Universitatea Bucureşti

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

DEMERSURI PSIHOLOGICE DE RECONFIGURARE A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI ÎN SCOPUL

REINTEGRĂRII SOCIALE

- Rezumatul tezei de doctorat –

Conducător ştiinţific:

Prof.univ.dr. Nicolae MITROFAN

Doctorand:

Lăcrămioara MOCANU

Bucureşti 2009

Cuprins:

Introducere

Partea IINFLUENŢA DIMENSIUNILOR PSIHOLOGICE ŞI CONTEXTUALE ASUPRA DELINCVENŢEI

2

CAPITOLUL 1. COMPORTAMENT DEVIANT: ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

1.1. Devianţă – delimitări conceptuale, taxonomii şi factori 1.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale(culturale)

1.2.a. Teoria asociaţiilor diferenţiale1.2.b. Teoria conflictelor şi a codurilor1.2.c. Teoria subculturilor delincvente1.2.d. Teorii ale „reacţiei sociale“ faţă de

delincvenţă1.3. Factori socio-demografici si dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

1.3.a. Vârsta1.3.b. Sexul1.3.c. Nivelul de şcolarizare1.3.d. Starea civilă

1.4. Factori psihologici si dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

1.4.a. imaturitatea intelectuală 1.4.b. imaturitatea afectivă 1.4.c. complexul de inferioritate 1.4.d. frustrarea

1.5. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

1.5.a. epilepsiile 1.5.b. encefalita 1.5.c. schizofrenia 1.5.d. psihopatiile 1.5.e. alcoolismul

1.6. De la predelincvenţă la delincvenţă1.7. Interpretarea delincvenţei fundamentată de tipologii ale personalităţii 1.8. Metodologii de testarea predilecţiei spre delincvenţă

1.8.a. Tehnicile calitative1.8.b. Tehnicile cantitative

Concluzie

CAPITOLUL 2. PERCEPŢIA DEŢINUTULUI ASUPRA PEDEPSEI ŞI A MEDIUL CARCERAL

3

2.1.Fenomenul de prizonizare şi deprizonizare

2.2. Moralitatea în mediul privativ2.3. Tipologia delincvenţilor2.4. Ierarhia şi Statutul2.5. Psihologia persoanei deţinute

2.5.a. Stadialitatea detenţiei2.5.b. Metode şi tehnici de cunoaştere a

personalităţii deţinutului2.6. Adaptarea la regimul de detenţie

2.6.a. Justificările infracţionale în penitenciar - mijloc de adaptare a personalităţii

2.6.b. Teritorialitatea2.6.c. Zvonul

2.7. Atmosfera şi interacţiunea socială în mediul carceral

2.7.a. Frustrarea2.7.b. Problema frustrare – agresiune2.7.c.Stresul2.7.d. Panica2.7.e. Agresivitate şi violenţa 2.7.f. Violenţa colectivă2.7.g. Tulburarile psihice2.7.h. Homosexualitatea2.7.i. Automutilările, Tatuajul, Refuzuri de

hrană2.7.j. Suicidul

Concluzie

CAPITOLUL 3 - ÎNCHISOAREA- INSTITUŢIE PANOPTICĂ SAU

PATOGENĂ?

3.1. Efecte asupra deţinuţilor şi personalului 3.2. Viitorul instituţiilor penitenciare 3.3. Personalul din penitenciar 3.4. Modelarea personalităţii umane în închisoare3.5. Rolul psihologului în mediul corecţional 3.6. Particularităţi ale relaţiei psiholog - deţinut 3.7. Relaţia de ajutor în mediul penitenciar 3.8. Factori care influenţează interesul deţinuţilor pentru muncă 3.9. Opiniile deţinuţilor privind mesajul reeducativ

4

Concluzie

CAPITOLUL 4 - PROBAŢIUNEA - ALTERNATIVĂ LA MEDIUL PRIVATIV

4.1. Definiţie, caracterizare 4.2. Sistem de valori şi norme în probaţiune4.3. Organizarea şi managementul serviciilor de probaţiune4.4. Consilierul de probaţiune şi funcţia sa în desfăşurarea programelor de intervenţie şi supraveghere a executării pedepsei

4.4.a. Activitatea consilierului în probaţiune – prezentare generală4.4.b. Activitatea consilierului în instanţă 4.4.c . Activitatea consilierului în comunitate

4.5. Supravegherea şi asistarea psiho-socială în comunitate Concluzie

Partea a II-a

CERCETAREA DEMERSURILOR PSIHOLOGICE DE RECONFIGURARE A PERSONALITĂŢII

INFRACTORULUI ÎN SCOPUL REINTEGRĂRII SOCIALE

II.1. Obiective, ipoteze şi design-ul cercetării II.2. Instrumente de colectare a datelor şi metodelor statistice folosite II.3. Subiecţi investigaţiII.4. Rezultatele şi interpretarea lor

Partea a III-a

STRATEGII DE REINSERŢIE SOCIALĂ A INFRACTORULUI

III. 1. .Programul OTOIII. 2. Programul STOP! Gândeşte-te şi schimbă

Concluzii

5

Bibliografie Anexe

Introducere

Scopul acestei lucrări constituie cercetarea manierei în care forma

punitivă aplicată infractorului influenţează personalitatea acestuia şi

identificarea acelor mijloace care permit dezvoltarea unor programe de

reinserţie socială. Se găsesc acele teorii care susţin existenţa unei

subculturi infracţionale, ceea ce explică nivelul crescut al delincvenţelor

în anumite arealuri culturale şi / sau geografice. Este vorba de teoria

„asocierii diferenţiate“ (E. Sutherland) conform căreia existenţa

anumitor condiţii sociale „favorizante“, fie ele de natură socială sau

psihică – pot facilita actele antisociale. Măsurile de protecţie ale

societăţii - excluderea socială infractorilor şi închiderea lor într-un

anumit spaţiu puternic viciat şi semnificativ stigmatizat social - nu fac

decât să susţină acea subcutură delincvenţială prin caracterul relaţiilor

pe care deţinuţii le stabilesc în cadrul grupului. Mai mult decât atât,

procesul de adaptare la mediu de detenţie implică o reconfigurare a

6

personalităţii celui privat de libertate, o asimilare a normelor,

obiceiurilor şi valorilor specifice carcerei, astfel că deţinutul ajunge să

se raporteze la evenimentele din jurul său precum un spectator pasiv,

aflat într-o stare de aşteptare continuă. Cu cât creşte gradul de adaptare

a deţinutului la spaţiul penitenciarului, cu atât scade receptivitatea

acestuia la diferite programe de reeducare, iar şansele de reinserţia

socială sunt tot mai mici. Ca o alternativă a mediului privativ de

libertate, a căror consecinţe psiho-sociale sunt incomensurabil

favorabile în ceea ce priveşte reintegrarea socială a infractorului, sunt

programele de probaţiune; cu un puternic caracter socio-pedagogic,

acestea permit stabilirea unui echilibru între consiliere şi asistenţă.

Lucrarea de faţă aduce în prim plan problematica demersurilor

psihologice în vederea reconfigurării personalităţii individului deviant

pentru a i se permite o reintegrare socială mult mai uşoară. În cea dintâi

parte a studiului nostru, am prezentat acele paradigme teoretice şi

metodologice referitoare la fenomenul devianţei şi delincvenţei,

etiologia actului infracţional, precum şi strategii de prevenire a unor

astfel de comportamente antisociale. Analiza detaliată a unui număr

însemnat de studii în domeniu ne-a permis să ne orientăm cercetarea

noastră – partea secundă a lucrării - pe o combinaţie de factori

semnificativi, cu un crescut potenţial delincvent, utilizând în acest sens

o metodologie complexă, care considerăm că pot facilita demersul

7

explicativ al procesului de reinserţia socială a infractorului, precum şi

dezvoltarea unor strategii preventive eficace.

Partea I INFLUENŢA DIMENSIUNILOR PSIHOLOGICE ŞI CONTEXTUALE ASUPRA DELINCVENŢEI

CAPITOLUL 1 - COMPORTAMENT DEVIANT: ÎNTRE

TEORIE ŞI PRACTICĂ

Devianţă – delimitări conceptuale, taxonomii şi factori

Devianţa reprezintă o abatere semnificativă de la normele standard, apreciate ca dezirabile, având ca urmare o violare a sistemului de reguli şi valori (scrise şi nescrise) considerate definitorii pentru un sistem social dat. Privită ca un ansamblu cauzal complex, devianţa implică o bogată tipologie, orice încercare de clasificare trebuie să ţină seama de unele criterii sugestive: caracterul normal sau patologic al actului, natura devianţei, formele de manifestare etc. În cadrul acestui fenomen sunt implicaţi atât factori personali (specifici subiectului individual), cât şi sociali (contextuali).

Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale(culturale)

Devianţa, prin complexitatea cauzală care o implică, reprezintă o sursă nelimitată de concepere a noi teorii şi paradigme care îşi doresc să explice, să aprofundeze etiologia acestui fenomen social. Astfel, devianţa a fost privită drept o asociere a unor factori favorizanţi, un conflict cultural sau e privită drept rezultat al învăţării negative sau al subcuturii deficitare etc.

a. „teoria asocierii diferenţiate“ (Sutherland) - devianţa rezultă din întâlnirea a doi factori care facilitează dezvoltarea şi manifestarea actului antisocial: înclinaţia individului spre comportamente indezirabile şi ignoranţa „celuilalt“. Autorul amintit

8

subliniată că dacă cele două elemente nu se intersectează, actul deviant nu are loc (nu se manifestă);

b. teoria conflictelor şi a codurilor (Sellin) – actul antisocial reprezintă un dezacord normele comportamentale dintre diferitele grupuri sociale ceea ce facilitează conturarea unei disonanţe culturale, mai ales că se dezvoltă şi anumite clasificări şi diferenţieri între acele colectivităţi. Există reguli de conduită divergente care guvernează modul de viaţă al subiectului, ceea ce generează conflicte între normele reflectate psihologic prin acceptarea valorilor şi regulilor cu caracter dual, care, tocmai prin natura lor, permit manifestarea unor comportamente agresive, chiar distructive;

c. teoria subculturii delincvente (Cohen) – prin care este susţinută existenţa unui complex normativ, specific claselor sociale defavorizate. Pe lângă acestea, sunt evidenţiate şi acele condiţii care întrţin aceste comportamente şi conduite: puterea economică precară, confruntarea cu unele bariere socio-economice şi interdicţii culturale, un nivel social marginal etc., toate acestea întăresc acele stări de spirit care generează frustrări, tendinţe de izolare, insatisfacţie personală etc. În acest fel comportamentul deviant reprezintă o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa de anihilare a frustrărilor şi anxietăţilor resimţite de către individ;

d. teoria „reacţiei sociale“ faţă de delincvenţă (H. Becker, K. Erikson, F. Tannenbaum) – are la bază opinia conform căreia atitudinea societăţii, în general, faţă de actele antisociale poate stimula şi facilita manifestarea acestora. În acest sens, actul antisocial nu reprezintă o trăsătură intrinsecă, ci este o însuşire conferită prin etichetarea grupului deviant de către masă (mai ales reprezentanţii puterii). În funcţie de specificitatea normelor şi valorilor unei comunităţi, anumite abateri sunt acceptate, respinse sau neutralizate, iar etichetarea socială determină, în mod obişnuit, o canalizare a resurselor spre o „carieră criminală“ (este privită drept singura alternativă posibilă);

e. teoria anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (E. Durkheim, R. K. Merton, R. A. Cloward, L E. Ohlin, M. B. Clinard etc.) – conform căreia infracţiunea reprezintă un rezultat al dereglării normelor în situaţii de criză, al tensiunii dintre scopuri propuse şi

9

mijloacele de a le înfăptui, şi al blocării oportunităţilor economice şi educaţionale;

Factori socio-demografici, psihologici, psihopatologici şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante

Manifestarea mai mult sau mai puţin pregnantă a devianţei este direct influenţată de nivelul de dezvoltare psiho-somatică a individului, de gradul de maturare afectiv-volitivă, de unele caracteristicile de personalitate, nvelul de instruire a individului, precum şi dezvoltarea anumitor tulburări psihopatologice.

Din punct de vedere al ontogenezei, putem considera un anumit pattern comportamental ca fiind antisocial abia începând cu vârsta adolescenţei: acum se pot observa anumite predispoziţii ale tânărului, chiar dacă nu toate intră sub incidenţa legii. Adolescentul manifestă o puternică dorinţă de integrare în „gaşcă“, astfel acesta acordă un timp însemnat activităţilor de pe „stradă“ (climat social favorizant pentru comportamentele deviante). Este necesar să amintim că adolescenţa reprezintă etapa primelor experienţe sexuale, acestea schimbă suficient de mult optica şi valorile sociale agreate de subiect. Primii ani ai tinereţii (20-35 de ani) implică a anumită maturitate socio-morală (cel puţin) a individului, acum se acordă o atenţie deosebită satisfacerii trebuinţelor – de la cele primare până la cele superioare – astfel că subiectul recurge la o serie de acte antisociale, precum delapidările, afacerile frauduloase etc. Odată cu înaintarea în vârstă, actele antisociale sunt tot mai puţin frecvente, însă se constată o orientare semnificativă spre acele comportamente îndreptate împotriva propriei persoane, manifestate pe fondul evenimentelor specifice acestei etape ontogenetice: pensionarea, pierderea partenerului de viaţă, izolarea socială etc.

Aceste comportamente diferă destul de mult, nu atât cantitativ, cât mai ales calitativ; în funcţie de genul infractorului; astfel, în timp ce bărbaţii sunt orientaţi predominant spre acte care implică forţă fizică, violenţă, femeile recurg mai degrabă la imaginaţie, de aici apar înşelătoriile (forma cea mai frecventă a infracţiunilor comise de femei).

10

Totodată, diferenţe marcante se pot remarca şi în tipul infracţiunilor în funcţie de nivelul de şcolarizare al infractorului. În general, din cauza unui nivel precar de instruire (ciclul primar şi gimnazial) subiectul comite acte caracterizate de violenţă, puţin „prelucrate“ în ceea ce priveşte prevederea consecinţelor. Astfel, putem afirma că există un raport invers proporţional între nivelul de şcolarizare şi gradul de violenţă specific actului antisocial. De asemenea, este cunoscut faptul că numărul infractorilor slab şcolarizaţi este net superior celor absolvenţi de studii superioare (universitare). La fel, diferenţe semnificative apar prin evaluarea din prisma stării civile: o tendinţă accentuată spre infracţionalitate se constată în rândul celor necăsătoriţi, în timp ce acei delincveţi care au familie, mai orientaţi spre acte antisociale sunt cei care nu au copii (apariţia unui copil implică creşterea responsabilităţii, orientarea spre acte care să confere un anumit nivel de stabilitate afectivă şi economică a acestuia etc.).

Actele antisociale pot fi explicate printr-o serie de caracteristici psihice ale individului ; aici amintim nivelul de maturitate intelectuală, ceea ce presupune capacitatea de a prevedea pe termen lung consecinţele faptelor sale. La fel, se ţine seama de gradul de dezvoltare a aspectelor emoţionale (stabilitate vs labilitate afectivă, capacitate de autocontrol) şi de latura hedonică a persoanei deviante. Toate acestea explică acea tendinţă pregnantă a infractorului de a apela la comportamente infantile (accese de plâns şi crize) pentru a obţine micile plăceri, acesta nu dispune de capacitatea de autocritică, este nerealist şi instabil afectiv. Imaginea de sine permite menţinerea anumitor frustrări, resimţite ca stări de criză, cu un autocontrol deficitar şi reacţii dezorganizate, ceea ce facilitează apariţia anumitor comportamente agresive.

Psihopatologia reprezintă un mijloc viabil de explicare a devianţei; tulburările de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală, alături de anumite particularităţi de personalitate a individului deţin un rol însemnat în dezvolarea anumitor conduite indezirabile social. Astfel, epilepsiile, privite drept o descărcare neuronală necontrolată, creează cadrul prielnic pentru anumite acte delincvenţiale, însă pacienţii regretă acele acte comise în timpul obnubilării consţiinţei (de la furt şi

11

înşelăciune până la omor). O situaţia oarecum similară se poate constata şi în cazul encefalitei care se rezumă la unele stări confuzionale cu posibile halucinaţii şi o stare de iritabilitate şi impulsivitate accentuată, pacientul deţine un slab autocontrol, toate acestea facilitează comiterea anumitor acte infracţionale, cu grade diferite de periculozitate. Schizofrenia este recunoscută prin acel comportament bizar, absurd şi nemotivat manifestat de pacient, acesta acţionează sub impulsul momentului, fără să evalueze consecinţele. Psihopatiile sunt caracteristice acelor personalităţi dizarmonice, persoana apelează la diferite forme de „pedepsire“ (acte auto- şi hetero-punitive), multe din componentele acestei devieri fiind considerată mai degrabă o tulburare caracterială; pacienţii sunt extrem de instabili şi irascibili, deţin un puternic discernământ asupra gestului, precum şi a consecinţelor. Alcoolismul reprezintă un alt factor prielnic dezvoltării unui comportament antisocial, dar acesta numai în cazul asocierii cu alţi factori adiacenţi (mediul deprovenienţă, influenţa grupului de provenienţă, situaţi eeconomică recară, tulburări psihice etc).

De la predelincvenţă la delincvenţă

Cea mai frecventă formă de devianţă, de altfel cea mai dezaprobată de către mase, o reprezintă delincvenţa (privită ca o formă de devianţă penală), aceasta afectează semnificativ relaţiile şi valorile interumane întrucât încalcă normele şi regulile socio-juridice de bază ale unei societăţi. Aceasta reprezintă drept o inadaptare la sistemul juridic şi moral al unui macrogrup, şi are drept urmare o violentă încălcare a normelor de convieţuire socială, integritatea persoanei, drepturile şi libertăţile acesteia. Fenomenologia delincvenţei este extrem de complexă şi prezintă forme şi grade diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de diferiţi indivizi. Specialiştii descriu un trio-conceptual în generarea delincvenţei: mediul de formare al individului (factori familiali, comunitatea care permit dezvoltarea anumitor pattern-uri puternic viciate şi carenţate moral), personalitatea delincventă (predispoziţiile spre impulsivitate, egofilie, insensibilitate asociate unor valori negative) şi situaţiile favorizante

12

pentru săvârşirea actului ifracaţional (consum de alcool şi de droguri, intoleranţă la frustrare, incapacitate de manifestare afectivă, impulsivitate necontrolată etc). Toate acestea îşi doresc să evidenţieze principalele cauze care determină dezvoltarea unor comportamente delincvenţiale, cum poate fi evaluată profund un astfel de pattern comportamental şi care sunt strategiile care pot diminua şi înlătura această componentă indezirabilă a tabloului social.

Interpretarea delincvenţei fundamentată de tipologii ale personalităţii

Analiza compotamentului delincvenţial ţine seama, în primul rând, de acele particularităţi intelectuale, cognitive şi volitive responsabile cu menţinerea unui anumit echilibru între satisfacerea nevoilor şi mijloacele utilizate în vederea realizării lor. În acest sens, evidenţierea aspectelor motivaţionale a conturat o serie de factori exogeni (influenţa socială, ambientală exercitată asupra persoanei) şi endogeni-intrinseci (cei care ţin de interioritatea fiinţei umane). Toate paradigmele teoretice prezentate mai sus, evidenţiază încă o dată, dacă mai era cazul, importanţa particularităţilor de personalitate specifice individului deviant. Tipologiile psihologice elaborate de specialişti au ţinut seama de corelaţia dintre structurile bio-constituţionale şi caracteristicile psiho-comportamentale. Aceasta a permis clasificarea infractorilor în: • criminali socializaţi (dominaţi de valorile şi normele grupului de provenienţă, sunt, de cele mai multe ori, agresori ai proprităţii), • criminali nevrotici (comit acte infracţionale sub influenţa compusiunilor nevrotice, sunt conştienţi de gravitatea faptelor lor: cleptomani, piromani), • criminali psihotici (deţin o percepţie puternic distorsionată asupra realităţii sociale, comit acte violente lipsite de sens), • criminali sociopaţi (nivelul anxietăţii şi al vinovăţiei este foarte puţin dezvoltat, sunt puternic centraţi pe propria persoană).

O altă cale de clasificare a tipurilor de infractori ţine seama, mai ales, de acele trăsături de personalitate specifice infractorului: instabilitate emotiv-acţională, inadapare socială, deficienţele structurale şi funcţionale ale mediului familial, dorinţa de satisfacţie imediată etc.

13

Astfel, în funcţie de gradul de profesionalism al actului comis, delincvenţii sunt împărţiţi în profesionişti (cei cu o viziune clară asupra actului care urmează să fie comis, activi şi plini de iniţiativă) şi ocazionali (persoane bine integrate în sistemul normativ-valoric, dar care ajung să comită infracţiuni sub influenţa „momentului“ – crime pasionale, accidente rutiere). De asemenea, gradul de adaptare a individului la normele şi valorile dezirabile reprezintă nivelul acestuia de integrare socială. Pornind de la această observaţie se cunosc • infractorul puternic integrat şi adaptat, cu un potenţial infracţional crescut (deţin resurse psihice şi sociale însemnate, pozează în oameni oneşti, comit acte infracţionale de mare anvergură) , • cel slab adaptat cu o capacitate infracţională semnificativă (profilul clasic al recidivistului), • individul slab adaptat cu un potenţial infracţional redus (aflat la limita inferioară a socetăţii, comite infracţiuni doar din raţiuni de subzistenţă), • deviantul optim adaptat la sistemul social, cu un potenţial infracţional redus (comit infracţiuni în mod accidental)

Pinatel a emis o clasificare a infractorilor in funcţie de fenomenologia cazului: • homotropii (comit acte infracţionale parcurgând aceeaşi paşi, acea „semnătură“ a criminalilor în serie) şi • politropii (sunt folosite numeroase mijloace). Aceştia din urmă pot fi clasificaţi în tipurile definite (profesionişti şi ocazionali) şi tipurile nedefinite (politropi caracteriali, perverşii, debili mentali).

Metodologii de testarea predilecţiei spre delincvenţă

Fenomenologia delincvenţei reprezintă un domeniu vast de studiu, cu implicaţii pluridisciplinare, astfel că metodologia utilizată în studiul delincvenţei trebuie să constituie un sistem instrumental riguros fundamentat ştiinţific, perfect adaptat şi pertinent studiului. De asemenea, este necesară conştientizarea faptului că nu există o independenţă sau neutralitate a instrumentelor faţă de domeniul vizat, întrucât acestea, indiferent de gradul lor de consistenţă internă, validitatea şi fidelitate, luate izolat nu pot conferi o viziune teoretică unitară şi clară. Se recomandă o lărgire a ariei de instrumente folosite - este constrângător pentru rezultatul cercetării ca specialiştii să

14

folosească doar „uneltele“ dintr-un singur domeniu, ci este semnficativă realizarea unei mixturi metodologice: nu folosim metode şi tehnici utilizate doar în psihologie, ci împrumutăm instrumente şi din sociologie, pedagogie, medicină, criminologie, drept, statistică, etc. Se caută tot mai mult o îmbinare a tehnicilor şi metodelor de evaluare, întrucât delincvenţii prezintă o serie de trăsături psiho-comportamentale net diferite de categoria subiecţilor „standard“, ceea ce ridică dificultăţi semnificative de testare pertinentă şi complexă a acestora (potenţial delincvenţial). Pe de altă parte, cunoscând caracteristicile infractorului apare problema elaborării unor „tratamente“ educative adaptate în vederea reeducării, recuperării şi reinserţiei sociale a delincventului. Din aceste considerente e recomandat să uzăm atât de caracterul calitativ dar şi cantitativ al instrumentelor necesare studiului de faţă.

Definindu-se prin triplul ei caracter: • explicativ-informaţional, • predictiv şi • operaţional, metodologia utilizată în evaluarea cantitativă şi calitativă al fenomenului delincvenţial trebuie să permită stabilirea unei relaţii fidele, constante între fapte, structuri de viaţă şi contexte de viaţă generatoare de conduite şi atitudini deviante şi antisociale, cât şi estimarea - predicţia anumitor tendiţe în baza cărora se pot elabora programe de prevenire şi / sau intervenţie. În timp ce aspectul cantitativ permite stabilirea controlabilă a unui profil de comportament al indivizilor aflaţi în aceleaşi situaţii / condiţii experiementale, metodele calitative, prin natura lor descriptiv-narativ, evidenţiază specificul individului, acea latură unică, personală şi irepetabilă. În aceste condiţii considerăm util să efectuăm o prezentare sumară a celor două mai categorii de instrumente utilizate în evaluarea fenomenologiei delincvenţiale: tehnici calitative: testele proiective (• Testul Rorschach, • Testul de Apercepţie Tematică, • Testul Rosenzweig, • Testul Szondy), observaţia participativă (psihosocială), interviul semistructurat (• interviul clinic, • interviul anamnezic, • interviul focalizat), anamneza, („povestea vieţii“); tehnici cantitative: chestionare de personalitate (• Chestionarul Multifazic Minnesota – MMPI, •Inventarul de Personalitate pentru Copii – PIC, • Chestionarul EPI – Eysenck), scale de atitudini (• atitudini faţă de lege şi morală,

15

•atitudini faţă de justiţie, •atitudini faţă de lege şi justiţie, • atitudini faţă de organisme juridice, • atitudini faţă de delincvenţa juvenilă) etc.

Implicată într-o măsură corespunzătoare, subiectivitatea, intuiţia cercetătorului poate facilita elucidarea cazurilor deviante prin comprehensiune (înţelegerea delincvenţei trebuie să constituie un sistem instrumental riguros fundamentat ştiinţific, perfect adaptat şi pertinent studiului

CAPITOLUL 2 - PERCEPŢIA DEŢINUTULUI ASUPRA PEDEPSEI ŞI A MEDIUL CARCERAL

Săvârşirea pedeapsei într-un mediu privativ de libertate ridică două probleme semnificative, pe de o parte individul trebuie să se adapteze la sistemul axiologic şi normativ (formal şi informal) caracteristic acestui areal socio-cultural, iar pe de altă parte, personalitatea deţinutului va suferi modificări marcante, de multe ori se poate remarca, mai ales în cazul recidiviştilor sau cei cu pedepse mari, la o reorganizare negativă a sistemului propriu de nevoi, ceea ce va îngreuna simţitor posibilitatea de reeducare, de reinserţie socială etc. Asistăm la o reconfigurarea a priorităţilor, a valorilor după care deţinuţii îşi ghidează existenţa (activităţile şi relaţiile ce semenii), a modului de apreciere a diferitelor fapte individuale sau colective (cel mai adesea, deţinutul va ţine seama doar de interesele proprii), ceea ce sugerează un sistem de nevoi inferioare şi un nivel deficitar de moralitate.

În ceea ce priveşte fenomenul de percepţie asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori - materiali şi spirituali; obiectivi şi subiectivi; sociali şi psihosociali, care numai în corelaţie şi interdependenţă devin relevanţi pentru inţelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultură redus, dar mai ales semnificaţia negativă atribuită executării pedepsei cu inchisoarea, îi fac pe mulţi condamnaţi să nu aprecieze corect mediul penitenciar.

Fenomenul de prizonizare şi deprizonizare

16

Prizonizarea incubă adoptarea unei atitudini ostile (făţişe sau ascunse) faţă de personalul închisorii, faţă de lumea din afară şi concomitent dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deţinutilor intră în conflict cu unele dispoziţii ale autorităţii. Fără indoială, că adoptarea acestei norme carcerale ca şi alte norme de acelaşi fel, atât de caracteristice subculturii în cauză, sunt generate dintr-o puternică motivaţie, exprimată cel mai optim prin acea ,,necesitate de apartenenţă la grup“. Astfel, la inceputul detenţiei, asumarea rolului de captiv este logică la infractori, dar cu cât se apropie momentul liberării, ei vor tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social, toate acestea fiind dominate de acea motivaţie de a „poza“ favorabil în ochii personalului de supraveghere şi de reeducare cu scopul de a găsi strategii de prescurtare a sentinţei şi a grăbi eliberarea.

Moralitatea în mediul privativ

Heterogenitatea mediului privativ ridică tot mai mult problema moralităţii între indivizii din acest areal social (atât deţinuţi, cât şi personalul angajat). Mediu al frustrărilor, al relaţiilor dominate de interes, la limita insatisfacţiilor şi dispoziţiilor de moment oferă, la prima vedere o lipsă acută de repere etice interpersonale. La o analiză detaliată, se poate observa că majoritatea deţinuţilor demonstrează un anumit nivel de „conduită dezirabilă“ faţă de semeni – aceştia cunosc foarte bine acele comportamente apreciate social, însă obiectivele urmărite şi mijloacele folosite de aceştia sunt contradictorii.

Analiza sistemului axiologic din mediul privativ trebuie elaborată ţinând seama de caracteristicile acestui areal social. Astfel, spaţiul carceral este un spaţiu închis, închiderea sa fiind constitutivă structurii şi funcţionalităţii sale; de asemenea este caracterizat prin dihotomie (divizează populaţia penitenciară în două grupuri: de o parte şi de alta a gratiilor). Din punct de vedere juridic penitenciarul constituie un spaţiu penal, un spaţiu al „disciplinei penale“, al experienţei limită pentru deţinuţi, dacă vom considera că omul este o fiinţă pentru

17

libertate. Fiind un mediu cu norme formale, dar mai ales informale, spaţiul carceral este un spaţiu al autorităţii, o zonă a interacţiunilor asimetrice. Autoritatea specifică în închisoare este bidimensională: în ordine profesională ea este o autoritate ierarhică, iar în ordine penală, ea este o autoritate penitenciară impunând deţinuţilor o supunere aproape totală, ceea ce facilitează dezvoltarea proprietăţii de „câmp de forţe“, în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale cadrelor şi cele de rezistenţă ale deţinuţilor.

Aşadar, carcera dispune de o specificitate a moralităţii, „categoriile fundamentale: cinste, datorie, bine, respect, adevăr“ este întâlnit şi în rândul deţinuţilor, însă se simte mereu nevoia intervenţiei din partea specialiştilor, scopul final este reprezentat de dezvoltarea şi consolidarea unor sisteme valorice funcţionale care să fie facile în vederea reinserţiei sociale.

Tipologia deţinuţilor

Clasificarea deţinuţilor este elaborată pe baza a numeroase criterii, acestea privesc atât • atitudinea persoanei faţă de condamnarea pe care trebuie să o săvârşească (cei care se consideră vinovaţi şi cei care neagă orice urmă de culpă), • nivelul de şcolarizare al deţinuţilor (cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la un nivel acceptabil de civilizaţie), • dinamica stării de sănătate (forţa Eu-lui , echilibrul intern, prezenţa sau absenţa unor dizarmonii ale personalităţii etc.), • cei care muncesc şi cei care nu muncesc.

Având la bază complexul de factori psihologici, socio-culturali şi economici, s-au conturat 4 tipuri de personalitate ale deţinuţilor (în acord cu analiza originală a secretariatului celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite): a. d elincventul înveterat (comportament repetitiv obişnuit ceea ce reprezintă o ameninţare gravă asupra securităţii semenilor; o agresivitate persistentă, însoţită de o indiferenţă absolută în privinţa consecinţelor; o infracţiune deosebit de gravă, constând în provocarea - sau în ameninţarea de a provoca - o leziune corporală

18

importantă); b. delincventul primejdios (gravitatea infracţiunii, numărul de infracţiuni săvârşite anterior, starea mintală a delicventului, particularităţile de personalitate - un individ impulsiv, incapabil de a resimţi un sentiment de culpabilitate, de ruşine, de anxietate sau de simpatie, fără ţel şi ideal în viaţă, brutal, precum şi probabilitatea ca delincventul să continue să fie o ameninţare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate), c. delincventul dificil (deţinuţii dificili sunt aceia care pun probleme administrative, mai curând decât probleme de securitate; unii dintre ei nu sunt în stare să se adapteze mediului lor, chiar în afara închisorii; cea mai parte dintre ei pun probleme cronice de ordin administrativ, datorită faptului că refuză să se conformeze regulamentului întreprinderii, sau din cauza proastelor raporturi pe care le au cu ceilalţi), d. delincventul pe termen lung (presupune o deosebire între deţinuţii care pot să prezinte o ameninţare fizică pentru societate, pentru personalul închisorilor, pentru alţi deţinuţi, cât şi pentru ei înşişi; şi cei care au fost condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată fiindcă societatea consideră crima pe care au săvârşit-o ca aşa de oribilă, încât o lungă condamnare este singurul mijloc de a stigmatiza cum trebuie asemenea fapte).

Ierarhia şi statutul

Din punct de vedere psihosocial, deţinuţii dintr-o instituţie penitenciară reprezintă un grup uman care deţine toate caracteristicile unei astfel de formaţiune socială. Astfel, se întâlnesc şi în acest mediu roluri formale şi informale, apar lideri formali şi informali care pot influenţa manifestările şi existenţa grupului. Carierele infracţionale mai deosebite ale unora dintre ei conferă aura unor lideri capabili de orice sau, în rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audienţă mărită în masa deţinuţilor obişnuiţi. Structura status- rol este o componentă importantă privind gradul de funcţionalitate a grupului de deţinuţi. Între deţinuţi există un procent mare de indivizi cu un ego slab, cu o imagine precară asupra propriei persoane, cu o mare nevoie de dependenţă şi o schiţă neclară şi întunecată asupra viitorului. Cu toate acestea, din motive administrative o serie de condamnaţi deţin „funcţii“ de responsabilitate: „şef de departament“, etc. Aceste responsabilităţi sunt

19

acordate unor deţinuţi care corespund unui anumit profil, dar de multe ori sunt descoperiţi lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiţi oficial. În mod obişnuit sunt preferaţi cei care sunt mediocri, dar care ştiu să se poarte, care reprezintă constant un anumit stil în relaţiile cu ceilalţi.

În fruntea ierarhiei informale se află şmecherii, statutul acestora se obţine odată cu îmbogăţirea experienţei de penitenciar, cu creşterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrăzneală şi de inventivitate implicate în actul infractional. Statutul de şmecher poate fi dobândit şi prin protecţia unui prieten sau rude aflate în penitenciar, dacă aceasta din urmă are o poziţie ierarhică superioară. Urmează apoi în ierarhie impresia, indivizi ce afişează şi pretind un statut ridicat, dar fără fi capabili să-l menţină un timp îndelungat. În a treia linie ierarhica sunt nepoţii, cei ce îndeplinesc muncile de curăţenie şi ordine, la discreţia celor cu rang superior. Rolurile sociale sunt insă mult mai diversificate. Personalităţile deosebite cu un statut foarte ridicat sunt numite jupâni, iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de ierarhie este fraier. Există insă şi lideri informali, al căror statut ridicat se datorează pregătirii lor profesionale sau intelectuale. Statutul poate evolua rapid în funcţie de avantajele de care cei din pozitiile superioare pot beneficia, de la aşa numiţii căutaţi, (persoanele ce primesc pachete). Un fraier sau nepot intră rapid în grupul smecherilor dacă este căutat.

Deţinuţii au o ierarhie depreciativă a infracţiunilor pe care le-au săvârşit. Pe baza acesteia o serie de deţinuţi dobândesc un statut de paria, fiind izolaţi şi sancţionaţi de către grup. Aceştia consideră inacceptabile: atacarea şi terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul părinţilor sau bătrânilor. Cea mai evidentă reacţie ostilă este faţă de violatori, mai ales când victimile sunt minori. Reacţia ostilă merge de la izolare până la agresarea zilnică.

Psihologia persoanei deţinute

Planul afectiv este cel care suportă gamă largă de frustrări resimţite de condamnat. Coloratura pozitivă sau negativă este în mod curent legată de percepţia deţinutului faţă de pedeapsă, maniera de

20

trăire a ispăşirii: dacă acţiunea punitivă este considerată pe măsura infracţiunii, penitentul va prezenta o conduită de acceptare, obedienţă în faţa tuturor rigorilor. Însă, în cazul în care pedeapsa este percepută ca fiind mult prea aspră pentru fapta comisă, deţinutul va prezenta o conduită revendicativă, ostilă faţă de administraţia penitenciarului, fiind dominat de sentimentul de nedreptate, suferinţă. Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a vieţii din penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii individului de a-şi juca rolurile normale şi reducând puternic posibilitatea de interacţiune psihosocială cu semenii.

În ceea ce priveşte structura personalităţii infractorului, specialiştii prezintă următoarele modificări la nivelul structurilor afectiv-relaţionale: • scade pragul de toleranţă la frustraţii; • sedimentarea unui sentiment de devalorizare şi de nedreptate; • contradicţii interne ale Eu-lui; • distorsiuni ale mecanismelor de apărare; • se consolidează egocentrismul. O astfel de configuraţie a egocentrismului creează infractorului o structură aparte de neacceptare şi neadaptare la o disciplină cotidiană, la exigenţele normelor de convieţuire socială.

Stadialitatea detenţiei

Din punctul de vedere al administraţiei penitenciare, perioada de executare a pedepselor se împarte în trei: carantina, executarea propriu-zisă şi perioada pregătirii pentru libertate. Fiecare dintre acestea au caracteristici şi solicitări diferite: a.Perioada de carantină (se prelungeşte dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai ales din considerente medicale - până când deţinutul nou depus ajunge la o formulă de viaţă acceptabilă; apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, sunt dezorientaţi în timp, iar şocul depunerii este direct proporţional cu dezordinile emoţionale preexistente: cei cu un Eu slab, cei imaturi afectiv şi social, cei bolnavi, în general suferă cel mai mult), b. Executarea propriu-zisă (cuprinde cea mai mare parte a pedepsei în

21

care se încearcă modelarea deţinuţilor, cei mai mulţi condamnaţi s-au edificat asupra principalelor probleme, şi-au găsit locul în cadrul relaţiilor de grup, încălcarea regulilor formale este tot mai rară, greutăţile vin din interiorul grupurilor de condamnaţi, din relaţiile ce se stabilesc între deţinuţi).

Metode şi tehnici de cunoaştere a personalităţii deţinutului

În desfăşurarea programelor de evaluare periodică a deţinuţilor se pot utiliza, cu mult succes şi tehnicile predominant cantitative, tehnici psihometrice care permit conturarea obiectivă a profilului fiecărui deţinut. Date fiind caracteristicile mediului carceral, tendinţa de faţadă este frecvent întâlnită, acest impediment fiind destul de greu de înlăturat în evaluarea cantitativă. Particularităţile socio-normative, ale interacţiunilor sociale, sunt recomandate ca fiind eficiente tehnicile de evaluare predominant calitative (indiferent de vechimea acestora în mediul carceral: recidivişti sau nerecidivişti), cum ar fi: A) E xperimentul natural, care se însoţeşte cu observaţia: ( se realizează în mediul de viaţă obişnuit al subiectului -detenţia), subiectul nu ştie că s-a introdus o modificare în ambianţa sa despre care se presupune că se va produce o modificare în comportamentul său, principala deficienţă constă în faptul că este greu să se menţină modificarea la aceiaşi parametrii în timp îndelung), B) Metoda interviului (constă în purtarea unor discuţii cu subiectul, pe baza unui plan dinainte stabilit, care să permită în final tragerea unor concluzii, privind interesele, atitudinea, factorii mediului social apropiat care l-au influenţat, mai mult, dacă este sau nu normal din punct de vedere psihologic, etc.), C) Metoda analizei psihologice a produselor activităţii (constă în analiza unor jurnale intime, compuneri, autobiografii, desene, poezii, sublinieri în cărţi, etc.; toate acestea pot furniza date importante privind unele trăsături de personalitate: convingeri, niveluri de aspiraţie etc.), D) Metoda biografică (urmăreşte stabilirea biografică – istorică - a uneipersoane pe baza discuţiilor cu ea, cu părinţii, cu prietenii, o serie de datemedicale, profesionale, etc.).

22

Aceste instrumente calitative au rolul de a detalia şi mai mult părţile mai puţin vizibile ale personalităţii unui deţinut, fie sunt elemente reprimate în inconştient care se manifestă sub diferite forme comportamentale şi atitudinale, ori sunt elemente indezirabile în ochii celorlalţi deţinuţi (aspecte intime care ar putea periclida imaginea socială a deţinutului, în grupul din care face parte) etc. Este necesară observaţia asupra faptului că o evaluare a deţinutului nu este recomandabil a fi realizată doar prin tehnicile calitative, bateria de instrumente utilizată trebuie să cuprindă instrumente atât obiective (cantitative), care permit schiţarea unui profil real, concret al celui evaluat, cât şi subiective (calitative), acestea permiţând oferirea unor detaţii suplimentare care pot fi semnificative în elaborarea unor programe recuperatorii pentru persoanele private de libertate.

Adaptarea la regimul de detenţie

Mediul carceral imprimă o puternică reconfigurare a personalităţii individului, iar modificarea percepţiei asupra gradului real de vinovăţie „uşurează“ conştiinţa deţinutului şi, de multe ori, se poate asista la modificarea poziţiei faţă de pedeapsă: dacă iniţial deţinutul consideră că pedeapsa este măsura faptei, ulterior o apreciază ca fiind prea aspră. Frecvent se constată o adaptare pasivă la condiţiile vieţii din închisoare prin adoptarea unei atitudini filosofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme incomode. Chiar dacă mulţi deţinuţi au avut înainte de a veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul executării pedepsei cu închisoarea se instalează o sensibilitate progresivă la mediu, o intoleranţă emoţională, agravată de lipsa posibilităţii de a se sustrage realităţii prin imaginar.

a. Justificările infracţionale în penitenciar - mijloc de adaptare a personalităţii - separarea bruscă de familie, casă, prieteni apropiaţi, obiecte familiale, consideraţia semenilor, vestimentaţie, contribuie la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să compenseze „pierderile“ prin diverse conduite de apărare. Frustrările afective reprezintă elemente semnificative în evaluarea şi înţelegerea anumitor conduite ale deţinuţilor. Coloratura pozitivă sau negativă depinde foarte mult de atitudinea asupra pedepsei pe care trebuie să o execute: când

23

pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi, exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este văzută mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată. Astfel, deţinutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de deţinere, dominant de sentimentul de victimizare. Cu cât creşte gradul de adaptare la mediul privativ, cu atât se va remarca o toleranţă tot mai mare faţă de condiţiile acestui mediu, faţă de ecuaţia personală a fiecăruia, chiar dacă problema incompatibilităţii va rămâne nesoluţionată mai mult timp. Deţinuţii justifică actul infracţional comis ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine ar fi fost in locul lor, ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuită unor factori exteriori individului: „alcoolul“ şi „anturajul“, subiectul fără să perceapă la adevărata valoare, contribuţia sa la săvârşirea infracţiunii. Infractorul trebuie să justifice în proprii ochi acţiunea antisocială: legimitatea atribuită de el actului îl susţine în pregătirea şi executarea infracţiunii, iar după aceasta îl apără de remuşcări,

b. Teritorialitatea – în mediul carceral îmbracă forme specifice, fără a implica neapărat agresivitatea. În primul rând, deşi există supra-aglomerare, spaţiul fiecărui deţinut nu este marcat cu obiecte personale. Există chiar interdicţia formală de a marca acest spaţiu (prin abţibilduri, fotografii). Prin urmare, percepţia acestui spaţiu este mai puţin personalizată şi în consecinţă, neinterpretată ca prioritate. În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorită strictei supravegheri.Totodată motivaţia teritorială este surclasată de alte motivări (hrana, igiena, asistenţa medicală, activităţi culturale).

c. Zvonul - reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevarată, fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. În mediul penitenciar zvonul deţine câteva funcţii semnficative: • funcţia informativă (mesajul cuprinde mai degrabă situaţii particulare inedite şi aspecte noi ale evenimentelor cunoscute),• control social (are ca finalitate autorizarea unui anumit punct de vedere, o manieră aparte de interpretare a unui eveniment., permite creşterea prestigiului liderului de

24

opinie şi implicit autoritatea acestuia), • funcţia de evaziune (compensează sărăcia calitativă şi cantitativă a aspectului informaţional şi afectiv). Toate aceste funcţii asigură deţinuţilor un sentiment de comunicare şi participare socială, dezvoltând in timp conformismul individual,

Atmosfera şi interacţiunea socială în mediul carceralA. Frustrarea

Mărirea sentimentului de frustrare cauzează şi renunţarea forţată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimţită. De asemenea, deţinutul este forţat să renunţe la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-a putut oferi în viaţa liberă (consumul de alcool, jocuri de noroc, etc.). Lipsa acestor lucruri îl determină pe deţinut să creeze diferite surogate de satisfacţii (Kener). Frustrarea în mediul privativ are diverse forme de manifestare şi anume: frustrarea este resimţită cu deosebită tărie pe planul timpului (organizarea impusă şi, în general, foarte monotonă a timpului, programarea sever reglementată a timpului liber, atât cât este, fiind şi el impus mai cu seama în primele perioade de detenţie provoacă sentimentul de frustrare continuă şi în consecinţă măreşte agresivitatea deţinutului), frustrarea cauzată de limitarea drastică a spaţiului de mişcare ( sunt necesare noi conduite legate de spaţiu şi de timp, radical diferite de cele ale unui individ aflat în libertate);

B. Problema frustrare – agresiune Orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine logic

şi infractor. La aceştia este deschisă calea spre agresiune (atât teoretic, cât şi practic) şi de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranţă la stările de frustrare. Frustrarea duce la agresivitate mai ales atunci când: • actul frustrant se poate atribui clar unui frustrator; • în cultura sau subcultura dată, o situaţie frustrantă cere răspuns agresiv. Toate schimbările de mediu, de reguli, de pierdere a identităţii personale care au loc în mediul privativ declanşează o scădere a pragului de toleranţă la frustrare. Fenomenul de frustraţie acţioneză diferenţiat în funcţie de distorsiunile interstructurale ale individului.

25

C. Stresul Mediul privativ, prin caracteristicile sale, preprezintă o sursă

permenentă şi însemnată de stări de disstres, resimţit la diferite niveluri, în funcţie de particularităţile individului , dar şi de sursele de stres specifice acesti cadru: • poziţia în care este privit mediul penitenciar (dacă este privit „ierarhic“, marea majoritatea deţinuţilor se află pe ultima treaptă, asupra lor acţionând raporturile de putere şi inegalitate, asimetrie ce este o sursă permanentă de stres), • atitudinea administraţiei (poate fi greu de urmat - a nu avea nimic de spus pentru propriul destin), • intoleranţa faţă de individualitate (este stresantă, dacă un deţinut vrea să fie in „echipă“ el trebuie să se alăture nu numai fizic ci şi emoţional, ceea ce înseamnă conformare şi supunerea sentimentelor şi atitudinilor), • monotonia activităţilor, a programului zilnic, respectarea regulamentului.

D. PanicaCa fenomen psihosocial cu desfăşurare dramatică, panica

generează reacţii dezordonate, de maximă intensitate ce pot merge până la iraţional. În mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii legale, fără a ţine seama (nici nu este posibil) de criteriile psiho-sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului este redus. În situaţia în care coeziunea grupului este redusă, reacţia în cazul apariţiei unui pericol de a fi dezordonată, iar acţiunile de salvare vor fi individuale ( este frecvent aplicat principiul „scapă cine poate“). Prin specificul locului de detenţie este de aşteptat ca prima reacţie in caz de panică să fie aceea de a se ieşi cu forţa şi cu orice risc din încăpere.

E. Agresivitate şi violenţăPrivarea de libertate favorizează apariţia şi dezvoltarea unor

comportamente agresive. Se poate ca unii deţinuţi să fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive fiind fie induse motivaţional prin crearea unor stări de manie şi furie, fie determinate de efectele de grup, ca imitaţia coercitivă - comandată. Legat de acest fenomen J. Pinatel distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.

26

Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient. Altă formă de agresivitate este cea instrumentală care se manifestă sub forma conflictelor individuale sau de grup, în condiţiile în care se intră în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată, cum ar fi teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa. O forma extremă de agresivitate (verbală şi fizică) este a celor care sunt condamnaţi pentru delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor, părinţilor, soţiei. Ca forma de agresivitate specifică mediului apare sclavia, constând în folosirea de deţinuţi a altora pentru menaj şi alte activităţi considerate înjositoare. Putem afirma că mediul privativ de libertate dezvoltă un comportament agresiv care constă în respingerea agresivă a valorilor şi normelor de grup din exterior.

F. Violenţa colectivăAcest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este

condiţionat întotdeauna, de acumularea unor tensiuni în interiorul unui grup de deţinuţi, având diferite cauze: • atitudini neconformiste; • prezenţa unora cu inadaptări marcate la mediul penitenciar; • revolta penitenciară. Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică; faza de debut apare în urma unor incidente între deţinuţi, ceea ce stârneşte o oarecare agitaţie. Acest fapt este repede cunoscut în rândul celorlalţi infractori, detaliile şi exagerările fiind nelipsite. Astfel, numărul celor implicaţi creşte, iar stare de tensiune şi furie devine tot mai intensă. Acum, poziţia participanţilor este destul de ostilă, fiind uşor influenţată de cei care „conduc“ rezmeriţa. În cea de a treia fază, agitaţia grupului este tot mai pregnantă, încep să-şi manifeste violenţa prin diferite moduri verbale ni non-verbale. Cea din urmă etapă reprezintă momentul în care grupul deţine suficiente resurse pentru a comite acte de violenţă, iar orice formă de intervenţie sau control este inutilă.

G . Tulburările psihice

27

La contactul cu viaţa de detenţie pot apare o serie de tulburări psihice care apar ca reacţii faţă de încarcerare. Penitenciarul, mediu social cu o cultură specifică, dezvoltată şi întreţinută prin îmbinarea diferitelor tipologii de personalitate reprezintă o ambianţă favorizantă pentru amplificarea comportamentelor simulative, mai ales în condiţiile restrictive generatoare de frustrări semnificative, contagiuni comportamentale etc. Subiectul acuză, de obicei, diverse afecţiuni şi prezintă medicului un tablou simptomatologic complex, care la o analiză sumară, nu este susţinut. Există situaţii cu un tablou simptomatologic complex cu puternice aspecte psihopatologice, în care deţinutul simulează sau îşi produce intenţionat anumite simptome psihotice asociate, urmarea acestui efect fiind cea de a obţine statutul de pacient, de bolnav. O serie de tulburări psihice semnificative apar mai ales la deţinuţii primari. Ele survin la puţin timp după depunere şi sunt tranzitorii. Aceste tulburări psihice care apar în mediu carceral poartă denumirea de „psihoze de detenţie“ (G Dănescu & E Tomorug), ceea ce le diferenţiază net de celelalte sindroame şi tulburări. Acestea nu au o simptomatologie specifică: sunt cauzate de privarea de libertate şi au o varietate de manifestări. Unele tulburari psihice mai pot fi determinate de sevraj-ul de la anumite substanţe, de exemplu – alcoolicii: • crize anxioase, violente; • delirum tremens (febra, tremurături); • tulburări de percepţie; • agitaţie psiho-motorie; • halucinaţii (mai ales zoopsii); • insomnii; • puls accelerat.

H. Homosexualitatea Mediul privativ reprezintă una din cauzele homosexualităţii şi

reprezintă un fenomen întâlnit în cadrul grupurilor de deţinuţi. Dintre tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de libertate cel ocazional este cel mai frecvent. Cu excepţia homosexualităţii ocazionale întâlnită în mediul carceral, celelalte forme de homosexualitate sunt puternic încărcate de conflictualitate şi agresivitate. Periculozitatea socială a fenomenului este dată de faptul că homosexualitatea poate constitui un element de recunoaştere, racolare şi

28

coeziune a grupurilor de deţinuţi. În acelaşi timp, demarcarea lor poate declanşa o reacţie puternică şi cu urmări imprevizibile.

I. Automutilările, Tatuajul, Refuzul de hrană, FarmacodependenţaÎn mediul penitenciar, formele de autoagresiune sunt extrem de

variate şi intense, un procent semnificativ de 1,5 – 2 % reprezintă deţinuţii care socombă în urma actelor autolitice prin tăiere, restul populaţiei din mediu carceral abordează alte forme autodistrucive, fie prin utilizarea unui instrumentar variat, ingerarea diferitelor obiecte (tacâmuri, cuie, sârmă) sau substanţe toxice (detergent, cloramină) şi / sau medicamente în axces (antiinflamatoare şi analgezice), tatuarea, introducerea de corpi străini în diferite părţi ale corpului (cel mai frecvent fiind zona capului şi a anusului).

a. Automutilarea - această violentare fizică reprezintă, fără indoială, una din formele cele mai brutale, putând fi o cale de început către suicid. Aceasta se întamplă adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale şi constă în mutilarea voluntară, sau inconştientă a propriei persoane. Automutilările pot fi întâlnite în cazul deţinuţilor aflaţi într-o stare de melancolie, anxioasa-raptus; la obsedaţii sexuali ca semnificaţie de autopedepsire; la unii subiecţi chinuiţi de scrupule religioase. Sunt cunoscute diferite forme ale acestui comportament, clasificarea ţine seama de intensitatea şi gravitatea actului: automutilarea majoră (acte care lezează grav o cantitate semnificativă de ţesut: enucleerea oculară, jupuirea feţei, amputarea unui membru sau a organelor genitale), automutilarea stereotipică (implică acte repetitive, uneori ritmice, forma cea mai comună fiind lovirea capului, frecvent deţinutul recurge la scobirea în orificii, lovirea şi înţeparea gâtului sau a ochilor, smulgerea părului, muşcături autoproduse, uneori extracţii dentare, dezarticulări) şi a utomutilarea superficială (forma cea mai frecvent întâlnită de automutilare şi îmbrăca trei forme: compulsiv, episodic şi repetitiv),

b. Refuzul de hrană - o formă autoagresivă ca răspuns la atmosfera carcerală, la evenimentele frustrante şi traumatizante trăite în mediul penitenciar, unde are o valoare simbolică şi anume subiectul vrea să arate că este gata pentru orice sacrificii dacă nu i se satisfac anumite

29

cereri. Acest tip de comportament are în el ceva spectaculos, deţinutul vrea sa atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. Acest comportament autodistructiv are un caracter ciclic, reiterat şi ostil, cauzele sunt variate (Florian, 2006). Aceste forme de „protest“ sunt totuşi de scurtă durată, întrucât persoana privată de libertate nu are raţiuni suficiente de susţinere,

c. Tatuajul – studiul lui a permis elaborarea numeroaselor teorii şi explicaţii, dezvoltându-se şi o simbolistică a acestui comportament. În mediul carceral, tatuajul reprezintă un fenomen complex care reprezintă o semnificativă criză comportamentală; semnificaţia deosebită a acestuia constă în informaţiile despre istoria indivuală a deţinutului, vizează aspecte familiale, educative, religioase, comportamente autodistructive, autolitice etc.(Butoi, 2006). Principala cauză a tatuajului îl constituie nivelul scăzut intelectual şi de cultură care favorizează apariţia acestui fenomen. Suprafeţele expuse acţiunii de tatuare sunt destul de variate ca dimensiune şi zonă corporală, cele mai frecvente sunt braţele, pieptul, gâtul, spatele, chiar zonele pubiene şi talpa piciorului, prin acest mijloc deţinutul retrăieşte mereu anumite conjuncturi întâlnite şi trăite în mediul privativ, acestea fiind imortalizate pe piele,

d. Farmacodependenţa – reprezintă consumul haotic de substanţe psihoactive (Mureşan Chira, 2008, p. 85), având drept rezultat dezvoltarea unei dependenţe psihice; în urma administrării acestor compoziţii chimice are loc diminuarea sau amplificarea anumitor trăiri, anumite tensiuni interne, ceea ce conferă surogate hedonice. Cum este lesne de înţeles, consumul de produse medicamentoase în mediul penitenciarelor este „resemnificat“, în acest context farmacodependenţa reprezintă o triadă: produsul – personalitatea deţinutului şi contextul socio-cultural în care are loc (Mureşan Chira).

J. SuicidulVenirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o

triplă reducere a stilului de viaţă, a timpului personal, a comportamentului social. Reacţia catastrofală a individului exprimă neputinţa de a se adapta la situaţia dată; ultimul eşec al existenţei se

30

transformă în eşecul vieţii, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţilor de a alege. În mediul carceral se întâlnesc diferite forme de acte autolitice: suicidul emotiv (care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoţii puternice), suicidul pasional (este mai curând o conduită de disperare a individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă); echivalente suicidare - sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale. În general aceste conduite sunt considerate ca un şantaj fără a se da o semnificaţie deosebită faptului că individul îşi foloseşte moartea ca o moneda de schimb, trecându-se destul de uşor peste toate conduitele de revendicare ale deţinuţilor.

CAPITOLUL 3 - ÎNCHISOAREA - INSTITUŢIE PANOPTICĂ SAU PATOGENĂ

Una dintre preocupările specialiştilor se concentrează pe evaluarea beneficiului privind neutralizarea delincventului prin detenţie, pentru ca acesta să-şi ocupe locul potrivit în sistemul de intervenţie, interesul este explicat de marea complexitatea a cazuisticii penale, de tehnicile de intervenţie, care de multe ori sunt contrare şi nu conduc la modificări pregnant-pozitive nici la nivelul comportamentului individual, asupra sursei de delincvenţă generală. Acest fapt este demonstrat de efectul acestui mediu asupra psihicului celui care comite o infracţiune: însuşirea subculturii carcerale deschide „oportunităţi“, dobândirea de noi aptitudini pentru săvârşirea altor acte antisociale. Principalele critici aduse acestui tip de pedepse - fară a le enumera într-o serie de importanţă - sunt: deteriorarea sănătăţii fizice şi mentale, inactivitatea demoralizantă şi chiar depersonalizarea, contaminarea morală, ruptura legăturilor de contact social. Cel mai grav reproş adus sistemului de recluziune se referă la contaminarea morală; aceasta are faptul că indivizii ,,sănătoşi“, prin contact prelungit, sunt convertiţi ca o consecinţă inevitabilă promiscuităţii morale ce domneşte între deţinuţi.

În contextul în care sistemul penitenciar clasic, ca ,,mediu 31

închis“, nu poate fi ocolit, sarcina actuală a acestuia este să se transforme într-un sistem mai flexibil şi mai modern. Această mişcare de reformă penitenciară, despre care se vorbeşte tot mai mult, trebuie să cuprindă pe lângă renovări şi construcţii de clădiri şi diverse măsuri de reorganizare internă pentru a deveni mai deschis valorilor lumii „exterioare/deschise“.

Efecte asupra deţinuţilor şi personalului

Mediul privativ îşi pune amprenta într-o manieră însemnată atât asupra deţinuţilor, cât şi a personalului angajat. Stări de tensiune, de teamă, nivel crescut al disstresului este resimţit de indivizii din ambele categorii. Mai mult, cu cât nivelul de securitate fizică al închisorii este mai ridicat, cu atât percepţia siguranţei personale este mai scăzută. Acest lucru este determinat de caracteristicile detinuţilor care sunt găzduiţi în asemenea stabilimente: deţinuţi periculoşi cu lungi cariere infracţionale şi care au dovedit cruzime în nenumărate circumstanţe. Nivelul de stres trăit de oamenii care populează penitenciarul - indiferent de ce parte a gratiilor - este considerabil: cronicizarea acestei stări de lucruri are efect de bumerang asupra stării lor de sănătate, asupra relaţiilor interpersonale în care intră, asupra randamentului în muncă. Preocuparea pentru calitatea vieţii de detenţie - serviciile oferite atât deţinuţior cât şi personalului - este singura soluţie de a menţine funcţionalitatea instituţiei şi moralul celor care o populează.

Viitorul instiruţiilor penitenciare

Programele educaţionale desfăşurate în cadrul penitenciarului îşi propun să menţină ordinea şi securitatea în aşezământ, să-i ajute pe cei care au nevoie, să furnizeze o ocupaţie deţinuţilor, sa le permită să dobândească anumite competenţe pentru reintegrarea în societate, să promoveze un disciplinar, echitabil şi uniform. În anii viitori, eficacitatea acestor servicii corecţionale va fi legată din ce în ce mai strâns de serviciile corecţionale comunitare, adică de conservarea legăturilor deţinuţilor cu colectivităţile din care vin (chiar dacă delincvenţii sunt încarceraţi, ei continuă să facă parte din societate).

32

Personalul din penitenciar

În timp ce este uşor de înţeles încăpăţânarea educativă în ce-i priveşte pe deţinuţi în viaţa cotidiană a unui penitenciar, personalul însă nu are prea des satisfacţii: a încerca să influenţezi în bine personalitatea deţinuţilor este mai greu acum, în perioada de tranziţie a ţării, când unele valori par a nu mai fi respectate, când mulţi oameni sunt fragilizaţi psihologic, când este dificil să defineşti „binele“ şi evoluţia sociala. În acest context, explozia criminalităţii nu mai surprinde. Cea mai mare presiune asupra unui gardian vine din partea superiorilor care sunt dependenţi de munca sa: ambiguitatea rolului şi schimbările frecvente în exigenţele cărora trebuie să le facă faţă, se transformă frecvent într-un cerc vicios care escaladează stresul, monotonia sarcinilor de serviciu, slabele şanse de stimulare şi / sau promovare profesională, ceea ce ne permite uşor să intuim stările afectiv-motivaţionale ale personalului din penitenciare, în speţă a gardienilor: blazare, tendinţă spre plafonare, impresia de spaţiu închis fără perspective de promovare, recunoaşterea muncii prestate etc. În aceste condiţii, simptomele stresului cronic specific gardianului nu mai surprind: melancolie, alcoolism, hipertensiune arterială, cefalee, bulimie, agresivitate, accidente de circulaţie, divorţ etc.

Modelarea personalităţii umane în închisoare

În contactul cu ceilalţi deţinuţi, remuşcările, autoacuzările declarate sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise „fabricate“ în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi oferă raţiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăţie uşurează conştiinţa deţinutului şi, nu rareori, are loc modificarea poziţiei faţă de pedeapsă: dacă iniţial consideră pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitenţă, deţinutul trece la unul activ în care interesul personal, egoismul şi autoconservarea primează. În planul conduitei, de la atitudinea conformistă fondată pe vinovăţie, se trece la frustrarea întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracţiunilor, „soarta“

33

omului în lume, atitudinea faţă de muncă, familie, lege şi viitor şi, implicit, modul de viaţă în penitenciar.

Rolul psihologului în mediul corecţional

În penitenciar, psihologul este o „persoană resursă“, a cărei contribuţie este semnificativă pentru funcţionalitatea oricărui tip de instituţie. Prin toată activitatea sa, educatorul (psihologul) facilitează apropierea de el a deţinutului, stabileşte relaţia dintre infracţiune şi constantele personalităţii acestuia, pregăteşte terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei. Psihologul acordă mult timp şi energie pentru evaluarea riscului ca aceştia să recidiveze sau să aibă un comportament agresiv în penitenciar. Tehnica implică, după cum afirmă N. Mitrofan (2000, p 218), identificarea tipurilor de conduită din antecedentele individului şi punerea acestora în relaţie cu cele observate în penitenciar. Şi, în acest caz, tot personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii, are rolul hotărâtor în a-i furniza psihologului informaţiile necesare evaluării riscului pentru fiecare caz în parte.

Particularităţi ale relaţiei psiholog - deţinut

Regulile care organizează această relaţie comportă un aspect etic şi unul tehnic (direcţionism, neutralitate, abstinenţă, confidenţialitate, activitate, pasivitate etc.). Modul de comunicare este, de asemenea, specific, acesta fiind ca un proces complex, cu eşecuri posibile de o parte şi de alta. Psihologul observă cu atenţie comportamentul deţinutului, gesticulaţia şi mimica ce însoţeşte discursul, modul de exprimare, vocabularul folosit, modificările de ritm şi intensitate ale monologului, temele accentuate, repetările. Pe baza tuturor acestor informaţii, precum şi a celor rezultate din examenul psihologic şi din ancheta socială, se reconstituie imaginea pe care infractorul o are despre sine şi despre ceilalţi, poziţia sa faţă de viaţă, legăturile intime dintre infracţiune si personalitatea sa .

Relaţia de ajutor în mediul penitenciar

34

Deţinutul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat psihologic: tensiunile legate de comunicarea faptei, contactul cu organele de ordine, procesul, remuşcările, ruşinea, despărţirea de familie, îl afectează profund. Atmosfera în care se desfăşoară ajutorul psihologic are un oarecare grad de permisivitate şi îl determină subiect să se înţeleagă, să aibă iniţiative, să progreseze în situaţia dată.

Momentul „carantinei“ reprezintă un segment cheie în dezvoltarea relaţiei dintre deţinut şi psiholog. Psihologul trebuie să confere infractorului un oarecare confort psihic, dominat de optimism, astfel se pot purta discuţii despre starea actuală din penitenciar, despre planurile de viitor ale deţinutului. Trebuie să fie abordate pe larg relaţiile ce se stabilesc între deţinuţi (pozitive şi negative) şi implicaţiile de lungă durată ale acestora. În acest caz, şansele de a–i reeduca comportamental pe infractori sunt mult mai mari decât în condiţiile în care apar obstacole (între deţinuţi, între deţinuţi şi psiholog) care vor „facilita“ dezvoltarea unui mediu insecurizant şi frustrant. În condiţiile specifice mediului de detenţie, eforturile pentru progresul individual trebuie să preceadă pe cel privind perfecţionarea grupului de deţinuţi. În acest sens, deţinuţii ar putea fi instruiţi în cadrul unor programe special concepute în legătură cu mecanismele interacţiunii de grup în condiţiile detentiei, cu poziţia optimă a celor cu responsabilităţi, cu modalităţile concrete de prevenire a conflictelor şi menţinere a unei atmosfere bune şi altele

Factori care influenţează interesul deţinuţilor pentru muncă

Modalităţile de stimulare a interesului deţinuţilor pentru muncă şi pentru obţinerea de performanţe superioare în activitate trebuie privite şi aplicate având în vedere aspectele multiple ale modului de viaţă din penitenciar. În urma privaţiunilor inerente mediului penitenciar, deţinuţii devin foarte sensibili la preocuparea cadrelor pentru menţinerea valorilor lor vitale - sănătatea, vigoarea, forţa fizică şi echilibrul spiritual.

Performanţele superioare în activitate depind în mare măsură de

35

calitatea factorului uman care sub aspect individual şi colectiv prezintă unele particularităţi ce se evidenţiază mai ales în sens negativ. Nivelul scăzut al calificării multora dintre deţinuţi, dintre care o bună parte nu au lucrat niciodată, iar contactul cu actuala meserie îl realizează pentru prima dată în detenţie. Referitor la viitor, deţinuţii vor trebui să vadă limpede că au datoria, în calitate de oameni, să vieţuiască, să nu trăiască pur şi simplu doar pentru sine şi neglijându-i pe cei din jur. Cât priveşte reprezentarea de sine, ea nu se va îmbunătăţi atât timp cât nu vor face eforturi personale de a prelua cât mai multă cultură şi omenie de la societate

Opiniile deţinuţilor privind mesajul reeducativ

Întreaga activitate de influenţare a personalităţii deţinuţilor poate fi exprimată mai bine prin termenul de modelare: în acest fel se accentuează faptul că totul se face în numele unui scop clar conturat, având ca sistem de referinţa universul valoric al societatii.

În practică, aşteptările cadrelor şi deţinuţilor privind activităţile cultural-educative desfăşurate în penitenciar sunt diferite. Astfel, cadrele urmăresc în principal să menţină un sistem de norme riguros, să formeze o concepţie generală despre lume şi viaţă în care omul să fie valoarea supremă, să ajute adaptarea celor de curând intraţi în penitenciar, să formeze opinii corecte faţă de evenimentele din detentie şi să le creeze sentimente umane autentice. În ce-i priveşte pe deţinuţi, aceştia urmăresc obţinerea libertăţii înainte de termen, să alunge plictiseala, să se sustragă sentimentului de nesiguranţă, să se relaxeze şi să evite conflictele, să ia hotărâri acolo unde există alternative, să-şi lărgească imaginea asupra realităţii, să înveţe să exercite mai bine anumite roluri sociale (în special tată, soţ, mamă, soţie), să-şi satisfacă nevoia de a râde (dorinţa de joc, de glumă, de râs au un rol important în echilibrarea psihică a omului).

Ideea unei reforme penitenciare este acceptată la toate nivelurile ierarhiei instituţionale şi, cel mai firesc, în rândul personalului care lucrează nemijlocit cu deţinuţii. Aceasta pentru că atitudinea faţă de

36

schimbare în perioada traversată acum de ţară, exprimă şi atitudinea personalului faţă de închisoare şi funcţiile ei sociale. Practic, toate aspectele activităţii penitenciare sunt regândite: conceptele fundamentale, tipul de autoritate, relaţiile externe, normele interne, capacitate de diagnoză şi prognoză, categoriile de deţinuţi, coerenţa organizaţională etc. Există o neconcordanţă între sarcinile concrete pe care le îndeplineşte un gardian şi statutul formal prevăzut de actele normative: sarcinile sunt mai ales de asistenţă şi ajutor, iar atribuţiile oficial stabilite sunt de supraveghere şi disciplinare. Reforma penitenciară începe abia după schimbarea relaţiilor dintre gardieni şi deţinuţi, odată cu trecerea de la frica şi ostilitate la educare şi ajutor. Aspectul coercitiv poate lipsi în relaţiile interumane dintr-o inchisoare: zidurile descurajează îndeajuns.

CAPITOLUL 4 - PROBAŢIUNEA - ALTERNATIVĂ LA MEDIUL PRIVATIV

Probaţiunea este una din primele sancţiuni comunitare intermediare, reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Sub raportul naturii juridice, ea este o acţiune punitivă penală, chiar dacă are un puternic caracter socio-pedagogic; pe de o partea urmăreşte evaluarea şi testarea, pe o anumită perioadă de timp, a unor caracteristici de personalitate a infractorului, urmărind un anumit scop; iar pe de altă parte reprezintă un sistem de monitorizare şi supervizare a acelor infractori care prezintă un grad minim de periculozitate socială.

Definiţie, caracterizare

Dificultatea definirii acestui act punitiv derivă din „varietatea culturală“ atribuită acestei metode (specificitatea fiecărui sistem penal ocupă o anumită poziţie în ansamblul sistemelor statului, respectiv, în raport cu natura pedepselor aplicate şi modalităţii de percepţie de către societatea respectivă). Prin scopurile şi obiectivele pe care le urmăreşte, probaţiunea se distanţează de sistemul tradiţional bazat pe represiune şi

37

izolare a celui care a comis o infracţiune. După Joutsen şi Zvekic, scopurile probaţiunii sunt: • reabilitarea si controlul infracţionalităţii; • reintegrarea comunitară; • pedeapsa; • prevenirea săvârsirii de noi fapte penale. Astfel, probaţiunea reprezintă un sistem punitiv cu caracter coercitiv: executarea sancţiunii are loc în libertate, dar persoana supravegheată are obligaţia indeplinirii anumitor sarcini sociale, toate acestea urmărind o schimbare comportamentală şi atitudinală a individului delincvent faţă de anumite valori sociale, precum şi o facilă reintegrare în comunitate a acestuia.

Sistem de valori şi norme în probaţiune

Sistemul de probaţiune are nevoie să deţină un sistem de valori şi principii solid, cu un cod deontologic al specialistului care să includă o serie de obligaţii etice şi morale bine operaţionalizate, faţă de colegi, de specialiştii din alte instituţii şi organizaţii, dar mai ales faţă de persoanele aflate în supraveghere. Acesta pot fi apreciate drept un ghid pentru comportamentul profesional de zi cu zi, care priveşte anumite standarde calitative referitoare la conduita şi atitudinea specialistului în probaţiune. Valorile fundamentale şi specifice probaţiunii privesc în primul rând • respectul unicităţii, individualităţii şi demnităţii persoanei, • autodeterminarea, • confidenţialitatea, şi • pragmatismul (Poledna, 2008, p 27 - 36).

a. respectul unicităţii, individualităţii şi demnităţii persoanei – vizează tratamentul nondiscriminativ al persoanei aflată sub supraveghere, în acest sens se va respecta statutul individului, sistemul său de valori, fără a emite judecăţi de valoare faţă de faptele săvârşite, etc. Individualizarea programelor de individualizare şi / sau de asistare reprezintă aplicarea unei anumite dimensiuni valorice în practica probaţiunii, respectarea potenţialului fiecărei persoane aflate în evidenţa acestui serviciu şi eliminarea acelor comportamente şi atitudini viciate,

b. autodeterminarea – reprezintă acea valoare a probaţiunii prin care se susţine acea idee de egalitate interumană, prin care chiar şi individului delincvent trebuie să i se acorde puterea şi posibilitatea de a deveni ceea ce doreşte, de a-şi determina propriul curs al vieţii. ; astfel, ndividul are şansa de a dezvolta o responsabilizare pentru faptele sale,

38

iar ca efect final se poate constata un risc de recidivă tot mai mic, întrucât acesta este stimulat să dezvolte o serie de alternative pentru diferite comportamente, situaţii; şi toate acestea în urma evaluării detaliate şi profunde a conţinutului fiecărei soluţii, a consecinţelor derivate din fiecare alegere făcută,

c. confidenţialitatea – presupune o discreţie crescută din partea specialiştilor în probaţiune cu privire la documentele pe care le deţin; respectând astfel statul special al persoanei supravegheate, scopul final al acesti norme vizează siguranţa comunităţii. Menţinerea unui anumit nivel de „taină“ în serviciul de probaţiune ridică două aspecte problematice: „mai întâi conceptul poate deriva pe aplicaţii şi clienţi de oportunitatea şi obligaţia de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile declaraţii verbale, cea de a doua problemă legată de confidenţialitatea actului în probaţiune rezultă din relativa sa absolutizare, care limitează semnificativ opţiunile specialistului, dar şi a clientului. Pe de altă parte, menţinerea unui anumit nivel particular al relaţiei în actul de probaţiune reprezintă o sursă de aprofundare a relaţiei cu clientul, fără ca aceasta să fie uzitată cu scopuri justificative pentru eventuale nereuşite ale acţiunilor de supraveghere şi / sau asistare a clienţilor,

d. pragmatismul – reprezintă calea de a evidenţia aspectele prioritare ale intervenţiei în ceea ce-l priveşte pe client şi impune o serie de standarde de eficacitate privind serviciile oferite. Acest principiu are la bază un nivel crescut de flexibilitate, specialistul trebuie să deţină resurse optime pentru a manageria resursele clientului, timpul oferit de perioadele de consiliere, creativitate şi, nu în ultimul rând, autoevaluarea propriilor limite profesionale, de a identifica factorii care întreţin rezistenţa la schimbare a persoanei asistate, toate acestea având drept rezultat o eficientizare a programului şi, în ultimă fază, reinserţia facilă a individului în comunitate şi diminuarea riscului de recidivă.

Organizarea şi managementul serviciilor de probaţiune

La origine, practica probaţiunii s-a dezvoltat în cadrul mai larg al serviciilor de asistenţă socială, urmărind aceleaşi obiective:

39

consiliere, ajutor, sprijin, tratament pentru alcoolici şi toxicomani etc. În această ipostază, probaţiunea viza cauzele care au contribuit la declanşarea comportamentului infracţional. Ulterior, practica probaţiunii s-a diversificat, integrând controlul infractorului în comunitate, asigurarea securităţii comunitare, prevenirea şi pedepsirea infracţiunii. În acest mod s-a structurat în timp ca un complex de acţiuni şi forme de intervenţie cuprinzând: asistenţa, controlul, grija şi constrângerea. După disocierea probaţiunii din asistenţă socială, are loc individualizarea activităţii acesteia, centrată pe control şi reintegrare la nivelul măsurii comunitare.

Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere funcţioneză conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2000 (Manualul de practică în domeniul reintegrarii sociale şi supravegherii, 2004, p. 54), privind organizarea şi funcţionarea acestora, precum şi de reintegrarea socială a infractorilor şi supravegherea executării sancţiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000.

Consilierul de probaţiune şi funcţia sa în desfăşurarea programelor de intervenţie şi supraveghere a executării pedepsei

Specialiştii consideră că activităţile de mediere, supraveghere şi reintegrare socială a infractorului sunt cele ce conferă legitimitate socială profesiei de consilier de probaţiune. Astfel, nivelul de pregătire al specialiştilor în servicul de probaţiune este prevăzut în O.G. 92/2000, privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune, astfel, pentru a deveni consilier de probaţiune, candidatul trebuie să fie licenţiat domenii psiho-sociale (asistenţa socială, psihologie, sociologie, pedagogie) sau drept, ori este absolvent al unei forme de învăţământ postuniversitar în domeniul probaţiunii. Conform art.8, lit.f. în Ordonanţa se prevede, de asemenea, obligativitatea de a absolvi cursurile de reintegrare socială şi supraveghere organizate de Ministerul

40

de Justiţie, sau o formă de învăţământ postuniversitar în domeniul probaţiunii şi de a promova concursul de ocupare a postului pentru care candidează.

a. Activitatea consilierului în probaţiune – prezentare generală

Consilierea persoanelor aflate in evidenţa serviciului de reintegrare socială şi supraveghere are ca scop reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea săvârşirii din nou a unor infracţiuni. Activitatea de asistenţă şi consiliere se acordă de către serviciile de reintegrare socială şi supraveghere în două cazuri: • la cererea persoanei condamnate / a minorului faţă de care instanţa de judecată a dispus supravegherea de către serviciul de reintegrare socială şi supraveghere; şi • cu acordul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, în cadrul unor programe de resocializare iniţiate şi derulate împreună cu personal specializat din unităţile penitenciare. În vederea descrierii activităţii consilierului implicat în serviciul de probaţiune vom porni de la o sumară prezentare a Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate coroborate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000. Dispoziţiile generale ale acestei reglementări legislative conţin prevederile referitoare la rolul şi misiunea acestor organisme, la principiile diriguitoare ale activităţii de reintegrare socială şi supraveghere, precum şi la atragerea şi implicarea comunităţii în procesul de reintegrare socială a infractorilor.

b. Activitatea consilierului în instanţă - în relaţia cu instanţele de judecată, serviciile de reintegrare socială şi de supraveghere au, potrivit art. 11 alin. (1) lit. a)-d) din O.G. nr. 92/2000, atribuţii de supraveghere a executării măsurilor şi obligaţiilor impuse de instanţa de judecată persoanelor condamnate, menţinute în stare de libertate, şi de întocmire, la cererea instanţei de judecată, a referatelor de evaluare cu privire la inculpaţi sau la persoanele aflate în supraveghere.

41

Referatele de evaluare, în urma cererii de către instanţă, se vor întocmi de către serviciile probative cu privire la inculpaţi sau la persoanele aflate în supraveghere / respectiv persoanele condamnate, menţinute în stare de libertate, faţă de care instanţa a dispus măsuri de supraveghere şi/ sau una ori mai multe dintre obligaţiile prevăzute în art.86 alin.3 lit.a)-f) sau în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal,

c. Activitatea consilierului în comunitate – acesta îşi va continua atribuţiile şi la nivel comunitar. În acest mod are loc supravegherea manierei de executare a pedepsei de către persoana condamnată (Cod Penal, 200, Art 86 alin 1, lit a), c). În această manieră, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere desemnat ca organ de supraveghere prin hotărâre judecătorească este competent să exercite supravegherea îndeplinirii obligaţiilor impuse de instanţa de judecată în sarcina persoanelor sus menţionate.

În vederea îndeplinirii complete şi de calitate a programelor de reinserţie socială şi profesională, serviciile de probaţiune vor încheia parteneriate cu diferite ONG-uri, formând echipe pluridisciplinare în care vor fi implicaţi diferiţi specialişti şi voluntari, având ca scop principal scăderea reactivităţii la nivel comunitar vis a vis de infractori. La nivel comunitar, consilierul are obligaţia de a păstra nivelul de siguranţă socială, implicând infractorul în diferite activităţi cu obligativitatea de implinirea a acestora conform planului prestabilit. În aceste condiţii, consilierul trebuie să desfăşoare activităţi de supraveghere în vederea evaluării nivelului de respectare a indicaţiilor de către persoana condamnată. Vom aminti aici doar două tipuri de programe: cel de calificare profesională de către infractor şi cel de interdicţie faţă de anumite locaţii.

Supravegherea şi asistarea psiho-socială în comunitate

Activitatea de asistenţă şi asistare / consiliere a persoanelor condamnate şi minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, urmând astfel întărirea gradului de siguranţă la nivel comunitar şi prevenirea reiterării actelor infracţionale. Consilierii implicaţi în activităţile de

42

„reeducare“ psiho-socială îndeplinesc următoarele atribuţii / roluri: a) corectarea comportamentul infracţional (vizează creşterea gradului de conştientizarea de către infractori a consecinţelor faptelor săvârşite şi asumarea responsabilităţii lor); b) motivarea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei de către condamnat; c) elaborarea şi derularea de programe optime şi individualizate de asistenţă şi consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcţie de nevoile identificate ale acestora; d) sprijinirea condamnatului în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educaţie, pregătire profesională, loc de muncă, locuinţă sau alte asemenea nevoi.

Toate aceste descrieri asupra sistemului de probaţiune, precum şi a rolului jucat de specialiştii din domeniu, putem afirma că probaţiunea nu constituie doar o reacţie la închisoare, ci şi un nou sistem, mai complex şi mai bine adaptat la varietatea infracţiunilor şi infractorilor.

Partea aII-a CERCETAREA DEMERSURILOR PSIHOLOGICE DE RECONFIGURARE A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI ÎN

SCOPUL REINTEGRĂRII SOCIALE

43

Obiectivul studiului

M. Bulgaru (2002) consideră comportamentul deviant drept o abatere semnificativă de la standard (de la medie) ceea ce duce la o încălcare a regulilor recunoscute ca fiind definitorii pentru o societate, dezvoltând o serie de „asimetrii“ comportamentale. Mecanismele de prevenire a unor comportamente dezaprobate de societate, care ridică numeroase probleme legate de securitatea comunităţii trebuie să cuprindă un ansamblu vast de „instrumente“ care să permită analiza elementelor personale, irepetabile ale fiecărui individ. Formele punitive a acestor fapte antisociale variază în intensitate şi formă, în funcţie de gradul de periculozitate pe care îl prezintă individul pentru societate. În acest fel, se apelează la izolarea individului şi stigmatizarea lui prin închiderea lui în mediul carceral, alături de mulţi alţi indivizi „espinşi“ de societate sau poate fi încadrat în diferite programe de supraveghere şi consiliere, urmând să îşi ispăşească sentinţa în liberate. În acest sens, evaluarea mediului carceral în paralel cu serviciul de probaţiune şi identificarea factorilor şi mijloacelor puternic semnificative care permit dezvoltarea unor programe de reinserţie socială a infractorului, reprezuintă un mijloc de aprofundare a fenomenoogiei delincvenţiale, precum şi a menierei cele mai optime de prevenire a acesteia în vederea evitării recidivei. Acest fapt este fundamentat pe ideea că specificitatea trăsăturilor de personalitate ale individului delincvent reprezintă un element decisiv în procesul de reinserţie socială a acestuia. Ceea ce a permis analiza detaliată a acestei prezumţii au fost o serie de indicatori semnificativi în procesul de „reeducare” socială atât a infractorilor primari, cât şi a celor recidivişti, aceasta in funcţie de mediul de execuţie a pedepsei (penitenciar vs serviciul de probaţiune). Totodată am ţinut seama şi de unele caracteristici de personalitate frecvent întâlnite; şi aici amintim gradul de maturitate emoţional empatică direct legată de manifestarea unui comportament osti faţăd e semeni (predominanţa unui anumit pattern), precum şi cei 5 macrofactori de personalitate, apreciaţi ca fiind reprezentativi pentru înţelegerea

44

individului delincvent. Prin intermediul acestor indicatori psihici şi sociali s-a dorit evaluarea posibilităţii de reinserţie socială a subiectului care a comis diferite acte antisociale, acest fapt este apreciat prin intermediul gradului de dezvoltare a celor trei faţete ale Eu-lui, precum şi atitudinea faţă de pedeapsă, status rol şi propiecţiile pentru viitor.

Am considerat că această analiza va permite conturarea unor planuri de reintegrare socială a celor apreciaţi ca fiind indezirabili societăţii, precum identificarea mijloacelor prin care aceştia să se adapteze optim şi autentic la normele şi valorile sociale considerate inispensabile convieţirii, astfel prevenind riscul de recidivă.

Instrumentele de colectare a datelor şi metodele statistice folosite

Studiul de faţă este unul de tip explorator, mixt şi vizează analiza manierei în care o serie de trăsături de personalitate specifice persoanei delincvente pot fi reconfigurate în vederea facilitării reinserţiei sociale a acesteia. Lucrarea noastră a utilizat o serie de instrumente standardizate sau adaptate situaţiei de faţă, predominante sunt cele de natură cantitativă, dar pentru a conferi o imagine cât mai amplă asupra acestui fenomen psiho-social, am utilizat şi o formă calitativă de evaluare: două chestionare semistructurate.

Pentru a evalua nivelul de maturitate emoţional-empatică specifică fiecărui subiect implicat în studiul nostru am utilizat Chestionarul de Maturitate Emoţională Empatică (M.E.E.), care constă într-o înşiruire de 33 afirmaţii faţă de care subiectul trebuie să-şi manifeste acordul, respectiv dezacordul, notând în dreptul fiecărei variante de răspuns semnul „+“ sau „-“ pe o scală în 4 trepte - t. [4 = întotdeauna fals (-) / adevărat (+), 1 = uneori fals (-) / adevărat (+)], în funcţie de intensitatea resimţită de respondent. Potrivit cotelor metrologice ale testului există cinci niveluri de intensitate funcţie de capacitatea empatică specifică: • subiecţi neempatici (scoruri obţinute între -132 -33), • subiecţi slab empatici (scoruri obţinute între -32 +33), • subiecţi mediu empatici (scoruri obţinute între +34 +66), • subiecţi bun empatici (scoruri obţinute între +67 +99) şi • subiecţi foarte bun empatici (scoruri obţinute între +100+132).

45

În continuare, ne-am propus să evidenţiem predominanţa unui anumit pattern de comportament ostil atât la indivizii din mediul carceral, cât şi la cei din serviciul de probaţiune. În vederea analizei acestei variabile am utilizat Inventarul de Ostilitate Bassa-Dark, care cuprinde 66 de itemi grupaţi în 7 factori: negativism, resentiment, ostilitate indirectă, asalt, suspiciune, iritabilitate, ostilitate verbală.

Cea de a treia variabilă independentă a lucrării noastre vizează gradul de dezvoltare a celor 5 factori consideraţi reprezentativi pentru a explica particularităţile personalităţii umane. În acest sens, am utililizat Inventarul NEO PI-R (Costa şi McCrae, 1989, 1992), forma S, un instrument funcţional, bine fundamentat teoretic, cu o aplicabilitate largă pe diferite domenii psihologice (ocupaţional, consiliere, clinic, psihiatrie, cercetare etc.), reprezentând unul din cele mai cunoscute operaţionalizări ale modelului Big Five, care permite o analiză amplă şi profundă a personalităţii individului. Instrumentul cuprinde 240 de itemi, grupaţi în cinci supra-factori: Nevrozism, Extraversiune, Deschidere, Agreabilitate şi Conştiinciozitate, fiecare având şase faţete distincte.

Variabila dependentă a cercetării noastre este reprezentată de potenţialul grad de reinserţie socială, aceasta fiind operaţionalizată prin evaluarea celor 4 aspecte ale Eu-lui (auto-imaginea, hetero-imaginea, eu-l ideal şi eu-l real), gradul de dezvoltare a relaţiilor cu ceilalţi infractori, sistemul de valori (prin prisma căruia infractorul îşi va aprecia pedeapsa şi îşi va dezvolta o anumită opinie faţă de mediul carceral, respectiv serviciul de probaţiune).

46

Pentru conceperea interviului care viza interacţiunea cu ceilalţi actanţi (din penitenciar / Serviciul de Probaţiune) am ţinut seama atât de literatura de specialitate, cât şi de unele instrumente specifice, cum ar fi Chestionar R.F.Bales. Itemii de control utilizaţi în acest interviu au vizat stabilirea unui anumit status-rol jucat de respondent, o preponderenţa a unui stil relaţionanal, mijloacele de mediere utilizate etc. De asemenea, evaluarea opiniei subiecţilor faţă de pedeapsă, faţă de mediu punitiv s-a realizat tot prin intermediul unui instrument calitativ: un inventar semistructurat, care a ţinut seama de o serie de factori semnificativi în programul de reinserţie socială: perioada de detenţie, percepţia asupra schimbărilor intervenite în urma arestării, maniera de apreciere a normelor „de afară“, planuri şi expectanţe, pentru momentul eliberării etc.

Subiecţi investigaţi

Cercetarea noastră a fost desfăşurată pe un eşantion de 100 de subiecţi bărbaţi din cadrul celor două sisteme punitive: Penitenciarul Bacău (25 recidivişti şi 25 primari) şi Serviciul de Probaţiune Bacău şi Focşani (50 subiecţi), cu vârsta între 18 şi 65 de ani (media = 30,48, s = 9,15 ani). Subiecţii din toate grupele cercetării au fost identificaţi în următoarele etape ale cercetării cu ajutorul numelor, pseudonimelor, stabilite în urma aplicării celui dintâi instrument de evaluare: chestionarului pentru evaluarea nivelului de maturitate emoţional-empatică.

Rezultatele şi interpretarea lor

Detenţia nu reprezintă doar pierderea libertăţii, cât mai ales, o ruptură a modului obişnuit de comportament agreat de individul deviant (Butoi, 2000). Mai mult, Ellenberger consideră mediul privativ drept o ambianţă unde există o barieră greu de trecut între infractori şi mediul exterior, obstacol care funcţionează şi în dublu sens. Cercetarea asupra eficacităţii sancţiunilor penale a evidentiat că programele realizate în comunitate au un potenţial de reabilitare net superior celor desfăşurate la locul de detenţie, în condiţiile privării de libertate. Astfel, este uşor de

47

presupus că specificitatea trăsăturilor de personalitate ale infractorului constituie elementul cheie în procesul de reabilitare a acestuia. Pornind de la aceste consideraţii, este cunoscut faptul că indivizii delincvenţi manifestă în mod obişnuit un nivel crescut al ostilităţii faţă de semeni. Conform planului nostru, „antidotul“ pentru adversitatea infractorului este reprezentat de un nivel optim al maturităţii emoţionale.În urma stabilirii corelaţiei între cele două variabile, se poate afirma că odată cu creşterea gradului de maturare emoţională subiectul va manifesta într-o proporţie tot mai mică comportamente ostile faţă de ceilalţi (r = ,-341), acest fapt este evidenţiat şi de rezultatele statistice:

Statistica testului T pentru compararea mediilor la nivelul ostilitate şi cel de maturitate emoţional-empatică

Ostilitate

MEE scăzut

N Medii Abateri

standard

t Grade de

libertate (df)

Prag de semnificaţ

ie(p)

55 30,76 1,263,58

72 ,001MEE optim

19 69,78 1,63

Aceste rezultate statistice ne permit să afirmăm faptul că o dezvoltare emoţională optimă permite o evaluare reală a comportamentului interlocutorului, nivelul empatic fiind la valori ridicate, permite individului „înţelegerea“ atitudinii celuilalt, precum şi a anumitor reacţii manifestate de acesta. Mai mult decât atât, dispunând de un potenţial empatic semnificativ, individul va reuşi să reacţioneze corespunzător situaţiei date, în plus, dispune de capacitatea de a apela la raţional atunci când sunt puşi să ia decizii, mai exact apeleazǎ la autocontrol. În acest fel, prezumţia conform căreia nivelul de maturitate emoţional-empatică specific individului reprezintă un indice semnificativ în evaluarea gradului de ostilitate manifestat de acesta este pe deplin confirmată.

Aceste observaţii ne permit continuarea analizei asupra comportamentului ostile, mai exact maniera în care nivelul de maturare

48

emoţională specific subiectului respondent influenţează accentuarea sau, diminuarea, unui anumit tipar de comportament ostil faţă de ceilalţi. În acest mod, am căutat să analizăm dacă mediul în care subiectul îşi execută pedeapsa (penitenciar, respectiv serviciul de probaţiune) poate influenţa nivelul de ostilitate al acestuia.

Compararea mediilor la tipurile de ostilitate şi nivelul de maturitate emoţional-empatică

MEE N F Grade de

libertate (df)

Prag de semnifica

ţie(p)

Negativism Scăzut 55 2,64 47 ,001optim 19

Resentiment scăzut 55 2,12 47 ,004optim 19

Ostilitate indirectă

scăzut 55 1,85 47 ,015optim 19

Violenţă fizică(Asalt)

scăzut 55 2,65 47 ,03

optim 19Suspiciune scăzut 55 1,93 47 ,011

optim 19Iritabilitate scăzut 55 2,61 47 0,02

optim 19Ostilitate verbală

scăzut 55 1,66 47 ,037

optim 19

Aceste rezultate statistice confirmă pe deplin prezumţia noastră: subiecţii caracterizaţi printr-un scor crescut al maturităţii emoţional-empatice vor obţine scoruri scăzute la toate cele 7 tipuri de comportament ostil: negativism, resentiment,oistilitate indirectă, violenţă fizică, suspiciune, iritabilitate şi ostilitate verbală (p < ,05),

49

acest fapt subliniind încă o dată semnificaţie maturităţii emoţionale în raport cu diferitele comportamente, relaţii şi autocontrol specific individului. În aceste condiţii, individul matur afectiv va reuşi să analizeze în detaliu situaţia, va opera o evaluare asupra comportamentului şi a repercursiunilor şi va fi capabil să elaboreze „feedback-uri“ care vor menţine într-un climat optim relaţiile cu ceilalţi, întrucât maturitatea emoţională reprezintă un nivel crescut al inteligenţei emoţionale care este privită drept abilitatea de a percepe emoţiile, de a accesa şi genera emoţii astfel încât să vină în sprijinul gândirii, de a înţelege emoţiile şi semnificaţiile acestora şi de a regla în mod eficient emotivitatea pentru a determina îmbunătăţirea evoluţiei emoţionale şi intelectuale (Stein şi Book, 2003).

Este interesant să vedem dacă abilitatea de a deţine un control optim asupra impulsurilor de moment influenţează, într-un fel sau altul, nivelul nevrozismului, mai ales stabilitatea emoţională a persoanei, tendinţa acesteia de a trăi intens anumite afecte cu încărcătură negativă (teamă, tristeţe, jenă, vinovăţie, dezgust). Legătura semnificativă între cele două aspecte psihive (r = ,38) confirmă faptul că tendinţa accentuată de a trăi anumite stări cu conotaţie negativă facilitează manifestarea unor comportamente ostile faţă de semeni, mai exact indivizii care sunt caracterizaţi printr-un scor ridicat al nevrozismului vor manifesta comportamente ostile mult mai pregnat decât cei care au valori scăzute la această variabilă.

Statistica testului T pentru compararea mediilor la nivelul ostilitate şi cel de maturitate emoţional-empatică

Ostilitate

Nevrozism

scăzut

N Medii

Abateri

standard

t Grade de

libertate (df)

Prag de semnificaţ

ie(p)

26 24,0 1,95-2, 46 ,006

50

7 09

Nevrozism

crescut

22 32,09

1,84

Această analiză statistică ne permite să afirmăm că dezvoltarea unui anumit echilibru al trăirilor emoţionale va permite individului optarea pentru anumite conduite sociale, chiar şi în situaţii mai puţin dezirabile, individul caracterizat printr-un nivel scăzut al nevrozismului va reuşi să-şi mobilizeze resursele şi să dezvolte stări de relaxare şi destindere, vor reuşi să-şi controleze frustrările şi diferitele dezamăgiri, înlăturând stările de anxietate socială, îşi vor elabora o listă de priorităţi cu obiective realiste şi pertinente, depăşind situaţiile de disstres etc. În acest fel, ipoteza conformă căreia indivizii caracterizaţi printr-un nivel crescut al nevrozismului, în diferite situaţii vor apela mult mai uşor la conduite şi comportamente ostile faţă de ceilalţi, este pe deplin confirmată.

Stabilitatea afectivă a subiectului influenţează direct optarea pentru anumite tipuri de comportamente şi conduite ostile în cazul diferitelor interacţiuni sociale. O analiză mai detaliată asupra acestei corelaţii a permis evidenţierea acelor comportamente ostile care se manifestă în pondere crescută în prezenţa unui nevrozism ridicat. Mai mult decât atât, este interesant de evaluat maniera în care stăpânirea de sine asupra diferitelor comportamente şi atitudini ostile faţă de semeni influenţează, într-un fel sau altul, conturarea unei anumite imagini de sine (Eu real) specifice respondenţilor. În acest sens, înaintăm ipoteza conform căreia indivizii cu un grad crescut al nevrozismului vor fi mult mai susceptibili a apela la comportamente ostile faţă de semeni, ceea ce va determina o imagine de sine (eu real) deficitară.

Efectele nivelului de stabilitate afectivă şi al comportamentului ostil asupra stimei de sine

Dependent Variable: Tot_eu_real

Source Type III df Mean F Sig.

51

Sum of Squares Square

Corrected Model

3921,638(a)

53 73,993 1,191 ,027

Intercept 561332,821

1561332,

8219036,7

64,000

Tot_nevrozism

1057,519 7 151,074 2,432 ,033

tot_ostilitate

1832,715 27 67,878 1,093 ,387

Tot_nevrozism * tot_ostilitate

1077,392 19 56,705 ,913 ,571

Error 2857,363 46 62,117Total 1364004,0

00100

Corrected Total

6779,000 99

a R Squared = ,578 (Adjusted R Squared = ,093)

Experienţa a dovedit de numeroase ori un nivel crescut al autoevaluării stimei de sine la infractori, însă aceasta raportată la aprecierea percepută din partea celorlalţi este modificată. În acest sens, semi-ipoteza conform căreia conduitele ostile pot influenţa stima de sine este infirmată. Acest fapt poate fi interpretat prin prisma faptului că individul delincvent se „autoapreciază“ pozitiv, iar comportarea unor fapte prea puţin dezirabile sociale nu va afecta stima de sine, chiar dacă există o mare discrepanţă între sistemul de norme apreciate ca normale şi sistemul axiologic al infractorului.

Este cunoscut faptul că în mediul carceral maniera în care individul se autoapreciază este direct influenţat de capacitatea sa de adaptare, de reiterarea faptei infracţionale, de abilitatea relaţională specifică acestuia etc. Considerăm că o analiză detaliată asupra „metamorfozei“ imaginii

52

de sine a indivizilor din cele două medii punitive: penitenciarul şi serviciul de probaţiune este indispensabilă evaluării posibilităţii de reinserţie şi de aici dezvoltarea anumitor programe corespuunzătoare. În acest sens, am înaintat ipoteza care vizează gradul în care mediul punitiv poate afecta imaginea pe care infractorul o poate construi despre sine. Mai exact, se presupune că cele trei faţete ale imaginii de sine – eu-l real, eul ideal şi eu-l anxios – sunt puternic afectate de mediul în care subiectul delincvent îşi execută pedeapsa. Evaluarea acestor faţete ale stimei de sine este efectuată prin prisma celor 5 stiluri: • expresiv, • interpersonal, • munca, • emoţional şi • intelectual; detalierea a implicat o analiză pe fiecare din cele trei faţete ale Eu-lui

Statistica testului T pentru compararea mediilor la cele 5 stiluri ale eu-lui real specifice celor două categorii de subiecţi

Eu real expresiv

Mediu

N Medii t Grade de libertate

(df)

Prag desemnificaţie(p)

R 25 23,421,22 48 ,23P 25 22,44

Eu real interpersonal

R 25 23,08-1,67 48 ,10P 25 24,42

Eu real muncăR 25 21,14

-2,07 48 ,04P 25 22,98Eu real

emoţionalR 25 23,28

-,16 48 ,87P 25 23,96Eu real intelect R 25 23,24

,38 48 ,70P 25 22,88

* P = Primar, R = Recidivist

Este uşor de remarcat, conform datelor obţinute în tabelul de mai sus, faptul că există o mică diferenţă între deţinuţii recidivişti şi cei primari, singura diferenţă semnificativă este cea privitoare la stilul muncă (p = ,04), acest lucru putând fi explicat prin faptul că reiterarea faptei infracţionale are, în mod obişnuit, la baza neadaptarea şi

53

neintegrarea individului în câmpul muncii; aceştia sunt mult mai iresponsabili şi impulsivi în finalizarea diferitelor activităţi, neglijenţi faţă de muncă. Diferenţe semnificative privind eu-l real nu există între cele două categorii de subiecţi, asta demonstrând încă o dată că adaptarea la mediul penitenciarului presupune o oarecare „indulgenţă“ faţă de propriile fapte, individul îşi va contura un sistem axiologic care îi va permite să „facă faţă“ relaţiilor cu ceilalţi deţinuţi; atitudinea faţă de sine fiind de o importanţă crucială atât pentru dinamica psihologică internă, pentru relaţia cu sine, cât şi pentru relaţiile cu ceilalţi.

Statistica testului T pentru compararea mediilor la cele 5 stiluri ale eu-lui ideal specifice celor două categorii de subiecţi

Eu ideal expresiv

Mediu

N Medii t Grade de

libertate (df)

Prag desemnifica

ţie(p)

R 25 2,101,70

48 ,04P 25 ,02

Eu ideal interperson

al

R 25 ,141,59

48 ,11P 25 2,00

Eu ideal muncă

R 25 2,223,47

48 ,01P 25 1,82

Eu ideal emoţional

R 25 ,091,22

48 ,22P 25 1,38

Eu ideal intelect

R 25 2,80,54 48 ,58P 25 2,08

* P = Primar, R = Recidivist

Diferenţe marcante între cele două categorii de subiecţi investigaţi se pot remarca doar în cazul stilului expresiv (p = ,04) şi stilului de muncă (p = ,01). Aceste diferenţe pot fi explicate prin faptul 54

că deţinutul recidivist dezvoltă o serie de dorinţe nerealiste în viaţa socială (reinserţia socială presupune o consonanţă între expectanţele individului şi realităţile sociale), dar şi evaluarea asupra activităţilor legate de muncă este realizată într-o manieră nerealistă, iresponsabil. Toate acestea reprezintă repercusiunile adaptării la viaţa de detenţie, iar neadaptarea la cerinţele societăţii „de afară“ determină semnificativ individul să reitereze actele infracţionale, spre deosebire de subiectul care este pentru prima dată în mediul carceral. Cât privesc celelalte stiluri ale eu-lui ideal, nu putem remarca o diferenţa semnificativă: pe planul interpersonal, subiecţii dezvoltă uşor relaţii sociale (nerecidiviştii din dorinţa de a se acomoda la carceră, de a-şi face traiul mai uşor, în timp ce deţinuţii recidivişti descoperă „vechi prietenii“), fiind destul de receptivi la diferitele intearcţiuni cu ceilalţi „colegi“, precum şi cu personalul penitenciarului (p = 0,11). Totodată, mediul penitenciarelor reprezintă un areal în care maniera de exprimare a sentimentelor şi emoţiilor trebuie să fie una extrem de bine controlată. Este un mediu în care expunerea vulnerabilităţii este ocolită semnificativ, frustrările şi anxietăţile fiind apreciate ca „punctele nevralgice“ ceea ce atrage după sine o serie de stigmatizări, exploatări din partea celorlalţi şi , în ultimă instanţă persiflarea şi izolarea din partea celorlalţi deţinuţi. Semnificaţia psihologică a diferenţei atât de mici dintre „scorul real“ şi „scorul ideal“, în cazul ambelor categorii de subiecţi, constă într-o alienare afectivă a persoanelor private de libertate, o „camuflare“ a emoţiilor, temerilor şi dorinţelor, în general individul pozând în imaginea unui individ sigur pe sine, relaxat şi prea puţin sentimental.

Statistica testului T pentru compararea mediilor la cele 5 stiluri ale eu-lui anxios specifice celor două categorii de subiecţi

Eu anxios expresiv

Mediu

N Medii

t Grade de libertate

(df)

Prag desemnificaţie(p

C 50 2,13 2,98 98

,04P 50 5,14

Eu anxios interpersonal

C 50 4,65 1,81

98 ,03P 50 2,67

55

Eu anxios muncă

C 50 ,32 1,25

98 ,21P 50 1,58

Eu anxios emoţional

C 50 4,18 0,47

98 ,96P 50 4,22

Eu anxios intelect

C 50 2,48 1,58

98 ,12P 50 4,80

* C = Consiliere (Probatiune), P = PenitenciarServiciul de probaţiune, prin natura şi serviciile sale de

consiliere şi supraveghere, urmăreşte o menţinere a infractorului în cadrul comunităţii, prevenind astfel stigmatul acestuia şi izolarea socială, ceea ce permite celui „susţinut“ o integrare socio-profesională, o reconfigurare a unui sistem axiologic valid etc. Pentru a atinge aceste obiective, specialiştii serviciului de probaţiune punctează foarte mult acele aspecte care ţin de specificul subiectului individual (dezvoltarea unei imagini de sine autentice, fără tendinţe de disimulare), precum şi de latura socială (deschiderea individului către ceilalţi, exprimarea liberă a trăirilor şi opiniilor, respectarea şi aprecierea celor din jur, dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii durabile cu semenii etc). În acest fel se explică diferenţa minoră dintre „Eu-l dispreţuit“ şi „Eu-l real“. În sens opus, penitenciarul, prin specificitatea sistemului axiologic dezvoltat, precum şi prin calitatea scăzută a relaţiilor sociale facilitează dezvoltarea la cote însemnate a tendinţelor egocentrice şi individualiste, indiferenţă, lipsă de sensibilitate faţă de nevoile şi opiniile celorlalţi, relaţii sociale ghidate doar de interese pe termen scurt, autoinhibarea unor intenţii de exprimare a frustrărilor şi anxietăţilor etc; toate acestea fiind apreciate printr-o cotă crescută a diferenţelor dintre cele două faţete. Astfel, putem sublinia că din perspectiva stilului expresiv şi al celui interpersonal, persoanele aflate în evidenţa serviciului de probaţiune vor manifesta un Eu anxios mult mai scăzut decât subiecţii privaţi de libertate.

Cât priveşte stilul de muncă slaba deosebire poate fi explicată prin nivelul deficitar de pregătire profesională al subiecţilor intervievaţi ceea ce reprezintă o piedică în găsirea şi menţinerea unui loc de muncă

56

satisfăcător. Totodată, subiecţii dezvoltă o oarecare indulgenţă şi toleranţă faţă de propria persoană, fiind mulţumiţi în general de maniera în care pot executa anumite sarcini şi gradul de implicare în muncă. Stilul emoţional specific Eu-lui anxios nu prezintă diferenţe semnificative între cele două grupuri de respondenţi, indivizii dispunând de un control ridicat al emoţiilor sau, în cazul deţinuţilor aceste trăiri sunt reprimate, iar anumite temeri, tensiuni stresante sunt disimulate. Acest fapt poate fi înţeles prin considerarea caracteristicilor afective întâlnite atât în mediul privativ, cât şi în cel al probaţiunii (relaţiile cu semenii sunt construite pe respect şi asertivitate, comportament prosocial şi prea puţin pe „educare afectivă“). O situaţia similară se poate constata şi în cazul stilului intelectual, unde nu există diferenţe marcante între subiecţii din mediul carceral şi cei din serviciul de probaţiune. Şi în acest sens, este necesar să amintim de slaba pregătire şcolară şi profesională a indivizilor, printr-o oarecare rigiditate intelectuală şi înclinare spre lucruri convenţionale, astfel că o temere legată de o posibilă „copleşire de complexitate a lucrurilor“ este aproape nereală pentru această categorie de indivizi, aceştia nefiind interesaţi de însuşirea unor informaţii noi (slab receptivi la nou) etc.

În continuarea acestei analize asupra gradului de afectare a Eu-lui infractorului şi aprecierea gradului de adapare la regimul „de afară“, am introdus evaliarea acestei variabile din perspectiva celor 5 suprafactori ai peronalităţii. Astfel, se presupune că specificitatea celor 5 mari domenii de personalitate - Nevrozism, Extraversie, Agrebilitate, Deschidere şi Conştiinciozitate - reprezintă un factor decisiv în conturarea unei anumite individualităţi (anumite valori ale celor 3 aspecte ale Eu-lui), ceea ce va influenţa semnificativ procesul de reinserţie socio-profesională a infractorului. Această analiză porneşte de la premisa că dezvoltarea unei anumite stime de sine are o semnificaţie deosebită în explicarea reuşitei, respectiv a eşecului în diferite acţiuni întreprinse, întrucât acest factor conferă individului un anumit nivel de stabilitate, încredere, dorinţă şi motivaţie spre a reuşi cu fixarea proiectelor şi obiectivelor înalte şi pertinente într-un interval temporal real şi adecvat potenţialului său. Analiza a fost efectuată pe

57

fiecare factor în parte, respectiv faţetă, în funcţie de stilul de exprimare  caracteristic fiecărei variante a Eu-lui: expresiv, interpersonal, intelectual, de muncă şi emoţional.

Pe parcursul acestei evaluări s-au obţinut diferenţe marcante între cele două categorii de subiecţi, mai ales în ceea ce priveşte exprimarea emoţiilor, şi deschiderea către celălalt : (subiecţii din serviciul de probaţiune). Astfel, în ceea ce priveşte Conştiinciozitatea, indivizii aflaţi în programe de supraveghere şi consiliere, spre deosebire de cei din mediul privativ, vor fi mult mai implicaţi în executarea diferitelor sarcini. Şedinţele de consiliere desfăşurate cu beneficiarul oferă acestuia posibilitatea de a-şi identifica punctele forte ale personalităţii sale, reconfigurarea sistemului de autoevaluare (o evaluare realistă) şi, în ultimă instanţă reorientarea resurselor în scopul unei inserţii socio-profesionale eficace. În continuare, subiecţii aflaţi în serviciul de probaţiune urmează un „tratament de socializate“, ceea ce le permite însuşirea corespunzătoare a acelor sisteme normative apreciate ca fiind fundamentale pentru o societate, astfel că pe acest fundal, autoaprecierea diferă semnificativ de proiectia asupra unei „persoane ideale“. Cât privesc stilul intectual, nu s-au înregistrat diferenţe semnificative între cele două grupuri, acest fapt putând fi explicat prin interesul intelectual al infractorului care este semnificativ carenţat, fără a exista o diferenţă marcantă între cele două faţete ale Eu-lui („scor real“ şi „scor ideal“) ; din această perspectivă, individul este satisfăcut de nivelul la care se găşeşte. Cât priveşte stilul interpersonal al Eu-lui ideal, era de aşteptat ca subiecţii deţinuţi să înregistreze o tendinţă mult mai accentuată, adică o diferenţă marcantă între imaginea de sine reală şi cea dorită, proiectată de subiect. Însă, mediul penitenaciarului reprezintă un mediu al disimulării şi al raporturilor orientate spre câştiguri imediate, cu caracter predominant material, iar autenticitatea unei relaţii este mult exclusă. Mai mult decât atât, tendinţa de faţadă, simularea anumitor competenţe şi cunoştinţe reprezintă o caracteristică frecventă în rândul deţinuţilor, aceştia în mod obişnuit vor dezvolta sisteme de autoevaluare după proiecţiile proprii, astfel, că din acest punct de vedere nu există diferenţe semnificative în „scorurile reale“ şi

58

cele „ideale“. În acest mediu, individul va aprecia diferitele realităţi din prisma grilei general valabile pentru cadrul penitenciarelor, acestea fiind elaborate de multe ori de către deţinuţii smecheri.

Pentru a evalua factorul Nevrozism, ne-am raportat la Eu-l Anxios, acel eu nedorit şi dispreţiut de către subiect. În acest sens, am subliniat faptul că deţinerea unui autocontrol optim asupra diferitelor tendinţe de a resimţi stări indezirabile va determina un nivel scăzut al eu-lui anxios. Astfel, subiecţii din serviciul de probaţiune prin conştientizarea statului lor, deloc dezirabil, cel de infractor, dezvoltă cu multă uşurintă anxietăţi legate interacţiunea cu semenii, fiindu-le teamă să se exprime deschis, să nu fie în centrul atenţiei sau prea dominanţi, sunt preocupaţi să nu îşi schimbe modul de exprimare şi forţa proprie ceea ce le va arăta şi mai mult vulnerabilitatea socială, ceea ce nu este întâlnit la subiecţii deţinuţi. Cât priveşte faţeta impulsivitate, aceasta este mult mai pregnantă la respondenţii din penitenciar. Impulsivitatea este privită drept incapacitatea individului de a-şi stăpâni dorinţele, poftele care ţin de diferite nevoi, aceste stări fiind percepute de către individ ca fiind atât de imperioase, încât acesta consideră că nu le poate rezista, chiar dacă ulterior regretă că a cedat impulsurilor. Deţinutul, fiind dominat de dorinţa de a-şi împlini „pofta“ devine iritabil, egocentric, gălăgios şi extrem de excitabil. Pe un asemenea fundal, este lesne de înţeles că se va dezvolta un Eu anxios, la cote maxime, mai ales pe latura interpersonală. Teama însemnată a deţinutului este cea de imposibilitate de satisfacţie prin intermediul celorlalţi, de a nu primi de la ceilalţi atât cât cere, fiind insensibil şi mereu preocupat doar de „bunăstarea“ proprie. În acest fel, ipoteza noastră este confirmată. Analiza din prisma celorlalte stiluri deexpresia ale Eu-lui anxios nu s-au observat diferenţe majore, acest fapt fiind explicat prin slaba pregătire profesională a majorităţii celor intervievaţi, precum şi lipsa unei calificări care să permită creionarea unui profil profesional autentic. Aşadar, subiecţii fără să cunoască anumite expectanţe reale, nu conştientizează anumite temeri legate de stilul de muncă, stil intelectual şi emoţional.

59

Cel de al treilea factor de personalitate introdus în studiul nostru – Extraversia nu a evidenţia diferenţe majore ale eu-lui real între cele două categoriid e subiecţi, aceasta este apreciată drept un ansamblu complex de aspecte observabile din comportamentul cotidian al individului; un scor ridicat indică o persoană sociabilă, activă, deschise la interacţiuni cu semenii; la polul opus se găsesc indivizii rezervaţi, independenţi, nu neapărat nesociabili. Indiferent de stilul de exprimare al eu-lui real, subiecţii, atât cei din penitenciar, cât şi cei din probaţiune, sunt înclinaţi spre relaţionare cuceilalţi (indiferent de nivelul de aprofundare al interacţiunii cu semenii), caută senzaţiile pozitive şi emoţiile puternice şiimplicarea în unele activităţi care să le facă plăcere.

Cât priveşte Deschiderea, subiecţii din penitenciar sunt mult mai înclinaţi spre reverie, aceasta reprezentând o cale de supravieţuire în acest mediu. Astfel, aceşti subiecţi tind mult mai mult să îşi proiecteze diferite dorinte, aşteptări, aceasta reprezintă o cale de reevaluare a propriilor trăiri, sentimente experienţe. Penitenciarul reprezentând un mediu în care „trasparenţa“ afectelor este lipsită, creearea unei lumi interioare, poate constitui pentru deţinut un mod de petrecere a timpului liber, de explorare a propriei fiinţe, de construire a planurilor pentru viitor etc. Exprimarea sentimentelor, după cum era de aşteptat este mult mai pregnantă l asubiecţii din serviciul de probaţiune. Spre deosebire de mediul carceral care înhibă semnificativ trăirile afective şi manifestarea acestora, probaţiunea prin natura serviciilor oferite permite beneficierului să-şi recunoască anumite trăiri de sensibilitate, fără a le aprecia drept o formă de vulnerabilitate faţă de ceilalţi, în acest fel subiectul devine mult mai receptiv la propriile emoţii şi sentimente, îşi va dezvolta o abilitate empatică optimă, va reuşi să trăiască afectele, atât cele pozitive cât şi cele negative, într-o manieră profundă fiind caracterizat ca fiind afectuos, introspectiv, imaginativ etc. Pe partea celorlalte stiluri de exprimare, nu există o diferenţă majoră între cele două eşantioane, în general, subiecţii fiind satisfăcuţi de gradul de receptivitate pe plan intelectual, interpersonal, fără a fi nevoie să proiecteze o serie de aşteptări, dorinţe.

60

Cel din urmă factor al analizei noastra – Agreabilitatea a fost apreciat prin intermediul Eu-lui anxios. De asemenea, s-a urmărit evidenţierea unor diferenţe între subţiecţii încarceraţi şi cei aflaţi în programele de consiliere şi supraveghere. Astfel, Eu-l indezirabil specific infractorul aflat în evidenţa serviciului de probaţiune, manifestat prin stilul expresiv, vizează o slabă deschidere faţă de ceilalţi, evitând posibilele situaţii de a fi în centrul atenţiei. Acest fapt este demonstrat şi de scorurile scăzute la faţada modestie exprimat prin atitudini umile şi retrase, neimplicând o slabă încredere în sine, dimpotrivă. Aacest fapt demonstrează că optarea pentru o atitudine oarecum obedientă faţă de ceilalţi va permite diminuarea temerilor infractorului privind excluderea socială, de posibilitate de exprimare deschisă a propriei persoane. Într-un anumit fel, statutul celor care ispăşesc pedeapsa în cadrul comunităţii, aliura obedientă este oarecum „normală“, aceasta putând fi interpretată şi ca o formă de recunoaştere a faptei comise şi regretul persoanei. Totodată, onestitatea – acea preocupare spre deschidere şi sinceritatea în relaţiile cu ceilalţi - în mediul carceral poate reprezenta un aspect utopic, deţinutul fiind apreciat ca un manipulator desăvârşit, apelează frecvent la flatări, viclenie sau înşelătorie, considerând că aceste conduite sunt indispensabile în cadrul în care se află. Este lesne de înţeles că în aceste condiţii, infractorul va evita să se exprime în faţa celorlalţi sau de a nu respecta întru totul adevărul în faţa celorlalţi, reprezentând conduite duplicitare, nestatornice, viclene şi chiar despotice. Într-un astfel de mediu social, cu un grad scăzut de moralitate şi lipsit de deschidere afectivă, nu este greu de înţeles scorurile scăzute ale eu-lui anxios emoţional, teama de a nu putea deţine un control asupra sentimentelor, de a se deschide subit în faţa celorlalţi, de a rezona autentic la trăirile celorlalţi reprezintă caracteristici care, în cazul deţinutului, se manifestă într-o manieră însignifiantă, acesta fiind extrem de relaxat şi detaşat de o serie de probleme manifestate de ceilalţi; acest lucru fiind întărit şi de înclinaţia puternică a infractorilor spre simularea diferitelor „probleme“, ceea ce amplifică şi mai mult lipsa de încredere şi în ultimă instanţă autenticitatea exprimării. Analiza celorlalte faţete nu au înregistrat diferenţe însemnate între cele două categorii, ceea ce aminteşte, încă o

61

dată, faptul că slaba pregătire şcolară şi profesională, autosuficienţa cognitivă şi relaţională reprezintă o caracteristică destul de pregnantă a infractorului, indiferent de forma de executare a pedepsei.

După cum se poate remarca cu uşurinţă, factorii de personalitate reprezintă elemente semnficative în conturarea unui anumit tipar al stimei de sine, specifică infractorului. Infirmarea unor ipoteze referitoare la mediul carceral dovedesc, încă o dată, nocivitatea acestui cadru social prin faptul că permite conturarea şi amplificarea a numeroase conduite de insensibilizare a individului şi de dezvoltarea unor comportamente simulative şi duplicitare. Toate acestea vor afecta semnificativ imaginea despre sine a individului, căutându-şi numeroase „scuze şi justificări“ pentru comportamentul şi faptele sale, işi va uşura conştiinţa. Acesta va dezvolta o toleranţa semnificativă, evaluarea - atât din prismă proprie, cât şi din partea celorlalţi - se va face într-o manieră superficială, astfel că se va constata o diferenţă scăzută între eu-l real şi proiecţia asupra propriei persoane (Eu-l ideal).

PARTEA A III-A STRATEGII DE REISERŢIE SOCIALĂ A

INFRACTORULUI

Reinserţia infractorului reprezintă un proces anevoios, cu multe implicaţii sociale, unde echipa pluridisciplinară reprezintă un element semnificativ. Prioritar pentru demararea acestui set de procedee este colectarea acelor date care permit conturarea unui profil cât mai detaliat asupra infractorului, precum şi o reală diagnoză asupra faptelor ce pot fi comise de acesta. Informarea asupra caracteristicilor individului deviant face referire la particularităţile psihice ale individului (gânduri, afecte, comportamente şi atitudini caracteristice), nevoi şi probleme (se pune un accent deosebit pe cele cu caracter criminogen accentuat), motivaţia de schimbare, dezvoltarea unui tablou explicativ al comportamentului infracţional: detalii demografice, trecutul infracţional, mediul de provenienţă şi relaţiile cu rudele şi partenerul, puterea economică, particularităţi psihice, toate acestea permiţând o evaluare a capacităţii de reacţie a infractorului, a riscului de recidivă şi a altor riscuri. Pentru a

62

întări şi mai mult superioritatea serviciului de supraveghere în comparaţie cu cel al privării de libertate, propunem în continuare prezentarea a două programe care permit infractorului o reconfigurare valorilor şi nevoilor a individului deviant, urmând în acest fel reducerea riscului de recidivă a acestuia şi facilitarea procesului de reinserţie socială:

Programul Unu la Unu (OTO) – are drept scop reducerea riscului de reiterarea actului infracţional prin schimbarea stilului cognitiv, precum şi a pattern-ului comportamental predominant (Burnett,2004). La baza acestui program se găseşte acel suport conferit de tehnicile cognitiv-comportamentale, unde încă de la primele întâlniri cu beneficiarul îi sunt expuse o serie de concepte cheie: gânduri, sentimente şi comportament, subliniindu-se strânsa interconexiune. În cadrul acestui program sunt utilizate trei tehnici de bază: interviul motivaţional (utilizarea empatiei, a tehnicilor de consiliere şi autoresponsabilizarea permit conştientizarea, de către cel asistat, a resurselor esenţiale pentru demararea programului de schimbare), modelarea prosocială (urmăreşte diminuarea şi înlăturarea acelor comportamente infracţionale prin oferirea de laude, recompense pentru orice act şi manifestare dezirabilă social) şi desistarea (reprezintă o reconfigurare a sistemului axiologic al individului deviant prin identificarea unor noi comportamente, activităţi acestea fiind evaluate prin compararea cu traiul infracţional care este reprezentat ca fiind plin de incertitudini, temeri şi frustrări). Acest program presupune parcurgerea anumitor etape, care au drept scop o aprofundarea auto-analizei de către beneficiar şi conştientizarea propriilor probleme şi elemente de risc, precum şi creionarea unor strategii pentru înlăturarea eventualelor probleme. Oferirea de feedback din partea beneficiarului permite specialistului elaborarea unor noi strategii de „remodelare cognitiv-comportamentală“ pe parcursul întregului şir de întâlniri. În acest fel, beneficiarul îşi va construi o nouă viziune asupra existenţei, va avea posibilitatea de a găsi mult mai facil soluţii pentru diferite probleme cu care se confruntă, va învăţa noi principii de convieţuire alături de semeni, respectând individualitatea şi potenţialul fiecăruia.

63

Programul STOP - program bazat pe tehnicile cognitiv-comportamentale şi urmăreşte identificarea acelor gânduri disfuncţionale şi a sentimentelor care le-au generat. Spre deosebire de OTO, programul de faţă reprezintă o tehnică de grup care implică o serie de condiţii speciale (de la amenajarea sălii de program, până la prezenţa unui anumit număr de specialişti). Scopul principal al acestui program reprezintă acordarea sprijinului individului în vederea achiziţionării acelor abilităţi în vederea soluţionării unor probleme de gândire, organizare şi ierarhizare a propriilor sarcini, constând în combinarea oportunităţilor de învăţare într-o succesiune structurată (G. Nicolae, M. Badea, 2008, p 371). Prin parcurgerea acelui număr de sesiuni, subiectul va putea îşi conştientizeze acele emoţii şi gânduri disfuncţionale, precum şi necesitatea schimbării comportamentului indezirabil şi ineficient prin exersarea acelor abilităţi sociale bazate pe gândirea alternativă şi susţine punerea lor în practică. Înţelegerea de către persoana aflată sub observaţie a propriilor gânduri nefaste şi recunoaşterea şi acceptarea că aceasta reprezintă sursa comportamentelor disfuncţionale constituie o formă de responsabilizare a individului, dar totodată, se permite accesul la propriul proces de schimbare, o remodelare a sistemului axiologic, o elaborare a unui nou sistem de analiză şi evaluare a propriilor acţiuni

CONCLUZII

Din perspectiva protecţiei stabilităţii sociale, devianţa şi actele infracţionale sunt evaluate ca atare de către actanţi, mai mult de către justiţie, ca fiind acte indezirabile, iar „faptaşul“ reprezintă o categorie care trebuie îndepărtată şi izolată. Mediul carceral, spaţiu închis şi repudiat de către masă, tinde să devină un mare „depozit“ destinat să izoleze mostrele fară valoare şi nu numai pe cei pe care legea îi pedepseşte pentru crimele şi delictele lor. Săvârşirea pedeapsei într-un mediu privativ de libertate ridică două probleme semnificative, a căror analiză profundă este indispensabilă în vederea evaluării posibilităţii de

64

reintegrare socială a individului (Florian, 1996, p 12). Astfel, pe de o parte individul trebuie să se alinieze la ansamblul de valori şi norme (formale şi informale) caracteristice acestui areal socio-cultural, iar pe de altă parte, personalitatea deţinutului va suferi modificări marcante; de multe ori se poate observa, mai ales în cazul recidiviştilor sau cei cu pedepse mari, o reorganizare negativă a sistemului propriu de nevoi, ceea ce va îngreuna simţitor posibilitatea de reeducare, de reinserţie socială etc. Specificitatea socială şi morală a mediului carceral determină o reconfigurarea a priorităţilor, a valorilor după care deţinuţii îşi ghidează existenţa (activităţile şi relaţiile ce semenii), a modului de apreciere a diferitelor fapte individuale sau colective (cel mai adesea, deţinutul va ţine seama doar de interesele proprii), ceea ce sugerează un sistem de nevoi inferioare şi un nivel deficitar de moralitate.

Recunoaşterea elementelor specifice şi nefaste ale mediului carceral îndeamnă la conceperea unei reforme eficace la toate nivelurile ierarhiei instituţionale şi, cel mai firesc, în rândul personalului care lucrează nemijlocit cu deţinuţii. În acest fel, toate activităţile şi programele educative sunt reevaluate şi se încearcă dezvoltarea unor programe eficace în vederea diminuării risculudi e recidivă şi a unei reinserţii sociale autentice a deţinutului, întrucât cea mai importantă este preţuirea omului şi construirea unei lumi pe măsură.. Continuarea acestei aprecieri asupra fiinţei umane poate fi „revăzută“ în programele susţinute de Serviciul de Probaţiune, unde individul deviant este respectat în specificitatea proprie, este susţinut în vederea reintegragrii şi adaptării la sistemul socio-profesional. Această alternativă „corectivă“ aplicată individului „certat cu legea“ este apreciată drept o „metodă de pedepsire cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică, fără taxă, unor infractori selectaţi în funcţie de particularităţile de personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, în relaţie cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o şansă de a-şi schimba stilul de viaţă, de a se integra în societate fără riscul de a comite noi fapte penale.“ (C.G. Cartledge, 1995).

Toate aceste caracteristici şi realităţi ale metodelor punitive atrage tot mai mult atenţia în ceea ce priveşte modalitatea de reinserţie

65

socială şi profesională a individului delincvent. Ţinând seama de aceste considerente teoretice, ne-am propus să evidenţiem influenţa mediului punitiv asupra personalităţii celui pedepsit - diferenţele marcante între cel deţinut şi cel aflat în programele de supraveghere şi consiliere, ceea ce va determina optarea pentru un program de reinserţie sau altul; întrucât este lesne de înţeles faptul că specificul trăsăturilor de personalitate ale individului delincvent reprezintă un element decisiv în procesul de reintegrare socială şi profesională a acestuia. Mediul în care individul îşi execută pedeapsa îşi pune amprenta asupra personalităţii sale într-un mod indubitabil. În acest fel, subiecţii din mediul privativ şi cei din serviciul de probaţiune îşi vor contura un anumit profil, mai mult sau mai puţin real; mai mult sau mai puţin defectuos. Prin programele de consilire, individul deviant este susţinut, acesta reuşeşte să îşi „reconfigureze“ maniera de autoapreciere, ceea ce îi va permite menţinerea unui nivel optim al stimei de sine. Nu acelaşi lucru poate fi afirmat cu privire la subiecţii aflaţi în penitenciare, aceştia ajung să-şi „confunde“ auto-imaginea cu „hetero-imaginea“. Astfel, indiferent de „experienţa“ lor în acest mediu, îşi vor găsi mijloace de compensare, de „linişte a propriei conştiinţe“ şi o semnificativă indulgenţă faţă de propria persoană pe diferite paliere ale existenţei, o diferenţă majoră remarcându-se doar la aspectele legate de muncă: deţinutul recidivist este mult mai indolent şi neglijent faţă de unele activităţi, sarcini, în timp ce individul aflat la prima depunere va căuta să compenseze şi să se facă remarcat de către personalul penitenciarului. În ceea ce priveşte imaginea idealizată asupra propriei persoane – Eul ideal, deţinuţii recidivişti nu reuşesc să facă distincţia între „realitate“ şi „proiecţie“, dezvoltă o serie de dorinţe nerealiste în viaţa socială (reinserţia socială presupune o consonanţă între expectanţele individului şi realităţile sociale), dar şi evaluarea asupra activităţilor legate de muncă este realizată într-o manieră nerealistă, iresponsabil. Astfel, aceştia fiind confruntaţi cu expectanţele realiste ale limii „de afară“ resimt o nepotrivire acută, ceea ce-i determină să reitereze actul infracţional şi să se reîntoarcă la mediul sociale, puternic viciat, din penitenciar, dar la care s-a adaptat semnificat. Acest fapt nu este valabil, însă, pentru deţinuţii primari, care îşi regretă fapta, într-o anumită măsură, şi care îşi 66

proiectează o serie de abilităţi care să-şi permită să „iasă cât mai repede şi ssă-şi continue viaţa“. Pe celelalte faţete ale Eu-lui ideal – interrelaţionale, emoţionale şi intelectuale, nu există diferenţe marcante, acest fapt fiind explicat prin caracteristicile mediului carceral, unde punctele „nevralgice“ sunt puternic mascate, iar caracteristicile idealizate, dorite ajung să fie apreciate ca şi existente.o situaţie similară se înregistrează şi în cazul Eu-lui anxios, unde acele caracteristici indezirabile ale individului se pot remarca doar la nivelul stilului expresiv şi celui interpersonal. Mediul carceral, prin caracteristicile sale, dezvoltă o anumită faţadă care „protejează“ deţinutul de unele experienţe indezirabile. Predominanţa comportamentelor orientate spre bunăstarea proprie, egocentrismul şi indolenţă faţă de colegii de celulă, mai mult menţinerea unor relaţii şi comunicări defectoase ca şi conţinut, prin ascunderea opiniilor, ideilor şi afectelor (pozitive sau negative) permite infractorului o diminuare semnificativă a Eu-lui nedorit, respins; acesta ajunge să îşi aprecieze comportamentele şi gândurile prin proiecţia rezultatelor de la ceilalţi: „am fost pus să...“ , „ceilalţi ...“, iar temerile sale sunt tot mai stinse.

Potenţialul grad de reinserţie socială a individului a fost operaţionalizată prin intensitatea celor trei faţete ale stimei de sine (Eu-l real, Eu-l ideal şi Eu-l anxios), gradul de dezvoltare a relaţiilor cu ceilalţi infractori, sistemul de valori (prin prisma căruia se va aprecia pedeapsa, precum şi mediul carceral, respectiv serviciul de probaţiune). Rezultatele obţinute confirmă pe deplin caracterul patologic al mediului privativ, unde indivizii, în urma procesului de adaptare şi reconfigurare a unor caracteristici şi valori proprii, vor dezvolta cu multă uşurinţă imagini proprii semnificativ deficitare, din punct de vedere calitativ, diferenţe majore faţă de cei din mediul de probaţiune înregistrându-se mai ales la nivelul stilului muncii, interrelaţionării şi emoţional. Astfel, deţinutul, dominat de dezamăgiri şi anxietăţi puternice, debusolat şi părăsit de cei dragi, acceptă incluziunea în noul mediu, ceea ce-i facilitează dezvoltarea unor relaţii cu ceilalţi, urmărind doar satisfacţii imediate, fără a ţine sema de împrejurări şi căile urmate, unde alierea cu ceilalţi este justificată de faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate acestea, prieteniile sunt lipsite de substrat emoţional, cognitiv,

67

motivaţional şi , mai ales, moral. În acest sens, individul îşi va dezvolta o serie de trăsături care îi vor permite conturarea unui Eu la limite superioare, ceea ce-i conferă un confort psihic marcant. La polul celălalt, serviciul de probaţiune oferă posibilitatea individului de a se autoevalua, de a-şi identifica limitele şi a le depăşi, fără a-şi reprima trăirile, temerile şi îndoielile; mai mult, acesta reuşeşte să-şi analizeze gesturile nu doar din prisma câştigului imediat, ci din prisma consecinţelor pe termen lung, ceea ce-l motivează suplimentar în regretarea faptei comise şi dezvoltarea unor abilităţi care să-i permită evitarea altor acte infracţionale. Mai mult decât atât, recunoscându-şi faptele şi urmările nefaste ale acestora, individul devine mult mai conştient de acţiunile sale, iar interesul pentru „remodelare“ este semnificativ.

Programul de reinserţie socială şi profesională a individului „certat cu legea“ trebuie să ţină seama, într-o măsură semnificativă, de o serie de caracteristici ale individului, de gradul stimei de sine specific acestuia, toate acestea furnizând detalii preţioase asupra şansei de readaptare la „lumea de afară“, precum şi prevenirea unei eventuale reiterări a actului infracţional. În acest fel, prezumţia conform căreia specificitatea celor cinci factori majori de personalitate – Nevrozism, Extraveriunea, Deschiderea, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea – vor influenţa semnificativ conturarea celor trei faţete ale stimei de sine a fost parţial confirmată. Analiza acestei ipoteze a fost efectuată pe ambele categorii de subiecţi: deţinuţi (recidivişti şi primari), precum şi cei din evidenţa serviciului de probaţiune. Rezultatele obţinute confirmă pe deplin caracterul patologic al mediului privativ, unde indivizii, în urma procesului de adaptare şi reconfigurare a unor caracteristici şi valori proprii, vor dezvolta cu multă uşurinţă imagini proprii semnificativ deficitare, din punct de vedere calitativ, diferenţe majore faţă de cei din mediul de probaţiune înregistrându-se mai ales la nivelul stilului muncii, interrelaţionării şi emoţional. Astfel, deţinutul, dominat de dezamăgiri şi anxietăţi puternice, debusolat şi părăsit de cei dragi, acceptă incluziunea în noul mediu, ceea ce-i facilitează dezvoltarea unor relaţii cu ceilalţi, urmărind doar satisfacţii imediate, fără a ţine sema de 68

împrejurări şi căile urmate, unde alierea cu ceilalţi este justificată de faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate acestea, prieteniile sunt lipsite de substrat emoţional, cognitiv, motivaţional şi , mai ales, moral. În acest sens, individul îşi va dezvolta o serie de trăsături care îi vor permite conturarea unui Eu la limite superioare, ceea ce-i conferă un confort psihic marcant. La polul celălalt, serviciul de probaţiune oferă posibilitatea individului de a se autoevalua, de a-şi identifica limitele şi a le depăşi, fără a-şi reprima trăirile, temerile şi îndoielile; mai mult, acesta reuşeşte să-şi analizeze gesturile nu doar din prisma câştigului imediat, ci din prisma consecinţelor pe termen lung, ceea ce-l motivează suplimentar în regretarea faptei comise şi dezvoltarea unor abilităţi care să-i permită evitarea altor acte infracţionale. Mai mult decât atât, recunoscându-şi faptele şi urmările nefaste ale acestora, individul devine mult mai conştient de acţiunile sale, iar interesul pentru „remodelare“ este semnificativ.

Rezultatele calitative şi cantitative al studiului nostru reamintesc faptul că procesul de reinserţie a infractorului este unul amplu şi foarte anevoios, cu un risc crescut de reîntoarcere la vechile obiceiuri. Evidenţiind superioritatea probaţiunii, în faţa pedepsei prin recluziune, la finalul studiului nostru am propus ca şi manieră de reintegrare a delincventului, două programe: OTO şi STOP care au la bază o reconfigurare cognitivă şi comportamentală, prin schimbarea opticii asupra factorilor de risc, a sentimentelor şi gândurilor asociate actelor infracţionale, prin stabilirea unor obiective şi plan de aplicare în vederea atingerii lor. Aceste remodelări profunde au drept urmare dezvoltarea unui sistem axiologic valid şi apreciat de către societate, elaborarea unui nou sistem de analiză şi evaluare a propriilor acţiuni, responsabilizarea individului. Se vor învăţa noi comportamente adaptate expectanţele „normale“ ale societăţii, precum şi o reajustarea a evaluării propriului potenţial, toate acestea permit o valorizare de sine optimă în vederea integrării în „rândul celorlalţi“.

69

Bibliografie

Abraham,P., Nicolescu, V.. (2000): Probaţiunea în sistemul judiciar românesc - între dorinţe şi realizări, în voI. ,,Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie“, coord. Zamfir, C., Editura „Expert“, Bucuresti, Aioniţoaie, C. & Sandu, E.I., coord. (1992): Tratat de tactică criminalistică. Ed. „Carpaţi“, Bucureşti, Amza, T. (2000): Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura „Lumina Lex“, Bucureşti,70

Arbuthnot, J., Gordon, D.A. & Jurkovic, G.J. (1987): Personality - în H.C.Quay (Ed.), Handbook of juvenile delinquency, Ed. „John Wiley“, New York, Balahur D. (2001): Fundamentele socio-juridice ale probaţiunii, Editura „BIT“, Iaşi, Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985): Introducere în sociologia devianţei. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Banciu, D. (1992): Control social şi sancţiuni sociale. Ed. „Hyperion XXI“, Bucureşti. Banciu, D. (1995): Sociologie juridică, Editura „Hyperion“, Bucureşti Barland, H.G. (1988): The Polygraph Test-Lies, Truth and Science, Sage Publication, Basiliade, G. (1990): Probleme criminologice ale recidivei în „Revista de ştiinţă penitenciară“ 3-4. Bocancea, C, Neamţu, G. (1999): Elemente de asistenţă socială - Editura „Polirom“, Iasi, Bogdan, T.(1973): Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, Bogdan, T., Sântea, I. & Drăgan-Cornianu, R. (1983): Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, Bogdan, T. & Sântea, I. (1988): Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti Brezeanu, O. (1998): Minorul şi legea penală - Editura „Ali Beck“

Bucuresti, Burnett, R (2004): One to one ways for promoting desistence, in „Search of an Evidence Base“ Burnett, R and Robert, C., (2005): What works în probation and youth justice, in Probation Journal, Sage, Butoi, T.(2000): Suicid şi agresivitate, Editura „Polirom“, Iaşi, Buş, I. (1997): Psihologie judiciară, Ed. „Presa Universitară

Clujeană“, Cluj-Napoca, Buş, I. (2000): Psiho-detecţia comportamentului simulat, Ed.

„Ingram“, Cluj-Napoca, 71

Canton, R., Hancock, D., (2007): Dictionary of Probation and OffenderManagement, „Willian Publishing, U.K. Cioclei, V. (1996): Criminologie etiologică, Ed. „Actami“,

Bucureşti, Ciofu, I. (1974): Comportamentul simula, Ed. Academiei,

Bucureşti, Cioclei, V. (2005): Manual de criminologie, Ediţia a III-a, Ed „All

Beck“, Bucureşti Codul Penal al României (1996, Grupul de Edituri „Tribuna“,

Braşov, Codul de Procedură Penală (1996), Grupul de Edituri „Tribuna“, Braşov, Craciun, A. (2000): Legislaţie în asistenţa socială, voI. I-II, Ed. „Naţional“, Bucuresti, Dafinoiu, I. (2002): Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, Ed. „Polirom“, Iaşi, Dragomirescu, V. (1980): Problematică şi metodologie medico-legală.,Ed. „Medicală“, Bucureşti. Doron, R., Parot, F., coord. (1999): Dicţionar de psihologie (trad), Ed. „Humanitas“, Bucureşti, Dostoievski, F.M. (1960): Amintiri din casa morţilor, Ed. „biblioteca pentru toţi“, Bucureşti, Dragomirescu, V. T. (1976): Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Dumitrescu, F. (1991): Curs de psihologie judiciară, Ed. „Atheneum“, Bucureşti, Durkheim, E.(1974): Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, Durnescu, I. (1998): Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, Ed. „Themis“, Craiova, Fattah, E. (1967): Toward a criminological classification of victims în International Criminal Police Review, 209, 162-169, Florian, G. - Aspecte psihologice ale privării de libertate - ,,Buletin penitenciar“ nr.1/1981.

72

Florian, G.(1996) - Psihologie penitenciară, Ed. „Oscar Print“ Bucureşti

Florian, G. (1999)- Dinamica penitenciară. Reforma structurilor interne, Ed. „Oscar Print“ - Bucureşti, Florian, G. (2003): Fenomenologie penitenciar , Ed. „Oscar Print“, Bucureşti, Gibbs, J.C. (1987): Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed. „John Wiley“, New York, Golstein, A.P. & Glick, B. (1987): Aggression replacement training: A comprehensive intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press, Kaplan, H.B. (1980): Deviant behavior in defense of self - Academic Press, New York, Lamborn, L. (1968).:Toward a victim orientation in criminal theory în Rudgers Law Review, 22, 733-768. Lombroso, C. (1895): L’Homme criminel. Ed „.Felix Alcan“, Paris ,,Ghid de practici institutionale în instrumentarea cauzelor cu minori“- editat de Asociaţia „Alternative Sociale“ Iaşi, 2005, Home Office : A handbook for Evaluating Probation Work with Offenders - National Standards for the Supervision of Offenders in the Comunity 2000 Home Office Research Study : Reducing offending: an assesment of research evidence on ways of dealing with offending behaviour London Home Office Howitt, D., Cramer, D. (2006): Introducere în SPSS pentru psihologie (trad.), Ed. „Polirom“, Iaşi, Iacobuţă, I. (2002): Criminologie,Ed. „Junimea“, Iaşi, Legea nr. 129/ 2002 privind Organizarea şi Funcţionarea Serviciilor de Reintegrare Socială şi Supraveghere, Manualul consilierului de reintegrare socială, (2001), Editura „Themis“, Fundaţia Europeană ,,Nicolae Titulescu“, Craiova, Manual de practică în domeniul reintegrării sociale şi supravegherii, Anul III, nr. 9/2004, Bucuresti, Editura „Oscar Print“,

73

Miclea, M., coord. (2002-2003): Psihologie judiciară – curs postuniversitar, Cluj-Napoca: Universitatea ,,Babeş-Bolyai“.Mitrofan, N, Butoi, T, Zdrenghea, V. (2000): Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa“, Bucureşti, Minulescu, M. (1996): Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Garell Publishing House, Bucureşti, Minulescu, M (2003): Teorie şi practică în psihodiagnoză, Ed.Fundaţiei „România de mâine“, Bucureşti, Nicolae, G., Badea, M (2008): Programul STOP, Gândeşte-te şi schimbă, în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probaţiune, Ed. „Euro Standard“, Bucureşti, O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, Ordonanţa nr. 81/1999 pentru aprobarea participării Ministerului Justitiei ca membru permanent la Convenţia Europeană Permanenta de Probaţiune, OUG 92/ 2000 privind Organizarea şi Funcţionarea Serviciilor de Reintegrare Socială a Infractorilor şi de Supraveghere a Executării Sancţiunilor Neprivative de Libertate, Păunescu, C. (1994): Agresivitatea şi condiţia umană. Ed.Tehnică, Bucureşti, Piéron, H. (2001): Vocabularul psihologiei (trad.), Ed. „Univers Enciclopedic“, Bucureşti, Pinatel, J. (1971): La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris, Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M. (1996): Psihopatologie relaţională, Ed. „Junimea“, Iaşi, Poledna, S. (2002): Modalităţi de intervenţie psihosocială în activitatea de probaţiune - Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, Pitulescu, I. (1995): Delincvenţa juvenilă, Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti, Popescu-Neveanu, P. (1978): Dicţionar de psihologi,. Ed.Albatros, Bucureşti, Preda, V. (1981): Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,74

Probation Working for the East of England - National Probation Service 2003 Prună, T. (1994): Psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei „Chemarea“, Iaşi, Quay, H.C. (1987): Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay, Handbook of juvenile delinquency, Ed. „John Wiley“, New York, Radu, I. coord., Iluţ, P., Matei, L. (1994): Psihologie socială, Ed. „Exe“ SRL, Cluj-Napoca, Rascanu, R. (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie social, Ed. „Lumiona Lex“, Bucureşti, Rascanu, R.(1997): Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Ştiinţă şi Tehnica, Bucureşti, Rădulescu, M.S. (1994): Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, Rădulescu, M.S. (1996): Sociologia crimei si criminalităţii, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa“, Bucuresti, Rădulescu, M.S. (1998): Sociologia devianţei, Ed. „Victor“,

Bucureşti, Rutter, M. & Giller, H. (1984): Juvenile delinquenc,: Trends and perspectives, Ed. „Guilford“, New York, Sasu, C. (1985): Psihologie socială aplicată, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, Schafer, S. (1977): Victimology. The victim and His Criminal, Pretice-Hall Company, Reston, Virginia, Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probaţiune, Ed. „Euro Standard“, Bucureşti, Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V. (2003): Criminologie clinică,: Ed. „Polirom“ Iaşi, Snacken, S., (2006): A Reductionist Penal Policy and European Human Rights Standards, în „European Journal of Criminal Policy“ 12: 14,- 164, Stănişor, E., Bălan, A., Pripp, C (2004): Universul carceral, Culegere de studii de criminologie şi penologie, Ed. „Oscar Print“, Bucureşti, Thio, A. (1988): Deviant behavior, Harper Collins Publishers Inc.

75

Tucicov-Bogdan, A. (1973): Psihologie generală şi psihologie socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, Vanstone, M., (2004): Supervising Offenders in the Community: A history o prbation theory and practice, Andershot; Ashgate Vlad, M., Mihăilă, P., (2008): Programul Unu la Unu (OTO) în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probaţiune, Ed. „Euro Standard“, Bucureşti, Walmsley, R., (2000): World Prison populations: an attempt at a complete list, în „Imprisonment todaz and tomorrow“ (second edition), Editors Dirk van Zyl Smit and Frieder Dünkel; Deventer and Boston: Kluwer, Zdrenghea, V & Butoi, T. (1992): Biodetecţia judiciară, Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.

76