războiul de 100 de ani
DESCRIPTION
nTRANSCRIPT
Războiul de 100 de ani
de Mihaela Mihăilescu • 30 May 2013• Comentează
1337- 1453
Conflict cu efecte devastatoare pentru Franţa, acest război a fost determinat de interese
dinastice, afirmate după stingerea dinastiei franceze a Capetienilor atât de regele Angliei
Eduard al III-lea, cât şi de regele încoronat al Frântei, Filip al VI-lea de Valois, dar şi de
probleme teritoriale.
Acestea din urmă proveneau din dispută anglo-franceză asupra Flandrei şi din refuzul lui
Eduard al III-lea de a prestă jurământ de vasalitate regelui Frântei pentru Guyanne,
teritoriu francez aflat în posesia monarhiei engleze.
Războiul se deschide cu o hotărâre de natură economică: stoparea exportului de lână engleză
către Flandra, ceea ce echivala cu sufocarea economiei acestei regiuni.
Flandra este nevoită să accepte o alianţa cu Anglia, chiar dacă, teoretic, era vasală Frântei.
Urmează conflicte cu caracter local, care culminează cu prima mare bătălie a războiului: luptă de
la Crécy (1346), precedată de devastarea Normandiei de către armată engleză. Dezastrul armatei
franceze a fost provocat de arcăşii englezi care au scos din luptă cavaleria grea franceză.
După zece ani, situaţia s-a repetat în timpul bătăliei de la Poitiers (1356), în urmă căreia regele
Frântei, Ioan cel Bun, a fost luat prizonier. În urmă tratatului de la Brétigny, întregul sud-vest al
Frântei intra sub control englez.
Urmaşul lui Ioan cel Bun, Carol al V-lea (1364 – 1380), denunţă acest tratat şi împreună cu
conetabilul du Guesclin reuşeşte să restabilească situaţia şi să-i alunge pe englezi din cea mai
mare parte a teritoriului francez. După moartea lui Carol al V-lea, urmaşul sau, Carol al VI-lea,
minor şi prezentând probleme mentale, este tutelat de unchii săi, puterea revenind marilor
principi. Aceştia ajung să se angajeze într-un sângeros război civil purtat între casele princiare
d’Armagnac şi de Burgundia. În 1414 Parisul este ocupat de armată lui Bernard d’Armagnac, iar
burgunzii se aliază cu Anglia.
După un an, armată engleză condusă de Henric al V-lea debarcă pe şol francez şi reuşeşte, în
condiţii de minoritate numerică absolută, să înfrângă din nou trupele franceze, în bătălia de la
Azincourt. Victoria este urmată de proclamarea să că rege al Frântei şi de ocuparea nordului ţării,
inclusiv a Parisului.
În momentul în care existenţă însăşi a statului francez era ameninţată, şi-a făcut apariţia Ioana
d’Arc. Ea însufleţeşte armată franceză a lui Carol al VII-lea (1422 – 1461) şi reuşeşte să
elibereze în 1429 Orléans, Troyes, Chalons, Reims. După arderea ei pe rug sub acuzaţia de
vrăjitorie (1430), englezii au pierdut războiul. Până în 1453, când are loc ultima bătălie, cea de la
Castillon, Anglia a pierdut toate teritoriile franceze pe care le deţinuse, cu excepţia portului
Calais.
La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar
conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de ani” avea să creeze
mari probleme ambelor monarhii.
Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei actuale în posesia regilor
Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligaţiile
contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a fost refuzul regelui
Eduard al III-lea al Angliei să presteze omagiu regelui Franţei pentru ducatul Guyenne (sud-
vestul Franţei).
O altă cauză priveşte rivalitatea franco-engleză pentm comitatul Flandrei, zonă foarte prosperă
din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în sfera de influenţă
a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care materia primă (lâna)
provenea în mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale între cele două zone erau
foarte importante.
Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care, diminuând veniturile obţinute
de seniori pe seama ţăranilor, îi îndeamnă pe cei dintâi să vadă din nou în război o sursă
„onorabilă” de câştiguri.
Cauza imediată a războiului a fost însă reprezentată de criza pentru succesiunea la tronul Franţei
deschisă prin moartea în 1328 a ultimului urmaş direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Cum
toţi cei trei fi ai regelui muriseră fără a lăsa urmaşi de sex masculin, se punea problema alegerii
unui nou rege. Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu Eduard al II-lea, regele Angliei, şi fiul
său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Dar nobilii francezi nu acceptă un rege
englez, pe care îl percepeau ca străin şi care devenea şi prea puternic în raport cu ei dacă reunea
cele două coroane, şi preferă o altă soluţie. Cea mai apropiată rudă a defunctului rege (Carol al
IV-lea) pe linie masculină rămânea vărul său, din ramura Valois a familiei capeţiene, care este
ales rege şi urcă pe tron sub numele de Filip al VI-lea. Mai târziu, pentru a justifica respingerea
lui Eduard al III-lea, a fost invocată o prevedere a vechii legi salice, prin care femeile nu puteau
moşteni pământ. Prin extensie, femeile şi urmaşii pe linie feminină nu puteau succeda la tronul
Franţei.
Războiul începe în 1337 şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct de vedere
numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor, înfruntând astfel dificultăţi de aprovizionare şi
recrutare. Acestea sumt însă doar relative, căci regele Angliei are numeroase posesiuni pe
continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi chiar de oarneni. Pe de altă
parte, există elemente de superioritate foarte importante în cazul Angliei. Obiceiul englez de a
răscumpăra cu bani serviciul militar datorat în cadrul relaţiilor feudo-vasalice, precum şi
impozitele aprobate de Parlament îi ofereau regelui posibilitatea să întreţină o armată
profesionistă. Arcaşii englezi, recrutaţi dintre ţăranii liberi şi pricepuţi în mânuirea celor mai
ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori în faţa cavaleriei
greu înarmate franceze.
La Crécy în 1346 şi la Poitiers în 1356, cavaleria franceză, greoaie şi indisciplinată, a fost
distrusă de arcaşii englezi. De altfel, în faţa unei noi tehnici de luptă, care permitea uciderea de la
distanţă, cavalerii erau aproape neputincioşi, ei fiind obişnuiţi cu lupta de aproape, în care scopul
nu era uciderea adversarului ci capturarea lui pentru a obţine o răscumpărare.
Acest lucru i se întâmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la Poitiers şi silit să
se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa, unde se declanşează
profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor în frunte cu Etienne Marcel, starostele
negustorilor din Paris, constatând ineficienţa regelui şi a marii nobilimi, încearcă să instituie
controlul regalităţii de către Stările Generale. În acelaşi timp se declanşa şi marea răscoală a
ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile mercenarilor, scăpaţi de sub
control după înfrângerea de la Poitiers şi care nu mai avea, pe moment, în slujba cui să se pună.
Ţăranii erau, în acelaşi timp, convinşi de inutilitatea sau chiar de trădarea nobilimii care nu
fusese în stare să apere regatul, lăsându-se înfrântă succesiv de englezi. Între mişcarea orăşenilor
şi răscoala ţărănească nu exista unitate de obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel
Rău, regele Navarrei, ambele au fost înfrânte.
În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei de victorii
engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea mai importantă
este transfonnarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru război în impozite
permanente. Astfel, şi regalitatea franceză avea la dispoziţie o sursă de venituri mai puţin supusă
hazardului. Pe de altă parte, regele a numit in fruntea armatei comandanţi pricepuţi, cum a fost
conetabilul Du Guesclin, şi a început să recurgă la o tactică asemănătoare celei engleze, prin
folosirea în măsură mai mare a infanteriei. Au fost evitate noi confruntări decisive, războiul fiind
transfonnat într-unul de uzură, al cărui scop era, pentru francezi, să distrugă bazele de
aprovizionare pe care englezii le aveau pe continent. Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se
retragă din Franţa, unde spre 1380 mai stăpâneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).
Deşi confiuntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt Tyler şi a
efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din nou iniţiativa
spre sfârşitul secolului. La Azincourt, în 1415, victoria engleză făcea să treacă din nou sub
controlul Angliei o mare parte din Franţa: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord de Loara,
inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare extrem de
favorabilă Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric al V-lea, regele
Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească peste ambele
regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale canalului Mânecii,
şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.
Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul
deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa Acestea au făcut
posibil succesul uluitor al acţiunii Ioanei d’Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care afirmând că
aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol (delfinul), înlăturat de la
moştenirea regatului, şi care mai stăpânea doar sudul Franţei, să-i pună la dispoziţie o armată. În
fruntea acesteia, într-o atmosferă de entuziasm religios, Ioana reuşeşte în 1429 să despresoare
oraşul Orleans, asediat de englezi, şi a cărui cucerire le-ar fi permis acestora să inainteze spre
teritoriile sudice, aflate încă sub control francez. De asemenea, ea reuşeşte să determine ungerea
ca rege a lui Carol la Reims, locul tradiţional de încoronare, care conferea legitimitate. Aceasta îi
era lui Carol al VII-lea cu atât mai necesară cu cât în 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui
englez şi al prinţesei franceze, era încoronat rege la Paris. Capturată de către burgunzi, apoi
cumpărată de englezi, Ioana d’Arc a fost judecată şi arsă pe rug pentru erezie, în 1431, la Rouen.
Dar reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi Franţa preia
definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-lea reuşea, până la
1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia portului Calais
(redobândit de Franţa abia în 1558).
Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei secolului al
XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic. În
afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie harta politică a
Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.
Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atât
la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar apartenenţa lor la
respublica christiana, ci şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficială
a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai joace acest rol, şi engleza îşi
dobândeşte acum întreaga demnitate.
În Franţa, sfârşitul războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin integrarea
în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui
Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun
într-un apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor
următori într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu moştenitoarea
ducatului Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.
Unificarea teritorială şi consolidarea puterii regale devin realităţi ireversibile în timpul domniilor
lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498), cu care se poate considera că
a început chiar trecerea la monarhia absolută.