Principii metodologice ale cercetăriiştiinţifice

Evaluarea cercetărilorştiinţifice

ETICA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE 1. CONSIDERAŢII GENERALE

Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe

planuri: ştiinţifică, morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o

cercetare este direct răspunzător pentru descoperirea sa. Elementul central al oricărei etici

a activităţii decercetare ştiinţifică îl reprezintă responsabilitatea cercetătorului faţă de

munca sa, dar mai ales de rezultatele acesteia. Cercetătorul ştiinţific trebuie să justifice

actul de cercetare, să justifice utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute, să încerce să

aducă prin cercetarea sa un beneficiu societăţii. Având în vedere aceste aspecte, orice

cercetare ştiinţifică trebuie pusă sub semnul unei cenzuri morale.

Activitatea de cercetare este astăzi o activitate de înalt prestigiu profesional ce reclamă

în mod obligatoriu un stil de muncă sau un model de conduită ce implică următoarele aspecte:

- seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;

- responsabilitate profesională, morală şi socială;

- respect faţă de muncă, faţă de tema cercetată, faţă de cercetător;

- sinceritate şi modestie;

- o cooperare sinceră, corectă în cadrul colectivului de cercetare;

- respectarea ierarhiilor, respectiv a statutelor şi rolurilor, în colectivul de cercetare

respectiv;- comunicarea rezultatelor cercetării după o prealabilă şi serioasă verificare a acestora, comunicare ce trebuie să aibă caracter de corectitudine şi valoare ştiinţifică.

Etica cercetării trebuie să aibă în vedere şi “abaterile morale” ale cercetătorilor

ştiinţifici. Printre “abaterile morale” de la normele eticii cercetării ştiinţifice se pot

menţiona următoarele aspecte mai frecvent întâlnite:

- furtul de idei; - cercetări cu caracter paralel care urmăresc subminarea unei activităţi autentice de cercetare pentru a o devaloriza, a o face lipsită de interes, de utilitate;

- comunicarea unor rezultate incorecte, false din punct de vedere teoretic sau oferirea unor produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase;

- utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.

Etica cercetării ştiinţifice are rolul de a preciza principiile, responsabilităţile şi

procedurile astfel încât cercetarea ştiinţifică şi inovarea să se desfăşoare în conformitate

cu principiile etice acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională.

Etica cercetării ştiinţifice reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi inovarea din unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare.

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:

-respectarea legii;

-garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;

-respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;

-asumarea responsabilităţilor.

2. TERMENI DE BAZĂ

oferirea unor produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase; - utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.

Etica cercetării ştiinţifice are rolul de a preciza principiile, responsabilităţile şi

procedurile astfel încât cercetarea ştiinţifică şi inovarea să se desfăşoare în conformitate

cu principiile etice acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională.

Etica cercetării ştiinţifice reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi inovarea din unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare.

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:

-respectarea legii;

-garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;

-respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;

-asumarea responsabilităţilor.

2. TERMENI DE BAZĂ Termenii de bază sunt definiţi astfel: •

acţiune ostilă – mijlocirea oricărei acţiuni efectuate pentru a acoperi instituţia

sau membrii ei de efectele negative asupra statutului unităţii sau instituţiei de cercetare-

dezvoltare. Ea se referă la angajări, acordarea de grade profesionale, promovări, obţinerea

de granturi sau contracte, cooperări etc.;

•

alegaţie – invocarea unei teorii, unei păreri, unui document etc. pentru a argumenta frauda în cercetarea ştiinţifică; •

anchetă – etapa iniţială a cercetărilor asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică, care se declanşează după alegaţie. Ancheta are rolul de a verifica dacă alegaţia are o bază reală sau nu şi este realizată de un număr mic de persoane; •

arbitrare – rezolvarea unei dispute asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică de către un arbitru. Decizia arbitrului trebuie respectată în toată unitatea sau instituţia de cercetare-dezvoltare

•

arbitru – persoană juridică sau fizică, cu calificare corespunzătoare, care trebuie să analizeze şi să decidă asupra gradului de culpabilitate al persoanei acuzate de abatere de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică; •

bună practică – respectarea ansamblului de acte normative care reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică; •

conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană

juridică sau fizică care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea si

obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea, raportarea

activităţilor de cercetare – dezvoltare şi obţinera de granturi sau contracte de

cercetare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză,

soţul/soţia, rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru unitatea

ori instituţia de cercetare –dezvoltare din care face parte;

•

comunitate ştiinţifică – grup de cercetători ştiinţifici ai unităţilor sau instituţiilor de cercetare-dezvoltare. În sens larg, totalitatea cercetătorilor ştiinţifici dintr-o ţară, dintr-o zonă a lumii sau din întreaga lume

confecţionare de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetarea ştiinţifică; • confidenţialitate – păstrarea secretului asupra cercetării ştiinţifice aflată în desfăsurare sau recent finalizate, asupra persoanei acuzată de fraudă şi asupra persoanei care face o alegaţie; • eroare – eroare neintenţionată, datorată insuficientei informări, insuficientei

practici profesionale, neglijenţei profesionale sau entuziasmului ştiinţificexagerat; depistarea erorii impune autorului ei obligaţia de a o denunţa public; încazul lucrărilor publicate, recunoaşterea erorii trebuie făcută în aceeaşi, revistă,jurnal etc. în care ea a apărut;• evaluare – aprecierea rezultatelor cercetării ştiinţifice prin folosirea unor criterii calitative şi cantitative, cum ar fi prestigiul revistei, jurnalului etc., numărul de citări, impactul asupra societăţii, sau asupra mediului ambiant etc; • fraudă – acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere,înstrăinare ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice, sau alte procedee care se abat mult de lapracticile acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care au ca scop obţinerea unuiprestigiu ştiinţific, a unor finanţări, a conducerii de proiecte sau a aceptăriirapoartelor de cercetare etc.;

•

integritate – politica cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor de

cercetare-dezvoltare şi a asociaţiilor cu preocupări în domeniul cercetării şi/sau

valorificării rezultatelor ştiinţifice pentru respectarea demnităţii umane, a

valorilor intrinseci ale ştiinţei, a animalelor şi a mediului înconjurător;

•

investigaţie – etapa a doua a cercetărilor asupra fraudei, care urmează anchetei şi care se bazează pe fapte dovedite; •

normă legală – prevedere legală care restrânge libertatea în cercetarea ştiinţifică, cum ar fi legile de respectare a demnităţii umane, de protecţie a animalelor , de folosire a drogurilor, a substanţelor chimice sau radioactive etc.; •

notificare – comunicarea scrisă făcută unei persoane acuzată de fraudă în cercetare; notificarea se trimite persoanei în cauză înaintea procedurilor de anchetă sau investigaţie; •

paternitate – calitatea de autor al unui produs ştiinţific; •

plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor

unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându- le drept

creaţie personală; violarea proprietăţii intelectuale prin însuşirea abuzivă de idei ale altuia

(altora);

probitate intelectuală – neacceptarea falsificării de rezultate ştiinţifice, neînsuşirea de idei sau rezultate ale cercetării ştiinţifice, nedivulgareaconflictelor de interese etc., cu scopul de a nu induce în eroare comunitateaştiinţifică şi de a nu crea prejudicii societăţii;• produs ştiinţific – produs industrial, agricol etc., publicaţie, brevet de invenţie, program de calculator etc. obţinut în urma activităţii de cercetare ştiinţifică;

• proprietate intelectuală – totalitatea mijloacelor prin care o idee este difuzată (carte, articol, suport electronic etc.), precum şi dreptul de autor corespunzător;după caz, proprietatea intelectuală se poate referi şi la tezele de doctorat; lucrareasemnată de mai mulţi autori aparţine fiecăruia dintre ei; dacă ideea n-a fostdifuzată printr-unul din mijloacele menţionate ea nu reprezintă o proprietateintelectuală;• responsabilitate – responsabilitatea cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare, precum şi a publicaţiilor ştiinţifice pentru păstrarea integrităţii în cercetare

•

sancţiune – sancţiune aplicată persoanei fizice sau juridice, care nu respectă reglementările bunei conduite în activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare; •

standard ştiinţific – normă sau ansamblu de norme care reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică; •

valoare ştiinţifică – calitatea unui produs ştiinţific de a contribui la progresul cunoaşterii

•

sancţiune – sancţiune aplicată persoanei fizice sau juridice, care nu respectă reglementările bunei conduite în activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare; •

standard ştiinţific – normă sau ansamblu de norme care reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică; •

valoare ştiinţifică – calitatea unui produs ştiinţific de a contribui la progresul cunoaşterii. 3. PRINCIPII Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea cercetării ştiinţifice. Această libertate este îngrădită de: •

respectarea demnităţii şi a drepturilor omului; •

protecţia animalelor; •

protejarea mediului ambiant. Libertatea cercetării ştiinţifice se asigură prin: •

accesul liber la sursele de informare; •

schimbul liber de idei; •

neamestecul factorului politic în activităţile de cercetare – dezvoltare şi inovare; •

necenzurarea produselor ştiinţifice;

Cinstea cercetătorului faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi cercetători constituie

un principiu etic de bază pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică. Necinstea poate

conduce la o imagine nepotrivită a ştiinţei şi poate altera încrederea reciprocă a

cercetătorilor.

Onestitatea cercetătorului ştiinţific asigură respectarea contribuţiilor predecesorilor,

concurenţilor şi partenerilor şi conduce la diminuarea numărului de erori şi exagerări.

Îndoiala asupra propriilor rezultate poate conduce la eliminarea erorilor.Responsabilitatea asupra apariţiei necinstei revine deopotrivă cercetătorului şi unităţiisau instituţiei de cercetare-dezvoltare.

Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică, diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării – dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită în cercetare. Cercetarea ştiinţifică nu trebuie să conducă la pagube sociale sau individuale. Acestprincipiu este de mare importanţă în special pentru elaborarea de teme finanţate din fonduri publice.Finanţarea cercetării din fonduri publice trebuie făcută, cu multă transparenţă, pe bazaunor criterii acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care sunt în concordanţă cu strategianaţională a cercetării ştiinţifice.Declanşarea conflictelor de interese constituie un mecanism de diminuare a influenţelornedorite asupra evaluării cercetătorilor ştiinţifici şi a rezultatelor cercetării. In acest fel seelimină subiectivismul evaluatorilor care, de regulă, aparţin aceluiaşi domeniu de cercetare.Presiunea exercitată negativ asupra cercetătorilor pentru creşterea numărului de produseştiinţifice este de neacceptat. Presiunea se reflectă asupra calităţii cercetării ştiinţifice şi aproduselor acesteia.

abotajul în cercetarea ştiinţifică reprezintă o crimă instituţională sau individuală. El trebuie pedepsit conform legislaţiei juridice în domeniu.

Universităţile au un rol major în prevenirea necinstei, instruirea viitorilor cercetătoriprivind buna conduită în cercetarea ştiinţifică constituind o misiune deosebit de importantă ainstituţiilor de învăţământ superior.Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare ştiinţifică reprezintă o protecţiefaţă de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor şi conducând lacreşterea valorii produselor ştiinţifice.Cooperarea trebuie să permită schimbul de idei, criticile reciproce, verificarea reciprocă a rezultatelor etc. Respectul faţă de proprietatea intelectuală şi faţă de probitatea intelectuală evită cazurile de fraudă sau plagiat.

Originalitatea şi calitatea produselor ştiinţifice trebuie să primeze asupra cantităţii la evaluarea rezultatelor cercetării ştiinţifice. Criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor cercetării ştiinţifice trebuie corelate cu cele care privesc originalitatea şi eficienţa procesului cunoaşterii. Datele primare care au condus la ieşirea pe piaţă a produsului ştiinţific trebuie păstrate,în condiţii de siguranţă, pe toată durata stabilită de unitatea sau instituţia de cercetare-dezvoltare.Datele primare trebuie să permită reproductibilitatea produsului ştiinţific şi în alte grupuri de cercetare

4. STANDARDE Respectarea standardelor ştiinţifice constituie o garanţie a bunei conduite în cercetarea ştiinţifică. Principalele standarde ştiinţifice generale exclud: • ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite; • confecţionarea de rezultate; • înlocuirea rezultatelor cu date fictive; • interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor; • plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor; • prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători; • neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări; • introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţări; • nedezvăluirea conflictelor de interese

deturnarea fondurilor de cercetare; • neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată a rezultatelor; • lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii activităţii la un proiect de cercetare, cu privire la : drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri; • lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate ale rapoartelor de evaluare, alegaţiilor, rapoartelor de cercetare etc.; • publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică, fără a se menţiona sursa iniţială şi/sau cu adăugiri nesemnificative; •

nerecunoaşterea metodologiilor şi a rezultatelor altor cercetători ca sursă de informare; • nerecunoaşterea erorilor proprii difuzarea rezultatelor proprii într-o manieră iresponsabilă, cu exagerări şi repetări; • nerespectarea clauzelor granturilor, contractelor, protocoalelor etc.; • împiedicarea unor cercetători în activitatea lor sau favorizarea altora.

5. RESPONSABILITaȚI Conducerile unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare trebuie să asigure structuraorganizatorică şi condiţiile care să permită respectarea principiilor şi standardelor buneiconduite în cercetarea ştiinţifică, precum şi buna funcţionare a comisiilor de etică.Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi cercetătorii ştiintifici însişipoartă responsabilitatea pentru respectarea normelor şi valorilor etice în cercetare –dezvoltare.Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare, ca şi cercetătorii ştiinţifici înşişi au responsabilităţi directe asupra: espectării dreptului la viaţă; • respectării libertăţii individuale; • respectării demnităţii umane; • protecţiei fiinţei umane, a animalelor şi a mediului mînconjurător; • libertăţii de expresie; • securităţii alimentaţiei; • securităţii sistemului de informatizare a datelor; Autorii aceluiaşi produs ştiinţific sunt solidari responsabili, şi, după caz, individual, pentru corectitudinea lui. Calitatea de autor onorific nu este acceptată. Unităţile şi instituţiile de cercetare – dezvoltare , precum şi cercetătorii ştiinţifici înşişiau datoria de a sesiza instituţiile statului atunci când constată că rezultatele cercetăriiştiinţifice au un efect negativ asupra societăţii.Responsabilitatea pentru folosirea corectă a fondurilor de cercetarer revine unităţilor şi instituţiilor din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare

Cercetare calitativă

Cercetarea calitativă este de tip exploratoriu şi presupune intervievarea unui număr restrâns de persoane, datele nefiind statistic reprezentative pentru populaţia studiată. Cercetarea de tip calitativ studiază în profunzimea lor: motivaţiile, emoţiile, percepţiile, sentimentele care îi determină pe oameni să acţioneze în diverse moduri.

 

Utilitate: dezvoltarea de ipoteze ca bază pentru realizarea unei cercetări de tip cantitativ, înţelegerea în profunzime a atitudinilor, opiniilor, credinţelor, comportamentelor unor persoane sau a unor grupuri de persoane

 

Metoda utilizată: interviul, studiul de caz

 

Tehnica de investigare: focus grupul, mini-grupul, interviul în profunzime, interviul în pereche/triada, observaţia, studiul de caz

 

Procedeul: intervievare structurată, intervievare semistructurată, intervievare nestructurată

 

Instrumentul de investigare: ghidul de interviu

 

Eşantionare: persoane sau grupuri de persoane care îndeplinesc condiţiile cerute de obiectivele studiului

 

Raportare: rapoarte descriptive, transcrieri ale interviurilor, prezentări

Cercetare calitativa vs. cantitativa (Qual vs. quant)By Andreea Nastase | Published: 2/2/2009

Nu stiu cine e in spatele Yellow Submarine Qualitative ( Edit: acum stiu, e Cristi Popa)dar am citit o insemnare cum ca ultimul trend e sa te plangi de rezultatele cercetarii calitative in general. Nu neaparat ca persoana care sta si se uita la focus group transcripts toata ziua sau rapoarte si mai stiu eu ce, dar nu cred in diferentierea brutala dintre cele doua. Nu cred ca o sa reusesc sa scriu toata insemnarea in romana asa ca daca aveti alergie la romgleza, ca de obicei, va poftesc sa nu cititi deloc si sa-mi faceti ziua mai usoara, lipsita de cuvinte precum ‘corporatisti’ si ’sclavi’. In definitiv unii din noi suntem sclavi pentru ca ne chinuim sa facem lucrurile mai bine, doar ca nu intotdeauna se vede sau are vreun efect direct. Suntem sclavii lui deferred gratification. 

In lupta cercetare cantitativa versus cercetare calitativa insa:

Cei ce fac cercetare calitativa nu cauta adevaruri sau dovezi, asa ca sampling sizes o sa fie mai mici si nu bazate pe probabilitate, ca in cercetarea cantitativa. In cercetarea calitativa ai nevoie de ceva credibil – dupa cum spunea cineva, nu ai nevoie de douazeci de oameni care sa-ti zica sfarsitul povestii ‘Scufita rosie’, dupa ce ai auzit de trei ori acelasi lucru e suficient sa stii ce se intampla.

Analiza cercetarii calitative mi se pare de multe ori mai grea decat analiza cercetarii cantitative – qual research e pentru cei care stiu sa spuna povesti sau sa prezinte rezultatele intr-un mod atragator. Atragator nu e cuvantul ideal dar nici convingator nu e, probabil o combinatie intre cele doua. Quant research literally writes itself. You get a lot from a little, while with qual you get (well, write) a little from a lot.

Din nou, e mai greu sa analizezi cercetare calitativa, avand mai multe etape, in special cand nu ai participat la focus grup. Trebuie sa te prinzi ce se intampla, sa faci conexiuni, sa cauti relatii intre ce ai descoperit, sa le pui la un loc si sa le verifici. In cercetarea cantitativa, trebuie sa editezi, sa codezi si sa introduci datele, poti fi ajutat si de un program gen SPSS, sa ai de-a face cu raspunsuri care lipsesc sau valori inexistente si sa alegi ce mod de prezentare e preferabil, sa testezi anumite ipoteze (si aici nu o sa intru in detalii despre CUM se face asta, e o poveste prea lunga si pentru alta data)

Cercetarea calitativa incearca sa inteleaga tipuri de comportament, motivatii, pareri si atitudini – in concluzie da, poate fi interpretata gresit si da, rezultatele nu pot fi interpretate decat intr-un anumit context.

Oricum nu exista un tip de cunostiinta dovedita stiintific pentru ca nu exista o metoda care sa mearga la sigur de fiecare data.

Pentru ca (nu mai stiu cine a zis), oamenii pot sa spuna ca isi iau sapun ca sa fie curati dar de fapt si-l iau ca sa fie mai frumosi.

Atunci cand alegi cercetare calitativa ar trebui sa te intrebi ‘cat de greu ar fi sa produc rezultate/informatie mai buna/precisa?’ si daca gasesti raspuns la intrebare probabil n-ai ales metoda de cercetare care trebuie;

Si bineinteles, nu vorbesc in numele tuturor, ci doar ce cred eu personal (etc.). Parerile sunt binevenite, mai ales ca I don’t do this for a living, it’s only a part of it.

n sinteza, cercetarea stiintifica este inseparabila de cunoasterea stiintifica. In ceea ce caracterizeaza stiinta si cercetarea se regaseste un anumit „model de gandire" care depaseste etapa simplei „observatii pasive". Gandirea stiintifica „intreaba" sau „pune intrebari" si da „raspunsuri" dupa anumite reguli metodice, fixandu-si punctul de vedere asupra unui anumit „proiect” care devine astfel, o „tematica de cercetare".

In felul acesta se face trecerea de la „observatia pasiva" la „enuntul epistemic” care-si are originea in dialectica. Datele rezultate din cercetarea stiintifica sunt structurate treptat, in domenii de cunoastere specializata diferential si ordonate logic, sintetizand o anumita categorie de „proiecte" sau „tematici" care au o sursa comuna, caractere inrudite si exprima adevaruri universal valabile in interiorul cunoasterii stiintifice. Rezulta ca domeniul de cunoastere stiintifica trebuie inceput prin „ordonarea proiectelor” si prin „clasificarea” acestora.

„Cunoasterea” si „descoperirea” au pus astfel, bazele activitatii de cercetare stiintifica si pe cele ale viitoarelor domenii stiintifice. Exista „etape” ce construiesc printr-o evolutie, istoria cunoasterii si a cercetarii stiintifice: etapa sentimentala, care a produs credinta ; etapa rationala, care a produs filosofia, si etapa experimentala, care a produs stiinta propriu-zisa.

Descoperirile si perspectivele in cunoastere ce au creat „noi modele de gandire si noi directii de actiune practica”.in sinteza, cercetarea stiintifica este inseparabila de cunoasterea stiintifica.in ceea ce caracterizeaza stiinta si cercetarea se regaseste un anumit „model de gandire" care depaseste etapa simplei „observatii pasive". Gandirea stiintifica „intreaba" sau „pune intrebari" si da „raspunsuri" dupa anumite reguli metodice, fixandu-si punctul de vedere asupra unui anumit „proiect” care devine astfel, o „tematica de cercetare". In felul acesta se face trecerea de la „observatia pasiva" la „enuntul epistemic” care-si are originea in dialectica.

Datele rezultate din cercetarea stiintifica sunt structurate treptat, in domenii de cunoastere specializata diferential si ordonate logic, sintetizand o anumita categorie de „proiecte" sau „tematici" care au o sursa comuna, caractere inrudite si exprima adevaruri universal valabile in interiorul cunoasterii stiintifice. Rezulta ca domeniul de cunoastere stiintifica trebuie inceput prin „ordonarea proiectelor” si prin „clasificarea” acestora. „Cunoasterea” si „descoperirea” au pus astfel, bazele activitatii de cercetare stiintifica si pe cele ale viitoarelor domenii stiintifice. Exista „etape” ce construiesc printr-o evolutie, istoria cunoasterii si a cercetarii stiintifice: etapa sentimentala, care a produs credinta ; etapa rationala, care a produs filosofia, si etapa experimentala, care a produs stiinta propriu-zisa. Descoperirile si perspectivele in cunoastere ce au creat „noi modele de gandire si noi directii de actiune practica”.

Metodă tiin ificăș țDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Portal Metodă științifică

Metoda științifică sau procesul științific este fundamental pentru investigația științifică și pentru dobândirea de către comunitatea științifică de noi cunoștințe bazate pe dovezi fizice. Savanții folosesc observația și raționamentul pentru a propune explicații provizorii pentru fenomene, numite ipoteze. Sub presupunerea materialismului metodologic, evenimentele observabile din natură (inclusiv operele artificiale ale omenirii) se explică doar prin cauze naturale, fără a presupune existența sau nonexistența supranaturalului. Prognozele derivate din aceste ipoteze sunt testate prin diferite experimente, care ar trebuie să fie reproductibile. Un aspect important al unei ipoteze este că trebuie să fie falsificabilă, cu alte cuvinte, trebuie să se poată verifica dacă este falsă. Dacă o propoziție nu este falsificabilă, atunci nu este o ipoteză, ci o opinie sau afirmație care se află în afara domeniului de cercetare științifică. Este de asemenea important de știut că o ipoteză nu poate fi dovedită, mai degrabă, datele dintr-un

experiment anume conceput pentru a testa o ipoteză pot ori să sprijine ori să respingă acea ipoteză.

Odată ce o ipoteză este verificată experimental în mod repetat, este considerată a fi o teorie și prognozele noi se bazează pe ea. Orice prognoză eronată, inconsistențe interne sau lacune, sau fenomene neexplicate, inițiază considerarea și generarea de corecții sau de ipoteze alternative, care ele însele sunt testate, ș.a.m.d. Orice ipoteză care este destul de validă pentru a face prognoze poate fi testată astfel.

O ipoteză neverificată poate să se bucure de interes considerabil în rândul specialiștilor din cauza eleganței sale sau a unei validități intuitive, sau a unei anticipări a verficării sale, deși nu este acceptată în mod formal până când există dovezi experimentale convingătoare; vezi exemplul relativității generale.

Dezvoltarea de noi tehnologii este legată de dezvoltarea cunoașterii potrivit metodei științifice, și poate servi atât ca un alt test al validității ideilor care stau la baza sa, cât și ca o sursă de instrumente noi cu care să aibă loc progresul în cunoaștere, lărgind domeniul observabilului sau îmbunătțind calitatea observațiilor. Mai mult, nevoia de a înțelege sau exploata un fenomen natural în cadrul procesului de dezvoltare a unei tehnologii poate constitui un impuls în a cerceta natura acelui fenomen. Vezi exemplul țițeiului.

Un punct de vedere larg răspândit este de a considera metodele științfice ca fiind logica care stă la baza activității științifice, de exemplu Karl Popper. Totuși, accentul pus pe această logică este criticat de cei care se concentrează asupra aspectelor sociologice (vezi sociologia științei și sociologia cunoașterii științifice.

O metodă științifică este un set de reguli de bază, pe care un om de știință le folosește pentru a dezvolta o experiență controlată pentru binele științei.

În metoda științifică, ipoteza este drumul care trebuie să conducă la formularea teoriei. Teoriile științifice, destinate să explice într-un fel sau altul fenomenele pe care le observăm, trebuie să fie sprijinite de experimente care să le certifice validitatea. Pilonul central al metodei științifice este reproductibilitatea, și anume capacitatea de repetare a unui anumit experiment.

Metoda științifică costă în următoarele faze:

Observarea unui fapt Formularea unei probleme

Propunerea unei ipoteze

Realizarea unui experiment controlat, pentru a testa validitatea ipotezei

Pentru o siguranță sporită în tragerea concluziei, întregul experiment trebuie să fie controlat. Experimentul controlat este acel experiment realizat prin tehnici care permit înlăturarea variabilelor care pot masca rezultatul.

În acest tip de experimente, se folosește metoda dublu-orb, o metodă care folosește:

Un grup de test (un grup care va fi efectiv testat)

Un grup de control (un grup care nu va fi testat şi care este folosit doar pentru a dovedi că testul este valid)

Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" și "lege fizică" au în știință alte înțelesuri decât în limbajul uzual. Oamenii de știință folosesc termenul de "model" pentru a exprima descrierea a ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicții care pot fi testate prin experiment sau observație. O ipoteză este o afirmație care ori (încă) nu a fost nici confirmată nici infirmată prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare științifică bazată pe observații empirice.

Cuvântul teorie este înțeles greșit mai ales de către laici. În limbaj comun înseamnă idei care nu se bazează pe nici o dovadă solidă; în contrast cu aceasta, oamenii de știință de obicei folosesc acest cuvânt pentru a se referi la mănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. A spune "mărul a căzut" este a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană a gravitației universale este un corp de idei care permit unui om de știință să explice cum a căzut mărul și să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.

Orice teorie foarte fructuoasă care a supraviețut timpului și care are o cantitate copleșitoare de dovezi pe care se sprijină este considerată a fi "dovedită" în sens științific. Unele modele acceptate universal, precum teoria heliocentrică și teoria atomică au supraviețuit testării empirice riguroase fără a fi contrazise, totuși nu este exclus ca într-o zi să fie infirmate. Teorii mai noi, precum teoria stringurilor pot oferi idei promițătoare, dar încă trebuie să treacă prin același proces pentru a fi acceptate.

Oamenii de știință niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie științifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot dovedi a fi imperfecte dacă observațiile noi sunt inconsistente cu cu ele.

Mecanica newtoniană este un exemplu faimos de lege care nu a supraviețuit experimentelor care implică viteze apropiate de cea a luminii sau apropiere față de câmpuri gravitaționale puternice. În afara acestor condiții, Legea lui Newton rămâne un model excelent de de mișcare și gravitație. Pentru că relativitatea generală oferă explicații pentru toate fenomenele descrise de mecanica newtoniană, este privită ca o teorie superioară.

Știința este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoștințe. Obiectivul metodei științifice este de a porin de la una sau mai multe ipoteze și a dezvolta o teorie validă.

Cuprins

[ascunde]

1 Criterii pentru cercetarea ştiinţifică 2 Procesul cunoaşterii ştiinţifice

3 Criteriile teoriei ştiinţifice

4 Criteriile experimentului ştiinţific

5 Vezi şi

6 Bibliografie

[modifică] Criterii pentru cercetarea tiin ificăș ț1. Știinţa nu este dogmatică. Se deosebeşte de religie prin faptul că nu are pretenţia de a fi în

posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt falsificabile, adică se pot testa şi verifica validitatea lor. Dar afirmaţiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi cercetate.

2. Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt documentate minuţios. Pentru asta există standarde, care asigură posibilitatea de a explica paşii care duc la o anume concluzie. Aici este importantă şi publicarea tuturor surselor folosite şi luarea în considerare a nivelului actual la care se află cercetarea în domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la fel precum progresul însuşi în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la celalaltă. Ele vin în spirjinul, critică sau perfecţionează teoriile existente.

3. Un principiu important este interogaţia sceptică în sensul unei atitudini critice faţă de rezultate şi teze proprii şi ale altora. Cunoştinţele ştiinţifice se deosebesc de cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace de coerciţie subtile sau făţişe şi interogaţia critică este cel puţin nedorită, în timp ce cele dintâi pot fi în principiu confirmate sau infirmate de căte oricine cu ajutorul raţiunii şi experienţei proprii. La fel se diferenţiază cunoştinţele ştiinţifice de cele cu caracter de revelaţie. Revelaţia, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele individului, nu este accesibilă celorlalţi şi astfel nu poate fi intersubiectiv verificată.

[modifică] Procesul cunoa terii tiin ificeș ș ț

Acesta este un model ideal (în unele științe numai o parte din pașii de mai jos pot fi parcurși și deseori cunoștințele sunt dobândite în alt mod, inclusiv prin hazard):

1. Observarea şi măsurarea fenomenelor2. Acumularea şi ordonarea materialului

3. Creearea de ipoteze şi modele, prognoze, stabilirea nivelului de importanţă

4. Testarea ipotezelor modelului prin experimente, teste, încercări

5. Confirmarea sau infirmarea ipotezelor

6. Publicarea rezultatelor, pentru ca acestea să poată fi validate de alţii

7. Modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului, în funcţie de rezultatul testelor şi de opiniile criticilor

8. În cazul confirmării, dezvoltarea unei teorii, care trebuie însă să îndeplinească anumite criterii

Atât timp cât teoria nu este falsificată, poate să fie considerată cunostinţă ştiinţifică

Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic. Pentru științele istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.

[modifică] Criteriile teoriei tiin ificeș ț Lipsa afirmaţiilor care se conţin pe ele însele ca premise

Consistenţă internă: lipsă de contradicţii în cadrul teoriei

Consistenţă externă: lipsă de contradicţii cu alte teorii recunoscute

Valoarea cercetării: explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate

Testabilitate empirică

Explicaţie eficientă

Falsificabilitate : o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmaţiile să poată fi infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin experiment nu pot fi considerate ştiinţifice

[modifică] Criteriile experimentului tiin ificș ț Obiectivitate (verificabilitate intersubiectivă): Un experiment este obiectiv, dacă cercetători

diferiţi, în condiţii identice, ajung la aceleaşi rezultate finale. Fidelitate (reliabilitate): Un experiment are un grad de fidelitate înalt, dacă în condiţii

echivalente, în repetate rânduri, duce la rezultate identice sau asemănătoare.

Validitate (valabilitate): Un experiment este vaild, dacă regula de măsură într-adevăr măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se evite ca alte caracteristici, care nu sunt măsurate, să nu influenţeze rezultatul. Totuşi, asta înseamnă o standardizare foarte riguroasă a condiţiilor în care are loc experimentul. Aceasta însă poate să influenţeze negativ valabilitatea. Dacă de exemplu, în cadrul unui experiment cu animale controlat riguros, anumite tipare de comportament trebuie să fie măsurate prin tratamentul A, se poate că acel tipar de comportament a fost cauzat nu de tratamentul respectiv, ci de circumstanţe (cuşcă mică, plictisitoare etc.).

Standardizare şi comparabilitate: rezultatele unui experiment numai atunci sunt comparabile, dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a asigura repetabilitatea şi verificarea unui experiment, regulile de evaluare a experimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

[modifică] Vezi și

CERCETAREA STIINTIFICA

Conceptul de metoda

           Etimologia termenului de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale,

drum. Putem afirma că metoda este drumul sau calea pe care porneşte cercetătorul în

demersurile sale. În acelaşi timp, ea este instrumentul folosit în vederea recoltării datelor şi a

verificării lor.

          Conceptul de metodă poate fi definit intr-o manieră analitică sau intr-una sintetică:

“Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii,

instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitatea unui proiect metodologic. Ea este

operatorul care mijloceşte trecerea , ridicarea treptată de la probleme de cercetare, enunţată în

plan teoretic, la reconstrucţia ei-observaţională experimentală, acţională-în vederea corectării,

optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau al 131d36b tul al practicii sociale

         În ceea ce ne priveşte, preferăm o formulare mai concisă: “Metoda defineşte calea,

itinerarul, structura de ordine sau programul după care se reglează acţiunile practice şi

intelectuale în vederea atingerii unui scop”. Definiţia noastră, în afara elementelor comune pe

care le cuprind şi celelalte, precizează mai bine natura acţiunilor sau a demersurilor

cercetătorului, acestea puţind fi atât intelectuale , cât şi practice.

Metodologia psihologică

          Metodele psihologiei, oricât de multe şi de perfecţionate ar fi, oricât de variate valenţe

ar avea, în sine, nesusţinute şi neintegrate într-o concepţie sau teorie globală, n-a dispune

aproape de nici o utilitate. “Metoda prin ea însăşi, nu generează nimic, iar a acorda metodei

prea multă putere-aşa cum fac unii filosofi-este o eroare”. Am putea însă continua, afirmând

că metoda capătă o putere nebănuităde îndată ce este incorporată în concepţia şi teoria

psihologică, în metodologie.

         Cel mai frecvent, metodologia este redusă la ansamblul, la totalitatea metodelor. Or, un

asemenea reducţionism este nepermis, el fiind nu doar neadevărat, dar şi extrem de simplist şi

neproductiv pentru cercetarea psihologică. Cei care comit o asemenea eroare grosolană intră

în conflict chiar cu etimologia termenului de metodologie, aceasta pătându-se traduce prin

ştiinţa metodei. Aşadar, nu o simplă aglomerare de metode, ci ştiinţa lor, adică organizarea,

legitatea şi finalitatea metodelor. Metodologia este teoria ştiinţifică a metodelor de cercetare şi

interpretare, cuprinzând concepţia şi principiile călăuzătoare ale unei discipline.

          Putem conchide că metodologia unei ştiinţe, deci şi cea a psihologiei, este ansamblul

concepţiilor şi principiilor teoretice care ghidează selecţia şi aplicarea metodelor şi mai ales

interpretarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.

Metoda analizei produselor activităţii

              Potenţele, forţele psihice ale omului, însuşirile şi capacităţile lui se exteriorizează nu

doar în conduite motorii, verbale sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii sale. În

desenele, în creaţiile literare realizate de un individ, în modul de formulare şi de rezolvare a

unor probleme, în construcţiile tehnice, în produsele activităţii stiinţifice sau ale oricărui tip de

activitate, se obiectivează, se “materializează” diversele sale disponibilităţi psihice. Analiza

psihologică a acestor produse ale activităţii furnizează nenumărate informaţii despre dinamica

şi nivelul de dezvoltare a capacităţilor psihice ale indivizilor.

            Aşadar, produsul activităţii,”desprins” de individ, devine oglinda creatorului său, iar

prin analiza lui psihologică vom reuşi să aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său. Pe

lângă depistarea caracteristicilor psihice ale unor persoane în viaţă, metoda analizei

produselor activităţii oferă şi posibilitatea caracterizării şi cunoaşterii unor persoane dispărute.

Metoda modelării şi simulării

          Este relativ nouă şi a apărut ca urmare a dezvoltării ciberneticii şi a inteligenţei

artificiale. În psihologie, modelarea se realizează în două planuri: -in plan operaţional-

paradigmatic şi în plan obiectual.

         În primul caz se face apel la diverse principii, reguli criterii de ordin logic şi statistico –

matematic, în vederea structurării demersurilor cognitive sau a modalităţilor experimentale de

abordare pe viu a unor funcţii psihice. 

          În al doilea caz – planul obiectual –sunt create şi cercetate modele de tip homomorfic

(analogic) ale diferitelor componente aparţinând sistemului psihic. Se folosesc, astfel ; -

modele machetă (substituţi concreţi sau transpuneri miniaturizate ale unei realităţi existente:

se confundă practic cu dispozitivul manipulat în vederea degajării legitimităţilor);- modele

analogice (comparaţii între diferitele instalaţii tehnice sau tehnologice şi sistemele vii;

conduitele instinctive au fost explicate de Lorenz prin analogie cu un model hidraulic): -

modele tip “scheme de funcţionare” sau “scheme bloc”(care redau sub forma unor figuri sau

reprezentări diferite secvenţe sau înlănţuiri de operaţii presupuse de procesarea informaţiilor.

De asemenea, se face apel la structurile logico/simbolice, programele simulative

           Modelarea simulativă a obţinut progrese însemnate în sfera proceselor perceptuale, a

celor de rezolvare a problemelor, mai recent trecându-se şi la simularea proceselor afectiv –

motivaţionale şi chiar a dinamicii generale a personalităţii.

Metoda anchetei psihologice

       Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, diferă de ancheta judiciară sau ziaristică,

presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a

unui grup social, ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor

psihocomportamentale. „Ancheta” ca metodă de cercetare prezintă două caracteristici

esenţiale;

1) caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerinţe riguroase şi să permită

recoltarea unor informaţii cuantificabile;

 2) caracterul particular al realităţii asupra căreia se apleacă; universul personal, intim al celui

cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alţii( ancheta psihoindividuală); universul

social, instituţionalizat ( ancheta socială); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau

activ, conştient sau inconştient (ancheta psihosocială).

          În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode, pe care le

prezentăm în continuare.

Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei.

 Folosirea ei ştiinţifică presupune parcurgerea mai multor etape:

 1) stabilirea obiectului anchetei;

 2) documentarea;

3) formularea ipotezei;

4) determinarea populaţiei (universului) anchetei;

5) eşantionarea;

6) alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;

7) pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);

8) redactarea definitivă a chestionarului;

9) alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane speciale destinate

acestei operaţii sau prin autoadministrare);

10) despuierea rezultatelor;

11) analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele finale;

12) redactarea raportului final de anchetă.

             Dintre toate acestea, etapele 6 şi 8 au o mare importanţă. Chestionarul constituie

instrumentul esenţial al acestei forme de anchetă. Din păcate, nu există unanimitate în opiniile

privind definirea lui.

              În legătură cu construirea chestionarului, cercetătorul psihologic trebuie să manifeste

atenţie faţă de următoarele probleme:

1) stabilirea conţinutului întrebărilor (de regulă acestea putând fi –întrebări factuale sau de

identificare- cer date obiective despre subiect, cum ar fi vârsta, sexul, studiile etc.; întrebări de

cunoştinţe; întrebări de opinii şi atitudini; în sfârşit întrebări de motivaţie);

2) stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri dihotomice închise, precodificate- da,nu; cu

răspunsuri libere, postcodificate- lăsate la iniţiativa subiectului; cu răspunsuri în evantai- mai

multe răspunsuri din care subiectul reţine unul, două care se potrivesc modului său de a fi, de

a gîndi sau pe care le ierarhizează în funcţie de valoarea acordată);

3) stabilirea formei întrebărilor care este capabilă să surprindă mai multe modalităţi de

raportare la realitatea sondată; perceptiv(„Ce impresie ţi-a făcut noul profesor?), proiectiv-

prezumtiv („Intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea profesională făcută?”), apreciativ- evaluativ

(„Consideri că angajarea ta în activitatea profesională este satisfăcătoare?”), motivator-

explicativ („De ce te pasionează electronica?”). Prin aceste forme distincte ale întrebărilor se

obţine diferenţierea mai riguroasă dintre planul real şi aspiraţional, se sesizează mai direct

gradul de conştientizare al subiectului ca şi capacitatea sa de înţelegere;

4) evitarea unor greşeli în formularea întrebărilor, ca de pildă;  -întrebări prea generale;-

limbaj greoi, artificializat, tehnicist, ştiinţific: - cuvinte ambigue, cu dublu înţeles: - cuvinte

vagi („cam aşa”, „de regulă”) : - întrebări tendenţioase, care sugerează răspunsul: - întrebări

prezumtive (care presupun cunoaşterea dinainte a unor date despre cel investigat): - întrebări

ipotetice (care atrag după ele un anumit tip de răspuns, de obicei afirmativ):

5) stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor (cea mai nimerită este următoarea:

întrebări introductive, de contact, de „spart gheaţa”: întrebări de trecere sau de „tampon”:

întrebări filtru: bifurcate: de motivaţie: de control: de identificare).

            Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi, faţă

în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant

păstrându-şi locul de emiţător sau receptor. Interviul, deşi strâns legat de alte fenomene

(întâlnirea, convorbirea, dialogul, interogatoriul), se deosebeşte net de ele.          

            Astfel, interviul presupune întâlnirea, fără ca întâlnirea să presupună neapărat

interviul. Între ele se stabilesc relaţii ca de la mijloc la scop. În întâlnire, interviul este unul

dintre scopurile posibile. În convorbire, avem schimb de informaţii în ambele sensuri,

persoanele schimbându-şi permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu. Dialogul şi

interviul se presupun reciproc, prin ele făcându-şi trecerea de la o stare la alta: totuşi, interviul

este mai mult decât un dialog, fiindcă în cadrul lui se obţin informaţii pe care nu le cunoaştem

dinainte. În fine, atât interogatoriul, cât şi interviul vizează strângerea de informaţii, ambele

fiind de tip maieutic; totuşi, în interogatoriu există conştiinţa faptului că o forţă exterioeră

impune obţinerea unui răspuns, în timp ce în interviu se lasă la alegerea subiectului

posibilitatea de a răspunde sau nu.

           În calitatea sa de strategie de culegere a informaţiilor, interviul poate fi conceput ca

metodă integrată altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi

caracteristicile sale proprii. Există interviuri individuale şi de grup, apoi interviuri clinice

(centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată). Clasificarea interviurilor

poate fi făcută şi după alte criterii; scopul lor, gradul de implicare a participanţilor,

intenţinalitatea intervievatorului etc.

Metodele psihometrice

            Termenul de psihometrie a fost utilizat pentru prima dată de Christian Wolf în 1732

(Psihologia empirică). Psihometria este ansamblul metodelor cantitative folosite în psihologie

pentru a pune în corespondenţă anumite proprietăţi ale numerelor cu anumite proprietăţi ale

faptelor psihice.

             Mai exact, după cum o arată şi numele lor, metodele psihometrice vizează măsurarea

capacităţilor psihice ale individului, în vederea stabilirii prezenţei sau absenţei lor şi mai ales

a nivelului (gradului) lor de dezvoltare. Cea mai răspândită şi mai cunoscută este metoda

testelor psihologice. Termenul de test a fost introdus în psihologie în 1890 de către J.McKeen

Cattell (1860-1944). Testele au fost utilizate mai întâi de către Binet (1857-1911) în

determinarea dezvoltării intelectuale a copiilor, extinse apoi de H.Munterberg (1863-1916) la

determinarea aptitudinilor în vederea selecţiei profesionale, pentru ca în momentul de faţă să

fie folosite în legătură cu orice funcţie psihică şi în orice domeniu de activitate.

          Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului strângerea

unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora se poate diagnostica nivelul

dezvoltării capacităţilor măsurate şi să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei lui

ulterioare.