, condamnatul INA a solicitat punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar.

În motivarea cererii condamnatul a arătat, în esenţă, că pe perioada detenţiei a înţeles ce înseamnă să fii liber şi că nu va mai săvârşi niciodată fapte de genul celor pentru care s-a dispus arestarea sa.

În vederea soluţionării cererii a fost ataşat dosarul nr.10486/281/2010.Curtea, examinând cererea formulată, potrivit dispoziţiilor art.1608 alin.1 Cod procedură

penală, şi actele dosarului ataşat, a reţinut că această cerere este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr.1567/20.09.2010 pronunţată de Judecătoria P s-a dispus, în temeiul art.211 alin.1 şi alin.21 lit.a Cod penal cu aplicarea art.99 şi următoarele

47

Cod penal, a art.74 alin.1 lit.c Cod penal şi a art.76 alin.1 lit.c Cod penal, condamnarea inculpatului INAn la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă din data de 10.05.2010.

În baza art.71 Cod penal, i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal, pe durata executării pedepsei, după împlinirea vârstei de 18 ani.

Conform art.350 alin.1 Cod procedură penală, a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului INA, iar în temeiul art.88 Cod penal şi art.357 alin.2 Cod procedură penală, s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive de la 14.05.2010 la zi.

Prin decizia penală nr.295/22.12.2010 pronunţată de Tribunalul P, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul INA împotriva sentinţei penale nr.1567/30.09.2010 pronunţată de Judecătoria P, iar prin decizia penală nr.203/21.02.2011 a Curţii de Apel P, a fost respins ca nefondat recursul declarat de acelaşi inculpat împotriva deciziei penale nr.295/22.12.2010 pronunţată de Tribunalul P.

Prin aceeaşi decizie a Curţii de Apel P s-a computat detenţia preventivă a condamnatului INA de la 14.05.2010 la zi, acesta din urmă fiind obligat şi la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, decizia fiind definitivă.

Potrivit dispoziţiilor art.1606 alin.1 şi 4 Cod procedură penală, cererea de liberare provizorie poate fi făcută numai în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, competenţa de soluţionare a acesteia în cursul judecăţii revenind instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Liberarea provizorie este o instituţie de drept procesual care presupune menţinerea tuturor condiţiilor legale care permit luarea măsurii arestării preventive faţă de un inculpat sau faţă de un învinuit, dar care lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, dacă prelungirea stării de arest mai este sau nu necesară, liberarea acestei persoane devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.

În cauză de faţă, Curtea a reţinut că etapa procesuală a judecăţii a luat sfârşit prin pronunţarea deciziei penale nr.203/21.02.2011 a Curţii de Apel P, decizie definitivă potrivit dispoziţiilor art.417 lit.c Cod procedură penală, astfel că petentul condamnat INA nu se mai află în prezent în detenţie preventivă, ci în executarea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr.1567/20.09.2010 pronunţată de Judecătoria P, devenită definitivă prin respingerea căilor de atac exercitate de condamnat.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că cererea de liberare provizorie a fost formulată de condamnatul INA în etapa procesuală a executării hotărârii de condamnare, în baza art.1606 alin.1 şi 4 raportat la art.1606 Cod procedură penală, Curtea a respins ca inadmisibilă această cerere.

În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, Curtea a obligat condamnatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei onorariu apărător din oficiu.

[13] Nepronunţarea asupra unei cereri esenţiale pentru condamnat de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului. Casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare

C. proc. pen., art. 3859 pct. 10, art. 38515 pct. 2 lit. c

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 339 din 21 martie 2011.

Prin decizia penală nr.339 din 21 martie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de contestatorul G.D.M, a casat în tot sentinţa penală nr. 4 din 11 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele;

48

La data de 30 aprilie 2010 condamnatul G.D.M. a solicitat contopirea pedepselor de 12 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.1547 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II a Penală şi de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1027 din 28 aprilie 2006 a Judecătoriei Ploieşti, susţinând că pedepsele privesc infracţiuni concurente.

Totodată, în timpul soluţionării cererii contestatorul a învederat instanţei că a fost arestat preventiv pe teritoriile altor state, respectiv Elveţia şi Franţa, solicitând deducerea perioadelor astfel executate, precum şi faptul că pe rolul Judecătoriei Ploieşti se află în curs de soluţionare dosarul nr.2570/281/2010 având ca obiect contestaţia la executare cu privire la mandatul nr.1502 din 22 martie 2007 emis în baza sentinţei penale nr.1027 din 28 aprilie 2006 a Judecătoriei Ploieşti.

Urmare solicitării tribunalului, prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2010, Judecătoria Ploieşti a înaintat dosarul nr.2570/281/2010 pentru a pune în discuţie reunirea acestuia la cel privind contopirea pedepselor.

Întrucât cu ocazia soluţionării cererii de contopire şi pronunţării sentinţei penale nr.1268 din 13 decembrie 2010, Tribunalul Prahova nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat asupra sesizării de reunire a cauzelor, Curtea de Apel Ploieşti, constatând că o atare solicitare avea caracterul unei cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile condamnatului şi să influenţeze soluţia procesului, prin decizia penală nr.1268 din 13 decembrie 2010, a dispus, într-un prim ciclu procesual, admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cererii de contopire a pedepselor după punerea în discuţie şi pronunţarea asupra sesizării Judecătoriei Ploieşti dispusă prin încheierea din 25 septembrie 2010.

După rejudecare, a fost pronunţată sentinţa penală nr.4 din 11 ianuarie 2011 împotriva căreia condamnatul a formulat recursul de faţă.

Examinând partea introductivă a acestei din urmă hotărâri, Curtea a constatat că instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de trimitere, astfel că dosarul nr.2570/281/2010 al Judecătoriei Ploieşti şi care a fost înaintat Tribunalului Prahova prin încheierea din 21 septembrie 2010 a rămas în nelucrare, neexistând nici un motiv legal de suspendare a judecăţii cauzei, cu atât mai puţin de nepronunţare asupra contestaţiei la executare formulată de către condamnat.

Din considerentele sentinţei a reieşit totuşi că prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea condamnatului G. D. M. privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate şi, prin urmare, de deducere a perioadei executate în arest preventiv, cu motivarea că o astfel de cerere nu are caracterul unui proces penal, aşa cum acesta este definit în art.1 Cod proc. penală.

O asemenea abordare a fost considerată de Curte ca fiind în afara normelor cuprinse în Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr.222/2008, care în art.119 prevede posibilitatea recunoaşterii hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate şi pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.

Cu privire la sintagma „proces penal în curs” s-a motivat că prin Decizia în interesul legii nr.9 din 15 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că aceasta se interpretează în sensul că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic străin se poate face şi în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive, aşa încât decizia penală nr.6417/2004 a instanţei supreme, reţinută de tribunal ca temei pentru respingerea cererii, a fost apreciată ca nemaifiind de actualitate.

S-a motivat, totodată, că în acelaşi sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza având ca obiect soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Ploieşti cu privire la cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul G. D. M., când, prin încheierea nr.2052 din 13 decembrie 2010 pronunţată în dosarul nr.7667/1/2010 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova

Prin urmare, constatând că recursul declarat de condamnatul G. D. M. este fondat, fiind incident cazul de casare prev. de art.3859 pct.10 Cod proc. penală, în baza art.38515 pct.2 lit.c) din acelaşi cod, Curtea a admis recursul declarat de condamnat, a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea soluţionării cererii de contopire după punerea în discuţie şi pronunţarea asupra sesizării de ataşare a dosarului nr.2570/281/2010 al Judecătoriei Ploieşti şi după soluţionarea, pe cale incidentală, a cererii de recunoaştere a hotărârilor penale

49

definitive pronunţate în Elveţia şi Franţa, reţinând că au fost depuse înscrisuri doveditoare în acest sens.

[14] Competenţă materială. Dispoziţii privind executarea pedepsei.

C.proc.pen, art. 27 pct.3, art. 4491

Deşi prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse anumite modificări competenţei funcţionale a tribunalului totuşi, acesta a rămas în continuare competent să judece recursurile în materia executării pedepselor.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizie penală nr. 356 din 23 martie 2011.

Prin sentinţa penală nr.278/20.12.2010 Judecătoria Vălenii de Munte în baza art. 460 alin.4 Cod procedură penală rap. la art. 461 lit. a) C. proc. pen. a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul Dobrin Lucian.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 263 din 2.12.2010 a Judecătoriei Vălenii de Munte, a fost respinsă ca nefondată, plângerea petentului D.L., împotriva ordonanţei 1730/P/2007 din 3.09.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte.

S-a mai arătat că, potrivit art. 278 ind.1 alin.10, astfel cum au fost modificate prin Legea 202/2010 aplicabile la data pronunţării, acea hotărâre este definitivă, iar potrivit art. 415 C.proc. penală, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod temeinic si legal a fost pusă în executare sentinţa 263/2.12.2010 a Judecătoriei Vălenii de Munte şi în consecinţă nu este întrunit cazul de contestaţie la executare prev. de art. 461 lit.a) C.proc. penala.

Împotriva acestei soluţii a declarat D.L. pentru nelegalitate şi netemeinicie, precizând că la compartimentul executări penale din cadrul Judecătoriei Vălenii de Munte a depus o adresă solicitând suspendarea executării sentinţei penale nr.263/2.12.2010 a Judecătoriei Vălenii de Munte şi nu o contestaţie la executare în temeiul art. 461 Cod procedură penală.

Curtea a constatat, fără a mai analiza fondul cauzei, că nu este competentă potrivit legii, să soluţioneze recursul de faţă.

Astfel, conform art. 27 pct.3 Cod procedură penală Tribunalul ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii (…) în materia executării penale sau a reabilitării, sau în alte cauze prevăzute de lege.

În speţa de faţă, cauza a avut ca obiect înlocuirea pedepsei amenzii penale prev. de art. 4491 Cod procedură penală, text aflat în Capitolul III, Secţiunea I din Titlul III, intitulat executarea hotărârilor penale.

În aceste condiţii, în care obiectul cauzei este amplasat în materia executării penale, Curtea a apreciat că soluţionarea respectivului recurs aparţine tribunalului, motiv pentru care a trimis cauza spre competenţă soluţionare Tribunalului Prahova.

50

51

Decizii Relevante

Trimestrul I 2011

Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[15] Legături personale cu minorul. Interesul superior al copilului.

Legea nr. 272/2004 modificată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 16

52

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 272/2004 modificată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, minorul care a fost separat de unul dintre părinţi, printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Conform alin.2 al aceluiaşi text de lege, instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 47 din 24 ianuarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 47/24.01.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 270/6.10.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 272/2004 modificată, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, minorul care a fost separat de unul dintre părinţi, printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Conform alin.2 al aceluiaşi text de lege, instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

În raport de aceste condiţii legale, Curtea reţine că în speţă nu există niciun motiv care să impună menţinerea limitării dispusă de prima instanţă ( care a stabilit ca minora să fie vizitată de pârât, dar la domiciliul mamei, sâmbăta, o dată pe lună) astfel cum a solicitat recurenta, neexistând nicio dovadă că minorei i-ar fi periclitată dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, socială sau morală, datorită faptului că ar petrece mai mult timp cu tatăl său, în domiciliul acestuia, în forma programului stabilit de tribunal.

Menţinerea programului de vizitare a copilului la domiciliul recurentei, astfel cum s-a solicitat de aceasta, nu ar da posibilitatea intimatului să-şi exercite dreptul de a avea legături personale cu minora în mod firesc, deoarece ar fi stânjenită de prezenţa celuilalt părinte-mama sa (această împrejurare este evidentă de vreme ce părţile nu s-au putut înţelege asupra condiţiilor şi modalităţilor în care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul să poată avea contacte personale cu acesta).

Se impune a se menţiona, în acest sens, jurisprudenţa CEDO, care a statuat constant, în deciziile sale, că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti, în interesul superior al copilului (Cauza Gnahore împotriva Franţei, Cauza Johansen împotriva Norvegiei).

În acest context, împrejurarea invocată de recurentă (dar nedovedită) cum că intimatul ar fi „consumator de alcool”, în mod cert nu poate fi echivalată unui comportament deosebit de nedemn, în sensul celor statuate de CEDO, pentru a considera că se impune ca acesta să fie privat de dreptul său de a menţine relaţiile personale şi contactele directe cu copilul, în domiciliul său, lunar sau în timpul vacanţelor de iarnă şi de vară.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, stabilind că în cauză nu s-a dovedit incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod proc.civilă, Curtea, în temeiul art. 312 Cod proc.civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

53

[16] Respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în apel. Aplicarea şi interpretarea disp. art. 295 alin. 2 Cod proc. civilă. Rolul activ al instanţei. Indicare formală a motivelor de recurs.

C. proc. civ., art. 295 alin. 2, art. 129 alin. 5, art. 302 alin. 1 lit.c

Respingerea cererii de completare a probatoriului în apel nu poate fi interpretată ca o încălcare a disp. art. 295 alin. 2 Cod proc. civilă, în condiţiile în care textul de lege nu instituie o obligaţie în acest sens în sarcina instanţei de apel, iar aceasta a indicat, în fapt şi în drept, în motivarea deciziei considerentele pentru care a înlăturat cererea părţii.

Nesuplimentarea probatoriului nu poate fi considerată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei, acesta din urmă fiind necesar a fi perceput în contextul unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi respectiv cel al contradictorialităţii, principii ale căror prerogative, în speţă, au putut fi pe deplin exercitate de către părţi.

Instanţa de recurs nu poate supune controlului judiciar motivele invocate formal, în care recurentul nu a indicat în concret aspectele care ar determina incidenţa cazurilor de nelegalitate menţionate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 46 din 24 ianuarie 2011.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită prin dosarul nr. 729/277/2010 cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul S.C., în contradictoriu cu intimaţii V.D., G.V. şi P.M. împotriva deciziei civile nr. 307/25.10.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul SC împotriva sentinţei civile nr. 912 din data de 6.08.2010 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

În recursul declarat împotriva acestei decizii, reclamantul S.C. a susţinut că instanţa i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi „principiile procesului civil”, neadministrând la cerere sau din oficiu un probatoriu complet.

A mai arătat recurentul că faţă de probele administrate, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul acestuia, iar hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, judecătorii din apel limitându-se să preia din considerentele sentinţei.

De asemenea, reclamantul a invocat şi o încălcare a legii şi totodată a formelor de procedură reglementate de art. 105 alin.2 Cod proc.civilă, susţinându-se în acest sens că „actele au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale referitoare la administrarea probatoriilor şi lămurirea cauzei sub toate aspectele”.

S-a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a ambelor hotărâri şi pe fond admiterea acţiunii.

În drept recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304 pct.5,7,8 şi 9 Cod proc. civilă.La data de 24.01.2011, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 46, prin care a respins

ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.C., reţinând următoarele: Recurentul a invocat ca principale motive de recurs, încălcarea dreptului la un proces

echitabil, încălcarea dreptului la apărare şi respectiv „a principiilor procesului civil”, indicând drept cauză comună neadministrarea unui probatoriu complet, ceea ce ar fi avut drept consecinţă „cercetarea parţială şi superficială a fondului cauzei”.

Procedând la verificarea dosarelor ataşate, Curtea a constatat că la instanţa de fond recurentul nu a solicitat o suplimentare a probatoriului, deşi la momentul punerii în discuţia părţilor a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, a beneficiat de apărarea calificată asigurată de avocatul ales (fila 47 dosar fond).

În ceea ce priveşte instanţa de apel, Curtea a reamintit că, potrivit disp. art. 295 alin.2 Cod proc. civilă, instanţa de apel are posibilitatea, în cazul în care consideră necesar soluţionării cauzei, să dispună completarea probatoriilor, textul de lege neinstituind însă o obligaţie în acest sens.

54

În speţa de faţă, din considerentele deciziei reiese că instanţa de apel şi-a putut forma convingerea în baza probelor administrate de prima instanţă, pe care le-a considerat suficiente pentru lămurirea incidentului procedural invocat de către intimatul G.V. în faţa instanţei de fond.

Nesuplimentarea probatoriului nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei, astfel cum recurentul a încercat să sugereze prin sintagma „încălcarea principiilor procesului civil”, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi respectiv cel al contra-dictorialităţii.

În condiţiile în care, în cauză, părţile au avut posibilitatea efectivă de a propune şi de a administra probatorii, critica recurentului apare în mod evident ca nefondată

În ceea ce priveşte criticile invocate de către recurent, referitoare la incidenţa cazurilor de casare şi respectiv de modificare reglementate de pct.5 şi 8 ale art. 304 Cod proc. civilă, Curtea a constatat că nu pot fi supuse controlului judiciar exercitat de către instanţa de recurs, întrucât recurentul nu a indicat în concret aspectele care ar determina incidenţa acestor cazuri, limitându-se la o simplă enumerare a textelor de lege menţionate.

Curtea a reamintit, sub acest aspect, că pentru a putea determina casarea sau modificarea unei hotărâri, motivarea recursului nu poate fi limitată la o simplă indicare de formă a textelor, condiţia stipulată de legiuitorul român în art. 302 alin.1 lit. c Cod proc. civilă, implicând determinarea nelegalităţilor anume imputate şi o minimă argumentare în fapt a criticii formulate.

În considerarea tuturor acestor argumente, constatând că recurentul nu a dovedit incidenţa cazurilor de casare şi modificare invocate, Curtea, în temeiul disp. art. 312 alin.1 Cod proc. civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Andra-Corina Botez )

[17] Proprietar al imobilului preluat abuziv decedat după intrarea în vigoare a legii 10/2001 , dar înainte de expirarea termenului de depunere a notificării. Persoana îndreptăţită să formuleze notificare în această situaţie.

Legea nr. 10/2001, art. 3 alin.1

Conform art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Pe de altă parte, art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ, stipulează că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptăţite.

Din interpretarea coroborată a acestor două texte, rezultă că au calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, atât persoana fizică proprietară a imobilului la momentul preluării sale abuzive, cât şi moştenitorii legali sau testamentari ai acesteia, în ipoteza în care ea a decedat.

Prin urmare, obligaţia ce incumbă persoanei care formulează notificarea pentru a putea succede, este aceea de a dovedi calitatea de moştenitor legal sau testamentar, deoarece prin aceasta probează aptitudinea de a succede şi vocaţia succesorală.

În cauză, se constată că unul dintre moştenitorii fostei proprietare a imobilului, respectiv D.C., a decedat la 6.04.2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de expirarea termenului pentru depunerea notificării. În condiţiile în care contestatoarea din prezenţa speţă, în calitate de fiică a defunctului a acceptat succesiunea autorului său la data de 16 iunie 2001 şi în termenul legal a formulat notificarea la data de 11.02.2002, pentru acordarea de măsuri reparatorii vizând imobilul în litigiu, alături de R.G. (celălalt moştenitor al proprietarei

55

S.F.), este evident că ea este persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, să beneficieze de dispoziţiile acestui act normativ.

În atare context, rezultă că soluţia pronunţată de prima instanţă sub acest aspect s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, motiv pentru care urmează a fi schimbată.( Decizia nr. 3/12.01.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 3 din 12 ianuarie 2011.

Prin decizia nr. 3/12 ianuarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul formulat de contestatoarea B.C. împotriva sentinţei civile nr. 954 pronunţată la 29 iulie 2010 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu intimaţii P.M.P. şi P.M.P. prin primar, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia în parte, a constatat calitatea contestatoarei de persoană îndreptăţită de a formula notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă a fost anulată în parte dispoziţia nr. 9183/3.12.2009 emisă de Primarul municipiului Ploieşti, în sensul că s-a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Ploieşti, str. Rubinelor, nr. 40, compus din teren în suprafaţă de 325 mp şi construcţie în suprafaţă de 111,13 mp (în prezent demolată), menţinându-se restul prevederilor dispoziţiei şi s-au respins capetele de cerere din acţiune privind restituirea în natură a imobilului şi obligarea pârâtului P.M.P. să soluţioneze notificarea nr. 310/2002.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că prin dispoziţia nr. 9183/3.12.2009 emisă de Primarul municipiului Ploieşti s-a respins cererea formulată de către B.C., prin care solicita măsuri reparatorii pentru imobilul mai sus-menţionat, compus din teren în suprafaţă de 325 mp şi construcţia de 111,13 mp aflată pe teren, motivat de faptul că aceasta îl moşteneşte pe D.C. persoana care a decedat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar dreptul de a depune notificarea s-a născut în patrimoniul defunctului.

În baza aceleiaşi dispoziţii s-a propus în favoarea numitei R.G.(sora lui D.C.) acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul menţionat anterior, fiind respinsă solicitarea acesteia de restituire a bunului în natură, întrucât pe terenul revendicat s-a realizat utilitatea publică, fiind ocupat în prezent de o arteră de circulaţie rutieră şi pietonală, de blocuri de locuinţe şi amenajările aferente, iar construcţia a fost demolată.

Contestaţia formulată de B.C., împotriva dispoziţiei nr. 9183/3.12.2009 a fost respinsă de Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 954/29 iulie 2010, pe considerentul că, atâta vreme cât autorul acesteia a decedat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, numai lui îi revenea calitatea de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului din str. Rubinelor, nr. 40.

Conform art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Pe de altă parte, art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ, stipulează că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptăţite.

Din interpretarea coroborată a acestor două texte, rezultă că au calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, atât persoana fizică proprietară a imobilului la momentul preluării sale abuzive, cât şi moştenitorii legali sau testamentari ai acesteia, în ipoteza în care ea a decedat.

Prin urmare, obligaţia ce incumbă persoanei care formulează notificarea pentru a putea succede, este aceea de a dovedi calitatea de moştenitor legal sau testamentar, deoarece prin aceasta probează aptitudinea de a succede şi vocaţia succesorală.

În speţa dedusă judecăţii, imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 325 mp şi construcţia aflată pe acesta, situat în Ploieşti, str. Rubinelor, nr. 28, a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4498/26.07.1967 de V.F. Ulterior imobilul a fost expropriat, astfel cum rezultă din anexa la Decretul Consiliului de Stat nr. 171/5 mai 1979 , iar prin declaraţia autentificată sub nr.1688/10.09.2007 de B.N.P. P.M.T. contestatoarea a precizat că pentru acest bun nu s-au încasat despăgubiri, Consiliul Judeţean Prahova învederând totodată prin adresa nr.5300/6

56

noiembrie 2009 că nu există documente în arhiva sa care să ateste dacă pentru acest bun s-au primit sau nu despăgubiri.

Din declaraţia autentificată sub nr. 559/18 aprilie 2003 de Biroul Notarului Public P.I. şi din alte înscrisuri depuse la dosar, a rezultat că numita V.F. a fost cunoscută şi sub numele de S.F. iar urmare a renumerotării, imobilul în litigiu, care se afla la nr. 28 pe str. Rubinelor, în prezent, este identificat la nr. 40.

Cert este că, de pe urma defunctei S.F., proprietara imobilului preluat abuziv, au rămas ca moştenitori la decesul acesteia, intervenit în anul 1995, R.G. şi C.D., în calitate de descendenţi de gradul I, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 31/24.04.2003 emis de Biroul Notarului Public P.I.

Ulterior, respectiv la data de 14 aprilie 2001, a decedat şi numitul C.D. , având ca moştenitori pe contestatoarea C.C.(în prezent B.C. ca urmare a căsătoriei), în calitate de fiică şi C.C.M. în calitate de soţie supravieţuitoare, conform certificatului de moştenitor nr. 121/27 iunie 2001 eliberat de Biroul Notarului Public T.M.

Potrivit art. 21 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 22 ca urmare a republicării actului normativ, persoanele îndreptăţite să ceară restituirea imobilelor preluate abuziv de stat trebuie să notifice unitatea deţinătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.

Prin urmare, termenul de notificare, prelungit succesiv, a fost de 12 luni şi s-a calculat de la data de 14.02.2001, când legea a intrat în vigoare, expirând la 14.02.2002.

În cauză, s-a constatat că unul dintre moştenitorii fostei proprietare a imobilului, respectiv D.C., a decedat la 6.04.2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de expirarea termenului pentru depunerea notificării. În condiţiile în care contestatoarea din prezenţa speţă, în calitate de fiică a defunctului a acceptat succesiunea autorului său la data de 16 iunie 2001 şi în termenul legal a formulat notificarea la data de 11.02.2002, pentru acordarea de măsuri reparatorii vizând imobilul în litigiu, alături de R.G. (celălalt moştenitor al proprietarei S.F.), este evident că ea este persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, să beneficieze de dispoziţiile acestui act normativ.

În atare context, rezultă că soluţia pronunţată de prima instanţă sub acest aspect s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, motiv pentru care urmează a fi schimbată.

În ceea ce priveşte modalitatea de restituire, deşi Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile art.2 şi 7, instituie ca regulă acordarea bunului în natură, cu titlu de excepţie prevede măsuri reparatorii prin echivalent, atunci când există imposibilitatea obiectivă de restituire a imobilului în natură.

În acest sens, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 statuează că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent, iar o atare reglementare o găsim şi în dispoziţiile art. 11 alin 3 din lege. Acest din urmă text prevede că în situaţia imobilelor expropriate în cazul în care construcţiile au fost integral demolate, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul, iar restul de teren rămas este afectat servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Cert este că, stabilirea unei obligaţii în sensul de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, nu încalcă prevederile legale în materie şi are drept scop tocmai evitarea pronunţării unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de realizat.

Ţinând cont că, în speţă, pe terenul în litigiu s-a realizat utilitatea publică (aşa cum reiese din dispoziţia nr.9183/3.12.2009), în sensul că este ocupat de o arteră de circulaţie rutieră şi pietonală, blocuri de locuinţe şi amenajări aferente, iar construcţia amplasată pe teren a fost demolată, restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, motiv pentru care a fost respinsă solicitarea contestatoarei in acest sens. Pe cale de consecinţă, instanţa a stabilit dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii prin echivalent, alături de R.G. În condiţiile în care instanţa în virtutea plenitudinii sale de competenţă s-a pronunţat asupra tuturor solicitărilor contestatoarei vizând notificarea pe care a formulat-o în baza Legii nr. 10/2001, s-a impus respingerea cererii sale de obligare a Primarului municipiului Ploieşti să soluţioneze notificarea nr. 310/2002 ,cu atât mai mult cu cât acesta şi-a expus punctul de vedere asupra acestei notificări prin dispoziţia atacată.

În atare situaţie, în raport de toate considerentele expuse în precedent, Curtea a apreciat că apelul formulat este fondat, motiv pentru care, în baza art. 296 C.pr.civilă, l-a admis, a schimbat în

57

tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis contestaţia în parte, a constatat calitatea contestatoarei de persoană îndreptăţită de a formula notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a anulat în parte dispoziţia nr. 9183/3.12.2009 emisă de Primarul municipiului Ploieşti. Pe cale de consecinţă a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Ploieşti, str. Rubinelor, nr. 40, compus din teren în suprafaţă de 325 mp şi construcţie în suprafaţă de 111,13 mp (în prezent demolată), a menţinut restul prevederilor dispoziţiei şi a respins capetele de cerere din acţiune privind restituirea în natură a imobilului şi obligarea pârâtului Primarul municipiului Ploieşti să soluţioneze notificarea nr. 310/2002.

(Judecător Veronica Grozescu )

[18] Comunitatea de bunuri a soţilor. Răsturnarea prezumţiei înscrisă în art. 30 Codul familiei. Situaţia ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi. Codul familiei, art. 30

În conformitate cu disp. art. 30 Cod familie, bunurile dobândite de oricare din soţi în timpul căsătoriei, capătă calitatea de bunuri comune de la data dobândirii lor, această calitate netrebuind să fie dovedită aşa cum dispunea alin.3 din acelaşi articol, fiind prezumate de lege.

Orice susţinere în legătură cu calitatea bunurilor comune vis-a-vis de cota de participare a soţilor la dobândirea bunurilor, nu poate fi făcută decât de părţile care şi-au adus aportul la dobândirea lor, respectiv de soţi.

Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi, nu pot să facă susţineri care să răstoarne prezumţia comunităţii de bunuri, ei putând eventual să facă acest lucru numai în situaţia în care defunctul ar fi demarat un demers judiciar în acest sens şi ar fi decedat, în locul lui succesorii respectivi având căderea de a face susţinerile autorului lor.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 92 din 8 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 92/8.02.2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâta S. F. împotriva deciziei civile nr.251 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâţii S.D., S. I. şi S.N.C., a modificat în tot decizia civilă nr.251 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, în parte sentinţa civilă nr.1216 din 18 februarie 2010 şi în parte încheierea de admitere în principiu din 11 iunie 2009, ambele pronunţate de Judecătoria Buzău, astfel: masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.S. se compune din cota de ½ din comunitatea de bunuri, astfel cum a fost ea reţinută prin încheierea de admitere în principiu din 11 iunie 2009 a Judecătoriei Buzău, restul de ½ aparţinând recurentei în calitate de soţie supravieţuitoare.

De asemenea instanţa de recurs a constatat că reclamanţii-intimaţi S. D. şi S.I. au cote egale de câte 1/12 fiecare, reclamanta-intimată S.N.C. o cotă de 2/12 şi pârâta-recurentă o cotă de 2/12 din moştenire, plus cota de ½ din comunitatea de bunuri ca soţie supravieţuitoare, respectiv o cotă de 8/12.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor încheierii de admitere în principiu privind compunerea masei bunurilor realizate de defunct cu soţia supravieţuitoare şi s-a dispus ieşirea din indiviziune.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că instanţa de fond a fost investită de către reclamanţi –care sunt părinţii şi respectiv sora defunctului Simion D. Sorin, decedat la 30.01.2008 cu o acţiune prin care au solicitat să se dispună ieşirea din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma acestuia, în contradictoriu cu pârâta-recurentă în calitate de soţie supravieţuitoare.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 728 Cod civil şi în cuprinsul cererii reclamanţii au făcut susţineri, în sensul că la dobândirea masei bunurilor comune de către defunct cu pârâta-recurentă, acesta a avut o contribuţie mai mare cu 35% faţă de contribuţia soţiei

58

supravieţuitoare şi aceasta pentru că a avut salarii mai mari, a realizat detaşări în străinătate în cursul anului 2002, de unde a realizat venituri consistente.

Ceea ce nu s-a contestat a fost compunerea masei bunurilor realizate de defunct cu soţia supravieţuitoare.

În urma probatoriilor administrate, judecătoria a pronunţat la data de 11.06.2009 încheierea de admitere în principiu prin care a admis în principiu acţiunea, cererea reconvenţională, a constatat deschisă succesiunea defunctului.

A reţinut instanţa de fond că masa bunurilor de împărţit se compune din apartamentul în discuţie, autoturismul Dacia Logan şi depozitul aflat la Banca Transilvania SA, după care a reţinut că masa succesorală se compune din cota de ¾ din masa bunurilor de împărţit, cealaltă cotă de ¼ revenind pârâtei-reclamante în baza prevederilor art. 30 Cod familie.

Reţinerea acestei cote de ¾ în masa succesorală a defunctului din comunitatea de bunuri realizată de acesta cu soţia supravieţuitoare, vizează critica principală formulată prin motivele de recurs şi, sub acest aspect Curtea constată că susţinerea recurentei este întemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 Cod familie, bunurile dobândite de oricare din soţi în timpul căsătoriei, capătă calitatea de bunuri comune de la data dobândirii lor, această calitate netrebuind să fie dovedită aşa cum dispunea alin.3 din acelaşi articol, fiind prezumate de lege.

Orice susţinere în legătură cu calitatea bunurilor comune vis-a-vis de cota de participare a soţilor la dobândirea bunurilor, nu poate fi făcută decât de părţile care şi-au adus aportul la dobândirea lor, respectiv de soţi, în speţa de faţă de soţia supravieţuitoare pentru că celălalt soţ a decedat între timp, sau puteau fi făcute astfel de discuţii de defunct în timpul vieţii sale.

Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi, în speţă reclamanţii de faţă, nu pot să facă susţineri care să răstoarne prezumţia comunităţii de bunuri, ei putând eventual să facă acest lucru numai în situaţia în care defunctul ar fi demarat un demers judiciar în acest sens şi ar fi decedat, în locul lui succesorii respectivi având căderea de a face susţinerile autorului lor.

În condiţiile în care bunurile au fost dobândite de defunct cu soţia supravieţuitoare în condiţiile art.30 Cod familie, bunurile ce compun comunitatea de bunuri a acestora sunt prezumate a fi dobândite în comun în cote egale de 1/2.

Aşa fiind, nu se putea a se reţine în masa succesorală a defunctului Simion Sorin cota de ¾ din comunitatea de bunuri a acestuia cu soţia supravieţuitoare (recurenta), căreia în această manieră i se diminuează cota de ½ ce i-ar reveni ca soţie supravieţuitoare din comunitatea de bunuri.

Având în vedere că masa bunurilor dobândite de defunct cu recurenta –soţie supravieţuitoare, nu a fost contestată, că bunurile au fost achiziţionate în perioada căsătoriei, faţă de principiul egalităţii soţilor în relaţiile patrimoniale, ale art. 30 Cod familie, instanţele erau datoare să constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului se compune din cota de ½ din comunitatea de bunuri, care a fost corect reţinută prin încheierea de admitere în principiu, restul de ½ aparţinând soţiei supravieţuitoare, respectiv recurentei.

Ca o consecinţă, se impunea să se constate că intimaţii reclamanţi S.D. şi S.I. (ascendenţi privilegiaţi) au cote egale de 1/12 fiecare, că reclamanta-intimată S. N.C. (colateral privilegiat) are o cotă de 2/12 şi pârâta recurentă în calitate de soţie supravieţuitoare o cotă de 2/12 din moştenire plus cota de ½ din comunitatea de bunuri ca soţie supravieţuitoare, respectiv o cotă de 8/12.

Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că sub acest aspect recursul este fondat, impunându-se ca faţă de disp. art. 312 pct.3 raportat la disp. 304 pct. 7, 8, 9 Cod pr.civilă, să fie admis şi pe cale de consecinţă să se modifice în tot decizia tribunalului, în parte sentinţa pronunţată de instanţa de fond şi în parte încheierea de admitere în principiu pronunţată la 11 iunie 2009.

Încheierea de admitere în principiu se va modifica în parte, în sensul celor arătate mai sus cu privire la compunerea masei succesorale rămasă de pe urma defunctului, în care se va reţine cota de ½ din comunitatea de bunuri şi cu privire la cotele ce revin moştenitorilor în raport de calitatea pe care o au şi în care vin la moştenire, urmând a se menţin e restul dispoziţiilor încheierii de admitere în principiu.

Urmare a modificării încheierii de partaj se impune a se modifica în tot decizia tribunalului şi în parte sentinţa, în sensul de a se dispune ieşirea din indiviziune a părţilor prin atribuirea tuturor bunurilor pârâtei-recurente, la valorile care au fost stabilite prin expertizele efectuate în cauză, cu modificarea valorii sultelor în raport de noua cotă a masei succesorale astfel cum s-a reţinut mai sus.

59

Faţă de modificările încheierii de admitere în principiu, recurenta are un drept valoric de 115.343,20 lei, reclamanţii-intimaţi S.D. şi S.I. au drepturi valorice de câte 14.417,90 lei, iar reclamanta-intimată S.N.C. un drept valoric de 28.835,80 lei, sume la care urmează a fi obligată recurenta cu titlu de sultă către ceilalţi moştenitori.

Celelalte critici formulate de recurentă cu privire la greşita înlăturare de la audiere a martorului propus iniţial şi cea referitoare la valoarea nereală a bunurilor stabilită în urma întocmirii rapoartelor de expertiză, sunt neîntemeiate întrucât experţii au răspuns obiectivelor stabilite de instanţă, având în vedere criteriile de evaluare prevăzute de lege, iar înlăturarea martorului A.D. de la audiere nu a pricinuit recurentei vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin casarea hotărârii sub acest aspect.

(Judecător Eliza Marin )

[19] Repunerea în termenul de recurs

În sensul art. 103 alin.3 Cod pr.civilă, împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către recurentă.

Greşeala recurentei de a formula contestaţie în anulare şi nu recurs, nu poate fi invocată ca o împrejurare mai presus de voinţa ei ce a împiedicat-o să formuleze în termen recurs.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 74 din 1 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 74 din data de 1 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de pârâtă, respingând recursul ca tardiv formulat, reţinând următoarele:

Potrivit art. 301 Cod pr.civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Totodată, art. 103 alin.1 Cod pr.civilă, prevede că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Prin urmare, partea care nu a săvârşit un act de procedură în termenul legal imperativ, trebuie să facă dovada că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, care s-a produs înainte de împlinirea termenului.

În sensul art. 103 alin.3 Cod pr.civilă, împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către recurentă.

Împrejurarea invocată de recurentă în sensul că a fost împiedicată să exercite calea de atac datorită calificării pe care Tribunalul Prahova a dat-o cererii sale, respectiv contestaţie în anulare şi nu recurs, aşa cum a precizat la termenul din data de 4 noiembrie 2010, nu poate fi reţinută de Curte ca fiind de natură să împiedice partea, mai presus de voinţa ei, să exercite calea de atac a recursului în termenul prevăzut de lege.

Având în vedere că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, greşeala recurentei de a formula contestaţie în anulare şi nu recurs, nu poate fi invocată ca o împrejurare mai presus de voinţa ei ce a împiedicat-o să formuleze în termen recursul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât cererea de contestaţie în anulare a fost formulată chiar de apărătorul societăţii, deci de o persoană cu pregătire juridică, fiind invocate expres dispoziţiile art. 317 alin.1 Cod pr.civilă, text de lege ce reglementează calea de atac a contestaţiei în anulare.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuia să se producă înainte de împlinirea termenului de recurs, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, termenul pentru depunerea recursului expirând la data de 5 mai 2010, iar cererea precizatoare a contestaţiei în anulare a fost formulată mult mai târziu, respectiv la 04.11.2010.

60

(Judecător Violeta Stanciu)

[20] Codul de procedură civilă. Acţiune de partaj succesoral. Noţiunea de pasiv succesoral . Cheltuielile de îngrijire şi întreţinere a defunctului. Art. 774 cod civil.

Cod civil, art. 774

Cheltuielile suportate de către unul dintre moştenitori, cu întreţinerea, pe timpul vieţii, a celui despre a cărui moştenire este vorba, ori, aşa cum mai sunt denumite în practică “cheltuielile cu ultima boală a defunctului” nu pot fi incluse în pasivul succesoral şi prin urmare, moştenitorul sau moştenitorii care nu au participat la efectuarea lor, nu vor putea fi ţinuţi a suporta parte din acestea.

Acest fapt, nu exclude însă, posibilitatea pe care ar avea-o, în raport de circumstanţele cauzei, acela care le-a avansat, a le pretinde de la ceilalţi ce ar fi fost obligaţi, însă nu invocând vreo obligaţie născută din calitatea de moştenitori, cum este cazul în speţa de faţă, ci pe temeiuri diferite şi separate de cauza succesorală.( Decizia civilă nr. 79/02.02.2011 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 79 din 2 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 79/02.02.2011, pronunţată în dosarul nr. 10994/281/2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 418 pronunţată la 7 septembrie 2010 de Tribunalul Prahova ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut printre altele că în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la reţinerea, în masa succesorală, ca pasiv succesoral, a cheltuielilor de îngrijire şi întreţinere a celor doi defuncţi, acesta nu poate fi admis câtă vreme ele nu se circumscriu definiţiei impusă de art. 774 Cod civil, conform căruia pasivul succesoral constă în datoriile şi sarcinile moştenirii.

Relativ la datoriile moştenirii, acestea sunt reprezentate de datoriile de orice fel, ce au caracter patrimonial şi care, au aparţinut defunctului, fără a distinge după izvorul acestora, respectiv dacă, spre pildă, sunt născute din contracte încheiate de către defunct (ex: un împrumut, un angajament de plată etc.); din fapte ilicite săvârşite de către acesta (ex: defunctul în timpul vieţii, a cauzat un prejudiciu unei persoane, fiind, ţinut a-l repara, prin plata unei sume cu titlu de dezdăunare) ori, având vreo altă cauză.

Cu privire la sarcinile moştenirii, s-a arătat că prin acestea, înţelegem acele obligaţii care, fără să fi aparţinut defunctului (să fi fost parte a pasivului succesoral), se nasc în persoana moştenitorului la data deschiderii moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului ori a succesorului.

În această categorie, sunt incluse: cheltuielile de înmormântare, precum şi cele efectuate cu ocazia îndeplinirii datinilor de pomenire a memoriei celui decedat, potrivit obiceiului locului, în măsura în care nu sunt excesive, cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, incluzând în acestea şi impozitele datorate pentru bunurile succesorale, precum şi taxele notariale ori de timbru, avansate pentru îndeplinirea procedurii succesorale, notariale ori judecătoreşti; plata legatelor cu titlu particular, sau altele asemenea.

În ceea ce priveşte cheltuielile suportate de către unul dintre moştenitori, cu întreţinerea, pe timpul vieţii, a celui despre a cărui moştenire este vorba, ori, aşa cum mai sunt denumite în practică “cheltuielile cu ultima boală a defunctului” acestea, astfel cum a apreciat doctrina de specialitate şi practica judiciară, nu pot fi incluse în pasivul succesoral şi prin urmare, moştenitorul sau moştenitorii care nu au participat la efectuarea lor, nu vor putea fi ţinuţi a suporta parte din acestea.

61

Acest fapt, nu exclude însă, posibilitatea pe care ar avea-o, în raport de circumstanţele cauzei, acela care le-a avansat, a le pretinde de la ceilalţi ce ar fi fost obligaţi, însă nu invocând vreo obligaţie născută din calitatea de moştenitori, cum este cazul în speţa de faţă, ci pe temeiuri diferite şi separate de cauza succesorală.

Cum cheltuielile de îngrijire şi de întreţine a celor doi defuncţi nu se pot încadra în niciuna din categoriile sus enunţate, respectiv de datorii sau de sarcini ale moştenirii, rezultă că în mod corect Tribunalul Prahova le-a exclus din masa succesorală nemaiavând relevanţă existenţa sau nu a dovezilor privind contravaloarea acestora, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic pe care reclamanta a înţeles să îl invoce.

(Judecător Mioara Iolanda Grecu )

[21] Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 557, 558 Cod civil

Art. 557 - Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului, prin expiraţiunea termenului, pentru care uzufructul a fost acordat, prin consolidarea sau întrunirea asupra aceleaşi persoane a ambelor calităţi de proprietar şi de uzufructuar:

Pentru neuzul dreptului de uzufruct în decurs de 30 de ani.Prin totala desfiinţare a lucrului asupra cărui uzufructul era constituit. (Civ. 558 ur., 636

ur., 1154 ur., 1156 ur., 1798, 1837, 1890, 1895). Art. 558 - Uzufructul poate înceta asemenea prin abuzul ce face uzufructuarul de folosinţa

sa, sau aducând stricăciuni fondului, sau lăsându-l să se degrade din lipsa de întreţinere. Creditorii uzufructuarului pot interveni în contestaţiunile pornite în contră-i pentru conservarea drepturilor lor, ei pot propune repararea degradaţiunilor făcute şi a da garanţii pentru viitor.

Judecătorii pot, după gravitatea împrejurărilor, sau a hotărî stingerea uzufructului, sau a lăsa pe proprietar să se bucure de fructele obiectului supus la uzufruct, cu îndatorire de-a plăti pe fiecare an uzufructuarului sau celor ce prezintă drepturile sale, o sumă hotărîtă până în ziua când uzufructul urma să înceteze - Cod Civ. 541, 546, 554, 557, 562, 975, 976, 998( Decizia nr. 44/24.01.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 44 din 24 ianuarie 2011.

Prin Decizia nr.44/ 24 ianuarie 2011 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.E., domiciliată în Buzău, Cartier Dorobanţi II, bl. K 8 A, sc. B, ap. 1, jud. Buzău împotriva deciziei civile nr.254/23.09.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intervenientul M.E., domiciliat în Buzău, str. Dorobanţi I, bl. 9 A, ap.4, jud.Buzău şi pârâtul T.M., domiciliat în Buzău, Cartier Dorobanţi 2, bl. K8A, sc.B, ap.1, jud.Buzău.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că referitor la critica potrivit căreia decizia Tribunalului Buzău este nelegală ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză, aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct.11 Cod proc.civilă, text de lege ce a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Critica referitoare la aplicarea greşită a legii, în sensul că în mod greşit instanţa de apel a considerat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în scopul partajării dreptului de uzufruct viager deţinut de ea şi pârâtul-intimat, urmează a fi respinsă, întrucât aşa cum a arătat instanţa de apel, Judecătoria Buzău nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii deduse judecăţii, respectiv pe partajarea dreptului de uzufruct viager asupra imobilului-garsonieră, situat în Buzău, cartier Dorobanţi II, bl.K8A, ap.1, jud. Buzău.

Dimpotrivă, instanţa de fond a atribuit direct reclamantei-recurente exercitarea dreptului de uzufruct viager asupra imobilului în litigiu fără a se pronunţa pe cererea de partaj a dreptului de uzufruct viager.

62

Susţinerea recurentei că la dobândirea dreptului de uzufruct pârâtul-intimat nu a avut nicio contribuţie, fiind acordat cu titlu gratuit de intervenientul M.G. urmează a fi respinsă întrucât, pe de o parte, din încheierea nr. 46809/12.08.2008 a Biroului de cadastru şi publicitate imobiliară Buzău reiese că s-a înscris provizoriu dreptul de uzufruct în favoarea recurentei şi a intimatului T.M..

Pe de altă parte, dacă s-ar atribui numai recurentei exercitarea dreptului de uzufruct viager, s-ar ajunge la situaţia de stingere a uzufructului, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de art. 557 Cod civil.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei, potrivit căreia titularul dreptului de proprietate asupra imobilului garsonieră a solicitat în mod expres atât în faţa instanţei de fond cât şi în concluziile depuse la apel ca dreptul de uzufruct să-i fie atribuit, atâta timp cât din încheierea sus-menţionată, reiese că dreptul de uzufruct a fost constituit atât în favoarea recurentei, cât şi a intimatului-pârât.

Chiar dacă nudul proprietar, M.G., ar fi susţinut că pârâtul-intimat a abuzat de dreptul ce-i fusese conferit, de asemenea a avut o atitudine violentă faţă de ea, a alungat-o din garsonieră, s-a purtat agresiv şi cu proprietarul acesta nu a uzat de dispoziţiile art. 558 Cod civil, care se referă la încetarea uzufructului prin abuzul de folosinţă.

Cu alte cuvinte, atâta timp cât nudul proprietar nu a uzat de disp.art. 558 Cod civil, recurenta nu poate să invoce încetarea uzufructului pentru intimatul-pârât şi pe cale de consecinţă, să i se atribuie numai ei exercitarea dreptului de uzufruct viager.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza disp.art. 312 alin.1 Cod proc.civilă, va respinge recursul ca nefondat.

(Judecător Elena Staicu)

[22] Puterea executorie a unui titlu executoriu faţă de disp. art. 405 Cod procedură civilă. Distincţia între autoritate de lucru judecat şi puterea lucrului judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 405 Cod procedură civilă, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, iar în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare în 10 ani, termenul începând să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia civilă nr. 118 din 15 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 118/15 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat recursul declarat de declarat de pârâtul I.M.N., împotriva deciziei civile nr. 453 din 26 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantul C.I.

În esenţă instanţa de control a reţinut că prin acţiunea de faţă reclamantul intimat a solicitat ca în contradictoriu cu recurentul pârât, care este unicul moştenitor legal al lui I.P.M., să se dispună grăniţuirea proprietăţii lor.

În motivarea acţiunii a arătat reclamantul-intimat că prin sentinţa civilă nr.5766/9 octombrie 1986 a Judecătoriei Târgovişte s-a dispus grăniţuirea proprietăţilor părţilor, respectiv a proprietăţii sale de a proprietăţii numitului I.P.M., hotarul stabilindu-se în raport de doi stâlpi din lemn ce existau pe teren şi pe care pârâtul din acea acţiune i-a desfiinţat.

La fond instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat şi prin sentinţa civilă nr.1839/22.03.2010 a admis această excepţie şi a respins acţiunea formulată de reclamant, apreciind că în cauză există tripla identitate prevăzută de art. 1201 Cod civil. Tripla identitate de obiect, părţi şi cauză a fost apreciată în raport de sentinţa civilă nr. 5766/9 octombrie 1986 a Judecătoriei Târgovişte.

Urmare a apelului declarat de reclamant, Tribunalul Dâmboviţa a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare în mod corect, apreciindu-se că nu există autoritate de lucru judecat.

63

Susţine recurentul prin motivele de recurs că soluţia tribunalului s-a întemeiat pe motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care judecătoria a soluţionat pricina pe excepţia autorităţii lucrului judecat în mod corect, iar instanţa de

apel nu s-a limitat să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 1201 Cod civil, aşa cum ar fi fost normal, făcând analiza altei excepţii, respectiv a excepţiei puterii lucrului judecat care nu a fost invocată.

Critica este neîntemeiată deoarece tribunalul a analizat excepţia autorităţii lucrului judecat, dar pentru a dovedi că aceasta nu este incidentă în speţă a arătat în considerentele deciziei că hotărârea vis-a-vis de care s-a apreciat existenţa excepţiei autorităţii lucrului judecat are doar putere de lucru judecat, ea nemaiavând putere executorie faţă de momentul la care a fost pronunţată şi de împrejurarea că nu a fost pusă în executare.

Chiar dacă în cauză există triplă identitate de obiect, cauză şi părţi (pârâtul din cauza de faţă fiind unicul moştenitor legal al pârâtului din prima acţiune de grăniţuire) autoritatea de lucru judecat nu putea fi reţinută în cauză pentru că instanţa de fond nu a avut în vedere două aspecte esenţiale şi anume: faptul că hotărârea anterioară - respectiv sentinţa civilă nr.5766/9 octombrie 1986 prin care s-a dispus grăniţuirea proprietăţilor părţilor a fost pronunţată în urmă cu mai bine de 20 ani şi că ea nu a fost pusă în executare, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că această hotărâre nici nu mai poate fi pusă în executare faţă de disp. art. 405 Cod pr.civilă în conformitate cu care dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, iar în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare în 10 ani, termenul începând să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Nefiind pusă în executare înăuntrul termenului de prescripţie, hotărârea sus menţionată şi-a pierdut puterea sa executorie, aşa cum corect a reţinut tribunalul, ea bucurându-se doar putere de lucru judecat şi nu de autoritate de lucru judecat.

Deci, pentru a demonstra de ce nu sunt incidente în cauză disp. art. 1201 Cod civil, tribunalul a făcut distincţia care se impunea a fi făcută între excepţia autorităţii lucrului judecat şi aceea a puterii lucrului judecat, ceea ce nu înseamnă că a încălcat limitele investirii, că s-a pronunţat pe motive străine de natura pricinii şi astfel ar fi incidente în cauză motivele de casare prev. de art. 3042 pct.7 Cod pr.civilă.

A doua critică a recurentului vizează incidenta disp. art. 304 pct.9 Cod pr.civilă în sensul că soluţia este dată cu aplicarea greşită a legii.

Nici aceasta nu poate fi reţinută deoarece tribunalul a aplicat corect dispoziţiile legale în raport de probele de la dosar, iar pe de altă parte considerentele deciziei nu conţin contradicţii, aşa cum se susţine de recurent.

A interpreta altfel dispoziţiile legale în raport de datele speţei, ar însemna ca practic să se aducă o îngrădire a accesului la justiţie şi a se perpetua starea care există în prezent, respectiv a nu se mai putea solicita grăniţuirea proprietăţilor părţilor, pe lângă faptul că hotărârea judecătorească trebuie să aibă o finalitate, respectiv să rezolve raporturile litigioase dintre părţi.

(Judecător Eliza Marin)

[23] Cazuri de nulitate prevăzute de dispoziţiile art.304 pct. 1 şi 5 Cod pr. civilă.

Potrivit dispoziţiilor art.105 pct. 1 şi 2 cod pr. civilă “actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege.”

64

“că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale…se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.”

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 93 din 9 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr.93 din 9 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis ambele recursuri formulate de reclamantul V.A.G. şi de pârâta P.A.N., împotriva deciziei civile nr.314 pronunţată la 29 octombrie 2010 Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu autorităţile tutelare PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUZĂU şi PRIMĂRIA SECTORULUI 6 BUCUREŞTI, a casat decizia sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că referitor la recursul declarat de reclamantul V.A.G., ce priveşte, în primul rând, nulităţile prevăzute de dispoziţiile art.304 pct.1, 5 Cod pr. civilă, cât şi la recursul declarat de pârâta P.A.N., ce priveşte nulitatea prevăzută de dispoz.art.304 pct.9 Cod pr. civilă, acestea sunt întemeiate şi le-a admis ca atare.

Astfel, s-a reţinut că recurentul reclamant a făcut dovada că, atât la termenul din 03.05 2010, cât şi la termenul din 14.04.2010 a formulat cerere de recuzare a întregului complet de judecată, împrejurare reţinută în încheierile de şedinţă, însă deşi instanţa de apel avea obligaţia de a dispune potrivit art.98 alin.2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, înaintarea cauzei la completul imediat următor în vederea soluţionării incidentului procedural, s-a marginalizat doar la a lua act de această cerere şi a continuat să îndeplinească acte de procedură în cauză, încălcând prin aceasta şi dispoziţiile art.31 alin.3 Cod pr. civilă.

Mai mult decât atât, la data de 13.09.2010, recurentul a făcut dovada că a reiterat din nou în faţa instanţei cererea de recuzare a completului de judecată, însă şi la această dată instanţa de apel a continuat judecata cauzei fără să dea curs şi acestei cereri formulată de reclamant.

De asemenea, s-a constatat că recurentul a mai produs dovezi că instanţa, în soluţionarea cauzei, a nesocotit principiile: rolului activ, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, deoarece prin încheierea din data de 3.05.2010, deşi aceasta a dispus emiterea unei adrese către SC IGO TEXTILE SERVICE SRL Buzău pentru a comunica veniturile nete realizate de pârâtă în perioada februarie - septembrie 2008, nu a mai aşteptat sosirea acestei adrese, păşind la judecarea cauzei la data de 25.10.2010, încălcându-se şi dispoziţiile art.304 pct. 5 Cod pr. civilă care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri “când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.1 şi 2 Cod pr. civilă.”

În aceste condiţii Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.105 al.1 Cod pr. civilă, “actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condiţiile prevăzute de lege.”

În raport de aceste dispoziţii legale sus menţionate, instanţa de apel, nepronunţându-se atât pe prima cerere, cât şi pe cea de a doua cerere de recuzare a reclamantului recurent, a produs un prejudiciu acestuia şi drept consecinţă toate actele de procedură efectuate de această instanţă sunt considerate nule, inclusiv hotărârea pronunţată în cauză de aceasta, sens în care dispoziţiile art.105 al.2 Cod pr. civilă prevăd “că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale…se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.”

Şi nu în ultimul rând dispoziţiile art.106 pct. 1 cod pr. civilă, statuează că “anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare…” sens în care Curtea, a apreciat că s-a adus recurentului reclamant un prejudiciu şi pentru aceleaşi considerente pronunţându-se prin aceeaşi hotărâre şi asupra apelului declarat de pârâta recurentă P.A.N., căreia nu îi profită această hotărâre nulă.

(Judecător Aurelia Popa)

[24] Nerespectarea deciziilor de casare anterioare. Consecinţe. Cereri de aderare la recurs. Inadmisibilitate.

65

Potrivit art. 315 al. 1 Cod pr. civ. în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Procedând la omologarea lucrării de expertiză instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 al. 1 Cod pr. civ., decizia pronunţată fiind lovită de nulitate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 63 din 27 ainuarie 2011.

Prin Decizia nr. 63/27 ianuarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia inadmisibilităţii cererilor de aderare la recurs, a respins ca inadmisibile cererile de aderare la recurs formulate de B.D. şi B.C., precum şi de B. I. I. şi R.M., a admis recursurile formulate de reclamantul B.N., de pârâţii B.A. şi B.I.I. (moştenitor al defunctului B.I.I.) , împotriva Deciziei civile nr. 335 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia civilă, în contradictoriu cu pârâţii B.F., R.M.(moştenitoare a defunctului B.I.I.), B.I.I. (moştenitor al defunctului B. I.I.) şi cu reclamanţii B.D. şi B.C, a casat respectiva decizie şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa – Secţia civilă.

Sub aspectul cererilor de aderare la recurs Curtea a reţinut că Potrivit art. 316 Cod pr. civ. dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Ori, art. 293 şi 2931 Cod pr. civ. sunt înscrise în Capitolul I – „ termenul şi formele apelului”, pe când judecata apelului este cuprinsă în Capitolul II al titlului IV – Cartea a II-a.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat în doctrină, specific etapei apelului este devoluţiunea care în limitele fixate de apelant prin cererea de apel înseamnă o analiză a sentinţei atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili pe baza probatoriului administrat, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă şi la care să se aplice dispoziţiile legale incidente.

Dimpotrivă, în faza recursului se cercetează numai legalitatea hotărârii atacate, excepţie făcând cazul în care calea de atac este declarată în condiţiile art. 3041 Cod pr. civ.

Aşa fiind a aprecia că dispoziţiile art. 316 Cod pr. civ. pot fi folosite pentru a justifica o cerere de aderare la recurs ar însemna o ignorare a deosebirilor de natură şi regim juridic între cele doi căi de atac, precum şi extinderea prin analogie a unor instituţii incompatibile cu etapa procesuală a recursului.

Pentru toate motivele arătate şi având în vedere textele de lege menţionate Curtea a admis excepţia de inadmisibilitate a cererilor de aderare la recurs şi a respins respectivele cereri ca inadmisibile.

Sub aspectul soluţiei de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel Curtea a avut în vedere că potrivit art. 315 al. 1 Cod pr. civ. în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ori, în speţa dedusă judecăţii prin cele două hotărâri de casare s-a dezlegat problema de drept referitoare la respectarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale în materia formării şi atribuirii loturilor – art. 6739 Cod pr. civ. şi art. 741 Cod civil.

De asemenea prin prima decizie de casare s-a arătat că este necesară efectuarea unei noi expertize topografice numai pentru a se lămuri care este suprafaţa din punctul Gârloaie faţă de concluziile diferite a lucrărilor deja efectuate şi de întinderea reţinută în încheierea interlocutorie.

Totodată, prin cea de a doua decizie de casare, tocmai urmare a nerespectării primeia s-a arătat în mod expres că trebuia respectată componenţa loturilor, iar modificările să privească numai întinderea suprafeţelor din punctul în discuţie atribuite în fiecare lot şi recalcularea sultelor.

Din conţinutul deciziei ce face obiectul prezentei căi de atac se reţine că, în fapt, tribunalul a omologat o lucrare de expertiză efectuată în faza de apel, după cea de a doua casare cu trimitere,

66

atribuind părţilor loturi care au cu totul altă componenţă decât cele din varianta A din expertiza Gogoi Florian – lotizare finală.

În alte cuvinte, prin expertiza Iocab Viorel s-a refăcut în totalitate lotizarea, iar nu numai cu privire la terenul din punctul Gârloaie, cu încălcarea celor două decizii de casare.

Procedând la omologarea acestei lucrări instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 al. 1 Cod pr. civ., decizia pronunţată fiind lovită de nulitate.

Pentru motivele arătate Curtea a apreciat ca fondate criticile comune celor trei cereri de recurs referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei de casare nr. 703/22 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Aşa fiind Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 312 al. 3 teza II Cod pr. civ. a admis recursurile, a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa – Secţia civilă.

A stabilit instanţa de recurs că la rejudecare instanţa de apel se va conforma deciziei de casare nr. 703/22.06.2007 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Astfel, instanţa de apel va dispune refacerea lotizării numai în ceea ce priveşte suprafaţa de teren din punctul Gârloaie, identificată că fiind de 2397 mp prin expertiza efectuată în faţa tribunalului după prima casare cu trimitere, cu consecinţe şi în ceea ce priveşte cuantumul sultelor.

Cu privire la celelalte bunuri atribuite în loturile părţilor prin omologarea variantei A din expertiza Gogoi Florian – lotizare finală prin sentinţa judecătoriei instanţa de trimitere nu va opera nici o modificare, componenţa loturilor sub aspectul acestora urmând a fi menţinută.

Sub aspectul celorlalte critici formulate de recurenţi faţă de aprecierea ca fondate a celor referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 al. 1 Cod pr. civ. Curtea a constatat că nu se impune a le mai analiza.

(Judecător Adriana Maria Radu )

[25] Cerere de aderare la recurs. Inadmisibilitate

C. proc. civ., art. 316

Aderarea la recurs” nu este o instituţie juridică reglementată ca atare de dispoziţiile Codului de procedură civilă, ci numai „aderarea la apel”, conform art. 293 Cod proc.civilă.

Într-adevăr, potrivit art. 316 Cod proc.civilă, dispoziţiile prevăzute în materie de recurs se completează în mod corespunzător cu cele prevăzute de lege în materie de apel, dar numai în măsura în care acestea sunt compatibile.( Decizia nr. 136/21.02.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 136 din 21 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 136/21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca inadmisibilă cererea intimatului P. Gh. de aderare la recurs.„Aderarea la recurs” nu este o instituţie juridică reglementată ca atare de dispoziţiile Codului de procedură civilă, ci numai „aderarea la apel”, conform art. 293 Cod proc.civilă.

Într-adevăr, potrivit art. 316 Cod proc.civilă, dispoziţiile prevăzute în materie de recurs se completează în mod corespunzător cu cele prevăzute de lege în materie de apel, dar numai în măsura în care acestea sunt compatibile.

A aprecia că dispoziţiile art. 316 Cod proc.civilă pot semnifica şi o trimitere la dispoziţiile art. 293 Cod proc.civilă, înseamnă o ignorare a deosebirilor de natură şi regim ale celor două căi de atac şi extinderea, prin analogie, a unor instituţii incompatibile cu etapa procesuală a recursului.

Mai mult decât atât, textelor de lege li s-ar da astfel nu o interpretare strictă, specifică normelor de procedură civilă, ci o interpretare extensivă, nepermisă.

67

Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 316 Cod proc.civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de aderare la recurs.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[26] Contestaţie în anulare. Greşeală de judecată.

C.proc.civ., art. 318 alin. 1 teza 1

În situaţia în care instanţa de recurs a cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere, stabilind, atât prin măsura dispusă prin rezoluţia de primire a judecătorului, cât şi prin decizia pronunţată, că recursul declarat de contestator este susceptibil de taxă de timbru, în cuantumul specificat de instanţă şi comunicat contestatorului, nu se poate discuta despre o eventuală greşeală materială, care să poată fi remediată pe calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare specială.(Decizia nr. 108/14.02.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 108 din 14 februarie 2011.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită prin dosarul nr. 12086-/281/2009/a1 cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea DGASPC PH., în contradictoriu cu intimaţii S.J.S. şi T.P., împotriva deciziei nr. 11/11.01.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin hotărârea contestată, Curtea de Apel Ploieşti a anulat pentru netimbrare recursul declarat împotriva deciziei nr. 620/2010 a Tribunalului Prahova, fără a ţine seama că, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, instituţiile publice sunt scutite de plata taxelor de timbru, în cauzele în care pretenţiile formulate au ca obiect venituri publice.

În speţa dedusă judecăţii, a precizat contestatoarea, era aplicabil textul de lege menţionat, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată îl constituia validarea unei popriri asupra veniturilor pe care le obţine ca instituţie publică, aflată în subordinea Consiliului Judeţean Prahova.

Totodată, a învederat contestatoarea, instanţele anterioare - de fond şi apel - nu au solicitat în celelalte faze procesuale, achitarea vreunei taxe judiciare de timbru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 317 şi urm. Cod proc. civilă.La data de 14.02.2011, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 108, prin care a

respins ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea DGASPC PH., reţinând următoarele :

Ca prim aspect, Curtea a reţinut că, prin motivele formulate, contestatoarea a invocat existenţa unei greşeli materiale săvârşită de instanţa de recurs, ceea ce a determinat calificarea căii de atac exercitată împotriva deciziei nr. 11/11.01.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti ca reprezentând o contestaţie în anulare specială, întemeiată în drept pe disp. art. 318 alin.1 teza I Cod proc. Civilă.

În sensul textului menţionat, noţiunea de „greşeală materială” înseamnă o eroare de ordin procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite.

În acest context, în jurisprudenţă se aminteşte constant, cu titlu de exemplu, situaţia respingerii recursului ca tardiv sau anularea lui pentru netimbrare, deşi la dosar se găseau dovezi din care rezulta că a fost formulat în termen ori a fost legal timbrat.

Curtea a constatat că, în speţa dedusă judecăţii nu ne aflăm însă într-o asemenea ipoteză, întrucât, potrivit considerentelor hotărârii contestate, instanţa de recurs a cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere, stabilind, atât prin măsura dispusă prin rezoluţia de primire a judecătorului, cât şi prin hotărârea pronunţată, că recursul declarat de contestatoare este susceptibil de taxă de timbru, în cuantumul specificat de instanţă şi comunicat contestatoarei-recurente prin dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 7 dosar recurs, aplicându-i

68

acesteia, pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, sancţiunea de anulare a căii de atac pentru netimbrare, prev. de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu art. 9 din OG nr. 32/1995.

În acest context, procedura pe care contestatoarea trebuia să o urmeze în recurs, în situaţia în care aprecia că nu datorează taxă de timbru, era cea reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997 republicată, de formulare a unei cereri de reexaminare, în termen de 3 zile de la data comunicării sumei datorată cu titlu de taxă de timbru, împotriva modului de stabilire a acesteia.

Prin urmare, a apreciat Curtea, demersurile jurisdicţionale ale contestatoarei, formulate pe calea reglementată de art. 318 alin .1 teza I Cod proc. civilă, sunt în mod evident nefondate, întrucât în speţă nu ne aflăm în prezenţa unei greşeli materiale în sensul textului de lege menţionat, ci eventual, în faţa unei greşeli de judecată, a cărei analizare şi remediere nu este însă posibilă pe calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.

Constatând că nu există motive de retractare a hotărârii, Curtea, în temeiul disp. art. 320 Cod proc. civilă, a procedat la respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată.

(Judecător Andra-Corina Botez)

[27] Plasament în regim de urgenţă instituit pe calea ordonanţei preşedinţiale. Condiţii pentru instituirea acestuia.

Legea nr. 272/2004, art. 64-65

Plasamentul în regim de urgenţă reglementat de art. 64-65 din Legea nr. 272/2004 constituie o măsură cu caracter temporar ce se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat în scopul scoaterii acestuia dintr-un mediu care i-ar putea primejdui creşterea şi educarea.

În litera şi spiritul acestui act normativ interesul superior al copilului – ridicat la rangul de principiu, conform art. 2 – este cel căruia trebuie să i se subordoneze toate demersurile luate cu privire la minor, iar la aprecierea acestuia trebuie să se ţină seama de vârsta copilului, posibilitatea părinţilor de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul lor faţă de copil, dar şi al minorilor faţă de părinţi, grija manifestată de aceştia pe timpul convieţuirii, dar şi opţiunea copilului exprimată cu ocazia audierii sale în instanţă.

În speţa dedusă judecăţii la instituirea măsurii plasamentului Tribunalul Dâmboviţa a avut în vedere, raportat la împrejurările obiective ale cauzei, caracterul urgent al acesteia, faptul că ea are un caracter vremelnic (în sensul că ea nu rezolvă litigiul în fond, deci nu se pronunţă în mod definitiv asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor), precum şi împrejurarea că nu prejudecă fondul dreptului, câtă vreme instanţa nu a avut de cercetat fondul dreptului, ci numai să facă o examinare sumară asupra aparenţei acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 148 din 23 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 148/23.02.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de pârâtul D.M.S. împotriva sentinţei civile nr. 66 pronunţată la 7 ianuarie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamanta D.G.A.S.P.C., pârâta L.M. şi cu intervenienta I.M. ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin calea de atac promovată recurentul a criticat soluţia instanţei de fond pe considerentul că aceasta are la bază o situaţie nereală determinată de influenţa negativă pe care numita M.M. a avut-o asupra fiicelor sale, nu s-a ţinut cont de situaţia dovedită de el din care rezulta că este în interesul celor două minore să rămână pentru a fi crescute şi educate de tată, întrucât prezintă garanţiile necesare redării în familie a copiilor, dispune de condiţii morale şi materiale corespunzătoare în acest sens, precizând totodată, că datorită vârstei şi stării de sănătate a intervenientei aceasta nu este potrivită pentru stabilirea unei atare măsuri în sarcina sa.

69

Plasamentul în regim de urgenţă reglementat de art.64-65 din Legea nr.272/2004 constituie o măsură cu caracter temporar ce se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat în scopul scoaterii acestuia dintr-un mediu care i-ar putea primejdui creşterea şi educarea.

În litera şi spiritul acestui act normativ interesul superior al copilului – ridicat la rangul de principiu, conform art.2 – este cel căruia trebuie să i se subordoneze toate demersurile luate cu privire la minor, iar la aprecierea acestuia trebuie să se ţină seama de vârsta copilului, posibilitatea părinţilor de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul lor faţă de copil, dar şi al minorilor faţă de părinţi, grija manifestată de aceştia pe timpul convieţuirii, dar şi opţiunea copilului exprimată cu ocazia audierii sale în instanţă.

Toate aceste criterii se impun a fi evaluate de instanţă în ansamblul lor, prin analizarea fiecăruia, în contextul celorlalte, ţinând cont totodată de dispoziţiile legale incidente şi de împrejurările specifice ale speţei.

În prezenta cauză, din probele administrate rezultă fără putinţă de tăgadă că, după divorţul reclamantului de intimata L.M. (intervenit după plecarea acesteia din urmă la muncă în străinătate) lui i-au fost încredinţate spre creştere şi educare cele două minore rezultate din convieţuirea părţilor, minore care până la despărţirea în fapt a soţilor crescuseră în domiciliul comun alături de ambii părinţi şi cu care mama a ţinut permanent legătura după despărţirea de pârât.

Este de necontestat faptul că recurentul dispune de condiţii materiale pentru a asigura copiilor săi un trai decent, lipsit de griji, precum şi împrejurarea că pe perioada cât au locuit împreună, el s-a preocupat de situaţia lor şcolară, iar acest lucru rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Urmează a se reţine însă că în cadrul procesului de reîncredinţare promovat de mama minorelor, fiica cea mare a părţilor, G.I. în vârstă de 14 ani, cu ocazia audierii în Camera de Consiliu, a învederat că doreşte să rămână la mamă, atât ea cât şi sora ei şi a solicitat sprijinul instanţei pentru a nu se mai întoarce acasă, motivând că reclamantul le bate şi le ameninţă, astfel încât preferă să meargă la o casă de copii decât la tatăl său.

Totodată, din cuprinsul sentinţei civile nr.5985/2.12.2010 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, prin care cele două minore au fost reîncredinţate mamei, a rezultat că audiată în prezenţa unui psiholog şi a unui reprezentant al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi minora A.E. a precizat că doreşte să rămână cu mama sa.

Se impune a se face precizarea că în ceea ce o priveşte pe fiica mai mare a reclamantului, prin sentinţa civilă nr. 2425/15.12.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus măsura plasamentului acesteia la străbunica maternă (intervenienta I.M. din prezenta cauză) pe considerentul că minora a fost supusă unor abuzuri fizice şi emoţionale repetate din partea tatălui său, astfel încât ea a refuzat să se mai întoarcă la acesta ameninţând cu sinuciderea.

Din fişa de semnalare obligatorie şi evaluare a situaţiilor A/N/E întocmită la 11.11.2010 de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – Consiliul Judeţean Dâmboviţa, după deplasarea reprezentanţilor acestei instituţii la domiciliul pârâtului,a reieşit că minora A.E. şi-a exprimat dorinţa de a fi împreună cu sora sa de care este foarte ataşată (“eu vreau să merg unde este sora mea, nu contează unde”), precizând că aceasta era cea cu care îşi făcea temele, se ocupa de menaj în casă şi pregătea mâncarea .

S-a stabilit în acest context de către reprezentanţii reclamantei că minora părea foarte afectată de atitudinea greşită a tatălui său, repetând în mai multe rânduri că preferă să nu mai rămână cu acesta şi totodată le-a relatat câteva episoade în care pârâtul a lovit-o pe sora ei mai mare, până când aceasta i-a leşinat în braţe sau i-a “curs sânge din nas”.

Prin urmare, chiar dacă recurentul s-a preocupat de situaţia şcolară a fiicelor sale şi are o situaţie materială bună pentru a le asigura creşterea, în condiţiile în care, a rezultat că minora A.E. a asistat la scene în care tatăl său a exercitat violenţe fizice asupra surorii sale, dată fiind starea de teamă a acesteia s-a concluzionat că, la acest moment, ea este victima unui abuz emoţional din partea tatălui său , situaţie care justifică instituirea, în favoarea sa a plasamentului în regim de urgenţă ca măsură de protecţie specială, cu caracter temporar.

Faptul că străbunica maternă a minorelor are vârsta de 74 de ani s-a apreciat că nu constituie un impediment pentru a se dispune plasamentul copilului A.E. în regim de urgenţă la aceasta, iar susţinerile tatălui vizând starea de sănătate precară a intervenientei au fost contrazise de actele medicale aflate la dosar care nu au confirmat această situaţie.

70

În condiţiile în care I.M. este un membru al familiei extinse, care şi-a exprimat acordul de a-i fi dată minora în plasament, aceasta are în plasament şi pe cealaltă fiică a recurentului (asigurând astfel menţinerea surorilor împreună), dispune de condiţii materiale bune pentru creşterea şi educarea copiilor în imobilul P + 1, compus din cinci camere, baie ,bucătărie şi hol, pe care îl deţine, a rezultat că sunt îndeplinite prevederile art.60 alin 3 din Legea 272/2004 vizând stabilirea măsurii de plasament, cu atât mai mult cu cât în această modalitate se poate exercita de către părinţi dreptul de a vizita copii şi de a ţine legătura cu aceştia.

Totodată, s-a reţinut că din 16.12.2010 minora A.E. nu se mai află în domiciliul său, iar înscrisurile depuse în faţa instanţei de recurs fac dovada că de la data de 6 ianuarie 2011, aceasta alături de sora sa a început cursurile şcolii cu clasele 1-VIII din comuna Râncaciov, unde locuieşte străbunica, este sănătoasă şi a fost înscrisă pe lista medicului de familie C.C.

Nemulţumirea recurentului în sensul că întreaga motivare a cererii formulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa are la bază o situaţie nereală determinată de declaraţiile mincinoase ale martorei M.M. şi influenţa negativă pe care aceasta a avut-o asupra fiicelor sale G.I. şi A.E., nu a fost primită de instanţă, deoarece în prezenta cauză, demersul judiciar demarat de D.G.A.S.P.C. Dâmboviţa a avut la bază situaţia exprimată de fiicele recurentului cu ocazia audierii lor în prezenţa unui psiholog, în cadrul procesului declanşat de mama acestora având ca obiect reîncredinţarea, precum şi situaţia constatată cu prilejul deplasării la domiciliul tatălui a reprezentanţilor acestei instituţii şi a discuţiilor purtate de ei cu minora A.E.

Aşa cum reiese din motivarea hotărârii instanţei de fond, motivare care respectă prevederile art.261 alin.5 Cod pr. civilă, instituirea acestei măsuri cu privire la minoră s-a realizat având în vedere situaţia concretă din speţă, raportat la dispoziţiile legale incidente fără a se face trimitere la situaţia relatată de martora M.M.audiată în cadrul procesului de reîncredinţare a minorelor.

Prin urmare, din moment ce declaraţia acestei martore (despre care se pretinde de către recurent că nu ar corespunde adevărului şi în contracararea căreia se invocă declaraţiile notariale date de L.I., M.G. şi A.A) nu a stat la baza măsurii dispusă în cauza de faţă cu privire la minora A.E., susţinerea recurentului cu privire la eventualul caracter mincinos al acesteia şi a influenţei pe care ar fi exercitat-o asupra minorelor, nu poate fi analizată în actualul cadru procesual, ea putând fi valorificată în dosarul de reîncredinţare copii unde această persoană a fost audiată.

Cert este că la instituirea măsurii plasamentului Tribunalul Dâmboviţa a avut în vedere, raportat la împrejurările obiective ale cauzei, caracterul urgent al acesteia, faptul că ea are un caracter vremelnic (în sensul că ea nu rezolvă litigiul în fond, deci nu se pronunţă în mod definitiv asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor), precum şi împrejurarea că nu prejudecă fondul dreptului, câtă vreme instanţa nu a avut de cercetat fondul dreptului, ci numai să facă o examinare sumară asupra aparenţei acestuia.

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de interesul minorei, care reprezintă criteriul principal analizat cu ocazia soluţionării acţiunii de faţă, dar şi de caracterul temporar al acestei măsuri speciale de protecţie , raportat la actele şi lucrările cauzei, Curtea a apreciat că nemulţumirile formulate de recurent sunt nefondate şi se impun a fi respinse, urmând a se menţine ca legală hotărârea atacată, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, recursul formulat fost respins ca nefondat.

(Judecător Veronica Grozescu)

[28] Art. 584 cod civil. Actiune în grăniţuire. Diferenţiere faţă de acţiunea în revendicare.

Cod civil, art. 584

Acţiunea în grăniţuire, astfel cum este succint definită de art. 584 c.civ., este o acţiune reală-imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă având ca scop delimitarea proprietăţilor învecinate,

71

ea neimpunând reclamantului sa-şi dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porţiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul.

Cu alte cuvinte, cel ce solicită grăniţuirea trebuie să-şi justifice proprietatea numai prin prezumţia legală de posesiune, iar în aceste condiţii, grăniţuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăţi vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porţiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire şi o contestaţie.

Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, susţinând că vecinul ar deţine-o fără drept, grăniţuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul său

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia civilă nr. 96 din 9 februarie 2011.

Prin decizia civilă nr. 96/09.02.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de

pârâţi împotriva deciziei civile nr. 443 pronunţată la 17 noiembrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut printre altele că în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, în sensul că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii, câtă vreme, pe de o parte, se susţine că acţiunea în grăniţuire nu a avut caracter de revendicare, iar pe de altă parte, se analizează întinderea drepturilor de proprietate ale părţilor, s-a constatat că instanţa de fond a menţionat, în mod expres, că a analizat conturul terenurilor părţilor în latura comună litigioasă, şi nu proprietăţile în sine, în acelaşi fel răspunzând şi Tribunalul Dâmboviţa cu ocazia analizării cererii de apel a pârâţilor-reclamanţi.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut că acţiunea în grăniţuire, astfel cum este succint definită de art. 584 c.civ., este o acţiune reală-imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă având ca scop delimitarea proprietăţilor învecinate, ea neimpunând reclamantului sa-şi dovedească dreptul său de proprietate cu privire la porţiunile de teren asupra cărora cere a se stabili hotarul.

Cu alte cuvinte, cel ce solicită grăniţuirea trebuie să-şi justifice proprietatea numai prin prezumţia legală de posesiune, iar în aceste condiţii, grăniţuirea, respectiv determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietăţi vecine, chiar stabilită prin hotărâre judecătorească, nu constituie lucru judecat pentru porţiunile de teren cu privire la care s-a constatat o împrejmuire şi o contestaţie.

Dacă însă, cu ocazia grăniţuirii reclamantul pretinde o parte determinată din terenul limitrof, susţinând că vecinul ar deţine-o fără drept, grăniţuirea implică o revendicare, iar reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul său.

Or, în speţa de faţă, reclamanţii nu au pretins decât stabilirea liniei de hotar, conform aliniamentului gardului ce a existat anterior, şi nicidecum nu au pretins stabilirea liniei de hotar pe un alt aliniament, către proprietatea pârâţilor.

Raportat la cele de mai sus, în mod corect Tribunalul Dâmboviţa a constatat că instanţa de fond a procedat la stabilirea hotarului real şi trasarea acestuia în funcţie de semnele de hotar stabilite prin aflarea celor mai vechi semne de hotar, după examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părţilor, administrarea probei cu martori şi a celei cu expertiză în specialitatea topografie.

De altfel, prin acţiunea în grăniţuire se urmăreşte reconstituirea hotarului real dintre două fonduri, fiecare parte având rolul de reclamant şi pârât, ceea ce le pune pe acelaşi plan în ceea ce priveşte sarcina probei, astfel încât, se constată că nu au fost ignorate dispoziţiile art. 1169 Cod civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Instanţele anterioare au avut în vedere şi actele de proprietate prezentate de pârâţii recurenţi, inclusiv Planul de situaţie şi amplasament aferent autorizaţiei de construcţie, dar au stabilit că acesta evidenţiază doar că imobilul proprietatea fam. M. trebuia amplasat la 0,50 m de hotar, fără a se putea şti dacă această distanţă a şi fost respectată cu ocazia ridicării construcţiei,

72

astfel că, nu au fost aplicate în mod eronat dispoziţiile art. 1169 Cod civil, motiv pentru care, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

Analizarea hotărârii de partaj a reclamanţilor şi raportului de expertiză întocmit de expert A, ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 2063/16.11.2000 a Tribunalului Dâmboviţa, precum şi a suprafeţelor înscrise în titlurile de proprietate ale părţilor şi calculul ( greşit în opinia recurenţilor) celor ce ar fi deţinute în plus, nu s-au făcut din perspectiva comparării titlurilor de proprietate specifice acţiunii în revendicare, ci pentru verificarea aliniamentului liniei de hotar a celor două proprietăţi învecinate, nefiind relevant, deci, dacă înscrisurile de care s-au folosit părţile ar fi avut caracter declarativ sau constitutiv de proprietate.

Ca atare, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civilă, câtă vreme instanţele anterioare nu au analizat cererea dedusă judecăţii, de grăniţuire a proprietăţii părţilor, ca fiind o acţiune în revendicare, ci chiar au stabilit, în mod expres, că delimitarea liniei de hotar s-a făcut ţinând cont de posesia exercitată, de existenţa semnelor exterioare care delimitau aliniamentul vechiului gard, iar analiza titlurilor de proprietate ale părţilor în cadrul administrării probei cu înscrisuri, s-a făcut în cadrul acţiunii complexe de interpretare a probatoriilor administrate, şi nicidecum în vederea comparării acestora sub aspectul existenţei titlurilor de proprietate.

Câtă vreme argumentele instanţei nu au vizat întinderea dreptului de proprietate al părţilor, ci au fost expuse tocmai pentru a întări dovada exerciţiului posesiei, caracteristică acţiunii în grăniţuire, nu se poate constata că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sau că s-a făcut o greşită aplicare a principiului in dubio pro reo.

(Judecător Mioara Iolanda Grecu)

[29] Consimţământul la încheierea unui act autentic .Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

Consimţământul pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ( Decizia nr. 112/14.02.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 112 din 14 februarie 2011.

Prin decizia nr. 112/14 februarie 2011 s-a respins ca nefondat recursul formulat de

reclamanta M.M., împotriva deciziei civile nr. 465/22.09.2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu pârâţii Z.GHE., Z.A., P.D.C., moştenitor al defunctului P. A..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că critica recurentei, în sensul că, în ceea ce o priveşte pe defuncta Z.M., lipsa semnăturii acesteia din contractul de vânzare-cumpărare echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea contractului este nefondată,întrucât consimţământul pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Referitor la prima condiţie, în cauză nu s-a invocat lipsa discernământului defunctei Z.M.; cu privire la condiţia ca acesta să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, Curtea va reţine că recurenta s-a prezentat la notarul public, astfel cum rezultă din încheierea de autentificare nr.1939/1985 a Notarului Public B. O., pentru încheierea actului autentic, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită.

Aceeaşi intenţie, de a produce efecte juridice reiese şi din planul de situaţie ce face parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare susmenţionat, întrucât acesta a fost semnat şi de defuncta Z. M.,precum şi din declaraţia autentificată sub nr.1938/18 martie 1985 de notarul de stat B. O. ce a fost dată şi semnată de ambii vânzători pentru a servi la înstrăinarea locuinţei.

Este îndeplinită şi condiţia, în sensul că a fost exteriorizat consimţământul, prin semnarea planului de situaţie, parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare în discuţie, prin

73

menţiunile notarului public din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare potrivit cărora, la încheierea acestuia a fost prezentă şi Z.M. precum şi din declaraţia autentificată sub nr.1938/18 martie 1985 de notarul de stat B. O. ce a fost dată şi semnată de ambii vânzători pentru a servi la înstrăinarea locuinţei.

Cu privire la ultima condiţie ce trebuia să fie îndeplinită, Curtea va reţine că nu s-a susţinut de către recurentă că ar fi fost alterat consimţământul defunctei pentru viciu de consimţământ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, contractul de vânzare-cumpărare susmenţionat este valabil, defuncta Z.M. exprimându-şi consimţământul liber la încheierea acestuia.

Nu se poate reţine că ambele instanţe au preluat în mod eronat apărarea formulată de intimaţii-pârâţi, care au încercat să creeze o falsă aparenţă de drept, în sensul că nu are importanţă faptul că defuncta Z.M. nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, consimţământul defunctei Z.M. a fost valabil exprimat şi îndeplineşte condiţiile de valabilitate, astfel cum s-a motivat în precedent.

În ceea ce priveşte critica ce vizează motivarea instanţei de apel, potrivit căreia, menţiunile prinse în contractul de vânzare-cumpărare fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului constatator, Curtea va reţine că este corectă motivarea instanţei sub acest aspect, întrucât disp.art.1173 Cod civil prevăd că actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată.

De asemenea, trebuie văzute şi disp.art.1174 Cod civil, potrivit cărora, actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, cînd menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect.

Critica referitoare la faptul că instanţa nu avea voie să recurgă la prezumţia că lipsa semnăturii defunctei de pe contractul de vânzare-cumpărare s-a datorat unei erori materiale, mai ales că semnătura nu se regăseşte în niciunul din exemplarele întocmite este nefondată, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu nu este afectat de vreo cauză de nulitate, având în vedere faptul că defuncta Z.M. şi-a exprimat consimţământul în mod valabil, astfel cum s-a arătat mai sus.

Susţinerea recurentei că au fost încălcate dispoziţiile art. 29 din Hotărârea de Guvern nr. 1518/14.09.1960, urmează a fi respinsă, întrucât din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1939/1985, reiese că defuncta Z. M. a fost prezentă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar pe planul de situaţie ce face parte integrantă din acest contract, se află semnătura defunctei, ceea ce echivalează cu exprimarea consimţământului ei la încheierea contractului.

Ultima critică ce vizează analiza probelor administrate urmează a fi respinsă ca nefondată întrucât se întemeiază pe art.304 pct.11 Cod pr.civilă, care se referă la faptul că hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate,text de lege ce a fost abrogat prin OUG 138/2000 aprobată prin Legea 219/2005.

(Judecător Elena Staicu)

[30] Proces de divorţ. Îndeplinirea procedurii de citare cu pârâta prin afişare la domiciliul ales. Mod de apreciere. Pârâtă cu reşedinţa într-un stat membru al uniunii europene. Dispoziţii incidente în materia citării acesteia la reşedinţa din străinătate.

74

Potrivit art. 88 al. 1 pct. 4 Cod pr. civ. citaţia va cuprinde numele, domiciliul şi calitatea celui citat, iar în lumina alineatului 2 al aceluiaşi text de lege această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, faţă de petitul principal al cererii de chemare în judecată devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 6161 Cod pr. civ. şi care impun obligaţii suplimentare în verificarea îndeplinirii procedurii de citare cu soţul pârât.

De asemenea în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că apelanta pârâtă a fost citată pentru fiecare termen în condiţii de regularitate procesuală şi la adresa sa din Spania.

După cum se reţine din actele şi lucrările dosarului acţiunea a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 03.09.2009, deci ulterior momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Pe de altă parte procedura de citare urma a se efectua în Spania, deci în alt stat membru.Într-o atare situaţie, în lumina efectului direct al dreptului comunicat şi aplicării prioritare

a normelor comunitare procedura de citare trebuie efectuată în baza Regulamentului (CE) Nr. 1393 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 82 din 3 februarie 2011.

Prin Decizia nr. 82/ 3 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursurile declarate de pârâta F.D.A. şi intervenienta I.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 523 din 13 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia civilă în contradictoriu cu reclamantul F.M. şi autoritatea tutelară C.L.P., a casat Sentinţa civilă nr. 4055/18.03.2010 a Judecătoriei Ploieşti şi Decizia nr. 523 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Prahova – Secţia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Ploieşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, iniţial Judecătoria Ploieşti a fost investită cu o cerere având ca obiect desfacere căsătorie, încredinţarea unui minor şi obligarea celuilalt părinte la plata unei pensii de întreţinere.

În cuprinsul acţiunii reclamantul a indicat drept domiciliul al pârâtei Castellon, Oropesa del Mar/Opresa, bulevardul Jardin, nr. 5, ap. 2, Poarta 35.

Ulterior, prin cerere scrisă depusă la data de 28.10.2009 reclamantul a solicitat citarea pârâtei şi în Ploieşti, str. Pictor Rosenthal, nr. 40, la familia I..

Pentru termenul de judecată din data de 10.12.2009 pârâta a formulat cerere reconvenţională indicând drept reşedinţă a acesteia în Spania, Municipio Castellon, Oropesa del Mar, Marina Dor, Edificio Levante I, nr. 1, cod poştal 12594, precum şi domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Ploieşti, str. Pictor Daniel C. Rosenthal, nr. 40, jud. Prahova.

Din dovezile de citare aflate la dosarul primei instanţe rezultă că pârâta a fost citată în Ploieşti, Pictor Rosenthal, nr. 40, jud. Prahova, procedura de citare realizându-se prin afişarea citaţiei.

Potrivit art. 88 al. 1 pct. 4 Cod pr. civ. citaţia va cuprinde numele, domiciliul şi calitatea celui citat, iar în lumina alineatului 2 al aceluiaşi text de lege această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, faţă de petitul principal al cererii de chemare în judecată devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 6161 Cod pr. civ. şi care impun obligaţii suplimentare în verificarea îndeplinirii procedurii de citare cu soţul pârât.

Ori, deşi pârâta şi-a indicat un anumit domiciliu ales în România şi care rezultă şi din copia actului de identitate al persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, în realitate pe dovezile de citare nu a fost trecută denumirea completă a străzii, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea legală a procedurii de citare, sub sancţiunea nulităţii actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale.

Într-o atare situaţie în mod nelegal prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei, soluţie menţinută de instanţa de apel prin respingerea căii de atac promovată de apelantă sub aspectul criticii vizând procedura de citare.

75

Susţinerea instanţei de apel în sensul că din verificarea nomenclatorului stradal al Municipiului Ploieşti s-a constat că este înscrisă numai strada Pictor Rosenthal, iar nu şi Pictor Daniel C. Rosenthal, cum susţine apelanta nu numai că nu îşi găseşte suport probator, dar este şi nereală faţă de menţiunile din cartea de identitate menţionată şi care este un act emis de o autoritate a administraţiei publice ce se bucură de o prezumţie de veridicitate.

Aşa fiind lipsa unor menţiuni ale denumirii străzii atrage nulitatea procedurii de citare, cu toate consecinţele ce rezultă din acesta, partea care o invocă fiind dispensată de dovada vătămării care se prezumă conform art. 105 al. 2 teza a II-a Cod pr. civ.

De asemenea în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că apelanta pârâtă a fost citată pentru fiecare termen în condiţii de regularitate procesuală şi la adresa sa din Spania.

După cum se reţine din actele şi lucrările dosarului acţiunea a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 03.09.2009, deci ulterior momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Pe de altă parte procedura de citare urma a se efectua în Spania, deci în alt stat membru.Într-o atare situaţie, în lumina efectului direct al dreptului comunicat şi aplicării prioritare a

normelor comunitare procedura de citare trebuie efectuată în baza Regulamentului (CE) Nr. 1393 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului.

Ori, din actele dosarului rezultă că pârâta a fost citată în Spania potrivit Codului de procedură civilă.

Numai intervenienta şi pentru un singur termen de judecată a fost citată de prima instanţă în mod legal în baza reglementării comunitare amintite.

Pentru toate motivele arătate şi având în vedere textele de lege menţionare Curtea a constatat că sunt fondate criticile recurentei pârâte privitoare la modul de îndeplinire a procedurii de citare de către prima instanţă şi aprecierea ca legală a acesteia de către instanţa de apel.

Într-o atare situaţie toate actele de procedură îndeplinite de judecătorie sunt nule, nulitate ce afectează şi hotărârea de primă instanţă, precum şi hotărârea instanţei de apel, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare.

Faţă de această împrejurarea Curtea nu a mai analizat celelalte critici vizând nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererii de probatorii solicitată prin cererea prin care a fost exercitată calea de atac, precum şi cele vizând modul de soluţionare pe fond a cauzei.

(Judecător Adriana Maria Radu)

[31] Calificarea juridică corespunzătoare a cererilor formulate de părţi. Rolul activ al judecătorului

C. proc. civ., art. 129 alin. 4, art. 119

Art. 119 Cod proc.civilă reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvenţională, dacă are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului.

Într-adevăr, în materia dreptului procesual civil, este de principiu că părţile au dreptul să hotărască singure cu privire la exercitarea acţiunii şi a cererii reconvenţionale (determinând obiectul pretenţiilor în limita căruia urmează a fi soluţionat litigiul) numai că, în situaţia în care cererile părţilor sunt formulate confuz, instanţa, în exercitarea rolului său activ, reglementat de art. 129 alin.4 Cod proc.civilă, are obligaţia să le pretindă precizările necesare pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea juridică corespunzătoare cererilor formulate.( Decizia nr. 186/07.03.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,76

Decizia nr. 186 din 7 martie 2011.

Prin decizia civilă nr. 186/7.03.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul M.N., a casat atât decizia civilă nr. 447/15.09.2010 a Tribunalului Prahova, cât şi sentinţa civilă nr. 495/25.02.2010 şi încheierea interlocutorie din data de 5.11.2009 pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Judecătoria Vălenii de Munte.

Art. 119 Cod proc.civilă reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvenţională, dacă are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului.

Într-adevăr, în materia dreptului procesual civil, este de principiu că părţile au dreptul să hotărască singure cu privire la exercitarea acţiunii şi a cererii reconvenţionale (determinând obiectul pretenţiilor în limita căruia urmează a fi soluţionat litigiul) numai că, în situaţia în care cererile părţilor sunt formulate confuz, instanţa, în exercitarea rolului său activ, reglementat de art. 129 alin.4 Cod proc.civilă, are obligaţia să le pretindă precizările necesare pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea juridică corespunzătoare cererilor formulate.

În cazul în speţă, pârâtul M.N., prin cererea intitulată „Precizare” (fila 50 dosar fond) a pretins că terenul de 1936 m.p. situat în intravilanul comunei Poseşti este proprietatea sa.

Deşi, aparent, o asemenea precizare poate fi considerată drept o apărare a pârâtului formulată în condiţiile art. 115 Cod proc.civilă, motivarea pretenţiei sale, în sensul că terenul respectiv i-a fost dat în proprietate de mama sa M.S. conform convenţiei din 4.05.1955, dată de la care a intrat în stăpânirea acestuia, concluzionează că pârâtul pretinde din litigiu şi, deci, ne aflăm în faţa unei cereri reconvenţionale.

În acest context, prima instanţă avea obligaţia să-i pună în vedere pârâtului să timbreze cererea reconvenţională conform dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar şi, ulterior, în baza probelor administrate, să se pronunţe şi asupra acesteia.

În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea, în temeiul art. 312 alin.3 teza a II-a Cod proc. civilă, a admis recursul, a casat atât decizia civilă nr. 447/15.09.2010 a Tribunalului Prahova, cât şi sentinţa civilă nr. 495/25.02.2010 şi încheierea interlocutorie din data de 5.11.2009 pronunţate de Judecătoria Vălenii de Munte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Judecătoria Vălenii de Munte.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[32] Acceptare tacită a succesiunii în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil. Efectele declaraţiei exprese ulterioare a părţii că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor.

Un principiu care operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii este acela potrivit căruia succesibilul care a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, întrucât ca efect al unei asemenea acceptări în mod irevocabil i se consolidează calitatea de moştenitor.În literatura de specialitate s-a precizat că în ipoteza în care succesibilul a săvârşit fapte materiale care valorează acceptare tacită, efectul indirect al acestor fapte nu poate fi anihilat printr-o declaraţie expresă ulterioară a acestuia că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, deoarece o atare afirmaţie nu are valoare faţă de actele făcute - protestatio contra actum non valet”( Decizia nr. 197/09.03.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 197 din 9 martie 2011.

77

Prin decizia civilă nr. 197/09.03.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de pârâtul B.I. împotriva deciziei civile nr.402 din 01 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.M. ca nefondat pentru următoarele considerente:

Un principiu care operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii este acela potrivit căruia succesibilul care a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul legal nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, întrucât ca efect al unei asemenea acceptări în mod irevocabil i se consolidează calitatea de moştenitor.

Deşi s-a susţinut de către recurent că reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de art.700 Cod civil, afirmaţiile acestuia au fost înlăturate pentru argumentele expuse în cuprinsul deciziei.

Din răspunsurile pârâţilor la interogatoriul luat de reclamantă a rezultat că aceasta foloseşte un teren ce face parte din succesiunea autorului său, respectiv suprafaţa de 2057 mp începând din anul 1990 şi până în prezent, iar o atare situaţie a fost confirmată şi prin depoziţiile martorilor M.A. şi P.I.

Dacă în timpul vieţii autorului folosirea de către reclamantă a suprafeţei menţionate anterior, care era proprietatea tatălui său, s-a realizat pe baza unui acord prealabil al acestuia, este evident că după decesul lui deţinerea terenului de către S.M. şi folosirea acestuia echivalează cu un act de acceptare tacită a succesiunii, deoarece este vorba de un fapt pe care ea nu îl putea săvârşi decât în calitate de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic intenţia de acceptare a moştenirii, conform art.689 Cod civil. S-a considerat deci că acest fapt material, săvârşit în termenul de opţiune succesorală, cu intenţia de a angaja viitorul a implicat o acceptare a moştenirii autorului ei, întrucât reclamanta s-a comportat ca un proprietar, situaţie în care nu poate fi primită critica recurentului în sensul că intimata a devenit străină de succesiune.

În literatura de specialitate s-a precizat că în ipoteza în care succesibilul a săvârşit fapte materiale care valorează acceptare tacită, efectul indirect al acestor fapte nu poate fi anihilat printr-o declaraţie expresă ulterioară că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, deoarece o atare afirmaţie nu are valoare faţă de actele făcute (protestatio contra actum non valet”).

Plecând de la aceste considerente instanţa a constatat că din moment ce reclamanta a săvârşit, în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii defunctului B.D., acte materiale care denotau intenţia acesteia de acceptare tacită, pură şi simplă a succesiunii tatălui ei, declaraţia sa notarială (dată după expirarea termenului de opţiune succesorală de 6 luni) înregistrată sub nr.402/1997 în sensul că nu a efectuat nici un act de acceptare expresă sau tacită a succesiunii, este lipsită de relevanţă, întrucât o atare afirmaţie nu are valoare faţă de actele făcute.

Prin urmare, câtă vreme s-a reţinut că reclamanta are calitate de moştenitor al defunctului, rezultă că stabilirea cotelor s-a făcut în mod corect, iar în atare context nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale.

Pe cale de consecinţă, în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente prevederile art.304 pct.9 Cod pr. civilă invocate de pârât în susţinerea recursului, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod pr. civilă, l-a respins ca nefondat, menţinând ca legală decizia atacată.

(Judecător Veronica Grozescu)

[33] Art. 36 alin. 2 Codul familiei. Partaj de bunuri comune în timpul căsătoriei. Motive temeinice.

Codul familiei, art. 36 alin. 2

78

Potrivit art. 36 alin. 2 din Codul familiei, bunurile comune pot fi împărţite în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pentru motive temeinice.

Chiar dacă legea nu a definit conţinutul noţiunii de motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, instanţele judecătoreşti au validat mai multe împrejurări de fapt care îndeplinesc condiţiile legale, şi anume: întreţinerea unui copil dintr-o căsătorie anterioară, abandonarea forţată a domiciliului comun; în cazul separaţiei în fapt, când unul din soţi întreţine relaţii de concubinaj şi deţine o parte din bunurile comune, când unul dintre soţi a început să înstrăineze bunurile dobândite în timpul căsătoriei, etc.. Chiar dacă reclamantul are posibilitatea promovării unei acţiuni de divorţ, în lipsa unui asemenea demers, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, instanţa nu poate impune introducerea unei asemenea cereri, în contra voinţei acesteia, indiferent de motivele ce stau la baza acestei atitudini.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 236 din 23 martie 2011.

Prin decizia civilă nr. 236/23.03.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de împotriva deciziei civile nr.459 pronunţată la 2 decembrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa şi pe cale de consecinţă a casat decizia sus menţionată şi sentinţa civilă nr.1911 din 24.03.2010 a Judecătoriei Târgovişte şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Târgovişte.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut printre altele că instanţele anterioare, respingând acţiunea de partaj bunuri comune în timpul căsătoriei a reclamantei, au pronunţat hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. 2 din Codul familiei, potrivit căruia bunurile comune pot fi împărţite în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pentru motive temeinice.

Chiar dacă legea nu a definit conţinutul noţiunii de motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, instanţele judecătoreşti au validat mai multe împrejurări de fapt care îndeplinesc condiţiile legale, şi anume: întreţinerea unui copil dintr-o căsătorie anterioară, abandonarea forţată a domiciliului comun; în cazul separaţiei în fapt, când unul din soţi întreţine relaţii de concubinaj şi deţine o parte din bunurile comune, când unul dintre soţi a început să înstrăineze bunurile dobândite în timpul căsătoriei.

Potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite timpul în căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar în alineatul 2 din acelaşi articol se prevede că orice convenţie contrarie este nulă.

În speţa de faţă, părţile sunt căsătorite încă din anul 1967 şi, deşi nu există înregistrată o acţiune prin care să se solicite desfacerea căsătoriei acestora, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, arătând că a fost alungată din domiciliu, iar pârâtul înstrăinează din bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei.

Din contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr.4536/29.08.2007 la Biroul Notarului Public ND, rezultă că pârâtul a înstrăinat numiţilor BA şi BC imobilele terenuri şi construcţii situate în intravilanul comunei T, judeţ Dâmboviţa.

Deşi în actul de vânzare sus-arătat vânzătorul a specificat faptul că bunurile sunt proprii, dat fiind faptul că terenul a fost dobândit prin donaţie, iar construcţia este edificată în anul 1960, pe când era necăsătorit, reclamanta a formulat o acţiune în constatarea nulităţii acestui contract, apreciind că pârâtul a înstrăinat şi camere ce au fost dobândite în timpul căsătoriei părţilor.

Această acţiune a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2353/2008, printre considerentele Judecătoriei Târgovişte numărându-se şi acela că este necesar, pe calea unei acţiuni separate de partaj judiciar, să se solicite ieşirea din indiviziune asupra comunităţii de bunuri a celor doi soţi, urmând ca soarta contractului încheiat de pârât să depindă de rezultatul partajului.

Mai mult, la interogatoriul luat pârâtului de către instanţă, acesta a recunoscut că a alungat-o pe reclamantă din domiciliul comun şi că a înstrăinat parte din bunurile mobile comune, cum ar fi: un televizor color marca Platinium, un cazan de ţuică şi un autoturism Trabant.

79

Este adevărat că reclamanta avea posibilitatea promovării unei acţiuni de divorţ, dar, totodată, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, instanţa nu poate impune introducerea unei asemenea cereri, în contra voinţei acesteia, indiferent de motivele ce stau la baza acestei atitudini.

Ca atare, având dovada clară că reclamanta a fost alungată din domiciliu, rezultată din chiar recunoaşterile pârâtului şi că acesta, în perioada scursă de la data despărţirii in fapt a soţilor şi până la data promovării prezentei acţiuni, a procedat la vânzarea diverselor bunuri mobile sau imobile pretinse de către reclamantă ca fiind bunuri comune, în mod greşit instanţele anterioare au apreciat că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 36 alin. 2 din Codul familiei, în sensul inexistenţei motivelor temeinice pentru partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Mai mult, este nerelevant faptul că reclamanta a fost alungată sau a plecat de bună-voie din domiciliul comun, câtă vreme ceea ce contează în speţa de faţă este faptul că, de la despărţirea în fapt a părţilor, respectiv anul 2007, a trecut o importantă perioadă de timp, iar pârâtul înstrăinează bunurile aflate în domiciliul comun, existând posibilitatea ca reclamanta să fie în imposibilitate de a mai beneficia de acestea.

Faţă de faptul că Judecătoria Târgovişte nu s-a pronunţat pe fondul cererii de ieşire din indiviziune a părţilor, ci doar a analizat motivele de admisibilitate ale acţiunii promovată de reclamantă, în condiţiile expuse anterior, Curtea de Apel constatând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, a admis recursul declarat în cauză şi, pe cale de consecinţă, în baza disp. art. 312 alin. 3 c.pr.civ., a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

(Judecător Mioara Iolanda Grecu)

[34] Aplicarea în timp a normelor procedurale civile. Normă tranzitorie expresă.

Legea nr.202/2010, art. XXII alin. 2

În lumina dispoziţiilor art. XXII al. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor dispoziţiile art. 1591 Cod pr. civ. din acest act normativ se aplică numai proceselor şi cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii noi.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 237 din 24 martie 2011.

Prin Decizia nr. 237/24 martie 2011 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins recursul declarat de reclamanta SC V.P. SA Câmpina, împotriva Deciziei civile nr. 557 din 27 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia civilă, în contradictoriu cu pârâţii M.C., C. L.C., şi ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, sub aspectul criticilor recurentei în sensul că art. 1591 alin.2 Cod pr.civilă stabileşte că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu până la prima zi de înfăţişare dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, rezultând deci că în cazul unei necompetenţe materiale sau teritoriale absolute excepţia poate fi invocată atât de judecător din oficiu cât şi de partea interesată până la prima zi de înfăţişare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor pe fond, în faţa primei instanţe, temeiul de drept invocat a fost introdus în dispoziţiile procedurale civile prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Numai că în lumina dispoziţiilor art. XXII al. 2 din acelaşi act normativ dispoziţiile art. 1591 Cod pr. civ. se aplică numai proceselor şi cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii noi.

Ori, cauza pendinte a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 30.04.2008, deci cu mult înainte de 25.11.2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

80

Într-o atare situaţie în speţa dedusă judecăţii nu sunt aplicabile dispoziţiile legii noi cu privire la modul de invocare a excepţiei de necompetenţă materială, inclusiv momentul procedural limită în acest sens, astfel încât Curtea nu a putut avea în vedere susţinerile recurentei sub acest aspect.

(Judecător Adriana Maria Radu)

81

Decizii RelevanteTrimestrul I 2011

Secţia Comercială şi de Contencios

Administrativ şi Fiscal

82

[35] Sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Refuz nejustificat de a soluţiona o cerere.

Legea nr. 554/2004, art. 1

Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile, nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ, întrucât din interpretarea sistematică a prevederilor acesteia rezultă că refuzul rezolvării unei cereri ce poate face obiect al unei acţiuni în contencios administrativ priveşte numai cererile de emitere a unui act administrativ, ori de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 356 din 17 februarie 2011.

Reclamantul C. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice R., obligarea acesteia la emiterea procesului-verbal de distribuire a sumei de 124.435 lei, rezultată din executarea silită, înscrierea sa în tabloul creditorilor cu suma de 63.572 lei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 63.572 lei reprezentând drepturi salariale.

În motivarea acţiunii a învederat că prin sentinţa civilă nr.1424/2009 pronunţată de Judecătoria R. în dosarul nr.1280/2009, definitivă şi irevocabilă, a fost anulat procesul verbal de eliberare şi distribuire a sumelor rezultate din executarea silită nr. 5108/28.05.2009 şi s-a dispus emiterea unui nou proces verbal privind distribuirea sumei de 124.435 lei, rezultată din executarea silită. Totodată s-a dispus înscrierea creanţei sale de 63.572 lei pe tabloul creditorilor, în procesul verbal de distribuire a sumei de 124.435 lei, datorată în baza titlului executoriu - sentinţa civilă nr.1070 din 21.11.2007.

Deşi hotărârea judecătorească este irevocabilă, pârâta refuză să o pună în aplicare, notificarea adresată pârâtei a rămas fără răspuns.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 şi următoarele Cod civil.Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât

reclamantul nu solicită anularea unui act administrativ şi introducerea acţiunii în contencios administrativ este rezervată acelei persoane care printr-un act administrativ se consideră vătămata într-un drept al său ori într-un interes legitim, public sau privat.

Prin sentinţa nr. 1416/9.11.2010 Tribunalul B. a respins excepţia inadmisibilităţii formulată de pârâtă. A admis acţiunea şi a obligat pârâta la distribuirea creanţei reclamantului potrivit procesului verbal de distribuire nr.798/21.06.2010.

Instanţa a respins excepţia invocată de către pârâta, având în vedere acţiunea reclamantului, care este fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art.1, astfel cum s-a precizat în cererea completatoare şi la dezbaterea pe fond a cauzei; interesul este justificat de faptul că pârâta refuză nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept, respectiv punerea în executare a titlului executoriu - sentinţa civilă nr.1424/2009 privind înscrierea în tabloul de distribuire, pentru drepturi salariale.

Pe fond tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată.Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Administraţia

Finanţelor Publice R.83

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 304 ind. 1Cod procedură civilă.

Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1424/9.11.2009 pronunţată de Judecătoria R. în dosarul nr. 1280/287/2009 a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatorul C. M. şi a fost anulat procesul-verbal de eliberare şi distribuire a sumelor rezultate din executarea silită nr. 5108/28.05.2009 şi s-a dispus emiterea unui nou proces-verbal privind distribuirea sumei rezultate din executarea silită şi înscrierea în tabloul creditorilor a contestatorului; sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă.

Or, cât timp intimatul-reclamant deţinea un titlu executoriu, constituit de sentinţa civilă menţionată, învestită cu formula executorie, cererea sa întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art.1073 şi următoarele Cod civil nu este admisibilă, dispoziţiile art. 580² - 580 ind. 5 Cod procedură civilă reglementând procedura pusă la îndemâna creditorului pentru a constrânge debitorul unei obligaţii de a face cuprinsă într-un titlu executoriu de a se conforma titlului respectiv, cu sesizarea instanţei de executare.

Sub acest aspect, potrivit dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile, nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ, întrucât din interpretarea sistematică a prevederilor acesteia rezultă că refuzul rezolvării unei cereri ce poate face obiect al unei acţiuni în contencios administrativ priveşte numai cererile de emitere a unui act administrativ, ori de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris.

Potrivit dispoziţiile art. 371¹ din codul de procedură civilă, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu, aceasta se aduce la îndeplinire pe calea executării silite, prin procedura reglementată de Cartea V din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, Curtea constatând că recursul este fondat, în baza dispoziţiilor art.312 alin. 1-3 şi 304 pct. 9 Cod procedură civilă l-a admis, modificând în tot sentinţa, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

[36] Obligaţia Instituţiei Prefectului de a înmatricula autovehicule fără plata taxei de poluare.

Refuzul pârâtei Instituţia Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere – în a cărei competenţă este înmatricularea autovehiculelor , de înmatriculare a autovehiculului reclamantului fără plata taxei pe poluare, reprezintă un act administrativ nelegal, emis cu încălcarea dreptului reclamantului de a-i fi înmatriculat autoturismul independent de taxa pe poluare, drept rezultat din prevederile art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 167 din 27 ianuarie 2011.

Reclamantul D. E. a solicitat, în contradictoriu cu Instituţia Prefectului judeţului B. – Serviciul Public Comunitar - Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, obligarea acesteia la înmatricularea autoturismului marca HYUNDAI, fără plata taxei de mediu.

În motivarea acţiunii a învederat că a devenit proprietarul autoturismului, pentru înmatricularea căruia i se solicită dovada plăţii taxei de mediu, potrivit OUG nr.50/2008.

A apreciat reclamantul că dispoziţiile acestui act normativ, care stabilesc aplicarea taxei de mediu, sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale, precum şi cu cele ale art.90 din Tratatul

84

CE, care consacră unul din temeiurile de bază ale liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor în cadrul ţărilor membre comunitare, instituind regula conform căreia toate aceste state sunt obligate să înlăture orice măsură de natură administrativ fiscală sau vamală care ar putea afecta libera circulaţie a bunurilor în cadrul UE.

Cum în situaţia de faţă sunt încălcate o serie de principii, respectiv principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de cel naţional, principiul aplicării directe a dreptului comunitar şi principiul nediscriminării, s-a solicitat admiterea acţiunii, invocându-se art. 11, 148 alin. 2 şi 4 din Constituţie, art. 90 din Tratatul CE, art. 1076 cod civil.

Pârâta, în conformitate cu dispoziţiile art.115 Cod procedură civilă, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, întrucât actul normativ ce instituie obligaţia achitării taxei pe poluare, respectiv OUG nr.50/2008 nu contravine normelor comunitare, având ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.

Pârâta a arătat că pentru a proceda la înmatricularea unui autoturism, Serviciul Public Comunitar – Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor, pretinde îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 11 din OUG 195/2002, respectiv art. 7 din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, printre care figurează şi cerinţa existenţei dovezii pentru plata taxei de înmatriculare stabilită potrivit legii.

Or, după abrogarea articolului 2141-2143 din Legea 271/2003 privind Codul fiscal, în această materie sunt incidente dispoziţiile OUG 50/2008 privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, astfel că nu poate proceda la înmatriculare, pârâta fiind ţinută să respecte legislaţia internă, chiar şi în situaţia în care ulterior legiuitorul o va modifica, pentru a asigura compatibilitatea legii interne cu dreptul comunitar.

Prin sentinţa nr. 1375/28.10.2010 Tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta să înmatriculeze reclamantului autovehiculul fără plata taxei pe poluare.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunal a formulat recurs pârâta Instituţia Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere, care invocă faptul că dispoziţiile art. 2141 şi următoarele din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu contravin prevederilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană; în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii Europene în domeniul impozitării autovehiculelor, statele membre sunt libere să aplice astfel de taxe şi să stabilească nivelurile acestora.

În speţa recurenta solicită ca instanţa să reţină că taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule (taxa de primă înmatriculare) nu se aplică exclusiv autoturismelor second-hand provenind din alte state membre ale U.E., ci ea se aplică tuturor autoturismelor noi sau second-hand înmatriculate pentru prima data în România, indiferent de provenienţa lor geografică sau naţională, respectiv se aplică şi autoturismelor noi provenite din alte state membre ale U.E., autoturismelor noi şi second-hand provenite din alte state care nu sunt membre ale U.E. (Asia, America, etc.), precum şi autoturismelor noi din producţia naţională a României. Astfel, este binecunoscut că această taxă a fost achitată inclusiv pentru autoturismele şi autovehiculele noi din producţia naţională a României, respectiv pentru mărcile Dacia, Daewoo, Aro, precum şi pentru orice alte mărci de autoturisme şi autovehicule comerciale cu masă totală maximă autorizată de până la 3,5 tone inclusiv, supuse înmatriculării şi fabricate în România, criteriul unic fiind ca aceste autoturisme şi autovehicule să se afle la prima înmatriculare în România.

Ca urmare, instituirea criteriului primei înmatriculări în România conferă taxei speciale un caracter de maximă generalitate , care nu depinde în nici un fel de provenienţa geografică sau naţională a acestor autoturisme şi autovehicule, situaţie în care nu se poate vorbi de încălcarea art. 90 din tratatul C.E., nefiind vorba despre o măsură protecţionistă sau de discriminare negativă a autovehiculelor provenite din alte state membre, aflate la prima înmatriculare în România, în comparaţie cu autovehiculele provenite din România, aflate în aceeaşi situaţie de primă înmatriculare în România.

Aşadar, se vrea ca taxa pe poluare, al cărei scop este, în principiu, corect „poluatorul plăteşte”, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.

Se solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

85

Curtea a reţinut că acţiunea este admisibilă în temeiul art. 1 alin. 1 şi alin. 2 şi art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 republicată, privind contenciosul administrativ.

Articolul 148 alin.2 din Constituţia României instituie principiul priorităţii dreptului comunitar în faţa celui naţional. Potrivit practicii C.J.U.E., un sistem de impozitare poate fi considerat compatibil cu art. 110 T.C.E. doar dacă este stabilit astfel încât să excludă, în toate cazurile, posibilitatea ca  produsele importate să fie mai aspru taxate decât produsele naţionale şi să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii. în materia importurilor autovehiculelor de ocazie, art. 110 T.C.E. urmăreşte să garanteze perfecta neutralitate a impozitelor interne în ceea ce priveşte concurenţa dintre produsele importate şi cele ce se află deja pe piaţa naţională.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a stabilit obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica integral dreptul comunitar în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului comunitar), lăsând inaplicabilă orice dispoziţie contrară din dreptul intern, anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului naţional).

Scopul general al art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratatul Comunităţii Europene este acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor. Acest articol se referă la impozitele şi taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparaţie cu produsele interne.

Sistemul de taxare nu trebuie să fie discriminatoriu, pentru autovehiculele second-hand de pe teritoriul României înmatriculate deja nepercepându-se această taxă, ca pentru autovehiculele second-hand înmatriculate pe teritoriul altui stat comunitar membru al U.E.

Fiind adoptată cu ignorarea dispoziţiilor Tratatului C.E., această taxă specială reprezintă o plată nedatorată, dispoziţiile care o reglementează fiind contrare legislaţiei comunitare, legislaţie pe care judecătorul naţional trebuie să o aplice fără a solicita sau aştepta eliminarea prealabilă a acestora pe calea legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

Obligaţia de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România fără ca textul să facă distincţia nici între autoturismele produse în România şi cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi şi cele second-hand. Deoarece  O.U.G. nr. 50/2008 a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 (art. 14 alin 1), rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu şi pentru cele aflate deja în circulaţie, înmatriculate în ţară.

Analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre U.E. nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa pe poluare dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, dar se percepe această taxă pe poluare la autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru U.E., dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. 

Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cumpărătorii fiind orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. 

Art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratat produce efecte directe şi, ca atare, creează drepturi individuale pe care jurisdicţiile statelor membre ale uniunii le pot proteja.

Judecătorul naţional, ca prim judecător comunitar, are competenţa, atunci când dă efect direct dispoziţiilor art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratat, să aplice procedurile naţionale de aşa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin şi efectiv protejate.

Prin urmare, refuzul pârâtei – în a cărei competenţă este înmatricularea autovehiculelor, de înmatriculare a autovehiculului reclamantului fără plata taxei pe poluare, reprezintă un act administrativ nelegal, emis cu încălcarea dreptului reclamantului de a-i fi înmatriculat autoturismul independent de taxa pe poluare, drept rezultat din prevederile art. 110 (ex. articolul 90 par.1) din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene.

Curtea a constatat că obiectul cauzei priveşte numai obligaţia de înmatriculare fără plata taxei pe poluare, iar nu şi celelalte cerinţe de natură juridică sau tehnică privitoare la autoturism.

În consecinţă, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul.

86

[37] Acordarea sporului lunar de dificultate de 50% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică centrală şi locală, prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 136/ 2006 pentru completarea Legii nr. 263/ 2006 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 209/ 2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii.

Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice a modificat sau abrogat (expres sau implicit) toate actele normative anterioare ce conţin dispoziţii contrare, astfel că pentru anul 2010 ( pentru când s-a acordat sporul lunar de dificultate prin dispoziţia contestată) nu se pot acorda decât sporurile şi indemnizaţiile menţionate expres în cadrul Secţiunii II a Legii nr.330/2009, articolele nr.18-23.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art.23 al.2 din Legea nr.330/2009, „suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu va depăşi 30% din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare”. Ca urmare, sporul de dificultate acordat într-un cuantum ce depăşeşte, singur sau adunat cu alte sporuri şi indemnizaţii, limita precizată este nelegal.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 478 din 3 martie 2011.

Reclamanta Instituția Prefectului Judeţului D. a chemat în judecată pe calea contenciosului administrativ pe pârâtul Primarul com. V., solicitând anularea parţială a dispoziției nr.59/29.01.2010 privind acordarea sporului de dificultate pentru membrii Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar şi a Legii nr. 10/2001, dispoziţie adoptată de pârât, prin care s-a acordat un spor de dificultate de 50 % din indemnizaţia funcţiei primarului şi viceprimarului comunei V.

Prin sentinţa nr. 1344 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul D. a admis cererea formulată de Instituţia Prefectului Judeţului D., a anulat parţial dispoziţia nr. 59/29.01.2010 privind sporul de dificultate de 50% pentru aplicarea Legii 18/1991.

Tribunalul a reţinut că, potrivit expunerii de motive pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2006 din 22/12/2006, privind completarea Legii nr. 263/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, în vederea susţinerii obiectivului de întărire a capacităţii instituţionale din administraţia publică locală şi centrală este necesară asigurarea unui cadru legal prin care să se elimine inechităţile create prin neacordarea unor drepturi de natură salarială persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică locală şi centrală, implicate în mod direct în organizarea executării în concret a actelor normative din domeniul restituirii proprietăţilor, în special la nivelul primăriilor, în condiţiile în care salariaţii din subordinea acestora pot beneficia de spor lunar de dificultate.

Potrivit art. I alin.1 din aceeaşi lege , prin derogare de la prevederile Legii nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese sau numite, din administraţia publică centrală şi locală beneficiază lunar de un spor de dificultate de până la 50% din indemnizaţia corespunzătoare funcţiei

87

respective sau din salariul de încadrare, în cazul în care sunt implicate în aplicarea legii fondului funciar.

În această situaţie, tribunalul a apreciat că acest spor nu era un spor regular şi el putea fi acordat în mod real doar atunci când existau fonduri în bugetul local.

Tribunalul a constatat însă, că, potrivit art.1 din Legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, aceasta are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, stabilindu-se în mod imperativ că, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului plătit din fondurile publice sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Or, de la adoptarea acestei legi, prevederile privind sporul de dificultate pentru membrii Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar şi a Legii nr. 10/2001 nu se mai pot aplica, acestea fiind abrogate implicit.

Astfel, sistemul de salarizare reglementat prin lege are la bază, printre alte principii, conform art.3 alin.1 lit.b din lege şi principiul supremaţiei legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, prin raportare la normele legii privind salarizarea unitară, s-au stabilit drepturi de natură salarială fără respectarea acestui principiu al supremaţiei legii, printr-o simplă dispoziţie a Primarului Comunei V., care nu reprezintă o normă juridică de forţa legii.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâtul Primarul Comunei V., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 şi de art. 3041 Cod procedură civilă.

Curtea a reţinut că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este neîntemeiat, din considerentele sentinţei recurate reieşind că hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, fără a exista contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii, Curtea a considerat că este neîntemeiat.

Astfel, Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice a modificat sau abrogat (expres sau implicit) toate actele normative anterioare ce conţin dispoziţii contrare, astfel că pentru anul 2010 (pentru când s-a acordat sporul lunar de dificultate prin dispoziţia contestată) nu se pot acorda decât sporurile şi indemnizaţiile menţionate expres în cadrul Secţiunii II a Legii nr.330/2009, articolele nr.18-23.

Dispoziţiile art.22 al.1 din Anexa III a Legii nr.330/2009, conform cărora „funcţionarii publici au următoarele drepturi prevăzute de alte acte normative, al căror cuantum se suportă de la bugetul de stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat: indemnizaţiile stabilite pentru activităţi suplimentare la care sunt desemnaţi să participe în cadrul unor comisii organizate în condiţiile legii” sunt incidente doar în privinţa funcţionarilor publici, întrucât anexa III a Legii nr.330/2009 conţine reglementări specifice acestora. Ca urmare, acestea nu pot fi aplicate în cazul aleşilor locali sau personalului contractual – anexa nr.I a Legii nr.330/2009 neconţinând dispoziţii similare celor citate anterior, astfel că dispoziţia contestată este nelegală, întrucât prin aceasta s-a acordat sporul lunar de dificultate unor persoane care nu au calitatea de funcţionar public (primarul şi viceprimarul comunei).

Potrivit dispoziţiilor art.23 al.2 din Legea nr.330/2009, „suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu va depăşi 30% din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare”. Ca urmare, sporul de dificultate acordat într-un cuantum ce depăşeşte, singur sau adunat cu alte sporuri şi indemnizaţii, limita precizată este nelegal.

Prin dispoziţia contestată s-a dispus acordarea unui spor lunar de dificultate de 50% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei, deci cu depăşirea limitei legale menţionate anterior, astfel că şi sub acest aspect dispoziţia este nelegală.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9, art.304 ind.1 şi art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

[38] Revizuirea întemeiată pe art. 322 pct.5 Cod procedură civilă88

Cod proc. civ., art. 322 pct. 5

Potrivit art. 322 pct.5 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Din cele două ipoteze ale textului de lege, revizuentul susţine existenţa unui înscris nou de natură a atrage revizuirea hotărârii, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct(d)

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 810 din 7 aprilie 2011.

Contestatoarea SC A SRL a solicitat revizuirea deciziei nr.1629 din 18.12.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii ARRB, A R R – A B şi C J B.

A întemeiat revizuirea pe prevederile art. 322 pct.5 indice 1 Cod procedură civilă, în sensul că s-au identificat înscrisuri doveditoare, care nu au putut fi înfăţişate cu ocazia judecării cauzei, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct(d) şi Legea 554/2004 cu referire la art. 8 şi 15.

A solicitat prin intermediul aceleiaşi cereri, în temeiul art. 325 Cod procedură civilă, suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire o solicită.

Pe fondul cererii a solicitat ca în conformitate cu art. 327 Cod procedură civilă schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii privind şi suspendarea executării actului administrativ nr. 2032/05.05.2010 emis de ARR- Agenţia Buzău. La data de 6.12.2010, intimata ARR Bucureşti a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată, iar în subsidiar respingerea ei ca inadmisibilă şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Examinând excepţiile invocate de intimata în revizuire, cererea de suspendare şi cererea de revizuire, Curtea a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.1629 din 18.10.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de - ARR, în nume propriu şi pentru ARR AB, împotriva sentinţei nr.1152 din data de 27 august 2010, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta SC A SRL şi pârâtul C J B, a modificat în tot sentinţa recurată, iar pe fond, a respins ca neîntemeiată, obligând, totodată, intimata la 108 lei cheltuieli de judecată către recurentă în fond şi în recurs.

Curtea reţine că fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute în art. 322 C.pr. civ.

Pe de altă parte, se constată că potrivit art. 322 pct.5 C.pr.civ. , revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Din cele două ipoteze ale textului de lege, revizuentul susţine existenţa unui înscris nou de natură a atrage revizuirea hotărârii, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct(d).

Potrivit dispoziţiilor legale, în această situaţie trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: revizuentul invocă un înscris; înscrisul este doveditor; înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou; înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii, ceea ce înseamnă că înscrisurile constituite ulterior nu pot servi drept temei al revizuirii; înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul este determinant şi trebuie prezentat de revizuent, iar nu procurat la solicitarea instanţei.

Din dispoziţiile enunţate anterior şi din motivele invocate de revizuent reiese faptul că înscrisurile la care revizuenta face referire, respectiv Ordinul MIRA 353/2007 cu referire la art. 21 pct (d) nu pot fi considerate ca fiind înscrisuri noi, care nu au putut fi înfăţişate, ci sunt acte

89

normative, care au existat la data soluţionării deciziei a cărei revizuire se solicită şi care au fost avute în vedere la soluţionarea acesteia.

Aşa fiind, instanţa de recurs a analizat şi aceste acte la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

În aceste condiţii se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative menţionate mai sus. Nu se poate susţine că înscrisul a fost descoperit după darea hotărârii, că nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere întrucât a fost reţinut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

[39] Revizuirea - cale extraordinară de atac şi principiul disponibilităţii

Cod proc. civ., art. 322 pct. 2

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 15 din 11 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 2872,2/105/2009, revizuenta SC B.K. SRL a solicit revizuirea deciziei nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.

În motivarea cererii au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă şi s-a apreciat că instanţa de recurs a acordat mai mult decât s-a cerut (pluspetita), întrucât prin Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 02.02.2009, organele de inspecţie fiscală au sancţionat societatea pentru înregistrarea în contabilitate a Contractului de prestări servicii nr. 488/19.04.2005 cu E. T. LTD, la „Cheltuieli deductibile”. Pe cale de consecinţă, conform concluziilor raportului de inspecţie fiscală încheiat la 02.02.2009, societatea ar fi trebuit să plătească un impozit pe venit de 16%.

Prin sentinţa nr. 173/30.03.2010, Tribunalul Prahova a stabilit că revizuenta nu datorează această sumă (16%), dar instanţa de control judiciar a stabilit această sumă de plată, în sarcina societăţii, deşi aceasta înregistrase contractul de prestări servicii nr. 488/19.04.2005 şi plătise un impozit în valoare de 5% cu titlu de impozit pe venit. Acest impozit, de 5%, devine incorect calculat şi virat către bugetul de stat, în momentul admiterii recursului, care stabileşte obligarea revizuentei la plata unui impozit pe venit de 21% (16%+5% - plătit iniţial). Cu alte cuvinte, A. F.P. a Municipiului P. a solicitat plata unui impozit pe venit de 16%, iar instanţa de recurs a dispus obligarea la plata unui impozit pe venit de 21%.

Prin decizia nr.15 pronunţată în data de 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată cererea de revizuire a deciziei nr.1397 pronunţată în data de 21 septembrie 2010 de Curtea de Apel Ploieşti, formulată de revizuenta SC B.K. SRL în contradictoriu cu intimata D.G.F.P. Prahova.

Pentru a hotărî Curtea a reţinut că prin Codul de procedură civilă se reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 - 328), calea extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

90

Cu privire la cazul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, s-a constatat că revizuentul s-a limitat, în cuprinsul cererii, la indicarea generică a acestuia fără a lămuri care dintre cele trei ipoteze conţinute de text şi-ar găsi aplicabilitatea în cauză, iar argumentele aduse în susţinere vizează chestiuni ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt, care oricum nu reprezintă atributul instanţei de recurs.

Deşi revizuentul a invocat ipoteza prevăzută de pct. 2  din art. 322 Cod procedură civilă respectiv „instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, în  esenţă, susţinerile din cererea de revizuire reprezintă critici referitoare la modul în care instanţa de judecată a interpretat materialul probator administrat în cauză, precum şi la modul în care s-a făcut interpretarea şi aplicarea normelor juridice incidente în speţă.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

Prin decizia nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti s-a admis recursul formulat de pârâta D.G.F.P. Prahova împotriva sentinţei nr. 173 pronunţată în data de 30 martie 2010 de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanta SC B.K. SRL, s-a modificat în tot sentinţa şi pe fond s-a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că impozitul pe profit suplimentar şi penalităţile aferente precum şi TVA au fost corect calculate de recurentă, înlăturând toate susţinerile intimatei-reclamante, apreciind ca neîntemeiată acţiunea acesteia.

Având în vedere soluţia instanţei de recurs nu se poate susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă.

Considerentele pe care s-a întemeiat hotărârea sunt numai argumentele care au determinat convingerea instanţei asupra adevărului şi justeţii soluţiei pronunţate.

Prin prisma acestor considerente, analizând motivele de recurs formulate de pârâtă, pentru a se putea stabili în concret ce anume s-a solicitat prin recursul pe care aceasta l-a promovat, instanţa de revizuire a reţinut că recurenta a cerut, prin recursul pe care l-a formulat, să se admită recursul să se modifice în tot sentinţa recurată şi pe fond să se respingă cererea formulată de reclamanta - revizuentă.

Faţă de cele precizate Curtea a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o corectă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa.

[40] Nelegalitatea acordării sporului de dificultate de până la 50% funcţionarilor publici implicaţi în aplicarea Legii nr.18/1991 r, în anul 2010.

Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul proprietăţiiLegea nr. 330/2009, anexele III şi VI, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice

Potrivit prevederilor OUG nr.2009/2005, sporul de dificultate de până la 50% din salariu de încadrare se acordă pe o perioadă de un an, de la data intrării în vigoare a legii şi numai excepţional în perioada imediat următoare şi nu sine die.

Conform Legii nr.330/2009 (anexele III şi VI), în nici o anexă nu se mai face vorbire în mod expres despre sporul de dificultate acordat pentru aplicarea prevederilor Legii nr.18/1991.

91

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 312 din 14 februarie 2011.

Prin decizia nr. 312 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P. C. -Primarul Comunei R.A., împotriva sentinţei nr.1249 din data de 5.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului D.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ, Instituţia Prefectului Judeţului D. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 41/03.02.2010 emisă de Primarul comunei R. A., judeţul D., prin care s-a acordat un spor de dificultate de până la 49%, din salariul de bază/ indemnizaţie, personalului implicat în activitatea comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar al comunei R. A., respectiv primarului şi secretarului.

Prin sentinţa nr. 1249 din data de 5.11.2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului D., în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei R. A., a anulat dispoziţia nr. 41/2010 emisă de Primarul comunei R. A., jud. Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut din interpretarea art. II din Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005, pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, reiese că salariaţii instituţiilor publice implicate în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, membrii în comisiile constituite în baza art. 12 din Legea nr. 18/1991, beneficiază de un spor lunar de dificultate de până la 50 % din salariul de încadrare, pe o perioadă de un an, calculat de la data intrării în vigoare a prezentei legi, însă, teza a II-a a articolului prevede că stabilirea salariaţilor şi cuantumul sporului ce se acordă se face anual de către conducătorul instituţiei implicate în activitatea de reconstituire a dreptului de proprietate funciară, în acest sens fiind şi practica instanţelor judecătoreşti.

S-a mai constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda, în perioada imediat următoare adoptării legilor fondului funciar, o recompensă activităţii suplimentare desfăşurată de membrii comisiilor de fond funciar în aplicarea acestor legi, acordarea acestui spor nu este o cerinţă imperativă a legii, cu alte cuvinte, el nu se acordă automat, sine die, pentru că astfel n-ar mai fi atins scopul legii, anume acela de accelerare a procesului de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate funciară, acordarea acestui spor şi după 19 ani de la intrarea în vigoare a Legii fondului funciar nu încurajează procesul de aplicarea acestei legi, iar activitatea sporadică desfăşurată, în ultimii ani în acest domeniu, nu îndreptăţeşte la primirea lunară a sporului de dificultate.

Tribunalul a mai reţinut că deşi Legea nr. 330/2009 nu cuprinde expres, în art. 48, printre actele normative care se abrogă la intrarea ei în vigoare şi dispoziţiile art. II ale Legii nr. 263/2006 referitoare la sporul de dificultate, totuşi, acestea sunt implicit rămase fără efecte prin intrarea în vigoare a noii legi a salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul P. C. - Primarul Comunei R. A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea cererii reclamantei.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Cum bine a motivat prima instanţă, potrivit noilor reglementări şi anume Legii nr. 330/2009, sporul de până la 50% nu se mai acordă în anul 2010 funcţionarilor publici implicaţi în aplicarea prev. Legii 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din interpretarea prevederilor Legii 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul proprietăţii, rezultă că acest spor de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare se acordă pe o perioadă de un an , de la data intrării în vigoare a legii şi numai excepţional în perioada imediat următoare şi nu sine die.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009 şi a anexelor III şi IV din această, la care face trimitere recurentul, în nici unul din texte nu se mai face vorbire în mod expres despre sporul de dificultate acordat pentru aplicarea prevederilor Legii 18/1991.

A proceda altfel, ar însemna a se da o interpretare eronată dispoziţiilor legiuitorului, care a avut în vedere să acorde celor îndreptăţiţi, în primul an de la aplicarea Legi nr. 263/006 un spor de

92

dificultate de până la 50%, iar ulterior, în perioada imediat următoare, numai când se justifică şi pentru o activitate susţinută.

Pe de altă parte, cum bine a motivat prima instanţă, după aproximativ 19 ani de la intrarea în vigoare a Legii fondului funciar şi având în vedere activitatea sporadică care se desfăşoară în prezent, acest spor reprezentând aproape jumătate din salariul de încadrare, nu se mai justifică şi nu încurajează procesul de finalizare a fondului funciar.

[41] Necesitatea introducerii în cauză a funcţionarilor publici – în privinţa cărora instanţa de fond a dispus anularea dispoziţiilor de încadrare.

Cod proc. civ., art. 129 alin. 4 şi 5, art. 306 alin. 2

Potrivit art. 129 alin.4 şi 5 din Codul de procedură civilă, judecătorul este obligat să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, respectiv judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 491 din 7 martie 2011.

Prin Decizia nr.491 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul Primarul Comunei C., împotriva sentinţei nr. 1485 din data de 19.11.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta Instituţia Prefectului judeţului B., a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Buzău.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta Instituţia Prefectului-Judeţul B., a formulat acţiune în anularea Dispoziţiei nr.17 din 26 ianuarie 2010, privind încadrarea numitei M. L. M. în cadrul Centrului de zi „Doamna Neaga”, emisă de Primarul Comunei C., judeţul Buzău, cu încălcarea prevederilor legale.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în fapt, prin Dispoziţia Primarului comunei C. cu nr.17 din 26 ianuarie 2010, înregistrată la Instituţia Prefectului-Judeţul B. sub nr.5693 din 23 aprilie 2010, s-a dispus încadrarea unei persoane, pe durată determinată, vag precizată, „până la organizarea concursului în condiţiile legii”, în funcţia de pedagog de recuperare, la Centrul de zi „Doamna Neaga”. Cu Adresa nr.6493 din 10 mai 2010, Instituţia Prefectului-Judeţul B. a solicitat Primăriei comunei C. reanalizarea, în vederea revocării, a dispoziţiei menţionate. Fără să ia în considerare cadrul normativ existent, care suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice şi reglementează posibilitatea ocupării unui procent de maximum 15 % din posturile vacantate în sistemul bugetar, la nivel de ordonator principal de credite,cu Adresa nr.1670 din 11 iunie 2010, adică abia la o lună de la solicitarea de intrare în legalitate, Primăria comunei C. a răspuns că angajarea a fost determinată de „necesitatea continuării cursurilor preşcolare” şi de faptul că „se încadrează în cheltuielile de personal, deşi persoana angajată nu face parte din personalul unităţilor de învăţământ, refuzând, astfel, să dispună măsuri de intrare în legalitate, prin revocarea dispoziţiei.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză prin sentinţa nr.1485/19.11.2010 Tribunalul Buzău a admis acţiunea şi în consecinţă a anulat Dispoziţia nr.17 din 26 ianuarie 2010, emisă de Primarul comunei C.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, că acţiunea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului-judeţul B. este întemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Prin Dispoziţia nr.17 din 26 ianuarie 2010, Primarul comunei C., judeţul Buzău, a dispus încadrarea, începând cu data de 4 februarie 2010, a doamnei M. L. M., pe durată determinată, până la organizarea concursului în condiţiile legii, în cadrul Centrului de zi „Doamna Neaga”, pentru

93

copii cu vârste între 3-6 ani, în funcţia contractuală de execuţie de pedagog de recuperare, asimilat asistent social, gradaţia 2, conform tranşei de vechime în muncă de 5-10 ani, cu un salariu de bază lunar de 990 lei, din care un spor de vechime de 10 %, aplicat la salariul de bază în cuantum de 490 lei.

Emiterea acestei dispoziţii s-a făcut însă în condiţiile în care, potrivit art.22 alin.(1) şi (2) din OUG nr.34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale,”Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice prevăzute la art.21....Prin excepţie de la prevederile alin.(1),ordonatorii principali de credite,în cazuri temeinic justificate,pot aproba ocuparea unui procent de maxim 15 % din totalul posturilor ce se vor vacanta după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă,numai în condiţiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget...”,iar în conformitate cu prevederile art.7 alin.(1) din Secţiunea a 3-a a Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,”...ocuparea unui post vacant sau temporar vacant,existent în statul de funcţii,în cazul personalului contractual,se face prin concurs sau examen, pe baza criteriilor de selecţie stabilite prin regulament de către ordonatorul principal de credite,în raport cu cerinţele postului...”.

Nici una dintre aceste dispoziţii legale nu a fost respectată de către Primarul comunei C., atunci când acesta a dispus încadrarea numitei M. L.M. în cadrul Centrului de zi „Doamna Neaga” în funcţia contractuală de execuţie de pedagog de recuperare, în vederea acestei încadrări nefiind organizat concurs sau examen, în condiţiile legii, astfel că acţiunea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului-Judeţul B. a fost admisă în sensul celor mai sus-arătate.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâtul Primarul comunei C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se disp.art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă.

Analizând sentinţa recurată, Curtea a reţinut următoarele:Prin Decizia nr. 1485/19.10.2010 Tribunalul Buzău a admis acţiunea în contencios

administrativ formulată de Instituţia Prefectului Judeţului B. în contradictoriu cu Primarul Comunei C. şi a dispus anularea Dispoziţiei nr. 17/26.01.2010 emisă de Primarul Comunei C.

Prin această dispoziţie numita M. L. M. a fost încadrată în funcţia contractuală de execuţie de pedagog de recuperare, pe durată determinată, în cadrul centrului de zi “Doamna Neaga” pentru copii cu vârste între 3-6 ani, începând cu data de 4.02.2010.

Deşi, dispoziţia respectivă s-au invocat prevederile Codului muncii şi a Legii nr. 215/2001, iar prin sentinţa recurată s-a dispus anularea dispoziţiei de încadrare a numitei M. L. M. aceasta nu a fost citată în cauză, pentru a avea cunoştinţă de situaţia funcţiei sale şi pentru a-şi formula eventuale apărări.

Cum în recurs nu se poate schimba cadrul procesual, respectiv obiectul, părţile şi cauza dedusă judecăţii, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a numitei Macovei Luminiţa Mariana şi citării acesteia.

[42] Cazuri în care depunerea cauţiunii este obligatorie pentru suspendarea executării actului administrativ.

Legea nr. 554/2004, art. 14, art. 15Codul de procedură fiscală, art. 215 alin. 2

În materie fiscală dispoziţiile art. 14,15 din legea nr. 554/2004 se completează cu prevederile art. 215 alin. 2 din codul de procedură fiscală, astfel încât, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai după depunerea unei cauţiuni.

94

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 218 din 2 februarie 2011.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamantul MOD, în contradictoriu cu pârâţii DGFP şi AFP a suspendat executarea Deciziei de impune, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, iar în baza art. 215(2) Cod procedură fiscală, a obligat reclamantul să depună o cauţiune de 10.000 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr.554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare formulată de reclamant, a executării Deciziei de impunere nr. 25561/25.06.2010, pentru suma de 98.385 lei, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, pe lângă îndoiala serioasă asupra legalităţii acestui act administrativ fiscal, dedusă din modalitatea de reglementare şi interpretare a aplicării TVA la tranzacţiile imobiliare efectuate de persoane fizice, instanţa a reţinut şi îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente pentru reclamantul necomerciant, pentru care executarea silită pornită de organele financiare ar avea consecinţe asupra condiţiilor de trai ale familiei sale.

A arătat tribunalul că trebuie avut în vedere necesitatea clarificării la judecata de fond a aspectului contestat de reclamant, privind înlăturarea la calculul TVA a celor 13 facturi ce i-au fost emise de SC F.T. SRL.

Tribunalul a făcut totodată aplicarea prevederilor art. 215 (2) Cod procedură fiscală, stabilind în sarcina reclamantului obligaţia depunerii unei cauţiuni.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta DGFP, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă faptul că prevederile art. 215 (2) Cod procedură fiscală sunt imperative, numai după depunerea cauţiunii de până la 20% din cuantumul sumei contestate, instanţa putea suspenda executarea actelor administrative contestate, clementa acesteia fiind nelegală faţă de împrejurarea că după ce suspendă executarea obligă petentul la plata unei cauţiuni.

În continuare, susţine recurentul că în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, respectiv ,,caz bine justificat” şi ,,iminenţa producerii unei pagube iminente”, intimata contestatoare neaducând nici o probă concretă din care să rezulte existenţa celor două condiţii menţionate anterior pentru a justifica în mod credibil înfrângerea principiului caracterului executoriu al actelor administrative.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie cerută de lege - ,,iminenţa producerii unei pagube”, recurenta precizează că legea a definit paguba iminentă ca fiind un prejudiciu material viitor şi previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcţionării societăţii. Raportat la acest aspect, apreciază că reclamanta nu a justificat în mod credibil cererea sa, făcând numai simple afirmaţii. Sub acest aspect s-a pronunţat şi Curtea de Apel Ploieşti prin sentinţa nr. 203/13.102.2006 în dosarul nr. 6240/42/2006), care a instrumentat o cauză similară.

Consideră recurenta că reclamantul nu se regăseşte în niciuna dintre situaţiile stipulate de dispoziţiile imperative prevăzute de textele normative invocate şi nici nu a adus argumente de natură a justifica o astfel de măsură.

Curtea, examinând încheierea recurată, a constatat că recursul este fondat, potrivit următoarelor considerente:

Reclamantul M.O.D. a solicitat primei instanţe ca în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, să dispună admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 25561/25.06.2010 pentru suma de 98.385 lei.

Prima instanţă, analizând cererea prin prisma condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, a apreciat-o ca fiind întemeiată, sens în care a admis-o, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere contestată, obligând totodată reclamantul, prin dispozitivul încheierii, la depunerea unei cauţiuni de 10.000 lei.

Curtea a reţinut că în materie fiscală, atât condiţiile prevăzute de art. 14 cât şi cele prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 se completează cu dispoziţiile art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.

95

Astfel, Curtea a precizat că suspendarea executării actului administrativ este o măsură de excepţie care se poate dispune numai cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, însă de la acest regim, instituit de art. 14 din Legea nr. 554/2004 se poate deroga prin instituirea unor condiţii suplimentare, aşa cum s-a arătat anterior.

În categoria acestui gen de norme derogatorii se încadrează şi dispoziţiile art. 215 din codul de procedură fiscală potrivit cărora introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, aceste dispoziţii neaducând atingere dreptului contribuabilului de a cerere suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, condiţionat însă, de depunerea unei cauţiuni.

Astfel, conform dispoziţiile art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei.

Din analizarea acestui text de lege, rezultă că depunerea cauţiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunităţii suspendării actului administrativ.

Această condiţie, impusă imperativ de lege trebuie îndeplinită anterior dispunerii măsurii suspendării, lipsa depunerii cauţiunii neputând fi suplinită nici prin impunerea îndeplinirii acestei obligaţii, în mod generic, prin dispozitivul hotărârii şi nici prin stabilirea unui termen de depunere a cauţiunii reglementată pe cale pronunţării unei încheieri de îndreptare eroare materială, aşa cum susţine intimatul în întâmpinare.

În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, Curtea a precizat că acestea nu vor mai fi analizate în raport de constatarea neîndeplinirii a însăşi cerinţei prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de suspendare.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că este afectată legalitatea hotărârii recurate şi fiind incident în cauză motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, coroborat cu dispoziţiile art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot încheierea recurată în sensul că a respins cererea de suspendare formulată, în cauză nefiind îndeplinită condiţia depunerii cauţiunii aşa cum prevăd dispoziţiile art. 215 alin. 2 Cod procedură fiscală.

[43] Termenul de valabilitate a garanţiei de participare în cadrul procedurii prevăzută de OUG nr. 34/2006.

HG nr. 925/2006, art. 80 alin. 3, art. 85 lit. b , art. 86 alin. 1 , art. 33 alin. 3 lit. b, art. 36 alin. 1 lit. aOUG nr. 34/2006, art. 201 alin. 2

Perioada de valabilitate a garanţiei de participare trebuie să fie cea precizată în documentaţia de atribuire. Menţiunile înscrise greşit în documentul bancar cu privire la perioada de valabilitate nu se pot asimila situaţiilor prevăzute de art. 80 alin. 3 din H.G. nr. 925/2006, neconstituind un viciu de formă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 287 din 9 februarie 2011.

Prin decizia CNSC a dispus în baza art. 278, alin.(5) din OUG nr. 34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, respingerea ca nefondată a contestaţiei formulată de SC G.G SRL nr. 527/13.12.2010, în contradictoriu cu U.M.

Pentru a pronunţa această decizie CNSC a reţinut că, prin contestaţia formulată de către ofertantul SC G.G. SRL, s-a solicitat anularea procedurii pentru atribuirea „acordului cadru Prestare serviciu hrănire în regim cantină”.

96

Contestatoarea a criticat deciziile autorităţii contractante sub următoarele aspecte:- în mod nelegal autoritatea nu i-a deschis oferta la şedinţa din 06.12.2010, respingând-o şi

returnând-o nedeschisă sub pretextul că scrisoarea de garanţie bancară de participare depusă de petentă nu acoperă durata de valabilitate solicitată, respectiv de 90 de zile, scrisoarea fiind valabilă 76 de zile. Autoritatea nu a ţinut seama de explicaţia că diferenţa privind valabilitatea reprezintă o eroare a celui care a întocmit scrisoarea, care „s-a vrut redactată şi depusă (…) în forma şi cuantumul solicitat”, sau un viciu de formă. […]

Consiliul a arătat că modalitatea de calcul a termenului de valabilitate este expres reglementată de art. 3 lit.z) din O.U.G. nr. 34/2006, în forma în vigoare, text conform căruia ,, termenul exprimat în zile începe să curgă de la începutul primei ore a ultimei zile a termenului; ziua în cursul căreia a avut loc un eveniment sau s-a realizat un act al autorităţii contractante nu este luată în calculul termenului. Dacă ultima zi a unui termen exprimat altfel decât în ore este o zi de sărbătoare legală, o duminică sau o sâmbătă, termenul de încheie la expirarea ultimei ore a următoarei zile lucrătoare ”.

Totodată verificând actele SC G. G. SRL, CNSC a constatat că scrisoarea de garanţie bancară adusă de această ofertantă este valabilă până la data de 21.02.2011, situaţie în care termenul de 90 de zile impus de autoritate nu a fost respectat. Dată înscrisă în documentul bancar în referinţă nu poate fi considerată o eroare sau un viciu de formă, nefiind produs nici un mijloc de probă în acest sens, mai cu seamă că data este înscrisă cu litere îngroşate, ceea ce subliniază că cel care a întocmit documentul a conştientizat şi dorit să evidenţieze respectiva dată. CNSC a precizat că erorile sau viciile de formă nu se prezumă, mai ales în cazul unor documente care implică sume de bani, care presupun o atenţie şi o rigoare sporite, ci ele trebuie dovedite.

A precizat CNSC că, pe de altă parte, contestatoarea nu are decât a-şi imputa propriilor angajaţi, care nu au depus minima diligenţă de a verifica durata de valabilitate a scrisorii bancare consecinţele negative pe care este ţinută să le suporte şi

câtuşi de puţin autorităţii contractante, a cărei obligaţie era de a controla respectarea întocmai de către ofertanţi a duratei de valabilitate cerute.

În speţă, arată CNSC că a dat eficienţă următoarelor dispoziţii din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006:

-art. 33 alin. 3 lit. b – în cadrul şedinţei de deschidere nu este permisă respingerea niciunei oferte, cu excepţia celor care nu sunt însoţite de garanţia de participare, în cuantumul, forma şi având perioada de valabilitate solicitate în documentaţia de atribuire;

-art. 36 alin.(1), lit. a – oferta este considerată inacceptabilă dacă se încadrează în categoria celor prevăzute la art. 33 alin.(3);

-art.85 lit. b – perioada de valabilitate a garanţiei de participare va fi cel puţin egală cu perioada minimă de valabilitate a ofertei, astfel cum a fost solicitată prin documentaţia de atribuire;

-art. 86 alin. 1 – garanţia de participare se constituie […] în cuantumul şi pentru perioada prevăzută în documentaţia de atribuire.

De altfel, mai reţine CNSC că la art. 431 alin. 2 lit. b din OUG nr. 34/2006 se prevede: autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita ofertanţilor constituirea garanţiei de participare, în vederea participării la procedura de atribuire a contractului. Documentaţia de atribuire trebuie să conţină următoarele informaţii […]; b) perioada de valabilitate a garanţiei de participare va fi cel puţin egală cu perioada minimă de valabilitate a ofertei […]. Perioada minimă de valabilitate a ofertei specifică de autoritate la pct. VI.2) din fişa de date a ofertelor a fost de 90 de zile de la data deschiderii ofertelor.

Cu privire la circumstanţele faptice ale speţei, consiliul a stabilit că, prin constituirea garanţiei pe o durată mai scurtă decât cea prevăzută de autoritate, firma contestatoare a încălcat atât fişa de date a achiziţiei, cât şi dispoziţiile art. 33 alin. 3 lit. b şi art. 86 alin. 1 din H.G. nr. 925/2006, care fac trimitere la perioada de valabilitate a garanţiei de participare.

A mai reţinut prevederile art. 33 alin.(3), lit.b din acelaşi act normativ potrivit cu care ,, în cadrul şedinţei de deschidere nu este permisă respingerea niciunei oferte, cu excepţia celor care […] nu sunt însoţite de garanţia de participare, în cuantumul, forma şi având perioada de valabilitate solicitate în documentaţia de atribuire ”, situaţie în care oferta petentei se încadrează cu certitudine. Din această perspectivă rezultă că, prin respingerea ofertei contestatoarei, autoritatea a procedat în mod legal şi întemeiat, motiv pentru care contestarea măsurii luate de autoritate este nefondată.

97

Împotriva acestei decizii a formulat plângere petenta SC G.G. SRL la procedura de atribuire prin licitaţie deschisă a acordului cadru ,, Prestare serviciu hrănire în regim cantină, organizată de autoritatea contractantă C M L " D C – U. M., considerând-o netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea plângerii desfiinţarea Deciziei CNSC şi soluţionarea pe fond a plângerii şi obligarea autorităţii contractante, respectiv C M L " D C – U. M, la anularea procedurii de atribuire organizată, datorită gravelor încălcări a dispoziţiilor legale pe linia achiziţiilor publice.

Examinând plângerea prin prisma criticilor aduse hotărârii, Curtea a constatat că este nefondată, potrivit următoarelor considerente:

În ceea ce priveşte principala critică a plângerii, aşa cum a fost susţinută la termenul din 2.02.2011 şi vizând garanţia de participare, Curtea a reţinut următoarele:

Documentaţia de atribuire (filele 439-441) cuprinde datele referitoare la cuantumul garanţiei de participare şi perioada minimă pe parcursul căreia ofertantul trebuie să îşi menţină oferta, care este de 90 de zile de la termenul limită de primite a ofertelor.

Sunt incidente astfel dispoziţiile art. 43/1 alin. 2 , lit. b din OUG nr 34/2006 potrivit cu care autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita ofertanţilor constituirea garanţiei de participare, în vederea participării la procedura de atribuire a contractului.

Documentaţia de atribuire trebuie să conţină următoarele informaţii : (…) b) perioada de valabilitate a garanţiei de participare va fi cel puţin egală cu perioada minimă de valabilitate a ofertei (…).

Autoritatea contractantă a respectat aceste dispoziţii aşa cum rezultă din actele dosarului. Tot astfel, Curtea reţine că niciuna dintre părţi nu neagă existenţa condiţiei de valabilitate a garanţiei de participare pe un termen de 90 de zile de la şedinţa de deschidere a ofertelor.

Cum această şedinţă a avut loc la data de 6.12.2010, termenul de 90 de zile, calculat conform art. 3 lit. z din OUG nr. 34/2006, se sfârşeşte la 06.03.2011, care reprezintă ultima zi pe care trebuia să o acopere scrisorile de garanţie bancară de participare prezentate de ofertanţi.

Or, scrisoarea de garanţie depusă de ofertanta SC G.G. SRL, petenta în prezenta cauză, are valabilitate doar până la data de 21.02.2011, aşa cum rezultă din chiar conţinutului ei, ceea ce înseamnă că nu este respectată condiţia valabilităţii garanţiei de participare pe termenul de 90 de zile impus de autoritatea contractantă.

În aceste condiţii, se impune a se verifica, în cadrul plângerii formulate, dacă situaţia învederată, respectiv data înscrisă în documentul bancar, poate fi considerată un viciu de formă aşa cum susţine petenta, datorat celui care a întocmit scrisoarea de garanţie şi anume funcţionarului de la unitatea bancară emitentă şi dacă, pe cale de consecinţă, s-ar încadra în dispoziţiile art. 80 alin. 3 din HG nr. 925/2006.

Conform dispoziţiile art. 80 alin. 3 din HG nr. 925/2006 „viciile de formă reprezintă acele erori sau omisiuni din cadrul unui document a căror corectare/completare este susţinută în mod neechivoc de sensul şi de conţinutul altor informaţii existente iniţial în alte documente prezentate de ofertant sau a căror corectare/completare are rol de clarificare sau de confirmare, nefiind succeptibile de a produce un avantaj incorect în raport cu ceilalţi participanţi la procedura de atribuire”.

În susţinerea solicitării încadrării situaţiei ivite ca viciu de formă, petenta a depus în instanţă un înscris emis de la G.B. –Ag. Craiova, la data de 20.01.2011 în care se face precizarea că în cuprinsul scrisorii de garanţie nr. 0130325202669 din 29.12.2010 pentru licitaţia de la UM, din eroare a fost menţionat un termen de valabilitate diferit faţă de cel solicitat prin documentaţia de atribuire.

Curtea a reţinut, însă, că acest înscris nu poate atrage incidenţa art. 80 alin. 3 din HG 925/2006.

Astfel, pe de o parte, acest înscris este emis la 20.01.2011 şi nu se coroborează cu alte informaţii existente iniţial în alte documente prezentate de ofertant, apărând chiar ca un înscris întocmit „pro causa”.Pe de altă parte, cerinţele impuse de acest text de lege sunt suficient de clare în sensul că orice corectare intervenită nu trebuie să fie susceptibilă de a produce un avantaj incorect în raport cu ceilalţi participanţi la procedura de atribuire. Astfel, prin solicitarea de clarificări sub acest aspect, aşa cum invocă petenta, autoritatea contractantă ar fi creat un avantaj în favoarea acesteia, intrând sub incidenţa dispoziţiile art. 201 alin. 2 din OUG nr. 34/2006 potrivit cu care,

98

autoritatea contractantă nu are dreptul ca prin clarificările/completările solicitate să determine apariţia unui avantaj evident în favoarea unui ofertant”.

Această concluzie se impune cu certitudine şi din analizarea altor texte de lege incidente în cauză.

Astfel, petenta a prezentat o perioadă de valabilitate a ofertei de 76 de zile în condiţiile în care prin fişa de date a achiziţiei s-a solicitat în mod expres o valabilitate a ofertelor de 90 de zile.

Or, petenta avea obligaţia de a depune oferta conform cerinţelor din documentaţia de atribuire, aşa cum prevede în mod imperativ şi art. 170 din OUG nr. 34/2006.

Ori, petenta nu s-a conformat nici cerinţelor prev. de art. 85 lit. b şi 86 alin. 1 din HG 925/2006 care prevăd că „perioada de valabilitate a garanţiei de participare va fi cel puţin egală cu perioada minimă de valabilitate a ofertei, astfel cum a fost solicitată prin documentaţia de atribuire”.

În fapt, atitudinea petentei care nu a respectat cerinţele legale imperative privind îndeplinirea condiţiilor din documentaţia de atribuire, conduce la încadrarea acestei situaţii, în dispoziţiile art. 33 alin. 3, lit. b şi art. 36 alin. 1 lit a din HG 925/2006.

Dispoziţiile art. 33 alin. 3 lit.b din hotărârea mai sus menţionată prevăd că în cadrul şedinţei de deschidere nu este permisă respingerea niciunei oferte, cu excepţia de participare, în cuantumul, forma şi având perioada de valabilitate solicitate în documentaţia de atribuire” iar aceste oferte, care se încadrează în această categorie, sunt considerate inacceptabile conform dispoziţiile art. 36 alin. 1 lit. a.

Curtea a constatat prin urmare, că CNSC a apreciat în mod corect că situaţia ofertantei SC Gastrom Group SRL se încadrează în dispoziţiile art. 33 alin. 3 lit. b din HG 925/2006 şi că în mod corect autoritatea contractantă a respins această ofertă, neputându-se concluziona că au fost încălcate dispoziţiile art. 80 din OUG nr. 34/2006, întrucât dispoziţiile acestui act normativ nu se aplică şi interpretează singular ci prin coroborare cu cele ale HG nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor metodologice.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că decizia Consiliului este legală, criticile aduse de petentă prin plângerea formulată nefiind de natură a atrage desfiinţarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiile art. 312 c.pr.civ. a respins plângerea ca nefondată.

[44] Condiţii necesare pentru abţinerea avizului de exploatare. Situaţii în care refuzul autorităţii publice de a emite avizul nu este nejustificat, în accepţiunea Legii nr. 554/2004.

Ordinul nr. 662/2006 privind aprobarea procedurii şi a competenţelor de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor emis de Ministerul mediului şi Gospodăririi Apelor, art. 25

Depunerea unei documentaţii nu obligă autoritatea administrativă la eliberarea avizului solicitat, în lipsa analizării îndeplinirii de către solicitant a cerinţelor impuse de lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 221 din 2 februarie 2011.

Prin sentinţa nr. 425 din 30 septembrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A T SRL, împotriva pârâtului MMDD-DAR Buzău Ialomiţa, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin adresa înregistrată sub nr. 4723/29.03.2010 la ANAP – ABA Buzău – Ialomiţa, reclamanta a înaintat documentaţia geo-tehnică pentru obţinerea avizului de exploatare agregate minerale nisip-pietriş din albia minoră a râului Teleajen – perimetrul Boldeşti Scăieni, judeţul Prahova şi planul de apărare împotriva inundaţiilor şi fenomenelor meteo periculoase.

99

Totodată, prin adresa nr. 74 din 29.03.2010 reclamanta a solicitat Administraţiei Bazinele de Apă Buzău – Ialomiţa acceptul pentru continuarea activităţii de exploatare a nisipurilor şi pietrişurilor din albia minoră a râului Teleajen în scopul decolmatării reprofilării albiei şi regularizării scurgerii din perimetrul menţionat.

S-a reţinut prin sentinţă că la data de 29.04.2010 pârâtul a răspuns reclamantei cererilor sale arătând că nu a executat lucrările de ,,Decolmatare şi reprofilare albie minoră a râului Teleajen – perimetrul Boldeşti Scaieni, judeţul Prahova, în scopul regularizării curgerii apei, cu extragerea de agregate minerale de râu, conform contractului.

În ceea ce priveşte capacitatea financiară a reclamantei, a arătat pârâtul că reclamanta nu a onorat facturile la termenul scadent şi a acumulat debite restante, iar prin Hotărârea nr. 2/9.04.2010 a Comitetului de Direcţie s-a impus condiţia achitării integrale a datoriei pentru beneficiarii care la data solicitării au datorii restante, astfel încât nu s-a putut emite acceptul solicitat.

Întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, tribunalul a avut obligaţia de a analiza vătămarea produsă reclamantei şi refuzul nejustificat al autorităţii publice de emitere a avizului de exploatare agregate minerale nisip – pietriş din albia minoră a râului Teleajen – perimetrul Boldeşti Scaieni, judeţul Prahova.

Tribunalul a reţinut că pentru a se întocmi documentaţia era necesar obţinerea acceptului Administraţiei Naţionale Apele Române – Administraţia Bazinală de Apă Buzău –Ialomiţa, iar prin adresa nr. 5939 din 8.10.2009 s-a solicitat de către Serviciul de Gospodărire a Apelor Prahova acceptul prealabil obţinerii avizului accept neacordat.

S-a mai reţinut prin sentinţă că potrivit dispoziţiilor Hotărârii nr. 2/9.04.2010 a Comitetului de Direcţie, obţinerea acceptului este condiţionată de capacitatea financiară a solicitantului, reclamanta înregistrând restanţe importante, fapt ce a determinat eşalonarea debitului pe mai multe tranşe până în anul 2011 (fila 46 dosar ).

De altfel, în raporturile de drept administrativ primează interesul public, astfel încât hotărârea Comitetului de Direcţie de a condiţiona obţinerea acceptului de capacitatea financiară a solicitantului este legitimă, pe deplin îndreptăţită, de natură a proteja interesul economic al comunităţii.

Constatând, prin urmare, că reclamanta nu se află în situaţia existenţei unui refuz nejustificat din partea unei autorităţi publice, aceasta răspunzând cererii sale şi motivându-şi refuzul exprimat, tribunalul, în temeiul art. 18 din legea 554/2004 a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă SC AT SRL Intimata pârâtă A. N. A. R. – A. B. A. Buzău – Ialomiţa a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat şi neîntemeiat.Curtea, examinând sentinţa recurată, a constatat că recursul este nefondat, potrivit

următoarelor considerente:Recurenta critică, în speţă, hotărârea instanţei de fond prin prisma neraportării situaţiei

dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în Anexa la Ordinul nr. 662/2006 privind aprobarea procedurii şi a competenţelor de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor emis de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, în raport de care refuzul de eliberare a avizului apare ca fiind nejustificat.

Curtea a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Anexa la Ordinul nr. 662/2006 ,, avizul de gospodărire a apelor se emite numai dacă documentaţia tehnică tratează în mod corespunzător problemele înscrise în normativul de conţinut şi face dovada confirmării cu cerinţele legale privind gospodărirea cantitativă şi calitativă a apelor ”.

Astfel, intimatul pârât, prin adresa din 29.04.2010, a comunicat recurentei reclamante că nu şi-a respectat obligaţiile asumate anterior, respectiv nu a executat lucrările la care se angajase şi nu a onorat facturile la termenul scadent acumulând în acest sens debite restante.

A fost înştiinţată recurenta reclamantă că datorită condiţiilor impuse prin Hotărârea nr. 2/09.04.2010 a Comitetului de Direcţie cu referire la beneficiarii care au la data solicitării datorii restanţe nu poate fi emis acceptul pentru execuţia în continuare a lucrărilor, sens în care şi cererea de eliberare a avizului de gospodărire a apelor a fost apreciată ca neîntemeiată, iar documentaţia a fost restituită.

Curtea a constatat că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei conform căreia depunerea documentaţiei obligă autoritatea administrativă la eliberarea avizului solicitat.

100

O asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 25 din Ordinul nr. 662/2006 nu poate fi primită întrucât ar conduce la o golire de conţinut a normelor legale în ceea ce priveşte competenţa autorităţilor administrative şi dreptul lor de a verifica îndeplinirea cerinţelor legale pentru emiterea avizelor solicitate de către operatorii economici. Astfel, din interpretarea normei invocate, rezultă că autoritatea administrativă nu este obligată să emită avizul solicitat fără să analizeze îndeplinirea cerinţelor legale aspect, care reiese fără dubiu din cuprinsul art. 25 din Ordinul invocat, potrivit cu care avizul se emite numai dacă documentaţia tehnică depusă tratează în mod corespunzător problemele înscrise în normativul de conţinut precum şi dacă se face dovada conformării cu cerinţele legale privind gospodărirea cantitativă şi calitativă a apelor.

De altfel, aceste dispoziţii se coroborează şi cu menţiunile din Hotărârea nr. 2/09.04.2010 a Comitetului de direcţie, prin care au fost reglementate în mod strict cerinţele care trebuie îndeplinite de solicitanţi pentru obţinerea acceptului vizând în mod direct capacitatea financiară a solicitantului, tocmai pentru a se constitui premisa posibilităţii executării corespunzătoare a obligaţiilor contractuale în scopul protejării interesului economic al comunităţii.

De altfel, recurenta reclamantă cunoştea faptul că pentru obţinerea avizului era necesară abţinerea acceptului prealabil, care viza aspectele precizate anterior, accept pe care aceasta nu l-a obţinut întrucât nu a îndeplinit cerinţele legale, intimata pârâtă comunicându-i motivul refuzului, astfel încât în mod just prima instanţă a apreciat că acţiunea precizată este neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, sens în care în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

[45] Acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva încheierii pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României. Posibilitatea Curţii de Conturi de a declara unilateral nelegale acte administrative intrate în circuitul civil. Legea nr.554/2004, art. 8 alin 1 şi art.2 lit c) Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, art. 1

În exercitarea controlului asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, Curtea de Conturi nu poate declara unilateral ca fiind nelegale acte administrative intrate în circuitul altor raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate decât prin intermediul instanţei. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 454 din 1 martie 2011.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3510/114/2010 la data de 13.08.2010, reclamanta APIA - Centrul Judeţean Buzău a formulat plângere împotriva încheierii nr.23/20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României prin care a fost admisă numai în parte contestaţia depusă de reclamantă împotriva deciziei nr.9 /18.05.2010 emisă de pârâtă, în sensul admiterii contestaţiei asupra punctului 5 din decizia criticată şi respingerii acesteia în ceea ce priveşte pct. 6 referitor la pretinsa abatere de la legalitate şi regularitate prin majorare salarială de 75% şi pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte.

101

Prin sentinţa nr. 1435 pronunţată în data de 10 noiembrie 2010, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta CCR, şi a dispus anularea Încheierii nr.23 din 20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei formulate împotriva măsuri dispuse la punctul 6 din decizia nr.9 din 18 mai 2010 a Camerei de Conturi a judeţului Buzău, iar pe fond admite contestaţia şi a dispus anularea măsurii dispuse la punctul 6 din decizia criticată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în decizia nr.9 din 18 mai 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Buzău la pct. 6, contestat de către reclamantă, s-a constatat că în perioada iulie – decembrie 2009 au fost efectuate plăţi nelegale la Titlul I – cheltuieli de personal în suma de 95.695 lei prin majorarea cu 75% a salariilor de bază a unor funcţionari publici din cadrul serviciilor ASMP, cotă de lapte, economic, IT şi juridic, care nu întruneau criteriile legale de majorare a acestora. Astfel pârâta a invocat prevederile art. 2 lit. a din HG 606/2009 şi a constatat că 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi cotă de lapte nu au prestat activităţi specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare reprezentând 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu şi ca urmare nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate prevăzut la art.2 lit.a din HG nr.606/2008.

Tribunalul a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.7 din Legea nr.1/2004 cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art. 2 din HG 606/2009. Majorarea drepturilor băneşti cu 75% , inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, această majorare a salariilor cu 75% a avut la bază o serie de acte normative şi administrative, respectiv: Legea nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare; HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare precum şi Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzut de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

Instanţa a avut în vedere faptul că în anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate şi totodată a reţinut că măsura a fost dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Tribunalul a considerat întemeiate susţinerile reclamantei potrivit cărora prin hotărârea adoptată pârâta nu a observat că atribuţiile şi activitatea efectivă a reclamantei se încadrează în ceea ce legiuitorul defineşte la art. 1 lit. a din HG nr. 606/2009 , gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, activitate care datorită interdependenţei şi complexităţii atribuţiilor specifice nu poate fi separată artificial în activitatea desfăşurată de personal care gestionează şi activitate desfăşurată de personal care nu gestionează fonduri comunitare, separaţie care în sine poate crea un dezechilibru în asigurarea funcţionării însăşi a instituţiei ca entitate cu activitate preponderentă în gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare.

Instanţa de fond a apreciat că pârâta a interpretat eronat şi prevederile art. 2 din HG nr.606/2009 neţinând cont de faptul că tot personalul reclamantei pentru care a fost emis Ordinul MAPDR nr.1582/2009 are în fişa postului atribuţii specifice domeniului gestionări asistenţei financiare nerambursabile reprezentând minimum 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75% din timpul total alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu. De asemenea dispoziţiile art.7 din Legea 1/2004 privind organizarea şi funcţionarea APIA prevăd faptul că funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art.2 din HG 606/2009 şi nu de un spor salarial aşa cum a reţinut pârâta. În acelaşi timp, majorarea salarială de 75% este inclusă în salariul de bază lunar de încadrare al întregului

102

personal al APIA, aşa cum acesta rezultă atât din deciziile de încadrare, cât şi din carnetele de muncă, astfel încât salariul lunar de încadrare nu poate fi diminuat decât prin lege şi în nici un caz printr-o decizie emisă de una din stricturile administrative ale pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României pentru Camera de Comerţ a Judeţului Buzău.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Instanţa de fond a apreciat corect că majorarea drepturilor băneşti cu 75%, inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului şi a avut la bază Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzută de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

În anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate, măsura fiind dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Ordinul mai sus menţionat a fost emis în baza Legii nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare şi HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare.

Actul administrativ emis pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidenţa sa.

Legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, aşadar din momentul din care produce efecte juridice, iar obligativitatea actului încetează prin revocare, anulare sau abrogare.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate.

Definiţia actului administrativ este dată de Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ: actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea organului administrativ de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca, fie pentru nelegalitate, fie pentru inoportunitate, numai până în momentul în care actele administrative şi-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în circuitul altor raporturi juridice.

Pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis prin încălcarea unor norme de drept imperative sau prohibitive, ori a fost emis prin mijloace frauduloase sau ca rezultat al unui viciu de voinţă, eroare, dol, violenţă, iar organul administrativ constată această situaţie după ce actul şi-a produs efectele, prin executare ori prin trecerea lui în sfera altor ramuri de drept, producând alte efecte juridice, calea legală de desfiinţare a actului administrativ ilegal este anularea lui de către instanţa judecătorească, la cererea organului administrativ.

Susţinerile recurentei potrivit cărora intimata, în calitate de ordonator terţiar de credite a comunicat către APIA Central fără să analizeze îndeplinirea criteriilor de încadrare în categoria

103

personalului de specialitate al fiecărui angajat în parte şi fără să verifice prin compartimentul resurse umane dacă personalul angajat îndeplineşte sau nu criteriile prevăzute de lege pentru acordarea sporului înainte de transmiterea listelor nominale în vederea emiterii ordinului MAPDR, nu pot avea ca efect anularea actului administrativ în baza cărora au fost acordate drepturile respective cât timp nu s-a făcut o asemenea solicitare. Recurenta nu a invocat nici excepţia de nelegalitate a actului administrativ cenzurat, iar printre atribuţiile sale nu este menţionată anularea actelor administrative pe care le apreciază ca fiind nelegale.

Mai mult în fişa postului fiecărui angajat în parte, sunt consemnate atribuţiile specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare şi faptul că acestea reprezintă 75% din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu.

Potrivit prevederilor art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606. / 2009, verificarea şi confirmarea îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 2, în vederea acordării majorării salariate, se fac de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care avizează structurile şi personalul care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, iar majorarea salarială se aplică de la data încadrării în funcţie, dar nu înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 35/2009, cu condiţia obţinerii avizului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Prin urmare, verificarea şi confirmarea finală a temeiniciei, propunerilor conducerii intimatei chiar şi asumată potrivit textului de lege pe proprie răspundere în ce priveşte îndeplinirea criteriilor, potrivit art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606/2009, aparţine exclusiv ordonatorului principal de credite, în speţă MAPDR, iar decizia de majorare cu 75 % a salariului pentru toţi funcţionarii publici a fost adoptată prin ordin de acesta în urma analizelor şi verificărilor întreprinse, şi în primul rând prin interpretarea corectă a prevederilor HG 606/2009.

Legalitatea şi temeinicia propunerilor conducerii intimatei în ce priveşte aplicarea majorării salariale cu 75% pentru toţi funcţionarii publici, a fost confirmată şi prin Avizul Favorabil nr. 1148 din 16. 07. 2010 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin care se atestă indubitabil faptul că personalul din cadrul APIA îndeplineşte criteriile prevăzute la art. 2 din HG 606/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, şi a Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Constatarea de către auditul recurentei a faptului că un nr. de 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi a compartimentului cotă lapte, nu au prestat activităţi specifice, domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare, şi nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care majorarea drepturilor băneşti cu 75 % inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă prin ordinul mai sus menţionat în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, ordin ce nu a fost revocat, anulat, modificat sau abrogat.

[46] Revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cod. proc. civ., art. 322 pct. 2

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

104

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 15 din 11 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 2872,2/105/2009, revizuenta SC B K SRL a solicit revizuirea deciziei nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.

În motivarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, s-a susţinut că instanţa de recurs a acordat mai mult decât s-a cerut din următoarele considerente:

Prin sentinţa nr. 173/30.03.2010, Tribunalul Prahova a stabilit că revizuenta nu datorează impozit pe venit de 16% aşa cum s-a stabilit prin Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 02.02.2009 iar instanţa de control judiciar a stabilit această sumă de plată, în sarcina societăţii, deşi aceasta înregistrase contractul de prestări servicii nr. 488/19.04.2005 şi plătise un impozit în valoare de 5% cu titlu de impozit pe venit.

Acest impozit, de 5%, devine incorect calculat şi virat către bugetul de stat, în momentul admiterii recursului, care stabileşte obligarea revizuentei la plata unui impozit pe venit de 21% (16%+5% - plătit iniţial).

Cu alte cuvinte, recurenta a solicitat plata unui impozit pe venit de 16%, iar instanţa de recurs a dispus obligarea la plata unui impozit pe venit de 21%.

S-a solicitat admiterea cererii de revizuire şi modificarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de recurs.

Examinând cererea de revizuire prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului şi a textelor de lege incidente în cauză, Curtea a reţinut următoarele:

Codul de procedură civilă reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 - 328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Deşi revizuenta a invocat ipoteza prevăzută de pct. 2  din art. 322 Cod procedură civilă respectiv „instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, în  esenţă, susţinerile din cererea de revizuire reprezintă critici referitoare la modul în care instanţa de judecată a interpretat materialul probator administrat în cauză, precum şi la modul în care s-a făcut interpretarea şi aplicarea normelor juridice incidente în speţă.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, în acelaşi timp reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

Prin deciziei nr. 1397 din data de 21 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti s-a admis recursul formulat de pârâta D.G.F.P. împotriva sentinţei nr. 173 pronunţată în data de 30 martie 2010 de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanta SC B K SRL, s-a modificat în tot sentinţa şi pe fond s-a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că impozitul pe profit suplimentar şi penalităţile aferente precum şi TVA au fost corect calculate de recurentă, înlăturând toate susţinerile intimatei-reclamante, apreciind ca neîntemeiată acţiunea acesteia.

Având în vedere soluţia instanţei de recurs nu se poate susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă întrucât instanţa de recurs nu a acordat nimic, soluţia fiind de modificare în tot a sentinţei şi de respingere a acţiunii.

Considerentele pe care s-a întemeiat hotărârea sunt numai argumentele care au determinat convingerea instanţei asupra adevărului şi justeţii soluţiei pronunţate şi din acestea nu rezultă ceea ce susţine revizuenta.

105

Prin prisma acestor considerente, analizând motivele de recurs formulate de pârâtă, pentru a se putea stabili în concret ce anume s-a solicitat prin recursul pe care aceasta l-a promovat, instanţa de revizuire a reţinut că recurenta a cerut, prin recursul pe care l-a formulat, să se admită recursul să se modifice în tot sentinţa recurată şi pe fond să se respingă cererea formulată de reclamanta-revizuentă.

Faţă de cele precizate Curtea a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o corectă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa.

[47] Excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism. Inadmisibilitate.

Legea nr.50/1991Legea nr.350/2001Legea nr.554/2004

Certificatul de urbanism nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual, în sensul art.4 al.1 raportat la art 2 al.1 lit.c din Legea nr.554/2004, ci este reglementat ca fiind un act de informare prin care solicitantului i se aduce la cunoştinţă condiţiile legale în care acesta poate obţine autorizaţia solicitată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991. Certificatul de urbanism este o operaţiune administrativă prealabilă/pregătitoare emiterii actului administrativ reprezentat de autorizaţia de construire/desfiinţare, operaţiune care se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ odată cu însuţi actul administrativ. Ca urmare, excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism este inadmisibilă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 713 din 28 martie 2011.

Prin cererea formulată în cadrul dosarului nr.4324/114/2010 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul EC a invocat excepţia de nelegalitate a Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, eliberat de Primarul municipiului Săcele beneficiarului SC BG SA.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, invocate de pârâtul SC BERMO GROUP SA, şi a admis excepţia de nelegalitate a Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, eliberat de Primarul municipiului Săcele beneficiarului SC BG SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, emis de Primarul municipiului Săcele, scopul declarat de beneficiarul acestuia SC BG SA nu este acela de informare, ci de „Întocmire Plan Urbanistic de Zonă pentru construire blocuri de locuinţe D+P+4E+2Er”. În aceste condiţii, chiar dacă nu ar aduce decât o informaţie urbanistică, Certificatul de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008 este un act creator de drepturi în profitul deţinătorului său şi, prin aceasta, el se înscrie în cerinţele stipulate în art.2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

Impunând o modificare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, Certificatul de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008 a stat la baza adoptării Hotărârii Consiliului Local al municipiului Săcele nr.76 din 24 aprilie 2008, iar în baza acesteia a fost emisă Autorizaţia de construire nr.306 din 1 octombrie 2008.Este evidentă astfel legătura directă, de natură să determine corectitudinea soluţionării fondului cauzei, între Certificatul de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008 şi Hotărârea Consiliului Local nr.76 din 24 aprilie 2008, astfel că nu poate fi reţinută nici lipsa de interes în invocarea de către reclamant a excepţiei de nelegalitate a Certificatului de urbanism.

106

Prima instanţă a mai reţinut că fără eliberarea în condiţii de nelegalitate a Certificatului de urbanism nr.46 din 24 ianuarie 2008, nu s-ar fi ajuns la adoptarea Hotărârii Consiliului Local al municipiului Săcele nr.76 din 24 aprilie 2008, ce face obiectul acţiunii în anulare pendinte judecăţii.

În ceea ce priveşte fondul excepţiei de nelegalitate, tribunalul a reţinut că acesta a fost emis în mod nelegal, fără a i se impune beneficiarului SC BG SA avizul MLPAT, în condiţiile în care asupra zonei respective fusese instituit un tip de restricţie prin Planul Urbanistic General (PUG) şi prin Regulamentul Local de Urbanism (RLU) aferent acestuia, aprobate prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Săcele nr.23 din 22 februarie 2001.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta SC BG SA.Examinând încheierea recurată, Curtea a reţinut următoarele :Excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.46/24.01.2008, emis de către

Primarul mun. Săcele în favoarea recurentei pârâte SC BGSA, a fost invocată de către intimatul reclamant în cadrul dosarului nr.4324/114/2010 aflat pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia Comercială şi de Conencios Administrativ, dosar ce are ca obiect anularea hotărârii Consiliului Local al mun. Săcele nr.76 din 24 aprilie 2008, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15 000 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune moral şi la plata cheltuielilor de judecată.

În ce priveşte primul motiv de recurs privind greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, Curtea a apreciat că sunt întemeiate susţinerile recurentei privind faptul că certificatul de urbanism nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual, în sensul art.4 al.1 raportat la art. 2 al.1 lit.c din Legea nr.554/2004.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate prevăd că „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, precum şi că actul administrativ este “ actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Aşadar, pentru a putea fi calificat drept act administrativ, certificatul de urbanism contestat trebuie să îndeplinească în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale precizate.

Este fără îndoială faptul că certificatul de urbanism este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea executării în concret a dispoziţiilor legii, însă acesta nu îndeplineşte condiţia de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice.

De altfel, dispoziţiile art.6 al.1 din Legea nr.50/1991 prevăd expressis verbis că „certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării…, stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării, precum şi încunoştinţează investitorul/solicitantul cu privire la obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în scopul obţinerii punctului de vedere şi, după caz, al actului administrativ al acesteia, necesare în vederea autorizării”.

Concluzionând şi sintetizând, certificatul de urbanism este, potrivit voinţei legiuitorului, un act de informare prin care solicitantului i se aduce la cunoştinţă condiţiile legale în care acesta poate obţine autorizaţia solicitată, potrivit dispoziţiilor Legii nr.50/1991.

Or, este fără îndoială că certificatul de urbanism nu produce efecte juridice proprii, aspect menţionat expres de legiuitor în cadrul dispoziţiilor art. 6 al din Legea nr.50/1991, unde s-a statuat că „certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii”, în realitate acesta fiind o operaţiune administrativă prealabilă/pregătitoare emiterii actului administrativ reprezentat de autorizaţia de construire/desfiinţare, operaţiune care se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ odată cu însuţi actul administrativ.

De altfel, prima instanţă a reţinut că certificatul de urbanism este un act creator de drepturi în profitul deţinătorului său – aspect susţinut şi de către intimatul reclamant -, fără însă ca aceştia să arate concret sau să exemplifice vreunul din aceste drepturi, astfel că susţinerea recurentei privind acest aspect este întemeiată.

107

Curtea a considerat că în realitate certificatul de urbanism nu produce nici un efect juridic în favoarea emitentului, care, după obţinerea lui, este liber să se conformeze prevederilor sale – în sensul întocmirii documentaţiei şi al obţinerii acordurilor/avizelor..etc necesare – pentru a obţine autorizaţia solicitată sau să nu facă nici un demers, respectiv să renunţe la obţinerea autorizaţiei.

Curtea nu a reţinut nici jurisprudenţa depusă la dosar de către intimatul reclamant – în sensul că certificatul de urbanism este calificat drept act administrativ -, întrucât în sistemul nostru juridic jurisprudenţa nu este izvor de drept, hotărârile judecătoreşti exemplificate de către intimatul recurent nefiind obligatorii în prezenta cauză. Pe de altă parte, Curtea a constatat că opinia majoritară a Curţii de Apel Ploieşti este în sensul menţionat anterior, respectiv aceea că certificatul de urbanism este doar o operaţiune administrativă pregătitoare emiterii actului administrativ.

De altfel, există chiar şi doctrină (ex. G Bogasiu - Legea Contenciosului Administrativ comentată şi adnotată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 , pag.91-92, V. Vedinaş – Drept Administrativ Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009 , pag.100..) şi jurisprudenţă (ex. decizia nr.569/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Scţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia 10/2007 a Curţii de Apel Bacău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, ) în acest sens.

Concluzionând că certificatul de urbanism nu este un act administrativ, ci o operaţiune administrativă pregătitoare, Curtea a considerat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile art.4 al.1 din Legea nr.554/2004 privitoare la obiectul excepţiei de nelegalitate, respectiv că reclamantul nu putea invoca excepţia de nelegalitate a unei operaţiuni administrative, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de către recurenta pârâtă, era întemeiată.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de către recurenta pârâtă, cu consecinţa respingerii excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism nr.46/2008 emis de către Primarul mun. Săcele, ca inadmisibilă.

[48] Spor de dificultate. Inaplicabilitatea sa după intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009.

Legea nr. 263/2006Legea nr. 330/2009

Sporul lunar de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare, reglementat de dispoziţiile art.II din Legea nr.263/2006, pentru activitatea desfăşurată în Comisiile locale de aplicarea legii fondului funciar nu mai poate fi acordat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 39 din 12 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ sub nr. 2524/120/8.06.2010, Instituţia Prefectului Judeţului D. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 55/03.02.2010 emisă de Primarul comunei P., judeţul Dâmboviţa, prin care s-a acordat un spor de dificultate de 45% primarului comunei P. în calitate de preşedinte al comisiei, secretarului comisiei I C şi unui membru al comisiei - N G.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că acordarea acestui spor este în contradicţie cu prevederile art.2 alin.1 din Legea nr. 263/2006, potrivit cărora sporul de dificultate de până la 50% din salariul de încadrare se acordă celor implicaţi în mod direct în aplicarea legilor fondului funciar, doar pe o perioadă de un an, calculată de la data intrării în vigoare a legii şi, având în vedere că termenul în care se putea acorda acest spor a expirat, dispoziţia primarului apare ca nelegală, precum şi ca prevederile care reglementează drepturile salariale ale personalului bugetar în anul

108

2010, respectiv Legea nr. 330/2009 capitolul IV, referitor la modul de stabilire a salariilor în primul an de aplicare a legii art.30 alin.2, statuează că „sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate sunt cele prevăzute în capitolul III şi anexele la acest act normativ”, iar sporul de dificultate menţionat nu se regăseşte în acestea.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa nr. 1064 din 08 octombrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta şi a anulat dispoziţia nr. 55/03.02.2010 emisă de Primarul comunei P, judeţul Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, din interpretarea art. II din Legea nr. 263/2006 pentru aprobarea OUG nr. 209/2005, pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, rezulta ca acordarea sporului de dificultate precizat nu este o cerinţă imperativă a legii, acesta neacordandu-se automat, sine die, precum şi ca în prezent Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare, prevede că drepturile salariale sunt şi rămân exclusiv cele prevăzute de aceasta, iar Secţiunea II „ Sporuri ” a cap. III din lege reglementează în art. 18 – 23 limitativ categoriile de sporuri ce pot fi acordate, alături de salariul de bază, printre care nu se regăseşte sporul de dificultate.

De asemenea, instanta de fond a apreciat ca, deşi Legea nr. 330/2009 nu prevede expres în cadrul art. 48, printre actele normative care se abrogă la intrarea ei în vigoare, şi dispoziţiile art. II ale Legii nr. 263/2006 referitoare la sporul de dificultate, totuşi, acestea sunt implicit rămase fără efecte prin intrarea în vigoare a noii legi a salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs pârâtul Primarul comunei P, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii şi, în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât s-a pronunţat mai degrabă asupra oportunităţii aplicării legii, fapt ce presupune o imixtiune în sfera de activitate a legislativului, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.II din Legea nr.263/2006, precum şi practica judecătorească, precum şi ca indemnizaţia în litigiu se aplica anual, pe toată perioada funcţionării comisiei de aplicare a legii fondului funciar, asa cum dispun de altfel şi dispoziţiile art.22 din Anexa III a Legii nr.330/2009.

Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând în esenţă că instanţa de fond a apreciat corect ca, urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr.330/2009, nu mai poate fi acordat sporul de dificultate respectiv, întrucât acesta nu mai este prevăzut în dispoziţiile legii.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent, Curtea a reţinut următoarele:

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă, Curtea a considerat că este neîntemeiat, întrucât nu se poate reţine în cauză că, prin admiterea acţiunii prefectului şi prin anularea unui act administrativ, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Astfel, Curtea a considerat că motivul de recurs indicat presupune ca instanţa a cărei sentinţă a fost recurată să fi acţionat cu exces de putere, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv acţionând, fie în sfera activităţii puterii legislative, fie în ceaa puterii executive.

Or, atât timp cât instanţa de fond a soluţionat o acţiune având ca obiect anularea unui act administrativ, iar aceasta atribuţie îi era atribuită în mod expres prin lege (art.19 lit.e din Legea nr.340/2004 şi art.1 al.8 din Legea nr.554/2004), nu se poate reţine că aceasta a depăşit în vreun fel atribuţiile puterii judecătoreşti.

Curtea a reţinut că această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că prima instanţă a apreciat asupra scopului legii care instituie sporul de dificultate, întrucât aceasta reprezintă doar o interpretare teleologică a dispoziţiilor Legii nr.263/2006, raportat atât la intenţia legiuitorului, cât şi la actele normative ulterioare în materia salarizării personalului bugetar (Legea nr.330/2009). Însă, în niciun caz o asemenea interpretare a dispoziţiilor art.II din Legea nr.263/2006 nu semnifică o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În ce priveşte motivul de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşita a legii, Curtea a considerat că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

109

Astfel, instanţa de fond a apreciat corect ca Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice a modificat sau abrogat (expres sau implicit) toate actele normative anterioare ce conţin dispoziţii contrare, astfel că pentru anul 2010 (pentru când s-a acordat sporul lunar de dificultate prin dispoziţia contestată) nu se pot acorda decât sporurile şi indemnizaţiile menţionate expres în cadrul Secţiunii II a Legii nr.330/2009, articolele nr.18-23, printre care nu se regăseşte şi sporul de dificultate prevazut de art.II din Lgea nr.263/2006.

In ce priveste dispoziţiile art.22 al.1 din Anexa III a Legii nr.330/2009 - conform cărora “funcţionarii publici au următoarele drepturi prevăzute de alte acte normative, al căror cuantum se suportă de la bugetul de stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat: indemnizaţiile stabilite pentru activităţi suplimentare la care este desemnat să participe în cadrul unor comisii organizate în condiţiile legii” -, Curtea a reţinut ca acestea nu sunt aplicabile în cauza, întrucât ele sunt incidente doar în ce priveşte funcţionarii publici - Anexa III a Legii nr.330/2009 conţinând reglementări specifice acestora.

Ca urmare, dispoziţiile legale precizate nu pot fi aplicate în cazul aleşilor locali sau personalului contractual (anexa nr.I a Legii nr.330/2009 neconţinând dispoziţii similare celor citate anterior), astfel că dispoziţia contestată este nelegală şi sub acest aspect, întrucât prin aceasta s-a acordat sporul lunar de dificultate unor persoane care nu au calitatea de funcţionar public (primarul comunei).

Curtea mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art.23 al.2 din Legea nr.330/2009, “suma sporurilor şi indemnizaţiilor individuale nu va depăşi 30% din salariul de bază, solda funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare”. Ca urmare, orice spor acordat într-un cuantum ce depăşeşte, singur sau adunat cu alte sporuri şi indemnizaţii, limita precizată este nelegal.

Or, prin dispoziţia contestată s-a dispus acordarea unui spor lunar de dificultate de 45% din salariul sau indemnizaţia corespunzătoare funcţiei, deci cu depăşirea limitei legale menţionate anterior, astfel că şi sub acest aspect dispoziţia este nelegală, rezultand deci că soluţia instanţei de fond, de admitere a acţiunii şi de anulare a dispoziţiei, este corectă.

Faţă de aceste considerente şi de dispoziţiile art.304 pct.4 şi 9, art.304 ind.1 şi art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat.

[49] Acces la justiţie. Posibilitatea persoanei vătămate de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ decizia comisiei superioare de disciplină.

Legea nr. 95/2006Decizia nr. 871 din 10.07.2008 a Curţii Constituţionale

Decizia Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei Colegiului Medicilor – decizie ultimă prin care Colegiul Medicilor a respins plângerea formulată împotriva unui medic – poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ şi de către persoana vătămata de modul de soluţionare a contestaţiei (titularul plângerii), iar nu doar de către medicul respectiv. Articolul 451 din Legea nr.95/2006 priveşte exclusiv deciziile de sancţionare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 257 din 7 februarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr.2294/114/2010, reclamantul S. L. a solicitat, în contradictoriu cu Colegiul Medicilor din România, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea actului administrativ nr. 9/2010 emis de Colegiul Medicilor din România, repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului administrativ mai sus menţionat şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor şi a cheltuielilor de judecată .

110

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 08.05.2010 pârâtul i-a comunicat decizia nr. 9 din data de 06.05.2010 prin care s-a dispus că d-na D.L. M. nu se face vinovată de culpa medicală, situaţie de natură să-i prejudicieze grav interesele şi drepturile sale recunoscute de lege.

Prin întâmpinare, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a solicitat admiterea excepţiei şi pe fond respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, întrucât norma procedurală prevăzută de art. 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii consacră o legătură necesară între exerciţiul acţiunii în anulare şi titularul acestei acţiuni, pe de o parte şi interesul promovării acestei acţiuni, pe de altă parte, indicând în mod expres calitatea reclamantului de medic sancţionat şi respectiv aplicarea unei sancţiuni disciplinare prin decizia a cărei anulare se solicită.

S-a mai arătat că decizia Comisiei Superioare de disciplină este un act administrativ jurisdicţional adoptat în urma unei anchete disciplinare, subiecţi ai raportului juridic disciplinar sunt medicul şi organizaţia profesională, tocmai de aceea legiuitorul a enumerat limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină. În speţa de faţă lipsesc condiţiile de exerciţiu reglementate de art. 451 din legea specială, considerente pentru care, având în vedere şi dispoziţiile art.18 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 alin.2 şi art.8 din acelaşi act normativ, se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a active a reclamantului şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 1317 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Buzău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respis acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a formulat plângere la Colegiul Medicilor din România Buzău, fiind nemulţumit de asistenţa medicală acordată fiului său, considerând că acesta a fost tratat superficial, urmarea fiind vindecarea vicioasă a fracturii. Comisia de Disciplină a Colegiul Medicilor Buzău a finalizat ancheta disciplinară prin decizia nr. 5/2009, prin care a dispus respingerea plângerii declanşată împotriva d-nei dr. D. L. M., medic primar chirurgie ortopedie pediatrică la Spitalul Judeţean de Urgenţă B. Împotriva acestei decizii, petenţii, în termen, au formulat contestaţie ce a fost soluţionată de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiul Medicilor din România prin decizia nr. 9/2010, a cărei anulare a fost solicitată de reclamant în cauza de faţă.

S-a mai reţinut că, prin decizia nr. 9/2010 Comisia Superioară de Disciplină a respins contestaţia formulată de către d-na S. J. şi a menţinut decizia nr. 5/2009 din data de 13.05.2009 pronunţată de comisia locală de disciplină a Colegiului Medicilor din România. La baza celor două decizii pronunţate în cauză, au stat două puncte de vedere de specialitate, formulate de personalităţi din lumea medicală cu specializare în ortopedie pediatrică, care au concluzionat că atitudinea terapeutică a medicului împotriva căruia reclamantul a formulat plângere, a fost corectă, explicând totodată aspectele faţă de care reclamantul a formulat plângere: respectiv medicul intimat a procedat la reducerea ortopedică şi imobilizare, iar la controlul la 7 zile nu s-a recurs la evaluare clinică şi radiologică, ştiind că vârsta mică a copilului într-un asemenea caz permite refacerea configuraţiei oaselor antebraţului .

Tribunalul a constatat că, potrivit art.451 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, împotriva deciziei Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiul Medicilor din România se poate introduce acţiune în anulare în termen de 15 zile de la comunicare, că dispoziţiile art. 442 - 451 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea disciplinară a medicilor, prevăzând, în esenţă, posibilitatea formulării unei plângeri împotriva unui medic la colegiul al cărui membru este acel medic, examinarea dosarului de către o comisie de disciplină teritorială, posibilitatea contestării deciziei acestei comisii de către medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România la Comisia superioară de disciplină, şi, în final, aşa cum prevede art. 451, dreptul medicului sancţionat de a ataca în contencios administrativ decizia de sancţionare dată de comisia superioară de disciplină.

111

Tribunalul a mai reţinut că, investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.451 din legea nr.95/2006, Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia nr.871 din 10.07.5008, că răspunderea disciplinară a medicilor îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei medicale, ale Codului de deontologie medicală şi ale regulilor de bună practică profesională, ale Statutului Colegiului Medicilor din România ori ale deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, obligaţii a căror nerespectare prejudiciază onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiul medicilor din România. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiului Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, pe de altă parte. Aceasta nu are însă semnificaţia restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justiţie repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului.

Tribunalul a constatat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în anularea decizie comisiei superioare de disciplină, reglementate de art. 451 din legea specială, respectiv, nu există o decizie de sancţionare emisă de Comisia Superioară de Disciplină şi, cel mai important, reclamantul nu are calitatea de medic sancţionat, ci este persoana care a făcut sesizarea. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul S. L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii pe fond.

În motivarea recursului, după reiterarea situaţiei de fapt, recurentul a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că temeiul de drept al acţiunii este prevăzut de art.451 din Legea nr.554/2004, ignorând dispoziţiile art.6 şi art.16 ind.1 din Legea nr.554/2004, ca decizia Curţii Constituţionale nr.871/2008 nu este relevantă în cauză, întrucât prin aceasta nu se poate restrânge dreptul persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justitie repararea drepturilor şi intereselor sale vătămate, că reclamantul are dreptul de a se adresa unui tribunal care să îi exemineze cererea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi că nu se poate aprecia ca reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme decizia atacată se referă chiar la respingerea contestaţiei formulate de către acesta.

Examinand sentinta recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurent, Curtea a reţinut următoarele :

În mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, respectiv că acesta nu este titularul dreptului care intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii – împrejurare ce semnifică, în esenţă, imposibilitatea pentru reclamant de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România, prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei Colegiului Medicilor Buzău.

În acest sens, Curtea a apreciat că instanţa de fond a facut o greşită interpretare şi aplicare a temeiului juridic al cererii, respectiv a dispoziţiilor art.451 din Legea nr.95/2006, care prevăd că « împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea».

Curtea a constatat că dispoziţiile menţionate se află în strânsă legătură cu cele prevăzute de art.448 al.4 din Legea nr.95/2006, care prevăd posibilitatea medicului sancţionat, a persoanei care a făcut sesizarea, a Ministerului Sănătăţii Publice, a preşedintelui colegiului teritorial sau a preşedintelui Colegiului Medicilor din România de a contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

Câtă vreme decizia la care face referire art.451 se pronunţă cu ocazia soluţionării unei contestaţii, Curtea a considerat ca noţiunea de «decizie de sancţionare» folosită de către legiuitor în cadrul acestor dispoziţii priveşte exclusiv decizia prin care medicul a fost sancţionat, respectiv i-a fost aplicată vreo sancţiune disciplinară.

Această concluzie se fundamentează pe interpretarea sistematică, gramaticală şi logică a dispoziţiilor legale menţionate anterior, respectiv pe împrejurarea că, dacă legiuitorul ar fi dorit să aibă în vedere toate deciziile pronunţate de Comisia superioară de disciplină cu ocazia soluţionării

112

contestaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor art.448 al.4 din Legea nr.95/2006 ( deci indiferent de soluţia pronunţată prin acestea), atunci ar fi putut utiliza sintagmele „împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină…. se poate formula o acţiune în anulare” sau eventual „împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei de către Comisia superioară de disciplină…. se poate formula o acţiune în anulare”, lucru pe care însă nu l-a făcut.

Totodată, este evident şi logic faptul că, prin reglementarea posibilităţii medicului de a ataca decizia de sancţionare, legiuitorul a avut în vedere ipoteza medicului sancţionat, respectiv a celui căruia i s-a aplicat o sancţiune disciplinară, întrucât medicul a cărui nevinovăţie a fost constatată prin decizia colegiului teritorial al medicilor nu ar fi interesat să solicite anularea acestei decizii. De altfel, legiuitorul a folosit expresis verbis noţiunea „medicul sancţionat” în cadrul dispoziţiilor art.451 precizate.

Concluzionând, Curtea a apreciat că restricţia avută în vedere de către instanţa de fond şi rezultată din dispoziţiile art.451 din Legea nr.95/2006 şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr.871/2008 (privind posibilitatea doar a medicului sancţionat de a ataca decizia de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină) se referă exclusiv la deciziile de sancţionare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia.

Or, ipoteza menţionată anterior nu se regăseşte în prezenta cauză, întrucât prin decizia contestata Comisia superioară de disciplină a respins contestaţia formulată de către reclamant împotriva deciziei nr.5/2009 a Colegiului Medicilor Buzău, astfel că reclamantul avea posibilitatea, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, să atace decizia nr.9/2010 în faţa instanţei de contencios administrativ competente.

Curtea a considerat, pe de-o parte, că aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr.871/2008, unde se face referire expresă la «dreptul de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancţionat prin această decizie ».

Pe de altă parte, instanţa de recurs a apreciat ca rolul interpretării şi aplicării unei dispoziţii legale aflată în vigoare revine instantei judecătoreşti în faţa căreia se află pendinte litigiul în care aceasta a fost invocată.

Curtea a considerat că interpretarea făcută de către prima instantă – în sensul că reclamantul nu are posibilitatea de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ decizia Comisiei superioare de disciplină, în conditiile în care prin aceasta decizie nu s-a dispus sancţionarea medicului, ci s-a respins contestaţia reclamantului - este de natura a încălca dreptul constituţional al acestuia din urmă de acces la justiţie, respectiv dreptul de a-i fi examinată contestaţia în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, drept consacrat de dispoziţiile art.6 par.1 din Convenţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Nu în ultimul rând, Curtea a considerat că sunt întemeiate susţinerile reclamantului privind incidenţa dispoziţiilor art.6 din Legea nr.554/2004, coroborat cu art.21 al.4 din Constituţia României, dispoziţii care fundamentează dreptul acestuia de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act administrativ considerat a fi vătămător, chiar în ipoteza reglementării unei jurisdicţii administrative speciale. Totodată, Curtea consideră că, în condiţiile de fapt existente în prezenta cauză, reclamantul are calitate procesuală pasivă, fiind (alături de soţia sa şi în calitate de reprezentant legal al fiului lui minor) persoana pretins vătămată printr-un act administrativ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, pe considerent că acesta nu poate ataca în justiţie decizia nr.9/2010 emisă de către pârât, astfel că, în temeiul dispoziţiilor legale deja menţionate şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza, spre judecarea fondului, la aceeaşi instanţă.

[50] Funcţionar public cu statut special. Sancţiune disciplinară. Eliberare din funcţie.

Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 şi 3

113

Legea 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, art. 67, art. 73 alin.2

Repararea pagubei produse persoanei vătămate este o latură intrinsecă a litigiului administrativ, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ. Restabilirea dreptului şi repararea pagubei produse nu se fac din oficiu, ci la cererea expresă a persoanei vătămate.

Legea 293/2004 prevede existenţa a două proceduri distincte, respectiv procedura încetării raporturilor de serviciu prevăzută în Cap.V , unde, conform art.67, împotriva ordinului sau deciziei de destituire din funcţie se poate face plângere la instanţa competentă, potrivit legii. Iar cea de a doua procedură a răspunderii funcţionarilor publici cu statut special este prevăzută în Cap.VI, unde, conform art. 73 alin.2 funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de judecată competente, potrivit legii. Este adevărat că raportul de serviciu al funcţionarului public cu statut special încetează ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie, însă din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că încetarea raportului de serviciu pentru acest motiv intervine după rămânerea irevocabilă a sancţiunii disciplinare aplicate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 597 din 16 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal la nr. 4274/120/1.09.2010 reclamantul RNEV a chemat în judecată pârâtul Penitenciarul Mărgineni solicitând reintegrarea lui în funcţia de agent în cadrul Penitenciarului Mărgineni şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale începând cu 01.12.2009 şi până la momentul reintegrării efective.

Prin sentinţa nr. 1542 din 10 decembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mărgineni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantului, odată cu sancţiunea disciplinară, aplicată prin decizia Y/38363/10.07.2009, i s-a aplicat şi măsura eliberării din funcţie prin decizia nr. 45/10.07.2009, care i-a fost comunicată la aceeaşi dată şi pe care nu a contestat-o, astfel că aceasta îşi produce efecte juridice, făcând imposibilă reîncadrare în muncă a reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul RNEV, a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 cod proc. civ. Consideră recurentul că în cauză instanţa a înlăturat sancţiunea disciplinară astfel că temeiul eliberării din funcţie nu mai exista, intimata, care trebuia sa se conformeze hotărâri judecătoreşti era necesar să revoce măsura eliberării din funcţie şi să dispună aplicarea sancţiunii stabilite de instanţă, iar aceasta situaţie nu se putea realiza decât prin reintegrarea celui în cauză urmând a se emite o nouă decizie.

Analizând sentinţa recurată, Curtea a reţinut următoarele:Prin Decizia de sancţionare nr. Y/38363 din 10.07.2009 emisă de Directorul Penitenciarului

Mărgineni, ca urmare a referatului nr. y/37542/03.07.2009 întocmit de Comisia de disciplină din cadrul penitenciarului Mărgineni, în conformitate cu prevederile art. 62 lit. f (art.70 lit. f) din Legea nr. 293/2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, modificată şi completată, începând cu data emiterii prezentei decizii, se sancţionează disciplinar cu „destituirea din sistemul administraţiei penitenciare” dl. agent şef adjunct de penitenciare RNEV.

În executarea acestei decizii şi în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit.c, art. 64 lit.d şi art. 66 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Directorul Penitenciarului Mărgineni emite Decizia nr. 45/10.07.2009, prin care începând cu data de 10.07.2009 agent şef adjunct de penitenciare RNEV se eliberează din funcţie ca urmare a încetării raporturilor de serviciu prin destituire din funcţie.

114

Împotriva Deciziei de sancţionare nr. Y/38363 din 10.07.2009 recurentul reclamant a formulat contestaţie soluţionată prin sentinţa nr. 337/12.03.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a admis contestaţia şi s-a înlocuit sancţiunea disciplinară aplicată constând în destituirea din sistemul administraţiei penitenciarelor, cu sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 62 lit.d din aceeaşi lege, constând în trecerea reclamantului într-o funcţie inferioară celei deţinute, respectiv în funcţia de „agent”.Această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă, recursul fiind respins ca nefondat prin Decizia nr. 1059/15.06.2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

Persoana vătămată în dreptul său la muncă a formulat la data de 8.07.2010 o cerere Directorului Penitenciarului Mărgineni solicitând reintegrarea sa în funcţie şi acordarea drepturilor băneşti aferente.

Cu adresa nr. Y 500213/ PMDB/ 16.07.2010 Penitenciarul Mărgineni îi comunică recurentului reclamant că cererea prin care solicită reintegrarea nu poate fi aprobată, întrucât modificarea deciziei de sancţionare nu duce implicit şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de sancţionare, ci era necesară solicitarea expresă a acestui fapt în cursul judecăţii.

Deşi formulată pe cale separată, acţiunea prin care se tinde la repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii având ca obiect anularea actului vătămător.

Repararea pagubei produse persoanei vătămate este o latură intrinsecă a litigiului administrativ, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ.

Or, în cauza de faţă, de vreme ce instanţa de judecată a dispus în mod irevocabil înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate constând în „destituirea din sistemul administraţiei penitenciarelor”, cu sancţiunea disciplinară constând în „trecerea reclamantului într-o funcţie inferioară celei deţinute - respectiv în funcţia de agent”, intră în funcţiune principiul retroactivităţii, adică nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor - ex nunc – ci şi pentru trecut – ex tunc. Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului administrativ vătămător care s-au produs între momentul emiterii acestui act şi cel al anulării sale. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii se ajunge în situaţia în care n-ar fi intervenit niciodată destituirea.

Din acest principiu izvorăşte şi cel al repunerii în situaţia anterioară – restituţio în integrum. Adică persoana în cauză trebuie să ajungă în situaţia de a-şi recupera locul de muncă, precum şi drepturile băneşti aferente acestei funcţii cu titlu de despăgubiri.

Restabilirea dreptului şi repararea pagubei produse nu se fac din oficiu, ci la cererea expresă a persoanei vătămate, prevederi în acest sens existând în art. 1 alin.1, art. 8 alin.1 şi art. 18 alin.1 şi 3 din Legea nr. 554/2004.

Jurisprudenţa comunitară a cristalizat regula că în vederea determinării prejudiciului reparabil, instanţa naţională poate verifica dacă persoana lezată a făcut dovada unei diligenţe rezonabile pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea şi, mai ales, dacă aceasta a utilizat în timp util toate căile legale care i-au stat la dispoziţie.

Într-adevăr, potrivit unui principiu general comun sistemelor judiciare ale statelor membre, persoana lezată, cu riscul de a suporta ea însăşi prejudiciul respectiv, trebuie să facă dovada unei diligenţe rezonabile în a limita întinderea prejudiciului. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3045/13 iunie 2007 (Prof. dr. Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu, Diana Iuliana Pasăre – Legea contenciosului administrativ, comentariu şi jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti 2008).

Or, recurentul reclamant a depus diligenţe în a limita întinderea prejudiciului formulând cererea de reintegrare la scurt timp după rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Într-o echivalenţă a actelor administrative emise, se impunea ca în executarea sentinţei irevocabile nr. 337/12.03.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, Directorul Penitenciarului Mărgineni să revoce Decizia nr. 45/10.07.2009 şi să emită o nouă decizie prin care recurentul reclamant era trecut într-o funcţie inferioară celei deţinute - respectiv în funcţia de agent.

Nu poate fi reţinută susţinerea intimatului cum că, de vreme ce recurentul reclamant nu a atacat Decizia nr. 45/10.07.2009 privind eliberarea sa din funcţie, această decizie îşi va produce în continuare efectele, deoarece decizia de eliberare din funcţie a fost emisă în baza deciziei privind aplicarea sancţiunii disciplinare, iar în temeiul principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus

115

accipientis anularea actului iniţial, primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

Analizând Legea 293/2004 în întregul său, se poate lesne observa existenţa a două proceduri distincte, respectiv procedura încetării raporturilor de serviciu prevăzută în Cap.V , unde, conform art.67, împotriva ordinului sau deciziei de destituire din funcţie se poate face plângere la instanţa competentă, potrivit legii. Iar cea de a doua procedură a răspunderii funcţionarilor publici cu statut special este prevăzută în Cap.VI, unde, conform art. 73 alin.2 funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de judecată competente, potrivit legii.

Este adevărat că raportul de serviciu al funcţionarului public cu statut special încetează ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie, însă din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că încetarea raportului de serviciu pentru acest motiv intervine după rămânerea irevocabilă a sancţiunii disciplinare aplicate.

Aceste două proceduri sunt distinct prevăzute şi în Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel încât nu sunt aplicabile în prezenta cauză dispoziţiile art. 106 din acest act normativ, invocate de către intimat.

De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 78 alin.2 din Codul muncii, întrucât art. 89 din Legea 293/2004 – dispoziţiile prezentei legi se completează, după caz, cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii – trebuie interpretate în sensul aplicării unor reguli de drept material, substanţial, din legislaţia muncii, iar nu a regulilor de drept procedural.

Pentru aceste considerente, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 şi 3041 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de agent în cadrul Penitenciarului Mărgineni, precum şi plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data de 10.07.2009 şi până la reintegrarea în funcţie.

[51] Amânarea la plată a obligaţiilor fiscale. Pierderea valabilităţii amânării.

OUG nr.92/2009, art. 4, art. 5

Potrivit art. 4 din OUG nr.92/2009 amânarea la plată a obligaţiilor fiscale este condiţionată de constituirea unei garanţii sub forma unei scrisori de garanţie bancară sau de a oferi bunuri libere de orice sarcini, în vederea instituirii măsurilor asigurătorii.

Amânarea la plată nu-şi pierde valabilitatea conform ipotezei de la art. 5 lit.b din OUG nr.92/2009 dacă imobilul asupra căruia s-a instituit sechestrul asigurător nu este grevat de sarcini anterioare înscrierii măsurii indisponibilizării, fapt dovedit cu certificat emis de OCPI .

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 89 din 17 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 2812/120/23.06.2010, reclamantul SCM C. Târgovişte a chemat în judecată pe pârâta D. G. F. P.– A. F. P. T., solicitând anularea deciziei nr. 10720/18.05.2010 de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată şi a deciziei nr. 1/10.06.2010 privind soluţionarea contestaţiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin decizia organului fiscal 10720/18.05.2010, s-a acordat în beneficiul societăţii amânarea la plată a obligaţiilor fiscale datorate la 31.03.2010, amânare condiţionată de constituirea unei garanţii în cuantum de 40% din suma amânată la plată, respectiv suma de 139.537 lei, garanţie pe care aceasta a constituit-o.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, întrucât, deşi reclamanta a înţeles să constituie o garanţie imobiliară, oferind un bun imobil în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, nu a făcut dovada faptului că acesta este liber de sarcini.

116

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr.900 din 16 septembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de către reclamantul SCM C. Târgovişte, dispunând anularea deciziei nr. 1/2010 şi a deciziei de pierdere a valabilităţii amânării la plată, stabilită prin decizia nr.10720/8.04.2010.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 4 din OUG nr.92/2009, ”în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de amânare la plată, contribuabilii vor constitui garanţii sub forma scrisorii de garanţie bancară şi/sau vor oferi bunuri libere de orice sarcini în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, bunurile oferite în vederea instituirii măsurilor asigurătorii vor fi evaluate de un expert independent, iar pentru bunurile constând în terenuri şi clădiri evaluarea se va realiza conform Comunicării Comisiei privind elementele de ajutor de stat în vânzările de terenuri şi clădiri de către autorităţile publice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 209/1997.”, iar art.5 din OUG nr.92/2009 prevede în mod expres că ”amânările la plată îşi pierd valabilitatea: a)în cazul în care contribuabilii nu îşi achită în cel mult 30 de zile de la scadenţă, obligaţiile fiscale cu termene de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată, în cazul în care termenul de 30 de zile se împlineşte după data de 20 decembrie, obligaţiile fiscale se plătesc până la această dată; b) în cazul în care nu sunt îndeplinite obligaţiile prevăzute la art.4, pierderea valabilităţii amânării la plată constatându-se de organul fiscal competent, prin decizie.

S-a mai reţinut că, prin procesul verbal de sechestru asigurător încheiat la 22 aprilie 2010, s-a procedat la instituirea unui sechestru asigurător asupra unei clădiri în suprafaţă de 223 mp, evaluată la suma de 147350 lei (exclusiv TVA) conform raportului de evaluare înregistrat la AFP Dâmboviţa sub nr. 12937/20.04.2010, prin acelaşi proces verbal de sechestru, încheiat de către pârâtă, făcându-se menţiunea expresă la rubrica ”Drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul: nu este cazul”, iar prin această menţiune, pârâta personal consemnând faptul că imobilul asupra căruia s-a instituit sechestru asigurător este liber de sarcini.

Prima instanţă a concluzionat că reclamanta a îndeplinit obligaţiile legale impuse de acordarea amânării la plată a obligaţiilor fiscale acordate prin Decizia nr.10720/08.04.2010, astfel că decizia nr.10720/18.05.2010, prin care a fost declarată pierderea valabilităţii la plată a amânării, este nelegală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.F. P. T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea căii de atac, modificarea sentinţei recurate, iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată şi nedovedită.

Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat Decizia nr.89/17.01.2011 prin care a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că, prin decizia nr.10720 din 8.04.2010, emisă de recurentă s-a acordat societăţii intimate amânarea la plată a obligaţiilor fiscale datorate la 31.03.2010, amânare condiţionată de constituirea unei garanţii în cuantum de 40% din suma amânată la plată, respectiv, suma de 139.537 lei, iar conform art.4 din OUG 92/2009, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de amânare la plată, contribuabilii au obligaţia de a constitui garanţii sub forma scrisorii de garanţie bancară sau de a oferii bunuri libere de orice sarcini în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, art. 5 din acelaşi act normativ prevăzând expres situaţiile în care amânarea la plată îşi pierde valabilitatea.

Deşi societatea intimată a îndeplinit obligaţia reglementată de art. 4 din OUG 92/2009, în sensul că a oferit bunuri libere de orice sarcini, în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, încheindu-se procesul verbal de sechestru din 22.04.2010, prin care s-a instituit sechestru asigurător asupra unei clădiri în suprafaţă de 223 mp, proprietatea SCM C. Târgovişte, în procesul verbal precizându-se că nu există drepturi reale sau sarcini ce grevează imobilul, situaţie confirmată şi prin certificatul nr.69149 din 16.11.2010, emis de OCPI Târgovişte din care rezultă că asupra imobilului construcţie s-a înscris la data de 22.04.2010 sechestru asigurător pentru suma de 323.346 lei în favoarea ANAF – DGFP Dâmboviţa, instituţia recurentă a emis Decizia nr.10720 din 18.05.2010 prin care a comunicat intimatei pierderea valabilităţii amânării la plată, decizia fiind menţinută prin respingerea contestaţiei formulată de către societate, conform deciziei 1 din 10.06.2010.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că actele emise de organele fiscale sunt nelegale şi se impune anularea acestora, în condiţiile în care societatea reclamantă a îndeplinit

117

obligaţiile legale impuse prin decizia nr.10720 din 8.04.2010, nefiind incidente dispoziţiile art.5 lit.b din OUG 92/2009.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, potrivit căruia menţiunea făcută în procesul verbal de sechestru asigurător de reprezentantul societăţii, că imobilul nu este grevat de sarcini nu este dovedită prin nici un înscris care să demonstreze o atare situaţie, Curtea constată că nu este fondat, întrucât asupra imobilului clădire în suprafaţă de 223 mp, asupra căruia s-a instituit sechestrul asigurător, nu este înscrisă nicio sarcină în afară de cea instituită în favoarea ANAF – DGFP Dâmboviţa înscrisă în registrele de inscripţiuni aflate al OCPI Dâmboviţa sub nr. 13281 din 22.04.2010, cum rezultă din certificatul nr.69149 din 16.11.2010 şi din certificatul nr.66143 din 6.12.2010.

De asemenea, nu este fondat nici motivul de recurs, potrivit căruia intimata nu a făcut dovada prev. de art. 4 din OUG 92/2009 şi art. 6 1 din Ordinul 2321/2009, neprezentând un înscris care să probeze menţiunea din procesul verbal de sechestru ce a fost efectuată sub condiţie, întrucât, din certificatele emise de OCPI Dâmboviţa rezultă că sarcina ce grevează imobilul situat în Târgovişte, str. Constructorul nr. 1, clădire în suprafaţă de 223 mp este reprezentată de sechestrul asigurător înscris cu nr. 71/2010, precum şi de dreptul de ipotecă legală înscris sub nr. 204/2010, înscrierile în registrul de somaţii se fac în ordine cronologică, prima sarcină înscrisă asupra imobilului este sechestrul instituit în favoarea recurentei, neavând relevanţă că ulterior a fost înscris şi un drept de ipotecă legală, în condiţiile în care, la momentul înscrierii sechestrului asigurător, instituit prin procesul verbal din 22.04.2010, imobilul era liber de sarcini.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a concluzionat că societatea intimată a îndeplinit obligaţiile legale ce îi incumbau, respectiv a oferit un bun liber de orice sarcini în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, cum s-a procedat prin indisponibilizarea imobilului clădire situată în Târgovişte, str. Constructorul, nr. 1, conform procesului verbal de sechestru asigurător, actele administrativ fiscale prin care societăţii reclamante i s-a comunicat pierderea valabilităţii amânării la plată, conform deciziei nr.10720 din 18.05.2010 şi s-a respins contestaţia administrativă, conform deciziei nr.1 din 10.06.2010, sunt anulabile, sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate sau netemeinicie, recursul nu este fondat, în conf. cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins.

[52] Raport de evaluare profesională; Condiţii de legalitate; Obligaţie evaluator

Legea nr. 188/1999 republicatăHG nr.611/2008, art. 13, art. 110, art. 112

În mod obligatoriu trebuia adus la cunoştinţa funcţionarului public evaluat, la începutul perioadei evaluate, sub sancţiunea neluării în seamă, criteriile de performanţă, conform art.112 alin.2 din HG nr.611/2008, enunţate în anexa 5.

Rezultă fără echivoc că funcţionarul public nu poate rămâne neevaluat din neglijenţa superiorilor săi, întrucât nu i s-au stabilit obiective profesionale individuale, ori că cele rezultate din revizuire nu sunt însuşite de acesta, de vreme ce în privinţa criteriilor de performanţă – a căror aducere la cunoştinţa funcţionarului public evaluat este obligatorie se sancţionează cu nulitatea absolută a raportului de evaluare.

Textul art. 13 din HG nr. 611/2008 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, prevede că evaluarea acestora se realizează prin raportare la atribuţiile curente din fişa postului, precum şi în vederea stabilirii gradului de îndeplinire a criteriilor de performanţă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Sentinţa nr. 147 din 25 ianuarie 2011.

118

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 1498/120/2010, reclamantul H. M. a chemat în judecată pe Primarul oraşului P. şi pe B. D., în calitate de persoană fizică, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale reclamantului pentru anul 2009, cu calificativul Nesatisfăcător, înregistrat sub nr. 1710/29.01.2010 şi obligarea pârâtului să întocmească un alt raport de evaluare; anularea Dispoziţiei Primarului oraşului P. nr. 247/08.02.2010 privind eliberarea sa din funcţia publică de şef biroul urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei oraşului P., judeţul Dâmboviţa, pe motiv de incompetenţă profesională, ca fiind nelegală; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 100.000 lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr.1037 pronunţată în data de 1 octombrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia invocată de persoana fizică B.D., privind lipsa calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul H.M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului P. şi B.D., a dispus anularea raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale înregistrat sub nr. 1710/29.01.2010 şi a dispoziţiei nr. 247/8.02.2010 emise de Primarul oraşului P. şi obligă la întocmirea unui alt raport de evaluare, a obligat Primarul oraşului P. la 5000 lei daune morale către reclamant, a respins acţiunea faţă de persoana fizică B.D. şi totodată, a obligat pârâtul Primarul oraşului P. la 1860 lei, cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut din examinarea dispoziţiilor art. 69 alin. 1, 2, 5, art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 188/1999, art. 106 alin. 1, art. 110 alin. 1 şi art.111 din HG nr. 611/2008, că stabilirea obiectivelor individuale reprezintă un obiectiv prioritar al procesului de evaluare, de existenţa acestora depinzând posibilitatea de notare realistă a funcţionarilor publici prin compararea gradului de îndeplinire a lor cu rezultatul obţinut în mod efectiv.

Pentru stabilirea calificativului final, trebuiau evaluate obiectivele din perioada evaluată stabilite cu prilejul evaluării anterioare. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acestea au fost stabilite prin raportul de evaluare aferent anului 2008, însă la evaluarea aferentă anului 2009, aceste obiective nu au fost avute în vedere, nefiind respectată procedura impusă de art. 110-111 din HG nr. 611/2008.

În ceea ce priveşte calitatea de evaluator, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 107 din HG nr. 611/2008, potrivit cărora calitatea de evaluator o are funcţionarul public ce conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public de execuţie sau care coordonează activitatea acestuia.

Aşa cum au constat şi inspectorii ANFP, prin raportul depus la dosar la filele 46-55, în perioada ianuarie – mai 2009, reclamantul s-a aflat într-o relaţie de subordonare ierarhică faţă de viceprimarul oraşului P., deci evaluarea performanţelor sale profesionale pentru această perioadă trebuia să se facă de către viceprimar, potrivit art. 108 alin. 3 lit. a) din HG nr. 611/2008, iar calificativul astfel obţinut să fie avut în vedere la calificativul anual.

Chiar dacă la momentul modificării raportului de serviciu al reclamantului, viceprimarul nu a întocmit raport de evaluare pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în relaţie de subordonare faţă de acesta, evaluarea pentru acea perioadă se putea realiza de către viceprimar, concomitent cu evaluarea finală (art. 107 alin. 2 lit. a), raportul astfel întocmit, nefiind considerat un fine de neprimire pentru simplul fapt că nu a fost efectuat la termen, de vreme ce evaluatorul se afla încă în unitate.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale reclamantului nu s-a realizat conform legii, motiv pentru care a dispus anularea sa şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la întocmirea unui nou raport de evaluare care să răspundă exigenţelor metodologiei impuse prin HG nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

În consecinţă, tribunalul a dispus anularea dispoziţiei nr. 247/08.02.2010 prin care s-a procedat la eliberarea reclamantului din funcţia publică de şef birou urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei oraşului P., apreciind că nu se mai impune a face o analiză a dreptului la preaviz invocat de reclamant ca motiv de nulitate a deciziei contestate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul H.M., cât şi pârâţii B.D. şi Primarul Oraşului P..

119

Prin decizia nr. Decizia nr.147 din 25 ianuarie 2011 – Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul H.M. şi pârâţii B.D. şi Primarul Oraşului P., împotriva sentinţei nr.1037 pronunţată în data de 1 octombrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, curtea a reţinut că în ceea ce priveşte critica reclamantului-recurent privind modul în care instanţa de fond a rezolvat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.D., ca persoană fizică, se reţine că pârâtul a întocmit raportul de evaluare şi a emis dispoziţia atacată în calitatea sa de funcţionar public, primar, în această calitate fiind chemat în judecată ca pârât. Tot în această calitate a fost obligat la daune morale, reclamantul nefiind prejudiciat, critica sa fiind lipsită de interes.

Răspunderea persoanei fizice poate fi angajată numai dacă se dovedeşte că a acţionat cu vinovăţie sub forma relei credinţe sau gravei neglijenţe la emiterea actului anulat, aspect ce poate fi analizat după rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare a actului. În situaţia în care autoritatea publică apreciază că se impune recuperarea prejudiciului de la persoana fizică care se face vinovată de emiterea actului anulat poate formula acţiune în regres împotriva acesteia.

Aplicarea greşită a legii, invocată de recurentul-pârât nu a fost reţinută de instanţa de recurs, întrucât judecătorul fondului a aplicat şi interpretat corect legea raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză. Astfel, potrivit prevederilor Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi ale H.G. nr. 611/2008 cu modificările şi completările ulterioare, raportul de evaluare reprezintă un act juridic administrativ care poate fi contestat de către persoana nemulţumită, în faţa instanţei de contencios administrativ, care este competentă, în condiţiile Legii privind contenciosul administrativ, să se pronunţe cu privire la legalitatea acestuia.

Evaluarea funcţionarilor publici reprezintă o activitate cu un caracter deosebit de important pentru evoluţia şi cariera acestora, motiv pentru care legiuitorul i-a acordat o atenţie deosebită, reglementând prin HG nr. 611/2008, în mod exhaustiv desfăşurarea acesteia, prin stabilirea unor proceduri etapizate, a unor criterii cu un grad cât mai înalt de obiectivitate, şi care totodată sunt determinate şi cuantificate tocmai pentru a se asigura posibilitatea verificării respectării întregii proceduri de evaluare.

Art.69 din Legea nr.188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, iar conform alin.2 al aceluiaşi articol, procedura de evaluare are ca scop, avansarea în gradele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică, stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarului public.

În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se poate acorda unul din următoarele calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător", "nesatisfăcător".

Perioada de evaluare, potrivit art. 108 - (1) din HG 611/2008 este cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie din anul pentru care se face evaluarea, în alin. 2 al aceluiaşi articol sunt cuprinse cazurile în care, în mod excepţional, evaluarea se poate face şi în alte perioade decât acea prevăzută mai sus.

Conform 107 pct. l, evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarului public se realizează de către un evaluator, alin 2 al aceluiaşi articol precizând persoanele care au calitatea de evaluator.

În art. 110-117 sunt cuprinse dispoziţii ce reglementează modul de întocmire a raportului de evaluare, obiective individuale pentru funcţionarii publici prin raportare la funcţia publică deţinută, gradul profesional al acesteia, cunoştinţele teoretice şi practice şi abilităţile funcţionarului public, performanţele profesionale individuale ale funcţionarilor publici sunt evaluate pe baza criteriilor de performanţă stabilite în funcţie de specificul activităţii compartimentului în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, de notare şi de stabilire a calificativului, precum şi etapele în care se realizează procedura de evaluare.

Procedura de evaluare, prevede art. 116 din acelaşi act normativ, se realizează în următoarele 3 etape: a) completarea raportului de evaluare de către evaluator, b) interviul, c) consemnarea raportului de evaluare.

Curtea a apreciat că tribunalul a constatat corect, având în vedere şi reţinerile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici din Raportul de control depus la dosar la filele 46-55, că în perioada ianuarie – mai 2009, reclamantul s-a aflat într-o relaţie de subordonare ierarhică faţă de viceprimarul oraşului P., astfel că evaluarea performanţelor sale profesionale pentru această

120

perioadă trebuia să se facă de către viceprimar, potrivit art. 108 alin. 3 lit. a) din HG nr. 611/2008, iar calificativul astfel obţinut să fie avut în vedere la calificativul anual.

Pentru stabilirea calificativului final, trebuiau evaluate obiectivele din perioada evaluată stabilite cu prilejul evaluării anterioare. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acestea au fost stabilite prin raportul de evaluare aferent anului 2008, însă la evaluarea aferentă anului 2009, aceste obiective nu au fost avute în vedere, nefiind respectată procedura impusă de art. 110-111 din HG nr. 611/2008.

Tribunalul a reţinut corect că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art.107 din HG nr. 611/2008, potrivit cărora calitatea de evaluator o are funcţionarul public ce conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public de execuţie sau care coordonează activitatea acestuia.

Raportul de evaluare nu a fost semnat de evaluat şi evaluator, în acest mod fiind încălcate dispoziţiile art. 114 şi 116 din hotărârea guvernului.

Chiar dacă la momentul modificării raportului de serviciu al reclamantului, viceprimarul nu a întocmit raport de evaluare pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în relaţie de subordonare faţă de acesta, evaluarea pentru acea perioadă se putea realiza de către viceprimar, concomitent cu evaluarea finală (art. 107 alin. 2 lit. a), raportul astfel întocmit, nefiind considerat un fine de neprimire pentru simplul fapt că nu a fost efectuat la termen, de vreme ce evaluatorul se afla încă în unitate.

În lipsa evaluării de către viceprimar s-a produs o încălcare a legii privind întocmirea raportului de evaluare, evaluatorul putând aprecia activitatea contestatorului pentru o perioadă de şase luni.

Reţinând că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale reclamantului nu s-a realizat conform legii, tribunalul a dispus corect anularea raportului de evaluare şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la întocmirea unui nou raport de evaluare care să răspundă exigenţelor metodologiei impuse prin HG nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

În preambulul deciziei nr. 247/08.02.2010, prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică, s-a reţinut invocarea calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanţelor profesionale individuale din anul 2009.

Anulând raportul de evaluare a performanţelor profesionale individuale înregistrat şi obligând pârâtul la întocmirea altui raport de evaluare, tribunalul a dispus corect şi anularea dispoziţiei nr. 247/08.02.2010 prin care s-a procedat la eliberarea reclamantului din funcţia publică de şef birou urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei oraşului P..

In privinţa daunelor morale instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 Cod civil, respectiv existenţa unui prejudiciu moral, produs prin fapta ilicită a pârâtului care nu a respectat procedura impusă de HG nr. 611/2008 când a întocmit raportul de evaluare .

Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În situaţia daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Aceasta este şi practica instanţei supreme care a reţinut că în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.

121

Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.

În lipsa unor criterii legale, instanţa de fond a apreciat corect că suma solicitată de reclamant este mare şi că prejudiciul moral suferit de acesta poate fi reparat cu suma de 5000 lei.

În raport de actele normative şi dispoziţiile legale ce guvernează materia, expuse în mod detaliat şi de către tribunal, Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă, adoptând o soluţie temeinică şi legală, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prev. de art. 304 Cod procedură civilă.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, au fost respinse ca nefondate ambele recursuri formulate.

[53] Anularea autorizaţiei de construire. Efecte privind demolarea construţiei edificate şi despăgubiri pentru titularul acesteia.

Legea nr. 554/2004, art. 3, art. 18, art. 24 Legea nr. 50/1991 republicată

Anularea autorizaţiei de construire nu determină în mod automat demolarea construcţiei edificate precum şi acordarea despăgubirilor în cadrul aceluiaşi litigiu.

Dreptul la despăgubiri civile pentru demolarea construcţiei se naşte numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de anulare a autorizaţiei de construire şi eliberarea unei autorizaţii de demolare, precum şi probarea existenţei cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în special întinderea prejudiciului cauzat prin demolarea construcţiilor edificate într-un alt cadrul procesual.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 208 din 1 februarie 2011.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Secţia a IX-a sub nr.27307/3/2007 şi ulterior precizata, Primaria Oraşului V., prin primar, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul S.A., să dispună anularea autorizaţiei de construire nr. 307/27.09.2006, a certificatului de urbanism nr. 477 din 10.08.2006 şi a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.307 din 15.05.2007.

Prin încheierea de şedinţă din data de 6.11.2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a a scos cauza de pe rolul său şi a înaintat-o spre soluţionare Tribunalului Prahova, motivat de faptul că judecata a fost strămutată la aceasta instanţa prin încheierea nr.4170/31.10.2007 a ICCJ – SCAF.

La Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ II, cauza a fost înregistrata sub nr.1294/105/2007.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în eventualitatea admiterii acţiunii principale, obligarea în solidar a reclamantei şi a numiţilor P.F.C. – primarul oraşului V. - şi P.N. – Arhitect sef al oraşului V. -, la plata unei despăgubiri egală cu c/val imobilului proprietatea paratului.

Prin sentinţa nr.323 pronunţată în data de 24 iunie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulata de reclamanta - parata reconvenţionala Primăria V. în contradictoriu cu paratul - reclamant reconvenţional S.A., a anulat autorizaţia de construire nr.307/27.09.2006 şi certificatul de urbanism nr.477/10.08.2006, a respins ca neîntemeiata cererea de anulare a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.307/15.05.2007, a admis în parte, cererea reconvenţionala formulata de reclamantul reconvenţional S.A., în contradictoriu cu pârâta reconvenţională Primăria V. şi pârâţii reconvenţionali P.N. şi P.F.C..

122

Prin aceeaşi sentinţă a obligat Primaria V., în solidar cu pârâţii P.N. şi P.F.C., să plătească paratului-reclamant reconvenţional despăgubiri în valoare de 1.212.389 lei şi cheltuieli de judecata în suma de 1039,3 lei şi a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor paratului-reclamant reconvenţional.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a considerat, în ce priveşte capacitatea de folosinţa şi de exerciţiu a Primăriei or. V., că în cauza nu se poate face o demarcaţie fermă între primărie – ca structura funcţională, compusă din primar şi aparatul de specialitate al acestuia – şi primar, ca autoritate executivă, în condiţiile în care actele contestate prin acţiune poarta antetul Primăriei V..

Ca urmare, tribunalul a apreciat că ar fi extrem de rigida interpretarea în sensul că, în cauză, doar primarul poate ataca autorizaţia de construire şi actele subsecvente şi ulterioare acesteia, iar nu şi primăria, care în esenţă este compusa tot din primar; de asemenea, deşi dispoziţiile art.4 şi art.6 din Legea nr.50/1991 prevăd că autorizaţiile de construire şi certificatele de urbanism se emit de către primarii oraşelor, sens în care Primaria V., prin primar, are calitate procesuală activă, mai ales că, toate actele administrative contestate poarta antetul acesteia şi sunt semnate de către primarul oraşului, ele aflându-se în evidentele primăriei.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a considerat că Primaria V., prin primar, poate să stea în judecată în cauză, având capacitate de drept administrativ şi calitate procesuala activa, motiv pentru care a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei capacitaţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Pe fondul cauzei, tribunalul a retinut că paratul S.A. a solicitat şi obţinut de la Primaria V. certificatul de urbanism nr.307/27.09.2006, în scopul edificării unei locuinţe în regim P+M, utilităţi şi branşamente pe un teren în suprafaţă de 423,5 mp situat în V.; că, deşi terenul era situat într-o zona cu servituţi aeronautice civile (aspect necontestat de reclamanta sau paratul-reclamant reconvenţional ) şi deşi edificarea unui obiectiv într-o asemenea zona se putea face doar cu avizul Autorităţii Aeronautice Civile Romane, totuşi în cuprinsul certificatului de urbanism nu a fost stabilita obligativitatea obţinerii avizului A.A.C.R; pârâtul S.A. a depus la reclamantă documentaţia impusa prin certificatul de urbanism, astfel că a obţinut autorizaţia de construire nr.307/27.09.2006, în baza căreia a edificat locuinţa, utilităţile şi branşamentele acesteia, lucrări ce au fost finalizate - procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor fiind întocmit la data de 15.05.2007.

Prima instanţă a constatat că în urma unui control efectuat, I.S.C. Inspectoratul Judeţean în Construcţii Ilfov a descoperit faptul că locuinţa pârâtului a fost edificata fără a se solicita acordul A.A.C.R., precum şi că acest acord nu a fost solicitat de către reclamantă cu ocazia eliberării autorizaţiei de construire – deşi solicitarea şi obţinerea acestuia era obligatorie, potrivit disp art. 2.1 din Procedura anexa la OMTCT nr118/2003 şi în această situaţie atât certificatul de urbanism, cât şi autorizaţia de construire au fost nelegal emise.

În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de către pârâtul S.A. tribunalul a considerat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a reclamantei şi a pârâţilor P. F. C. şi P.N., întrucât fapta culpabilă producătoare de prejudicii constă în emiterea actelor administrative nelegale, menţionate anterior, respectiv în emiterea acestora în condiţiile nesolicitării şi obţinerii avizului obligatoriu al AACR, împrejurare ce a generat implicit încălcarea dispoziţiilor legale ale art.2.1 din Procedura Anexa la OMTCT 118/2003 şi art.6 a.1 şi art.7 al.1 lit.d din Legea nr.50/1991.

Tribunalul nu a reţinut susţinerea reclamantei – privind faptul că nesolicitarea avizului obligatoriu al Autorităţii Aeronautice Civile Romane constituie o eroare umana, or în condiţiile emiterii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire fără solicitarea şi obţinerea avizului precizat, pârâţii P.F.C. şi P.N. şi-au încălcat atribuţiile legale şi de serviciu, rezultatul fiind acela al emiterii unor acte administrative nelegale.

În ce priveşte prejudiciul provocat pârâtului S.A., tribunalul a reţinut, că acesta constă în împrejurarea edificării unei construcţii în condiţii nelegale, într-o zona supusă servituţilor aviatice, construcţie ce urmează a fi demolată, pentru înlăturarea pericolului generat pentru activitatea aviatica desfăşurată pe aeroportul Băneasa. Tribunalul a constatat că valoarea care trebuie avută în vedere este cea de la momentul efectuării expertizei, respectiv cea de la momentul evaluării, când se are în vedere valoarea de piaţă a imobilului.

Ca urmare, tribunalul a apreciat că valoarea prejudiciului produs pârâtului S.A, consta doar în c/val.locuinţei P+M, de 1.212.389 lei – conform variantei B din raportul de expertiza tehnica.

123

Referitor la vinovăţia reclamantei şi a pârâţilor P.F.C. şi P.N., aceasta s-a manifestat sub forma culpei, respectiv în eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, prin semnarea acestor acte în calitatea deţinută la momentul emiterii lor, fiind incidente dispoziţiile art.16 din Legea nr.554/2004, privind răspunderea solidara a autorităţii emitente împreuna cu funcţionarii publici care au contribuit la emiterea actului nelegal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta Primăria V. prin Primar şi pârâţii P. F. C. şi S.A..

Prin decizia nr.208 pronunţată în data de 1 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile formulate de Primăria V. prin primar, pârâtul P.F.C. în calitate de primar şi pârâtul P.N., împotriva sentinţei nr. 323 pronunţată în data de 24 iunie 2010 de Tribunalul Prahova, a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea reconvenţională şi a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant S.A., a înlătură obligarea recurenţilor Primăria V., primarul P.F.C. şi P.N. la cheltuieli de judecată pe fond faţă de pârâtul S.A, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Curtea, cu privire la recursul formulat de pârâtul-reclamant S.A., a arătat că reclamant în cauză este Primarul oraşului V., în calitate de autoritate executivă, iar Primăria V., după cum se arată şi în antetul cererii de chemare în judecată, în realitate este vorba despre Instituţia primarului oraşului V., care reprezintă unitatea administrativ-teritorială, respectiv oraşul V., persoană juridică de drept public. De asemenea, acţiunea este formulată şi de P.F.C., în calitate de primar şi persoană fizică, aşa încât nu poate fi vorba că recurenta-reclamantă denumită generic Primăria V., în realitate unitatea administrativ-teritorială oraşul V. nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, respectiv calitate procesuală activă, în contenciosul administrativ relevantă este capacitatea administrativă de exerciţiu, autorizaţia de construcţie şi certificatul de urbanism fiind emise de Primăria oraşului V., ca autoritate executivă a unităţii administrativ teritoriale.

S-a apreciat că autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal, cum este în cauză, poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Potrivit art. 63 din Legea nr. 215/2001, emitentul autorizaţiei de construire şi al certificatului de urbanism este primarul, dar acesta este ajutat de o entitate administrativ-executivă, denumită generic Primăria oraşului V., aşa încât are calitate procesuală activă în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată s-a apreciat că reclamanta-recurentă are interes juridic în formularea acestei acţiuni, avizul ce trebuia solicitat anterior eliberării autorizaţiei de construcţie nr. 307/27.09.2006 de la Autoritatea Aeronautică Română, fiind vorba de o construcţie în zona de protecţie a Aeroportului Băneasa, are caracter conform şi nu facultativ, obligaţia fiind atât pentru autoritatea publică administrativă dar şi pentru titularul autorizaţiei de construcţie, mai ales că acesta a încercat, pe bază de proiect tehnic să construiască un mic cartier de locuinţe în perimetrul respectiv.

Interesul reclamanţilor-recurenţi este real şi evident, chiar dacă ulterior cele 2 acte administrative au produs efecte juridice, imobilul fiind construit, finalizat prin proces-verbal de recepţie, cât şi intabulat. Chiar dacă ar exista o eroare umană a funcţionarilor din cadrul Primăriei V., intrarea în legalitate are prioritate, iar interesul juridic este actual just şi legitim din partea recurentei-reclamante.

Din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, ceea ce va determina respingerea ca nefondat a recursului formulat de pârâtul S.A..

Referitor la recursurile declarate de Primăria V. prin primar, primarul P.F.C. şi pârâtul P.N., motivele formulate fiind asemănătoare, acestea au fost analizate împreună, Curtea constatând că instanţa de fond trebuia să analizeze, cu prioritate, dacă şi în ce măsură dreptul de a solicita despăgubiri s-a născut în momentul introducerii acţiunii şi dacă paguba pretins cauzată în patrimoniul pârâtului-reclamant este reală şi certă şi nu ipotetică şi viitoare.

S-a observat că în speţă obiectul reconvenţionalei îl reprezintă contravaloarea construcţiei edificate de intimat în baza autorizaţiei de construire care a fost anulată, instanţa de fond nefiind investită şi cu o cerere vizând demolarea construcţiei şi numai după aceea se pot solicita despăgubiri de către titularul actului administrativ anulat, iar despăgubirile se stabilesc în funcţie de buna sau reaua sa credinţă în edificarea construcţiei, de complicitatea şi vinovăţia sa la eliberarea autorizaţiei de construcţie respective. Ca atare, numai în măsura în care s-ar fi solicitat demolarea

124

construcţiei edificate şi s-ar fi realizat în concret acest lucru, prejudiciul cauzat pârâtului-reclamant ar fi fost cert, actual, determinabil şi evident.

Aceasta întrucât, în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar a fi întrunite cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

În acest caz, instanţa de fond este în eroare, deoarece atâta timp cât nu s-a dispus demolarea construcţiei edificate abuziv nu putem vorbi de existenţa unui prejudiciu cert în patrimoniul pârâtului-reclamant. Prejudiciu, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul şi efectul negativ suferit de o anumită persoană, ori de patrimoniul său, prin comiterea unui fapt ilicit sau delict civil, acesta putând fi unul actual sau viitor, iar în speţă nu există un astfel de prejudiciu.

Împrejurarea că în viitor, construcţia locuinţă personală ar putea fi demolată, ţinând seama că autorizaţia de construire a fost anulată, reprezintă exclusiv o eventualitate, mai ales în condiţiile în care a rezultat că Autoritatea Aeronautică Civilă nu şi-a dat acordul, deşi i s-a solicitat în mod expres acest lucru, fie, în măsura în care va fi solicitat, aceasta nu va aviza favorabil cererea şi pârâtul-reclamant ar putea obţine o nouă autorizaţie de construire, post factum, dar în condiţii de legalitate.

În atare context prima instanţă în mod eronat nu a observat că pârâtul-reclamant a formulat prematur cererea de acordare a despăgubirilor, mai ales în condiţiile în care, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti ori a unei dispoziţii administrative, construcţia edificată nu va fi demolată.

În sens contrar reclamantul reconvenţional s-ar îmbogăţi fără justă cauză, întrucât ar continua să rămână în proprietate şi cu construcţia şi să solicite şi suma de bani reprezentând contravaloarea acesteia, în condiţiile în care nu ar fi lipsit de proprietatea sa.

Din interpretarea gramaticală a textului de lege care instituie răspunderea administrativă solidară legiuitorul utilizează sintagma prejudiciul cauzat, deci se pot cere despăgubiri, numai în măsura în care patrimoniul persoanei interesate a suferit o pierdere ce poate fi cuantificată, ori aceasta este iminentă, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă.

În consecinţă, din acest punct de vedere, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică admiţând reconvenţionala pârâtului-reclamant, fără a ţine seama că prejudiciul nu este unul cert şi actual, iar dreptul de a solicita despăgubiri nu este născut şi actual, acesta se poate naşte exclusiv în momentul emiterii autorizaţiei de demolare şi demolarea efectivă a construcţiei proprietatea acestuia.

De asemenea, instanţa de fond, în mod eronat a apreciat calitatea de constructor de bună-credinţă a reclamantului-reconvenţional, care trebuia să ştie, în calitate de comerciant sau să se consulte cu un specialist, mai ales că dorea să construiască un mic cartier de locuinţe în apropierea Aeroportului Băneasa, dacă este nevoie de un aviz din partea Autorităţi Aeronautice Române, ca şi celelalte avize pe care le-a obţinut în baza certificatului de urbanism şi în vederea eliberării autorizaţiei de construire, care ulterior, s-a eliberat numai pentru o singură locuinţă, fiind anumite probleme în acest sens. Având în vedere amplasarea topografică a terenului, acesta avea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru a se asigura că locuinţa sau locuinţele vor fi edificate în condiţii de legalitate şi că toate acordurile şi avizele legale au fost obţinute .

Buna credinţă este atitudinea subiectivă a persoanei interesate care efectuează un anumit demers sau acţiune, cu efecte juridice, în sensul că trebuie să se asigure în mod rezonabil, diligent, că ceea ce face corespunde legalităţii.

Mai mult decât atât, acesta a edificat pe riscul său construcţia respectivă, deoarece cunoştea faptul că trebuie să obţină avizul A.A.C.R., întrucât la 2.10.2003 a solicitat acest aviz pentru construirea a 10 locuinţe în aceeaşi locaţie, aviz care nu a fost obţinut.

În consecinţă, nu poate fi vorba numai de culpa sau eroarea umană a funcţionarilor Primăriei V., ci şi propria culpă în demersul judiciar realizat „nemo censetur propriam turpitudinem allegans ”.

Acest aviz era obligatoriu, conform art. 2 pct. I din procedura anexă la O.M.T.C.T. nr. 118/2003, aşa încât orice om prudent şi diligent ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că edificarea de construcţii pe respectivul amplasament poate impieta cu privire la siguranţa zborurilor aeriene, culpa sa fiind evidentă.

Dat fiind cele expuse, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 2, 3 Cod procedură civilă, a admite recursurile declarate de Primăria V.prin primar, primarul P.F.C. şi pârâtul P.N., a modificat

125

în parte sentinţa şi pe fond a respins cererea reconvenţională, în cauză fiind incident motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi, totodată a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant S.A. şi a înlăturat obligarea recurenţilor Primăria V., primarul P.F.C. şi P.N. la cheltuieli de judecată pe fond faţă de pârâtul S.A..

[54] Dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, dispoziţii ce prevăd obligativitatea procedurii prealabile, sunt aplicabile şi în cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.

Art. 109 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public, stabilesc că, cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 276 din 9 februarie 2011.

Prin sentinţa nr. 1107 din 14 octombrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepţia lipsei procedurii prealabile, a respins cererea formulată de reclamantul C V, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mărgineni – Comisia de disciplină, prin care a solicitat anularea referatului Comisiei de disciplină numărul Y/37318 şi a deciziei de sancţionare numărul Y/41283 din 28.06.2010.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art.137 cod procedură civilă, potrivit căreia instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea fondului şi a rămas în deliberare pe excepţia ridicată de pârâtă.

Astfel tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, motiv pentru care excepţia privind inadmisibilitatea cererii, invocată de pârâtă, a fost admisă întrucât, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia”, procedură prealabilă neefectuată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul C V, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că el fiind funcţionar public cu statut special, îşi desfăşoară activitatea în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 293/2004, care prevede la art. 66 alin. 2 că funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de judecată competentă, astfel că procedura prealabilă nu se aplică în cazul funcţionarului public cu statut special, cum este cazul său, considerente pentru care arată că instanţa de fond în mod greşit a admis această excepţie şi a respins cererea pentru lipsa procedurii prealabile.

Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosului

administrativ, se prevede că înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competentă, persoana ce se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termenul de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În speţă, recurentul nu a respectat procedura prealabilă reglementată de aceste dispoziţii, astfel că în mod corect şi legal prima instanţă a admis excepţia îndeplinirii procedurii prealabile şi a respins cererea formulată de recurent pentru neîndeplinirea acestei proceduri.

Susţinerile recurentului că procedura administrativă a plângerii prealabile nu se aplică în cazul funcţionarului public cu statut special, nu sunt fondate, deoarece dispoziţiile art.109 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public, stabilesc că, cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

126

Cererea cu care a fost investită prima instanţă de către recurentul reclamant este o cerere de competenţa instanţei de contencios administrativ, situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care prevedeau obligativitatea procedurii prealabile înainte de formularea acţiunii de contencios administrativ, procedură pe care recurentul nu a respectat-o, astfel încât criticile aduse sentinţei sunt nefondate.

[55] Contract de vânzare cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei. Aplicarea eronată a principiului validităţii aparenţei în drept.

Legea nr. 85/2006, art. 46 alin. 1

Dispoziţiile articolului 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei nu disting după cum actele ce intră în sfera sa de reglementare au fost încheiate după pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei sau în intervalul de timp dintre pronunţare şi publicarea hotărârii în Buletinul procedurilor de insolvenţă, toate aceste acte fiind nule.

Nu sunt întrunite condiţiile principiului aparenţei în drept, pârâta nefăcând dovada erorii comune, invincibile în care s-a aflat, respectiv a bunei sale-credinţe mai presus de orice îndoială.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 305 din 11 februarie 2011.

Administratorul judiciar al debitoarei SC CDPC SRL a solicitat în dosarul având ca obiect procedura insolvenţei împotriva acestei debitoare, înregistrat la nr. 1301/114/2009 pe rolul Tribunalului Buzău, în contradictoriu cu pârâta ILA, anularea contractului de vânzare cumpărare prin care, după data deschiderii procedurii şi după ridicarea dreptului de a-şi administra bunurile, debitoarea a perfectat contractul de vânzare cumpărare a unui apartament.

S-a arătat că acest contract de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută motivat de faptul că fostului administrator al societăţii vânzătoare i se ridicase dreptul de administrare a bunurilor societăţii şi de a dispune de ele, preţul înscris în contractul de vânzare cumpărare nu este real, pe de altă parte, deşi preţul a fost achitat integral la data perfectării contractului de vânzare cumpărare, acesta nu a fost achitat creditorilor, situaţie faţă de care administratorul judiciar al societăţii debitoare a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006 modificată.

Prin sentinţa nr.981 din data de 30 septembrie 2010, Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins cererea completată privind anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat.

Tribunalul a apreciat ca fiind aplicabil în cauză principiul validităţii aparenţei în drept, pârâta aflându-se neîndoielnic în eroare cu privire la stare de insolvenţă a societăţii vânzătoare. S-a avut în vedere faptul că notarul public care a întocmit şi autentificat contractul i-a furnizat acesteia un certificat constatator eliberat la data de 22.06.2009 (cu o zi anterior semnării contractului a cărui anulare se solicită) de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău din care rezultă faptul că vânzătoarea era în funcţiune şi era reprezentată legal de persoanele care au participat la semnarea contractului.

127

Ţinând seama de faptul că potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990 nu pot fi supuse terţilor (categorie din care face parte şi pârâta) acte sau fapte neînregistrate, că nu existau menţiuni în cartea funciară a imobilului cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei, că sentinţa de deschidere a procedurii nu fusese publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă la data încheierii contractului, a concluzionat instanţa de fond că, oricâte diligenţe ar fi depus pârâta – cumpărătoare, nu ar fi putut avea cunoştinţă de starea de insolvenţă a cocontractantei sale.

Nulitatea întemeiată pe prevederile art. 80 lit. b din Legea nr. 85/2006 nu este incidentă în cauza dedusă judecăţii, domeniul de aplicare al acestuia fiind limitat la actele juridice încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Cauza de nulitate derivată din pretinsa lipsă a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice vânzătoare la momentul încheierii contractului invocată de administratorul judiciar nu-şi poate găsi aplicarea întrucât în ceea ce priveşte persoanele juridice sfârşitul capacităţii de exerciţiu este marcat de momentul încetării capacităţii de folosinţă care este acela al încetării fiinţei persoanei juridice însăşi.

Tribunalul a mai reţinut că actele încheiate cu terţii de bună credinţă sunt valabile şi opozabile mandantului, chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului în condiţiile mandatului aparent.(art. 1554 raportat la art. 1558 Cod civil).

Cât priveşte susţinerea pârâtei privind simularea contractului, din expertiza efectuată în cauză a rezultat că operaţiunea de vânzare a fost reflectată în contabilitatea societăţii debitoare la preţul de 94.500 lei, conform facturii fiscale seria BZ PRO nr. 102 din 23.06.2009.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs administratorul judiciar al SC CDPC SRL, iar prin decizia nr.2224 din data de 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de debitoare şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea ILA, iar prin decizia nr.59 din data de 14 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 4 februarie 2011.

Curtea a constatat că, în cauză, contestatoarea nu a figurat în calitate de intimată, nefiind citată pe parcursul soluţionării recursului declarat de societatea debitoare, astfel că soluţionarea recursului a avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind citarea părţilor în procesul civil, respectiv art. 85 Cod procedură civilă, art. 7 din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei şi art. 308 alin. 1 Cod procedură civilă.

Rejudecând recursul, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, la data de 30 martie 2009, împotriva debitoarei CDPC SRL a fost introdusă o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, de către creditoarea SC DESRL, pentru recuperarea unei creanţe în cuantum de 18915,8 lei reprezentând contravaloarea produse livrate şi neachitate.

Prin sentinţa nr. 727, pronunţată de Tribunalul Buzău la data de 18 iunie 2009, s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei, dispunându-se şi ridicarea dreptului de administrare, respectiv dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de ele.

La 5 zile după pronunţarea sentinţei menţionate, debitoarea, reprezentată de asociaţii PD şi CC, în calitate de vânzătoare, a încheiat cu pârâta ILA, în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare autentificat având ca obiect apartamentul proprietatea societăţii, preţul înscris în contract, încasat de vânzătoare la momentul încheierii actului, a fost de 94.500 lei.

Prin cererea de chemare în judecată, administratorul judiciar a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, în temeiul disp. art. 46 din Legea nr. 85 din 2006, fiind încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii actele încheiate de debitoarea aflată în insolvenţă, autorizate de către judecătorul sindic, respectiv actele încheiate în perioada de observaţie, în cadrul activităţilor curente, fie sub supravegherea administratorului judiciar (dacă debitoarea a solicitat

128

reorganizarea şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare), fie sub conducerea administratorului judiciar (dacă debitoarei i-a fost ridicat dreptul de administrare).

Curtea a constatat că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut aplicarea principiului aparenţei validităţii aparenţei în drept – error communis facit ius - regulă de drept menită să înlăture efectele nulităţii actului juridic civil încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească, a apreciat instanţa de fond faptul că pârâta s-a aflat în eroare cu privire la starea de insolvenţă a societăţii vânzătoare, de natură să înlăture nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Curtea a constatat că instanţa de fond a aplicat eronat dispoziţiile articolului 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenţei la situaţia de fapt stabilită.

Astfel, din simpla lectură a textului de lege menţionat, se observă că acesta nu distinge după cum actele ce intră în sfera sa de reglementare au fost încheiate după pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei sau în intervalul de timp dintre pronunţare şi publicarea hotărârii în Buletinul procedurilor de insolvenţă, toate aceste acte fiind nule. O asemenea distincţie nici nu ar fi justificată dacă avem în vedere scopul introducerii acestei sancţiuni, respectiv pentru a împiedica debitoarea ca, prin încheierea unor asemenea acte, să prejudicieze creditorii.

Deschiderea procedurii insolvenţei este definită de art. 3 pct.4 lit.b din Legea nr. 85 din 2006, ca fiind data pronunţării sentinţei judecătorului sindic, în cazul în care cererea de deschidere a procedurii a fost formulată de un creditor, situaţie ce se regăseşte în prezenta cauză, şi nu data publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă, a efectuării menţiunilor în Registrul Comerţului ori a comunicării hotărârii către debitoare.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile principiului aparenţei în drept, pârâta nefăcând dovada erorii comune, invincibile în care s-a aflat, respectiv a bunei sale-credinţe mai presus de orice îndoială.

În acest sens, în doctrina juridică s-a menţionat faptul că persoana ce invoca acest principiu, trebuie să fi fost într-o „eroare legitimă” în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeaşi situaţie sau o „eroare comună”, invincibilă. Aparenţa a fost definită ca existenţă a unor semne exterioare de natură să inducă terţilor credinţa în realitatea unor situaţii juridice, determinând, în condiţiile legii, preeminenţa acelei situaţii faţă de realitate.

În cadrul elementului material al ideii de aparenţă, este necesar să nu existe nicio îndoială în privinţa bunei-credinţe a celui avantajat de ideea de aparenţă. Mai mult, aparenţa trebuie să fie în măsură, din punct de vedere psihologic, să creeze credinţa oricărui subiect de drept prudent că este vorba de legitimitatea dreptului celui cu care se doreşte să se intre într-un raport juridic, credinţă formată în baza unui riguros examen al circumstanţelor situaţiei juridice.

Curtea a constatat că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, notarul public a prezentat pârâtei un certificat constatator eliberat la data de 22.06.2009 de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău, ce atesta faptul că societatea vânzătoare era în funcţiune şi era reprezentată legal de persoanele care au participat la încheierea contractului, respectiv un extras de carte funciară, eliberat de OCPI Buzău, care nu cuprindea menţiuni cu privire la starea de insolvenţă a vânzătoarei.

Această împrejurare nu este de natură, însă, a conduce la concluzia erorii invincibile în care s-a aflat pârâta, prudenţa necesară înainte de a intra într-un raport juridic presupunând efectuarea tuturor verificărilor posibile pentru a stabili situaţia juridică reală a societăţii vânzătoare. Or, o simplă verificare a evidenţelor tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea vânzătoare ar fi relevat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de această societate, cu consecinţa interdicţiei de a înstrăina activele sale către terţe persoane.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că în mod eronat instanţa de fond a aplicat principiul validităţii aparenţei în drept, nefiind îndeplinite condiţiile acestei reguli de drept de natură a înlătura nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Faţă de aceste considerente, susţinerile părţilor privind caracterul real, respectiv simulat al preţului stipulat în contract ori lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice vânzătoare la momentul contractării sunt lipsite de relevanţă, contractul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitatea prevăzută expres de dispoziţiile art. 46 alin.1 din Legea nr. 85 din 2006, independent de orice altă cauză de nulitate.

129

[56] Constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de licitaţie

OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, art.24 alin. 1

Dispoziţiile art. 24 alin. 1 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999 prevăd că societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietate lor, cu aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor sau a Consiliului de Administraţie, după caz, în condiţiile stabilite prin norme metodologie emise prin aplicarea prezentei ordonanţe.

Potrivit OUG nr. 88/1997 s-a prevăzut, conform art. 24, că se pot vinde activele aflate în proprietate cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 887 din 14 aprilie 2011.

Reclamanta S.C. E - S.A., prin lichidator judiciar S.C. F C SPPI Bucureşti, a chemat în judecată pârâţii S.C. G I - S.R.L. C şi LA V L şi a solicitat: constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de licitaţie nr. 683/28.09.2000, a contractului de vânzare cumpărare nr. 723/12.10.2000 şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 709/16.03.2001, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare, în sensul obligării părţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie activul SPLP situat în oraşul C format în totalitatea sa din teren de 18.287,044 m.p. şi clădirile edificate pe acesta în suprafaţă construită de 8892,86 mp, rectificarea cărţii funciare în sensul că proprietar este reclamanta.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că înstrăinarea s-a făcut în mod fraudulos. Astfel, la data de 28.09.2000, în urma licitaţiei organizată de SC E SA pentru vânzarea prin licitaţie publică a activului SPLP, a fost declarat câştigător cetăţeanul italian V L cu care s-a încheiat ulterior contractul de vânzare cumpărare nr. 723/12.10.2000; acesta nu a achitat preţul la termenul stipulat, contractul a fost reziliat astfel că activul s-a vândut către S.C.G I - S.R.L. C cu contractul nr. 709/16.03.2001, societate care însă nu participase la licitaţie. S-a arătat că pârâtul cetăţean italian nu a depus la dosarul de licitaţie copia paşaportului şi a certificatului de cazier judiciar şi în plus acesta fiind cetăţean străin nu putea dobândi teren în România. S-a mai arătat că oferta de vânzare, faţă de valoarea activului, trebuia publicată şi prin mijloace electronice.

Cererea a fost modificată în sensul că a fost chemată în judecată ca pârâtă şi S.C. AIE S.R.L. solicitându-se să se constate şi nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 995/28.06.2006 de B.N.P. OL şi să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie partea din activ dobândită prin actul nul. În motivarea cererii modificatoare s-a arătat că nulitatea actului prin care pârâta S.C. A I E S.R.L. Comarnic a dobândit parte din activ prin cumpărare de la S.C. G Ipa S.R.L. Comarnic este determinată de nulitatea actului de dobândire al pârâtei S.C. G Ipa S.R.L. Comarnic ca efect al nulităţii care duce şi la desfiinţarea actului subsecvent.

Prin sentinţa nr. 39/15.01.2010, Judecătoria Sinaia a admis în parte cererea introductivă, modificată şi precizată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709/16.03.2001. A obligat pârâta SC GIPA SRL C să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie activul SPLP, activ dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709/2001, mai puţin partea din imobil înstrăinată către pârâta SC AE-I SRL C, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 995/2006 - imobile cu nr. cadastral 403/1 si 439. A dispus rectificarea cărţii funciare, respingând restul pretenţiilor ce privesc nulitatea procesului verbal de licitaţie 683/2000 a contractului de vânzare cumpărare nr. 723/2000 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 995/2006, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă Judecătoria Sinaia a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a inadmisibilităţii, precum şi excepţia netimbrării cererii de intervenţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC G SRL C.

130

Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 8 din data de 19 noiembrie 2010, a respins ca nefondat.A reţinut că dispoziţiile art. 24 alin. 1 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea 99/1999

prevăd că societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietatea lor, cu aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor sau a Consiliului de Administraţie, după caz, în condiţiile stabilite prin norme metodologie emise prin aplicarea prezentei ordonanţe.

Dispoziţiile alin. 3 al aceluiaşi text de lege prevăd că vânzarea se face prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă.

Prin urmare, a reţinut instanţa de apel că, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 709/16.03.2001 a fost încheiat cu fraudarea legii, întrucât vânzarea trebuia efectuată prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă, potrivit dispoziţiilor alin. 3 al art. 24 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea 99/1999.

Împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Prahova au declarat recurs C'G"S.R.L. C şi LA V L, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurentele au susţinut că prin decizia civilă nr.8 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei civile nr.39 din 15 ianuarie 2010 a Judecătoriei Sinaia, pe considerentul că vânzarea activului de către societate s-a făcut cu fraudarea legii, „întrucât vânzarea trebuia efectuată prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă, potrivit dispoziţiilor alin.3 al art.24 din OUG nr.88/1997 modificată prin Legea 99/1999”.

Se mai arată în recurs faptul că într-adevăr legea dădea posibilitatea vânzării directe către o societate comercială, care a avut anterior calitatea de chiriaş sau a realizat investiţii în activul supus privatizării, dar instanţa de fond, ca şi cea de apel nu au avut în vedere faptul că prin Legea nr.99/1999 a fost modificată şi completată O.U.G. nr.88/1997, în sensul că s-a prevăzut, conform art.24 alin.1 din lege, că se pot vinde activele aflate în proprietate şi în alte condiţii, respectiv cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie.

Or, în speţă, susţin recurentele, S.C'E" S.A. Bucureşti a vândut către S.C."G-I S.R.L. Comarnic activul respectiv, în baza Hotărârii A.G.A. nr.1 din 27.01.2000, după cum rezultă chiar din cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.709 din 16 martie 2001 la B.N.P. "NEMESIS" Bucureşti.

De asemenea, au avut în vedere, la cumpărare, faptul că activul nu era scos din circuitul civil şi nu era grevat de sarcini sau servituţi, conform Certificatului de sarcini nr.107 din 15 martie 2001, eliberat de Judecătoria Sinaia. De altfel, nu s-a făcut de către intimata-reclamantă S.C „E” S.A., niciun moment, dovada relei lor credinţe şi fraudare a legii, la încheierea actului, pentru a fi răsturnată prezumţia de bună credinţă, instituită în favoarea cumpărătorului de către dispoziţiile art. 1898-1899 din Codul civil.

Curtea a respins recursul ca nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:Instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, dispunând constatarea nulităţii

absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 16 martie 2001 BPN N, obligând recurenta să lase intimatei, prin lichidator judiciar, în deplină proprietate şi posesie, activul SPL P.

Într-adevăr, această vânzare putea fi făcută, dar prin licitaţie publică cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă aşa cum prevede Legea nr. 19/1999.

Este adevărat că, potrivit OUG nr. 88/1997 s-a prevăzut, conform art. 24, că se pot vinde activele aflate în proprietate cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, dar în condiţiile legii.

Din cuprinsul acestei ordonanţe nu rezultă că se poate înstrăina un bun, din proprietatea unei societăţi, numai cu aprobarea adunării generale, pentru că sintagma „prin licitaţie publică”, nu este înlăturată. Faptul că la momentul vânzării activul nu era scos din circuitul civil şi nu era grevat de alte sarcini sau servituţi, nu are relevanţă în speţă, atâta timp cât vânzarea nu s-a făcut conform legii, prin licitaţie publică.

Prin urmare, a interpreta trunchiat un act normativ, OUG 88/1997 care prevede că se poate vinde un bun cu acordul adunării generale, ar echivala cu ignorarea unei norme imperative, prevăzută de aceeaşi ordonanţă, „dar în condiţiile legii”, adică prin licitaţie.

131

Prin urmare, nerespectându-se aceste prevederi, vânzarea fiind directă, fără scoatere la licitaţie publică, aşa cum prevede Legea nr. 99/1999, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este evidentă, aşa încât, sentinţa recurată este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută ca atare, consecinţa fiind respingerea recursului conform art. 304 raportat la art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, ca nefondat.

[57] Recursul împotriva încheierilor premergătoare este inadmisibil

Cod proc. civ., art. 282 alin. 2

Potrivit art. 282 alin.2 Cod procedură civilă,împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii .

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 450 din 1 martie 2011.

Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2010, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Prahova a dispus afişarea planului de distribuire la uşa instanţei, a admis obiecţiunile formulate de lichidatorul judiciar la raportul de expertiză „refacere” întocmit de expert G. N., a dispus refacerea acestuia de către un alt expert, prin tragere la sorţi, a desemnat de pe lista cu experţi autorizaţi pe expert FI, a efectuat adresă expertului desemnat, obiectivele fiind cele stabilite iniţial de instanţă prin sentinţa nr. 1179/05.06.2009, a stabilit onorariul în cuantum de 2000 lei în sarcina de plată a părţii care a solicitat refacerea raportului de expertiză (debitoarea S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar RVA I. S. SPRL) şi a amânat judecarea cauzei la data de 07.02.2011 sala 3, ora 8:30 pentru când părţile au termen în cunoştinţă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs creditorul SC N.C. SRL, apreciind că a fost dată cu încălcarea legii şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii atacate în sensul respingerii obiecţiunilor formulate de debitoarea S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar RVA I.S. SPRL la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert tehnic Ing. G. N. şi menţinerii raportului de expertiză tehnică respectiv ca valid.

Prin decizia nr. 450 pronunţată în data de 1 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentei creditoare SC N.C. SRL, a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare de RVA I.S. SPRL în calitate de lichidator al SC E. SA şi a respins ca inadmisibil recursul formulat de creditorul SC N.C. SRL, împotriva Încheierii pronunţate în data de 29 noiembrie 2010 de Tribunalul Prahova,

Examinând excepţiile invocate, asupra cărora Curtea trebuie să se pronunţe mai întâi, potrivit dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă, s-au constatat următoarele:

Potrivit art. 1491 din Legea nr. 85/2006 modificată prin Legea nr. 169 din 14 iulie 2010, dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţilor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codul civil, Codul comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al comunităţilor Europene nr. L. 160 din 30 iunie 2000.

În atare situaţie, se observă că potrivit art. 282 alin.2 Cod procedură civilă împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

Or, în cazul în speţă, s-a observat că recurenta a formulat recurs împotriva unei încheieri premergătoare, care, potrivit textului anterior menţionat, nu poate face apel decât odată cu fondul, situaţie în care se apreciază că recursul astfel formulat este inadmisibil, urmând ca pe cale de consecinţă să fie admisă excepţia inadmisibilităţii recursului.

Sub aspectul calităţii procesuale active a recurentei SC N.C. SRL s-a apreciat că această recurentă este parte în dosar, având posibilitatea exercitării căii de atac, însă în limitele legii.

132

Dat fiind cele expuse anterior, Curtea în baza dispoziţiilor art. 137 şi 312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentei creditoare SC N.C. SRL şi a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare de RVA I. S. în calitate de lichidator al E. SA.

Totodată, a respins ca inadmisibil recursul formulat de creditorul SC N.C. SRL.

[58] Caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată prin prisma prevederilor art.274 Cod procedură civilă.

Cod proc. civ., art. 274Legea nr.51/1995, art. 30

Aplicarea dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă reprezentând dreptul comun în materie nu poate fi înlăturată prin legea specială reprezentată de prevederile art. 132 şi 133 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat şi ale art. 30 din Legea nr. 51/1995, de exercitare a avocaturii, judecătorul cauzei fiind îndreptăţit să aprecieze asupra proporţionalităţii onorariului de avocat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2010 pe rolul Tribunalului Prahova, creditoarea

LKW V.I.T. AG a solicitat deschiderea procedurii falimentului faţă de debitoarea SC P.G.W. SRL.Prin sentinţa nr. 959 din data de 14 iunie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca rămasă fără

obiect cererea creditoarei LKW V.I.T. AG privind deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC P.G.W. SRL şi a obligat debitoarea să plătească creditoarei cheltuielile de judecată, respectiv: 2000 Euro (în echivalent în lei la data plăţii) onorariu de avocat şi 120 lei taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea SC P.G.W. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul reducerii onorariului de avocat de 2000 Euro (în echivalent în lei la data plăţii) într-un cuantum rezonabil, apreciat de instanţa de recurs.

Prin decizia nr. 1852/10.11.2010 Curtea de Apel Ploieşti a anulat pentru netimbrare recursul declarat de debitoarea SC P.G.W. SRL împotriva sentinţei nr. 959 din data de 14 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu creditoarea LKW V.I.T. AG, întrucât recurenta-debitoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 60 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei.

Această decizie a fost anulată ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulate de SC P.G.W. SRL, prin decizia nr. 2076 din data de 7 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, reţinându-se în esenţă că societatea contestatoare a formulat un singur motiv de recurs, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, capăt de cerere care nu se timbrează potrivit Ordinului 760/1999 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a taxelor de timbru.

Rejudecând recursul declarat de debitoarea SC P. G. W. SRL împotriva sentinţei nr. 959 din data de 14 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, Curtea prin decizia nr.19 pronunţată în data de 19 ianuarie 2011 a admis recursul, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a redus onorariul apărătorului la 1000 Euro (echivalent B.N.R. la data plăţii), menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

S-a reţinut că singura critică formulată de către recurentă a vizat doar obligarea sa la plata sumei de 2000 Euro, cu titlu de onorariu avocat.

Potrivit prevederilor art. 723 (1) Cod procedură civilă, drepturile procesuale trebuie exercitate de părţile unui litigiu cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost

133

recunoscute de lege, partea care foloseşte abuziv aceste drepturi procesuale urmând a răspunde pentru pagubele pricinuite.

Curtea a reţinut că, în speţă, recurenta era nemulţumită de modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 274 (3) Cod procedură civilă, conform căruia judecătorii au dreptul de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari sau de mici, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Acţiunea promovată de creditoarea LKW W. I. T.AG a fost respinsă ca rămasă fără obiect, fiind obligată debitoarea să plătească creditoarei cheltuielile de judecată, respectiv: 2000 Euro (în echivalent în lei la data plăţii) onorariu de avocat şi 120 lei taxă judiciară de timbru.

Curtea a apreciat că Tribunalul Prahova a interpretat şi aplicat greşit textul de lege menţionat anterior, deoarece creditoarei i-a fost respinsă cererea ca fiind rămasă fără obiect, prin achitarea creanţei pretinse chiar înaintea termenului de judecată stabilit, cheltuielile solicitate de aceasta fiind disproporţionat de mari în raport cu prestaţiile avocatului acesteia, apreciate prin prisma complexităţii cauzei şi a apărărilor formulate în scris sau oral în proces.

Apărătorul poate să pretindă şi să primească orice onorariu însă, obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să se facă având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. 3) Cod procedură civilă.

Susţinerea recurentei privind greşita apreciere a instanţei de fond asupra cheltuielilor de judecată, urmează a fi încuviinţată, dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă reprezentând dreptul comun în materie, aplicarea acestui text neputând fi înlăturată prin legea specială reprezentată de prevederile art. 132 şi 133 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat şi ale art. 30 din Legea nr. 51/1995, de exercitare a avocaturii, judecătorul cauzei fiind îndreptăţit să aprecieze asupra proporţionalităţii onorariului de avocat, în acest pronunţându-se şi Î.C.C.J. (decizia nr. 1615/13.05.2008).

Apreciind asupra cuantumului cheltuielilor de judecată s-a reţinut că un onorariu de 1000 Euro (echivalent B.N.R. la data plăţii) răspunde cerinţelor prevăzute de art.274 alin.3) Cod procedură civilă având în vedere valoarea pricinii, durata procesului şi faptul că aceasta s-a soluţionat la primul termen de judecată, prin respingerea cererii ca rămasă fără obiect, în urma achitării creanţei pretinse.

Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 şi 304 pct.6 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a redus onorariul apărătorului la 1000 Euro (echivalent B.N.R. la data plăţii), menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

[59] Valoarea prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune, ce are ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei prevăzută de legea nr.85/2006. Aplicarea imediată a normelor de procedură.

Cod proc. civ., art. 721, art. 725 Legea nr. 85/2006 R privind procedura insolvenţei, art. 3 pct. 12

Potrivit art. 721 Cod procedură civilă, dispoziţiile acestui cod alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

Potrivit art.725 Cod procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.

Conform art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006 R privind procedura insolvenţei, valoarea prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 45.000 lei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2 din 10 ianuarie 2011.

134

Prin Decizia nr.2/10.01.2011 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de creditoarea D. G. F. P. D., împotriva sentinţei nr.497 din data de 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu debitoarea S.C. S. C. S.R.L.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, D. G. F. P. D. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC S. C.SRL Corbii Mari.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că societatea debitoare figurează în evidenţele financiar-fiscale cu un debit în sumă de 42.955 lei, reprezentând TVA, impozit pe profit, CAS, CASS, impozit dividende şi majorări, creanţă garantată conform art. 151 şi 155 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Întrucât organele de executare nu au putut recupera creanţele bugetare prin executare silită, s-a solicitat admiterea cererii şi deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei.

Împotriva cererii de declanşare a procedurii insolvenţei, debitoarea a formulat contestaţie la data de 17.09.2003, solicitând respingerea acesteia, întrucât suma datorată este mult mai mică decât valoarea prag de 45.000 lei prevăzută în mod expres de lege pentru declanşarea procedurii insolvenţei.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 497 din 18.10.2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de debitoarea S.C. S. C. SRL, împotriva cererii de declanşare a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea D. G.F. P. Dâmboviţa, a respins cererea formulată de creditoarea D.G. F. P. D. privind deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. S.C. SRL, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că potrivit art. 31 alin. 1 lit. a) din Legea insolvenţei nr. 85/2006, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă, poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza cuantumul şi temeiul creanţei, iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 12 din aceeaşi lege, cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, definit „valoare prag” este de 45.000 lei, valoarea creanţei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice se situează sub valoarea prag prevăzută de lege, fiind la data de 13.09.2010 de 22.081 lei, caz în care creditorul nu este îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea D. G. F. P.D., solicitând admiterea recursului, iar pe fond, admiterea cererii privind deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei.

În motivarea recursului, s-a arătat că din actele depuse rezultă în mod indubitabil că debitoarea se află în stare de insolvenţă prin incapacitate vădită de plată a datoriilor sale exigibile, fiind în încetare de plăţi de peste 30 de zile, conform art. 31 din Legea insolvenţei, recurenta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă mai mare de 30.000 de RON, aceasta fiind valoarea prag prevăzută de lege la momentul investirii instanţei de fond, iar judecătorul sindic a apreciat eronat probele, valoarea prag de 45.000 lei a intrat în vigoare la 24.07.2010, însă cererea a fost introdusă încă din 15.07.2010, cu mult înainte de modificarea actului normativ.

Curtea, examinând sentinţa recurată a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta-creditoare a investit instanţa de fond cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.86/2006, solicitând deschiderea procedurii insolvenţei faţă de intimata-debitoare S.C. S. C. SRL, întrucât aceasta datorează bugetului general consolidat suma totală de 42. 955lei, primul termen de judecată a fost stabilit în mod aleatoriu la data de 20.09.2010, iar înainte de soluţionarea cererii de către judecătorul sindic, Legea insolvenţei a fost modificată prin Legea nr.169 din 14.07.2010, publicată în Monitorul Oficial la 21.07.2010, dispoziţiile modificatoare intrând în vigoare la 24.07.2010, dată de la care legiuitorul a statuat ca valoarea prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune întemeiază pe dispoziţiile speciale ale acestui act normativ, este de 45.000 lei, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a evita aplicarea acestei proceduri pentru societăţi cu debite în cuantum modic.

Dispoziţiile legale prin care s-a statuat asupra valorii prag a creanţei pentru care poate fi promovată o acţiune, ce are ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, sunt norme de procedură, sunt de aplicabilitate imediată, astfel că în mod corect judecătorul sindic a dat eficienţă prevederilor Legii nr.169/2010, concluzionând că cererea promovată de creditoarea-recurentă nu este întemeiată pentru neîndeplinirea cerinţei prev. de art. 3 pct.12 din Legea nr.85/2006, respectiv valoarea prag a creanţei deţinută de AFP Ploieşti.

135

Motivul de recurs, potrivit căruia creanţa deţinută de AFP Ploieşti are un cuantum mai mare decât valoarea prag prevăzută de lege la momentul sesizării instanţei de fond, respectiv 30.000 lei, aceasta fiind valoarea prevăzută de actul normativ, şi nu cea intrată în vigoare la 24.07.2010, nu este fondat, întrucât Legea nr.85/2006 a fost modificată prin Legea nr.169/2010, dispoziţiile modificatoare au intrat în vigoare la 24.07.2010, înainte ca instanţa de fond să se pronunţe asupra cauzei deduse judecăţii, normele legale ce statuează asupra valorii prag sunt norme de procedură, de imediată aplicare, astfel că admisibilitatea cererii se analizează în raport de dispoziţia legală în vigoare la momentul la care judecătorul sindic a pronunţat hotărârea - 18.10.2010, respectiv valoarea prag a creanţei de 45.000 lei.

[60] Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Calea de atac ce poate fi formulată de creditori împotriva încheierii de deschidere a procedurii. Inadmisibilitatea recursului.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 32 alin. 2, art. 8 alin. 1 rap. la art. 11 alin. 1 lit. b)

Împotriva încheierii de deschidere a procedurii la cererea debitorului, se poate formula opoziţie de către creditori, opoziţie ce se soluţionează de judecătorul sindic prin sentinţă.Numai împotriva sentinţei pronunţată de judecătorul-sindic în soluţionarea opoziţiei, se poate formula recurs, ce se soluţionează de Curtea de Apel.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 325 din 15 februarie 2011.

Prin cererea formulată la data de 12.10.2010 debitoarea SC K SRL a solicitat să fie supusă procedurii generale de insolvenţă, manifestându-şi intenţia de a-şi lichida averea.

Prin încheierea din data de 22 octombrie 2010 Tribunalul Prahova a admis cererea debitoarei şi în temeiul art.32 alin 1 din Legea privind procedura insolvenţei a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva acesteia, a desemnat administratorul judiciar, pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 20 din lege, fiind dispuse, totodată, şi celelalte măsuri prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a constatat că societatea debitoare se află în încetare de plăţi, iar în cauză sunt îndeplinite condiţiile 27-30 şi art. 1 alin.2 lit. f din Legea privind procedura insolvenţei, pentru admiterea cererii debitorului şi deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva sa.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs creditoarea SC S C SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond a admis cererea fără a avea în vedere că această cerere, însoţită de înscrisuri prin care se manifesta convingerea debitoarei că îşi poate continua activitatea şi va putea susţine o reorganizare cu plata datoriilor fără sprijin extern, este prematură şi formulată cu rea-credinţă, în dauna unora dintre creditori.

Întrucât debitoarea are datorii imense către creditori, iar în cazul societăţii recurente, au fost emise mai multe bilete la ordin refuzate la plată, o filă CEC de asemenea refuzată la plată, recurenta

136

apreciază că reaua-credinţă este dovedită şi prin faptul că societatea debitoare a refuzat chiar şi returnarea mărfii neplătite, iar starea de insolvenţă nu provine din imposibilitatea valorificării mărfurilor cumpărate de la furnizori.

Acest refuz de returnare a mărfii neplătite nu poate avea decât 2 explicaţii: ori marfa a fost vândută, ceea ce denotă faptul că există cumpărători, iar comerţul său se desfăşoară în bune condiţii, cu suficiente încasări, ori marfa nu a fost vândută, iar debitoarea speră să înşele creditorii, redirecţionând contravaloarea către alte direcţii decât acoperirea creanţelor. În ambele cazuri, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei este promovată cu rea-credinţă, pentru beneficiile proprii ale debitorului, în dauna creditorilor.

La termenul din data de 25 ianuarie 2011, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului având în vedere dispoziţiile art. 32 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Examinând excepţia invocată, asupra căreia Curtea trebuie să se pronunţe mai întâi, potrivit dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă, s-au reţinut următoarele:

Prin încheierea recurată, pronunţată de Tribunalul Prahova, la data de 22 octombrie 2010, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă a intimatei debitoare SC K.SRL, la cererea acesteia, cu efectuarea notificărilor prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2006, şi posibilitatea creditorilor de a se opune deschiderii procedurii prin formularea opoziţiei în termen de 10 zile de la primirea notificării.

Împotriva încheierii de deschidere a procedurii generale de insolvenţă a promovat recurs creditoarea SC S şi C SA, care a susţinut că a formulat şi opoziţie împotriva încheierii respective.

Potrivit art. 32 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei “În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 5 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând opoziţia, judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii. Deschiderea ulterioară a procedurii, la cererea debitorului sau a creditorilor, nu va putea modifica data apariţiei stării de insolvenţă”.

Prin urmare, împotriva încheierii de deschidere a procedurii la cererea debitorului, se poate formula opoziţie de către creditori, opoziţie ce se soluţionează de judecătorul sindic prin sentinţă.

Conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85//2006, raportat la art. 11 alin. 1 lit. b) împotriva sentinţei pronunţată de judecătorul-sindic în soluţionarea opoziţiei, se poate formula recurs, ce se soluţionează de Curtea de Apel.

Procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006, de formulare şi soluţionare a opoziţiei creditorilor la încheierea de deschidere a procedurii la cererea debitorilor, şi ulterior de formulare a recursului împotriva sentinţei de soluţionare a opoziţiei, este imperativă, creditorul neavând posibilitatea de a formula recurs împotriva încheierii de deschidere a procedurii, ci numai împotriva sentinţei de soluţionare a opoziţiei.

Mai mult, deschiderea procedurii în baza art. 32 alin. 1 din lege se face la cererea debitorului, procedura fiind necontencioasă, recurenta neavând calitateea de parte la fond pentru a putea ataca încheierea respectivă cu recurs. 

Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia invocată din oficiu şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă a respins recursul ca inadmisibil.

[61] Procedura insolvenţei. Desemnarea administratorului judiciar.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 11 alin. 1 lit. cOUG nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvenţă, art. 30

Judecătorul-sindic va desemna administratorul judiciar provizoriu solicitat de către

creditorul care a solicitat deschiderea procedurii fără a se impune ca acesta să fi depus şi o ofertă în dosarul de insolvenţă. Doar în situaţia în care nu se solicită din partea creditorului sau a

137

debitorului desemnarea unui anumit practician, judecătorul sindic desemnează un practician din ofertele depuse la dosar.

Incompatibilitatea reţinută de legiuitor este între practicianul în insolvenţă persoană fizică care a avut, într-o perioadă de 2 ani anterioară datei pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii, calitatea de: avocat, consilier juridic, auditor financiar, expert contabil, contabil autorizat al persoanei juridice sau a fost numit ca evaluator, arbitru, mediator, expert judiciar, expert tehnic într-o cauză privind societatea debitoare faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei şi la care ar fi urmat să fie desemnat administrator judiciar.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 107 din 19 ianuarie 2011.

Prin sentinţa comercială nr. 1247 pronunţată la data de 24 noiembrie 2010, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată şi în temeiul art.33 alin.6 din Legea privind procedura insolvenţei a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului S.C ES SRL numind administrator judiciar pe av. CCG .

Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut că cererea formulată de creditor, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei, a fost comunicată debitorului şi nu s-a formulat contestaţie, potrivit art. 33 alin. 6 din Legea privind procedura insolvenţei.

A constatat că debitorul se află în încetare de plăţi, stare de fapt dovedită cu înscrisurile de la dosar, creditorul având o creanţă comercială, certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitorului în cuantum de 22.385,71 Euro dovedită cu titlul executoriu.

De asemenea, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legii, pentru deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei, cu toate măsurile specifice ce decurg din aceasta, numind administrator judiciar provizoriu pe unul dintre practicienii în insolvenţă ce şi-au depus la dosarul cauzei oferte la care sunt anexate dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de asigurare profesională şi anume pe avocat CCG.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs creditoarea SC AL IFN SA invocând dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă şi arătând că Legea insolvenţei acordă creditorului ce formulează cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, dreptul de a solicita desemnarea ca administrator judiciar a acelui propus de către acesta.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.11 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei între principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, este şi desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, fixarea remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activităţii practicienilor în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă. Judecătorul-sindic va desemna administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul provizoriu solicitat de către creditorul care a solicitat deschiderea procedurii sau de către debitor, dacă cererea îi aparţine.

Recurenta creditoare SC AL IFN SA a solicitat prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei desemnarea ca administrator judiciar a practicianului AU IPURL.

În mod greşit judecătorul sindic nu a desemnat administratorul judiciar solicitat de creditor motivând că acest practician nu a depus la dosarul cauzei o ofertă. Din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că judecătorul-sindic va desemna administratorul judiciar provizoriu solicitat de către creditorul care a solicitat deschiderea procedurii fără a se impune ca acesta să fi depus şi o ofertă în dosarul de insolvenţă. Doar în situaţia în care nu se solicită din partea

138

creditorului sau a debitorului desemnarea unui anumit practician, judecătorul sindic desemnează un practician din ofertele depuse la dosar.

Pe de altă parte, Curtea nu poate reţine susţinerea administratorului judiciar desemnat CCG privind incompatibilitatea practicianului AU IPURL faţă de dispoziţiile art. 30 din OUG nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvenţă.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, nu poate fi desemnat ca administrator judiciar sau lichidator ori delegat permanent al unei forme de exercitare a profesiei practicianul în insolvenţă persoană fizică care a avut, într-o perioadă de 2 ani anterioară datei pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii, calitatea de: avocat, consilier juridic, auditor financiar, expert contabil, contabil autorizat al persoanei juridice sau a fost numit ca evaluator, arbitru, mediator, expert judiciar, expert tehnic într-o cauză privind acea persoană juridică.

Persoana juridică la care legiuitorul face trimitere este societatea debitoare faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei şi nu societatea creditoare. Deci incompatibilitatea reţinută de legiuitor este între practicianul în insolvenţă persoană fizică care a avut, într-o perioadă de 2 ani anterioară datei pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii, calitatea de: avocat, consilier juridic, auditor financiar, expert contabil, contabil autorizat al persoanei juridice sau a fost numit ca evaluator, arbitru, mediator, expert judiciar, expert tehnic într-o cauză privind societatea debitoare faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei şi la care ar fi urmat să fie desemnat administrator judiciar.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a numit administrator judiciar pe AU IPURL în locul administratorului judiciar CCG, menţinându-se în rest dispoziţiile sentinţei.

[62] Procedura insolvenţei. Închiderea procedurii.

Legea 185/2006 privind procedura insolvenţei, art. 134

Art. 134 din Legea 185/2006 privind procedura insolvenţei prevede o situaţie mai puţin întâlnită în practică, aceea a inexistenţei vreunei cereri de admitere a creanţei. În situaţia în care în urma cererii debitorului, de deschidere a procedurii insolvenţei, dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor se constată lipsa vreunei asemenea cereri, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere. Dacă au existat cereri de admitere a creanţelor, întocmindu-se şi tabel definitiv al creanţelor, acest temei de drept pentru închiderea procedurii nu este incident.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 391 din 23 februarie 2011.

Prin sentinţa nr. 27/7.01.2011 Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de administratorul judiciar şi a dispus închiderea procedurii şi revocarea hotărârii de deschiderea procedurii dispusă prin încheierea din 18.12.2009. Totodată, a obligat debitoarea la plata către administratorul judiciar a sumei de 7200 lei onorariu.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea AFP Buzău criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă şi susţinându-se că soluţia instanţei de a închide procedura insolvenţei este nu numai nelegală şi netemeinică, ci dă eficienţă juridică abuzului administratorului judiciar constând în solicitarea de închidere a procedurii insolvenţei fără nici un temei juridic şi pentru un temei de fapt inexistent.

Instanţa de fond a închis procedura insolvenţei împotriva unui debitor cu obligaţii de plată neachitate în cuantum de 829.825 lei, nefăcându-se dovada anularii totale sau parţiale a acestora, a dat eficienţă juridică solicitării fără temei legal a administratorului judiciar de închidere a

139

procedurii, solicitare care nu fusese făcută printr-un Raport final, ci în cadrul Raportului lunar de activitate, a închis procedura deşi pe rolul instanţei se afla nesoluţionată contestaţia debitoarei împotriva Tabelului preliminar de creanţe; le-a fost încălcat dreptul fundamental la apărare: respingând cererea de amânare pentru a formula apărări fata de propunerea de închidere a procedurii şi amânând pronunţarea, instanţa de fond a creat aparenţa respectării dreptului recurentei la apărare; având în vedere că în sentinţa recurată nici măcar nu a reţinut că au formulat astfel de apărări, şi cu atât mai puţin a motivat respingerea acestora, concluzia nu poate fi decât că apărările recurentei nu au interesat instanţa de judecată.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.od procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 1634/03.03.2010 pronunţată de Judecătoria Buzău s-a luat act de declaraţia petentei în sensul renunţării la judecarea capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării silite, s-au respins excepţiile privind prescripţia executării silite, lipsa calităţii procesual pasive a intimaţilor GF Buzău şi DGFP Buzău şi autoritatea lucrului judecat; s-a admis contestaţia la executare formulată de petentă în contradictoriu cu DGFP Buzău, AFPM Buzău, GF Buzău şi BCR SA şi s-a constatat nulitatea absolută a titlului executoriu nr. 281/03.07.2008 şi a actelor de executare silită susbsecvente, dispunându-se încetarea executării silite. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 882/02.12.2010 a Tribunalului Buzău.

Astfel cum s-a reţinut şi în decizia mai sus menţionată, constatând nulitatea absolută a titlului executoriu nr. 281/2008, fundamentat pe avizul de urmărire nr. 2256/2002 emis de GF Buzău în baza procesului-verbal de control nr. 2016/2002, precum şi a actelor de executare susbsecvente, instanţa fondului a desfiinţat dreptul de creanţă în sumă de 330.047 lei opus de organul fiscal intimatei debitoare SC AP SRL.

Potrivit tabelului definitiv al creanţelor asupra averii debitoarei SC AP SRL, recurenta creditoare AFP Buzău este înregistrată la masa credală cu o creanţă în valoare de 829.825 lei.

În raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului SC AP SRL Buzău, administratorul judiciar arată că această creanţă a AFP Buzău este fundamentată pe titlul executoriu nr. 284/27.01.2010 în valoare de 829.825 lei reprezentând taxe, impozite, dobânzi şi penalităţi calculate în baza procesului-verbal al GF Buzău nr. 2016 din 23.05.2002 prin care s-a constatat la acea dată că în anul 2002 debitoarea datora bugetului de stat suma de 3.300.466.323 lei (ROL), echivalentul a 330.047 lei (RON).

S-a constatat că titlul executoriu nr. 284/2010, emis pentru suma de 829.825 lei, reprezintă o actualizare a titlului executoriu nr. 281/2002, emis pentru suma de 330.047 lei, iar dreptul de creanţă în sumă de 330.047 lei a fost desfiinţat prin hotărârile menţionate mai sus.

Aşa fiind, se impunea ca administratorul judiciar şi judecătorul sindic să efectueze o analiză amănunţită a titlului executoriu nr. 284/2010 şi să înlăture din conţinutul acestuia sumele ce au făcut obiectul titlului executoriu nr. 281/2002 a cărui nulitate s-a constatat, precum şi accesoriile aferente acestei sume. Dacă rezultă o eventuală diferenţă, după susţinerile recurentei AFP Buzău în cuantum de 36.162 lei, se impune continuarea procedurii insolvenţei până la acoperirea întregului pasiv.

Pe de altă parte în mod greşit a fost închisă procedura insolvenţei în temeiul art. 134 din Legea 185/2006 privind procedura insolvenţei, întrucât acest articol prevede o situaţie mai puţin întâlnită în practică, aceea a inexistenţei vreunei cereri de admitere a creanţei. În situaţia în care în urma cererii debitorului, de deschidere a procedurii insolvenţei, dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor se constată lipsa vreunei asemenea cereri, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere.

Or, în prezenta cauză au existat două cereri de admitere a creanţelor, întocmindu-se şi tabel definitiv al creanţelor, astfel încât acest temei de drept pentru închiderea procedurii nu este incident.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art.3041 şi 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza pentru continuarea procedurii la aceeaşi instanţă de fond, Tribunalul Buzău, urmând a se verifica cuantumul creanţei AFP Buzău.

140

[63] Dreptul creditorului ce deţine o creanţă de cel puţin 50% din valoarea creanţelor, de a confirma practicianul în insolvenţă sau de a decide desemnarea altui administrator/lichidator judiciar.

Legea insolvenţe, art. 19

Potrivit art.19 (2)1 din Legea nr.85/2006, creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul celui provizoriu ori să-l confirme pe cel provizoriu, iar ceilalţi creditori pot contesta o astfel de decizie la judecătorul sindic în termen de 3 zile de la publicarea acesteia în B.P.I. conform alin.3 al aceluiaşi text de lege.

Necontestarea deciziei de ceilalţi creditori nu poate confirma o decizie de desemnare a practicianului în insolvenţă emisă de un creditor ce nu deţine o creanţă mai mare de 50% din totalul datoriilor debitoarei, cum greşit a apreciat instanţa de fond.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 633 din 21 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 10.01.2011, B. C. R.SA, în calitate de creditor al debitoarei SC E. G. SRL, a solicitat confirmarea ca lichidator judiciar a societăţii de lichidare RVA I. S. SPRL Bucureşti şi stabilirea pentru noul lichidator judiciar desemnat de această creditoare a unui onorariu fix lunar de 3000 lei exclusiv TVA şi un onorariu de succes de 6% din sumele încasate în urma vânzărilor bunurilor din patrimoniul societăţii debitoare şi recuperării creanţelor acesteia, exclusiv TVA.

Prin încheierea din camera de consiliu din 8 februarie 2011, Tribunalul Dâmboviţa în baza disp. art.11 alin.1 lit. d rap. la art.19 alin.2 indice 1 şi alin. 4 din Legea nr.85/2006, a admis cererea creditoarei B. C. R.SA, a confirmat în calitate de lichidator al debitoarei SC E. G. SRL, societatea de lichidare RVA I. S. SPRL, cu un onorariu negociat de 3000 lei lunar (exclusiv TVA) şi un onorariu de succes de 6% din sumele încasate prin vânzarea bunurilor debitoarei şi recuperarea creanţelor acesteia (exclusiv TVA), a dispus încetarea atribuţiilor lichidatorului I. P. IPURL Târgovişte, ce urmează a primi un onorariu de 2000 lei pentru activitatea desfăşurată până în prezent, ce va fi achitat din averea debitoarei şi care a fost desemnat provizoriu de judecătorul sindic prin sentinţa nr.216/27.04.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul de insolvenţă nr.752/120/2010, dispunându-se comunicarea hotărârii către societatea de lichidare desemnată în cauză cât şi faţă de creditorul BCR şi lichidatorul judiciar înlocuit, prin BPI.

Tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr.216/27.04.2010 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr.752/120/2010 al Tribunalului Dâmboviţa, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei faţă de debitoarea SC E. G. SRL Tătărani, în temeiul disp. art. 33 alin. 6 din Legea nr.85/2006, în baza art.25 din legea insolvenţei, a fost desemnat provizoriu ca lichidator judiciar I. P. IPURL Târgovişte, cu atribuţiile prevăzute de art.25 din legea insolvenţei şi cu un onorariu de 2000 lei ce va fi suportat din averea debitoarei.

S-a reţinut de tribunal că potrivit disp. art.19 alin.2 indice 1 din Legea nr.85/2006 creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu, sau după caz lichidatorul provizoriu şi să-i stabilească remuneraţia, iar alin.3 din acelaşi text, prevede că, pot contesta la judecătorul sindic, pentru motive de nelegalitate, această decizie creditorii, în termen de 3 zile de la data publicării acesteia în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, judecătorul sindic urmând să soluţioneze de urgenţă şi deodată toate contestaţiile printr-o încheiere prin care va numi lichidatorul desemnat în condiţiile de mai sus.

141

Tribunal a concluzionat că la data de 8.10.2010, creditoarea BCR a decis înlocuirea lichidatorului judiciar desemnat provizoriu de judecătorul sindic cu societatea de lichidare RVA I. S. SPRL, decizia acesteia fiind publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr.9404/25.11.2010, cum rezultă din dovezile aflate la dosarul cauzei, potrivit acestui text de lege decizia poate fi contestată la judecătorul sindic pentru motive de nelegalitate în termen de 3 zile de la data publicării în BPI, la acest moment decizia luată în cauză devenind irevocabilă întrucât nici unul dintre creditori nu a formulat o astfel de contestaţie, iar potrivit disp. art.19 alin.4 din Legea nr.85/2006, a desemnat lichidatorul judiciar propus de creditoarea BCR, dispunându-se totodată încetarea atribuţiilor lichidatorului judiciar provizoriu desemnat prin sentinţa de deschidere a procedurii.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs lichidatorul judiciar I P IPURL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

După analizarea criticilor formulate, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat Decizia nr.633 din 21.03.2011, prin care a admis recursul lichidatorului judiciar, a modificat încheierea recurată şi a respins cererea creditoarei de confirmare, în calitate de lichidator, a practicianului în insolvenţă propus de respectiva parte.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că faţă de SC E. G. SRL, se derulează procedura simplificată a insolvenţei ce a fost deschisă de Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa 216 din 27.04.2010, fiind desemnat provizoriu să administreze această procedură recurentul lichidatorul judiciar, ce urma a îndeplini toate atribuţiile prev. de art. 25 din legea insolvenţei, SC I. P. IPURL procedând la întocmirea tabelului preliminar şi cel definitiv al creanţelor debitoarei, acesta din urmă fiind afişat la data de 2.07.2010, intimata creditoare BCR Bucureşti fiind înscrisă în tabel cu o creanţă garantată de 590.391 lei, cuantumul datoriilor societăţii debitoare fiind 1.576.958,15 lei .

Potrivit art. 19 din legea insolvenţei, practicianul în insolvenţă desemnat provizoriu, poate fi confirmat în cadrul adunării creditorilor de creditorii ce deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor sau de creditorul ce deţine acest procent din totalul datoriilor debitoarei, aceştia putând să decidă desemnarea unui alt administrator sau lichidator, în condiţiile prev. de alin. 2, 2 ind. 1 , 3 şi 4 ale textului de lege precizat mai sus.

Deşi, creditoarea BCR Bucureşti, deţine o creanţă de 530.391 lei ce reprezintă 37,43% din totalul creanţelor şi nu 50% cum impune alin. 2 ind. 1 al art. 19 din legea insolvenţei, a decis înlocuirea lichidatorului judiciar provizoriu cu societatea de lichidare RVA I. S. SPRL, judecătorul sindic confirmând lichidatorul propus prin încheierea recurată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 19 alin. 2 ind. 1 şi alin. 4 din Legea 85/2006, însă în prezenta cauză, aceste cerinţe nu sunt întrunite.

Astfel, motivul de recurs ce vizează faptul că BCR Bucureşti, are o creanţă cu o pondere de 37,43%, astfel că nu putea să propună un alt lichidator judiciar neîndeplinind condiţia ce im pune deţinerea unei creanţe de 50% din valoarea totală a creanţelor este întemeiat, intimata creditoare nu putea să uzeze de prevederile art. 19 alin. 2 ind. 1 din Legea 85/2006, întrucât nu îndeplinea condiţia prevăzută de lege şi-a exercitat în mod nelegal respectivul drept, neavând nicio relevanţă faptul că decizia sa de confirmare ca lichidator judiciar a unei alte societăţi, decât cea desemnată provizoriu nu a fost contestată de ceilalţi creditori în termenul de 3 zile de la publicarea în BIP cum prevede alin. 3, art. 19 din legea insolvenţei.

Faţă de aceste considerentele, Curtea a constatat că în mod greşit judecătorul sindic a constat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. 2 ind. 1 şi alin. 4 din legea insolvenţei, confirmând în calitate de lichidator judiciar al societăţii debitoare practicianul în insolvenţă propus de creditoarea BCR Bucureşti, în condiţiile în care aceasta nu este un creditor care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, astfel că nu poate exercita dreptul prevăzut de alin. 2 ind. 1 din Legea 85/2006, decât prin încălcarea dispoziţiilor legale, iar nerespectarea acestora nu poate fi confirmată prin faptul că decizia de înlocuire a lichidatorului nu a fost contestată de ceilalţi creditori, art. 11 lit. d din acelaşi act normativ prevăzând că judecătorul sindic confirmă prin încheiere practicianul în insolvenţă desemnat de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, cerinţă pe care intimata BCR Bucureşti nu o îndeplineşte, cererea formulată nu este întemeiată, sub acest aspect hotărârea recurată este afectată de nelegalitate, recursul este fondat, în conformitate cu art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod procedură civilă a fost admis, s-a

142

modificat încheierea din 8 februarie 2011, în sensul că cererea creditoarei intimate de confirmare în calitate de lichidator judiciar a RVA I.S. SPRL, a fost respinsă.

[64] Termenul de contestare a tabelului preliminar al creanţelor

Legea nr. 85/2006, modificată, art. 73, art. 75

Potrivit art. 73 din legea insolvenţei, debitorul, creditorii şi orice persoană interesată pot formula contestaţie cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă din tabelul preliminar, în termen de 5 zile de la publicarea acestuia în B.P.I. sau până la închiderea procedurii, conform art. 75 din Legea nr.85/2006, în cazul descoperirii unui fals, dol sau eroare esenţială ce au determinat admiterea creanţei sau dreptului, nereprezentând eroare esenţială în acest sens o creanţă cu un cuantum mai mic decât cel din decizia emisă de organele fiscale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 432 din 28 februarie 2011.

În dosarul de faliment nr. 1607/105/2010, prin contestaţia la tabelul preliminar, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 09.09.2010, debitoarea SC V. T. S.R.L, prin administrator special, a solicitat rectificarea tabelului preliminar, în sensul înscrierii creanţei AFP Ploieşti la valoarea de 461.734 lei în loc de 474.229 lei.

În motivarea cererii, debitoarea a arătat că societatea datora la 30.04.2010 suma de 461.734 lei, iar la data de 26.04.2010 s-a admis cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, astfel că, începând cu această dată, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel nu mai trebuia să curgă conform art. 41 din Legea 85/2006.

La termenul din 25.10.2010, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la tabelul preliminar.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 1552 din data de 29 octombrie 2010, Tribunalul Prahova a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la tabelul preliminar de către debitoarea SC V. T. SRL şi a respins contestaţia la tabelul preliminar, formulată de debitoare, ca tardiv introdusă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 73 din legea 85/2006 debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanţe, contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 5 zile de la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă a tabelului preliminar, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată, iar în conformitate cu articolul precizat, coroborat cu raţiunea legii ce implică celeritatea procedurii insolvenţei, introduce un termen de decădere din dreptul de a depune o astfel de contestaţie pentru toate părţile ce pot introduce o astfel de cerere, depăşirea acestuia fiind sancţionată cu tardivitatea, or, tabelul preliminar al creanţelor a fost publicat în BPI la 19.08.2010 , iar contestaţia a fost depusă la 09.09.2010, deci la mai mult de 20 de zile de la publicare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitoarea SC V. T.SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii judecătorului sindic, admiterea contestaţiei şi înscrierea în tabelul creditorilor societăţii a creanţei AFP Ploieşti cu suma de 461.734, în loc de 474.229 lei.

În motivarea recursului, s-a arătat că la 9.09.2010, recurenta-debitoare a formulat contestaţie la tabelul preliminar întocmit de administratorul judiciar şi publicat în BPI nr.6445 din 19.08.2010, întrucât a fost înregistrată greşit în tabelul preliminar creanţa AFP Ploieşti în cuantum de 474.229 lei, în loc de 461.734 lei, s-a apreciat ca tardiv formulată contestaţia, însă s-a solicitat repunerea în termenul de a formula contestaţie la tabelul preliminar întrucât, datorită unor cauze temeinic

143

justificate, SC V.T. SRL a fost în imposibilitate obiectivă de a formula contestaţie, administratorul special al acesteia este cetăţean străin, iar în perioada 11.08.2010 – 7.09.2010 nu a fost în ţară.

S-a mai arătat că judecătorul sindic a admis în mod greşit excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la tabelul preliminar, în loc să facă aplicarea art. 75 din Legea 85/2006, potrivit căruia în cazul descoperirii unui fals, dol sau unei erori esenţiale care a determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, orice parte interesată poate face contestaţie, în prezenta cauză existând eroare în înregistrarea creanţei AFP Ploieşti, care are un cuantum corect de 461.734 lei.

După analizarea criticilor formulate, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat Decizia nr.432 din 28.02.2011, prin care a respins recursul, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că administratorul judiciar desemnat în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei SC V. T. SRL, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, a întocmit tabelul preliminar al creanţelor acestei societăţi, în care intimata-creditoare AFP Ploieşti a fost înscrisă cu creanţa în cuantum de 474.229 lei, tabelul preliminar fiind publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă la data de 19.08.2010.

Acest tabel preliminar a fost contestat de societatea debitoare la 9.09.2010, deşi art. 73 din Legea nr.85/2006 prevede că o atare contestaţie trebuie depusă la tribunal în termen de 5 zile de la publicare, contestaţia formulată de SC V. T. SRL fiind depusă tardiv, cum corect s-a constatat de judecătorul sindic.

Este adevărat că Legea nr.85/2006 se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, fiind aplicabile prev. art. 103, ce statuează asupra repunerii în termen a părţii care a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa să exercite o cale de atac sau să îndeplinească un alt act de procedură în termenul legal, însă o atare cerere se putea formula în faţa instanţei de fond ce a fost investită cu soluţionarea contestaţiei la tabelul preliminar al creanţelor, numai în situaţia în care judecătorul sindic respingea cererea de repunere în termen, instanţa de control judiciar putea analiza temeinicia acesteia reprezentată de împrejurarea ce a împiedicat administratorul special al debitoarei să promoveze contestaţia în termen, respectiv faptul că este cetăţean străin, iar în perioada 11.08.2010 - 7.09.2010 nu a fost în ţară, acest administrator având atribuţia legală de a formula contestaţii în cadrul procedurii reglementată de legea insolvenţei, conform art. 18 din alin.2 lit.c din Legea 85/2006, motivul de recurs fiind nefondat.

De asemenea, nu este fondat nici motivul de recurs ce vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 75 din legea insolvenţei, ce statuează că orice parte interesată poate face contestaţie după expirarea termenului prev. de art. 73 alin.2 din lege, atunci când există o eroare esenţială ce a determinat admiterea creanţei şi trecerea acesteia în tabelul de creanţe, întrucât în prezenta cauză, intimata-creditoare AFP Ploieşti a formulat cerere de înscriere în tabloul creditorilor la data de 14.06.2010, pentru suma de 474.229 lei, titlul de creanţă ce justifică această sumă fiind reprezentat de decizia nr.924 din 7.06.2010, referitoare la obligaţii de plată aferente obligaţiilor fiscale înregistrate la 26.04.2010, dată la care a fost admisă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei SC V. T. SRL, fiind respectate întru totul disp. art. 41 din legea 85/2006, în cauză nefiind dovedită existenţa vreunei erori.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect judecătorul sindic a respins ca tardiv formulată contestaţia la tabelul preliminar promovată de societatea debitoare, prin administratorul său special, întrucât nu au fost respectate prevederile art. 73 din Legea 85/2006, hotărârea instanţei de fond nu este afectată de nelegalitate sau netemeinicie, recursul nu este fondat, iar în conformitate cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins.

[65] Opoziţie la executare, bilet la ordin. Condiţii de admisibilitate.

Legea nr. 58/1938 republicată, art. 19, art. 58, art. 63, art. 104, art. 107

În cadrul opoziţiei la executare bilet la ordin, principiul anulării actului subsecvent ca o consecinţă a anulării actului juridic principal nu se aplică în cazul biletului la ordin, dat fiind caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale, autonome şi independente, faţă de raportul juridic fundamental ce i-a dat naştere şi faţă de care se comportă ca o obligaţie de sine stătătoare

144

şi că, posesorul legitim al titlului de valoare îşi exercită dreptul şi emitentul titlului execută obligaţia în temeiul titlului şi nu în baza raportului juridic care a ocazionat emiterea titlului de creanţă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 505 din 8 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 4946/281/2010 având ca obiect opoziţie la executare formulată de contestatoarea SC L.G. SRL în contradictoriu cu intimata SC IFN N.C.F. SA a formulat opoziţie împotriva executării silite pornite la cererea creditoarei SC IFN N.C.F. SA, în temeiul titlului executoriu biletului la ordin emis la data de 10.02.2009, scadent la 08.05.2009 în valoare de 55.000 lei, solicitând instanţei să se dispună anularea executării împreună cu toate actele de executare întocmite, în cadrul dosarului de executare înregistrat la Biroul Executorului Judecătoresc P. A..

Prin sentinţa civilă nr.5991/2010 pronunţată de Judecătoria Ploieşti s-a respins excepţia nulităţii absolute a biletului la ordin în valoare de 55.000 lei scadent la data de 08.05.2009 şi a fost respinsă acţiunea formulată de contestatoarea SC L.G. S.R.L.

Pentru a pronunţa această sentinţă judecătoria a reţinut că s-a invocat de către contestatoare ca motiv de nulitate absolută a biletului la ordin împrejurarea că acesta nu poartă cele două semnături ale persoanelor împuternicite de societate în relaţia cu banca, ci poartă doar o singură semnătură, motivând contestatoarea că pentru a fi valabil biletul la ordin erau necesare două semnături.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar a rezultat că biletul la ordin în discuţie este semnat de administratorul societăţii, iar semnătura acestuia apare pe fişa cu specimenele de semnături depusă la B.R.D. În plus pe această fişă cu specimene de semnături nu se află specificat sau stipulat că actele, respectiv biletele la ordin trebuie să poarte obligatoriu două semnături pentru a fi valabile, în caz contrar neputând fi onorate la plată. De altfel, s-a observat că biletul la ordin a fost refuzat la plată pentru lipsa de mandat a semnatarului şi nu pentru lipsa celei de a doua semnături ce ar fi fost obligatorie. Mai mult, prin adresa nr. 193 din 11 feb.2009 contestatoarea comunica intimatei că a recepţionat cantitatea de grâu de 840 tone conform contractului de vânzare încheiat cu SC M.S. SRL şi recunoaşte facturile ce izvorăsc din aceste livrări, acceptând calitativ şi cantitativ mărfurile livrate, arătând că vor plăti necondiţionat facturile prin biletele la ordin emise în acest sens, între acestea numărându-se şi biletul la ordin în valoare de 55.000 lei scadent la data de 08.05.2009 (în discuţie). Situaţia că ulterior, la data de 21.04.2009 contestatoarea notifică intimata solicitându-i acesteia să nu introducă la plată biletele la ordin, deoarece printr-o eventuală indisponibilizare a sumelor pentru care au fost emise vor aduce prejudicii societăţii emitente dovedeşte reaua-credinţă a acesteia.

Din verificarea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 58/1934 instanţa a constatat că biletul la ordin în discuţie îndeplineşte toate aceste condiţii purtând o semnătură valabilă şi anume cea a administratorului societăţii, semnătură cunoscută de bancă.

Împotriva sentinţei judecătoriei a formulat apel contestatoarea SC L.G. SRL care a criticat sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică, în motivarea căruia s-au reluat practic susţinerile din faţa instanţei de fond.

Prin decizia nr. 1 din data de 24 septembrie 2010 Tribunalul Prahova a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-contestatoare SC L.G. SRL împotriva sentinţei nr. 5991 pronunţată la data de 05.05.2010 de Judecătoria Ploieşti în contradictoriu cu intimata SC IFN N.C.F. SA.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în perioada în care a fost emis biletul la ordin pentru contestatoarea SC L.G. SRL, domnul M.A. îndeplinea funcţia de administrator al acestei societăţi şi avea drept de semnătură, având mandatul de a asuma astfel de obligaţii în numele societăţii. Pe lângă calitatea de reprezentant legal, el are şi specimen de semnătură în relaţia cu BRD, neprevăzându-se expres dubla semnătură, situaţie care cu atât mai puţin ar putea fi opusă unui terţ de bună-credinţă, dobânditor al biletului la ordin, cum este cazul intimatei.

145

S-a reţinut ca evident faptul că excepţia cambială a nulităţii absolute pentru vicii de formă a biletului la ordin a fost corect soluţionată, în sensul respingerii de instanţă. Pe de altă parte, biletul la ordin îndeplinind toate condiţiile formale, respectiv forma scrisă şi menţiunile prevăzute de art. 104 din Legea 59/1934, este valabil şi produce efectele prevăzute de lege.

În virtutea caracterului autonom al biletelor la ordin, dreptul şi obligaţia corelativă care decurg din acestea sunt independente faţă de actul juridic din care decurg (contestatoarea invocă neexecutarea de cocontractant). Prin urmare, trăgătorul este obligat la îndeplinirea obligaţiei stipulate în înscris indiferent de modul în care s-au derulat, independent de acesta, raporturile fundamentale.

Aşadar, nu a putut fi reţinută nici susţinerea apelantei în sensul că nu s-au executat obligaţiile de către cocontractantă SC M.T.S. SRL, cu atât mai mult cu cât raporturile de drept fundamental dintre părţile iniţiale nu poate fi opus celui de a intrat, cu bună-credinţă şi cu titlu oneros, în posesia biletului la ordin, cum e cazul în speţă. Legea impune ca pentru executarea cambială, să fie îndeplinite condiţiile generale pentru exercitarea acţiunilor cambiale directe sau de regres, pe baza unor cambii valabile sub aspect formal, îndeplinirea condiţiilor pentru declanşarea regresului, prin prezentarea cambiei la plată şi întocmirea protestului pentru neplată, cel care foloseşte această cale de valorificare a drepturilor cambiale să fie în posesia cambiei, iar drepturile cambiale să nu fie prescrise.

Această cale, aleasă în speţă de intimată pentru valorificarea drepturilor ce rezultă din biletele la ordin, nu presupune însă întocmirea protestului de neplată, celelalte condiţii, enumerate mai sus fiind îndeplinite. Ca titluri de valoare emise chiar de partea care se obligă, biletele la ordin nu sunt supuse condiţiei acceptării (asemenea cambiei), astfel că nu este necesară emiterea protestului de neacceptare (art.49), în condiţiile art. 66-69 din Legea nr. 59/1934.

Protestul de neacceptare sau de neplată are menirea de a proteja pe debitorii de regres şi legea permite ca ei să renunţe la dresarea protestului. În cazul în care posesorul cambiei nu respectă termenele fixate pentru facerea protestului de neplată acesta este decăzut din dreptul de a mai exercita acţiunile de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi de regres, el păstrează însă acţiunile directe împotriva acceptantului şi avalistului său.

Potrivit art. 107 alin.1 din Legea nr. 58/1934, emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca acceptantul unei cambii. Prin urmare acesta, ca debitor principal poate fi acţionat direct nefiind necesar protestul de plată în privinţa lui.

Totodată, s-a constatat faptul că în cauză au fost îndeplinite şi formalităţile de executare necesare, în sensul că s-a comunicat debitoarei somaţia de executare.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs SC L.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 505 din 8 martie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul declarat de SC L.G. SRL.

Pentru a hotărî astfel instanţa de recurs a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.104 din Legea nr. 58/1934, biletele la ordin trebuie să îndeplinească condiţiile formale, respectiv să cuprindă : - denumirea de bilet la ordin, trecută în textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu; - promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată; - arătarea scadenţei; - arătarea locului unde plata trebuie făcută ;- numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută; - arătarea datei şi a locului emiterii şi semnătura emitentului.

Recurenta-contestatoare a invocat ca motiv de nulitate a biletelor la ordin faptul că aceste bilete nu îndeplinesc condiţiile de formă pentru a fi decontate, întrucât validitatea acestora este condiţionată de existenţa în conţinutul lor a două semnături, depunând în acest sens fişa cu specimenele de semnătură emise de BRD, banca emitentului.

Dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 58/1934, în vigoare la data emiterii biletelor la ordin 10.02.2009, nu condiţionează existenţa în conţinutul biletelor la ordin a două semnături, ci o singură semnătură care trebuie să fie a reprezentantului legal al societăţii emitente, reprezentant care este definit de dispoziţiile art. 70, 75 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, iar din conţinutul fişei cu specimenele de semnătură nu rezultă condiţia ambelor semnături concomitente şi prin nici un alt act încheiat între părţi nu se prevede o menţiune expresă în sensul că biletele la ordin să cuprindă două semnături.

146

Prin urmare, biletele la ordin, împotriva cărora recurenta-contestatoare a formulat opoziţia le executare, îndeplineau condiţiile de formă prevăzute de dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 58/1934, astfel că nu era îndeplinită excepţia de nulitate a biletelor la ordin invocată de către recurentă.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 58/1934, persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiunea cambială, nu pot opune posesorului excepţiunile întemeiate pe raporturile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anterior, afară numai dacă posesorul ce a dobândit cambia a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului.

A rezultat fără dubiu din probatoriile administrate în cauză, că intimata SC IFN N.C.F. SA, a dobândit biletele la ordin prin girarea lor de către SC M.S. SRL şi recurenta nu a dovedit că intimata a dobândit cu rea credinţă biletele la ordin, astfel că în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au considerat că nu pot fi invocate ca apărări excepţiile întemeiate pe raporturile personale.

În practica judiciară a Î.C.C.J. s-a statuat, prin decizia nr. 3410 din 14.11.2008, că principiul anulării actului subsecvent ca o consecinţă a anulării actului juridic principal nu se aplică în cazul biletului la ordin, dat fiind caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale, autonome şi independente faţă de raportul juridic fundamental care i-a dat naştere şi faţă de care se comportă ca o obligaţie de sine stătătoare şi că posesorul legitim al titlului de valoare îşi exercită dreptul şi emitentul titlului execută obligaţia în temeiul titlului şi nu în baza raportului juridic care a ocazionat emiterea titlului.

În cuprinsul art. 63 din Legea nr. 58/1934 se prevăd expres excepţiile pe care debitorul le poate opune posesorului cambiei pe calea acţiunii cambiale sau a opoziţiei, în speţă aşa cum s-a arătat recurenta a invocat ca excepţie nulitatea biletelor la ordin pentru lipsa a două semnături în cuprinsul biletelor, printre excepţiile prevăzute de aceste dispoziţii nefiind cuprinsă şi excepţia invocată de către contestatoare, condiţia existenţei a două semnături concomitente în cuprinsul ordinului nefiind stabilită de părţi în nici un act încheiat între acestea şi dispoziţiile art. 104 din lege nu prevede o astfel de condiţie ci doar a semnăturii emitentului, ceea ce în speţă a existat, biletele la ordin fiind semnate de reprezentantul legal al societăţii emitente, astfel că în mod corect cele două instanţe au considerat că nu poate fi reţinută excepţia nulităţii biletelor la ordin invocată de recurentă şi opoziţia la executare nu este fondată.

Dat fiind cele expuse anterior, reţinând că decizia recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor criticilor formulate, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

[66] Dispoziţiile art. 80 alin. 1 lit. C din Legea 85/2006, privind procedura insolvenţei, prevăd că administratorul judiciar, poate introduce la judecătorul sindic acţiuni pentru anularea constituirilor şi a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii esenţiale, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anterior deschiderii procedurii cu intenţia de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile.

Legea nr. 85/2006, art. 81 alin. 1

Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data formulării acţiunii în anulare şi înainte de modificarea legii insolvenţei prin Legea nr. 169/2010 prevăd că acţiunile pentru anularea actelor frauduloase, la care se referă art. 79 şi 80 din lege poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii.

147

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 524 din 9 martie 2011.

Prin sentinţa nr.1316 din 30.09.2010, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare, formulată de pârâta SC B SA şi s-a respins acţiunea în anulare, formulată de lichidatorul judiciar E. I. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC B SA, ca tardiv introdusă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că potrivit art. 81 alin. 1 din legea 85/2006 (în redactarea de la momentul introducerii acţiunii) se prevede că acţiunea în anularea transferurilor frauduloase, prevăzută de art. 79 şi 80, poate fi introdusă în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii.

Faptul că termenul de 1 an este încadrat de un termen mai mare, de 18 luni, nu poate conduce decât la o concluzie că termenul de 1 an este susceptibil de suspendare, întrerupere, repunere în termen, fiind un termen de prescripţie, iar termenul de 18 luni, mai lung, este un termen de decădere (rezultă şi din formularea „nu mai târziu”!), însă, chiar şi fiind un termen de prescripţie, depăşirea acestuia este sancţionabilă cu pierderea dreptului material la acţiune, în situaţia în care nu se poate invoca un motiv de repunere în termen.

Se arată în sentinţă că, interpretarea contrară ar lipsi de conţinut prima teză şi primul termen prevăzut de art. 81 alin. 1 din legea 85/2006, or, simpla invocare a efectuării cu întârziere a raportului de expertiză sau a raportului prevăzut de art. 20 din lege nu poate constitui motiv de repunere în termen; de asemenea instanţa a constatat că nu se invocă alte motive pentru depăşirea termenului de 1 an, nici cauze de întrerupere/suspendare a acestuia, astfel încât nu poate considera necesară aplicarea termenului mai lung, de decădere, de 18 luni. De asemenea instanţa a reţinut că, în lipsa unor elemente care să modifice curgerea termenului, termenul de 1 an curge de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b, iar nu de la data efectuării efective a acestuia.

Faţă de aceste considerente, instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare, formulată de pârâta SC B SA, prin întâmpinare şi a respins acţiunea în anulare, ca tardiv introdusă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs lichidatorul judiciar E.I. IPURL al debitoarei SC B SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în calitate de lichidator judiciar a analizat transferurile patrimoniale efectuate de societatea debitoare, în cei trei ani anterior deschiderii procedurii, iar cu ocazia efectuării raportului de expertiză contabilă judiciară, a constatat că în luna decembrie 2006, societatea debitoare a înstrăinat mijloace fixe, obiecte de inventar, utilaje către pârâtă şi din cuprinsul facturilor şi din relaţiile obţinute de la ORC, societăţile cărora li s-a înstrăinat aceste bunuri, aveau acelaşi sediu, aceeaşi asociaţi ca şi societatea debitoare, iar prin acţiunea de înstrăinare a bunurilor s-a urmărit în acest mod prejudicierea intereselor creditorilor, ocazie cu care s-au efectuat şi plăţi cu prioritate anumitor creditori în dauna celorlalţi.

Arată recurentul că în mod greşit, prima instanţă a admis excepţia de tardivitate a acţiunii ce a formulat-o pentru anularea transferurilor patrimoniale frauduloase, deoarece el a formulat mai multe notificări în scopul predării documentelor prev. de art. 28 din Legea nr. 85/2006, de către reprezentanţii legali ai societăţii debitoare, aceştia neconformându-se solicitărilor şi în acest sens potrivit art. 147 din Legea nr. 85/2006, a sesizat judecătorul sindic, solicitând sesizarea organelor de cercetare penală pentru a efectua cercetări împotriva reprezentanţilor legali ai debitoarei, sub aspectul infracţiunii prevăzute de aceste dispoziţii şi neputând intra în posesia documentelor solicitate nu s-a putut pronunţa asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a societăţii debitoarei, respectiv de a întocmi raportul prevăzut de disp. art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006.

Mai arată recurentul că, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, din cuprinsul căreia rezultă că societatea debitoare a efectuat transferuri patrimoniale frauduloase, către pârâta SC B SA, acţiune care trebuia să fie admisă de către judecătorul sindic, fiind îndeplinite condiţiile legale prev. de disp. art. 79 şi 80 din Legea nr. 85/2006.

148

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a recursului, casarea sentinţei, respingerea excepţiei tardivităţii acţiunii în anulare şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond a acţiunii.

Recursul este fondat.Potrivit dispoziţiile art. 80 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei,

administratorul judiciar, sau după caz lichidatorul poate introduce la judecătorul sindic acţiuni pentru anularea constituirilor, ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anterior deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea, de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

Potrivit disp. art 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data formulării acţiunii în anulare de către lichidatorul judiciar, 12.08.2009, înainte de modificarea Legii nr. 85/2006 prin Legea nr. 169/2010, intrată în vigoare la 22.10.2010, se prevede că acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80 din lege, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. 1 lit. b, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii.

Termenul de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului prev. la art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, este un termen de prescripţie, susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, iar termenul de 18 luni de la data deschiderii procedurii este un termen de decădere, care nu este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

Ori, lichidatorul judiciar a formulat acţiunea în anulare a transferurilor patrimoniale, la data de 12.08.2009, deoarece reprezentanţii legali ai societăţii debitoare nu i-a înaintat actele şi documentele prev. de art. 28 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, deşi a formulat mai multe notificări către reprezentanţii societăţii debitoare pentru a-i fi înaintate actele şi documentele societăţii, în vederea întocmirii raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă, aceştia neconformându-se solicitării lichidatorului şi pentru acest motiv, lichidatorul judiciar s-a adresat judecătorului sindic potrivit art. 147 din Legea nr. 85/2006, în vederea sesizării organelor de cercetare penală pentru a efectua cercetări împotriva reprezentanţilor legali ai debitoarei, pentru infracţiunea prevăzută de acest text.

În aceste condiţii, erau motive obiective şi întemeiate ce au împiedicat lichidatorul judiciar să formuleze acţiune în anulare şi cauze de întrerupere a curgerii termenului de 1 an, prevăzut de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, astfel că în mod greşit judecătorul sindic a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare şi a respins acţiunea ca tardiv introdusă.

Pe de altă parte, nu era expirat nici termenul limită de 18 luni de la deschiderea procedurii, termen de decădere, deoarece deschiderea procedurii insolvenţei societăţii debitoare, s-a dispus prin sentinţa nr.168/15.02.2008, iar acţiunea în anulare a fost formulată la data de 12.08.2009, în termenul limită de 18 luni de la deschiderea procedurii.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.

[67] Administratorul statutar al societăţii debitoare nu are legitimare procesuală activă de a formula contestaţie împotriva vânzărilor prin negociere directă a bunurilor din patrimoniul debitoarei, în condiţiile în care i s-a ridicat dreptul de administrare.

Legea nr.85/2006, privind procedura insolvenţei, art. 18 alin. 2 lit. c

149

Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 2 lit. c din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, singurele persoane care au calitate procesuală de a acţiona, sunt creditorii, care însă nu au atacat actul de vânzare prin negociere directă, fiind de acord cu modalitatea de vânzare a bunurilor debitoarei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 105 din 19 ianuarie 2011.

Prin sentinţa nr. 1322 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a fostului administrator N V, invocată de lichidatorul judiciar, a respins contestaţia formulată de fostul administrator N V împotriva lichidatorului judiciar Extrem Insolv IPURL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, privind contestaţia împotriva vânzării prin negociere directă a bunurilor societăţii debitoare SC N SRL.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul sindic a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fostului administrator N V, invocată de lichidatorul judiciar, este întemeiată întrucât singurele persoane care au calitate procesuală de a acţiona, conform legii 85/2006, sunt creditorii care în speţă au fost toţi de acord cu vânzarea prin negociere directă şi administratorul special potrivit art. 18 alin. 2 lit. c din lege, în speţă creditorii nu au atacat actul de vânzare prin negociere directă, iar administrator special nu a fost numit, din acest punct de vedere, lichidatorul judiciar trebuia să vegheze la respectarea intereselor debitoarei aflată în faliment, iar interesul primordial pentru satisfacerea creanţelor, îl au creditorii, care nu au înţeles să conteste actul de vânzare.

Se reţine prin sentinţă că acţiunea nu putea fi legal intentată de debitoare decât prin lichidator, iar contestatorul N V nu mai este administrator al debitoarei, din moment ce dreptul de administrare a fost ridicat din 03.02.2010 şi cum acesta nu este nici administrator special, pentru a putea intenta acţiunea în condiţiile art. 18 alin. 2, lit.c din Legea nr. 85/2006,privind procedura insolvenţei, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a fostului administrator N V, invocată de lichidatorul judiciar şi a respins contestaţia formulată de fostul administrator N V, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea SC N. SRL prin asociat unic N V, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că DGFP Prahova în calitate de creditoare trebuia să fie parte în contestaţia formulată şi să-şi spună punctul de vedere, respectiv de vânzare prin licitaţie publică, deoarece vânzarea prin licitaţie publică s-a făcut la preţul de 6354,6 lei cu TVA, un preţ mic, modic, la dosarul cauzei existând o ofertă publică făcută de către numitul C D, de cumpărare la licitaţie cu suma de 491.128 lei fără TVA, persoană care nu a fost citată la licitaţie, impunându-se raportat la dispoziţiile actuale a Codului de procedură civilă şi la contrarietatea de interese, numirea unui administrator special de către instanţă, mai înainte de judecarea cererii formulate, solicitând în acest sens ca potrivit art. 41 şi urm. C.pr.civ. şi dispoziţiile actuale ale Legii nr. 85/2006, să se dispună numirea unui administrator special, pentru a se evita fraudarea societăţii recurente şi a DGFP Prahova de către lichidatorul judiciar.

Recursul este nefondat.Criticile aduse sentinţei de recurent vizează fondul litigiului, ori recurentului N V, fost

administrator unic al SC N SRL Brazi, i s-a ridicat dreptul de administrare prin sentinţa nr. 202/03.02.2010, a judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Prahova şi în această situaţie recurentul nu mai avea calitatea de reprezentant al societăţii debitoare şi prin urmare nu mai putea formula contestaţia împotriva vânzării prin licitaţie directă, cu care a fost investită prima instanţă, nemaiavând legitimare procesuală activă, astfel că în mod corect şi legal prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a fostului administrator NV, invocată de lichidatorul judiciar şi a respins contestaţia ca formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

O astfel de contestaţie putea să o formuleze creditorii şi administratorul special, ori creditorii nu au formulat contestaţie, fiind toţi de acord cu vânzarea prin negociere directă a bunurilor societăţii debitoare, iar administrator special nu a fost numit, aceasta se putea solicita la instanţa de

150

fond şi nu în calea de atac a recursului împotriva sentinţei instanţei de fond, astfel încât criticile aduse sentinţei sunt nefondate.

Aceste au fost considerentele pentru care Curtea a respins ca nefondat recursul declarat.

[68] Deschiderea procedurii de insolvenţă

Legea nr. 85/2006 privind procedura inolvenţei, art. 3 pct. 6, art. 31

Art. 31 din Legea 85/2006  - 1 Orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza, cuantumul şi temeiul creanţei;

Art. 3 pct. 6 din Legea 85/2006 - prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar pct. 12  valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 687 din 24 martie 2011.

Creditoarea AFPM Ploieşti a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC MI & S. P. SRL,în temeiul art. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi art. 197 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. În motivarea cererii s-a arătat că debitoarea datorează bugetului de stat suma de 34.172 lei reprezentând impozite/ taxe şi amenzi stabilite potrivit legislaţiei fiscale, dovedită cu titlurile de creanţă ataşate cererii.

Prin sentinţa nr. 180 din data de 2 februarie 2011 judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Prahova a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei, reţinând că pentru deschiderea procedurii de insolvenţă se impune dovedirea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art.1 şi art. 3 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În baza art. 3 pct.1 lit. a din lege, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori, iar în baza art.3 pct.12 cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.

Acest ultim articol privind valoarea prag a creanţei ca şi termenul ce se scurge de la data creanţei au fost modificate prin Legea 169 din 14 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr.505 din 21 iulie 2010, care a intrat în vigoare la data de 25 iulie 2010.

Faţă de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, judecătorul sindic analizează starea de insolvenţă a societăţii, stare determinată de îndeplinirea condiţiilor amintite mai sus, la momentul la care acesta pronunţă sentinţa.

Modificarea acestor condiţii de către legiuitor, prin norme de drept substanţial şi nu de procedură, obligă instanţă să aplice imediat legea nouă chiar şi cererilor formulate anterior modificărilor legislative menţionate.

Astfel, în situaţia tranzitorie determinată de modificarea valorii prag între data introducerii cererii şi data soluţionării cererii, sunt incidente dispoziţiile legale în vigoare la data la care se soluţionează cererea de deschidere a procedurii. Prin urmare s-a reţinut că cererea vizând creanţa de 34.172 lei, situată sub valoarea prag prevăzută de lege, de 45.000 lei, nu îndeplineşte condiţia prev. de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006.

Creditoarea AFPM Ploieşti, a declarat recurs, arătând că a solicitat ca debitoarea să fie supusă procedurii insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, având în vedere că este titulara unei creanţe constând in datorii către bugetul consolidat al statului în cuantum mai mare de 30.000 RON, valoare prag prevăzută de lege la momentul depunerii cererii, creanţa fiind certă, lichidă si

151

exigibilă, neachitată nici până în prezent ca o consecinţă a stării sale de insolvenţă care durează de peste 30 de zile.

Consideră că judecătorul sindic a apreciat eronat probele administrate în cauza, întrucât valoarea prag a fost majorată de la 30.000 lei la 45.000 lei conform noului act normativ care a intrat în vigoare la dala de 24.07.2010, însă cererea a fost introdusă în data de 28.05.2010, adică cu mult timp înainte de apariţia ultimelor modificări.

Recursul este nefondat . Dispoziţiile art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006, astfel cum au fost modificate prin Legea

nr. 169/14.07.2010, prevăd că valoarea prag pentru deschiderea procedurii insolvenţei, este de 45.000 lei şi cum creanţa recurentei era de 34.172 lei, creanţa se situa sub valoarea prag prevăzută de lege, la data soluţionării cererii, si ca atare in mod corect şi legal prima instanţă a considerat că valoarea prag ce se are în vedere la declanşarea procedurii este de 45.000 lei.

În mod judicios judecătorul sindic a apreciat că modificarea valorii prag pentru care se poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă o normă de procedură, de imediată aplicare, inclusiv în perioada tranzitorie, cuprinsă între data înregistrării cererii şi data soluţionării acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a nu se solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru o valoarea modică în actualele condiţii economice de blocaj financiar, urmărindu-se şi degrevarea instanţelor de soluţionarea unor cauze de mică importanţă.

Pe de altă parte, adoptarea acestei soluţii înlătură discriminarea ce s-ar putea crea prin aplicarea unui tratament diferenţiat debitorilor aflaţi în aceeaşi conjunctură, înrăutăţindu-se situaţia celor care au o datorie mai mică, dar împotriva cărora ar trebui deschisă procedura insolvenţei, conform vechii legi, în raport cu cei care ar avea o datorie mai mare, în speţă de peste 30.000 lei, dar nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 85/2006 rep., aşa cum a fost modificată la data de 24.07.2010 prin OUG nr. 169/2010.

[69] Creanţe anterioare deschiderii procedurii. Majorarea creanţei iniţiale.

Legea nr. 85/2006, art. 76 alin.1

Creanţele anterioare deschiderii procedurii nu se pot înscrie în tabelul creditorilor ulterior termenului limită pentru înregistrarea creanţelor.

Creanţa care reprezintă o majorare a creanţei iniţiale, înscrisă în termen în tabelul creanţelor, este anterioară deschiderii procedurii, fiind fără relevanţă faptul că a fost stabilită urmare inspecţiei fiscale efectuate ulterior.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 106 din 19 ianuarie 2011.

Creditoarea AFPT a formulat în termen procedural cerere de înscriere a creanţei în sumă de 3.845 lei împotriva debitoarei SC DS SRL, iar ulterior a formulat cerere de modificare a creanţei, în sensul majorării acesteia, de la 3.845 lei la 739.715 lei, motivat de faptul că ulterior deschiderii procedurii societatea debitoare a făcut obiectul unei inspecţii fiscale, ocazie cu care au fost stabilite debite suplimentare aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii.

152

Urmare refuzului lichidatorului judiciar de a admite în tabelul definitiv consolidat al creanţelor suma de 735.840 lei, creditoarea a formulat contestaţie, respinsă de Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa nr.476/11.10.2010.

Împotriva sentinţei nr.476/11.10.2010 a declarat recurs creditoarea AFPT, cu invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod pr. civilă.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că cererea iniţială de înscriere a creanţei bugetare în Tabelul creanţelor a fost formulată şi depusă în termenul procedural. Organele fiscale de control au fost solicitate de organele de urmărire penală în vederea efectuării unei inspecţii fiscale, astfel încât prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere s-au stabilit debite suplimentare pentru perioada anterioara deschiderii procedurii în cuantum de 735.840 lei.

Având în vedere această situaţie şi faptul că administratorul statutar al societăţii debitoare nu a colaborat cu organele fiscale, a continuat activitatea cu persoane fără contract individual de muncă şi după deschiderea procedurii insolvenţei şi nu a colaborat nici cu lichidatorul judiciar, cererea este admisibilă, vizează modificarea cuantumului creanţei motivat de o situaţie atipică urmare căreia s-au născut creanţe aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii, după termenul limita de înscriere a acestora.

Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:În mod întemeiat judecătorul sindic a constatat că cererea creditoarei AFPT de modificare a

cuantumului creanţei înscrisă în tabelul creditorilor a fost depusă cu încălcarea termenelor stabilite de judecătorul sindic

Conform dispoziţiilor art. 76 alin.1 din Legea nr. 85/2006, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin.1 lit. b va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură.

Potrivit acestor dispoziţii legale, creanţele anterioare deschiderii procedurii nu se pot înscrie în tabelul creditorilor ulterior termenului limită pentru înregistrarea creanţelor.

Or, creanţa invocată de recurenta creditoare, chiar dacă reprezintă o majorare a creanţei iniţiale, înscrisă în termen în tabelul creanţelor, este anterioară deschiderii procedurii, fiind fără relevanţă faptul că a fost stabilită urmare inspecţiei fiscale efectuate ulterior.

Dispoziţiile art. 76 alin.1 din Legea nr. 85/2006 prevăd o singură situaţie de excepţie de la faptul că, ulterior expirării termenului prevăzut la art. 62 alin.1 lit. b, o creanţă poate fi înscrisă în tabelul de creanţe, şi anume când notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

[70] Penalităţi de întârziere. Caracterul cert al creanţei, condiţie de deschidere a procedurii insolvenţei.

Legea nr. 85/2006, art. 3 pct. 6

Creanţa reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza unei prevederi dintr-un contract a cărei durată a încetat şi nu a fost prelungit, nerecunoscute de debitoare, pentru facturile emise ulterior încetării contractului, nu este certă, nefiind îndeplinită condiţia art. 3 din Legea 85/2006 pct. 6 privind caracterul cert al creanţei, condiţie de deschidere a procedurii insolvenţei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 420 din 25 februarie 2011.

153

Creditoarea SC BSS SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC CLD SRL pentru o creanţă în sumă de 94.879,64 lei, compusă din debit principal în cuantum de 35.417,52 lei şi penalităţi contractuale în cuantum de 59.462,12 lei.

Prin sentinţa nr. 1869 din 28 decembrie 2010 Tribunalul Prahova - Secţia Comercială de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins contestaţia debitoarei, a admis cererea creditoarei şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitoarea SC CLD SRL.Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.1530/02.03.2007 şi actul adiţional

nr.4779/18.06.2007, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de materiale de instalaţii termice şi sanitare, în baza căruia creditoarea a livrat debitoarei mărfuri, debitoarea având obligaţia de plată a preţului.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea 85/2006, pct 6, creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 3, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului este, potrivit art.3 pct.12 din Legea nr. 85/2006, de 45.000 lei.

Art. 3 pct. 12 a fost modificat prin Legea 169 din 14 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial la data de 21 iulie 2010, stabilindu-se un cuantum de 45.000 lei, anterior acest cuantum fiind de 30.000 lei.

Tribunalul a reţinut în mod neîntemeiat că debitoarea nu a administrat probatorii în sensul susţinerilor de contestare a penalităţilor şi ar fi recunoscut prelungirea tacită a contractului de vânzare-cumpărare nr.1530/02.03.2007, din moment ce a colaborat în continuare şi a cumpărat marfa livrată de creditoare.

Contractul de vânzare-cumpărare nr.1530/02.03.2007 a fost încheiat pentru o durată de 1 an.

La expirarea termenului de 1 an, contractul nu a fost prelungit, nefiind încheiat niciun act adiţional, însă şi după expirarea termenului creditoarea a continuat să livreze mărfuri debitoare, iar debitul principal în cuantum de 35.417,52 lei solicitat de creditoare, recunoscut de debitoare, rezultă din facturi emise începând cu 21.10.2008.

Rezultă că în ceea ce priveşte debitul principal reprezentat de contravaloarea mărfurilor livrate, în sumă de 35.417,52 lei, recunoscut de debitoare, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, însă valoarea acestei creanţe este situată sub valoarea prag prevăzută de lege, de 45.000 lei, şi nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, în sumă de 59.462,12 lei, calculate de creditoare, aceasta a invocat prevederile art. 7 din contract,

Contractul invocat a fost însă încheiat numai pentru perioada de 1 an, nefiind prelungit după trecerea acestei perioade, iar facturile din care rezultă debitul asupra căruia sunt calculate penalităţile de întârziere în baza prevederilor contractuale sunt ulterioare datei de expirare a termenului de 1 an pentru care a fost încheiat contractul.

Deşi creditoarea a continuat să livreze mărfuri debitoare, iar aceasta a acceptat mărfurile, în lipsa unei clauze exprese în acest sens nu se poate concluziona că a operat o prelungire tacită a contractului, astfel încât să fie aplicabilă facturilor neachitate clauza contractuală privind plata penalităţilor.

Aşadar, în ceea ce priveşte penalităţile, nerecunoscute de debitoare, calculate în temeiul unei prevederi dintr-un contract a cărei durată a încetat şi nu a fost prelungit, creanţa nu este certă.

Pentru aceste motive, s-au constat următoarele: creanţa reprezentând contravaloarea facturilor de livrare a mărfurilor, neachitate de debitoare şi recunoscută de aceasta, creanţă certă, lichidă şi exigibilă, nu depăşeşte valoarea minimă prevăzută de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006, nefiind îndeplinită condiţia valorii prag, iar restul creanţei solicitate, reprezentând penalităţi de întârziere calculate în baza unei prevederi dintr-un contract a cărei durată a încetat şi nu a fost

154

prelungit, nerecunoscute de debitoare, pentru facturile emise ulterior încetării contractului, nu este certă, nefiind îndeplinită condiţia art. 3 pct. 6 din Legea 85/2006 privind caracterul cert al creanţei, condiţie de deschidere a procedurii insolvenţei.

Pentru aceste motive, curtea a constatat că tribunalul a constatat în mod nelegal şi netemeinic că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea 85/2006 pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legale si apreciere eronată şi interpretare a probelor administrate şi a prevederilor contractuale.

155

Decizii RelevanteTrimestrul I 2010

Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări

Sociale

[71] Ordonanţă preşedinţială exercitată de debitorul unei obligaţii fiscale.Condiţii de exercitare. Refuzul instanţei de fond de a verifica aparenţa dreptului.

Cod procedură civilă, art. 581O.G. nr.92/2003, art. 136 alin.(1), art. 141

156

Câtă vreme, anterior executării silite, debitorul unei obligaţii fiscale are la îndemână căi legale pentru a se stabili cu claritate atât suma datorată, cât şi termenul de plată precum şi posibilitatea de a cere şi obţine, la instanţa competentă, suspendarea executării actului administrativ fiscal, beneficiind astfel de suficiente garanţii privind accesul liber la justiţie, o solicitare similară făcută pe calea dreptului comun, în cadrul procesual al dispoziţiilor art.581 cod pr.civ. nu poate fi acceptată.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 675 din 23 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului reclamantul D. C. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru ca pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se dispună suspendarea executării silite pornită în baza notificării nr. 30234/27.12.2010 emisă de pârâtă pentru plata sumei de 3460 lei.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că sunt îndeplinite prevederile art. 581 din Codul de procedură civilă, întrucât prin notificarea cu numărul de mai sus a fost avertizat că va fi executat silit de agenţia pârâtă pentru suma de 3460 lei, executare ce i-ar putea crea o pagubă iminentă, impunându-se a se lua măsuri grabnice, în contextul în care în baza a două acţiuni de drept comun în dosarele nr. 249/120/2011 şi nr. 250/120/2011 a solicitat a se constata ca neîntemeiate pretenţiile pârâtei şi a formulat separat contestaţie la executare.

S-au ataşat înscrisuri la cererea de chemare în judecată.Prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a

solicitat respingerea cererii ca atare faţă de dosarele nr. 3661/120/2010, nr. 4690/120/2010 şi nr. 2803/120/2010 având aceleaşi părţi, obiect şi aceeaşi cauză.

Pe fond pârâta a susţinut că reclamantul, pentru aceeaşi perioadă de timp nu poate deţine şi calitatea de asigurat obligatoriu prin efectele contractului individual de muncă (ca urmare a reintegrării la angajator) potrivit art. 19 lit. a din Legea nr. 76/2002, pentru care a primit drepturi salariale şi de beneficiar al indemnizaţiei de şomaj primite în baza prevederilor art. 16 lit.a coroborat cu art.5 pct.4 lit.c din Legea nr.76/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâta a administrat proba cu înscrisuri. Prin sentinţa tribunalul a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocat de pârâtă, iar

pe fond a respins cererea formulată de reclamant.Pronunţându-se asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond a respins-o ca

neîntemeiată, având în vedere faptul că în prezenta cauză s-a solicitat suspendarea executării silite pe calea ordonanţei preşedinţiale în temeiul art. 581 din Codul de procedură civilă ca urmare a notificării nr. 30234/27.12.2010 emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă în timp ce în dosarul nr. 3661/120/2010 invocat de pârâtă ca având acelaşi obiect, părţi şi cauză s-a solicitat suspendarea executării în temeiul prevederilor O.G. nr.92/2003 cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce presupune o altă cauză juridică iar în dosarul nr. 4690/120/2010 s-a solicitat pe cale de ordonanţă preşedinţială suspendarea executării silite a unor decizii(nr.5183/23.06.2010 şi 14156/15.06.2010) emise de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Dâmboviţa până la soluţionarea în mod irevocabil a dosarelor 3661/120/2010 şi respectiv 2803/120/2010 aflate pe rolul Tribunalului Dâmboviţa şi care au ca obiect anularea deciziilor menţionate, iar nu a notificării 30234/27.12.2010 ce face obiectul cauzei de faţă.

În ce priveşte autoritatea de lucru judecat invocată faţă de dosarul nr. 2803/120/2010 s-a reţinut că obiectul acţiunii îl constituie contestarea răspunsului nr. 14156/15.06.2010 al pârâtei, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele art.1201 cod civil.

Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că nu s-au făcut dovezi cu privire la punerea în executare silită a deciziei nr. 5183/23.06.2010, decizie contestată în dosarul nr. 2803/120/2010, aflat în recurs la Curtea de Apel Ploieşti astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 581 din Codul de procedură civilă.

157

Pe de altă parte, potrivit art. 172 alin. 2 din Codul de procedură fiscală „dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile”.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Reiterând susţinerile din cererea de ordonanţă preşedinţială, recurentul-reclamant a susţinut că prevederile art. 581 Cod procedură civilă, privind dreptul şi scopul unei ordonanţe preşedinţiale, de a preveni o pagubă iminentă creată cu prilejul unei executări silite au fost greşit interpretate de instanţa de fond care, respingând cererea, i-a încălcat dreptul de acces la justiţie garantat de art.21 din Constituţie câtă vreme se află în posesia mai multor notificări emise de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, care l-a somat despre executarea silită iminentă.

Refuzul instanţei de fond de a analiza fondul dreptului sub aspectul verificărilor privind aparenţa dreptului este greşit deoarece pericolul iminent al unei executări silite a fost dovedit, la fel ca şi existenţa unor cauze aflate pe rol care privesc fondul dreptului, aşa încât se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de ordonanţă preşedinţială ale cărei cerinţe sunt în totalitate îndeplinite.

Intimata-pârâtă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepţia autorităţii de lucru judecat invocată şi la instanţa de fond şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurent, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum prevede art.3041 cod cod pr.civ.,a constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Sub un prim aspect, Curtea constată că intimata-pârâtă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat prin întâmpinarea depusă în calea de atac, nu a exercitat recurs, aşa încât dezlegarea dată de prima instanţă acestui mijloc de apărare, nu poată fi supusă controlului judiciar în lipsa unei critici a sentinţei formulate în cadrul legal de pârâtă.

Sub un alt aspect, în privinţa criticilor aduse hotărârii instanţei de fond de recurentul-reclamant, Curtea constată că acestea se referă în esenţă la aplicarea greşită a legii, putând fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art.304, pct.9 cod pr.civ., chiar dacă declaraţia de recurs nu indică nici un temei juridic pentru calea de atac exercitată.

Cu susţinerea că cerinţele ordonanţei preşedinţiale sunt îndeplinite în cauză, iar instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică, respingând acţiunea, recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dreptului său de acces la justiţie şi a cerut reformarea soluţiei în sensul admiterii în fond a cererii sale.

Critica nu se justifică.Tribunalul a dat o corectă interpretare textului de lege incident în cauză corespunzător cu

situaţia de fapt constând în aceea că actul de executare contestat în cauza de faţă îl reprezintă notificarea nr.30234 din 27 decembrie 2010 emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă , depusă în copie la filele 5-6 dosar fond.

Prin intermediul acestei proceduri, reglementate de dispoziţiile codului de procedură fiscală, debitorul reclamant D.C. a fost înştiinţat despre expirarea termenului de plată a obligaţiei de plată a sumei de 3460 lei şi despre termenul stabilit pentru achitare, 15 ian.2011, pentru evitarea executării silite într-una din modalităţile prevăzute de actul normativ sus-citat.

Împotriva notificării debitorul are deschisă calea specială a contestaţiei la executare în conformitate cu art.172 din codul de procedură fiscală, aşa cum a fost înştiinţat expres prin chiar conţinutul înscrisului emis de pârâtă.

Potrivit acestui text de lege persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.

158

Titlul executoriu emis împotriva recurentului D. C. este decizia nr.5183 din 23 iunie 2010 depusă în copie la fila 15 dosar de fond.

Aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, în dosar nu există nicio dovadă că acesta a fost contestat în termenul şi condiţiile legii, aşa încât cerinţa de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale reglementate de art.581 şi urm.cod pr.civ. referitoare la vremelnicia măsurii, nu este îndeplinită.

În egală măsură Curtea retine că, la art. 136 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, legiuitorul a prevăzut că, în cazul în care debitorii nu îşi plătesc de bună voie obligaţiile fiscale, pentru stingerea acestora organele fiscale competente vor proceda la executarea silită, iar, potrivit art. 141 alin. (1) din Codul de procedura fiscală, "executarea silita a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod, de către organele de executare [....]".

Totodată, conform prevederilor art. 141 alin. (2) din Codul de procedura fiscală, "titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată stabilit de lege sau de către organul competent [...]".

Prin urmare, executarea silită este o etapă procedurală ulterioară stabilirii obligaţiilor fiscale prin actul administrativ fiscal (titlul de creanţă fiscală), act administrativ fiscal împotriva căruia debitorul (contribuabilul) poate formula contestaţie în temeiul art. 205 din Codul de procedura fiscala.

Mai mult, în temeiul prevederilor art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscala, "instanţa competentă poate suspenda executarea, daca se depune o cauţiune de pana la 20% din cuantumul sumei contestate[...]", ceea ce presupune ca executarea silita nu mai poate avea loc.

Aşadar, acest mijloc procedural de contestare a titlului de creanţă conferă garanţii suficiente în sensul efectivităţii dreptului de acces la justiţie, inclusiv posibilitatea suspendării oricărei executări pornite în cadrul acestei proceduri, cu condiţia ca debitorul să-şi exercite efectiv dreptul instituit de legiuitor în favoarea sa.

Cu toate acestea în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. 2 din Constituţie, legiuitorul are deplină şi exclusivă competenţă de reglementare prin lege norme de procedură speciale, cu condiţia ca acestea sa nu fie contrare dispoziţiilor art. 21 din legea fundamentală.

Câtă vreme, anterior executării silite, debitorul unei obligaţii fiscale are la îndemână căi legale pentru a se stabili cu claritate atât suma datorată, cât şi termenul de plată precum şi posibilitatea de a cere şi obţine, la instanţa competentă, suspendarea executării actului administrativ fiscal, beneficiind astfel de suficiente garanţii privind accesul liber la justiţie, o solicitare similară făcută pe calea dreptului comun, în cadrul procesual al dispoziţiilor art.581 cod pr.civ. nu poate fi acceptată, aşa încât în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a respins cererea de ordonanţă preşedinţială a reclamantului.

(Judecător Simona Buzoianu)

[72] Suspendarea judecăţii cauzei pentru lipsa nejustificată a părţilor.Caracter imperativ. Îndeplinirea condiţiilor legale.

Cod pr.civ., art. 242 alin. 1 pct. 2

159

Notele scrise sunt înregistrate la instanţă în ziua judecăţii, ceea ce semnifică prezenţa efectivă a reclamantei la proces în sensul preocupării acesteia pentru continuarea cursului judecăţii.

Faptul că la strigarea efectivă a pricinii, aceasta nu s-a aflat nemijlocit în sala de şedinţă nu echivalează cu ipoteza prevăzută de art.242 pct.2 cod pr.civ.mai sus citată, fiindcă raţiunea acestei dispoziţii legale este aceea de a respecta principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii şi dreptul la apărare al părţilor, care guvernează procesul civil şi care împiedică instanţa de judecată să procedeze la judecata cauzei în lipsa părţilor în condiţiile în care niciuna nu a cerut soluţionarea în lipsă.

Deşi notele scrise exprimând poziţia procesuală a reclamantei faţă de excepţiile opuse în apărare de pârâţi existau în dosar la strigarea pricinii, în încheierea de şedinţă nu este menţionată depunerea acestora prin compartimentul de registratură, iar instanţa nu le-a luat în examinare, ceea ce semnifică lipsa sa de preocupare pentru stadiul judecăţii şi aplicarea formală a dispoziţiilor referitoare la suspendare doar ca efect al absenţei fizice a părţilor ori a reprezentanţilor lor, la apelul nominal făcut de grefierul de şedinţă.

Această modalitate de aplicare a normelor imperative ale art.242 pct.2 cod pr.civ. este contrară voinţei legiuitorului care nu înfăţişarea fizică a părţilor a avut-o în vedere la edictarea textului legal ci conduita lor procesuală, constând în preocuparea efectivă pentru cursul judecăţii, sancţionând cu întreruperea acestuia prin suspendare, tocmai lipsa de diligenţă şi de atitudine pentru continuarea procesului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 451 din 2 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului reclamanta N. R. R,, calitate de fostă salariată a Casei de Cultură în funcţia de referent, a chemat în judecată pârâtele Primăria Municipiului -prin primar-şi Consiliul Local al Municipiului, solicitând în contradictoriu cu aceştia să se dispună: anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 134/2010, prin care la art. 8 s-a hotărât desfiinţarea Casei de Cultură; anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 137/2010 prin care la art. 4 s-a aprobat organigrama şi statul de funcţii al Teatrului Municipal ; anularea preavizului nr. 223 din data de 4 august 2004; anularea dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă nr. 263 din 01.09.2010;reintegrarea pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă; plata drepturilor salariale şi a drepturilor băneşti stabilite prin Contractul Colectiv de Muncă, art. 16 şi 27 de la data desfacerii contractului individual de Muncă şi până la reintegrarea sa efectivă; plata drepturilor restante prevăzute de art. 31 pct.12 şi pct. 15 lit. b din Contractul Colectiv de Muncă; restituirea reţinerii de 25% din salariul lunar, aplicată cu 1 iulie 2010, stabilită prin ordonanţă de urgenţă, precum şi restituirea reţinerii de 25% din drepturile de concediu de odihnă pe anul 2010.

În dovedirea cererii reclamanta a depus înscrisuri.Cauza a primit termen de judecată la 21 octombrie 2010, când, s-a încuviinţat cererea

de amânare a cauzei formulată de reclamantă, pentru a lua cunoştinţă de întâmpinarea formulată de pârâţi şi în care au fost invocate excepţia necompetenţei materiale a tribunalului-Secţia Civilă, cu privire la soluţionarea capetelor de cerere privind anularea HCL nr. 134/2010 şi 137/2010, precum şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primarului Municipiului şi a Consiliului Local, primind un nou termen de judecată la 4 noiembrie 2010.

Pentru acest termen de judecată reclamanta a formulat concluzii scrise.Tribunalul prin încheierea de şedinţă din data de 4 noiembrie 2010 în baza disp. art.

242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, a suspendat judecata cauzei, pentru lipsa nejustificată a părţilor.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta, care susţine că la termenul din 4 noiembrie 2010 instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor excepţiile ridicate de pârâţi iar nu să suspende judecata.

Recurenta a susţinut că starea sa de sănătate nu i-a permis să rămână în sala de judecată până la strigarea dosarului nr.4770/120/2010, motiv pentru care a depus la arhiva instanţei note scrise, în care şi-a prezentat poziţia cu privire la excepţiile ridicate . Precizează de asemenea, că

160

notele scrise au fost depuse sub semnătură de primire, fiind preluate şi comunicate instanţei de către funcţionarii de la arhivă chiar înainte de începerea şedinţei de judecată .

Pentru că din încheierea de şedinţă criticată nu rezultă că instanţa a luat cunoştinţă despre aceste note scrise, recurenta consideră că suspendarea cauzei, pentru absenţa sa este o măsură nelegală, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.

Curtea, verificând încheierea recurată în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum prevede art.3041 Cod procedură civilă, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed.

Norma juridică din art.242 pct.2 cod pr.civ. referitoare la suspendarea voluntară determinată de lipsa părţilor, are caracter imperativ iar nu facultativ şi drept urmare, obligă instanţa de judecată să dispună suspendarea judecăţii dacă niciuna dintre părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii şi nu s-a cerut judecarea în lipsă, conform art.242 alin.2 din acelaşi cod.

Dacă la judecată se înfăţişează cel puţin o parte, instanţa nu va mai dispune suspendarea judecăţii pe acest temei, ci în condiţiile art.152 cod pr.civ. va păşi la judecată, pronunţându-se pe temeiul dovezilor administrate şi analizând eventualele excepţii sau mijloace de apărare invocate.

La termenul de judecată din 4 noiembrie 2010 când a fost pronunţată încheierea recurată reclamanta N. R.R. a formulat şi depus la dosar note scrise la care a ataşat înscrisuri prin intermediul cărora a răspuns motivat excepţiilor invocate prin întâmpinare la termenul anterior de partea adversă, solicitând respingerea acestora.

Notele scrise sunt înregistrate la instanţă şi datate 4 noiembrie 2010, ceea ce semnifică prezenţa efectivă a reclamantei la proces în sensul preocupării acesteia pentru continuarea cursului judecăţii.

Faptul că la strigarea efectivă a pricinii, aceasta nu s-a aflat nemijlocit în sala de şedinţă nu echivalează cu ipoteza prevăzută de art.242 pct.2 cod pr.civ.mai sus citată, fiindcă raţiunea acestei dispoziţii legale este aceea de a respecta principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii şi dreptul la apărare al părţilor, care guvernează procesul civil şi care împiedică instanţa de judecată să procedeze la judecata cauzei în lipsa părţilor în condiţiile în care niciuna nu a cerut soluţionarea în lipsă.

Deşi notele scrise exprimând poziţia procesuală a reclamantei faţă de excepţiile opuse în apărare de pârâţi existau în dosar la strigarea pricinii, în încheierea de şedinţă nu este menţionată depunerea acestora prin compartimentul de registratură, iar instanţa nu le-a luat în examinare, ceea ce semnifică lipsa sa de preocupare pentru stadiul judecăţii şi aplicarea formală a dispoziţiilor referitoare la suspendare doar ca efect al absenţei fizice a părţilor ori a reprezentanţilor lor, la apelul nominal făcut de grefierul de şedinţă.

Această modalitate de aplicare a normelor imperative ale art.242 pct.2 cod pr.civ. este contrară voinţei legiuitorului care nu înfăţişarea fizică a părţilor a avut-o în vedere la edictarea textului legal ci conduita lor procesuală, constând în preocuparea efectivă pentru cursul judecăţii, sancţionând cu întreruperea acestuia prin suspendare, tocmai lipsa de diligenţă şi de atitudine pentru continuarea procesului.

Exprimarea în scris, de către reclamantă, a poziţiei sale faţă de excepţiile invocate prin întâmpinare şi care a constituit motivul exclusiv ce a impus amânarea judecăţii de la termenul anterior din 21 octombrie 2010 la cel din 4 noiembrie 2010, nu înseamnă lipsa părţii de la strigarea pricinii, astfel încât art.242 pct.2 cod pr.civ.să fie aplicabil, ceea ce atrage cazul de casare prev.de art.304 pct.5 din acelaşi cod şi a impus admiterea recursului conform art.312(1) cod pr.civ, casarea încheierii de suspendare a judecăţii din 4 noiembrie 2010, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă de fond.

(Judecător Simona Buzoianu)

[73] Nepronunţarea asupra excepţiei. Sancţiunea pentru omisiunea de a pune excepţia în dezbaterea contradictorie a părţilor şi apoi de a o soluţiona motivat.

161

Lipsa calităţii procesuale active sau pasive a părţilor constituie excepţii de fond absolute care obligă instanţa, în cazul admiterii lor, la respingerea cererii, fără să mai fie posibilă discutarea fondului pe de o parte, iar omisiunea de a pune o excepţie în dezbaterea contradictorie a părţilor şi apoi de a o soluţiona motivat, echivalează cu încălcarea de către instanţă a dreptului părţilor la apărare fiindcă, procedând astfel, le-a privat deopotrivă de posibilitatea de a o susţine şi, respectiv de a o combate, pe de alta.

În egală măsură, nepronunţarea asupra excepţiei pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluţia dată.

Curtea, prin soluţionarea recursului, nu se poate pronunţa direct şi pentru prima oară în cadrul procesual legal asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei, deoarece ar priva ambele părţi de calea legală de atac şi nu ar asigura, mai cu seamă părţii nemulţumite de dezlegarea dată, garanţiile unui proces echitabil.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 53 din 19 ianuarie 2011.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul tribunalului reclamantele au chemat în judecată pe pârâta SC „A” SA Ploieşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate că în perioadele menţionate în anexa la cererea de chemare în judecată au fost încadrate în locuri de muncă în care au lucrat efectiv în procent de 100 % din programul de lucru, în grupa II-a de muncă şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei de a efectua cuvenitele modificări în carnetele lor de muncă.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat ca în perioadele menţionate expres în anexa la acţiune, au avut calitatea de salariate în cadrul pârâtei, îndeplinind diferite funcţii şi au lucrat efectiv 100 % din program în secţii cuprinse în grupa a II- a de muncă, deoarece SC Amplo SA Ploieşti a fost în subordinea diferitelor forme de organizare din domeniul Petrolului şi Chimiei, or personalul care şi-a desfăşurat activitatea în unităţi aparţinând Ministerului Chimiei şi Petrochimiei în baza HG nr.456/1990 modificată prin HG nr. 559/1990 au beneficiat de grupele I şi a II a de muncă, pentru întreaga perioada lucrată după 18.03.1969, astfel încât, cât timp unitatea pârâtă a funcţionat şi funcţionează în cadrul Rafinăriei Astra Ploiesti, iar activitatea desfăşurată a avut ca obiect principal domeniul chimiei-petrochimiei, înseamnă că şi salariaţii acestei societăţi pot beneficia de încadrare în grupa a II a de muncă în condiţiile respectării metodologiei prevăzute de Ordinul 50/1990, întrucât au lucrat în acelaşi grad de pericol ca şi personalul de baza din cadrul Rafinăriei Astra Ploiesti.

În dovedirea acestor susţineri reclamantele au depus înscrisuri. Prin întâmpinarea formulată (filele 114-117) pârâta s-a apărat în principal opunând

excepţia lipsei calităţii sale procesuale pentru primul capăt de cerere susţinând că în calitatea de angajator pentru reclamante ca şi continuator în drepturi al fostei întreprinderi desfiinţate dup 1990, nu poate elibera adeverinţe care să ateste grupele speciale de muncă, fiindcă nominalizarea persoanelor care au desfăşurat activităţi în grupele I şi II de muncă în perioade anterioare datei de 1 aprilie 2001 se făcea după procedura instituită de Ordinul 50/1990 referitoare la termenul şi criteriile cerute de acest act normativ.

În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii în fondul cauzei ca neîntemeiată, motivând în esenţă, că reclamantele din prezenta cauză nu au desfăşurat activităţi ce pot fi încadrate în grupa a II a de muncă în conformitate cu Ordinele nr.50/1990 şi Ordinul nr.100/1990, astfel încât nu pot fi beneficiarele acestei grupe de muncă.

Şi pârâta a administrat proba cu înscrisuri.La termenul de judecată din 5 martie 2010 a fost încuviinţată proba cu expertiză de

specialitate la solicitarea reclamantelor. lucrare care a fost întocmită de expert C.A.La termenul de judecată din 25 iunie 2010 când pricina s-a amânat pentru a da posibilitatea

pârâtei să ia cunoştinţă de conţinutul acesteia, reclamantele au formulat şi depus concluzii scrise, având loc şi dezbaterile.

162

Prin sentinţa civilă nr. 887 pronunţată la aceeaşi dată, tribunalul a admis acţiunea şi a constatat că acestea au dreptul de a beneficia de grupa a II de muncă în cadrul unităţii pârâte în procent de 100% conform raportului de expertiza, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni in carnetele de muncă ale reclamantelor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:Reclamantele au îndeplinit funcţia de strungar în cadrul societăţii pârâte, având atribuţii

specifice acestei meserii, desfăşurând activitate direct în sectoarele de producţie ale societăţii, SC P. SA Ploieşti, unitate din care a făcut parte şi actuala societate până la 01.01.1978, acordând salariaţilor, inclusiv reclamantelor, care au lucrat în cadrul acesteia, adeverinţe pentru grupa a II a de muncă până la această dată când SC ”A” SA Ploieşti a trecut în subordinea IAMC Otopeni, fără a-şi schimba locaţia sau domeniul de activitate, lucrând în continuare pentru chimie şi petrochimie, reclamantele având aceleaşi atribuţii.

A mai reţinut instanţa de fond că potrivit Ordinul nr.50/1990, “beneficiază de încadrarea în grupele I şi II, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului personalului care este in activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştrii, tehnicieni, personal de întreţinere si reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum si alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă si activităţile prevăzute în anexele 1 si 2“.

Ordinului 50/1990, reglementează faptul că activitatea desfăşurata în perioada 18.03.1969-31.12.1989 se încadrează în grupele I şi a II a de muncă fără a fi condiţionată de existenţa buletinelor de determinare a noxelor, acest ordin reglementând acordarea grupelor de muncă în raport de activitatea desfăşurată şi locul de muncă.

Cum din actele şi lucrările dosarului reiese ca reclamantele au îndeplinit în cadrul societăţii pârâte funcţia de strungar, desfăşurând activităţi specifice acestei meserii direct în sectoarele de producţie ale angajatorului care s-a aflat in subordinea ministerelor din domeniul petrochimiei, instanţa de fond a concluzionat că activitatea desfăşurată de reclamante se încadrează în grupa II de muncă în conformitate cu reglementările Ordinului nr.50/1990- republicat - anexa 2 poziţia 34 coroborat cu pct.3 si 7 din acelaşi ordin, Ordinul 969/1990 pct.2 si HG nr.559/1990.

Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs.Un prim motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă, se referă la faptul că instanţa

de fond a încălcat dispoziţiile art. 137 Cod procedură civilă, în sensul că a omis a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SC „A” SA Ploieşti în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, excepţie invocată la instanţa de fond la termenul din 19 martie 2010.

Faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi nu s-a pronunţat asupra ei, echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare al pârâtei, întrucât excepţia constituie o formă a apărărilor procesuale puse la dispoziţia celui chemat în judecată.

Apreciază că prejudiciul creat prin această omisiune poate fi reparat doar în situaţia în care instanţa de recurs ar admite recursul şi ar trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa ar trece peste acest motiv de casare, solicită să se constate că primul capăt de cerere a fost formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât în conformitate cu prevederile punctului 6 din Ordinul nr. 50 /1990 al Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerile unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile concrete în care şi-au desfăşurat activitatea persoanele respective.

Actele normative care reglementau încadrarea în fostele grupe I şi II de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000., iar după această dată nu mai exista baza legală pentru încadrarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite în grupe superioare.

Eliberarea adeverinţelor privind atestarea faptului că, în anumite perioade anterioare datei de 01.04.2001, o persoană şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în

163

grupele I şi II de muncă se poate face numai dacă nominalizarea persoanei s-a făcut anterior datei de 01.04.2001 şi numai pe baza documentelor întocmite de la acea vreme, verificabile, aflate în evidenţa angajatorilor sau deţinătorilor de arhive.

Recurenta a susţinut că în aceste condiţii societatea, în calitate de sa angajator al reclamantelor, nu poate să încadreze activităţi desfăşurate anterior datei de 01.04.2001 în grupe superioare de muncă, neexistând temei legal.

În cauză nu s-a făcut nominalizarea reclamantelor întrucât nu se încadrau în categoriile de personal care lucrau în condiţii deosebite, singura obligaţie care îi revenea angajatorului era aceea de a elibera adeverinţă privind atestarea faptului că într-o anumită perioadă angajatul şi-a desfăşurat sau nu activitatea în locurile de muncă încadrate în grupele I şi II de muncă.

Cum calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, atâta timp cât angajatorul nu mai are posibilitatea legală de a face încadrarea în grupele I şi II de muncă, de principiu, interesul urmărit de reclamanţi prin promovarea prezentei cereri nu se mai poate realiza faţă de SC „A” SA.

Recurenta invocă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC „A” SA în ceea ce priveşte perioada anterioară date de 01.01.1978 întrucât pentru această perioadă intimatele reclamante au fost angajate ale SC P SA , care de altfel le-a eliberat pentru perioada anterioară datei de 01.01.1978 adeverinţe din care rezultă că au fost încadrate în grupa a II de muncă în procent de 100% .

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 al Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii. Susţine în acest sens că pentru perioada 1995–2001, expertul a arătat că reclamantele ar trebui să beneficieze de grupa II de muncă în considerarea dispoziţiilor Ordinului 50/1990 – Anexa 2 poziţia 34, coroborat cu pct.3 şi 7 însă activităţile indicate de textul de lege invocat nu au nicio legătură cu profilul de activitate al SC „A” SA şi nici cu activităţile concrete ale reclamantelor.

Intimatele-reclamante au formulat şi depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Curtea, verificând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în recurs, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de probele care au fost administrate dar şi sub toate aspectele, aşa cum prevede art.3041 cod pr.civ.a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Potrivit art.137 alin.1 şi 2 cod pr.civ.instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, cu excepţia celor pentru dezlegarea cărora este necesară administrarea de dovezi, situaţia în care vor fi unite cu fondul cauzei.

Această dispoziţie legală s-a invocat a fi încălcată de instanţa de fond care, învestită prin întâmpinare cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, opusă de pârâtă ca mijloc de apărare pentru capătul principal al acţiunii reclamantelor, a omis să o dezlege, nepronunţându-se în vreun fel asupra ei nici prin încheierile de la termenele de judecată acordate nici prin sentinţă.

Critica este justificată.Curtea constată că lipsa calităţii procesuale active sau pasive a părţilor constituie excepţii de

fond absolute care obligă instanţa, în cazul admiterii lor, la respingerea cererii, fără să mai fie posibilă discutarea fondului pe de o parte iar omisiunea de a pune o excepţie în dezbaterea contradictorie a părţilor şi apoi de a o soluţiona motivat, echivalează cu încălcarea de către instanţă a dreptului părţilor la apărare fiindcă, procedând astfel, le-a privat deopotrivă de posibilitatea de a o susţine şi, respectiv de a o combate, pe de alta.

În egală măsură, nepronunţarea asupra excepţiei pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluţia dată.

Curtea, prin soluţionarea recursului, nu se poate pronunţa direct şi pentru prima oară în cadrul procesual legal asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei, deoarece ar priva ambele părţi de calea legală de atac şi nu ar asigura, mai cu seamă părţii nemulţumite de dezlegarea dată, garanţiile unui proces echitabil.

164

Cum această neregularitate procedurală constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, conform cazului de casare prev.de art.304, pct.5 cod pr.civ. Curtea va admite recursul exercitat de pârâta SC Amplo SA Ploieşti şi în temeiul art.312, art.315 cod pr.civ.va casa în tot hotărârea tribunalului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a soluţiona motivat excepţia de fond invocată, după punerea acesteia în discuţia contradictorie a părţilor şi luarea concluziilor lor, urmând ca în raport de dezlegarea dată să soluţioneze, dup caz fondul acţiunii cu cele două capete de cerere formulate de reclamantele-intimate.

(Judecător Simona Buzoianu)

[74] Condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile. Grupe de muncă. Inadmisibilitatea acţiunii.

Legea nr. 226/2006, art. 1 alin. 3HG nr. 261/2001 şi HG nr. 1025/2003 Codul Muncii, art. 169

Dezlegarea dată de instanţă acţiunii precizate a reclamanţilor a fost în sensul obligării pârâtelor “să recunoască reclamanţilor condiţiile de muncă deosebite/speciale” în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea începând cu anul 2001 şi în continuare, inclusiv pentru viitor, dezlegare pronunţată împotriva legii şi cu nerespectarea actelor normative în vigoare, câtă vreme cele două societăţi pârâte şi locurile de muncă din cadrul acestora nu figurează în Anexele 1 şi 2 din Legea nr.226/2006, ele nu au parcurs procedura şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite/speciale şi nu au obţinut avizul legal şi obligatoriu în acest sens.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 8 din 12 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA- Regionala CFR Bucureşti şi SC Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA-Secţia IMC Bucureşti, obligarea acestora să le recunoască condiţiile de muncă speciale, respectiv deosebite, să obţină avizele necesare şi să le completeze carnetele de muncă cu această menţiune pentru fiecare reclamant în parte, potrivit perioadelor precizate în anexa la acţiune (pârâta 1 de la 01.04.2001 la 02.11.2004, iar pârâta 2 de la 02.11.2004 la zi, urmând ca pârâta 2 să rectifice contractele individuale de muncă referitoare la condiţii de muncă, cu precizarea „condiţii speciale” respectiv „condiţii deosebite” în loc de „condiţii normale” cum este menţionat în prezent.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt angajaţi în sistemul căilor ferate, în funcţia de mecanic maşini grele de cale, şef echipă întreţinere cale meseriaş întreţinere cale, lăcătuş mecanic, iniţial desfăşurându-şi activitatea în cadrul Secţiei Întreţinere Mecanizată a Căii din cadrul Regionalei CF Bucureşti, iar ulterior, urmare reorganizării succesive de la Calea Ferată, au fost preluaţi prin reorganizare potrivit HG 591/1998 de către CN.CF”CFR” SA-Regionala CF Bucureşti începând cu data de 01.10.1998, iar apoi în baza art.169 din Codul muncii au fost preluaţi la 02.11.2004 de către CN.CF”CFR” SA-SC IMCF SA-SIMC Bucureşti.

Au mai arătat reclamanţii că până la data de 01.04.2001 când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000 au fost beneficiari ai grupelor I şi II de muncă în procent de 100% potrivit menţiunilor din carnetele de muncă, conform Ordinului 125/1990 raportat la Ordinul 50/1990 anexa nr.1 poziţia 123 şi au beneficiat şi beneficiază şi în continuare de:sporuri la salariu, inclusiv spor pentru condiţii grele de muncă feroviară de 15%, spor pentru condiţii vătămătoare de 10% şi spor pentru condiţii periculoase de 15%, activitatea pe care o desfăşoară având legătură directă cu siguranţa circulaţiei şi

165

fiind examinaţi periodic din punct de vedere medical şi psihologic, conform Ordinului 447/2003 şi de concedii de odihnă suplimentare.

Cu toate acestea, cele două pârâte (pârâta 1- Regionala CF Bucureşti şi pârâta 2-SC SIMC SA), în calitate de angajatori nu au depus diligenţele necesare pentru a obţine avizele necesare în vederea încadrării reclamanţilor în condiţii speciale şi deosebite de muncă, ce au înlocuit grupele de muncă prin Legea nr.19/2000, fiind prejudiciaţi în dreptul lor de a li se recunoaşte aceste condiţii de muncă, cu toate că HG nr.1025/2003 stipulează că încadrarea se face cu condiţia ca locurile de muncă să fi fost încadrate în grupe de muncă anterior datei de 01.04.2001, dacă aceste condiţii nu s-au normalizat sau nu s-au schimbat, cum este cazul în speţă.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Codului muncii, ale Legii nr.168/1999, ale Legii nr.19/2000, ale HG nr.1025/2003, ale Legii nr.226/2006, ale HG nr.246/2007, ale Ordinului nr.447/2003 şi Instrucţiei 201, precum şi ale Contractului colectiv de muncă şi s-au depus în copie: cărţile de identitate, contractele individuale de muncă, fişa postului şi extras din Contractul colectiv de muncă, precum şi un tabel nominal cu perioadele şi condiţiile de muncă pentru fiecare reclamant, defalcat la fiecare angajator.

La termenele de judecată din 17.03.2010 şi respectiv 31.03.2010 s-au depus precizări ale acţiunii introductive în sensul că reclamanţii solicită recunoaşterea, acordarea şi menţionarea în carnetele de muncă a condiţiilor speciale, respectiv deosebite de pârâta Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA-Secţia IMC Bucureşti pentru perioada de la 02.11.2004 la zi şi pe viitor, până la încetarea activităţii.

Pârâta CNCF”CFR”SA-Regionala Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată întrucât conform art.6 din Ordinul nr.50/1990 nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor cu sindicatele din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective, cu îndeplinirea anumitor condiţii şi anume: avizele date de Ministerul Sănătăţii, Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii.

Şi pârâta SC Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii invocând pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acesteia în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, având în vedere că prestarea activităţii unui salariat în condiţii speciale de muncă nu poate fi constatată printr-o hotărâre judecătorească, încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale făcându-se potrivit unei metodologii specifice prevăzută de HG nr.1025/28.03.2003. Aceeaşi excepţie a fost ridicată şi pentru al doilea capăt de cerere, cu observaţia că legea nu retroactivează pentru a se acorda avizul de încadrare în condiţii speciale pentru o perioadă anterioară cu 10 ani, iar pentru obţinerea avizului de condiţii deosebite nu mai există nicio bază legală în prezent, singurul act normativ în vigoare care îl reglementează fiind HG 246/2007 ce se referă la reînnoirea avizelor pentru cele deja acordate şi nicidecum la obţinerea altora noi, aceleaşi concluzii menţinându-se şi pentru al treilea capăt de cerere.

Pe fond s-a solicitat respingerea cererii, întrucât programul normal de lucru al reclamanţilor nu se desfăşoară în întregime pe un şantier deschis unde se pot înregistra eventuali factori de risc, ci salariaţii prestează muncă şi în atelierele de reparaţii, de aceea activitatea nu a fost nominalizată ca fiind încadrabilă în condiţii de muncă speciale în anexele nr. 1 şi 2 din Legea nr.226/2006.

Un alt criteriu neîndeplinit este cel al lipsei vreunui efect nociv asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate a reclamanţilor datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani, iar împrejurarea că salariaţii beneficiază de concedii de odihnă suplimentare şi de sporuri la salarii este justificată de clauzele contractului colectiv de muncă.

S-a depus în copie o raportare a morbidităţii profesionale de la Serviciile de medicina muncii.

Reclamanţii au răspuns la întâmpinări reiterând susţinerile din cererea de chemare în judecată şi arătând că ambele pârâte nu au explicat de ce nu au întreprins demersurile legale prevăzute în HG 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locurile de muncă în aceste condiţii, deşi aveau obligaţia să o facă, atelierul de instalaţii nu este dotat cu instalaţie de aer condiţionat şi subzistă atât factorii de risc cât şi efectele asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, iar aprecierea îndeplinirii acestor condiţii nu revenea pârâtelor, ci organelor abilitate.

166

În cauză, la solicitarea părţilor, au fost administrate probe cu : înscrisuri, interogatorii şi expertiză în specialitatea protecţia muncii.

După administrarea probatoriilor prin sentinţă, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC Întreţinere Mecanizată a Căii Ferate SA, s-a admis acţiunea în sensul că au fost obligate pârâtele să recunoască reclamanţilor condiţiile de muncă în care îşi desfăşoară activitatea conform raportului de expertiză şi a tabelului nominal cu perioadele şi condiţiile de muncă pentru fiecare reclamant în parte.

Totodată, au fost obligate pârâtele la 4200 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt încadraţi în

sistemul căilor ferate, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Secţiei Întreţinere Mecanizată a Căii din cadrul Regionalei CF Bucureşti, iar ulterior, urmare reorganizării succesive de la Calea Ferată au fost preluaţi prin reorganizare potrivit HG 591/1998 de către CN.CF”CFR” SA-Regionala CF Bucureşti începând cu data de 01.10.1998, iar apoi în baza art.169 din Codul muncii au fost preluaţi la 02.11.2004 de către CN.CF”CFR” SA-SC IMCF SA – SIMC Bucureşti.

Până la data de 01.04.2001 când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000 reclamanţii au fost beneficiari ai grupei I de muncă în procent de 100% potrivit menţiunilor din carnetele de muncă, conform Ordinului 125/1990 raportat la Ordinul 50/1990 anexa nr.1 poziţia 123, respectiv grupa a II a şi au beneficiat şi beneficiază şi în continuare de sporuri la salariu, inclusiv spor pentru condiţii grele de muncă feroviară de 15%, spor pentru condiţii vătămătoare de 10% şi spor pentru condiţii periculoase de 15%, aşa cum rezultă din contractele individuale de muncă ale acestora.

Activitatea pe care o desfăşoară reclamanţii are legătură directă cu siguranţa circulaţiei şi sunt examinaţi periodic din punct de vedere medical şi psihologic, conform Ordinului 447/2003, beneficiind şi de concedii de odihnă suplimentare, această concluzie fiind reţinută de instanţă pe baza înscrisurilor medicale depuse la dosar de către reclamanţi, a raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, precum şi a răspunsului la interogatoriu dat de CN.CF”CFR” SA-Regionala CF Bucureşti, care la întrebarea nr.4 a răspuns în sensul că funcţiile reclamanţilor concură la siguranţa circulaţiei pe calea ferată.

Instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că lucrul desfăşurat de reclamanţi este în aceleaşi condiţii de muncă şi cu aceeaşi factori de risc pentru care au beneficiat de grupa I şi a II a de muncă în conformitate cu Ordinul nr.125/1990 şi Ordinul nr. 50/1990, până la 01.04.2001, când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000, care prin art.198 a abrogat Ordinul 50/1990.

De asemenea, a mai reţinut instanţa de fond că din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că şi în prezent şi pe toată perioada anterioară începând cu anul 2001 la locurile de muncă ale reclamanţilor există condiţii grele, cu situaţii generatoare de riscuri de accidentare şi de îmbolnăvire profesională, cu noxe chimice în atelierele în care aceştia activează, respectiv substanţe ca: toluen, xilen, monoxid de carbon, hidrocarburi alifatice, cu un nivel de zgomot şi presiune acustică care depăşesc, constant, nivelul de zgomot admisibil, potrivit măsurătorilor efectuate la locul de muncă, timpul de lucru efectiv în aceste condiţii fiind de peste 80% din timpul total de lucru şi devenind şi 100% în cazul anumitor reclamanţi.

Totodată, s-a mai reţinut de instanţa de fond că HG nr.1025/2003 defineşte locurile de muncă în condiţii speciale ca fiind acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă şi a condiţiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacităţii de muncă, îmbolnăviri profesionale şi la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securităţii şi sănătăţii angajaţilor.

Aceeaşi hotărâre de guvern menţionează la art.1 faptul că persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a şi că expertizarea tehnică a locurilor de muncă în vederea încadrării acestora în condiţii speciale reprezintă identificarea factorilor de risc existenţi la locul de muncă, care nu pot fi înlăturaţi, iar expertiza medicală în vederea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale reprezintă procesul de evaluare, în baza datelor medicale, a efectelor riscurilor care nu pot fi înlăturate, asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate a angajaţilor.

Art. 2 prevede printre criterii:încadrarea în grupa I anterior datei de 01.04.2001, existenţa unor factori de risc la locurile de muncă, efecte asupra sănătăţii şi securităţii, pe perioada ultimilor 15 ani, efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate pe baza datelor medicale

167

înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, criterii care sunt îndeplinite în cauză, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică.

În sarcina angajatorului era nominalizarea acestor locuri de muncă, iar locurile de muncă ale reclamanţilor sunt prevăzute în Anexa I, pct.7 din HG 1025/2003 şi sesizarea ITM pentru verificarea îndeplinirii acestor condiţii, ori niciuna dintre pârâte nu a făcut dovada îndeplinirii acestor obligaţii, invocând faptul că nu au considerat că erau îndeplinite criteriile legale pentru acordarea grupelor de muncă reclamanţilor, însă aşa cum s-a arătat activităţile desfăşurate de aceştia erau prevăzute în Anexa I, pct.7, iar examinarea îndeplinirii condiţiilor revenea organelor abilitate de lege şi nu angajatorului.

Mai mult, pârâta SC SIMC SA a invocat excepţia inadmisibilităţii introducerii acţiunii, arătând că instanţa nu ar putea pronunţa în acest caz o hotărâre judecătorească care să le fie opozabilă, fiind numai de competenţa Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a se pronunţa cu privire la constatarea îndeplinirii criteriilor pentru încadrarea în grupe de muncă.

Instanţa de fond a respins această excepţie întrucât admiterea acesteia ar echivala cu o restricţionare a accesului la justiţie al reclamanţilor, consfinţit de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu o nerespectare a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria turpitudine.

Mai mult, chiar HG 1025/2003 a prevăzut un caz de reconstituire prin hotărâre judecătorească a perioadei lucrate în condiţii speciale în cazul distrugerii arhivelor, în art.11, de unde se desprinde concluzia că instanţa poate constata ea însăşi îndeplinirea acestor condiţii speciale.

Legea nr.226/2006 prevede la art.1 alin.3 că în situaţiile în care potrivit legii, unităţile din anexa 2 îşi schimbă denumirea, sediul ori se reorganizează, chiar prin preluarea totală a patrimoniului de către o altă unitate, locurile de muncă în care până la data modificărilor s-au desfăşurat activităţile din anexa 1 rămân în continuare încadrate în condiţii speciale de muncă, dacă respectivele condiţii speciale de muncă se regăsesc la noua societate.

Şi art.169 din Codul muncii garantează protecţia drepturilor salariaţilor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator, drepturile şi obligaţiile cedentului fiind transferate integral cesionarului, acest articol fiind o transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2001/2003 a Consiliului Europei.

Coroborând probele administrate în cauză cu prevederile legale menţionate, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată şi a admis-o, după cum s-a arătat mai sus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. Întreţinere Mecanizată a Căii ferate S.A.-Secţia I.M.C. Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Invocând cazul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 cod pr.civ. recurenta-pârâtă a susţinut că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii şi a reluat în esenţă susţinerile din apărările formulate la instanţa de fond.

Recurenta-pârâtă a criticat dezlegarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte primul şi al doilea capăt de cerere din acţiunea reclamanţilor susţinând că prestarea activităţii unui salariat în condiţii speciale de muncă nu poate fi constatată printr-o hotărâre judecătorească; că încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale s-a făcut potrivit unei metodologii specifice prevăzute de HG nr.1025/28.03.2003 iar referitor la al doilea capăt de cerere, legea nu retroactivează pentru a se acorda actualmente avizul de încadrare în condiţii speciale pentru o perioadă anterioară cu10 ani; pentru obţinerea avizului de condiţii deosebite nu mai există nici o bază legală în prezent, singurul act normativ în vigoare care îl reglementează fiind HG 246/2007 însă acesta ce se referă doar la reînnoirea avizelor pentru cele deja acordate şi nicidecum la obţinerea altora noi.

În subsidiar pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa instanţei de fond care a reţinut în mod eronat că activitatea reclamanţilor are legătura directă cu siguranţa circulaţiei şi sunt examinaţi periodic din punct de vedere medical şi psihologic conform Ordinului 447/2003, deşi pentru funcţiile de meseriaş întreţinere cale, motorist şi lăcătuş mecanic nici nu efectuează examinarea medicală şi psihologică în baza acestui Ordin, nefiind deci funcţii care concură la siguranţa circulaţiei.

168

Aceeaşi eroare de interpretare a legii s-a produs şi în menţionarea de către instanţa de fond că locurile de muncă ale reclamanţilor ar fi prevăzute în Anexa I pct.7 din HG nr.1025/2003 care conţine în realitate numai lista locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate in condiţii speciale, iar la pct.7 se indică „activitatea desfăşurată de personalul din siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de mecanic de locomotivă şi automotor, mecanic ajutor şi mecanic instructor" fără ca vreuna din funcţiile deţinute de intimaţii-reclamanţi să fie enumerată, în condiţiile în care activitatea societăţii este preponderent de construcţie, întreţinere şi reparare mecanizată a căii ferate, aşadar motivarea instanţei este lipsită de temei legal.

În plus, pentru a beneficia de încadrarea vreunei activităţi în condiţii speciale de muncă era necesar ca S.C. Întreţinere Mecanizata a Căii Ferate S.A., să figureze în Anexa nr.2 din Legea nr.226/2006 ca unitate care a obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare, recurenta neregăsindu-se printre unităţile nominalizate in acest sens.

De asemenea, nominalizarea de către legiuitor a unei activităţi care se încadrează în condiţii speciale nu echivalează cu acordarea obligatorie a condiţiilor speciale de muncă, ci trebuie identificate criteriile cumulative privind: încadrarea anterior datei de 1 aprilie 2001 în grupa I de muncă a locurilor de muncă, programul normal de lucru pe parcursul întregului an să se fi desfăşurat numai în locuri de muncă în condiţii speciale; la locurile de muncă în condiţii speciale să existe factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora; să existe efecte asupra persoanelor din punctul de vedere al sănătăţii şi securităţii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; cabinetele medicale de întreprindere, structurile medicale de medicina muncii sau comisiile de expertizare a capacităţii de muncă a angajaţilor, să înregistreze anumite efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate pe perioada ultimilor 15 ani.

Or, din actele depuse la dosar rezultă în mod clar că o parte din aceste criterii nu sunt îndeplinite pentru a realiza o corectă încadrare a locului de muncă respectiv în condiţii speciale de muncă deoarece programul normal de lucru (cca. 160 ore/luna) conform art.2(l) lit.b din HG nr.1025/2003 nu se desfăşoară în întregime pe un şantier deschis pentru lucrări unde se pot înregistra eventuali factori de risc, salariaţii prestează munca şi în atelierele de reparaţii unde nu se înregistrează efort fizic sau psihic ridicat, temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute (atelierele fiind dotate cu surse de încălzire şi fiind ventilate natural), mediu umed, viituri de apă, pulberi nocive sau noxe, zgomote şi trepidaţii peste limitele normale, curenţi de înaltă frecvenţă.

Condiţiile de muncă efective nu au determinat vreun efect asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani de activitate a reclamanţilor deoarece el se materializează prin bolile profesionale, care aşa cum rezultă din rapoartele medicului de medicina muncii existente la dosar, nu s-au înregistrat la nivelul societăţii.

O altă critică vizează încadrarea greşită de către instanţă în baza raportului de expertiză (la care recurenta a formulat obiecţiuni) a funcţiilor de lăcătuş mecanic întreţinere reparaţii ocupată de intimatul-reclamant G. V.şi de motorist a intimatului-reclamant B. N. în condiţii speciale de muncă, întrucât primul se încadrează conform poziţiei 210 Anexa nr.2 în grupa a II a de muncă-condiţii deosebite în prezent, iar al doilea nu se regăseşte ca funcţie în nicio anexă la Ordinul nr.50/1990.

Un ultim motiv de recurs îl reprezintă aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.1 alin.3 din Legea nr.226/2006 şi art.169 Codul Muncii.

Astfel, instanţa de fond nu a reţinut că intimaţii-reclamanţi nu au beneficiat de condiţii speciale de muncă la angajatorul anterior, respectiv CNCF „CFR" S.A.-Regionala CF Bucureşti la momentul preluării.Recurenta a fost înfiinţată ca filiala a CNCF „CFR" S.A., dar această companie şi implicit S.C Întreţinere Mecanizata a Căii Ferate S.A., nu au figurat niciodată în Anexa nr.2 din Legea nr.226/2006 şi nu au beneficiat de încadrarea niciunei activităţi în condiţii speciale de muncă, pentru ca locurile de muncă respective să fie încadrate în aceste condiţii aşa cum a reţinut eronat instanţa de fond.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi în principal respingerea acesteia ca inadmisibilă iar în subsidiar, pe fond respingerea acesteia ca neîntemeiată.

169

Intimaţii-reclamanţi au formulat şi depus concluzii scrise(filele 35-36) prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei recurate.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 Cod procedură civilă a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Acţiunea precizată a reclamanţilor prin care au solicitat în primele două capete de cerere ca instanţa de judecată să dispună obligarea pârâţilor chemaţi în judecată să le recunoască condiţiile de muncă speciale, respectiv deosebite şi să obţină avizele necesare prin declanşarea procedurii de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale are natura juridică a unei obligaţii de a face, înţeleasă ca fiind îndatorirea debitorului unui raport juridic de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări, servicii în folosul creditorului său.

Cei 14 reclamanţi care au învestit instanţa, au fost şi sunt salariaţi în sistemul căilor ferate, angajatori fiind pârâtele chemate în judecată, iar locul actual de muncă al acestora este Secţia I.M.C. Bucureşti, aceştia ocupând posturile de mecanici maşini grele de cale, meseriaşi întreţinere cale, lăcătuş mecanic astfel cum rezultă din copiile contractelor individuale de muncă şi ale carnetelor de muncă depuse la instanţa de fond.

Din aceleaşi înscrisuri mai rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000, activitatea reclamanţilor nu a fost încadrată în condiţii speciale de muncă-care au înlocuit fostele grupe de muncă I şi II din Ordinul 50/1990-deoarece angajatorul nu a întreprins demersurile legale prevăzute de HG 1025/2003 şi nu a obţinut avizele necesare de la Inspectoratul Teritorial de Muncă, deşi locurile de muncă şi activitatea efectiv desfăşurată anterior şi ulterior datei de 1 aprilie 2001 a fost aceeaşi, ceea ce a determinat sesizarea instanţei de judecată cu acţiunea formulată în termenii sus-arătaţi.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate ca mijloc de apărare la instanţa de fond de pârâta S.C. Întreţinere Mecanizata a Căii Ferate S.A Bucureşti a fost respinsă de instanţa de fond cu motivarea că a refuza dreptul reclamanţilor de a analiza cererea de chemare în judecată echivalează cu restricţionarea nejustificată a dreptului de acces la justiţie consfinţit de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe de o parte iar pe de alta, ar presupune şi încălcarea principiului de drept potrivit cu care „nimeni nu şi poate invoca propria turpitudine”.

Dezlegarea dată cu această motivare excepţiei inadmisibilităţii este greşită.Dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă prevăd că oricine pretinde un drept

împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.Între condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile se numără şi aceea privind dreptul subiectiv

constând în prerogativa recunoscută de lege persoanei subiect activ al raportului juridic de a pretinde subiectului pasiv să săvârşească o anumită acţiune ori să se abţină de la săvârşirea acesteia, lipsa sa constituind un fine de neprimire al acţiunii în sensul că reclamantul nu are dreptul de a sesiza instanţa de judecată.

În aceşti termeni, inadmisibilitatea capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâţilor să recunoască condiţiile de muncă speciale, respectiv deosebite şi să obţină avizele necesare prin declanşarea procedurii de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale trebuia analizată cu prioritate şi primită de prima instanţă, pentru considerentele care succed:

Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite în sensul art.19 din Legea nr.19/2000 respectiv în condiţii speciale, conform art.20(2) din aceeaşi lege s-a făcut începând cu data de 1 aprilie 2001 prin lege în virtutea competenţei constituţionale stabilite în favoarea legislativului de a edicta acte normative cu putere obligatorie, iar metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor şi locurilor de muncă în condiţii deosebite şi speciale este prevăzută prin acte normative emise de puterea executivă în aplicarea legii, conform art.107 din Constituţia României şi art.19(2-4) art.20(3) din Legea pensiilor nr.19/2000.

Astfel, prin HG nr. 261/2001 şi apoi HG nr.1025/2003 s-au reglementat criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, respectiv speciale.

Ambele acte normative impun parcurgerea cronologică a mai multor etape de verificări, depunerea unor documente şi elaborarea unor avize de către organele special şi expres constituite în scopul îndeplinirii acestei proceduri.

170

Ignorând art.3(3) din HG nr.1025/2003 potrivit cu care” în cazul în care angajatorul nu declanşează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, sindicatele reprezentative sau după caz reprezentanţii angajaţilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin.1 lit.c” instanţa de fond a substituit întreaga metodologie prevăzută prin actul normativ în competenţa altor organe prin hotărârea pronunţată, soluţionând acţiunea în fondul său cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, făcând astfel incident cazul de casare prev.de art.304, pct.4 cod pr.civ.

Sub un prim aspect, Curtea constată că actele normative citate în cele ce preced stabilesc clar precis şi fără echivoc atât procedura de urmat pentru obţinerea avizului de îndeplinire a criteriilor de încadrare în condiţii deosebite/speciale în scopul înscrierii locurilor de muncă respective în Anexa 2 a Legii nr.226/2006 cât şi dreptul şi mijlocul de contestare a refuzului nejustificat al angajatorului de a parcurge această procedură, astfel că nu există nicio încălcare a dreptului de acces în componentele sale stabilite de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea art.6 din Convenţie.

Sindicatul reprezentativ ca reprezentant al salariaţilor sau responsabilul cu protecţia muncii avea dreptul de depune sesizare la ITM în cazul refuzului angajatorului de a declanşa procedura prevăzută de HG nr.1025/2003, de a formula plângere la Ministerul Muncii în cazul în care angajatorul nu a primit avizul de încadrare în condiţii speciale conform art.12(1) din acest act normativ, iar împotriva deciziei date de Ministerele Muncii şi Sănătăţii art.12(3) prevede dreptul la contestaţie în faţa instanţei judecătoreşti competente.

În acest cadru legal accesibil şi previzibil nu se justifică motivarea primei instanţe referitoare la restrângerea nepermisă a dreptului de acces ca şi componentă a dreptului la apărare garantat de Convenţie prin art.6, fiindcă acesta nu este un drept absolut precum cele legate de viaţa şi integritatea persoanei, ci unul relativ, care presupune marja de apreciere a statului în a-şi organiza legislativ şi logistic mecanismele care să permită oricărei persoane să acceadă în cadrul unei anume proceduri la o instanţă care îndeplineşte garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de prf.1 al art.6 din Convenţie.

În cauză nu s-a făcut dovada că reclamanţii prin sindicatul reprezentativ, sau prin reprezentantul cu protecţia muncii au sesizat Inspectoratului Teritorial de Muncă competent despre refuzul societăţii angajatoare de a declanşa şi parcurge procedura de încadrare a locurilor sale de muncă în condiţii speciale, cu atât mai mult cu cât potrivit art.2 alin.1 lit.a din HG nr.1025/2003, unul din criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă speciale este încadrarea acestor locuri de muncă în grupa I de muncă anterior datei de 1 aprilie 2001, ceea ce îndreptăţea pe reclamanţii intimaţi din această cauză să formuleze o atare sesizare pentru a se putea efectua verificări asupra motivelor ce au determinat pe angajator să nu parcurgă procedura de înscriere în lista unităţilor cu locuri de muncă cu condiţii speciale.

Sub un alt aspect, invocarea principiului de drept care în realitate interzice oricărei persoane să folosească propria acţiune sau inacţiune culpabilă drept temei al acţiunii sale în justiţie nu-şi găseşte aplicare în cauză fiindcă instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe asupra temeiniciei şi legalităţii motivelor ce au determinat societăţile pârâte ca începând cu 2001, deci în urmă cu aproximativ 9 ani, să nu declanşeze procedura de încadrare a locurilor sale de muncă deosebite/speciale prin depunerea dosarului şi obţinerea avizului special prevăzut de lege.

Dezlegarea dată de instanţă acţiunii precizate a reclamanţilor a fost în sensul obligării pârâtelor“să recunoască reclamanţilor condiţiile de muncă deosebite/speciale” în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea începând cu anul 2001 şi în continuare, inclusiv pentru viitor, dezlegare pronunţată împotriva legii şi cu nerespectarea actelor normative în vigoare, câtă vreme cele două societăţi pârâte şi locurile de muncă din cadrul acestora nu figurează în Anexele 1 şi 2 din Legea nr.226/2006, ele nu au parcurs procedura şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite/speciale şi nu au obţinut avizul legal şi obligatoriu în acest sens.

Câtă vreme exista o procedură accesibilă, clară şi care oferă garanţii de contestare într-o instanţă de judecată, dată prin voinţa legii în competenţa funcţională a altor organe decât cele ale autorităţii judecătoreşti, instanţa de fond a comis un exces de putere prin sentinţa recurată prin care a consfinţit cu valoare legală şi substituindu-se întregii metodologii reglementate de puterea executivă, că pârâtele recurente au încadrate cu condiţii speciale, locurile de muncă ocupate de

171

reclamanţii intimaţi, când în realitate Anexele 1 şi 2 din Legea nr.226/2006 nu le conferă acest drept.

Drept consecinţă, pentru considerentele care succed, în temeiul art.312 rap.la art.304, pct.4 şi pct.9 cod pr.civ. Curtea a admis recursul exercitat în cauză şi casând sentinţa în totalitate şi rejudecând cauza, a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 din acţiunea precizată şi le-a respins ca inadmisibile, iar restul acţiunii precizate care are caracter subsidiar, ca neîntemeiată, în raport de dezlegarea dată capetelor principale de cerere.

(Judecător Simona Buzoianu)

[75] Sarcina probei în conflictele de muncă. Dovada şi dovada contrară în situaţia cererii pentru recunoaşterea unei grupe de muncă. Codul muncii, art. 287Codul civil, art. 1169

Câtă vreme prin acţiune reclamantul a învestit instanţa cu cererea de obligare a pârâtei de a-i recunoaşte grupa I de muncă în procent de 100% pentru perioadele încadrate în această grupă de muncă dar numai în proporţie de 80% şi respectiv de încadrare în grupa I de muncă în perioada 1.04.1992-1.02.2001 iar nu în grupa II de muncă, conform menţiunilor de la pct.78 şi 79 din carnetul său de muncă iar societatea angajatoare, căreia îi revine sarcina probei în conflictele de muncă potrivit art.287 din codul muncii, a administrat dovezi care justifică menţiunile referitoare la grupa de muncă şi ponderea procentuală lucrată în aceste condiţii, pentru perioadele în litigiu, revenea reclamantului, conform art.1169 cod civil, obligaţia de a administra orice mijloace în contraprobă, de natură să convingă instanţa de justeţea susţinerilor sale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 321 din 16 februarie 2011.

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul tribunalului reclamantul C. I. a chemat în judecată pe pârâta SC Gerom SA Buzău, pentru ca în contradictoriu cu aceasta să se constate că în perioadele 20.09.1969-17.10.1970; 07.06.1979-01.06.1980; 01.04.1987-01.04.1992 şi 01.06.1980-25.03.1987, a fost greşit încadrat în grupa I de muncă cu un procent de 80% din programul de lucru şi nu cu procentul de 100% .

Reclamantul a mai solicitat ca unitatea pârâtă să fie obligată să-l încadreze în grupa I de muncă, în procent de 100% şi pentru perioada lucrată între 01.04.1992 – 01.02.2001.

În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că unitatea pârâtă nu a făcut o aplicare corectă a art. 3 din Ordinul 50/1990 emis de Ministerul Muncii, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Centrală pentru Protecţia Muncii, acordându-i grupa I de muncă în procent de numai 80% din program, deşi şi-a desfăşurat efectiv activitatea în locurile de muncă pentru care salariaţii direct productivi au beneficiat de un procent de 100% din programul de lucru în grupa I.

S-a mai susţinut de reclamant că în perioada 01.04.1992-01.02.2001 şi-a desfăşurat activitatea în funcţia de tehnician, în condiţii deosebite încadrate în grupa I de muncă, în sectoarele: complex amestec, geam tras şi TFD, geam laminat, butelii, serigrafiere, iar unitatea pârâtă l-a încadrat în mod eronat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosar înscrisuri (filele 5-9).La solicitarea reclamantului, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă specialitatea

salarizarea şi normarea muncii, iar în concluziile acestui raport s-a reţinut s că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii deosebite care se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100% din program, pentru perioadele: 20.09.1979-17.10.1970; 07.06.1979-01.06.1980 şi 01.04.1987-01.04.1992, conform pct. 4 şi 5 din Ordinul nr. 279/1995 Ministerul Muncii şi

172

Protecţiei Sociale, Ministerul Industriilor şi Ministerul Sănătăţii, cu aplicarea art.7 din Ordinul nr. 50/1990, menţionat mai sus. Pentru perioada 01.04.1992-01.02.2001 expertiza a stabilit că reclamantul beneficiază de încadrarea în grupa I de muncă în procent de 100% din program, potrivit Anexei I pct.4 şi 5 din Ordinul nr. 279/1995 Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Industriilor şi Ministerul Sănătăţii, cu aplicarea art.7 din Ordinul nr. 50/1990.

Unitatea pârâtă, prin obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză, a contestat încadrarea reclamantului în grupa I de muncă în procent de 100% din program, susţinând, în esenţă, că în perioada 20.09.1969-17.10.1970 reclamantul a exercitat meseria de lăcătuş mecanic în formaţia AMC (aparate de măsură şi control) şi că nu este în drept să beneficieze de încadrarea în grupa I în procent de 100% din program, întrucât a executat operaţiuni şi în sectoare de activitate care nu beneficiau de încadrarea în grupa I de muncă. Pentru perioadele 07.06.1979-01.06.1980 şi 01.04.1987-01.04.1992 reclamantul a îndeplinit funcţia de tehnician în colectivul de studiu al muncii şi nu există înscrisuri din care să rezulte că a lucrat efectiv numai în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă. Pentru perioada 01.04.1992-01.02.2001 unitatea pârâtă susţine că reclamantul nu beneficiază de încadrarea în grupa I de muncă, aşa cum s-a indicat în raportul de expertiză, deoarece şi-a desfăşurat activitatea în cadrul serviciului personal, restructurare, salarizare, acţionariat în funcţia de tehnician, nelucrând efectiv în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 391/15.03.2010, tribunalul a admis acţiunea reclamantului şi a constatat că acesta şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă în procent de 100% din program, pentru perioadele: 20.09.1969-17.10.1970, 07.06.1979-01.06.1980, 01.04.1987-01.04.1992 conform art. 7 din Ordinul 50/1990 şi pct. 4 şi 5 din Ordinul nr. 279/1995, precum şi în perioada 01.04.1992-01.02.2001 conform art. 7 din Ordinul 50/1990 şi pct. 4 şi 5 din Ordinul nr. 279/1995.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi pe această bază a concluzionat că reclamantul a lucrat în condiţii deosebite încadrate în grupa I în procent de 100% din program.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta SC Gerom SA Buzău, susţinând în esenţă că expertiza contabilă efectuată în cauză a ajuns la concluzia eronată că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea, în perioadele 20.09.1969- 17.10.1970, 07.06.1979-01.06.1980, 01.04.1987-01.04.1992, în grupa I de muncă în procent de 100% din programul de lucru, întrucât stabilirea procentului de 80% s-a făcut în raportul cu timpul efectiv lucrat în condiţii deosebite, aşa cum s-a stabilit şi prin Anexa 7 la Contractul Colectiv de Muncă 2000-2001.

În ce priveşte soluţia instanţei, de acordare a grupei I de muncă în procent de 100% din program pentru perioada 01.04.1992-01.02.2001, recurenta a susţinut că reclamantul, exercitând funcţia de tehnician la serviciul personal, restructurare, salarizare, acţionariat, nu a lucrat efectiv în locurile de muncă încadrate în grupa I de muncă.

Prin decizia civilă nr. 1209/10.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a admis recursul declarat de SC Gerom SA, a casat sentinţa pronunţată de prima instanţă şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că expertiza contabilă efectuată în cauză nu este concludentă şi a dispus punerea în discuţia părţilor a efectuării unei expertize tehnice de specialitate prin care un expert specializat în domeniul tehnic în sectoarele în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea să stabilească locurile de muncă şi activităţile efectiv prestate de acesta, prin raportare la prevederile Anexei nr. 7 la Contractul Colectiv de Muncă la nivelul unităţii pe anii 2000-2001.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată la Tribunalul Buzău sub numărul 3837/114/2010.

Cu ocazia rejudecării, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând, în esenţă, că potrivit art. 283 al.2 din Codul muncii dreptul la acţiune este prescris, în condiţiile în care la data de 01.02.2001 reclamantul a încetat activitatea în unitate, ocazie cu care i s-a eliberat carnetul de muncă în care erau înscrise menţiunile atât cu privire la procentul de 80% de încadrare în grupa I de muncă, dar şi încadrarea în grupa a II-a de muncă pentru perioada 01.04.1992- 01.02.2001.

Intimatul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei, întrucât obiectul acţiunii îl constituie obligaţia de a face, care este imprescriptibilă, iar cu privire la efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, a solicitat să se omologheze raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

173

Instanţa, în şedinţa publică din 29.11.2010, a pus în discuţie necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice de specialitate, aşa cum s-a dispus prin decizia nr. 1209/10.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Avându-se în vedere înscrisurile depuse la dosar, instanţa de fond a apreciat că efectuarea unei alte expertize tehnice de specialitate nu este utilă şi concludentă în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr.1487 din 29 noiembrie 2010 tribunalul a respins atât excepţia prescripţiei cât şi acţiunea, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă cu ocazia rejudecării a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de unitatea pârâtă în temeiul art. 283 al.2 Codul muncii, cu motivarea că potrivit practicii judiciare constante cererile de chemare în judecată prin care se solicită încadrarea în grupe de muncă nu are caracter patrimonial şi, deci, sunt imprescriptibile.

Analizând înscrisurile depuse, respectiv carnetul de muncă al reclamantului instanţa de fond a reţinut că pentru perioadele lucrate în unitatea pârâtă:20.09.1969-17.10.1970; 07.06.1979-01.06.1980 şi 01.04.1987-01.04.1992, reclamantul a lucrat în condiţii deosebite încadrate în grupa I de muncă.

Întrucât în aceste perioade reclamantul a exercitat meseria de lăcătuş mecanic la compartimentul AMC şi tehnician principal cu atribuţiuni de serviciu atât în locuri de muncă încadrate atât în grupa I, cât şi în grupa a II-a de muncă, unitatea pârâtă în mod corect, făcând aplicarea art. 3 şi 7 din Ordinul 50/1990, a stabilit că perioada lucrată în condiţii deosebite încadrate în grupa I de muncă este de 80% din programul de lucru şi nu de 100% din program, aşa cum susţine reclamantul.

Astfel, în conformitate cu art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de conducerea unităţii împreună cu organizaţia de sindicat, ţinându-se seama de condiţiile de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective.

În baza acestor prevederi legale, perioadele lucrate de reclamant în grupa I de muncă au fost înscrise în carnetul de muncă prin luarea în considerare a timpului efectiv de lucru în condiţii deosebite, activitatea reclamantului fiind analizată în raport cu dispoziţiile art.6 din Ordinul nr. 50/1990.

Aşa fiind, s-a reţinut că în lipsa unor înscrisuri reprezentând lucrările efectiv executate de reclamant, a perioadelor în care acesta a lucrat în locuri de muncă pentru care s-a acordat grupa I de muncă, este foarte dificil, dacă nu imposibil, să se stabilească cu ocazia soluţionării prezentei cauze, după o perioadă de 10-20 de ani, să se stabilească procentul din timpul de lucru în care reclamantul a lucrat în locurile de muncă încadrate în grupa I de muncă.

Neexistând probe concludente din care să rezulte că reclamantul a lucrat 100% din program în grupa I de muncă, instanţa de fond a apreciat că procentul de 80% din programul de lucru prestat în grupa I de muncă stabilit de unitatea pârâtă şi înscris în carnetul de muncă al reclamantului este corect în lipsa oricăror dovezi pentru acordarea procentului de 100% din programul de lucru pentru grupa I, aşa cum a solicitat reclamantul. S-a constatat că prin Anexa nr.7 la Contractul Colectiv de Muncă, depusă la dosar s-a stabilit că salariaţii care au lucrat în formaţiile AMC au fost încadraţi în grupa I de muncă în procent de 80% din program.

Începând cu 07.06.1979 şi până în anul 1992, reclamantul a exercitat funcţiile de tehnician principal în cadrul serviciilor funcţionale ale unităţii, ceea ce conduce la concluzia că nu a lucrat 100% din program în cadrul secţiilor de producţie încadrate în grupa I de muncă, fapt ce demonstrează că în mod just unitatea pârâtă i-a acordat până la 01.04.1992 grupa I de muncă numai în procent de 80% din program.

Din anul 1992 şi până la 01.02.2001 reclamantul a exercitat funcţia de tehnician principal în cadrul colectivului studiul muncii, îndeplinind, începând cu 01.04.1992, funcţii de şef serviciu. Prin urmare, nici în această perioadă reclamantul nu a lucrat efectiv în secţiile de producţie încadrate potrivit Anexei nr.7 la CCM în grupa I de muncă.

Pentru perioada 01.04.1992-01.02.2001, unitatea pârâtă l-a nominalizat pe reclamant, potrivit art. 7 din Ordinul 50/1990, în grupa a II-a de muncă, perioadă înscrisă în carnetul de muncă al acestuia la poziţia nr. 79, temeiul legal al încadrării în această grupă de muncă constituindu-l Anexa nr.2 pct.3, 4 şi 6 la Ordinul 50/1990.

174

Încadrarea reclamantului în grupa a II-a de muncă pentru perioada lucrată între 01.04.1992 şi 01.02.2001 s-a făcut cu respectarea Anexei nr.7 la CCM în care s-a prevăzut că salariaţii care lucrează în birourile pavilionului administrativ beneficiază de încadrarea în grupa a II-a de muncă în procent de 80% din timpul lucrat, conform Anexei 2, pct.3, 4, 6 şi 10 din Ordinul nr. 50/1990. În lipsa unor probe concludente, instanţa de fond a apreciat că încadrarea reclamantului, pentru această perioadă, în grupa a II-a de muncă, este legală şi temeinică, reclamantul fiind corect încadrat în grupa I de muncă, în procent de 80% din program, pentru perioadele 20.09.1969-17.10.1970; 07.06.1979-01.06.1980; 01.04.1987-01.04.1992 şi în grupa a II-a de muncă pentru perioada 01.04.1992-01.02.200.

Împotriva sentinţei în termen legal a formulat recurs reclamantul C. I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Acesta a susţinut că instanţa de fond în mod eronat a nu a ţinut cont de menţiunile din carnetul de muncă, din care rezultă faptul că pentru perioada 01.04.1978-01.04.1992 acesta a îndeplinit funcţia de tehnician şi i s-a acordat grupa a I-a în procent de 80 %, conform menţiunii de la poziţia 78 din carnetul de muncă, iar în continuare, începând cu 01.04.1992-01.07.1997 i s-a acordat grupa a II-a în procent de 100 %, deşi de la data de 01.04.1992, data intrării în vigoare a Legii nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale şi până la 01.07.1997 nu exista niciun înscris în carnetul de muncă care să justifice schimbarea încadrării din grupa a I-a în procent de 80 % , în grupa a II-a în procent de 100% singurul motiv invocat de acesta fiind situaţia financiară foarte grea prin care trecea în acea perioadă.

Mai mult, încadrarea în grupa a II a, conform poziţiei 80 din carnetul de muncă s-a făcut total eronat conform anexei II la Ordinul 50 / 1990, pct.3,4,6.

Cum punctele 3,4,6 nu fac obiectul de activitate al S.C. Gerom S.A. acestea se regăsesc în anexa 1 din Ordinul 279 / 1995-activităţi încadrate în grupa I.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art. 3 din Ordinul 50/1990 care prevede că „beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştrii tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 si 2". şi nici de adresa nr. 43G/1017/05.04.1999 a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Direcţia Autorizare, Certificare şi Grupe de Muncă, pe care S.C. Gerom S.A. a ignorat-o şi nu a luat măsuri de corectare a încadrării în grupe de muncă potrivit precizărilor primite.

Anexa nr. 7 la Contractul Colectiv de Muncă 2000-2001 al S.C.Gerom S.A Buzău, pct. A, Grupa I de muncă la nr. crt. 9 şi 16 prevede „alt personal care lucrează în aceleaşi condiţii cu muncitorii de bază, beneficiază de grupa a I-a de muncă în procent de 80 %", acesta făcând parte din alte categorii de personal care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii de muncă cu muncitorii de bază, în locuri de muncă nominalizate şi în: raportul de expertiză, răspunsul la obiecţiile raportului de expertiză şi întâmpinarea adresată Curţii de Apel Ploieşti.

Se mai arată de către recurent că instanţa la ultimul paragraf de la pag. 4, recunoaşte lipsa unor probe concludente, dar constată că încadrarea făcută de angajator ar fi legală şi temeinică fără a justifica argumentele acestei constatări.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei Tribunalului Buzău şi menţinerea sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual în sensul admiterii acţiunii sale, aşa cum a formulat-o.

Intimata SC GEROM SA Buzău a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Curtea, verificând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a mijloacelor de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum prevede art.3041 cod pr.civ. a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Fără a invoca vreunul din cazurile de recurs prevăzute de art.304, pct.1-9 cod pr.civ., recurentul-reclamant a susţinut în esenţă că respingerea acţiunii sale de către prima instanţă ar fi greşită, bazându-se pe reţinerea eronată a unor împrejurări de fapt ori analizarea insuficientă a materialului probator administrat în cauză în cele două cicluri procesuale.

175

Criticile formulate în aceşti termeni sunt nejustificate.Decizia instanţei de recurs prin care s-a casat prima sentinţă şi s-a trimis spre rejudecare

cauza a stabilit în concret atât împrejurările de fapt ce urmează a fi lămurite cât şi mijloacele de probă ce trebuie administrate în acest scop, constând în sinteză în efectuarea unei expertize de specialitate în domeniul de activitate desfăşurat efectiv de reclamant în perioada dedusă judecăţii, expertiza contabilă fiind lipsită de relevanţă juridică pornind de la obiectul acţiunii şi verificarea încadrării locului de muncă al reclamantului în grupa I sau II de muncă cu respectarea Anexei 7 la Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2000-2001 şi a ponderii timpului de muncă în respectiva activitate.

În al doilea ciclu procesual, în faţa instanţei de rejudecare, reclamantul a nu a administrat nicio probă, lipsind de la judecată iar pârâta a depus înscrisuri pe baza cărora s-a pronunţat hotărârea de respingere a acţiunii ce face obiectul recursului de faţă.

Câtă vreme prin acţiune reclamantul a învestit instanţa cu cererea de obligare a pârâtei de a-i recunoaşte grupa I de muncă în procent de 100% pentru perioadele încadrate în această grupă de muncă dar numai în proporţie de 80% şi respectiv de încadrare în grupa I de muncă în perioada 1.04.1992-1.02.2001 iar nu în grupa II de muncă, conform menţiunilor de la pct.78 şi 79 din carnetul său de muncă (fila 3 dosar nr.2586/114/2009) iar societatea angajatoare, căreia îi revine sarcina probei în conflictele de muncă potrivit art.287 din codul muncii, a administrat dovezi care justifică menţiunile referitoare la grupa de muncă şi ponderea procentuală lucrată în aceste condiţii, pentru perioadele în litigiu, revenea reclamantului, conform art.1169 cod civil, obligaţia de a administra orice mijloace în contraprobă, de natură să convingă instanţa de justeţea susţinerilor sale. Acestea au fost indicate expres în decizia de casare care este obligatorie pentru instanţa de trimitere conform art.315(1) cod pr.civ.însă organul judiciar nu poate administra probele în locul părţilor şi pentru ele, aşa încât reclamantul avea obligaţia de a dovedi că menţiunile din carnetul de muncă contestate sunt eronate şi au la bază”convenţia abuzivă”dintre Sindicat şi patronatul societăţii prin care atât art.7 din Ordinul nr.50/1990 cât şi precizările din adresa nr.43G/1017/1999 a MMPS au fost încălcate, aşa cum a afirmat prin acţiune.

Potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrare în grupele I şi II de muncă , fără limitarea numărului personalul care este în activitate : muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii , controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2. De asemenea , potrivit art. 6 din acelaşi act normativ nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi , ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Art.7 al textului de lege invocat de recurentul-reclamant că a fost încălcat, prevede că încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50 %, iar pentru grupa a II a cel puţin 70% din programul de lucru. În aplicarea acestui text de lege, conducerea societăţii intimate, în urma negocierii cu sindicatul a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, a stabilit locurile de muncă cu condiţii deosebite de muncă încadrate în grupele I şi II menţionându-le expres în înscrisurile privind structura locurilor de muncă pe grupă de muncă.

În raport de postul ocupat şi respectiv funcţia exercitată de recurentul-reclamant, în mod corect prima instanţă a constatat că activitatea acestuia nu poate fi încadrată în grupa I de muncă în perioada 1.04.1992-1.02.2001 şi respectiv în procent de 100% pentru perioadele:20.09.1969-17.10.1970;07.06.1979-01.06.1980 şi 01.04.1987-01.04.1992 iar menţiunile din carnetul său de muncă de la pct.78 şi 79 sunt corecte.

Potrivit art.1 din Decretul nr.92/1976 act normativ în vigoare la data sesizării instanţei, carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în munca, vechimea neîntrerupta în munca, vechimea neîntrerupta în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de munca cu condiţii deosebite(…).

Rezultă că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi II, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă precum şi nominalizarea persoanelor care se

176

încadrează în grupă de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor, putând fi făcute numai după procedura instituită de lege, respectiv Ordinul nr.50/1990-aplicabil în perioadele la care se raportează acţiunea reclamantului.

În aceste circumstanţe, contestarea făcută de reclamant referitoare la greşita încadrare a activităţii sale într-o anumită grupă de muncă sau într-un anumit procent, potrivit menţiunilor înscrise în carnetul său de muncă, în lipsa unor dovezi de netăgăduit care să justifice pretinsele erori sau abuzuri săvârşite de conducerea unităţii împreună cu Sindicatul reprezentativ al salariaţilor, este lipsită de temeinicie şi nu este de natură să conducă la admiterea recursului şi reformarea sentinţei care este legală şi temeinică sub toate aspectele.

Drept consecinţă, Curtea a respins ca nefondat recursul exercitat de reclamantul C. I. în temeiul art.312(1) cod pr.civ.

(Judecător Simona Buzoianu)

[76] Neregularitate procedurală. Citarea intimatei aflată în procedura insolvenţei.

Cod pr.civ., art. 87 pct. 5C.E.D.O., art. 6 prf. 1

În procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze la judecată, ceea ce este însă obligatoriu este ca ele să fie citate legal în cadrul procedurii conform art.85 cod pr.civ. care are caracter imperativ, în sensul că nicio măsură nu poate fi luată de instanţă decât după încunoştinţarea părţilor, drept garanţie a respectării principiilor ce guvernează procesul civil privind echitatea procedurii, dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor ca elemente esenţiale ale dreptului oricărei persoane la un proces echitabil în accepţiunea dată de art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art.87 pct.5 cod pr.civ.,cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului vor fi citaţi prin administratorul judiciar, ori după caz, prin lichidatorul judiciar, dispoziţie legală încălcată de instanţa de fond care a avea obligaţia să citeze societatea intimată prin intermediul administratorului judiciar fiindcă procedura insolvenţei era deja deschisă la primul termen de judecată, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced.

Desfăşurarea judecăţii, inclusiv administrarea mijloacelor de dovadă în lipsa uneia dintre părţi care nu a fost legal citată, afectează întreaga procedură care trebuie reluată în condiţii de regularitate procedurală prin citarea intimatei în conformitate cu dispoziţiile imperative care reglementează procedura de citare a părţilor în procesul civil.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 519 din 9 martie 2011.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul tribunalului, contestatorul V. N. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. Rowa Dany S.R.L. anularea deciziei de concediere, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, obligarea intimatei la plata despăgubirilor calculate de la data de 19.01.2010, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat, în esenţă, faptul că menţiunea inserată în cuprinsul deciziei contestate, în sensul că locul de muncă ocupat de acesta se desfiinţează„ca urmare a dificultăţilor economice/a transformărilor tehnologice/a reorganizării” nu este una reală şi serioasă, întrucât posturile aferente funcţiilor de inginer tehnolog, de lucrător desemnat s.s.m. şi funcţia de coordonator al echipei de siguranţă ale alimentului nu se desfiinţează într-o unitate de procesare a cărnii, cu atât mai mult la una realizată din fonduri SAPARD.

A mai precizat contestatorul că măsura concedierii sale rapide, în doar câteva ore, este una neîntemeiată şi nelegală, ca o execuţie subiectivă împotriva celui care a îndrăznit să informeze conducerea societăţii despre o problemă sensibilă existentă în colectivul de muncă.

În dovedirea contestaţiei, contestatorul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

177

Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nici nu a desemnat vreun reprezentant în instanţă pentru a-şi formula eventuale apărări.

La termenul de judecată din data de 28.05.2010, la solicitarea contestatorului s-au încuviinţat probe cu înscrisuri, interogatoriul intimatei şi audierea unui martor Mierliţă Cristian, care a fost ascultat la termenul de judecată din 20.07.2010.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa tribunalul a admis contestaţia şi s-a dispus anularea deciziei emise de intimată, reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă;a fost obligată intimata să plătească contestatorului drepturile salariale indexate şi reactualizate calculate de la data de 19.01.2010 - până la reintegrarea efectivă; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin decizia emisă de către societatea intimată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului V. N. în temeiul art.58 coroborat cu art.65 şi 66 din codul muncii cu motivarea că locul de muncă al contestatorului s-a desfiinţat începând cu data de 12.12.2009 „ca urmare a dificultăţilor economice / a transformărilor tehnologice / a reorganizării”.

Prima instanţă a reţinut că măsura concedierii contestatorului a fost una individuală, însă motivul pentru care s-a desfiinţat locul de muncă ocupat de acesta în cadrul societăţii intimate, nu a fost cu claritate indicat în decizia ce face obiectul contestaţiei.

Potrivit disp. art.287 Cod procedură civilă, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

În cauză, societatea intimată nu numai că nu s-a conformat acestei reguli, dar administratorul său nici nu a răspuns la interogatoriul ce i-a fost comunicat încă din 9.06.2010.

Prin urmare, cum intimata nu a respectat dispoziţiile legale şi nu a combătut în niciun mod susţinerile contestatorului referitoare la nelegalitatea deciziei contestate, deşi au fost acordate trei termene de judecată în vederea administrării probatoriilor, tribunalul a admis contestaţia după cum s-a arătat mai sus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata S.C. Rowa Dany S.R.L, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Într-o primă critică, recurenta-intimată a susţinut că instanţa de fond nu a avut in vedere situaţia juridică în care se afla recurenta, respectiv aceea de insolvenţă, ceea ce impunea citarea sa prin administratorul judiciar.

Într-o altă critică, intimata-recurentă a arătat că în mod greşit instanţa de fond nu a avut în vedere considerentele obiective constând în dificultăţile economice pe care le-a înregistrat la sfârşitul anului 2009 ceea ce a generat încetarea raporturilor de muncă cu contestatorul salariat la fabrica de mezeluri de la Buşteni-care era punctul de lucru unde intimatul-contestator şi-a desfăşurat activitatea-şi care a fost închisă. Ulterior societatea a intrat în procedura de insolvenţă.

În plus, la toate termenele acordate la instanţa de fond, intimatul-contestator a avut cunoştinţă despre existenţa pe rolul Tribunalului Teleorman a dosarului de insolvenţă, în condiţiile în care a înţeles să se înscrie la masa credală. Pentru aceste considerente, recurenta-intimată a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi a depus în sprijinul acestor susţineri certificatul emis de Tribunalul Teleorman în dosarul nr.1871/87/2010 şi cererea contestatorului care la 7 iunie 2010 a cerut înscrierea sa la masa credală în procedura de insolvenţă din respectivul dosar.

Intimatul-contestator a formulat întâmpinare la motivele de recurs precum şi note scrise solicitând respingerea ca nefondat a acestuia, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenta-intimată, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum prevede art.3041 Cod procedură civilă, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Contestaţia împotriva deciziei de concediere emise de intimata SC ROWA DANY SRL Voluntari, formulată de contestatorul V. N. a fost înregistrată la instanţa de fond la data de 18 februarie 2010 fixându-se prim termen de judecată la data de 28 mai 2010.

178

La acest termen de judecată s-au încuviinţat probele cerute de contestator iar la următorul termen de judecată din 20 iulie 2010 a fost audiat martorul M. C. iar la ultimul termen de judecată din 29 octombrie 2010 tribunalul a soluţionat cauza, pronunţând sentinţa recurată.

Curtea constată că întreaga procedură desfăşurată în faţa primei instanţe în condiţiile lipsei la toate termenele de judecată ale intimatei, este afectată de nelegalitate, ceea ce atrage incidenţa cazului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 cod pr.civ. cu consecinţa casării sentinţei pronunţate în condiţii de neregularitate procedurală şi a cărei sancţiune este nulitatea acesteia, fiindcă societatea intimată se afla deja în procedura insolvenţei, situaţie în care se impunea citarea sa prin intermediul administratorului judiciar.

Instanţei de fond i-a fost adusă la cunoştinţă această împrejurare prin notele scrise depuse chiar de contestator care a indicat şi dosarul aflat pe rolul Tribunalului Teleorman în care s-a pronunţat încă de la 21 aprilie 2010 încheierea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei.

Din certificatul depus în recurs rezultă că prin încheierea nr.13C din 21 aprilie 2010 Tribunalul Teleorman a admis cererea debitoarei-recurente SC ROWA DANY SRL şi a numit administratorul judiciar A.R.T. INSOLVY SPRL Craiova.

Intimatul-contestator V. N. s-a înscris la masa credală în cadrul respectivei proceduri în calitate de creditor pentru o creanţă totală de 17.475 lei conform cererii a cărei copie a fost depusă în recurs.

În procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze la judecată, ceea ce este însă obligatoriu este ca ele să fie citate legal în cadrul procedurii conform art.85 cod pr.civ. care are caracter imperativ, în sensul că nicio măsură nu poate fi luată de instanţă decât după încunoştinţarea părţilor, drept garanţie a respectării principiilor ce guvernează procesul civil privind echitatea procedurii, dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor ca elemente esenţiale ale dreptului oricărei persoane la un proces echitabil în accepţiunea dată de art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art.87 pct.5 cod pr.civ.,cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului vor fi citaţi prin administratorul judiciar, ori după caz, prin lichidatorul judiciar, dispoziţie legală încălcată de instanţa de fond care a avea obligaţia să citeze societatea intimată prin intermediul administratorului judiciar fiindcă procedura insolvenţei era deja deschisă la primul termen de judecată, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced.

Desfăşurarea judecăţii, inclusiv administrarea mijloacelor de dovadă în lipsa uneia dintre părţi care nu a fost legal citată, afectează întreaga procedură care trebuie reluată în condiţii de regularitate procedurală prin citarea intimatei în conformitate cu dispoziţiile imperative care reglementează procedura de citare a părţilor în procesul civil.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că prima critică din recurs referitoare la acest aspect este justificată şi drept consecinţă a admis recursul în conformitate cu art.312(1) rap.la art.304 pct.5 cod pr.civ., a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, fiind de prisos cercetarea celuilalt motiv de recurs care vizează fondul cauzei.

Cu ocazia refacerii procedurii de citare a părţilor în condiţii de regularitate procesuală şi a reluării judecăţii, instanţa de fond va pune în discuţia acestora incidenţa dispoziţiilor art.36 din Legea nr. 85/2006 potrivit cu care de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, urmând să se pronunţe cu privire la acest caz de suspendare ce operează în puterea legii, printr-o încheiere motivată indiferent de dezlegarea pe care o va da sub acest aspect, conform art.268(4) cod pr.civ.

(Judecător Simona Buzoianu)

[77] Retragerea unei sarcini atribuite salariatului nu reprezintă o modificare a contractului de muncă, atâta vreme cât nu se modifică salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă.

179

Codul muncii, art.41 alin. 3

Retragerea unei sarcini atribuite salariatului nu reprezintă o modificare a contractului de muncă, atâta vreme cât nu s-au modificat salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă.

Angajatorul are dreptul de a schimba condiţiile de exercitare a funcţiei salariatului în baza atribuţiilor sale de control, atâta vreme cât organele de poliţie efectuează cercetări cu privire la anumite fapte ale salariatului în legătură cu munca acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 18 din 12 ianuarie 2011.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5562/105/2009, contestatoarea MM a formulat în contradictoriu cu intimatul MJIA contestaţie împotriva deciziei nr.117/02.11.2009, pe care o consideră nelegală şi netemeinică, sens în care a solicitat anularea acesteia şi repunerea în funcţia de gestionar al ceasurilor de buzunar.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că este angajată ca gestionar custode începând cu anul 1980 la unitatea intimată, iar în această perioadă nu a fost sancţionată pentru săvârşirea vreunei abateri în ceea ce priveşte atribuţiile prevăzute în fişa postului.

A mai menţionat că la data de 13.11.2008 Poliţia Prahova a demarat o anchetă cu privire la lipsa unor părţi componente ale pieselor pe care le are în gestiune, fără a se pronunţa o soluţie definitivă.

În acest context, contestatoarea a apreciat că referatul nr. 3694/23.10.2009 întocmit de d-na SE, muzeograf, şef de secţie la care îşi desfăşoară activitatea, a fost efectuat în mod abuziv, fără a avea bază legală şi fără a se întemeia pe o culpă dovedită a angajatei.

Ulterior, prin acţiunea înregistrată cu nr.601/105/2010,contestatoarea a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.6/21.12.2010 emisă de aceeaşi unitate şi a solicitat anularea acesteia.

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că prin decizia nr.6/ 21.12.2010 a fost sancţionată cu reducerea salariului de bază pe trei luni cu 10%, cu motivaţia că nu a respectat o altă decizie a intimatului, respectiv decizia nr.117/2009, împotriva căreia a formulat contestaţie.

A susţinut contestatoarea că nu se putea supune deciziei anterioare, atâta timp cât a contestat-o la instanţă şi că nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

La termenul de judecată din data de 14.05.2010 instanţa de fond a conexat cauza ce formează obiectul dosarului nr.601/105/2010 la cauza de faţă, constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.164 Cod procedură civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu sunt incidente disp art.41 Codul muncii, nefiind modificat niciunul din elementele constitutive ale CIM al contestatoarei, aceasta având în continuare calitatea de custode al unor alte bunuri, conform fişei postului, beneficiind de dreptul corelativ de retribuire pentru munca prestată.

S-a mai arătat de către intimat că la data de 18.12.2009 s-a întocmit procesul-verbal nr.4413, în care se menţionează că se refuză de contestatoare predarea pieselor din colecţia „ceasuri de buzunar”, iar ca urmare a acestui refuz s-a dispus sancţionarea angajatei, conform art.264 lit.d Codul muncii, cu reducerea salariului de bază cu 10% pe trei luni, dar nu înainte de a se solicita salariatei, conform dispoziţiilor art.267 alin.2 Codul muncii, prin adresa nr.352/20.10.2010, prezentarea la serviciul resurse umane-juridic în vederea efectuării cercetării prealabile.

La data de 21.01.2010, după ora 1300 contestatoarea a refuzat participarea în vederea cercetării prealabile, neinvocând nici un motiv, condiţii în care s-a dispus sancţionarea, fără efectuarea cercetării prealabile.

De asemenea, intimatul a mai arătat că motivul pentru care s-a dispus predarea gestiunii de piese muzeale „ceasuri de buzunar” l-a constituit lipsa din gestiune a unor componente din aur ale ceasurilor cu o valoare deosebită, încadrate în categoria tezaur, fapt ce a generat predarea gestiunii conform deciziei nr.117/2009 şi ulterior refuzul nejustificat, situaţie ce a determinat conducerea instituţiei să sancţioneze contestatoarea potrivit Codului muncii pentru această abatere disciplinară.

180

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul părţilor.După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.1223 din data de 4 octombrie 2010

pronunţată de Tribunalul Prahova, s-au respins ca neîntemeiate cele două contestaţii.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin decizia

nr.117/02.11.2009 dată de Directorul general al MJIA s-a dispus ca, contestatoarea să predea gestiunea de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, în sensul ca după verificarea faptică şi scriptică a pieselor se vor întocmi listele de inventar şi procesul-verbal de predare primire, termenul limită de finalizare al acestei operaţiuni fiind fixat pentru data de 30.11.2009.

Motivul care a dus la această măsură îl constituie referatul nr. 3694/23.10.2009 întocmit de d-na SE, muzeograf, şef de secţie la care contestatoarea îşi desfăşoară activitatea.

Conform referatului, în gestiunea contestatoarei s-ar fi constatat grave deficiente în anul 2006 (lipsa a 18 capace la ceasurile de aur), iar angajamentele de remediere a acestora nu au fost respectate.

Potrivit răspunsului la interogatoriu, contestatoarea a arătat că în urma deciziei nr.117/02.11.2009 i s-a schimbat contractul de muncă, în sensul că este în continuare gestionar custode, dar fără gestiune.

Instanţa de fond a constatat că nu i-au fost date contestatoarei atribuţii noi, ci s-a dispus în sarcina acesteia numai predarea gestiunii de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, fără a se modifica salariul şi niciunul dintre elementele contractului individual de muncă (durata contractului; locul muncii; felul muncii; condiţiile de muncă; salariul; timpul de muncă şi timpul de odihnă).

Astfel, contestatoarea are aceleaşi atribuţii şi sarcini de serviciu, aceeaşi fişă a postului.A apreciat instanţa de fond că, nu se poate contesta că în raportul de muncă al contestatoarei

a intervenit o schimbare, determinată de ordinul angajatorului intimatului de a preda gestiunea de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, dar această schimbare se subsumează prerogativei de direcţie şi control a angajatorului, care este astfel în drept să schimbe condiţiile de prestare a muncii.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine că ordinul dat este vădit abuziv şi discreţionar, în condiţiile în care organele de poliţie efectuează cercetări cu privire la dispariţia presupusă a unor componente ale pieselor muzeale ce se află în gestiunea contestatoarei.

În fapt, aceasta nu contestă lipsa componentelor menţionate în referatul nr.3694/23.10.2009 întocmit de şeful secţiei în care îşi desfăşoară activitatea şi nici că funcţia contestatoarei este alta, ca urmare a diminuării atribuţiilor de serviciu.

Schimbarea atribuţiilor postului nu are semnificaţia unei modificări a contractului de muncă în condiţiile în care funcţia îndeplinită de către contestatoare nu a căpătat un alt specific.

În ceea ce priveşte decizia nr.6/21.12.2009, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost dată ca urmare a refuzului contestatoarei de a respecta termenii deciziei nr.117/2009.

Astfel, contestatoarea a recunoscut că a refuzat să ducă la îndeplinire dispoziţia de predare a gestiunii de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, cu termen de finalizare 30.11.2009.

A apreciat instanţa de fond că susţinerea contestatoarei în sensul că nu se putea supune deciziei nr.117/02.11.2009, întrucât aceasta a fost contestată la instanţă, nu poate fi reţinută, dat fiind faptul ca prin contestaţie efectul deciziei nu se suspendă, iar contestatoarea era în continuare obligată să se supună prerogativelor angajatorului.

A mai reţinut instanţa de fond că refuzul contestatoarei a fost constant şi că singurul motiv invocat de către aceasta este că aşteaptă soluţionarea contestaţiei depuse la Tribunalul Prahova.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că, contestatoarea s-ar fi exprimat în sensul că nu refuză predarea gestiunii, ci doar a afirmat că predă gestiunea după soluţionarea contestaţiei, acest aspect fiind nerelevant întrucât în realitate contestatoarea nu a dus la îndeplinire obligaţia cu caracter precis stabilită în sarcina sa, prin decizia nr.117/2009.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a mai reţinut că abaterea disciplinară şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită sunt descrise în decizia de sancţionare disciplinară, fapta reţinută în sarcina contestatoarei este în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acesteia, este săvârşită cu vinovăţie, iar sancţiunea a fost corect individualizată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Arată recurenta că în mod greşit instanţa a respins contestaţiile, motivând că referatul nr.3694 din 23.10.2009 nu produce consecinţe juridice asupra contractului său de muncă.

181

Astfel, în condiţiile în care era angajata muzeului în funcţia de gestionar custode, este evident faptul că schimbarea atribuţiilor postului în sensul în care i-a fost ridicată gestiunea are semnificaţia unei modificări unilaterale a contractului de muncă, ceea ce reprezintă o decizie nelegală, dată în lipsa unei cercetări prealabile.

O altă critică se referă la decizia nr.6 din 2.12.2010, care este nulă de drept întrucât provine în viitor dat fiind data emiterii acesteia, respectiv „2.12.2010”, contestatoare neputând să se supună deciziei nr.117/02.11.2009, întrucât aceasta a fost contestată la instanţă.

Pentru aceste considerente recurenta-contestatoare a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea celor două contestaţii şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenta- contestatoare, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 Cod procedură civilă a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Prin decizia nr.117/02.11.2009 dată de Directorul general al MJIA s-a dispus ca recurenta - contestatoare să predea gestiunea de piese muzeale „ceasuri de buzunar”, după verificarea faptică şi scriptică a pieselor şi întocmirea listelor de inventar şi procesului-verbal de predare primire, termenul limită de finalizare al acestei operaţiuni fiind fixat pentru data de 30.11.2009.

Nu poate fi primită critica formulată în recurs potrivit cu care predarea gestiunii de piese muzeale ar reprezenta o modificare unilaterală a contractului de muncă.

Potrivit art.41 alin.3 Codul muncii, modificarea contractului individual de muncă se referă la următoarele elemente: durata contractului; locul muncii; felul muncii; condiţiile de muncă; salariul; timpul de muncă şi timpul de odihnă.

Ori în speţa de faţă nu s-a modificat nici unul din aceste elemente.Retragerea unei sarcini atribuite recurentei nu reprezintă o modificare a contractului de

muncă, atâta vreme cât nu s-au modificat salariul ori celelalte elementele ale contractului individual de muncă, enumerate mai sus.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că recurenta are aceleaşi atribuţii şi sarcini de serviciu, precum şi aceeaşi fişă a postului.

Angajatorul avea dreptul de a schimba condiţiile de exercitare a funcţiei recurentei în baza atribuţiilor sale de control, atâta vreme cât organele de poliţie efectuează cercetări cu privire la dispariţia presupusă a unor componente ale pieselor muzeale ce se află în gestiunea recurentei.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că decizia nr.117/2.11.2009 nu reprezintă un act de modificare unilaterală a contractului de muncă şi a respins contestaţia formulată împotriva acesteia.

Corectă este sentinţa tribunalului şi în ce priveşte respingerea contestaţiei formulate împotriva deciziei nr.6/21.12.2009.

Prin această ultimă decizie se aplică recurentei sancţiunea disciplinară a reducerii salariului cu 10% pe o durată de 3 luni, motivat de faptul că aceasta a refuzat predarea gestiunii dispusă prin decizia nr.117/2.11.2009.

Refuzul recurentei de a preda acea gestiune reprezintă abatere disciplinară, întrucât contestarea în instanţă a deciziei nr.117/2.11.2009 nu conduce în mod automat la suspendarea efectelor acesteia.

Efectele deciziei, în lipsa unei eventuale hotărâri de suspendare pronunţată de o instanţă, rămân în vigoare şi salariatul este obligat să se supună dispoziţiilor formulate prin decizie de către angajator.

Practic, recurenta refuză îndeplinirea unei sarcini de serviciu, ceea ce poate atrage răspunderea sa disciplinară.

Menţionarea pe decizia nr.6 a anului 2010 este o evidentă eroare materială, astfel că aceasta nu poate atrage vreo nulitate a deciziei de sancţionare.

Pentru considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.304, 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.

(Judecător Cristina Moiceanu)182

[78] Distincţia dintre încetarea de drept a contractului individual de muncă şi concediere. Regim juridic diferit.

Codul muncii, art. 56

Potrivit art.56 alin.1 lit d) din Codul Muncii, contractul de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare, iar constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termenele de 5 zile lucrătoare .

O decizie de încetare de drept a contractului individual de muncă în această situaţie nu este lovită de nulitate dacă este emisă în perioada când salariatul se afla în concediu medical, deoarece disp. art. 60 din Codul Muncii nu se aplică cazurilor de încetare de drept a contractului de.

Dispoziţiile art.60 se aplică doar concedierilor dispuse în formele reglementate de art. 58 Codul Muncii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 243 din 9 februarie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr.2795/114/2010 contestatoarea BN a formulat contestaţie împotriva deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă nr. A4022/13.05.2010 emis de intimata UM, solicitând anularea acestei decizii, obligarea la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă din bugetul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate potrivit art.12 din OUG nr.158/2005.

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că a fost angajată la UM din anul 1983, în funcţia de bibliotecară, iar prin decizia nr.A 4022/13.05.2010, angajatorul UM a dispus încetarea de drept a contractului său individual de muncă cu nr.B10/25.04.1983, începând cu data de 09.05.2010, dată la care s-au îndeplinit condiţiile cumulative privind vârsta standard de pensionare şi stagiu minim de cotizare realizat în sistemul public, măsură luată în baza art.56 lit. b şi art. 60 alin 1 lit. a din Codul Muncii .

Contestatoarea consideră că decizia de încetare de drept a contractului de muncă a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi astfel, prin emiterea deciziei de încetare de drept a contractului individual de muncă la data la care se afla în concediu medical, angajatorul i-a încălcat dreptul legal de a beneficia atât de pensie cât şi de indemnizaţie pentru incapacitatea temporară de muncă .

A mai arătat contestatoarea că potrivit art.83 alin 1 şi 2 din Legea 19/2000 drepturile de pensie se plătesc la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, dacă cererea a fost depusă cu 30 zile înainte de data îndeplinirii acestor condiţii. Dacă cererile de pensionare se depun cu depăşirea termenului prevăzut la alin.1, drepturile de pensie se cuvin şi se plătesc de la data depunerii cererii de pensionare .

Or, a arătat contestatoarea, se afla în concediu medical şi implicit şi în incompatibilitatea de a depune cererea de pensionare împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea codiţilor prevăzute de Legea nr. 49/2010.

De asemenea, a mai arătat că la data emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă, 13.05.2010 se afla în concediu medical, angajatorul fiind anunţat în termen că se află în incapacitate temporară de muncă, iar începând cu data 05.03.2010 şi până la 02.06.2010 se afla în concediu medical conform certificatelor medicale anexate.

A precizat contestatoarea că datorită bolii, fiind diagnosticată cu neoplazie, ceea ce a implicat internarea sa în spital, a fost pusă în imposibilitatea de a depune dosarul de pensionare în termenele legale, cât şi în imposibilitatea de a efectua demersurile necesare la arhiva Piteşti pentru obţinerea adeverinţelor privind sporurile avute în perioada 1971-1990.

183

Într-un alt motiv, contestatoarea a arătat că prin emiterea deciziei de încetare de drept a contractului de muncă la data la care se află în concediu medical, angajatorul i-a încălcat dreptul legal de a beneficia de indemnizaţii pentru incapacitatea temporară de muncă .

De asemenea, a mai arătat că la data de 09.05.2010 prin decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă a încetat şi calitatea sa de salariat ca urmare a îndeplinirii condiţiilor cumulative privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizate în sistemul public, însă cererea de pensionare nu a fost depusă din motive imputabile întrucât starea de incapacitate temporară de muncă intervenită a fost o cauză mai presus de voinţa sa şi nu de o acţiune premeditată , astfel încât, în prezent , nu poate beneficia de indemnizaţii de asigurări sociale, deşi cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru incapacitatea temporară de muncă ce i se cuvenea este de 100% din baza de calcul stabilită conform OUG nr. 158/2005.

A mai precizat că anterior situaţiei prezentate, a solicitat rămânerea în activitate, însă angajatorul nu i-a dat acordul .

Intimatul MAN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale de exerciţiu a UM şi a solicitat introducerea în cauză a MAN şi citarea acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale de exerciţiu a UM, s-a invocat disp art.3 din Legea 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea MAN acesta are personalitate juridică şi reprezintă în justiţie structurile armate care nu au personalitate juridică.

Structurile Ministerului care au personalitate juridică, potrivit legii , pot fi reprezentate în justiţie de organele de specialitate ale MAN , în condiţiile stabilite prin ordin al Ministrului Apărării şi în acest sens s-a emis Ordinul nr. 75/14.07.209 „ Instrucţiuni privind activitatea legislativă şi de asistenţă juridică în Ministerul Apărării Naţionale „, prin care a delegat pe şeful Direcţiei pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică , să reprezinte interesele instituţiei în faţa instanţelor de judecată şi a acestor organe cu activitate jurisdicţională – art. 64 alin 1.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane care are folosirea în drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie , exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale.

Dacă nu s-ar face aplicarea actelor normative care reglementează reprezentarea acestor entităţi în faţa instanţelor de judecată , ar trebui ca unităţile militare să angajeze şi să conducă personal procesul, adică să aibă capacitatea de a sta în judecată, ceea ce ar contraveni statului propriu .

Cât priveşte fondul cauzei, pârâtul MAN a arătat că în perioada 15.01.2002-09.05.2010 contestatoarea BN a fost angajată la UM.

Conform art.41, art.167 alin.2 din Anexa 3 din Legea 19/2000, contestatoarea, născută la data de 09.07.1951 a îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard -58 ani şi 10 luni şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare la data de 09.05.2010.

La începutul lunii martie 2010, contestatoarea a solicitat în conformitate cu art.41 alin.5 din Legea 19/2000, să fie menţinută în funcţie după data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare.

UM a înaintat Statului Major al Forţelor Aeriene pentru aprobarea Notă raport nr.A/S331/09.03.2010 la care i-a fost comunicat prin adresa nr.A1 /2995/01.05.2010 a Şefului Serviciului Personal şi Mobilizare din SMFA, răspunsul transmis de către locţiitorul şefului Direcţiei Management Resurse Umane prin fax-ul G 210/29.03.2010 privind imposibilitatea menţinerii personalului civil după îndeplinirea condiţiilor cumulative de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare .

Acest răspuns i-a fost adus la cunoştinţă contestatoarei la data de 08.04.2010 , când a fost prezentă la sediul unităţii deşi se afla în concediu medical, ocazie cu care i s-au comunicat şi modificările aduse de art.56 alin 1 lit. d din Codul Muncii prin Legea 42/2010.

Prin Notificarea nr.A3470/28.04.2010, unitatea i-a comunicat contestatoarei data la care îndeplineşte cumulativ condiţiile de vârstă şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare, precum şi solicitarea de a depune cererea de pensionare la Casa Judeţeană de Pensii în raza căreia domiciliază, în termenele prevăzute de art. 82 şi 83 din Legea 19/2000.

Această notificare i-a fost comunicată personal contestatoarei la data de 28.04.2010 când a fost prezentă la sediul unităţii, cu toate că se afla în concediu medical la acea dată , la rugămintea

184

reprezentanţilor unităţii de a-şi depune cererea de pensionare conform art.82 şi 83 din Legea 19/2000 cu modificările şi completările ulterioare, pentru a beneficia de drepturile de pensie de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, contestatoarea a menţionat că „ îşi asumă riscurile nedepunerii cererii de pensionare înainte de data de 09.05.2010”.

Intimatul consideră că a respectat disp art.56 alin.1 lit.d din Codul Muncii care stipulează că, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare.

Contractul individual de muncă a încetat de drept, chiar dacă, contestatoarea se afla în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, deoarece în conformitate cu prev. art.60 alin 1 lit. a din Legea 53/203, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificatul medical conform legii, nu prin încetarea de drept a contractului.

Intimatul a mai arătat că decizia nr.A 402/13.05.2010 de încetare de drept a contractului individual de muncă, adeverinţa de sporuri pentru perioada 191-2001, copii ale răspunsurilor primit de la Direcţia de Legislaţie a Muncii , Contencios şi Relaţii cu Parlamentul din cadrul ministerului muncii , Familie şi Protecţie Sociale , au fost comunicate şi contestatoarei la data de 16.05.2010 , în termenul legal de 5 zile prevăzut de art.56 alin.2 din Codul Muncii, prin intermediul şefului Secţiei Învăţământ din cadrul UM, aceasta a semnat de primirea deciziei , dar a refuzat să primească carnetul de muncă cu seria ID nr.0235118 care a rămas la dispoziţia acesteia la structura de personal a unităţii militare.

Ca atare, intimatul a solicitat să fie respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere prin care contestatoarea solicită obligarea la

plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă din Bugetul fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate potrivit art. 12 din OUG nr. 158/2005 , intimatul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MAN şi a solicitat respingerea acestei cereri ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă .

Astfel, a arătat că în conformitate cu disp art. 12 din OUG nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţia pentru incapacitatea temporară de muncă se suportă de angajator , din prima zi pană în a 5 zi de incapacitate temporară de muncă

din bugetul Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate începând cu ziua următoare celei suportate de angajator , conform lit.a şi pană la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia ; prima zi de incapacitate temporară de muncă , în cazul persoanelor asigurate prev la art. 1 alin 1 lit. c şi alin 2 .

Având in vedere că, la data încetării de drept a contractului individual de muncă 09.05.2010 contestatoarea se află în concediu medical pentru incapacitate de muncă, potrivit art.12 din OUG nr 12/205, indemnizaţia aferentă se suportă de Fondul National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi se plătesc de Casa teritorială d Pensii Buzău.

Potrivit art.32 alin 2 din OUG 158/2005, în situaţia în care a expirat termenul pentru care a fost încheiat contractul individual de muncă, drepturile prev. la art.2 alin .1 care s-au născut anterior ieşirii acestor situaţii, se achită de la bungetul Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate de către casele de asigurări de sănătate .

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.1337 din data de 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UM privind primul capăt de cerere ; s-a respins primul capăt de cerere al contestaţiei, ca neîntemeiat ; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UM şi MAN privind cel de-al doilea capăt de cerere ce vizează obligarea la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă şi în consecinţă s-a respins acest capăt de cerere ca atare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a apreciat în ceea ce priveşte contestaţia împotriva deciziei de încetare de drept a contractului de muncă al contestatoarei, că intimata UM are calitate procesuală pasivă cât şi calitate procesuală de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în oportunitatea unei persoane care are folosinţă în drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie, exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale .

Capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firească a capacităţii de folosinţă , pentru că în lipsa unui drept nu este de conceput nici exerciţiul lui .

185

Calitatea de părţi în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al obligaţiei ce favorizează conţinutul raportului de drept naţional dedus judecăţii .

În cauză, obiectul pricinii îl constituie anularea deciziei de încetare de drept a contractului de muncă , emisă de UM.

Prin urmare, calitatea procesuală o are UM Boboc care a emis actul a cărui anulare se cere .Dacă UM nu ar fi avut capacitatea de exerciţiu, nu ar fi putut exercita dreptul de a dispune

asupra unui drept ce formează conţinutul raportului de dreptul muncii. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale iar

actele juridice făcute de organele persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăşi ( art. 35 alin D31/1954).

Deci, intimata UM are calitate procesuală pasivă şi poate fi reprezentată de MAN, iar potrivit art.3 din Legea 346/2006, instanţa de fond a înlăturat astfel confuzia ce o face intimatul MAN între calitatea de parte în proces şi aceea de reprezentat .

Cât priveşte fondul soluţionării acestui capăt de cerere, referitor la contestaţia împotriva deciziei de încetare de drept a contractului de muncă nr. A 4022/13.05.2010, instanţa de fond a constatat că este nefondat, potrivit următoarelor considerente :

Contestatoarei i-a încetat de drept contractul de muncă conform art.56 alin. 1 lit d) din Codul Muncii astfel cum a fost modificat prin Legea 49/2010.

Potrivit art.56 alin.1 lit d) din Codul Muncii, contractul de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare .

La alineatul 2 din acelaşi articol statuează că pentru situaţiile prevăzute la alin 1 lit d-k, constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termenele de 5 zile lucrătoare .

În speţă, contestatoarea, născută la 09.07.1951 a îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard – 58 ani şi 10 luni şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare la data de 09.05.2010 conform art 41, art 167 şi anexa 3 la Legea 19/2000.

Anterior acestei date, contestatoarea a solicitat conform art 41 alin 5 din Legea 19/2000 să fie menţinută în funcţie după data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de pensionare, dar i s-a respins cererea, situaţie adusă la cunoştinţa acesteia

În atare situaţie, intimata UM a procedat la emiterea deciziei nr A 4022/13.05.2010 , de încetare de drept a contractului de muncă.

Contestatoarea consideră că această decizie este lovită de nulitate deoarece a fost emisă în perioada când se afla în concediu medical ( 05.03.2010- 02.06.2010), însă instanţa de fond nu a reţinut punctul de vedere al acesteia întrucât, disp. art. 60 din Codul Muncii de interzicere a concedierii pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilite prin certificat medical nu se aplică cazurilor de încetare de drept a contractului de muncă prev de art.56 Codul Muncii.

Dispoziţiile art.60 se aplică doar concedierilor dispuse în formele reglementate de art 58 Codul Muncii.

E drept că la art.61 alin.1 lit.e Codul Muncii era reglementată concedierea pentru cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare, dar acest alineat lit e ) a fost abrogat prin Legea 49/2010 şi se regăseşte introdus prin aceeaşi lege la art 56 lit d) din Codul Muncii astfel cum a fost modificat şi completat, la secţiunea încetării de drept a contractului de muncă.

Decizia salariatului ( în speţă a contestatoarei ) de a se pensiona sau nu, nu modifică decizia angajatorului de a înceta de drept contractul şi obligaţia lui de a constata acest fapt .

Pentru angajatorii din sistemul public este o obligaţie să constate încetarea de drept, astfel aceştia vor răspunde patrimonial pentru neaplicarea art.56 lit d) din Codul Muncii cât şi contravenţional în baza art. 17 alin. 1 şi art.23 din Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri .

Fiind vorba de o încetare la termen, nu are importanţă dacă anterior intervenise o situaţie de suspendare a contractului de muncă fie ea şi de drept ( cum este în speţă incapacitatea temporară de muncă ) acesta nu va amâna data încetării de drept a contractului de muncă .

186

În ce priveşte al doilea capăt de cerere prin care contestatoarea solicită obligarea la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă din bugetul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate potrivit art 12 din OUG 158/2005, instanţa de fond a respins acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală pasivă.

Astfel, la art.12 din OUG nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate se stipulează că indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă de către angajator, din prima pană în a 5 zi de incapacitate temporară de muncă şi din bugetul Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate începând cu ziua următoare celor suportate de angajator, până la încetarea incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia .

Având în vedere că la data de 09.05.2010 contractul de muncă al contestatoarei a încetat de drept, în acest caz se aplică disp. art.32 alin.2 din OUG 158/2009 care precizează că în situaţia în care a expirat termenul pentru care a fost încheiat contractul individual de muncă drepturile prev. de art. 2 alin. 1 care s-au născut anterior ivirii acestor situaţii, se achită din bugetul Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate de către casele de asigurări de sănătate .

Raportat la situaţia reţinută, instanţa de fond a apreciat că nu intimatele au calitate procesuală pasivă pentru a fi obligate la plata acestei indemnizaţii, ci casa de asigurări de sănătate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea BN, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Criticând sentinţa, recurenta-contestatoare arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art.60 se aplică doar concedierilor dispuse în formele reglementate de art.58 Codul Muncii şi nu se aplică cazurilor de încetare de drept a contractului de muncă prevăzut de art.56 Codul muncii.

De asemenea, recurenta-contestatoare arată că înainte de emiterea deciziei de pensionare de către U.M., i-a fost suspendat abuziv contractul de muncă, conform art.50 lit.b din Legea nr.53/2003 cu modificările şi completările ulterioare pe durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

Într-adevăr potrivit art.56 alin.1 lit.d din Codul muncii, contractul de muncă statuează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârsta standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare, dar acest articol odată ce este însoţit de certificatele de concediu medical nu mai are valoare juridică faţă de disp. art.50 lit. b şi art. 60 alin.1 lit. a, deoarece nu a renunţat voluntar la privilegiile oferite de lege, acest lucru fiind coroborat şi cu art.13 alin.3 lit.b din OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări de sănătate cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru aceste considerente, recurenta-contestatoare solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de fond, în vederea rejudecării cauzei.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenta-contestatoare, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 Cod procedură civilă constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

La data de 9.05.2010, recurenta a îndeplinit cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare, astfel că unitatea militară intimată a constatat încetat de drept contractul de muncă conform art.56 alin. 1 lit d) din Codul Muncii astfel cum a fost modificat prin Legea 49/2010.

Potrivit art.56 alin.1 lit d) din Codul Muncii, contractul de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare .

Corect a reţinut instanţa de fond că la alin. 2 din acelaşi articol se statuează că pentru situaţiile prevăzute la alin 1 lit. d-k, constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termenele de 5 zile lucrătoare .

Nu poate fi primită susţinerea recurentei că această decizie este lovită de nulitate fiind emisă în perioada când salariata se afla în concediu medical (05.03.2010- 02.06.2010), deoarece disp. art. 60 din Codul Muncii de interzicere a concedierii pe durata incapacităţii temporare de muncă,

187

stabilite prin certificat medical nu se aplică cazurilor de încetare de drept a contractului de muncă prev. de art.56 Codul Muncii, cum corect a reţinut instanţa de fond.

Dispoziţiile art.60 se aplică doar concedierilor dispuse în formele reglementate de art. 58 Codul Muncii.

În prezenta cauză nu ne aflăm, însă, în prezenţa unei concedieri ci a unei încetări de drept a contractului de muncă, situaţii diferite cu regim juridic diferit.

Corect a reţinut instanţa de fond şi faptul că, fiind vorba de o încetare de drept a contractului de muncă, nu are importanţă dacă anterior intervenise o situaţie de suspendare a contractului de muncă, fie ea şi de drept (cum este în speţă incapacitatea temporară de muncă) şi că acesta nu va amâna data încetării de drept a contractului de muncă.

Corectă este hotărârea instanţei de fond şi cu privire la al doilea capăt de cerere, care, făcând aplicarea disp. art.12 şi 32 din OUG nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, raportat la data încetării de drept a contractului individual de muncă, a constatat că intimatele din prezenta cauză nu au calitate procesuală pasivă, drepturile pentru concediul medical achitându-se din bugetul Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate de către casele de asigurări de sănătate.

Pentru motivele expuse, curtea, văzând disp. art.304, 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ. a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[79] Transferul întreprinderii. Lipsa contractului de cesiune sau fuziune.

Legea nr. 67/2006

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii 67/2006 este necesar a opera un transfer al întreprinderii ca rezultat al unei cesiuni sau fuziuni, cu drepturi şi obligaţii reciproce.

În cazul desfiinţării unei instituţii publice, chiar dacă prin hotărârea de desfiinţare o parte a personalului este preluată de către o altă instituţie existentă după îndeplinirea unor condiţii enumerate expres, în situaţia în care nu a intervenit nici un contract de cesiune şi nu s-a dispus nici o fuziune a două instituţii nu este incidentă Legea nr.67/2006.

Preluarea activităţilor şi a unui număr de posturi de personal contractual din cadrul unei instituţii publice de către alta, existentă, având în vedere structura de personal prevăzută pentru această ultimă instituţie nu poate fi considerată transfer al întreprinderii.

Desfiinţarea unui loc de muncă, urmare a desfiinţării unei instituţii publice în condiţiile prezentate mai sus, nu reprezintă o concediere determinată de transferul întreprinderii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 678 din 23 martie 2011.

Prin cererea înregistrată la data de 30.07.2010, sub nr. 3622/120/2010, contestatoarea DE, a chemat în judecată pe intimaţii CJD, CLT şi PCD, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună: anularea Dispoziţiei nr. 239 din data de 30 iunie 2010 emisă de SPJPP Dâmboviţa, obligarea CJD să emită o decizie de transfer în baza dispoziţiilor art. 169 din Codul muncii şi obligarea CLT să dispună preluarea sa într-o funcţie echivalentă cu cea ocupată iniţial conform art. 169-170 şi a dispoziţiilor Legii nr. 67/2006, în cadrul PCT, plata, în solidar, de către toţi pârâţii, a drepturilor salariale calculate de la data concedierii până la data reintegrării efective, reactualizate şi indexate cu indicele de inflaţie.

În motivare contestatoarea a arătat că la data de 30.06.2010 a fost concediată din postul de şef birou comercial-administrativ în cadrul SPJPP, ca urmare a Hotărârii CJD de desfiinţare a

188

acestei instituţii. Susţine că printr-o hotărâre a CLT, a fost preluat întreg personalul fostului său angajator.

A mai arătat că a adresat PCT o cerere prin care solicita preluarea sa în postul de şef serviciu administrativ al acestei instituţii, care era liber la acel moment, dar PCT i-a răspuns că nu o poate prelua întrucât Hotărârea CLT din 5 mai 2010 nu prevede şi preluarea de personal TESA.

La data de 18 octombrie 2010, intimatul CJD a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivând că în conformitate cu prevederile art. 91 alin. 2 lit. e) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, cu modificările şi completările ulterioare, nu are calitatea de angajator şi nu a emis decizia referitoare la încetarea contractului individual de muncă, acesta având doar atribuţii de aprobare a organigramei şi statului de funcţii pentru instituţiile publice înfiinţate, conform art. 91 alin. 1 lit. a) şi art. 91 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 215/2001.

De asemenea, a mai susţinut că principiul simetriei actelor de dreptul muncii angajează doar părţile din raportul de muncă, în caz contrar neexistând temei juridic pentru obligarea CJD la emiterea unei dispoziţii de transfer a contestatoarei.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii, întrucât dispoziţia nr. 239/30.06.2010 s-a făcut prin aplicarea corectă a art. 65 şi 66 din Codul muncii, pe motiv de concediere colectivă, ca efect al desfiinţării S.P.J.P.P. Dâmboviţa prin HCJ nr. 70/26.03.2010, modificată prin HCJ nr. 130/28.05.2010, că nu au fost invocate motive de anulare, în sensul legii, cu toate că contestatoarea avea cunoştinţă de Hotărârea nr. 72/05.05.2010 a CLT referitoare la îndeplinirea unor condiţii de studii impuse de legislaţie pentru profilul ocupaţional, cod COR 516904, respectiv studii medii, că prin neîndeplinirea acestor condiţii contestatoarea nu putea fi preluată pe o funcţie similară celei deţinute anterior, că hotărârea consiliului local nu a fost contestată pe motive de nelegalitate, toate hotărârile referitoare la reorganizarea serviciului de interes public producând efecte juridice.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29 octombrie 2010, intimata PCT a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu a încheiat cu contestatoarea raporturi de muncă, astfel că nu răspunde de legalitatea măsurilor de încetare a contractului individual de muncă, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei, motivând că dispoziţia de încetare a contractului individual de muncă s-a făcut cu aplicarea corectă a art. 65 şi 66 din Codul muncii, pe motiv de concediere colectivă ca efect al desfiinţării S.P.J.P.P. Dâmboviţa şi al aprobării prin HCL nr. 72/05.05.2010 a preluării activităţii de pază şi a unui număr de 100 de posturi, că această hotărâre nu a fost anulată pe motiv de nelegalitate de către instanţa de contencios administrativ.

De asemenea, şi intimatul CLT a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu a încheiat cu contestatoarea raporturi de muncă, că nu a avut atribuţii de transfer, că nu poate fi parte în proces potrivit art. 282 din Codul muncii care se referă expres la angajator şi salariat.

Pe fond cauzei, a susţinut că dispoziţia este legală şi temeinică şi este consecinţa desfiinţării S.P.J.P.P. Dâmboviţa prin HCJ nr. 70/2010, precum şi aprobării preluării doar a unui număr de 100 posturi de personal contractual în cadrul PCT prin HCL nr. 72/2010, că nu s-a dovedit anularea acestei hotărâri pe motiv de nelegalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 2128 din data de 15 noiembrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimaţi, a admis contestaţia formulată de contestatoarea DE, a anulat dispoziţia nr. 239 din data de 30 iunie 2010 emisă de S.P.J.P.P. Dâmboviţa şi a dispus obligarea intimatei PCT să preia pe contestatoare în funcţia avută anterior hotărârii de desfiinţare a S.P.J.P.P. Dâmboviţa şi să-i plătească o despăgubire egală cu drepturile salariale convenite de la data de 01.06.2010 şi până la integrarea efectivă în muncă, reactualizate şi indexate conform art. 78 alin. 1 Codul muncii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin HCJ nr. 70/26.03.2010 s-a aprobat, începând cu data de 01.06.2010, desfiinţarea

S.P.J.P.P. Dâmboviţa, preluarea patrimoniului şi personalului de către CLT în cadrul PCT.CLT, prin hotărârea nr. 72/05.05.2010, a aprobat preluarea activităţii, patrimoniului şi

personalului SPJPP Dâmboviţa de către PCT, personalul urmând să fie preluat în următoarea structură: 95 posturi de pază, 3 posturi de şofer şi 2 posturi de muncitor necalificat.

189

Având în vedere prevederile HCJ nr. 70/2010 şi HCJ nr. 129/2010, adresa prin care s-a comunicat salariatei durata preavizului şi notificările privind intenţiile de concediere colectivă nr. 1686/30.04.2010, în temeiul art. 58 coroborat cu art. 65 şi art. 66 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării locurilor de muncă ale unităţii, prin dispoziţia nr. 239/30.06.2010 emisă de S.P.J.P.P. Dâmboviţa s-a dispus, începând cu data de 01.07.2010, încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, angajată în funcţia de şef birou.

A reţinut instanţa de fond că argumentele invocate de pârâţii CJD şi CLT cu privire la excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive sunt în principiu corecte având în vedere că dispoziţiile art. 282 din Codul muncii prevăd în mod expres că pot fi părţi în conflictele de muncă salariaţii şi angajatorii.

Conform dispoziţiilor art. 282 lit. d) din acelaşi act normativ, pot fi părţi în conflictele de muncă şi alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.

Deşi prin legi speciale nu s-a prevăzut calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâţi, menţionaţi anterior, în conflictele referitoare la raporturile de muncă ale contestatoarei, ţinând cont de posibilitatea acesteia de a stabili cadrul procesual, conform art. 47 şi 112 din Codul de procedură civilă, precum şi invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de toate părţile din proces, inclusiv PCT, faţă de împrejurările în care s-a ajuns la decizia de încetare a contractului de muncă, din aceeaşi cauză şi pentru motive de opozabilitate a hotărârii, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CJD şi CLT.

De asemenea, mai reţine instanţa de fond că nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de PCT nu este întemeiată deoarece, aceasta are calitatea de cesionar, în sensul art. 6 lit. b) din Legea nr. 67/2006 privind protecţia drepturilor salariaţilor, în cazul transferul întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora.

Dispoziţiile art. 4 lit. a) şi b) din legea menţionată, prevăd că, în înţelesul prezentei legi, cedentul este persoana care îşi pierde calitatea de angajator faţă de salariaţi, iar cesionar persoana care dobândeşte calitatea de angajator faţă de salariaţii unităţii transferate. Prin urmare, prin transferul S.P.J.P.P. Dâmboviţa şi preluarea patrimoniului şi activităţii acesteia, PCT este parte în raporturile de muncă, chiar dacă încetarea contractului individual de muncă s-a dispus de către cedent.

Pe fondul contestaţiei, instanţa reţine că prin dispoziţia nr. 239/30.06.2010 emisă de S.P.J.P.P. Dâmboviţa s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 01.07.2010, avându-se în vedere prevederile Hotărârii nr. 70/2010 prin care s-a desfiinţat S.P.J.P.P. Dâmboviţa şi s-a dispus preluarea patrimoniului şi a personalului conform dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi 3 din hotărâre.

Potrivit art. 5 (1) din Legea nr. 67/2006, în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau a unor părţi ale acestora, drepturile şi obligaţiile cedentului care decurg din contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă aplicabil, existente la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.

Art. 7 din aceeaşi lege prevede că transferul întreprinderii, al unităţii sau a unor părţi ale acestora nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaţilor de către cedent ori de către cesionar.

Astfel, fiind evident că prin decizia contestată s-a luat în mod nelegal măsura încetării contractului individual de muncă al contestatoarei, raportat la prevederile legale imperative arătate anterior, în raport de dispoziţiile art. 281 din Codul muncii, tribunalul a admis contestaţia, a anulat dispoziţia şi a obligat intimata PCT, în calitate de cesionar, să preia pe contestatoare în funcţia avută anterior hotărârii de desfiinţare a SPJPP Dâmboviţa şi să-i plătească o despăgubire egală cu drepturile salariale cuvenite de la data de 01.06.2010 şi până la integrarea efectivă în muncă, reactualizate şi indexate, conform art. 78 alin. 1 din Codul muncii.

S-a avut în vedere că nerespectarea de către cedent sau cesionar a obligaţiilor din Legea nr. 67/2006 atrage răspunderea contravenţională, conform dispoziţiilor art. 13, iar potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr. 67/2006, această lege transpune Directiva Consiliului 2001/23/CE privind aproprierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor în cazul transferului de întreprinderi, unităţi sau părţi din acestea, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L82/22.03.2001.

190

Împotriva sentinţei primei instanţe intimaţii au declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

În recursul său CJD susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii în cauza dedusă judecăţii, atât în ceea ce priveşte menţinerea acestei instituţii ca parte în proces, cât şi în ceea ce priveşte dispunerea reintegrării contestatoarei în temeiul aplicării dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 67/2006.

Arată că în mod nejustificat instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CJD, în temeiul invocării art. 47 şi art. 112 Cod pr. civilă.

Susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 282 lit. b) Codul muncii, pot fi părţi în conflictele de muncă salariaţii şi angajatorii – persoane fizice şi/sau juridice, care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod, or din interpretarea acestei prevederi legale, nu se poate constata faptul că intimatul CJD ar fi fost un astfel de beneficiar, ce ar putea întruni, fără putinţă de tăgadă, şi calitatea de angajator al contestatoarei.

Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 282 lit. d) Codul muncii, CJD nu poate fi încadrat la categoria „alte persoane juridice” care au vocaţia de parte într-un proces privind un litigiu de muncă, în temeiul codului de procedură civilă, deoarece având în vedere obiectul cauzei de faţă, se încalcă prevederile art. 91 alin. (1) lit. a, precum şi art. 91 alin. (2) lit. c) şi e) din Legea nr. 215/2001.

Astfel, apreciază că această instituţie nu poate avea calitatea de intimat în litigiul de faţă, deoarece nu este emitentul deciziei în cauză şi nici angajatorul contestatoarei.

Mai susţine intimatul că, litigiul de faţă este un litigiu de muncă, în cadrul căruia raporturile de muncă sunt reglementate prin însăşi decizia contestată, iar conform actelor existente la dosarul de fond al cauzei, nu s-a făcut dovada realizării unui cumul a mai multor acţiuni în cadrul unui singur proces civil, în condiţiile în care contestatoarea nici nu a menţionat care este temeiul de drept al acţiunii formulate, şi nici nu a atacat în justiţie măsura desfiinţării fostului S.P.J.P.P. sau HCL nr. 72/2010.

A mai arătat că numai instituţia care angajează personal în cadrul aparatului propriu al serviciului public de interes judeţean, precum S.P.J.P.P., poate pe cale de consecinţă, să-şi modifice raportul de muncă al salariatului, CJD neavând atribuţii stabilite prin Legea nr. 215/2001 în acest sens, deci neavând raporturi de muncă cu contestatoarea, nu se justifică menţinerea acestei instituţii în calitate de intimată în prezenta cauză şi nici necesitatea opozabilităţii sentinţei recurate.

Pe fondul cauzei apreciază că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică, întrucât a fost dată cu aplicarea nejustificată a prevederilor art. 7 din Legea nr. 67/2006, deoarece din actelor depuse la dosar nu rezultă faptul că s-ar fi dispus prin act administrativ, transferul întregului personal de la fostul S.P.J.P.P. (desfiinţat prin HCJ nr. 130/2010) în cadrul PCT, pentru a se putea astfel dovedi că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei s-a făcut fără îndeplinirea condiţiilor textelor legale care reglementează această măsură de încetare a raporturilor de muncă.

Mai arată că emiterea dispoziţiei contestate nu s-a făcut nici arbitrar şi nici abuziv, şi nici fără notificarea în prealabil a contestatoarei, care a avut cunoştinţă încă din data de 30 aprilie 2010 că urma să fie concediată, fapt care este dovedit de adresa nr. 3394/30.04.2010 şi de notificările nr. 1686/30.04.2010 şi nr. 1721/03.05.2010.

A mai susţinut intimatul că potrivit art. 3 al HCL nr. 72/2010 s-a dispus preluarea a 100 de posturi de personal contractual din cadrul S.P.J.P.P. către PCT, astfel încât, ca efect al desfiinţării fostului serviciu de pază şi protecţie, măsura concedierii contestatoarei nu s-a făcut cu încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 169 alin. 3 Codul muncii, şi nici cu încălcarea art. 7 din Legea nr. 67/2006. Aşadar, desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei şi aprobarea noii organigrame a PCT nu s-a datorat faptului că gestiunea fostului serviciu de pază şi protecţie ar fi fost transferată la aceasta.

În cauza nu a existat un contract de delegare a gestiunii activităţii de pază şi protecţie desfăşurată de fostul S.P.J.P.P. către PCT, şi pe baza căruia PCT să-şi fi asumat obligaţia de a prelua, prin transfer, întreg personalul angajat la fostul serviciu de pază şi protecţie.

Astfel, măsura de desfiinţare a fostului serviciu de pază şi protecţie nu a fost contestată ca fiind ilegală sau abuzivă şi nici anulată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Faptul că decizia de concediere contestată este întemeiată pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, nu este de natură să demonstreze admisibilitatea acţiunii contestatoarei, din moment ce

191

desfiinţarea locului de muncă al acesteia a fost efectul expres şi implicit al desfiinţării, iar nu al reorganizării sau restructurării fostului serviciu de pază şi protecţie.

Desfiinţarea postului ocupat de contestatoare până la data de 1 iulie 2010 a fost efectivă şi reală, întemeiată pe motive obiective şi care nu au ţinut de persona salariatului, efectivitatea desfiinţării postului rezultând fără echivoc din HCJ nr. 130/2010, cât şi din faptul că însăşi contestatoarea nu a dovedit că în organigrama PCT se regăseşte un post similar cu cel ocupat de aceasta până la data de 1 iulie 2010.

Consideră că instanţa de fond, prin admiterea acţiunii, a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât atributul stabilirii organigramei şi numărul de posturi din cadrul PCT revine exclusiv CLT, iar nu instanţei de judecată, acest organ deliberativ având expres recunoscut prin Legea nr. 215/2001, dreptul exclusiv de a hotărî modul cum îşi organizează structura unui serviciu public aflat în subordinea sa.

Astfel, în cauză nu rezultă că desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare nu ar fi fost efectivă şi reală, ci consecinţa invocării unor motive ce nu ţin de persoana salariatului, de natură să demonstreze netemeinicia deciziei date în baza art. 65 – 66 din Codul muncii, şi care să justifice aplicarea măsurilor de protecţie socială avute în vedere de către instanţa de fond.

De asemenea, instanţa de fond a ignorat cu totul nejustificat faptul că în considerentele deciziei de concediere au fost arătate motivele ce au impus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, fără a motiva în vreun fel, în ce ar fi constat nelegalitatea acestei decizii în raport de prevederile art. 65 – 66 din Codul muncii, în condiţiile în care nu s-a dispus nici prin decizie a angajatorului contestatoarei, nici prin act administrativ al CLT, transferarea acesteia la PCT.

În recursul formulat intimatul CLT a arătat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive că motivarea instanţei,raportat la respingerea acestei excepţii, privind opozabilitatea formală a sentinţei nu conferă acestei entităţi calitate procesuală, în cauză, deoarece între contestatoare şi autoritatea publică nu a existat şi nici pe viitor nu pot exista raporturi juridice de muncă care să îi confere acesteia legitimare procesuală.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 282 Codul muncii, părţile în conflictele de muncă pot fi salariatul şi angajatorul, adică acele persoane între are sunt stabilite raporturi de muncă reglementate prin contractul individual de muncă.

Cu privire la fondul cauzei, consideră că în mod nejustificat instanţa de fond a constatat că prin decizia nr. 239/30.06.2010 emisă de S.P.J.P.P. s-a luat în mod nelegal măsura încetării contractului individual de muncă al contestatoarei raportat la prevederile legal imperative prevăzute de Legea nr. 67/2006 privind protecţia drepturilor salariale în cazul transferării întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora.

Susţine că emiterea dispoziţiei nr. 239/2010 s-a făcut cu aplicarea corectă a art. 65 şi 66 din Codul muncii, pe motiv de concediere colectivă, ca efect al desfiinţării efective a postului de şef birou comercial, ocupat de contestatoare în cadrul acestui serviciu, iar măsura încetării raportului de muncă a avut la bază HCJ nr. 129/2010 prin care a fost desfiinţat S.P.J.P.P.P. Astfel măsura concedierii contestatoarei nu s-a făcut cu încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 169 Codul muncii şi nici cu încălcarea art. 7 din Legea nr. 67/2006.

Mai arată că această instituţie prin hotărârea nr. 72/05.05.2010 a aprobat preluarea activităţilor de pază şi a unui număr de 100 de posturi de personal contractual din cadrul S.P.J.P.P. de către PCT având în vedere structura de personal prevăzută pentru această instituţie. În atare situaţie, desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei şi aprobarea noii organigrame a PCT nu s-a datorat faptului că gestiunea fostului serviciu de pază şi protecţie ar fi fost transferată la această instituţie.

Precizează că, în cauză nu a existat un contract de delegare a gestiunii activităţii de pază şi protecţie pe baza căruia PCT să-şi fi asumat obligaţia de a prelua, prin transfer, întreg personalul angajat la fostul serviciu. În aceste condiţii, în cauză, nu rezultă că desfiinţarea locului de muncă

ocupat de contestatoare nu ar fi fost efectivă şi reală şi care să justifice aplicarea măsurilor de protecţie socială avute în vedere de către instanţa de fond.

192

Menţionează că, şi consiliile locale ca şi consiliile judeţene, au atributul exclusiv de a aproba organigrama şi statul de funcţii ale serviciilor publice de interes local înfiinţate prin hotărâri proprii, atribut care nu poate fi ignorat, limitat sau cenzurat de către instanţa de dreptul muncii. Mai mult, HCL şi-a produs efectele juridice începând cu data de 1 iunie 2010, astfel că, în situaţia în care aprecia că această hotărâre este nelegală, contestatoarea avea posibilitatea să o atace la instanţa competentă, separat de decizia prin care i-a încetat raportul de muncă, deoarece instanţa de dreptul muncii nu are competenţa de a analiza aspectele de legalitate ale hotărârilor consiliului local sau judeţean.

Astfel, din probele administrate în cauză nu rezultă că s-ar fi dispus prin act administrativ, transferul întregului personal de la fostul angajator către Poliţia Comunitară pentru a se constata că preluarea celor 100 de salariaţi s-ar fi făcut pe baza unor criterii de selecţie a unor salariaţi în detrimentul altora, din moment ce nu s-a dispus transferul tuturor salariaţilor.

Susţine că atât HCL nr. 72/05.05.2010, precum şi HCJ nr. 70/2010 şi 129/2010 şi-au produs efectele juridice, astfel încât măsurile de desfiinţare a unui serviciu public de interes judeţean şi respectiv, de reorganizare a unui serviciu public de interes local, au fost aprobate şi aplicate în limitele prevăzute de legiuitor, măsuri care ai justificat pe deplin emiterea actului contestat.

Pentru considerentele arătate a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CLT, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii contestaţiei.

Recurenta-intimată PCD în recursul său a arătat că hotărârea instanţei de fond nu este motivată, simpla înşiruire de texte de lege nu poate echivala cu o motivare a hotărârii.

Consideră că instanţa de fond trebuia să se refere în motivare, la toate capetele de cerere formulate şi asupra tuturor mijloacelor ce au stata la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.

Mai mult decât atât, doctrina a reţinut câteva condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o motivare corespunzătoare a hotărârii, şi anume de a fi pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă.

Arată că, motivarea dată de instanţa de fond este nu numai incompletă şi neconvingătoare, dar şi contradictorie.

Susţine că între această instituţie şi contestatoare nu au existat niciodată raporturi specifice de dreptul muncii, PCT neavând calitatea de angajator şi nici nu a emis decizia de concediere, motiv pentru care eventualele neregularităţi referitoare la cuprinsul şi forma actului nu pot fi opuse acestei instituţii. De asemenea PCT nu are atribuţii în ceea ce priveşte preluarea prin transfer a contestatoarei într-o funcţie echivalentă cu cea ocupată de aceasta iniţial.

Precizează că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 67/2006 reglementează condiţiile în care se realizează protecţia drepturilor de care beneficiază salariaţii, prevăzute în contractele individuale de muncă şi în contractul colectiv de muncă aplicabil, în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni sau fuziuni.

Or, în cauza de faţă a fost desfiinţată o instituţie de către forul tutelar, iar prin hotărârea de desfiinţare o parte a personalului este preluată de către o altă instituţie existentă. Este evident că între CJD şi CLT nu a intervenit nici un contract de cesiune, CJD nu a primit o contraprestaţie din parte CLT, ci a este vorba despre o desfiinţare a unei instituţii publice ceea ce nu poate echivala sub cu o cesiune de creanţă.

De asemenea, nici fuziunea nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.Apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a motivat

calitatea procesuală a acestei instituţii pe dispoziţiile Legii nr. 67/2006, motiv pentru care solicită, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată şi motivele recursurilor declarate în cauză, curtea a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, pentru următoarele considerente:

Referitor la calitatea procesuală pasivă a recurenţilor intimaţi, curtea a constatat că în mod eronat instanţa de fond a respins această excepţie în raport de capetele de cerere privind anularea deciziei de concediere şi plata drepturilor salariale.

Dispoziţia nr. 239 din data de 30 iunie 2010 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei a fost emisă de SPJPP.

193

Potrivit dispoziţiilor art.282 lit. b) Codul muncii, pot fi părţi în conflictele de muncă salariaţii şi angajatorii – persoane fizice şi/sau juridice, care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod.

Recurenţii intimaţi nu au avut nici un moment calitatea de angajator al intimatei, între aceştia neexistând raporturi de muncă.

Aceşti recurenţi nu sunt emitenţii deciziei atacate în cauză şi nici angajatorii contestatoarei, prin urmare nu au calitate procesuală activă în raport de cererea de anulare a deciziei de încetare a contractului individual de muncă şi plata drepturilor salariale.

În ce priveşte PCT, aceasta nu reprezintă succesorul fostului SPJPP în sensul că ar fi preluat integral atât patrimoniul cât şi întreg personalul entităţii desfiinţate.

În HCJ 70/2010 se prevede la art.2 alin.3 că personalul fostului SPJPP va fi preluat în condiţiile legii, prin hotărâre a CLT, iar la alin. 4 al aceluiaşi articol se stabileşte că pentru persoanele care nu îndeplinesc condiţiile de la alin.3 se va dispune încetarea contractelor individuale de muncă.

Prin urmare, având în vedere că prin HCL nr.72/2010 nu s-a dispus şi preluarea postului de sef birou comercial administrativ, PCT nu a avut nici un moment calitatea de angajator al intimatei contestatoare.

Faţă de aceste considerente curtea a constatat că recurenţii nu au calitate procesuală pasivă în ce priveşte capetele de cerere arătate mai sus.

Referitor la capetele de cerere privind obligarea CJD să emită o dispoziţie de transfer în baza art.169 Codul muncii şi a CLT să dispună preluarea contestatoarei într-o funcţie echivalentă cu cea ocupată iniţial, curtea va constata că aceste cereri sunt neîntemeiate.

În prezenta cauză nu a operat un transfer al întreprinderii ca rezultat al unei cesiuni sau fuziuni pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii 67/2006, ci s-a desfiinţat o instituţie publică, iar prin hotărârea de desfiinţare o parte a personalului este preluată de către o altă instituţie existentă după îndeplinirea unor condiţii enumerate expres.

Între CJD şi CLT nu a intervenit nici un contract de cesiune şi nu s-a dispus nici o fuziune a două instituţii pentru a se lua în discuţie aplicarea Legii 67/2006.

Prin HCL nr. 72/05.05.2010 s-a aprobat preluarea activităţilor de pază şi a unui număr de 100 de posturi de personal contractual din cadrul S.P.J.P.P. de către PCT având în vedere structura de personal prevăzută pentru această instituţie. Prin urmare, desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei şi aprobarea noii organigrame a PCT nu s-a datorat faptului că patrimoniul şi salariaţii fostului serviciu de pază şi protecţie ar fi fost transferaţi la această instituţie.

Nu există nici un act din care să rezulte că vreunul din recurenţii intimaţi şi-ar fi asumat obligaţia de a prelua, prin transfer, la PCT întreg personalul angajat la fostul serviciu.

Consiliile locale şi consiliile judeţene au atributul de a aproba organigrama şi statul de funcţii ale serviciilor publice de interes local înfiinţate prin hotărâri proprii, iar hotărârile CLT şi CJD şi-au produs efectele juridice începând cu data de 1 iunie 2010, astfel că, în situaţia în care contestatoarea aprecia că aceste hotărâri sunt nelegale, putea să le atace la instanţa competentă, separat de decizia prin care i-a încetat raportul de muncă.

În cauză nu ne aflăm, prin urmare, într-o situaţie de transfer al unei întreprinderi, a unei unităţi sau a unei părţi a acesteia pentru a putea discuta de transferul angajaţilor de la angajatorul cedent la angajatorul cesionar, de emiterea unei dispoziţii de transfer în baza art.169 Codul muncii şi a unei dispoziţii de preluare într-o funcţie echivalentă.

În privinţa contestatoarei a operat o încetare a contractului de muncă în baza disp. art.65 Codul muncii, în sensul că postul pe care îl deţinea a fost desfiinţat, cauza desfiinţării fiind una reală şi serioasă.

Pentru considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.304 pct.9 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a admis recursurile declarate în cauză, a modificat în tot sentinţa şi rejudecând în fond cauza a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi şi a respins contestaţia ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pentru capetele de cerere privind anularea deciziei de concediere şi plata drepturilor salariale, iar în rest a respins contestaţia ca neîntemeiată.

(Judecător Cristina Moiceanu)194

[80] Clauzele din contractul colectiv de muncă ce reprezintă obligaţii de diligenţă se transformă în obligaţii de rezultat în cazul în care angajatorul încheie acte adiţionale la contractele individuale de muncă prin care se obligă la aceste prestaţii.

Codul munci, art. 239 - 243

Angajatorul, semnatar al contractului colectiv de muncă, interpretând clauzele (privind acordarea primei de vacanţă, a mesei calde şi a bonificaţiei ) care în realitate reprezintă obligaţii de diligenţă ca fiind obligatorii, transformându-le în obligaţii de rezultat prin actul adiţional la contractul individual de muncă acceptă în acest fel că datorează salariatului aceste drepturi.

În scopul acordării efective a acestor drepturi şi ca o confirmare a interpretării date clauzelor în discuţie angajatorul prevede în bugetul propriu de venituri şi cheltuieli sume reprezentând plata primei vacanţă, hrană precum şi alte sporuri.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 9 din 12 ianuarie 2011.

Prin acţiunea înregistrată sub nr.1843/120/2010 reclamantul SMS a chemat în judecată pârâţii CJ şi Şcoala (…) denumită ulterior CCJ, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la plata drepturilor salariale prevăzute şi neacordate pentru anii 2008 - 2009, reactualizate cu indicele de inflaţie, reprezentând prima de vacanţă prevăzută de art. 11 alin.3 din CCM înregistrat sub nr.21 A din 31.01.2008 la DMPS Dâmboviţa, valoarea unei mese calde zilnice şi bonificaţia procentuală acordată pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în raport de vechimea în instituţie, conform art. 39 lit. a şi f din Legea nr.53/2003 republicată şi conform art.15 din CCM, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei Şcoala (…) în funcţia de profesor (corepetitior), cu contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată de timp, că la data de 31.12.2007 a fost perfectat contractul colectiv de muncă din 31.12.2007, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa sub nr. 21a/31.01.2008, prin care s-au stabilit drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, pe durata derulării contractului de muncă, începând cu 01.01.2007, că prin actul adiţional nr. 15 la CCM, termenul de valabilitate al acestuia a fost prelungit expres şi pentru anul 2009.

Reclamantul a mai susţinut că, potrivit art.11 alin.1 din CCM/2008, salariaţii au dreptul în fiecare an calendaristic la concediu de odihnă plătit, urmând ca pe lângă indemnizaţia de concediu să primească şi o primă de vacanţă conform art.59 alin.3 din CCM la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, înregistrat sub nr.2895 din 29.11.2006, iar conform art.15 din CCM/2008, pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă angajatorul are obligaţia de a obţine aprobarea bugetului Consiliului judeţean de fonduri suficiente pentru a putea asigura o masă caldă zilnic de 10 lei pentru fiecare salariat, sau la alegere alimente, precum şi o bonificaţie procentuală acordată personalului contractual pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă, în funcţie de vechimea în instituţie, conform art. 39 lit. a şi f din legea nr. 53/2003 republicată : până la 5 ani – 20 % din salariul de bază; peste 5 ani – 25 % din salariul de bază.

Au fost anexate cererii, în copie CCMU din 31.12.2007 şi actul adiţional nr. 15 din 09.12.2009.

Pârâta Şcoala (…) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, motivând că prevederile contractului colectiv de muncă se aplică personalului care a desfăşurat muncă pe o durată de 8 ore zilnic, că reclamantul, încadrat ca profesor, a desfăşurat activitate cu o normă didactică de 12 ore pe săptămână, astfel că îi sunt incidente dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de învăţământ, că nu pot fi acordate bonificaţiile şi alocaţiile de hrană personalului didactic, întrucât acestea nu au fost prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, că reclamantul a

195

fost salarizat în temeiul Legii nr.128/1997 şi a beneficiat de toate drepturile prevăzute pentru cadrele didactice din învăţământ, în acest sens pronunţându-se şi Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 183/03.02.2010, opozabilă reclamantului.

Pârâta a mai precizat că prin Hotărârea nr.142/10.09.2009 a Consiliului Judeţean Dâmboviţa s-a aprobat o nouă organigramă, în temeiul căreia s-a emis dispoziţia nr.54/14.09.2009 şi actul adiţional nr.55/14.09.2009 prin care reclamantul a fost încadrat cu program de 40 de ore săptămânal, în funcţia de expert, care îl îndreptăţeşte să beneficieze de dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de administraţie publică, că reclamantul a contestat atât hotărârea nr.142/2009, cât şi decizia nr.54/14.09.2009.

Şi pârâtul CJ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate ca nefondată, motivând că în urma auditului financiar efectuat asupra contului de execuţie bugetară a CJ pe anul 2008, Camera de Conturi Dâmboviţa a constatat că s-au acordat necuvenit pe baza CCM –ului drepturile ce formează obiectul cauzei de faţă, atât salariaţilor din aparatul propriu al pârâtului cât şi pentru salariaţii tuturor instituţiilor aflate în subordinea Consiliului Judeţean, acest aspect rezultând din decizia nr.S 321/30.10.2009 a Camerei de Conturi Dâmboviţa şi din încheierea nr.VI.43 din 24.02.2010 pronunţată de Curtea de Conturi a României – Departamentul de Coordonare a Verificării Bugetelor Unităţilor Administrativ – Teritoriale din cadrul Camerei de Conturi Dâmboviţa.

Urmare acestei situaţii, CJ a solicitat în justiţie anularea încheierii Curţii de Conturi a României mai sus menţionată, în dosarul civil nr.1190/120/2010 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia Comercială.

Tot ca urmare a situaţiei prezentate, pârâtul a formulat în justiţie acţiuni de recuperare a aceloraşi drepturi băneşti cu cele solicitate în acţiunea de faţă şi care fuseseră acordate salariaţilor din instituţiile subordonate pentru anul 2008 şi pe care Curtea de Conturi le-a apreciat ca necuvenite, în acest sens enumerând dosarele: 594/120/2010, 390/120/2010, 388/120/2010, 392/120/2010, 394/120/2010, 393, 389, 391, 1190 /120/2010, înregistrate la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia litigii de muncă, având ca obiect obligarea salariaţilor la restituirea sumelor încasate necuvenit pe baza CCMU/2008.

Prin întâmpinarea formulată s-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului CJ, întrucât bugetul Şcolii Populare de Arte şi Meserii a fost aprobat conform Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale şi potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, în baza HCJ de aprobare a acestui buget nr.4/30 ianuarie 2008 şi 31/13.03.2009 pe anii 2008 – 2009, că aprobarea bugetelor a fost făcută la propunerea Şcolii Populare de Arte în vederea asigurării necesarului de cheltuieli în care erau cuprinse şi drepturile băneşti ce formează obiectul prezentei cauze, iar în aceste condiţii, nu poate fi obligat la plata drepturilor băneşti, întrucât a aprobat cheltuielile necesare în acest sens.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.1652 din data de 11 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul CJ, s-a admis acţiunea în sensul că a fost obligat pârâtul CCJ să plătească reclamantului prima de vacanţă, prevăzută de art.11 alin.3 din Contractul colectiv de muncă, înregistrat sub nr.21a/31.01.2008 la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa, valoarea de 10 lei a unei mese calde sau alimente şi bonificaţia procentuală pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă prevăzută de art. 15 teza 3 şi 4 din acelaşi contract, cuvenite pentru perioada 01.01.2008-13.11.2009.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul CJ, că este neîntemeiată întrucât a fost parte în contractul colectiv în baza căruia s-au acordat drepturi salariale personalului contractual din cadrul Şcolii (…), în prezent CCJ, chiar dacă contractul individual de muncă a fost încheiat de reclamant cu acest pârât.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost încadrat, în baza contractului individual de muncă nr.22/01.12.1996, în funcţia de profesor cu normă întreagă, de 18 ore pe săptămână, pe durată nedeterminată, începând cu data de 01.12.1996, iar în calitate de salariat al CCJ, a solicitat acordarea drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de administraţie publică locală: prima de vacanţă, valoarea unei mese calde zilnice şi bonificaţia pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

196

Potrivit contractului colectiv de muncă înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa sub nr.21a/31.01.2008, aplicabil şi salariaţilor personal contractual din cadrul CCJ, după cum se menţionează în partea referitoare la părţile contractante, salariaţii-personal contractual au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit şi primesc pe lângă indemnizaţia de concediu şi o primă de vacanţă, conform art. 59 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 (art. 11 alin. 3), o masă caldă sau la alegere alimente, în valoare de 10 lei, precum şi o bonificaţie procentuală de 20% din salariul de bază, pentru o vechime până la 5 ani şi de 25 %, pentru salariaţii cu o vechime de peste 5 ani (art. 15, tezele 3 şi 4).

Conform dispoziţiilor art. 239 din Codul muncii prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală.

Dispoziţiile art.243 din Codul muncii prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.

Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor menţionate, instanţa de fond a constatat că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate se aplică tuturor salariaţilor cu contract individual de muncă, indiferent de funcţia ocupată sau dacă au fost membri ai sindicatului care a participat la negocierea contractului respectiv.

Întrucât reclamantul este salariatul CCJ în baza contractului individual de muncă încheiat la 01.12.1996, iar clauzele contractului colectiv de muncă nu disting între personalul contractual didactic şi nedidactic, prin interpretarea logică a acestor clauze se ajunge la concluzia că prevederile contractului sunt aplicabile şi reclamantului, chiar dacă îndeplineşte funcţia de profesor, încadrat cu o normă didactică de 18 ore săptămânal.

Prevederea cuprinsă la art.6 (1) din contractul colectiv se referă la durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe zi sau 40 de ore pe săptămână pentru personalul nedidactic, dar în cazul profesorilor norma didactică de muncă, adică cea de predare efectivă, este de 18 ore, în conformitate cu prevederilor art.43 lit. c) din Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic.

Activitatea personalului didactic de predare cuprinde, potrivit art.42 (1) din lit.b) din legea menţionată, nu doar activităţile de predare-învăţare, instruire practică şi evaluare, ci şi activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică şi activităţi de educaţie complementară procesului de învăţământ, care conduc la o durată normală a timpului de lucru astfel întregită tot de 40 ore săptămânal, aşa cum s-a stabilit, de altfel, prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi judeţean în ramura învăţământ.

Acceptarea punctului de vedere susţinut de angajator privind neaplicarea contractului colectiv de muncă unei părţi din personalul contractual ar conduce la încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut de art. 5 (1) din Codul muncii.

Nici împrejurarea că s-a dispus de către Curtea de Conturi recuperarea drepturilor băneşti acordate personalului contractual în baza contractului colectiv de muncă, apreciindu-se că au fost nelegal acordate, nu conduce la netemeinicia pretenţiilor reclamantului pentru că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, s-au respins acţiunile pentru răspunderea patrimonială a salariaţilor care au primit astfel de drepturi, reţinându-se în considerente tocmai valabilitatea contractului colectiv de muncă şi răspunderea pentru nerespectarea clauzelor, prevăzută de art.243 din Codul muncii (a se vedea sentinţele nr. 686/14.04.2010 şi 480/09.03.2010 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa).

A apreciat instanţa de fond că neincluderea de către angajator sau Consiliul Judeţean Dâmboviţa în bugetul de venituri a sumelor necesare pentru plata drepturilor băneşti din contractul colectiv de muncă, nu poate conduce la respingerea acţiunii întrucât culpa revine angajatorului pârât, iar nu reclamantului, astfel că sunt îndeplinite cerinţele art.269 (1) din Codul muncii pentru admiterea acţiunii şi obligarea angajatorului la plata drepturilor solicitate, pe perioada solicitată, dar până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 care a modificat sistemul de salarizare al personalului contractual din administraţia publică locală.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

197

Criticând sentinţa, recurentul-pârât CCJ, arată că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că în perioada de referinţă intimatul-reclamant a fost încadrat în funcţia de profesor cu normă întreagă de 18 ore/săptămână.

De asemenea, în mod nelegal instanţa de fond a extins prevederile CCM încheiat între Sindicatul Liber din cadrul Administraţiei Publice la orice salariat care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor subordonate Consiliului Judeţean, indiferent de temeiul juridic al încadrării şi salarizării acestuia, considerând fără temei că intimatul-reclamant întrunea condiţiile impuse prin dispoziţiile CCM la nivel de ramură „administraţie publică”.

Astfel, potrivit dispoziţiilor CCM 21A/31.01.2008 drepturile prevăzute în art.15 se acordă numai pentru personalul contractual care are calitatea de membru al Sindicatului Liber din Administraţia Publică.

Un alt motiv de recurs invocat de pârâtul CCJ, este acela că, tot în mod greşit instanţa de fond a asimilat norma didactică deţinută de intimatul-reclamant în perioada de referinţă cu timpul normal de muncă de 8 ore/zi sau 40 ore/săptămână făcând trimitere la Legea 128/1997 în temeiul căreia a fost încadrat şi salarizat intimatul-reclamant, fără însă să analizeze decizia civilă nr.183/3.02.2010 a Curţii de Apel. Ploieşti, fişa postului, clauzele actului adiţional la contractul individual de muncă şi apărările pârâtei instituţii.

De asemenea, instanţa de fond a omis să analizeze faptul că intimatul- reclamant, încadrat şi salarizat conform Legii 128/1997 a fost beneficiarul tuturor drepturilor prevăzute în acest act normativ; instanţa de fond nu a motivat sentinţa prin prisma apărărilor recurentului-pârât în sensul că prin anexa la contract şi fişa postului s-a prevăzut expres că sunt aplicabile prevederile CCM din ramura învăţământ; instanţa de fond a reţinut, fără temei, că intimatul-reclamantul a solicitat instituţiei acordarea drepturilor specifice administraţiei publice.

Totodată, în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâţii să acorde intimatului-reclamant drepturile solicitate pentru perioada 01.01.2008- 13.11.2009 fără să observe ca potrivit dispoziţiei nr.54/14.09.2009 şi a Actului adiţional nr.55/14.09.2009 la contractul individual de muncă, intimatul-reclamant a fost încadrat pe funcţia de expert cu program de 40 ore/săptămână (8 ore/zi), dată de la care este îndreptăţit să primească toate drepturile prevăzute în CCM la nivel de administraţie publică.

Un ultim motiv de recurs se referă la faptul că sentinţa recurată este nelegală şi sub aspectul că instanţa de fond nu a analizat şi nu a arătat motivele pentru care a îndepărtat apărările CJ, încălcând astfel disp. art.261 Cod procedură civilă.

În motivele de recurs invocate de pârâtul CJ, se arată că instanţa de fond în mod nejustificat i-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate prin întâmpinare, deoarece CCJ funcţionează ca instituţie publică de interes judeţean, cu personalitate juridică distinctă, iar între intimatul-reclamant şi recurentul-pârât CJ nu au existat şi nu există raporturi de serviciu.

Mai arată recurentul-pârât că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea intimatului-reclamant întrucât drepturile solicitate de acesta s-au acordat numai pentru personalul contractual care avea calitatea de membrii de sindicat şi de prevederile Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub numărul 21A/31.01.2008 beneficiază numai personalul contractual din Sindicatului Liber Administraţia Publică, al cărui membru intimatul - reclamant nu s-a dovedit a fi.

De asemenea, instanţa de fond a confundat norma didactică specifică cadrelor didactice, reglementată prin Legea nr.128/1997 cu durata normală a timpului de lucru prevăzută pentru personalul contractual şi totodată, nu s-a pronunţat asupra apărărilor şi probelor invocate de către recurentul-pârât Consiliul Judeţean Dâmboviţa, pronunţând astfel o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art.264 Cod procedură civilă, omisiunea instanţei de fond făcând imposibil controlul legalităţii şi temeiniciei sentinţei cu privire la neanalizarea motivelor şi neinvocarea probelor administrate.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenţii-pârâţi, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 Cod procedură civilă constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Referitor la recursul declarat de CCJ Curtea a constatat că motivele invocate sunt nefondate.În ce priveşte susţinerile din recurs privind nepronunţarea instanţei de fond asupra apărărilor

şi probelor invocate de recurentul – pârât Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, curtea a constatat 198

ca acestea sunt nefondate, instanţa de fond analizând în ansamblu probatoriul administrat in cauză, motivând în fapt si în drept soluţia pronunţată.

Şi critica referitoare la aplicabilitatea CCM încheiat de Sindicatul Liber „Administraţie publică” şi CJ apare ca nefondată.

Curtea a reţinut că un aspect important privind aplicabilitatea acestui contract colectiv este prevederea din art.239 Codul muncii care stabileşte că prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală, iar art.11 precizează - clauzele colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel.

De altfel, din adeverinţa nr. 90/2.12.2010 reiese că intimatul reclamant are calitatea de membru al Sindicatului Liber „Administraţia publică”.

Critica referitoare la faptul că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii deoarece confundă norma didactică aplicabilă cadrelor didactice, reglementată de legea specială nr.128/1999, cu durata normală a timpului de lucru este de asemenea nefondată.

CCJ aparţinând categoriei de aşezăminte culturale şi nu unităţi şcolare, nu se încadrează în nici unul din ciclurile, respectiv treptele învăţământului preuniversitar.

Intimatul reclamant a fost angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată la CCJ începând cu 1.12.1996, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă nr.22/1996, fiind exclusiv salariatul acestui aşezământ cultural.

Din acest contract, valabil în perioada de referinţă 2008 – 2009, rezultă că intimatul reclamant nu a beneficiat de drepturile prevăzute pentru cadrele didactice din învăţământ, exemplu fiind durata concediului de odihnă, limitat la 21 zile pe an. Mai mult, nu există nici un document – contract individul de muncă, act adiţional - din care să rezulte, aşa cum susţine recurentul CCJ, că intimatului reclamant îi erau aplicabile dispoziţiile Legii 128/1997 sau prevederile CCM pe ramură învăţământ.

Potrivit înscrisurilor depuse, intimatul reclamant desfăşura programul de lucru normal - acela de 40 de ore săptămânal, conform art.109(1) din codul muncii

Nu are relevanţă în cauză faptul că angajatorul face referire la o norma de muncă, prin similitudine cu norma didactică din învăţământ, cu atât mai mult cu cât şi în învăţământ, activitatea completă efectuată de un cadru didactic însumează 40 de ore săptămânal deoarece prin aplicarea OG 103/1998 şi a Legii nr.109/1999 norma didactică cuprinde în afara activităţilor de predare şi activităţi de pregătire metodico-ştiinţifice, al căror timp alocat întregeşte săptămâna de lucru la nivelul maxim de 40 de ore pe săptămână.

Nici critica potrivit căreia nu s-a avut în vedere că s-a dispus de către Curtea de Conturi recuperarea drepturilor băneşti acordate personalului contractual în baza contractului colectiv de muncă, apreciindu-se că au fost nelegal acordate, nu poate fi primită.

Corect a reţinut instanţa de fond că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, s-au respins acţiunile pentru răspunderea patrimonială a salariaţilor care au primit astfel de drepturi, reţinându-se în considerente tocmai valabilitatea contractului colectiv de muncă şi răspunderea pentru nerespectarea clauzelor, prevăzută de art.243 din Codul muncii.

Curtea a avut în vedere că angajatorul reclamantului, semnatar al contractului colectiv de muncă, a interpretat clauzele art.11 alin.3 şi respectiv art.15 privind acordarea primei de vacanţă, a mesei calde şi a bonificaţiei - invocate drept temei de reclamant şi care în realitate reprezintă obligaţii de diligenţă,ca fiind obligatorii pentru angajator, transformându-le în obligaţii de rezultat prin actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat la 14.09.2009 acceptând în acest fel că datorează salariatului aceste drepturi.

În scopul acordării efective a acestor drepturi, recurentul-pârât a prevăzut în bugetul propriu de venituri şi cheltuieli sume reprezentând plata primei vacanţă, hrană precum şi alte sporuri, aşa cum rezultă din înscrisul de la dosarul de fond.

Prin urmare, corect a stabilit instanţa de fond că reclamantul are dreptul la prima de vacanţă, c/val unei mese calde şi la bonificaţia procentuală pentru stabilitate şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru perioada 1.01.2008- 13.11.2009.

Referitor la critica recurentului Consiliului Judeţean Dâmboviţa privind faptul că instanţa a respins în mod nejustificat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Curtea va reţine că aceasta este nefondată.

199

Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, situaţie ce rezultă din calitatea Consiliului Judeţean Dâmboviţa de parte în Contractul Colectiv de Muncă nr. 21A/31.01.2008 invocat de reclamantul intimat ca temei al pretenţiilor sale, respectivul contract generând drepturi şi obligaţii în favoarea părţilor.

În plus, art.6 din OUG nr.118/2006 stabileşte că autorităţile administraţiei publice în subordinea cărora funcţionează aşezămintele culturale, aprobă pentru acestea: regulamentele de organizare şi funcţionare proprii; numărul de posturi; statul de funcţii; bugetul de venituri şi cheltuieli.

Prin urmare, calitatea procesuală a Consiliului Judeţean Dâmboviţa este dată chiar de actul normativ ce reglementează activitatea aşezămintelor culturale.

Referitor la celelalte critici formulate de acest recurent - respectiv faptul că reclamantul nu a făcut dovada că este membru de sindicat, că instanţa a confundat norma didactică specifică cadrelor didactice cu durata normală a timpului de lucru şi nu a analizat probatoriul administrat de Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Curtea le-a respins pentru considerentele expuse mai sus.

De altfel, în probatoriul administrat, recurentul CJ face referire la aceeaşi constatare a Curţii de Conturi la care se referă şi recurentul CCJ.

Pentru aceste considerente, Curtea având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite nici unul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de disp.art.304 şi 3041 c.pr.civilă, în temeiul disp.art. 312 c.pr.civilă a respins ca nefondate recursurile formulate.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[81] Nulitatea deciziei de revocare din funcţie.

Codul muncii, art. 55, art. 78

În cazul în care în decizia de revocare nu se indică temeiurile care au stat la baza revocării salariatului din funcţie, ci doar faptul că se revocă din funcţie fără vreo altă motivaţie, situaţia este de natură a atrage anularea deciziei atacate.

Nelegalitatea deciziei de revocare din funcţie atrage aplicarea disp. art.78 din Codul muncii, în cazul în care salariatul-contestator a solicitat acest lucru în cererea introductivă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 386 din 23 februarie 2011.

Prin acţiunea înregistrată sub nr.1385/105/2010 contestatorul DBM a chemat în judecată pe intimata SN…SA solicitând anularea Deciziei nr. 118/2010 prin care a fost revocat din funcţia de şef Divizie Sucursala Bucureşti.

În motivarea contestaţiei sale, contestatorul a arătat că este angajat la intimată din data de 25.11.2002, în baza Contractului Individual de Muncă nr. M 7.1.a/2885/2002 pe durată nedeterminată.

A mai arătat că începând cu data de 01.04.2009, prin încheierea de comun acord a Actului Adiţional la Contractul Individual de Muncă nr. 9126.93.2009 i s-a schimbat felul şi locul muncii, respectiv a fost numit în funcţia de Şef de Divizie, în cadrul SN…SA- Sucursala Bucureşti, l Divizia Tehnică, iar prin actul nr.335/2009 emis de SN…SA, a fost definitivat în funcţie după efectuarea perioadei de proba de 90 de zile.

În data de 11.03.2010 i s-a adus la cunoştinţă Decizia nr.118/2010 a Directorului General al SN…SA-anexa 4- prin care se dispunea că, începând cu data de 08.03.2010, este revocat din funcţia de Şef Divizie-Sucursala Bucureşti, urmând a fi pus la dispoziţia sucursalei pentru încadrarea pe un post corespunzător pregătirii profesionale.

Contestatorul a mai susţinut că revocarea sa din funcţia de Şef Divizie dispusă prin decizia contestată şi punerea la dispoziţia sucursalei fără acordul său, este un caz tipic de modificare

200

unilaterală a contractului individual de muncă, operaţiune interzisă de art. 41 alin.1 din Codul muncii.

De asemenea, a mai arătat că nu poate fi reţinută ca fundament de modificare a locului şi felului muncii pentru că în Hotărârea AGA nr.1/07.01.2010 şi în Hotărârea AGA nr.2/07.01.2010 se prevede că Adunarea Generala a Acţionarilor aprobă în corelaţie cu Programul de restructurare şi reorganizare a societăţii şi în aplicarea Proiectului de concediere colectivă, modificarea structurii organizatorice a SN…SA.

Totodată, s-a mai arătat de către contestator că în actul H.1.3/49/2010 se menţionează că se transmit organigramele centralei, sucursalei şi subunităţilor subordonate acesteia valabile de la data de 01.03.2010, ce vor fi aplicate după expirarea termenului de preaviz acordat salariaţilor ale căror posturi se desfiinţează, respectiv cu data de 08.03.2010.

În anexa la care face referire H.1.3/49/2010, se vede clar că postul de Şef Divizie exista, deci nu poate fi vorba de desfiinţarea postului său.

A mai arătat contestatorul că, dacă postul său s-ar fi desfiinţat ar fi trebuit să primească preaviz; că în luna iunie 2009 a mai avut loc o modificare a structurii societăţii, care însă nu a adus nici o atingere formei Diviziei Tehnice şi implicit postului pe care îl ocupa.

De asemenea, nici reorganizarea începută în octombrie 2009 nu a afectat postul de Şef Divizie în cadrul Diviziei Tehnice.

S-a mai arătat de contestator că în perioada 08.03.2010-11.03.2010, a semnat condica de prezenţă ca Şef Divizie în cadrul Diviziei Tehnice, a îndeplinit toate atribuţiile prevăzute de fişa postului, iar pe postul ocupat de acesta a fost numită o altă persoană, provenită din centralul societarii, respectiv NM, şi consideră că nu este vorba de nici o structură organizatorică de vreme ce pe acelaşi post din care a fost revocat cu aceeaşi titulatură este numită o altă persoană.

Totodată, a arătat că până la data de 16.03.2010 nu i se oferise nici un post corespunzător pregătirii sale profesionale, din partea societăţii fiind în continuare la dispoziţia sucursalei.

Intimata a formulat întâmpinare conf. art.115 C.pr. civ. prin care a solicitat respingerea contestaţiei întrucât modificarea contractului de muncă al contestatorului a avut loc cu respectarea art.41 din Codul muncii, respectiv acordul părţilor, prin încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă.

S-a menţionat de către intimată că la 01.04.2009, contestatorul a fost numit în funcţia de Şef divizie-Divizia Tehnică-Sucursala Bucureşti l cu încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă şi, urmare a dificultăţilor economice ale societăţii, în cursul anului 2009 au fost luate mai multe măsuri care să diminueze cheltuielile şi care să conducă la eficientizarea acesteia.

Măsurile de reducere a pierderilor, aplicate în anul 2009 aşa cum sunt menţionate în Strategia de restructurare a domeniului feroviar au fost determinate de evoluţia negativă a CFR Marfă ce a continuat şi în anul 2009 când societatea a avut pierderi de 320 milioane lei, primele măsuri aplicate neafectând situaţia financiară a salariaţilor.

Intimata a mai susţinut că măsurile adoptate prin hotărâri AGA nu au avut ca obiect revocarea contestatorului din funcţie ci, stabilirea unor măsuri în legătură cu activitatea societăţii.

De asemenea, intimata a mai arătat că la data de3 22.03.2010, părţile, de comun acord, în baza principiului libertăţii contractuale, statuează modificarea convenţională a contractului individual de muncă prin încheierea unui act adiţional în sensul schimbării funcţiei pe care o ocupă în cadrul SN…SA-Sucursala Bucureşti, respectiv şef birou I în cadrul Biroului Achiziţii Aprovizionare, Administrativ, act adiţional semnat de ambele părţi.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.1520 din data de 23 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a admis contestaţia în sensul că s-a dispus anularea Deciziei nr.118/08.03.2010 emisă de intimată şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate; a fost obligată intimata la plata către contestator a drepturilor băneşti aferente începând cu data emiterii deciziei contestate şi până la data încetării raporturilor de muncă, 1 septembrie 2010 şi totodată, a fost obligată intimata să plătească contestatorului 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că DBM a fost angajatul societăţii intimate conform contractului individual de muncă nr. M.7.1. a/2885/2002 fiind angajat pe o perioadă nedeterminată, în funcţia de inginer IV, iar activitatea acestuia a început cu data de 25.11.2002 la revizia de vagoane Bucureşti Triaj.

201

Ulterior, contestatorul a deţinut funcţia de şef divizie - Sucursala Bucureşti a SN…SA, până la data de 08.03.2010 când prin Decizia nr. 118/2010 a fost revocat din funcţie.

În conţinutul deciziei se arată că acesta urmează a fi pus la dispoziţia sucursalei pentru încadrarea pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale.

A mai reţinut instanţa de fond că susţinerea intimatei din întâmpinare în sensul că prin cele două hotărâri AGA nu a avut loc revocarea contestatorului din funcţia deţinută, este contrazisă de conţinutul acestor două hotărâri prin care se aprobă noua structura organizatorică a CFR Marfă SA la nivelul central societate, central sucursale, subunităţi, precum şi modificarea structurii organizatorice a SN…SA.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că la dosar a fost depusă Nota de prezentare nr. H1/28/2010 din care rezultă că la nivel central sucursala organigrama a fost organizată pe trei divizii de specialitate conduse de câte un şef de divizie.

Anterior la nivelul intimatei existau două posturi de şef divizie, unul fiind ocupat de către contestator.

Instanţa de fond a constatat că în decizia de revocare nu se indică temeiurile care au stat la baza revocării contestatorului din funcţie, ci doar faptul că se revocă din funcţie fără vreo altă motivaţie.

De asemenea, s-a mai constatat de către instanţa de fond că la nivelul societăţii intimate nu avut loc o modificare a structurii organizatorice, care să determine desfiinţarea Diviziei Tehnice ci, din contră, aceasta a fost menţinută, iar în cadrul structurii organizatorice a sucursalei au continuat să existe Divizia marketing Vânzări, Divizia Tehnică, Divizia Producţie Exploatare, iar funcţia de Şef Divizie a continuat să existe atât înainte de 08.03.2010 cât şi după această dată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata SN…S.A. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Criticând sentinţa, recurenta-intimată arată că aceasta este nelegală având în vedere interpretarea greşită a relaţiilor de muncă, relaţii contractuale încheiate între angajator şi salariat, instanţa de fond neluând în considerare actul adiţional nr.I.A1/2136/2010, încheiat de părţi la contractul individual de muncă şi semnat de luare la cunoştinţă de către intimatul-contestator la data de 23.03.2010.

Într-o altă critică, recurenta-intimată arată că deşi instanţa de fond ia act în considerentele hotărârii că „intimata a depus întâmpinare conform art.115 Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea contestaţiei întrucât modificarea contractului de muncă al contestatorului a avut loc cu respectarea art. 41 din Codul Muncii, respectiv acordul părţilor, prin încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă", în motivarea hotărârii nu arată de ce au fost înlăturate aceste susţineri şi nu s-a pronunţat asupra probelor depuse de societate - actul adiţional încheiat de părţi.

O altă critică se referă la motivarea instanţei de fond care cuprinde numai aspecte referitoare la modificările aduse organigramei Sucursalei Marfa Bucureşti şi la procedura şi măsurile luate de SN…SA în vederea eficientizării activităţii.

Arată recurenta-intimată într-un alt motiv de recurs că instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea Deciziei nr.118/2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate întrucât, potrivit Legii 53/2003 nu se prevede obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului, reintegrarea contestatorului în funcţia avută putând fi dispusă de instanţă numai la cererea contestatorului, cerere de reintegrare formulată numai odată cu contestaţia, iar repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) are ca efect reintegrarea efectivă.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, relaţiile de muncă au încetat la data de 01.09.2010 conform cererii intimatului-contestator DBM înregistrate la angajator, Cabinet Director, cu nr. 1A/1649/13.08.2010 în temeiul art. 55 lit. b Codul Muncii.

Consideră recurenta-intimată că sentinţa recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept, instanţa aplicând textele de lege (art.78 Codul Muncii) şi dând o interpretare greşită acestora în raport cu faptele reţinute, nefiind posibilă reintegrarea unui salariat al cărui contract individual de muncă a încetat în temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii.

Intimatul contestator a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.

202

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de recurenta-intimată, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de mijloacele de probă administrate dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 Cod procedură civilă a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Intimatul contestator a fost angajatul societăţii intimate conform contractului individual de muncă nr. M.7.1. a/2885/2002 fiind angajat pe o perioadă nedeterminată, iniţial în funcţia de inginer IV, la revizia de vagoane Bucureşti Triaj, apoi ca şef divizie - Sucursala Bucureşti, până la data de 08.03.2010 când prin Decizia nr. 118/2010 a fost revocat din funcţie.

În conţinutul deciziei nr. 118/2010 se arată că intimatul urmează a fi pus la dispoziţia sucursalei pentru încadrarea pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale.

În mod corect a analizat instanţa de fond legalitatea şi temeinica acestei decizii, constatând că prin cele două hotărâri AGA, invocate de recurentă, se aprobă noua structura organizatorică a CFR Marfă SA la nivel central societate, central sucursale, subunităţi, precum şi modificarea structurii organizatorice a SNTFM MARFĂ CFR SA. Nota de prezentare nr. H1/28/2010 precizează că la nivel central sucursală organigrama a fost organizată pe trei divizii de specialitate conduse de câte un şef de divizie.

Corect a reţinut tribunalul şi faptul că în decizia de revocare nu se indică temeiurile care au stat la baza revocării contestatorului din funcţie, ci doar faptul că se revocă din funcţie fără vreo altă motivaţie, situaţie de natură a atrage anularea deciziei atacate. Mai mult, Divizia Tehnică a fost menţinută, iar în cadrul structurii organizatorice a sucursalei au continuat să existe Divizia marketing Vânzări, Divizia Tehnică, Divizia Producţie Exploatare, iar funcţia de Şef Divizie a continuat să existe atât înainte de 08.03.2010 cât şi după această dată.

Nefondată este şi susţinerea recurentei că instanţa de fond a dispus reintegrarea contestatorului pe funcţia deţinută anterior fără ca acesta să o solicite.

Aşa cum rezultă din contestaţia depusă la fond contestatorul a solicitat anularea deciziei nr.118/2010, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de revocare şi plata drepturilor băneşti aferente.

Prin urmare, instanţa de fond, constatând nelegalitatea deciziei de revocare din funcţie a contestatorului, a făcut aplicarea disp. art.78 din Codul muncii, aşa cum s-a solicitat în cererea introductivă.

Intimatul - contestator a solicitat reintegrarea în postul deţinut anterior şi plata drepturilor băneşti cuvenite o dată cu formularea contestaţiei, astfel că nu sunt incidente disp art.304 pct.9 C.pr.civ.

Faptul că intimatul contestator nu mai lucrează în prezent la societatea recurentă nu reprezintă un impediment în reintegrarea acestuia pe postul deţinut anterior, atâta vreme cât acesta a solicitat reintegrarea şi s-a dispus anularea deciziei de revocare a sa din funcţie.

Pentru considerentele expuse, curtea, văzând disp. art. 304, 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ, a respins recursul declarat ca nefondat.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[82] Gradaţie de merit acordată personalului încadrat în şcolile populare de artă. Dispoziţie de revocare. Efecte. Acţiune în răspundere patrimonială.

Codul Muncii, art. 272

203

OUG nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea si desfăşurarea activităţii aşezămintelor culturale, art. 13Legea nr.128/1997, art. 50 alin. 3

Şcolile populare de artă sunt aşezăminte culturale şi nu unităţi scolare, neincadrandu-se in treptele invatamantului preuniversitar. Personalul incadrat in scolile populare de arta nu poate sa beneficieze de gradatia de merit. Restituirea sumelor nedatorate, incasate de la angajator, conform art.272 alin.1 Codul Muncii, se dispune indiferent de culpa angajatorului sau salariatului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 574 din 15 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 1041/120/10.03.2010, reclamanta Şcoala Populară de Arte şi Meserii OE, actualmente devenit CJC Dâmboviţa, a chemat în judecată pe pârâta TM, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea sa la plata sumei de 10854 lei, reprezentând sumă încasată necuvenit cu titlu de gradaţie de merit în perioada ianuarie 2008 - martie 2009, la plata dobânzii legale prevăzută de O.U.G. nr. 9/2001 calculată la suma datorată şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că prin Dispoziţia nr. 2/07.01.2008 s-a acordat salariatei, începând cu 01.01.2008, un spor de 25% cu titlu de gradaţie de merit, în temeiul Legii nr. 128/1998. Urmare a controlului efectuat de către audit, finalizat prin raportul nr. 5251/05.05.2009, s-a constatat că, în mod nelegal, un număr de 4 salariaţi au fost încadraţi în funcţia de profesor şi salarizaţi conform Legii 128/1998, deoarece reclamanta nu este acreditată să desfăşoare activităţi de educaţie permanentă şi nici activităţi de formare profesională continuă.

În temeiul actelor de control, la data de 07.05.2009 reclamanta a emis Dispoziţia nr. 21/07.05.2009 prin care a fost suspendată plata gradaţiei de merit, dispoziţie contestată în instanţă, admisă iniţial prin sentinţa civilă nr. 1781/19.10.2009 şi desfiinţată în recurs prin decizia civilă nr. 183/03.02.2010 de Curtea de Apel Ploieşti.

Sentinţa civilă nr. 1781/19.10.2009, deşi recurată, a fost pusă în executare, fiindu-i achitată pârâtei suma de 3424 lei, reprezentând gradaţia de merit, aferentă perioadei aprilie 2009 - septembrie 2009.

Cum pârâta a încasat cu titlu de gradaţie de merit în perioada 01.01.2008-31.03.2009 suma de 10854 lei, pentru care nu există titlu în temeiul căruia să solicite restituirea, reclamanta solicită admiterea acţiunii.

În drept, art. 272 Codul muncii.În dovedire s-a solicitat proba cu interogatoriu şi înscrisuri.Pârâta TM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.In motivare a arătat că a fost încadrată în funcţia de profesor, în cadrul Şcolii de Arte şi

Meserii OE, începând cu anul 2005, conform CIM nr. 75/2005, funcţie menţinută ca atare inclusiv în perioada 01.01.2008-31.03.2009.

Conform actelor adiţionale nr. 47/01.04.2008 şi Actului adiţional încheiat pentru perioada 01.01.2008-31.10.2008, a beneficiat de creşterile salariale acordate personalului didactic din învăţământ în considerarea calităţii şi funcţiei de profesor, iar prin Dispoziţia nr. 2/7.01.2008 i-a fost acordată gradaţia de merit pe o perioadă de 4 ani, începând cu 01.01.2008, gradaţie reprezentând 25% din salariul de încadrare.

Ulterior, urmare Raportului de Audit intern nr. 5251/05.05.2009, întocmit de către compartimentul de audit public intern din cadrul CJ Dâmboviţa, angajatoarea reclamantă a emis Dispoziţia nr. 22/07.05.2009, prin care a dispus încetarea acordării gradaţiei de merit începând cu 01.04.2009, urmând ca pentru sumele încasate pentru perioada 01.01.2008 - 31.03.2009 să procedeze la întocmirea unui angajament de plată în baza art. 272 Codul muncii.

Împotriva acestei din urma dispoziţii, pârâta a formulat contestaţie, cererea sa fiind admisă de către Tribunalul Dâmboviţa, însă ulterior a fost respinsă de Curtea de Apel Ploieşti.

204

Sub aspectul cuantumului sumei solicitate de reclamantă, aceasta nu este suma reală primită drept gradaţie de merit. Astfel, în funcţie de statele de plata, suma primita a fost de 5348,41 lei, mult inferioară celei solicitate de reclamant de 10854 lei.

Sub aspectul temeiniciei cererii în pretenţii, pârâta a arătat că, potrivit dispoziţiei nr. 22/07.05.2009, angajatorul a dispus încetarea acordării gradaţiei de merit începând cu 01.04.2009. Nici una din reglementările conţinute in textul 1-5 ale dispoziţiei menţionate nu este de natura a reţine explicit şi indubitatil revocarea dispoziţiei anterioare, nr. 4/07.01.2008, începând cu 01.01.2008. În lipsa unei precizări exprese cu privire la perioada asupra căreia poartă revocarea, efectul juridic al actului reclamantului trebuie considerat a fi valabil exclusiv de la data de 01.04.2009.

Prin sentinţa civilă nr.2455 din data de 16 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a respins acţiunea ca neintemeiata.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut ca pârâta TM a fost angajata reclamantului în funcţia de profesor, astfel cum a rezultat din fişa postului, actul adiţional la contractul individual de muncă şi dispoziţiile nr. 4/07.01.2008 si 22/07.05.2009 emise de reclamant.

Prin Dispoziţia nr. 2/07.01.2008 emisă de reclamant, s-a prevăzut că, începând cu data de 01.01.2008, pârâtei i se acordă o gradaţie de merit pe o perioadă de 4 ani, în procent de 25%.

Ca urmare a unui raport de audit intern nr. 5251/05.05.2009 întocmit de Consiliul Judeţean Dâmboviţa, s-a constatat că şcolile populare de arte fiind aşezăminte culturale şi nu unităţi şcolare, nu se încadrează în nici unul din ciclurile, respectiv treptele învăţământului preuniversitar, fiind subordonate numai Ministerului Culturii şi Cultelor. În aceste condiţii gradaţiile de merit acordate salariaţilor încadraţi ca profesori au fost stabilite cu încălcarea legii, fiind necesară recuperarea acestor sume.

Pe cale de consecinţă, reclamantul a întocmit Dispoziţia nr. 21/07.05.2009 prin care, începând cu data de 01.04.2009 a dispus încetarea acordării gradaţiei de merit în procent de 25%. Această dispoziţie a fost contestată în justiţie, dar a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1836/03.02.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, care a casat sentinţa tribunalului, şi a respins contestaţia pârâtei.

Prin raportul de expertiză contabila întocmit in cauza s-a calculat suma reprezentând gradaţie de merit încasată de pârâtă, în total 10837 lei.

Conform art. 272 din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să restituie acea suma.

Răspunderea patrimonială propriu-zisă se întemeiază pe o faptă săvârşita cu vinovăţie, pe când obligaţia de restituire are la baza plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără justă cauză.

În cauză, prima instanţă a constatat că potrivit dispoziţiei nr. 22/07.05.2009 reclamantul a dispus ca începând cu data de 01.04.2009 să nu i se mai cuvină gradaţia de merit pârâtei TM.

Prin urmare, efectele acestei dispoziţii, se întind începând cu data de 01.04.2009 şi nu pot retroactiva. Gradaţia de merit încasată de către pârâtă pentru perioada 01.01.2008 -31.03.2009 are la bază un temei legal, constând în Dispoziţia nr. 2/07.01.2008, care este valabilă şi care nu a fost anulată.

Din cuprinsul dispoziţiilor nr. 21/07.05.2009 şi nr. 2/07.01.2008 a rezultat că pentru perioada anterioară datei de 01.04.2009, adică 01.01.2008 – 01.03.2009 gradaţia de merit a fost acordată în temeiul dispoziţiei nr. 2, fiind nejustificată susţinerea reclamantului potrivit căruia pentru acordarea acestor sume nu a existat nici un titlu. Faptul că ulterior, prin raportul de audit, s-a constatat că aceste sume au fost încasate necuvenit, nu justifică restituirea acestor sume, atâta timp cât Dispoziţia menţionată mai sus (nr. 2/07.01.2008) nu a fost contestată, ea producându-şi efectele juridice pentru care a fost emisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul CJC Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în acest sens dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă şi art. 3041 Cod procedură civilă.

Având în vedere că prin decizia 183/03.02.2010 a fost respinsă contestaţia salariaţilor împotriva Dispoziţiei nr.21/07.05.2010 privind revocarea dispoziţiei nr. 2/07.01.2008 iar aceştia au refuzat restituirea sumelor încasate în perioada ianuarie 2008-martie 2009 astfel cum au fost

205

înştiinţaţi la data de 18.05.2010, au fost promovate acţiuni în instanţa în temeiul art.272 Codul Muncii, acţiunea dosarului 1041/120/2010 privind-o pe intimata-pârâta TM.

Acţiunea a fost promovată de Şcoală Populară de Arte şi Meserii OE care la data introducerii acţiunii era instituţie cu personalitate juridică.

La data de l.06.2010 urmare reorganizării dispusa prin Hotărârea nr.64 a CJ Dâmboviţa, Scoală Populară de Arte şi Meserii OE funcţionează ca departament în cadrul CJC Dâmboviţa, motiv pentru care, în calitatea de reclamant a fost conceptată noua instituţie.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a contestat cuantumul sumei solicitata de instituţie a fi restituită pretinzând că ar fi încasat cu titlu de gradaţie de merit doar suma de 5348,41.

Totodată a arătat că prin Dispoziţia nr. 22 /07.05.2009 angajatorul a dispus doar încetarea gradaţiei de merit începând cu 0l.04.2009/ fără să se menţioneze explicit şi indubitabil ca prin respectiva dispoziţie se revoca Dispoziţia nr.2 din 07.01.2008

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru urmatoarele considerente:

Prin Dispoziţia nr. 2/7.01.2008 s-a acordat pârâtei-intimate suma de 10.854 lei cu titlu de gradaţie de merit pentru perioada ianuarie-martie 2009.

La data de 7.05.2009 s-a emis Dispoziţia nr. 21 prin care s-a revocat Dispoziţia nr. 2 din 7.01.2008 dispunându-se ca, începând cu data de 1.04.2009 pârâtei-intimate, angajată în funcţia de profesor în cadrul Şcolii Populară de Arte şi Meserii OE să-i înceteze acordarea gradaţiei de merit în procent de 25% , iar în conformitate cu dispoziţiile art. 272 alin.1 Codul Muncii, întocmirea şi înaintarea unui angajament de plată în vederea recuperării sumelor acordate necuvenit pentru perioada 01.01.2008-31.03.2009.

La baza emiterii Dispoziţiei nr.21/07.05.2009 privind revocarea Dispoziţiei nr.2/07.01.2008 au stat, astfel cum rezultă din conţinutul acesteia, prevederile OUG nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii aşezămintelor culturale, Raportul de Audit Intern nr. 5251/05.05.2009 întocmit de Compartimentul de Audit Public Intern al CJ Dâmboviţa, referatul cu nr. 468/06.05.2009 privind legalitatea şi oportunitatea măsurilor de revocare a Dispoziţiei cu nr.2 din 7.01.2008 întocmit de managerul Şcolii Populare de Arte şi Meserii OE.

Dispoziţia nr. 21/7.05.2009 a fost contestată, făcând obiectul cauzei înregistrată sub nr. 2376/120/ 2009 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Ploieşti care, prin decizia nr. 183 din 3.02.2010 a admis recursul formulat de Şcoala Populară de Arte şi Meserii OE, a modificat în tot sentinţa şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin urmare, Dispoziţia nr. 21/7.05.2009 de revocare a gradaţiei de merit a fost constatată ca fiind legală, ea producând efectele juridice.

În considerentele deciziei nr. 183 din data de 3.02.2010 Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, potrivit art. 13 din OUG 118/2006, personalul de specialitate care desfăşoară activităţi artistice în cadrul aşezămintelor culturale, instituţii publice, angajat cu contract individual de muncă, este încadrat şi salarizat în funcţie de pregătirea profesională, potrivit legislaţiei în vigoare aplicabile personalului bugetar.

Dispoziţiile art. 50 alin.(3) din Legea nr. 128/1997 stipulează că personalul didactic de predare, didactic auxiliar şi cel de conducere din unităţile de învăţământ, cu performanţe deosebite în inovarea didactică, în pregătirea preşcolarilor sau a elevilor, în pregătirea elevilor distinşi la concursuri şcolare, faza naţională şi internaţională, precum şi cu o vechime de peste 3 ani în învăţământ, poate beneficia de gradaţie de merit, acordată prin concurs.

Această gradaţie se acordă pentru 10% din posturile didactice existente la nivelul inspectoratului şcolar şi reprezintă 20% din salariul de bază al funcţiei sau postului persoanei în cauză. Gradaţia de merit se include în salariul de bază.

Într-adevăr, arată instanta de control judiciar, în decizia menţionată dispoziţiile OUG 118/2006 fac trimitere la Legea nr. 128/1997, însă acestea se referă numai la nivelurile de salarizare şi nu se pot aplica prin analogie dispoziţiile din această lege în privinţa gradaţiei de merit, care se acordă printr-o anumită procedură, pentru posturile didactice existente la nivelul Inspectoratului Şcolar.

Şcolile populare de arte sunt aşezăminte culturale şi nu unităţi şcolare, neîncadrându-se, prin urmare, în treptele învăţământului preuniversitar.

206

În consecinţă, personalul încadrat în şcolile populare de artă nu poate să beneficieze de gradaţia de merit.

Faptul că acordarea gradaţiei de merit în favoarea intimatei-pârâte dispusă prin Dispoziţia nr.2/7.01.2008 - ulterior revocată - a fost realizată din culpa angajatorului, pe fondul unei interpretări şi aplicări nelegale a dispoziţiilor Legii nr. 128/1997, nefiind culpa pârâtei-intimate nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea acţiunii, câtă vreme restituirea sumelor nedatorate încasate de la angajator, conform art. 272 alin.1 din Codul Muncii, se dispune indiferent de culpa angajatorului sau salariatului.

Sunt neîntemeiate susţinerile intimatei legate de greşita interpretare a dispoziţiei nr. 21/07.05.2009, dispoziţie care nu a fost revocată retroactiv, câtă vreme emiterea acestei dispoziţii a avut loc în contextul sus-arătat, indicându-se în cuprinsul acesteia motivele emiterii sale, iar însăşi titulatura sa fiind de „revocare a Dispoziţiei nr. 2 din 7.01.2008” cu consecinţa recuperării sumelor acordate necuvenit în perioada 01.01.2008-31.03.2009.

Potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit în faţa instanţei de fond suma netă încasată de pârâta-intimată cu titlul de gradaţie de merit a fost, în perioada ianuarie 2008-martie 2009 în cuantum de 10.837 lei.

Potrivit art. 272 (1) Codul Muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, astfel încât, sub acest aspect, cererea recurentului se priveşte ca întemeiată. Însă, în ceea ce priveşte aplicarea dobânzii legale la această sumă, conform OUG 9/2001, instanţa apreciază că pârâta-intimată nu are nicio culpă în producerea acestui prejudiciu, aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aparţinând Şcolii Populare de Arte şi Meserii OE şi nu acesteia, astfel încât acest capăt de cerere urmează a fi respins ca neîntemeiat.

În temeiul disp. art. 312 pct. 2 şi 3 Cod procedură civilă Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 10837 lei reprezentând gradaţie de merit în cuantum net încasat pe perioada ianuarie 2008-martie 2009, respingând cererea de obligare la plata dobânzii legale ca neîntemeiată.

(Judecător Iuliana Lucăcel)

[83] Grefier. Vechime in specialitate pentru perioada in care a activat ca secretar al Baroului de avocati.

Constitutia Romaniei, art.61 alin.(1)Legea nr. 567/2004, art. 3, art. 684 alin. 1, art. 93

Perioada in care contestatoarea a desfasurat activitate ca secretar al Baroului de avocati nu constitue vechime in specialitate in lipsa unei dispozitii legale care sa echivaleze aceasta calitate cu cea de personal auxiliar de specialitate din cadrul instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 512 din 8 martie 2011.

Prin contestaţia înregistrată sub nr.2164/105/2010 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatoarea PC a chemat în judecată pe intimaţii Casa Locala de Pensii C., Casa Judeţeana de Pensii P., Parchetul de pe lângă Tribunalul P. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P., solicitând instanţei că prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună anularea deciziei F.N. din 30.03.2010, să se constate că în perioada 1979 - 1996 în care şi-a desfăşurat activitatea de secretar la Baroul Prahova constituie vechime în specialitate conform art.93 din Legii nr.567/2004 – modificată şi obligarea intimatelor Casa Locală de Pensii C., Casa Judeţeană de Pensii P. să emită decizie de acordare a pensiei anticipate de serviciu.

207

În motivarea contestaţiei, petenta a arătat că în mod eronat i s-a respins cererea de înscriere la pensie anticipat în baza deciziei din 30.03.2010 şi nu i s-a acordat o asemenea pensie fără să se ţină seama că în baza adeverinţei nr.1562/2010 are o vechime în specialitate ca personal auxiliar în cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de 33 ani şi 4 luni, iar perioada 1979 - 1996 în care şi-a desfăşurat activitatea de secretar în cadrul Baroului P. reprezintă vechime în specialitate că personal auxiliar, existând şi o decizie în acest sens.

Intimaţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul P. au formulat o întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de primul capăt de cerere, neavând nicio atribuţie cu privire la emiterea deciziei de pensionare, solicitând respingerea celui de-al doilea capăt de cerere atât timp cât a emis adeverinţa corespunzător, în favoarea contestatoarei.

Şi intimata Casa Judeţeană de Pensii P. a solicitat respingerea contestaţiei în condiţiile în care vechimea în specialitate a contestatoarei pentru activitatea desfăşurata efectiv în calitate de grefier în cadrul parchetelor este de 16 ani, 2 luni şi 11 zile, iar pentru perioada 197 9- 1996 normele legale în materie nu recunosc o asemenea vechime pentru activitatea desfăşurata în calitate de secretar la un barou de avocaţi, fiind prevăzute în mod expres funcţiile pentru care legea recunoaşte o asemenea vechime în specialitate.

În şedinţa publică din 30.11.2010, instanţa a dispus că intimata Casa Locala de Pensii C.să nu mai figureze că parte în prezenta cauza, neavând personalitate juridica şi a pus în discuţia parţilor excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a unui a dintre intimaţi şi a autoritarii de lucru judecat, excepţii asupra cărora s-a pronunţat prin sentinţă.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.1628 din 30.11.2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi ca neîntemeiat capătul contestaţiei privind anularea deciziei F.N. din data de 30.03.2010

De asemenea, a respins ca inadmisibil şi capătul contestaţiei recunoaşterea vechimii în specialitate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza cărţii de muncă depusa la dosar, că petenta a fost salariată în perioada 02.06.1976 - 05.04.1979 la Judecătoria C, îndeplinind funcţia de grefier, după care s-a transferat la Baroul de Avocaţi Prahova începând cu 05.04.1979 şi până la 12.02.1996, perioadă în care a îndeplinit funcţia de secretar, însă începând cu 24.06.1996 şi până la 10.03.2010 a îndeplinit funcţia de grefier în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria C.

În cuprinsul adeverinţei nr.1562/10.03.2010 emisă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. se menţionează că petenta are o vechime în specialitate, în calitate de grefier în cadrul parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, de 33 ani şi 4 luni.

Prin sentinţa civilă nr.700/17.05.2010 a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului, a fost respinsă că inadmisibilă acţiunea formulată de contestatoare împotriva intimaţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul P. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. privind recunoaşterea ca vechime în specialitate a perioadei în care şi-a desfăşurat activitate în calitate de secretar la Baroul Prahova, reţinându-se că cei doi intimaţi au emis adeverinţa sus-menţionată în baza căreia i-au recunoscut contestatoarei o asemenea vechime.

În baza Deciziei F.N. din 30.03.2010 a fost respinsă cererea contestatoarei de acordare a pensiei anticipate de serviciu, motivându-se că aceasta nu se înscrie în categoria persoanelor care să beneficieze de o asemenea pensie atât timp cât are doar o vechime în specialitate în calitate de grefier de 16 ani, 2 luni şi 11 zile şi nicidecum de 33 ani şi 4 luni, iar perioada în care şi-a desfăşurat activitatea de secretar la Baroul de Avocaţi P. nu se înscrie în normele legale pentru a beneficia de o asemenea pensie.

Dispoziţiile art. 93 din Legea nr.567/2004, republicată, stipulează că reprezintă vechime în specialitate perioada în care personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti, al parchetelor de pe lângă acestea au îndeplinit oricare dintre funcţiile prevăzute la art.3, precum şi perioadele în care a îndeplinit în cadrul instanţelor, parchetelor, fostei procuratori, fostelor arbitraje de stat sau departamentale, fostelor notariate de stat funcţia de impiegat, secretar, secretar ajutor, secretar dactilograf, dactilograf, executor judecătoresc, arhivar, registrator, referent, etc.

Aşadar, din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că petenta a desfăşurat activitate în cadrul Judecătoriei C. în perioada 02.06.1976 - 05.04.1979 îndeplinind funcţia de grefier, iar în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina a îndeplinit funcţia de grefier-

208

dactilograf şi respectiv grefier în perioada 24.06.1996 - 10.03.2010, însă în perioada 05.04.1979 - 12.02.1996 şi-a desfăşurat activitatea în calitate de secretar la Baroul de Avocaţi Prahova, astfel încât vechimea efectivă în specialitate în temeiul Legea nr.567/2004 republicată, în calitate de personal auxiliar de specialitate care şi-a desfăşurat activitate sa în cadrul Parchetelor de pe lângă Judecătoria C. şi respectiv Judecătoria C. este de, 16 ani, 2 luni şi 11 zile, motiv pentru care prin decizia F.N din 30.03.2010 i s-a respins cererea de înscriere la pensie anticipată de serviciu.

Ca atare, atât timp cât contestatoarea are o vechime efectivă în specialitate, în calitate de personal auxiliar în cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, respectiv grefier de 16 ani, 2 luni şi 11 zile, iar Lege nr.567/2004 stabileşte pentru înscrierea la pensie anticipată de serviciu o vechime în specialitate de cel puţin de 30 ani, înseamnă că petenta nu poate beneficia de pensie anticipată de serviciu, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest sens, caz în care în mod legal a fost emisă decizia din 30.03.2010.

Apărările contestatoarei în sensul că activitatea desfăşurata în calitate de secretar în cadrul Baroului de Avocaţi Prahova în perioada 1979 - 1996 constituie vechime în specialitate în baza Legii nr.567/2004, invocându-se adeverinţa nr.1562/2010, hotărârile pronunţate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi sentinţa civilă nr.700/2010, nu au fost avute în vedere deoarece, în realitate, la stabilirea dreptului contestatoarei la pensia anticipată de serviciu şi deci a vechimii în specialitate se ţine seamă în exclusivitate de dispoziţiile Legii nr.567/ 2004 care stabilesc clar categoriile de funcţii care se înscriu în categoriile funcţiilor recunoscute de lege că vechime în specialitate pentru personalul auxiliar, funcţii din care nu face parte funcţia de secretar exercitată de către petentă în cadrul baroului şi nicidecum de actele sus-menţionate.

De altfel, disp.art.93 din Legea nr.567/2004 stabilesc clar cu caracter imperativ categoriile de funcţii pentru care se recunoaşte vechimea în specialitate pentru a se putea beneficia de pensie de serviciu în baza acestei legi, iar enumerarea funcţiilor respective are un caracter restrictiv, motiv pentru care desfăşurarea unei activităţi în alte funcţii nu echivalează cu funcţiile recunoscute de dispoziţiile legale sus-menţionate.

Prin urmare tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul contestaţiei privind anularea deciziei F.N. din data de 30.03.2010.

De asemenea, instanţa de fond a respins ca inadmisibil şi capătul contestaţiei privind recunoaşterea vechimii în specialitate întrucât există autoritate de lucru judecat cu privire la acest capăt de cerere faţă de cele două parchete-intimate în raport de sentinţa civilă nr.700/2010 a Tribunalului Prahova, rămasa irevocabilă, sentinţă prin care s-a soluţionat în mod definitiv şi irevocabil acelaşi capăt de cerere, motiv pentru care contestatoarea nu mai poate formula din nou pe cale judecătoreasca, aceeaşi pretenţie.

Totodată, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel P., întrucât acesta are calitate procesuală pasivă în raport de capătul doi de cerere referitor la recunoaşterea vechimii în specialitate.

Împotriva acestei sentinţe contestatoarea a declarat recurs.Se susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins ca neîntemeiată contestaţia, neţinând

seama de hotărârile depuse la dosar şi anume sentinţa civilă nr. 3553/16.12.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.3972/30.09.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a recunoscut recurentei vechimea in specialitate şi nici sentinţa civilă nr.700/17.05.2010 a Tribunalului P., rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1836/24.11.2010 a Curţii de Apel P., în cuprinsul căreia se prevede în mod expres, la pag. 3 alin. 7 şi 8 că „existenţa dreptului reclamantei a fost constatat prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior, unicul demers pe care aceasta îl mai are de făcut fiind valorificarea adeverinţei, la care s-a făcut referire anterior, prin depunerea acesteia la Casa Judeţeană de Pensii P.. Numai în situaţia obţinerii unui răspuns nefavorabil din partea acestei instituţii, reclamanta poate cere realizarea dreptului deja câştigat, conform art.111 Cod pr.civilă".

Arată recurenta că instanţa învestită în fond cu soluţionarea cererii sale a nesocotit dispoziţiile exprese cuprinse în sentinţa civilă nr.700/17.05.2010 a Tribunalului Prahova prin care i-a fost recunoscută vechimea în specialitate potrivit art. 93 alin. (1) din Legea nr. 567/2004.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale care au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că recursul este nefondat, potrivit urmatoarelor considerente:

209

Prin cererea de chemare în judecată contestatoarea P.C. a solicitat în contradictoriu cu intimaţii Casa Judeţeană de Pensii P., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul P. anularea deciziei din data de 30.03.2010 emisă de Casa Locală de Pensii C. în dosarul de pensionare nr. 5344 din data de 12.03.2010, să se constate că în perioada 1979-1996 în care şi-a desfăşurat activitatea de secretar la Baroul P. - Biroul de avocaţi C. constituie vechime în specialitate conform art. 93 din Legea nr. 567/2004 modificată şi obligarea intimatelor CLP Câmpina, CJP Prahova să emită decizie de acordare a pensiei anticipate de serviciu.

Recurenta susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de hotărârile judecătoreşti depuse în dovedirea temeiniciei pretenţiilor sale, respectiv sentinţa civilă nr. 3553/16.12.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.3972/30.30.09.2008, sentinţa civilă nr. 700/17.05.2010 a Tribunalului P. definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1836/24.11.2010 a Curţii de Apel P., acesta fiind unicul motiv de recurs formulat de contestatoare.

Analizând incidenţa acestor hotărâri judecătoreşti în speţa de faţă, Curtea a constatat ca in urma solicitării contestatoarei-recurente adresată CLP Câmpina sub nr. 5344/12.03.2010 de înscriere la pensie anticipată de serviciu conform dispoziţiilor Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a emis Decizia din data de 30.03.2010 în dosarul de pensionare nr. 5344/30.03.2010 prin care această cerere i-a fost respinsă, constatându-se că a realizat o vechime în specialitate de numai 16 ani, 2 luni şi 11 zile.

Decizia este întemeiată pe dispoziţiile art.684 alin.(1) din Legea nr. 567/2004 modificată şi completată coroborat cu art. 93 alin.(1) din Legea nr. 567/2004 modificată şi completată.

Potrivit art.684 alin.(1) din Legea nr. 567/2004, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art.3 alin.(1) din lege, poate fi pensionat anticipat cu reducerea vârstei de pensionare prevăzute de prezenta lege cu până la cinci ani în cazul în care depăşeşte vechimea în specialitate prevăzută la art. 68 cu cel puţin cinci ani.

Conform art. 3 din Legea nr. 567/2004 modificată, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri-statisticieni, grefieri-documentarişti, grefieri-arhivari, grefieri-registratori şi specialişti IT.

Corpul grefierilor este alcătuit din grefieri cu studii superioare şi grefieri cu studii medii.Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor

de pe lângă acestea funcţiile de agent procedural, aprod şi şofer.Dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 567/2004 stipulează că reprezintă vechime în specialitate

perioada în care personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a îndeplinit oricare dintre funcţiile prevăzute la art. 3, precum şi perioadele în care a îndeplinit în cadrul instanţelor judecătoreşti, parchetelor de pe lângă acestea, procuraturii, fostelor arbitraje de stat sau departamentele şi fostelor notariate de stat, funcţia de: impiegat, secretar, secretar ajutor, secretar dactilograf, dactilograf, executor judecătoresc, conducător de carte funciară, arhivar, registrator, arhivar-registrator, curier, referent, stenodactilograf, şef de cabinet, funcţionar, statistician, grefier dactilograf, grefier analist, programator, informatician.

Constituie vechime în specialitate şi perioada în care personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a îndeplinit funcţia de executor judecătoresc, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Perioada în care personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a exercitat funcţii de aceeaşi natură în cadrul Curţii Constituţionale sau în cadrul fostelor structurii jurisdicţionale ale Curţii de Conturi constituie vechime în specialitate.

Pentru grefierii informaticieni constituie vechime în specialitate şi perioadele lucrate în acelaşi domeniu în alte unităţi.

Contestatoarea-recurentă arată că a lucrat în calitate de grefier la Judecătoria C de unde s-a transferat în interesul serviciului la Baroul Prahova, funcţionând în calitate de secretar în perioada 1979-1996, iar după reorganizarea baroului s-a angajat ca grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria C.

210

Adresându-se Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării cu petiţia nr. 13327/25.10.2007 având ca obiect art. 93 alin.(1) din Legea nr. 567/2004 această autoritate a recomandat corelarea prevederilor art. 93 alin.(1) din Legea nr. 567/2004 raportat la principiul egalităţii şi al nediscriminării, constatând că sub aspectul naturii activităţilor se întruneşte condiţia de compatibilitate din punctul de vedere al profilului comun, respectiv activităţi care au legătură cu activitatea desfăşurată de personalul auxiliar de la instanţe cât şi sub aspectul reţinerii de către legiuitor în aceeaşi categorie de situaţii, perioadele de timp în funcţiile care sunt considerate vechime în specialitate.

Prin sentinţa civilă nr. 3553 din data de 16.12.2008 a Curţii de Apel B. definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.3972/30.09. 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie instanţa nu a recunoscut vechimea în specialitate a contestatoarei din prezenta cauză în perioada în care a avut calitatea de secretar în cadrul Baroului Prahova ci a reţinut competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a adopta o dispoziţie de recomandare , prin care nu creează obligaţii în sarcina Ministerului Justiţiei, constatând numai o situaţie discriminatorie, prin efectul aplicării unei ordonanţe de urgenţă, alegând să adopte nişte îndrumări în vederea preîntâmpinării unei situaţii discriminatorii. În acest sens, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a obligat Ministerul Justiţiei să adopte sau să modifice un act normativ sau o dispoziţie legală.

Nici prin sentinţa civilă nr. 700 din 17.05.2010 a Tribunalului Prahova definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1836/24.11.2010 a Curţii de Apel P. nu se recunoaşte contestatoarei-recurente vechimea în specialitate în perioada în care a îndeplinit funcţia de secretar în cadrul Baroului Prahova, cererea sa fiind respinsă ca inadmisibilă, aceasta fiind îndrumată să procedeze la valorificarea adeverinţei nr. 7324/ X/2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. prin depunerea sa la Casa Judeţeană de Pensii P.

Prin urmare, recurenta-contestatoare nu deţine nicio hotărâre judecătorească prin care să se recunoască temeinicia pretenţiilor sale referitoare la constatarea vechimii în specialitate pentru perioada în care a avut calitatea de secretar în cadrul Baroului Prahova.

De altfel, Curtea a reţinut că Parlamentul este autoritatea legiuitoare competentă în modificarea, abrogarea sau completarea unor prevederi legale potrivit art. 61 alin.(1) din Constituţia României. Numai legiuitorul este în măsură să determine condiţiile în care personalul auxiliar beneficiază de pensie de serviciu, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Or, un astfel de act normativ nu a fost emis până în prezent de autoritatea legiuitoare.Arata instanta de control judiciar ca recurenta-contestatoare are, potrivit documentelor

prezentate, o vechime în specialitate - de grefier - de 16 ani, 2 luni şi 11 zile, iar perioada de 16 ani, 10 luni şi 7 zile în care a desfăşurat activitate ca secretar la Baroul de Avocaţi P. nu constituie vechime în specialitate în lipsa unei dispoziţii legale care să echivaleze această calitate cu cea de personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

(Judecător Iuliana Lucăcel)

[84] Acordarea grupei I de muncă. Adeverinţă emisă de angajator sub acest aspect. Nevalorificarea adeverinţei referitor la grupa de muncă de către Casa judeţeană de pensii cu prilejul emiterii deciziei de pensionare anticipată parţial.

211

Legitimare procesuală pasivă.

Ordinul 50/1990, anexa 1 cu modificările şi completările ulterioare Cod proc. civ., art. 4, art.112

Prin valorificarea unei adeverinţe prin care se efectuează menţiuni cu privire la grupa I de muncă emisă de un angajator-de către Casa judeţeană de pensii- se pot cenzura de către aceasta condiţiile legale pentru acordarea grupei de muncă în condiţiile în care din carnetul de muncă nu rezultă îndeplinirea acestor condiţii.

Are calitate procesuală pasivă angajatorul la care şi-a desfăşurat activitatea contestatorul în perioada în litigiu, instanţa de judecată urmând să stabilească dacă este cazul acordării acestei grupe de către angajator şi în consecinţă, în raport de aceste constatări, să dispună eventual valorificarea acestei grupe de muncă de către casa de pensii prin emiterea unei noi decizii de pensionare. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 548 din 10 martie 2011.

Prin contestaţia introductivă de instanţă s-a solicitat de către P.D.G. anularea deciziei având ca obiect acordarea pensiei anticipate parţial şi emiterea unei noi decizii de pensionare prin care să se valorifice şi adeverinţa nr.50/24 martie 2001 emisă de fostul angajator privind acordarea grupei I-a de muncă, intimată fiind Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, ceea ce îi afectează cuantumul legal al pensiei ce i se cuvenea.

Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr.2430 din 15 decembrie 2010, a admis contestaţia, a anulat decizia de pensionare şi a obligat intimata să emită o nouă decizie de pensionare prin care să fie valorificată şi adeverinţa sus-menţionată din care a rezultat că, în perioada în litigiu, contestatorul şi-a desfăşurat activitatea în grupa I de muncă, reţinând în esenţă prima instanţă că intimata nu era îndreptăţită să cenzureze cuprinsul acestei adeverinţe cu privire la grupa de muncă.

Recursul declarat de intimata Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, a fost admis prin decizia nr.548 din 10 martie 2011 de către Curtea de Apel Ploieşti, care a modificat în parte sentinţa primei instanţe, iar pe fond contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanţa de recurs a reţinut că în mod corect intimata nu a procedat la emiterea deciziei de pensionare, de valorificarea adeverinţei în raport de menţiunile din cuprinsul acesteia întrucât, pe de o parte, nu cuprinde toate elementele necesare pentru a se în favoarea contestatorului grupa I de muncă în raport de prevederile Ordinului nr.50/1990 anexa 1, o situaţie similară rezultând şi din carnetul de muncă.

Pe de altă parte, cadrul procesual prin care contestatorul avea posibilitatea să solicite acordarea grupei I de muncă, era în raporturile cu fostul angajator, care are calitate procesuală pasivă şi nu Casa judeţeană de pensii, aceasta din urmă putând proceda la valorificarea grupei de muncă solicitate doar după clarificarea situaţiei juridice în litigiu în cadrul procesual corespunzător cu angajatorul după verificarea tuturor condiţiilor prevăzute de Ordinul nr.50/1990.

(Judecător Traian Logojan)

[85] Aplicabilitatea dispoziţiilor art.581 cod procedură civilă la suspendarea deciziei de pensionare recalculată potrivit art.3 din Legea nr.119/2010 şi H.G. 737/2010.

212

C. proc. civ., art. 581

În speţă nu se justifică condiţia urgenţei pentru că nu se poate susţine că se pierde un drept prin întârziere sau că se produce o pagubă ce nu s-ar putea repara, şi nici că nu se prejudecă fondul, deoarece dacă intimata contestatoare va avea câştig de cauză pe fondul dreptului, instanţa se va pronunţa cu privire la cuantumul pensiei, de la data stabilită prin decizia contestată, contestatoarea nefiind astfel prejudiciată cu privire la eventuale diferenţe de drepturi de pensie ce i s-ar cuveni.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 64 din 19 ianuarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea a solicitat în contradictoriu cu intimata ca instanţa, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună, pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea deciziei de pensionare emisă de intimată şi care face obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Prahova cu termen la data de 28.04.2011.

În motivarea cererii contestatoarea a arătat că în fapt, prin decizia de pensionare emisă de intimată la data de 19.08.2010, i-a fost recalculată pensia, prin reducerea acesteia de la suma de 2640 lei la suma de 1272 lei, apreciind că decizia este vădit contrară legii, sens pentru care a formulat contestaţie .

Contestatoarea a precizat că, urgenţa este dată de faptul că pensia reprezintă unica sa sursă de venit, diminuarea pensiei îi afectează posibilitatea de a avea un trai normal şi posibilitatea achitării obligaţiilor financiare pe care le are, iar reducerea pensiei până la data judecării contestaţiei pe care a introdus-o poate provoca prejudicii ireparabile, ţinând cont şi de vârsta sa înaintată, vremelnicia este dată de suspendarea unui act administrativ, până la soluţionarea contestaţiei care face obiectul dosarului civil 5572/105/2010, aflat pe rolul Tribunalul Prahova, cu termen de judecată la data de 28.04.2011 iar în ceea ce priveşte neabordarea fondului litigiului, s-a arătat că un examen sumar al litigiului este necesar şi chiar indispensabil, pentru a se putea aprecia care dintre părţile litigioase are în favoarea sa aparenţa unei situaţii juridice legale şi justifică un interes legitim pentru a menţine o anumită stare de fapt sau de drept, şi prin urmare rezultă fără putinţă de tăgadă că aparenţa dreptului este în favoarea sa, actul atacat fiind unul aparent ilegal şi prejudiciabil.

Prin sentinţa civilă din 25 noiembrie 2010 tribunalul a admis cererea formulată de contestatoare, şi a dispus suspendarea executării deciziei de pensionare până la soliţionarea în mod irevocabil a contestaţiei ce formează obiectul dosarului nr.5572/105/2010.

Prin aceeaşi sentinţă a dispus menţinerea în plată a deciziei stabilită în conformitate cu disp.art.68 din Legea nr.567/2004, până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs intimata, susţinând că în mod greşit Tribunalul a admis acţiunea, fără să aibă în vedere că în cazul intimatei a fost stabilită o pensie de asigurări sociale în cuantum de 1272 lei recalcularea pensiilor fiind efectuată în temeiul unei legi, respectiv Legea nr. 119/2010, caz în care nu poate fi pusă în discuţie legalitatea recalculării pensiei, nefiind îndeplinite nici celelalte trei condiţii de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Curtea a admis recursul, modificând sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de ordonanţă preşedinţială reţinând următoarele:

Cele trei condiţii de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale sunt : urgenţa, caracterul vremelnic şi neprejudecarea fondului. Dacă cea de-a doua condiţie este îndeplinită , contestatoarea solicitând suspendarea deciziei doar până la soluţionarea dosarului nr. 5572/105/2010, celelalte condiţii de admisibilitate nu sunt îndeplinite deoarece nu se justifică condiţia urgenţei pentru că nu se poate susţine că se pierde un drept prin întârziere sau că se produce o pagubă ce nu s-ar putea repara.

De asemenea, s-ar încălca cea de-a treia condiţie de admisibilitate privind neprejudecarea fondului, deoarece dacă intimata contestatoare va avea câştig de cauză pe fondul dreptului, instanţa se va pronunţa cu privire la cuantumul pensiei, de la data stabilită prin decizia contestată,

213

contestatoarea nefiind astfel prejudiciată cu privire la eventuale diferenţe de drepturi de pensie ce i s-ar cuveni.

Menţinerea în plată a unei decizii de pensionare anterioare deciziei de pensie contestată, ar echivala cu o cercetare a fondului cauzei şi cu o pronunţare pe aceste aspecte pe fondul cauzei, deoarece decizia a cărei menţinere în executare se solicită a fost revocată prin emiterea deciziei contestată, ori menţinerea în plată a unei decizii revocate se poate dispune doar după cercetarea fondului cauzei prin anularea deciziei care a revocat-o.

(Judecător Violeta Dumitru)

[86] Art.4 alin.3 din OUG 4/2001 stipulează că sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001 au făcut parte din baza de calcul a pensiilor sunt cele prezentate în anexă. Or, la punctul VI din anexă se menționează că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau în cote procentuale.

OUG nr.4/2001, art. 4 alin. 3

Principiul contributivităţii se referă la beneficiarii sistemului de asigurări sociale, respectiv la angajaţi şi nu la angajatori în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 conform decretului nr. 389/1972 şi ulterior legii nr.49/1992 contribuţia la asigurările sociale de stat era în sarcina angajatorului şi nu a angajatului care avea doar obligaţia contribuţiei la plata pensiei suplimentare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 334 din 16 februarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa contestatorul a chemat în judecată intimata pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la recalcularea pensiei în sensul de a include în buletinul de calcul şi sumele reprezentând sporurile permanente de acord pentru perioada 1974-1990, urmând ca recalcularea să fie realizată începând cu 21.01.2010.

În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat că îşi întemeiază contestaţia pe disp. art.2, pct.e din Legea 19/2000 care prevede principiul conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoane fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite, art.78, pct. 1 şi art.164, pct.3.

Intimata a arătat ca niciodată sumele obţinute în acord nu au fost valorificate la stabilirea pensiei nici potrivit Legii nr. 3/1977, nici potrivit Legii nr. 19/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 1998 din 4 noiembrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că pentru a stabili dacă un venit poate fi luat în calcul la stabilirea pensiei trebuie să fi fost înscris în cartea de muncă sau să constituie un spor, care să facă parte din baza de calcul a pensiei potrivit legislaţiei anterioare intrării in vigoare a Legii nr. 19/2000.

Criticând sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa contestatorul a arătat că retribuirea în acord global presupune salarizarea angajaţilor în funcţie de realizările profesionale, important fiind faptul că statul şi-a încasat drepturile la momentul potrivit, iar când vine rândul asiguraţilor să primească contraprestaţia din partea statului, aceasta trebuie să fie corespunzătoare pentru a nu se rupe echilibru raportului juridic dintre părţi. Revine în acest fel instanţei judecătoreşti sarcina de a hotărî că principiul contributivităţii afirmat de art.

214

2 din Legea 19/200 şi dezvoltat în articolul 78 alin. 1 din acelaşi act normativ primează şi că, independent de caracterul permanent sau nepermanent al unor venituri şi de faptul că au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare, acestea trebuie luate în considerare la stabilirea dreptului de pensie.

Curtea a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate deoarece în conformitate cu art. 12 din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, în vigoare anterior anului 1990, acordul global reprezenta o formă de retribuire în funcţie de realizarea indicatorilor reglementaţi prin convenţia de acord global şi nu un spor cu caracter permanent .

Conform art. 164 din Legii nr. 19/2000, la determinarea punctajelor anuale până la intrarea în vigoare a acesteia se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că potrivit Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă şi OMM nr.136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetelor de muncă veniturile realizate în acord global nu se înscriau în carnetul de muncă.

Corelat cu aceste dispoziţii ale Legii nr. 3/1977 prin punctul 6 din Anexa la OUG nr.4/2005 se prevede că „nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor , conform legislaţiei în vigoare anterioare datei de 1 aprilie 2001: - formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie sau după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale.

Nici argumentul legat de aplicarea principiului contributivităţii nu poate fi avut în vedere deoarece acest principiu a fost instituit prin art. 2 Legea nr. 19/2000 şi a constituit un element de noutate faţă de sistemul asigurărilor sociale guvernat de Legea nr.3/1977.

Acest lucru este pe deplin firesc în condiţiile în care principiul contributivităţii se referă la beneficiarii sistemului de asigurări sociale, respectiv la angajaţi şi nu la angajatori şi aşa cum se recunoaşte prin motivele de recurs în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 conform decretului nr. 389/1972 şi ulterior legii nr.49/1992 contribuţia la asigurările sociale de stat era în sarcina angajatorului şi nu a angajatului care avea doar obligaţia contribuţiei la plata pensiei suplimentare.

Plata contribuţiei de asigurări sociale de stat de către angajator nu a însemnat diminuarea corelativă a drepturilor salariale ale angajaţilor aşa cum erau acestea scrise în contractele individuale de muncă.

Mai mult decât atât contribuţia la pensia suplimentară care intra în sarcina salariatului se calcula la salariul tarifar de încadrare şi sporurile cu caracter permanent luate în calcul la stabilirea pensiei şi nu la total venituri.

(Judecător Violeta Dumitru)

[87] Încetarea de drept a contractului individual de muncă la îndeplinirea condiţiilor de pensionare

Codul Muncii (modificat prin Legea 49/19.03.2010), art. 56 alin. 1 lit. d

„(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept:

d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare;

(2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. d) - k), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare”.

215

Legea nr.19/2000, art.8 Legea nr.3/197, art.48 alin.4Decr.nr.233/197, art.3C.pr.civ, art.312,304 pct.9

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 561 din 10 martie 2011.

Contestatoarea D.E.G a chemat în judecată pe intimatul C.R.R.P Ploieşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de încetare a contractului său individual de muncă.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că i s-a emis decizia de încetare a contractului de muncă la data de 14.09.2010, în baza art.41 din Legea 19/2000, nemaifiind primită la muncă. Dar precizează că încetarea contractului de muncă în astfel de situaţii intervine de la data comunicării deciziei de pensionare, fapt care nu s-a întâmplat încă. Intimatul s-a bazat, însă, pe un text neconstituţional din Legea nr. 53/2003 care prevede, alternativ, data încetării contractului de muncă drept data comunicării deciziei de pensionare, cât şi data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă şi stagiu, hotărând încetarea contractului de muncă tuturor salariaţilor care îndeplinesc cumulativ condiţiile de vârstă şi stagiu.

Intimatul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea acţiunii reclamantei ca fiind nefondată, întrucât prin decizia contestată s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatoarei la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, în baza art.56 alin.1 lit.d din Codul muncii.

S-au anexat acte la dosar. Prin sentinţa civilă nr. 2058 pronunţată la data de 10 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa

a admis contestaţia, a anulat decizia de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată către aceasta.

Prin dec. civilă 561/10.03.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul intimatului, a modificat în tot sentinţa şi pe fond a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând următoarele:

Doamna Dragoescu Elena Gheorghita a fost salariata C.R.R.P. Ploieşti, având funcţia de oficiant în cadrul oficiului poştal 1 Târgovişte. Prin decizia nr. 212/13.09.2010 s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatoarei la data îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, in temeiul art. 56 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii (modificat prin Legea 49/19.03.2010), care prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă existent: „la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare".

Alin. 2. al art. 56 din CM. prevede: „Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. d) - k), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face in termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare". Încetarea C.I.M. a fost constatată şi comunicată contestatoarei în termenul legal, respectiv la data de 14.09.2010, contestatoarea primind decizia şi semnând confirmarea de primire a acesteia. În mod total greşit, instanţa de fond a reţinut că, în baza art.56 alin. l lit. d), momentul de la care încetează contractul individual de muncă este data comunicării deciziei de pensionare, întrucât acest text de lege a fost modificat prin Legea 49/19.03.2010, care precizează: "Contractul individual de muncă existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare". Or, la data de 14.09.2010, contestatoarea a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru pensionarea la limită de vârstă, drept pentru care, la această dată, a intervenit, potrivit art. 56 alin.l lit.d) menţionat astfel cum a fost modificat, încetarea de drept a C.I.M. al contestatoarei „ope legis", angajatorul neputând să dispună încetarea acestuia la o altă dată, având doar competenţa de a constata această încetare, în acest sens formularea textului menţionat fiind foarte clară.

216

(Judecător Cristina Pigui)

[88] Refuzul primarului de a angaja asistentul personal al persoanei cu handicap.Apărarea primarului privind lipsa fondurilor. Neindicarea în lege a momentului încheierii contractului. Motiv de recurs întemeiat pe disp.art.304 pct.6 c.pr.civ. în sensul că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

H. nr.427/2001, art. 7Normele Metodologice aprobate prin H.G.nr. 427/2001, art. 5 alin. 1-3C.proc.civ., art. 304 pct. 6, pct. 9, art. 312

Deşi art.5 alin.1-3 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.nr.427/2001 stipulează că se încheie contractul individual de muncă al asistentului personal cu primarul localităţii de domiciliu a persoanei cu handicap grav, pe baza hotărârii consiliului local, nu specifică momentul încheierii contractului, situaţie în care nu se poate considera că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, instanţa luând în considerare data la care a fost înregistrată cererea şi la care reclamanta îndeplinea condiţiile legale pentru a-i fi recunoscut dreptul respectiv.

Nu poate fi imputată sau imputabilă persoanei cu handicap, îndreptăţită la asistenţă permanentă, cum este cazul reclamantei, lipsa fondurilor la bugetul local, buget a cărui administrare revine exclusiv autorităţii locale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 705 din 24 martie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 5583/114/2010, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe Primarul comunei B., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat acesta să încadreze ca asistent personal al reclamantei pe numita B.O., începând cu data înregistrării cererii depuse în acest sens la Primăria comunei Berca, respectiv 07.06.2010, precum şi la plata către asistentul personal a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 07.06.2010.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are o deficienţă funcţională gravă, ce presupune îngrijirea sa de către un asistent personal, dat pârâtul a refuzat încadrarea asistentului personal solicitat, motivând că nu dispune de fondurile necesare pentru încadrarea asistentului personal solicitat, în bugetul pe 2010 fiind prevăzute sume necesare numai pentru asistenţii personali deja angajaţi.

Prin sentinţa civilă nr.22/10 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâtul să încheie contract individual de muncă prin care să încadreze asistentul personal pentru reclamantă, în persoana fiicei acesteia – B. O., începând cu data înregistrării cererii şi să plătească asistentului personal drepturile salariale cuvenite, începând cu aceeaşi dată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul. Curtea a constatat că este nefondată prima critică referitoare la greşita aplicare a disp.art.132 c.pr.civ., întrucât la ultimul termen de judecată reclamanta a precizat doar data de la care solicită obligarea pârâtului să încheie contract de muncă, respectiv 07.06.2010, rezultând că ,în realitate, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile cu privire la perioadă, astfel că potrivit art.132 alin.2 pct.2 c.pr.civ. cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va acorda termen , ci doar se vor consemna în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă.

Pe fondul cauzei, a reţinut că abrogarea prin HG 463/2005 a dispoziţiilor art. 7 din Normele Metodologice aprobate prin HG 427/2001, nu a exonerat pe primar de încheierea contractelor individuale de muncă pentru asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav, întrucât respectivul text prevedea numai o facilitate pentru autoritatea locală, neputând fi imputată sau

217

imputabilă persoanei cu handicap, îndreptăţită la asistenţă permanentă, cum este cazul reclamantei, lipsa fondurilor la bugetul local, buget a cărui administrare revine exclusiv autorităţii locale. Este adevărat că art.5 alin.1-3 din Normele Metodologice aprobate prin H.G.nr.427/2001 deşi stipulează că se încheie contractul individual de muncă al asistentului personal cu primarul localităţii de domiciliu a persoanei cu handicap grav, pe baza hotărârii consiliului local, nu specifică şi momentul încheierii contractului,

Prin urmare, era firesc că se stabilească obligaţia încheierii contractului asistentului personal de la data înregistrării cererii, moment la care reclamanta îndeplinea condiţiile legale şi când a solicitat să-i fie recunoscut dreptul respectiv, situaţie în care nu se poate considera că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

Având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 2 din Normele metodologice aprobate prin HG 427/2001 cu modificările ulterioare aduse conform HG 463/2005, care prevăd explicit că adminstrarea bugetului revine exclusiv autorităţii locale, corect a fost înlăturată apărarea pârâtului privind lipsa fondurilor în bugetul local.

Constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare prev.de art.304 pct.6 şi 9, în baza art.304 ind.1 şi art.312 c.pr.civ, Curtea a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Mirela Grigore)

[89] Contestaţie în anulare. Necercetarea tuturor motivelor de recurs. Lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument invocat în recurs.

C.proc.civ., art. 304 pct. 9, art. 318 alin. 1 teza a II- a

Cele trei motive de recurs care, în opinia contestatorului, nu au fost examinate reprezintă de fapt argumente în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs , putându-se observa că instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva, fără ca acest fapt să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Instanţa de recurs a analizat aspectele considerate esenţiale, în lumina circumstanţelor speţei, iar în condiţiile în care a analizat situaţia de fapt, în raport de care s-a ajuns la concluzia că pretinsele abateri disciplinare nu sunt fundamentate probator, rezultă că a răspuns implicit tuturor aspectelor deduse judecăţii, inclusiv celor ce formau obiectul recursului declarat de angajator.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia nr. 72 din 20 ianuarie 2011.

Prin Decizia nr. 1811 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat, recursul declarat de intimat Primarul Oraşului P., a admis recursul declarat de contestatorul S.Ş., şi în consecinţă a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a admis contestaţia şi a anulat Dispoziţia nr.6189 din 24.11.2008, dispunând reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii, cu plata drepturilor salariale conform art.78 alin.1 Codul muncii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Primarul oraşului P. ,susţinând,în esenţă, că hotărârea atacată este anulabilă pentru neexaminarea unor motive de recurs, fiind incident astfel motivul enunţat de art.318 teza a II-a Cod pr.civilă, motiv susţinut de comparaţia între motivele de recurs şi textul lor, pe de o parte, şi motivele deciziei de recurs. Mai precis, instanţa de recurs nu a analizat criticile referitoare la conduita intimatului, în sensul de avizare a unui număr de 350 de curse de transport materiale de pavaj stradal pentru care nu a existat contractul de prestaţii corespunzător, care nu poate fi calificată decât ca o abatere gravă de la disciplina muncii.

218

De asemenea, s-a susţinut că un alt motiv de recurs omis este cel referitor la dozarea sancţiunii, rezultând din disp.art.263 C.muncii că acesta este dreptul exclusiv al angajatorului şi că instanţa nu se poate substitui angajatorului.

A mai susţinut contestatorul că al treilea motiv de recurs ce nu a fost examinat priveşte respingerea de către instanţa de fond, fără motivare, a obiecţiunilor la expertiza construcţii, dar şi a solicitării de a se dispune expertize specialitatea topo şi geotehnică.

În fine, susţine contestatorul, motivarea deciziei de recurs priveşte numai recursul intimatului - contestator S.Ş. Curtea observă mai întâi că în cererea de recurs , contestatorul de faţă, în calitate de recurent, nu a indicat nici un temei juridic pentru motivele de recurs, dar din conţinutul acestora rezultă că, în realitate, se prefigurează un singur motiv de recurs, ce se încadrează în disp.art.304 pct.9 c.pr.civ..

Prin urmare, cele trei motive de recurs mai sus arătate şi care, în opinia contestatorului, nu au fost examinate reprezintă de fapt argumente în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs , putându-se observa că instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva, fără ca acest fapt să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte.

Nu se poate susţine că motivarea se referă exclusiv la recursul declarat de intimat, deoarece, în esenţă, ambele recursuri au vizat aceleaşi aspecte, respectiv săvârşirea unei abateri grave şi vinovăţia salariatului, dar argumentate diferit, astfel că instanţa de recurs a analizat aspectele considerate esenţiale, în lumina circumstanţelor speţei.

Este adevărat că în motivare nu s-a răspuns punctual fiecărei afirmaţii, însă, în condiţiile în care s-a analizat situaţia de fapt, în raport de care s-a ajuns la concluzia că pretinsele abateri disciplinare nu sunt fundamentate probator, rezultă că instanţa a răspuns implicit tuturor aspectelor deduse judecăţii, inclusiv celor ce formau obiectul recursului declarat de angajator.

Se impune a se menţiona că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO şi anume că art.6 alin.1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument(Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cazul Ruiz Torija contra Spaniei ).

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare declarată de Primarul oraşului P. împotriva deciziei de recurs nr.1811/18.11.2010 şi întemeiată pe disp.art.318 alin.1 teza a II-a c.pr.civ.

(Judecător Mirela Grigore)

[90] Concediere din motive neimputabile. Desfiinţarea efectivă a postului. Reorganizarea A.N.R.E. ca urmare a modificării structurii organizatorice prin H.G.1428/2009.Comasare departamente.

Codul muncii, art. 65Cod proc. civ., art. 304, art. 3041, art. 312

Modificarea structurii organizatorice a ANRE , ce a condus implicit şi la desfiinţarea postului ocupat de contestatoare, reprezintă atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea H.G.nr.1428/2008, iar prin comasarea celor două departamente a operat o modificare efectivă a posturilor, fondată pe o cauză reală şi serioasă, fiind fără echivoc faptul că noua structură organizatorică a condus la reducerea unui număr de posturi, comparativ cu cea anterioară, având loc şi desfiinţarea efectivă a locului de muncă al contestatoarei, fără nicio legătură cu persoana care ocupa acest post.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia nr. 234 din 8 februarie 2011.

219

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea T.M.C., în contradictoriu cu intimata A.N.R.E. a solicitat instanţei să constate netemeinicia şi ilegalitatea deciziei nr.2901/2009 şi să dispună anularea ei.

În motivare, contestatoarea a arătat că prin decizia nr. 2901/22.12.2009 a fost desfiinţat postul deţinut de aceasta, deşi H.G.nr. 1428/2009 şi ROF ANRE anexat la H.G. nu prevăd desfiinţarea postului său.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că A.N.R.E. este o autoritate publică, iar în cadrul politicii guvernamentale de reorganizare a sectorului bugetar, structura A.N.R.E. a fost modificată prin art. 12 alin. 1 al H.G. 1428/08.12.2009 prin apariţia unui nou departament şi comasarea a două departamente existente anterior emiterii hotărârii, contestatoarea fiind director al unuia dintre departamentele comasate.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1343 din 26.10.2010, a admis în parte contestaţia, fiind respins şi capătul contestaţiei completate privind anularea deciziei nr.2901/22.12.2009 ca neîntemeiat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs contestatoarea care a susţinut că sentinţa este netemeinică şi nelegală, instanţa dând prioritate unei hotărâri de guvern, care este un act administrativ, faţă de prevederile explicite ale unei legi organice – Codul muncii.

Curtea a respins recursul declarat de contestatoare ca nefondat, reţinând că A.N.R.E. este o autoritate publică, iar art.12 alin.1 al H.G.nr.1428/8.12.2009 a reglementat o nouă structură organizatorică a instituţiei, descrisă în anexa nr.2 a hotărârii.

Este real că în noua structură organizatorică apare un nou departament, prin comasarea a două departamente existente anterior, iar i intimata recunoaşte faptul că prin apariţia H.G.nr.1428/2009 şi a comasării celor două departamente au fost desfiinţate o serie de posturi, printre care şi cel ocupat de contestatoare, aceasta fiind trecută pe o funcţie de execuţie.

Solicitarea contestatoarei de a se anula Decizia nr.2901/2009 este în primul rând nefondată, deoarece această decizie este de aplicabilitate generală, pentru punerea în aplicare a unei hotărâri de guvern , care reproduce, la nivel de departamente, Anexa nr.2 a H.G.nr.1428/2008.

Modificarea structurii organizatorice a ANRE , ce a condus implicit şi la desfiinţarea postului de director al Direcţiei monitorizare piaţă ocupat de contestatoare, reprezintă atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea H.G.nr.1428/2008, iar prin comasarea celor două departamente a operat o modificare efectivă a posturilor, fondată pe o cauză reală şi serioasă, fiind fără echivoc faptul că noua structură organizatorică a condus la reducerea unui număr de posturi, comparativ cu cea anterioară, având loc şi desfiinţarea efectivă a locului de muncă al contestatoarei, fără nicio legătură cu persoana care ocupa acest post.

Măsurile de reorganizare, respectiv comasarea unor departamente , în înţelesul prev.art.65 din Codul muncii, au fost realizate în funcţie de oportunităţile unităţii astfel că nu pot fi cenzurate de către instanţa de judecată, fiind, aşa cum s-a mai precizat, apanajul exclusiv al unităţii angajatoare.

(Judecător Mirela Grigore)

[91] Încadrare în condiţii speciale potrivit prevderilor Legii nr. 226/2006. Atribuţii şi competenţe speciale reglementate de art.20 din Legea nr.19/2000, HG nr.1025/2003 şi Legea nr.226/2006 .

220

Legea nr.19/2000, art. 20HG nr.1025/2003Legii nr. 226/2006

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 226/2006, locurile de muncă încadrate în condiţii speciale sunt cele din unitaţile prevăzute în anexa nr. 2, care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în conditii speciale, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificarile şi completările ulterioare. Din examinarea anexei nr. 2, se constată că S.C. D.S. SA Buzău nu se regăseşte printre unităţile care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia nr. 225 din 8 februarie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub reclamantul S D Buzău a chemat în judecată, în numele şi pentru petenţii indicaţi în tabelele nominale anexate la acţiune - membri de sindicat, pe unitatea-pârâtă SC D S SA Buzău pentru ca prin hotărâre judecătorească:

- să se constate că salariaţii pentru care a formulat cererea de chemare în judecată îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale;

- să fie obligată unitatea-pârâtă să-i încadreze pe petenţi în locuri de muncă în condiţii speciale;

- să fie obligată unitatea-pârâtă la plata diferenţei de cotă de contribuţie pentru asigurări sociale pentru fiecare petent corespunzător încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale începând cu luna iunie 2006 pentru viitor.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 2003 în unitatea-pârâtă s-a declanşat procedura de încadrare a salariaţilor în locuri de muncă, în condiţii speciale pentru activităţile prevăzute la pct. 25 şi 30 din Anexa I la H.G nr. 1025/2003; că s-au parcurs primele 3 etape din această procedură respectiv: nominalizarea locurilor de muncă pentru care se solicită încadrarea petenţilor în condiţii speciale, solicitarea de verificare a activităţilor în lista locurilor de muncă în condiţii speciale adresată Inspectoratul Teritorial de Muncă Buzău ( I.T.M); verificarea de către I.T.M a locurilor de muncă nominalizate confirmate prin proces verbal precizând că procedura de avizare a fost oprită unilateral de către unitatea pârâtă la cea de-a patra etapă respectiv, la etapa de efectuare a expertizei tehnice.

S-a mai arătat că neefectuarea expertizei tehnice s-a datorat exclusiv culpei unităţii-pârâte care, după declanşarea procedurii de efectuarea a expertizei, nu a răspuns la solicitarea Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Muncii transmisă prin scrisoarea nr.8177 din 29.11.2004 de a plăti serviciile de expertizare tehnică necesară documentaţiei de avizare.

În final, reclamantul a apreciat că prin refuzul unităţii-pârâte de a finaliza procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale a cauzat petenţilor un prejudiciu constând în aceea că au fost lipsiţi de dreptul de a fi încadraţi în condiţii speciale de muncă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată susţinând în esenţă că societatea nu a fost nominalizată în anexa II a Legii nr. 226/2006; reclamantul fiind în drept să uzeze de prevederile HG nr.1025/2003 şi să solicite inspectoratului teritorial de muncă să verifice locurile de muncă şi să continue modalitatea de avizare şi înscriere în lista unităţilor avizate, în condiţiile în care SC D SA Buzău nu este menţionată în anexa II a Legii nr.226/2006.

Tribunalul Buzău a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând din examinarea actelor şi lucrările dosarului, că potrivit art. 20 alin 2 din Legea nr.19/2000 locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele reglementate expres de alin. 1 al aceluiaşi articol şi cele expres stabilite prin lege.

221

Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale se stabilesc prin Hotărâre de Guvern, sens în care a fost adoptată HG nr.1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, modificată şi completată de HG 2280/2004 şi de Legea nr.226/2006.

Potrivit art.2 alin.1 din HG nr.1025/2003, criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sunt următoarele: a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001; b) desfăşurarea activităţii în condiţii speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a); c) existenţa la locurile de muncă în condiţii speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislaţia de protecţie a muncii în vigoare; d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; e) efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacităţii de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani.

Alineatul 2 al art.2 prevede că încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se va realiza în condiţiile îndeplinirii tuturor criteriilor menţionate la alin. (1).

Prin art.3 alin.1 din HG nr.1025/2003 s-a stabilit metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, care include etapele prevăzute la lit. a-e, în ordinea cronologică indicată:

a) nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiţii speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii;

b) solicitarea de verificare a activităţilor cuprinse în lista locurilor de muncă în condiţii speciale, iniţiată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, adresată inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia se află locul de muncă respectiv sau Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare. Lista locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, cu respectarea prevederilor prezentei hotărâri, este prevăzută în anexa nr. 1;

c) verificarea de către inspectoratele teritoriale de muncă sau Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare a locurilor de muncă nominalizate la lit. a), din punct de vedere al îndeplinirii măsurilor tehnico-organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor profesionale prevăzute de legislaţia privind protecţia muncii ori în normele fundamentale de securitate radiologică, după caz, confirmată prin procesul-verbal întocmit conform anexei nr. 2.1, respectiv anexei nr. 2.2;

d) efectuarea expertizei tehnice, la solicitarea angajatorului împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, în vederea identificării factorilor de risc care nu pot fi înlăturaţi, conform criteriului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. c), precum şi a efectelor asupra persoanelor, definite conform criteriului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. d);

e) efectuarea expertizei medicale, la solicitarea angajatorului împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, în vederea identificării şi interpretării datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, al structurilor medicale de medicina muncii şi al comisiilor de expertizare a capacităţii de muncă, pentru confirmarea criteriului stabilit la art. 2 alin. (1) lit. e).

Mai arată instanţa de fond că alineatul 2 al art. 3 stabileşte că etapele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) sunt condiţionate de rezultatul verificării menţionate la alin. (1) lit. c), iar prin alin. 3 se prevede explicit că „în cazul în care angajatorul nu declanşează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia

222

muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin. (1) lit. c)”.

În speţă, pe baza actelor depuse la dosar, instanţa de fond a reţinut că unitatea-pârâtă a urmat metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale parcurgând primele 3 etape prevăzute în art.3 lit. a, b şi c din HG nr.1025 din 28 august 2003, fără a se finaliza procedura stabilită restrictiv prin normele speciale ale respectivului act normativ, care prin art.5 prevede şi că, în vederea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale se constituie, prin ordin comun al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi al ministrului sănătăţii, Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale, compusă din reprezentanţi ai celor două ministere, precum şi că Secretariatul Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale se constituie la Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, iar angajatorul depune la secretariatul Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale un dosar cu documentele stabilite la lit. a-e, după care, în urma analizării respectivului dosar, în condiţiile art.6 din HG 1025/2003, Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale, constituită în cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, acordă avizul sau respinge motivat solicitarea de emitere a acestuia.

Potrivit art.7 din HG nr.1025/2003, Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, în baza avizelor acordate de comisia prevăzută la art.5 alin.(1), iniţiază procedura de elaborare a proiectului de lege privind completarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, prin art.13 se prevede că angajatorii şi/sau sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă, care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, pot formula plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei care, împreună cu Ministerul Sănătăţii, o va soluţiona în termen de 30 de zile, prin decizie rămasă definitivă, decizia astfel adoptată putând fi contestată la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii.

Conform art.16 din HG nr.1025/2003, astfel cum a fost modificat prin HG nr.2280/2004, angajatorii, împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, pot solicita reevaluarea locurilor de muncă, respectând dispoziţiile acestei hotărâri, până la data de 30 iunie 2005.

Menţionează prima instanţă că, potrivit Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr.1 a legii, locurile de muncă fiind cele din unităţile prevăzute limitativ în anexa nr.2 a legii, care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale, în conformitate cu prevederile HG nr.1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare.

A reieşit aşadar că, depunerea documentaţiei în vederea includerii locurilor de muncă din unitatea pârâtă în anexa 2 a Legii nr.226/2006, în baza celor două hotărâri de guvern mai sus menţionate, se putea realiza până la data de 30.06.2005 la Comisia pentru avizarea îndeplinirii procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale înfiinţată tocmai pentru aplicarea dispoziţiilor acestor hotărâri.

Or, în speţă, procedura pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale a fost iniţiată de angajator şi a rămas nefinalizată.

Nu s-a reţinut de Tribunal, însă, o culpă exclusivă a unităţii în acest sens, întrucât, potrivit art.3 alin.3 din HG nr.1025/2003, solicitarea încadrării în condiţii speciale putea fi făcută şi de către sindicat nu numai de angajator, în termenul prevăzut de art. 16 citat mai sus, astfel că în mod nejustificat se invocă exclusiv culpa societăţii pentru nedepunerea în termenul prevăzut de HG nr.1025/2003 a documentaţiei prevăzute de lege pentru încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi cauzarea prejudiciului pretins salariaţilor.

Neprocedând în limitele normelor speciale în cadrul termenului stabilit, , în opinia instanţei de fond, reclamantul nu se mai poate prevala în prezent de propria culpă, rezultată din neexercitarea

223

prerogativelor ce i-au fost conferite prin normele speciale de reglementare a procedurii pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale.

În altă ordine de idei, reţine în continuare tribunalul, ceea ce s-a cerut prin petitul prezentei acţiuni instanţei este ca, în prezent, instanţa să constate că salariaţii indicaţi în tabelele anexă la acţiune (Secţiile Laminor, Zincare şi Tratamente Termice) îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale, situaţie de fapt în dovedirea căreia se depune o documentaţie tehnică efectuată la nivelul anului 2010 de I.N.C.D.P.M „Alexandru Darabonţ”, la cererea Sindicatului D S SA Buzău, intitulată ”Expertizarea unor locuri de muncă din cadrul SC D S SA Buzău în vederea încadrării în condiţii speciale”.

Pe baza acestei constatări de fapt s-a cerut, subsecvent, instanţei să oblige angajatorul la efectuarea încadrării salariaţilor în locuri de muncă în condiţii speciale, precum şi obligarea acestuia la plata cotelor de contribuţie aferente.

Însă, pe de o parte, instanţa de fond, a constatat că normele speciale ale art.20 din Legea nr.19/2000, ale HG nr.1025/2003 şi ale Legii nr.226/2006 stabilesc o serie de atribuţii şi competenţe speciale, încadrarea activităţii salariaţilor în locuri de muncă în condiţii speciale nefiind atributul instanţei de judecată, ci al comisiilor şi autorităţilor special reglementate, aşa cum s-a arătat mai sus.

În altă ordine de idei, astfel cum s-a arătat, prin dispoziţiile art.3 alin. 3 şi art.16 din HG nr.1025/2003 completat şi modificat prin HG nr.2280/2004, norma specială reglementa atribuţii proprii pentru sindicat, care, în termenul prevăzut de respectivele norme, putea sesiza inspectoratul teritorial de muncă pentru a dispune verificarea locurilor de muncă, având posibilitatea continuării procedurii speciale menţionate, ori, se putea adresa instanţei cu cerere în realizare, pentru neexecutarea culpabilă de către unitate a obligaţiilor sale, putând cere continuarea procedurii în vederea încadrării locurilor de muncă din secţiile laminor, zincare şi tratamente termice ale societăţii în condiţii speciale de muncă, obţinând avizul prev. de art. 6 din HG 1025/2003 şi apoi includerea unităţii pe anexa 2 a legii 226/2006.

Însă, în speţă nu s-a făcut dovada existenţei unei asemenea situaţii, reclamantul adresându-se în anul 2010 direct instanţei pentru ca aceasta să constate că salariaţii îşi desfăşoară activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale, aspecte care exced prerogativelor instanţei, ce nu se poate substitui autorităţilor şi atribuţiilor strict determinate pentru acestea prin normele speciale, şi care nici nu poate adăuga la lege (Legea nr.226/2006) prin constatarea unei situaţii de fapt, după ce sindicatul cu atribuţii în procesul încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale a rămas în pasivitate până la expirarea termenului prev. de art.16 din hotărârile de guvern sus-menţionate şi dincolo de acesta.

Sub un alt aspect, în ce priveşte probatoriul administrat în cauză, s-a constatat de prima instanţă că, pe baza documentaţiei realizate de I.N.C.D.P.M „Alexandru Darabonţ”, la cererea Sindicatului D S SA Buzău, precum şi a celorlalte înscrisuri depuse, nu se poate încadra activitatea salariaţilor în condiţii speciale pentru ca aceştia să aibă beneficii în privinţa vârstei de pensionare şi drepturilor de pensie, atât timp cât documentaţia prevăzută de art. 5 alin. 3 lit. a-e, pe baza căreia comisia specială constituită la nivelul celor două ministere putea acorda avizul prevăzut de art. 6 din lege, este cu mult mai complexă. La fel, nu se poate constata direct situaţia de fapt cerută de reclamant (trecând dincolo de limitele în drept arătate), nici pe baza vreunei expertize realizată de un expert tehnic autorizat, atât timp cât norma specială sus amintită stabileşte clar pe baza căror expertize de realizează încadrarea activităţii în condiţii speciale dar şi autorităţile ce puteau verifica atât existenţa factorilor de risc ce nu puteau fi eliminaţi, precum şi starea de sănătate a salariaţilor şi efectele efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacităţii de muncă, pe perioada prevăzută de lege.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs reclamantul, susţinând că, în pronunţarea soluţiei instanţa a făcut ce abstracţie de calitatea pe care recurentul o are în prezenta cauză, respectiv cea reprezentant al salariaţilor. Salariaţii sunt titulari ai acţiunii, iar acestora nu li se poate reţine o culpă în parcurgerea procedurii de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale.

Mai arată recurentul că tribunalul a constatat că normele speciale ale art. 20 din Legea nr. 19/2000. ale H.G. nr. 1025/2003 şi ale Legii nr. 226/2006 stabilesc o serie de atribuţii şi competenţe speciale, încadrarea salariaţilor în locuri de muncă în condiţii speciale nefiind atributul instanţei de judecată, dar nu s-a solicitat ca instanţa să încadreze salariaţii în locurile de muncă în condiţii

224

speciale, ci obligarea angajatorului la efectuarea acestui demers iar, pe de altă parte, opţiunea instanţei de fond echivalează cu o denegare de dreptate.

Referirea la normele speciale este eronată, din moment ce - în situaţia dată - numai instanţa este în măsură să restabilească o ordine de drept afectată de neparcurgerea procedurilor speciale de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale în cadrul SC D SSA Buzău.

În concret, prin soluţia pronunţată, salariaţii sunt lipsiţi de un drept care li se cuvine şi care corespunde situaţiei de fapt în care îşi desfăşoară activitatea, iar angajatorul profită de această situate, atât prin prisma condiţiilor de muncă pe care le promovează, cât şi sub aspect patrimonial (plătind contribuţii sociale pentru locuri de muncă în condiţii normale).

Pe fondul cauzei, recurentul învederează că după intrarea în vigoare aHG nr.1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, respectiv data publicării acesteia în Monitorul oficial al României - 10 septembrie 2003, în cadrul societăţii-pârâte a fost iniţiată procedura de încadrare a unor persoane în locuri de muncă în condiţii speciale, dar a fost oprită unilateral şi intempestiv de către angajator la nivelul efectuării expertizării tehnice (cea de-a patra etapa a metodologiei).

Astfel, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii Bucureşti (I.N.C.D.P.M.) a solicitat societăţii-pârâte efectuarea plăţii serviciilor de expertizare tehnică, necesare finalizării documentaţiei de avizare, însă societatea nu a dispus plata serviciului, astfel încât expertizarea tehnică în vederea identificării factorilor de risc care nu pot fi înlăturaţi, precum şi a efectelor asupra persoanelor nu s-a mai realizat.

Apreciază recurentul că prin refuzul societăţii-pârâtei de a finaliza procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, fapt imputabil exclusiv acesteia, salariaţii societăţii au fost privaţi de un drept recunoscut de legislaţia muncii, ce li se cuvenea, dar care nu a putut fi acordat din cauza pasivităţii angajatorului.

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat, pentru următoarele considerente :

Pentru încadrarea persoanelor în locurile de munca în conditii speciale este necesar sa fie îndeplinite cumulativ urmatoarele criterii sau la comisiile de expertizare a capacitatii de munca, pe perioada ultimilor 15 ani.

Intimatii - reclamanţi nu au facut dovada îndeplinirii cumulative a criteriilor prevazute în art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1025/2004, respectiv : încadrarea locurilor de munca în grupa I de munca, anterior datei de 1 aprilie 2001; desfasurarea activitatii în conditii speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectiva numai în locurile de munca definite la art. 1 lit. a); existenta la locurile de munca în conditii speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în conditiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislatia de protectie a muncii în vigoare; efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securitatii şi sănatatii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; efecte asupra capacitatii de munca si starii de sanatate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii.

Nici metodolgia de încadrare a locurilor de muncă în conditii speciale, cu toate etapele sale, care trebuie parcurse în ordinea cronologica indicata în art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 1025/2004 nu a fost parcursă în integralitate de angajator fiind parcurse doar primele trei faze ( nominalizarea locurilor de muncă care se solicita a fi încadrate în conditii speciale, efectuată de angajator împreuna cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentantii angajatilor în cadrul comitetului de securitate şi sanatate în munca ori cu responsabilul cu protectia muncii; solicitarea de verificare a activităţilor cuprinse în lista locurilor de muncă în condiţii speciale, iniţiată de angajator împreuna cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, dupa caz, cu reprezentantii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, adresată inspectoratului teritorial de munca pe raza caruia se afla locul de munca respectiv sau Comisiei Nationale pentru Controlul Activitatilor Nucleare; verificarea de către inspectoratele teritoriale de muncă sau Comisia Naţională pentru Controlul Activitaţilor Nucleare a locurilor de muncă nominalizate, din punct de vedere al îndeplinirii masurilor tehnico-organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor profesionale prevăzute de legislaţia privind protectia muncii ori în normele fundamentale de securitate radiologica, după

225

caz, confirmată prin procesul-verbal întocmit conform anexei nr. 2.1, respectiv anexei nr. 2.2 la hotarâre), procedura de avizare fiind oprită de angajator la nivelul efectuarii expertizării tehnice.

Simpla invocare de către reclamant a prevederilor poziţiilor 25 şi 30 din Anexa 1 a H.G. nr. 1025/2003, care prevede lista locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, cu respectarea prevederilor acestei hotarâri, nu atrage încadrarea locurilor de muncă, în care membrii de sindicat semnatari ai prezentei acţiuni şi-au desfasurat activitatea, în condiţii speciale. În absenţa îndeplinirii cumulative a criteriilor menţionate şi în condiţiile în care nu a fost respectată metodologia prevazuta de H.G. nr. 1025/2003, încadrarea în grupa I de munca pâna în anul 2001 şi depăşirea ale parametrilor măsuraţi faţă de valorile limită recomandate de standardul de referinţă nu sunt criterii suficiente pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale.

Mai mult, potrivit art. 3 alin. 3 din H.G. nr. 1025/2003, în cazul în care angajatorul nu declanşeaza procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, sindicatele reprezentative potrivit legii sau, dupa caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin. (1) lit. c).

De asemenea, potrivit art. 13 din acelasi act normativ, angajatorii şi/sau sindicatele reprezentative potrivit legii sau, dupa caz, reprezentantii angajatilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă, care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în conditii speciale, pot formula plângere, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei care, împreuna cu Ministerul Sănătaţii, o va soluţiona în termen de 30 de zile, prin decizie rămasă definitivă, aceasta decizie putând fi contestată la instanţa judecatorească competentă, potrivit legii.

În ceea ce priveste dispoziţiile Legii nr. 226/2006, se reţine că prin acest act normativ se precizează că locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, prevăzute la art. 1 alin. (1), sunt cele din unitaţile prevăzute în anexa nr. 2, care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în conditii speciale, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificarile şi completările ulterioare. Din examinarea anexei nr. 2, se constată că societatea intimată nu se regăseşte printre unităţile care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale.

(Judecător Simona Lazăr)

[92] Recurs inadmisibil. Încheiere de transpunere a cauzei.

Cod proc. civ., art. 299 alin. 1, art. 282 alin. 2

Încheierile premergătoare întrucât preced hotărârea şi presupun luarea unor măsuri procesuale în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, pregătind darea hotărârii, sunt susceptibile de a fi criticate doar cu ocazia exercitării căilor de atac împotriva sentinţei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia nr. 436 din 1 martie 2011.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 5835/120/2010 reclamantul P A V a chemat în judecată Consiliul Judeţean D, prin Preşedinte, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat acesta la plata indemnizaţiei egală cu trei salarii de bază, urmare a pensionării sale, conform prevederilor art. 16 alin. 3 din Acordul colectiv de muncă încheiat între Consiliul Judeţean prin preşedinte şi salariaţi, înregistrat sub nr. 12021/31.12.2007, valabil cu 01.01.2008 .

226

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată invocată de pârât şi în baza art.99 alin.2 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor Judecătoreşti, s-a transpus cauza la Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a Tribunalului Dâmboviţa, având în vedere precizările părţilor şi înscrisurile dosarului, din care a rezultat că reclamantul a avut calitatea de funcţionar public. Prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, privind competenţa de soluţionare a cauzei de către Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul PAV.Arată recurentul că obiectul cauzei este un conflict de drepturi care derivă din contractul

colectiv de muncă şi nu din raportul de muncă în calitate de funcţionar public pe care a avut-o până la data pensionării.

Mai arată că obiectul litigiului îl constituie indemnizaţia egală cu trei salarii pe ultima lună, nefiind prevăzută în legea funcţionarului public, ci numai în contractul colectiv de muncă care trebuie să-şi producă efectul după pensionare şi nu în timpul activităţii.

De asemenea, în prezent recurentul nu mai are calitatea de funcţionar public, ci de pensionar. Astfel, fiind un conflict de drepturi, consideră că trebuia ca în componenţa completului de judecată să facă parte şi asistenţii judiciari.

În concluzie, apreciază că soluţia pronunţată pe calea excepţiei nu este legală, întrucât competentă în soluţionarea cauzei fiind Secţia Civilă.

Intimatul Consiliul Judeţean D, prin preşedinte, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că declinarea competenţei este temeinică şi legală faţă de calitatea de funcţionar public a reclamantului şi de dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici actualizată.

Curtea de Apel a respins recursul ca inadmisibil pentru următoarele considerente: Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa, s-a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată invocată de pârât şi în baza art.99 alin.2 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor Judecătoreşti, s-a transpus cauza la Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a Tribunalului Dâmboviţa, având în vedere precizările părţilor şi înscrisurile dosarului, din care a rezultat că reclamantul a avut calitatea de funcţionar public. Prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, privind competenţa de soluţionare a cauzei de către Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Prin încheierea mai sus-menţionată nu s-a realizat o declinare de competenţă în sensul art . 158 C.pr.civ. potrivit căruia „ când în faţa instanţei se pune în discuţie competenţa instanţei, aceasta este obligată să stabilească instanţa competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”, declinare ce se pronunţă prin sentinţă, împotriva căreia se putea declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.

Prin Legea nr. 202/2010 au fost modificate aceste dispoziţii, pentru procesele şi cererile începute, respectiv formulate, după data de 25 noiembrie 2010, în sensul că „ dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente, sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională”.

În speţă, pe cale de încheiere premergătoare, s-a dispus nu declinarea competenţei de la o instanţă la alta ci doar transpunerea cauzei de la Secţia conflicte de muncă la Secţia comercială şi contencios administrativ, astfel că recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă este inadmisibil, nefiind reglementat de lege.

Dispoziţiile art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă incidente în materia recursului fac trimitere la dispoziţiile art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător. Potrivit art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Denumite încheieri premergătoare întrucât preced hotărârea, încheierile de şedinţă având un asemenea caracter presupun luarea unor măsuri procesuale în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, pregătind darea hotărârii. Astfel de încheieri sunt susceptibile de a fi criticate cu ocazia exercitării căilor de atac doar odată cu fondul.

227

Este şi cazul încheierii de şedinţă din data de 15 decembrie 2010 prin care s-a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată şi , pe cale de consecinţă, s-a dispus transpunerea cauzei la secţia comercială şi contencios administrativ .

(Judecător Simona Lazăr)

[93] Recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care contractul de muncă a fost suspendat.

Legea nr. 3/1977, art. 9Legea nr.1/1970, a organizării şi disciplinei muncii în unitaţile socialiste de stat, art. 9 alin. 2, art. 10

Pentru asimilarea unor perioade necontributive drept vechime în muncă în sistemul asigurărilor sociale de stat este necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale, exprese, în acest sens, întrucât pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului contractul de muncă este suspendat, astfel că, în lipsa acestei dispoziţii speciale, această perioadă nu poate fi calificată drept vechime în muncă utilă, ce se ia în considerare la stabilirea dreptului la pensie . Vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate nu sunt sinonime cu vechimea în muncă necesară pentru naşterea dreptului la pensie .

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia nr. 311 din 15 februarie 2011.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2409/105/2010, reclamanta G A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, obligarea acesteia la recunoaşterea perioadei 07.10.1987 - 30.06.1992 în care a fost angajată la SC U SA Ploieşti şi în care a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijire copil conform art.129 Codul muncii şi art.9 lit.k alin.2 şi art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, ca vechime neîntreruptă în muncă, respectiv 4 ani 8 luni şi 24 zile şi, în consecinţa, recunoaşterea acestui drept şi obligarea pârâtei la stabilirea pensiei de invaliditate ce i se cuvine reclamantei, că urmare a pierderii totale a capacităţii de muncă conform deciziei nr.2445/12.06.2009, precum şi obligarea pârâtei la plata retroactivă a pensiei de invaliditate începând cu luna iunie 2009.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că după perioada în care a avut contractul de muncă suspendat, potrivit celor de mai sus, reclamanta, deşi a solicitat reangajarea, nu a fost reîncadrata în munca, aşa cum rezultă din adresa nr. 011/1836/03.07.1992 emisă de societatea angajatoare şi a beneficiat de ajutor de şomaj în perioada 26.10.1992-23.07.1993, iar ulterior, prin decizia nr. 2445/12.06.2009 emisă de Comisia de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă nr.3 Ploieşti, s-a constatat pierderea totala a capacităţii de muncă

A mai arătat reclamanta că prin adresa nr.1768/04.05.2009 s-a cerut CJPAS Prahova stabilirea vechimii sale în muncă ce a fost calculată la 8 ani şi 16 zile, în loc de 12 ani 9 luni şi 10 zile, fapt total greşit faţă de prev.art.10 lit.a din Legea nr.1/1970.

Astfel, a arătat reclamanta că perioada de 4 ani 8 luni şi 24 zile nu i-a fost considerată vechime neîntreruptă în muncă, aşa cum era firesc, pentru că pensia de invaliditate să-i fie calculată în raport de întreaga activitate începând cu iunie 2009, la zi.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii că neîntemeiată.Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.1447 din 11 noiembrie 2010. a respins acţiunea ca

neîntemeiată.Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în perioada 07.10.1987 -30.06.1992,

reclamanta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijire copil, astfel încât instanţa a reţinut că potrivit art.37 din Legea nr.19/2000, „în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din

228

însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţii prevăzuţi la art.5 al.1 pct.4 şi 5 şi alin.2.”

Instanţa de fond a arătat că această lege a intrat în vigoare la data de 01.04.2001 motiv pentru care, la capitolul Dispoziţii tranzitorii, au fost reglementate perioadele de activitate desfăşurate înainte de această dată, ce intră în calculul pensiilor.

Astfel, potrivit art.160 din aceeaşi lege, vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi, constituie stagiu de cotizare, noţiune diferită de vechimea neîntrerupta în aceeaşi unitate de care vorbeşte reclamanta.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.3 din Legea nr. 3/1977, esenţial pentru valorificarea unei perioade ca vechime în muncă la stabilirea pensiei este achitarea contribuţiei la asigurările sociale de stat, sens în care este evident că în perioada 07.10.1987 - 30.06.1992, când reclamanta a avut contractul de muncă suspendat, aceasta nu a contribuit la asigurările sociale de stat.

Împrejurarea că noţiunea de vechime în muncă este diferită de cea de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate este relevată de disp.art.137 din Legea nr. 10/1972 (Codul muncii), care prevede următoarele tipuri de vechime: vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechime în funcţie, meserie sau profesie, text de lege avut în vedere, astfel cum era în vigoare în intervalul solicitat de reclamanta a fi reţinut că vechime în muncă.

În acelaşi sens sunt şi disp.art.12 din Legea nr.1/1970 care cuprinde beneficiile vechime neîntrerupte în aceeaşi unitate, de unde rezultă concluzia că fiecare categorie de vechime conferă drepturi distincte.

A mai reţinut instanţa de fond că perioada de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului are o reglementare distinctă în legislaţie, atât în cea în vigoare la momentul dedus judecăţii, cât şi în cea actuală, astfel încât potrivit art.39 alin.3 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, beneficiau de vechime în munca ca angajate cu norma întreagă femeile care-şi îngrijeau copiii până la vârsta de 7 ani şi erau încadrate cu jumătate de normă.

Aceste prevederi se regăsesc în disp.art.158 din Legii nr.10/1972 din care instanţa a constatat că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile acestor texte de lege pentru a beneficia de recunoaşterea ca vechime în muncă a unei perioade în care a avut contractul de muncă suspendat.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp.art.304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.

Susţine că intimata face confuzie între noţiunea de vechime neîntreruptă în muncă şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, susţinând că vechimea neîntreruptă nu ar fi asimilată şi vechimea în muncă.

Mai susţine recurenta că a beneficiat de prevederile art.129 Codul muncii, coroborat cu art.8 şi 9 lit.k alin.2 şi art.10 lit.a din Legea nr.1/1970, potrivit cărora perioada de timp cât a avut contractul de muncă suspendat pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la vârsta de 7 ani constituie vechime neîntreruptă în muncă şi în aceeaşi unitate, implicit şi vechime în muncă.

De asemenea, arată că este îndreptăţită să i recunoască vechime în muncă întreaga perioadă de 4 ani, 8 luni şi 24 de zile – perioada cât a avut contractul de muncă suspendat, neputând fi luat în considerare argumentul că pe această perioadă nu ar fi plătit cotizaţia la asigurările sociale întrucât nu se bazează pe nicio dovadă deoarece unitatea angajatoare avea obligaţia legală de a plăti această contribuţie, ceea ce a şi făcut numai că, la acea vreme, cotizaţia era plătită global şi nu individualizat, nominal.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând că în intervalul 7.10.1987 – 30.06.1992 recurenta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijirea copilului.

S-a mai susţinut că Legea nr.19/2000 pe baza căreia a fost stabilită pensia recurentei, a intrat în vigoare la data de 1.04.2001, condiţii în care perioadele de activitate desfăşurate înainte de această dată, ce intră în calculul pensiilor, au fost reglementate la Capitolul IX din sus-menţionata lege, respectiv Dispoziţii tranzitorii care, în art.160 stipulează că vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor la data intrării în vigoare a legii constituie stagiu de cotizare.

229

Astfel, legiuitorul vorbeşte despre vechime în muncă recunoscută la stabilirea pensiei şi nu despre vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate sau alte tipuri de vechime, în funcţie, în serviciu, neîntreruptă în muncă, etc. şi, esenţial, pentru valorificarea la stabilirea pensiei a unei perioade ca vechime în muncă este achitarea contribuţiei la asigurările sociale de stat.

Totodată, s-a arătat că legislaţia aplicabilă intervalului solicitat de recurentă cu titlu de vechime în muncă, enumeră mai multe categorii de vechime, de unde rezultă că fiecare dintre aceste categorii este distinctă faţă de cealaltă şi, prin urmare, şi drepturile conferite de acestea sunt distincte. Aşadar, drepturile conferite de vechimea neîntreruptă în muncă potrivit Legii nr.1/1970 sunt distincte faţă de cele conferite de vechimea în muncă.

Mai mult, susţine că perioada de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului a fost reglementată distinct în legislaţie şi anume, art.39 alin.3 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale şi pensia suplimentară prevede că timpul cât angajatele care, potrivit legii, au fost încadrate în funcţii cu jumătate de normă pentru creştere copii până la vârsta de 7 ani se consideră la vechimea în muncă timp lucrat cu normă întreagă, iar în alin.4 se prevede că beneficiau de vechime în muncă, ca angajate cu normă întreagă, femeile care îşi îngrijeau copiii până la împlinirea vârstei de 7 ani şi erau încadrate cu jumătate de normă.

În plus, arată că o perioadă aşa de lungă de întrerupere a activităţii pentru îngrijirea copilului, cum este cazul recurentei, nu a constituit vechime în muncă, fiind exagerat a se susţine că cei 4 ani, 8 luni şi 24 de zile ar putea constitui vechime în muncă utilă la pensie, timp în care recurenta a avut contractul de muncă suspendat şi, deci, nu au fost achitate contribuţiile la asigurările sociale.

Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefundat, reţinând că între 07.10.1987 – 30.06.1992 reclamanta a avut contractul de muncă suspendat pentru îngrijirea copilului. Unitatea la care aceasta fusese angajată anterior suspendării nu a dispus reangajarea acesteia la expirarea perioadei de suspendare a contractului de muncă, din lipsa comenzilor, eliberând acesteia o negaţie care i-a folosit la acordarea ajutorului de şomaj.

Potrivit Legii nr.1/1970, a organizării şi disciplinei muncii în unitaţile socialiste de stat, art. 9 alin. 2 , beneficia de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate salariata care a încetat activitatea fiind gravidă sau pentru a-şi creste un copil până la împlinirea vârstei de 7 ani, care s-a încadrat în termen de 90 de zile de la încetarea motivului pentru care nu a mai lucrat.

În conformitate cu art. 10 din acelaşi act normativ se considera ca are vechime neîntreruptă în muncă, printre alţii, salariatul care se afla în una din situaţiile prevăzute la art. 8 si 9 .

De asemenea, art. 158 din Codul muncii în vigoare la acea dată, dispunea că femeile care au copii în vârstă de până la 6 ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra cu 1/2 normă, dacă nu beneficiază de creşe sau cămine, iar timpul cât au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu o normă întreagă.

Aşa cum în mod legal şi întemeiat a reţinut şi instanţa de fond, vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate nu sunt sinonime cu vechimea în muncă necesară pentru naşterea dreptului la pensie .

Vechimea în muncă, ca o condiţie generală pentru acordarea pensiei, este definită de art. 9 din Legea nr. 3/1977 ca reprezentând „timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă”. Examinând succesiunea în timp a legilor se constată că au fost asimilate perioadelor de vechime în muncă şi alte perioade necontributive la sistemul asigurărilor sociale de stat, cum este, de exemplu, perioada cât femeia salariată îngrijea copilul pana la 1 an, conform Decretului-lege nr. 31/1990 . Pentru asimilarea acestor perioade însă este necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale, exprese, în acest sens, întrucât pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului contractul de muncă este suspendat, astfel că, în lipsa acestei dispoziţii speciale, această perioadă nu poate fi calificată drept vechime în muncă utilă, ce se ia în considerare la stabilirea dreptului la pensie .

În sensul celor mai sus-afirmate, Curtea a mai reţinut că Decretul- Lege nr. 31 din 18 ianuarie 1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la un an (intrat în vigoare ulterior intrării în concediu pentru îngrijirea copilului de către recurenta-reclamanta şi care nu i se aplică acesteia) prevedea în art. 3  că perioada concediului pentru sarcină şi lehuzie şi a concediului pentru îngrijirea copilului în vîrstă de până la un an constituie vechime în muncă şi se

230

include în calculul vechimii neîntrerupte în muncă şi în aceeaşi unitate. Se poate astfel observa că legea operează cu 3 noţiuni distincte – vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, din acest punct de vedere fiind neîntemeiate criticile recurentei în sensul că cele 3 noţiuni sunt identice. Dacă ar fi existat această identitate în mod evident legiuitorul ar fi folosit doar expresia vechime în muncă, nu pe toate trei. Reiese însă din interpretarea literală şi logică acestui text de lege că se are în vedere – vechimea în muncă pentru stabilirea dreptului la pensie, vechimea neîntreruptă în muncă şi vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, ultimele două reglementate de Legea nr. 1/1970.

(Judecător Simona Lazăr)

[94] Interdicţia emiterii deciziei de concediere pe durata cât salariatul se află în incapacitate temporară de muncă.Condiţiile în care operează.

Codul muncii, art. 60 alin. 1 lit. aOrdinul nr. 60/2006, art. 67, art. 87 OUG nr.158/2005, art. 36 alin. 2

Pentru a se reţine că în cauză au fost încălcate disp. art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii era necesar a se face dovada că recurentei i se adusese la cunoştinţă până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla intimata, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situaţia în care angajatorul a luat cunoştinţă de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.

Chiar dacă până la emiterea deciziei de concediere intimata nu a prezentat angajatorului certificatul de concediu medical, aceasta avea obligaţia de a înştiinţa societatea despre starea de incapacitate temporară de muncă, neputând fi primită argumentaţia primei instanţe potrivit căreia nu ar avea relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie, în condiţiile în care, de principiu, salariatul nu-şi poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei referitoare la procedura ce trebuia îndeplinită în cazul incapacităţii temporare de muncă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 650 din 21 martie 2011.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea … a formulat, în contradictoriu cu intimata, contestaţie împotriva deciziei nr.8/12.01.2009 emisă de intimată, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea acestei decizii, reîncadrarea contestatoarei în postul deţinut anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat, reactualizat şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului de muncă până la data reîncadrării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că prin decizia atacată s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, determinat de desfiinţarea locului de muncă, a reorganizării activităţii impusă de dificultăţile economice şi financiare şi a transformărilor tehnologice din ultima perioadă.

A mai arătat contestatoarea că nu putea fi dispusă măsura concedierii deoarece se afla în concediu medical începând cu data de 08.01.2009, iar potrivit art.60 alin.1 lit. a din Codul muncii, nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical, conform legii, susţinându-se de către contestatoare că despre faptul că se află în concediu medical a adus la cunoştinţă mai multor persoane din cadrul unităţii.

A mai arătat contestatoarea că decizia nr.8/ 12.01.2009 a fost emisă şi cu încălcarea Legii sindicatelor întrucât îndeplinea şi funcţia de secretar al Consiliului Sindical, iar potrivit art.10 alin.1

231

din Legea nr.54/2003, nu i se putea desface contractul de muncă decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere al sindicatului.

S-a mai învederat că potrivit art.65 alin.1 din Codul muncii, concedierea trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, iar situaţia financiară a societăţii, raportat la informaţiile deţinute de contestatoare, nu justifica încetarea contractului de muncă al acesteia.

În drept, au fost invocate disp.art.65 alin.1, art.60, art.67 din Codul muncii.Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată,

susţinând că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi reală, dat fiind situaţia cu care se confruntă societatea, iar concedierile s-au efectuat cu consultarea şi avizul organizaţiei sindicale.S-a mai arătat că certificatele de concediu medical au fost depuse la sediul societăţii ulterior concedierii contestatoarei, neputând conduce la nulitatea deciziei de concediere.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.106 din data de 26 ianuarie 2010 Tribunalul Prahova a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.8 din 12.01.2009 emisă de intimată, ce a fost obligată să plătească contestatoarei drepturile salariale majorate şi indexate de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă, intimata fiind obligată să plătească contestatoarei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr.8/ 12.01.2009 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei, potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, determinat de desfiinţarea locului de muncă, a reorganizării activităţii impusă de dificultăţile economice şi financiare şi a transformărilor tehnologice din ultima perioadă.

S-a mai reţinut că la data concedierii, contestatoarea se afla în concediu medical pentru o perioadă de 15 zile, susţinând că a informat societatea cu privire la această situaţie prin diferite mijloace, dar că societatea a refuzat o perioadă să primească actele medicale.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art.50 alin.1 lit.b din Codul muncii, contractul individual de muncă este suspendat de drept în perioada concediului pentru incapacitate temporară în muncă apreciindu-se că nu are relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie.

A mai reţinut instanţa de fond că în cauză operează şi interdicţia temporară a concedierii contestatoarei în perioada concediului medical, prev.de art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, concluzionându-se că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, măsura concedierii fiind dispusă în perioada când contractul individual de muncă era suspendat de drept.

În raport de aceste considerente, prima instanţă, în baza art.78 din Codul muncii, a admis contestaţia în sensul celor sus-arătate.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs intimata…criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă.

S-a susţinut de către recurentă că în urma analizei activităţii sale, epuizării stocului de materiale şi scăderii numărului de clienţi, având în vedere că este constituită ca societate administrator, prin Hotărârea nr. 17/2008, Consiliul de administraţie a aprobat modificarea schemei de personal în conformitate cu cerinţele actuale ale pieţei şi cu specificul societăţii, iar în noua schemă de personal nu s-au mai regăsit 8 locuri de muncă, printre care şi cel de subinginer ocupat de intimata-contestatoare.

De asemenea, s-a arătat că intimatei i s-a comunicat decizia nr. 8 din 12.01.2009, prin care aceasta a fost înştiinţată despre încetarea contractului individual de muncă, iar la data de 28.01.2009, intimata a depus la sediul societăţii, prin intermediul unui membru de familie, primele două certificate medicale, până la acea dată societatea neavând cunoştinţă despre situaţia intimatei, de incapacitate temporară de muncă.

S-a mai învederat că în Regulamentul intern al societăţii, la art. 87, este prevăzută obligaţia salariatului ca în cazul absenţei pe caz de boală, să anunţe angajatorul în termen de maxim 2 zile de la data în care a survenit starea de incapacitate temporară de muncă în legătură cu boala survenită, precum şi cu numărul de zile de incapacitate de muncă, lucru ce nu s-a întâmplat în cazul intimatei, ce a depus primele certificate medicale prin intermediul unui membru al familiei abia la data de 28.01.2009 deşi primul certificat medical a foste eliberat în data de 09.01.2009, iar al doilea în data de 23.01.2009.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că intimata-contestatoare a informat angajatorul despre starea de incapacitate temporară de muncă deşi aceasta nu a depus nicio dovadă în acest sens.

232

Prin decizia nr.650 din data de 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi a casat sentinţa trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că în conformitate cu disp.art.60 alin.1 lit.a Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.

S-a mai arătat că în cauză, potrivit certificatului de concediu medical seria CCMAB nr.4880632 din data de 9.01.2009 intimatei-contestatoare i-a fost acordat concediu medical de la data de 8.01.2009 până la 22.01.2009, iar ulterior, acesteia i-a fost prelungit concediul, conform certificatului de concediu medical seria CCMAB nr.5477514 din data de 23.01.2009, de la 23.01.2009 până la 31.01.2009.

Pentru a reţine că în cauză au fost încălcate disp.art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii s-a arătat că era necesar a se face dovada că recurentei-intimate i se adusese la cunoştinţă până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla intimata-contestatoare, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situaţia în care angajatorul a luat cunoştinţă de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.

În ceea ce priveşte obligaţia salariatul de a aduce la cunoştinţa angajatorului starea de incapacitate, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.81 din Ordinul nr.60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă al intimatei, ce statuează că asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării, obligaţie ce există în sarcina salariatului chiar dacă, separat de aceasta, el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, astfel cum se stipulează în art.67 din acelaşi Ordin, precum şi în art.36 alin.2 din OUG nr.158/2005.

Chiar şi dispoziţiile Regulamentului de Ordine Interioară al societăţii-recurente statuează, la art.87 lit.a, că în cazul absenţei pe caz de boală, angajatul trebuie să anunţe angajatorul, telefonic sau prin alt mijloc, în termen de maxim 2 zile de la data la care a intervenit starea de incapacitate temporară de muncă, în legătură cu boala survenită, precum şi cu numărul de zile de incapacitate de muncă.

Prin urmare, chiar dacă până la emiterea deciziei de concediere intimata nu a prezentat angajatorului certificatul de concediu medical, aceasta avea obligaţia de a înştiinţa societatea despre starea de incapacitate temporară de muncă, neputând fi primită argumentaţia primei instanţe potrivit căreia nu ar avea relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie, în condiţiile în care, de principiu, salariatul nu-şi poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei referitoare la procedura ce trebuia îndeplinită în cazul incapacităţii temporare de muncă.

Simplul fapt că intimata-contestatoare a fost pontată ca prezentă la lucru nu constituie un argument suficient pentru a reţine că aceasta nu ar fi anunţat angajatorul despre starea sa de incapacitate temporară de muncă, la dosarul cauzei nefiind depus, de altfel, nici pontajul aferent lunii ianuarie 2009, la care a făcut referire recurenta în motivele de recurs.

De asemenea, nici împrejurarea că certificatele de concediu medical au fost depuse la angajator prin intermediul unui membru al familiei în data de 28.01.2009 nu poate conduce, prin ea însăşi, la concluzia că angajatorul nu a avut cunoştinţă despre starea de incapacitate temporară de muncă a intimatei până la data emiterii deciziei de concediere, câtă vreme acestuia i se putea aduce la cunoştinţă starea de incapacitate temporară de muncă telefonic sau prin alt mijloc, astfel cum prevede chiar regulamentul intern, iar certificatele de concediu medical puteau fi prezentate şi mai târziu, conform dispoziţiilor legale mai sus enunţate.

S-a conchis că ceea ce era esenţial de a se stabili în speţa dedusă judecăţii, pentru justa soluţionare a acesteia, era împrejurarea dacă intimata-contestatoare şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută atât de lege, cât şi de Regulamentul Intern al societăţii, de a înştiinţa societatea-recurentă despre starea de incapacitate temporară de muncă a acesteia, prin contestaţia adresată instanţei de fond, contestatoarea susţinând că a adus la cunoştinţă telefonic, mai multor persoane din cadrul unităţii, pe care le-a indicat, despre faptul că se află în concediu medical, împrejurare contestată de recurentă.

233

La dosarul cauzei, în recurs, s-au depus din partea intimatei-contestatoare mai multe declaraţii extrajudiciare ale unor salariaţi ai societăţii, printre care şi şeful biroului marketing în cadrul căruia lucra intimata-contestatoare, din care rezultă că aceasta a înştiinţat, în data de 9.01.2009, cu privire la faptul că se află în concediu medical.

Fiind vorba însă de declaraţii extrajudiciare şi având în vedere cele mai sus reţinute, în raport de care rezultă că trebuie a se stabili în cauză dacă intimata-contestatoare a anunţat angajatorul până la data emiterii deciziei sale de concediere, respectiv la 12.01.2009, despre starea de incapacitate temporară de muncă în care se află, s-a arătat că se impune cu necesitate suplimentarea în cauză a probatoriilor prin audierea de martori, din care să reiasă dacă intimata-contestatoare şi-a îndeplinit sau nu această obligaţie.

Cum proba cu martori nu poate fi administrată în recurs, art.305 Cod pr.civilă statuând că în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor şi faţă de cele ce preced, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a admis, iar conform art.312 alin.2, 3 şi 5 şi art.315 alin.1 Cod pr.civilă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

(Judecător Vera Popescu)

[95] Cadre didactice-indemnizaţie de concediu de odihnă aferent anului şcolar 2009-2010.Aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr.118/2010.

Legea nr. 128/1997, art. 103HG nr. 250/1992, art. 7Ordinul MEN nr. 3251/1998Legea nr.118/2010

Chiar dacă plata indemnizaţiei ar fi trebuit făcută anterior plecării în concediu de odihnă a membrilor de sindicat ai reclamantului, cadre didactice, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr.118/2010, care a avut loc la data de 3 iulie 2010, este evident că sumele finale efective la care sunt îndreptăţiţi membrii de sindicat respectivi, cu titlu de indemnizaţie de concediu, nu pot fi decât cele calculate cu respectarea pct.21, 22 şi 23 din anexa Ordinului nr. 3251/1998, prin raportare la media zilnică a veniturilor corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care s-a efectuat concediul, reducerea de 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010 fiind operată în mod corect începând cu data de 3 iulie 2010, iar nu şi pentru perioada anterioară acestei date.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 578 din 15 martie 2011.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta ..., în numele membrilor de sindicat semnatari ai tabelului anexat acţiunii, a chemat în judecată pe ..., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la calculul şi plata drepturilor neacordate, reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă efectuat în anul 2010, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie la data plăţii.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că membrii de sindicat, semnatari ai tabelului anexat cererii de chemare în judecată, personalul didactic de predare şi de pregătire/instruire, personal auxiliar şi personal nedidactic, aflaţi în concediu legal de odihnă în lunile iulie şi august 2010, au primit indemnizaţia de concediu diminuată în mod nelegal cu 25%.

S-a mai arătat că potrivit art. 145 alin.2 din Codul muncii, indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, iar pârâţii au ignorat dispoziţiile

234

Codului muncii şi au diminuat cu 25% indemnizaţia de concediu de odihnă pentru toţi membrii de sindicat, aflaţi în concediu în lunile iulie şi august, invocând prevederile Legii nr.118/2010, art.1 din acest act normativ prevăzând că se diminuează cu 25% cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 şi ale OUG nr.1/2010, astfel că art.1 din Legea nr.118/2010 nu se referă la indemnizaţia de concediu.

A mai susţinut reclamanta că Legea nr.118/2010 a intrat în vigoare la data de 03.07.2010, iar indemnizaţia de concediu de odihnă trebuia calculată, în funcţie de perioadele în care petenţii s-au aflat în concediu, raportat la drepturile salariale din cele trei luni anterioare intrării în concediu.

Totodată, s-a învederat că prin CCMU la nivel de ramură învăţământ, precum şi prin CCM încheiat la nivel de ISJ Buzău, se stabileşte că indemnizaţia de concediu se acordă salariatului cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediu de odihnă, iar indemnizaţia trebuia calculată şi plătită încă din luna iunie 2010, iar pentru a justifica diminuarea indemnizaţiei de concediu de odihnă, pârâţii au invocat şi alte acte normative, respectiv Ordinul MEN nr.3251/1998, HG nr.250/1992, însă Codul muncii are prioritate faţă de acestea, fiind şi ulterior, astfel că le modifică implicit.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.160 din data de 24 ianuarie 2011 Tribunalul Buzău a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că petenţii sunt cadre didactice la Şcoala..., iar aceştia au început efectuarea concediului de odihnă începând cu diferite zile din luna iunie 2010, lună în care indemnizaţia de concediu nu le-a fost diminuată.

Tribunalul a mai reţinut că în speţă nu sunt aplicabile în privinţa calculului indemnizaţiei de concediu de odihnă dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv ale art.145 din Codul muncii, potrivit cărora indemnizaţia reprezintă media zilnică a drepturilor salariale din ultimele trei luni anterioare celei care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, cum a susţinut reclamantul, pentru personalul didactic existând o normă specială de reglementare - Legea nr. 128/1997, ce se completează cu normele metodologice emise în domeniu.

S-a arătat că în temeiul art.103 din Legea nr.128/1997 şi al HG nr.250/1992, a fost emis Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr.3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului din învăţământ, prevăzându-se la pct.21 că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul zilelor de concediu, înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.

Totodată, potrivit pct.22-23 din Ordin, media zilnică a veniturilor se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează concediul de odihnă, iar în calculul indemnizaţiei concediului de odihnă acordat personalului didactic se iau în considerare şi sporurile care fac parte din salariul de bază conform Legii nr.128/1997.

A mai reţinut tribunalul că în acelaşi sens, potrivit reglementărilor speciale, respectiv art. 7 alin. 1 şi 2 din HG nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, iar media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. 1 se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.

S-a arătat că dispoziţiile sus-menţionate nu sunt abrogate până în prezent şi sunt aplicabile personalului din unităţile bugetare, ca normă specială de reglementare pentru concediul de odihnă al personalului bugetar, derogatorie de la dreptul comun - Codul muncii, făcându-se referire la o serie de acte normative adoptate ulterior intrării în vigoare a Codului muncii, ce fac trimitere la HG nr.250/1992.

235

În privinţa momentului scadenţei plăţii indemnizaţiei, instanţa de fond a reţinut că aceasta constituie o normă în favoarea salariatului, iar data scadenţei nu determină şi norma aplicabilă modului de calculul pentru respectivul drept bănesc, cuantumul fiind cel datorat conform normelor legale care stabilesc modalitatea de calcul a indemnizaţiei de concediu de odihnă, corelat cu normele care reglementează dreptul în sine

Indemnizaţia pentru concediul de odihnă a fost calculată în cauză nu ca medie zilnică a drepturilor salariale din ultimele trei luni anterioare celei în care este efectuat concediul, ci în raport de Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 3251/1998 , conform numărului de zile de concediu înmulţit cu media zilnică a salariului de bază şi sporurilor corespunzătoare lunii calendaristice în care s-a efectuat concediul, respectiv luna iulie 2010 şi luna august 2010, luni în care Legea nr.118/2010 era în vigoare.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta a declarat recurs, criticând-o ca nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod pr. civilă.

S-a susţinut că sentinţa este dată cu interpretarea si aplicarea greşită a legii întrucât din dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Codul muncii rezultă că indemnizaţia de concediu de odihnă se calculează ca medie zilnică a drepturilor salariate din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, iar calculul indemnizaţiei de concediu trebuia făcut în modalitatea arătată de recurentă.

S-a mai arătat că art. 1 alin.1 din Legea nr. 118/2010 face referire la salarii, solde şi indemnizaţii lunare de încadrare, iar nu la indemnizaţia de concediu .

A mai susţinut recurenta că potrivit art. 4 din Legea nr.118/2010, prevederile art. 1 - 3 se aplică începând cu data intrării în viitoare a prezentei legi, respectiv de la data de 3 iulie 2010, iar această lege îşi produce efectele numai pentru viitor, astfel că diminuarea cu 25% a salariilor (nu a indemnizaţiilor de concediu) operează abia din data de 3 iulie 2010.

S-a învederat că un argument suplimentar îl reprezintă şi momentul plăţii indemnizaţiei de concediu de odihnă, art. 145 alin. 3 din Codul muncii stipulând că idemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, art.29 alin.4 din CCMU la nivel de ramură învăţământ prevăzând că: indemnizaţia de concediu se acordă salariatului cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile din CCMU la nivel de ISJ Buzău.

Pentru a justifica diminuarea indemnizaţiei de concediu de odihnă, pârâţii au invocat şi acte administrative cu caracter normativ, respectiv Ordinul MEN nr. 3251/12.02.1998 şi HG nr. 250/1992, însă, a susţinut recurenta, nici acest argument nu poate fi avut în vedere, deoarece Codul muncii este lege, act normativ cu forţă juridică superioară oricărei hotărâri de guvern sau ordin de ministru, astfel că se aplică cu prioritate, iar invocarea Ordinului MEN nr. 3251/12.02.1998 şi HG nr. 250/1992 este irelevantă şi lipsită de suport, cu atât mai mult cu cât Codul muncii este şi ulterior celor două acte menţionate, pe care le modifică implicit, având în vedere şi principiul activităţii legii în timp.

Într-un alt motiv de recurs s-a arătat că, prin reducerea indemnizaţiei de concediu cu 25%, au fost încălcate o serie de prevederi internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectiv art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art.l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la al cărui conţinut s-a făcut referire.

Prin decizia nr. 578 din data de 15 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că recurenta-reclamantă a formulat acţiunea în numele membrilor de sindicat semnatari ai tabelului anexat acţiunii, care sunt cadre didactice la Şcoala ... fiind neîntemeiată susţinerea recurentei potrivit căreia pentru personalul respectiv, indemnizaţia de concediu ar fi trebuit calculată raportat la dispoziţiile art.145 alin.2 din Codul muncii şi nu în raport de prevederile HG nr.250/1992 şi ale Ordinului MEN nr.3251/1998 întrucât Codul muncii, fiind un act normativ cu forţă juridică superioară şi ulterior celor două acte menţionate, le-ar fi modificat implicit.

S-a arătat că în conformitate cu disp.art.7 alin.1 din HG nr.250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o

236

indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, iar potrivit alin.2 al art.7, media zilnică a veniturilor prevăzute la alin.1 se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu. De asemenea, art.7 alin. 5 din acelaşi act normativ stipulează că indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte cu cel puţin 5 zile înaintea plecării în concediu.

Curtea a reţinut că prevederile legale respective sunt în vigoare, astfel cum corect a concluzionat şi prima instanţă, fiind aplicabile personalului la care se referă, ca normă specială derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de art.145 alin.2 din Codul muncii, ce statuează că indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

S-a arătat că s-a reţinut în mod just de instanţa de fond că HG nr.250/1992 a fost menţionată periodic ca normă specială de reglementare pentru concediul de odihnă al personalului bugetar prin acte normative ulterioare intrării în vigoare a Codului Muncii, respectiv prin OUG nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar - art. 46 alin. 6, apoi prin OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale - art. 23 alin. 6 , text menţinut expres în vigoare prin dispoziţiile art. 48 alin. 1 pct. 12 din Legea nr. 330/2009, care abrogă această OG nr. 10/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 23, 25 şi 302.

Mai mult, pentru personalul didactic, în temeiul disp.art.103 din Legea nr.128/1997, ce se referă la dreptul cadrelor didactice la concediu şi al HG nr.250/1992, a fost emis Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr.3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ.

În conformitate cu dispoziţiile pct.21 din anexa Ordinului sus-menţionat, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul zilelor de concediu, înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte, iar potrivit pct.22 şi 23 din anexa Ordinului, media zilnică a veniturilor se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează concediul de odihnă, în calculul indemnizaţiei concediului de odihnă acordat personalului didactic luându-se în considerare şi sporurile care fac parte din salariul de bază conform Legii nr.128/1997.

Faptul că potrivit prevederilor legale, indemnizaţia de concediu se plăteşte de către angajator înainte de plecarea în concediu, nu poate conduce la concluzia temeiniciei acţiunii, câtă vreme împrejurarea că plata trebuie efectuată înainte de plecarea în concediu reprezintă, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, o facilitate în favoarea salariatului, iar data scadenţei, care este anterioară plecării în concediu, nu poate determina în cazul de faţă şi norma aplicabilă modului de calcul al indemnizaţiei, care se stabileşte, potrivit Ordinului nr. 3251/1998, în raport cu numărul zilelor de concediu, înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.

Ca atare, chiar dacă plata indemnizaţiei ar fi trebuit făcută anterior plecării în concediu de odihnă a membrilor de sindicat ai reclamantului, cadre didactice, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr.118/2010, care a avut loc la data de 3 iulie 2010, este evident că sumele finale efective la care sunt îndreptăţiţi membrii de sindicat respectivi, cu titlu de indemnizaţie de concediu, nu pot fi decât cele calculate cu respectarea pct.21, 22 şi 23 din anexa Ordinului nr. 3251/1998, prin raportare la media zilnică a veniturilor corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care s-a efectuat concediul.

237

S-a precizat că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de fond de către intimata ....reducerea de 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010 a fost operată începând cu data de 3 iulie 2010, iar nu şi pentru perioada anterioară acestei date.

Tot neîntemeiată a fost apreciată şi critica potrivit căreia prevederile Legii nr.118/2010 nu s-ar aplica, de principiu, în ceea ce priveşte indemnizaţiile de concediu, câtă vreme aceste indemnizaţii constituie un drept salarial, care se calculează, după cum s-a arătat mai sus, în raport de numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.

Având în vedere considerentele ce preced, nu au fost primite susţinerile recurentului potrivit cărora Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar ar fi fost aplicată retroactiv, cu nerespectarea disp.art.78 din Constituţie şi nici cele legate de încălcarea dispoziţiilor din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi, corelativ, ale art.41 alin.5 din Constituţia României.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, s-a constatat că în cuprinsul acestuia s-a invocat faptul că prin reducerea indemnizaţiei de concediu cu 25% în temeiul dispoziţiilor Legii nr.118/2010 s-ar contraveni dispoziţiilor art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru considerentele expuse de recurentă.

Or, toate aspectele învederate pe larg de recurentă în cel de-al doilea motiv de recurs reprezintă, în realitate, motive noi, care nu au fost invocate de aceasta pe parcursul judecării pricinii la prima instanţă, cu respectarea dispoziţiilor legale procesuale, ca temei de drept al acţiunii promovate, neformând, în consecinţă, nici obiect al cercetării realizate de instanţa de fond cu privire la temeinicia acţiunii formulate, astfel că recurenta nu poate invoca direct în recurs aceste motive noi, care nu au făcut obiect al judecăţii la prima instanţă.

Pentru aceste considerente, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a respins, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei invocate de recurentă în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.

(Judecător Vera Popescu)

238