Mihai Eminescu

LUCEAFĂRUL VIEŢII

"LUCEAFĂRUL VIEŢII" este o poezie transmisă de Mihai Eminescu pe cale mediumică, între anii 1941-1950, în următoarele condiţii:

Primele 88 de strofe au fost transmise unui cetăţean din Bucureşti, căruia i-a venit ideea să le publice ca fiind el autorul; atunci s-a încetat transmisia. Restul strofelor ne-au fost transmise nouă, odată cu motivul pentru care nu ni se transmit şi primele 88 de strofe. Informaţiile obţinute de la entitatea spirituală care s-a dat drept Mihai Eminescu ne-au permis identificarea respectivului, care ne-a pus la dispoziţie şi primele 88 de strofe, cu regretul sincer pentru intenţia care l-a stăpînit pentru moment.

Spiritul lui Eminescu ne dăruieşte această poezie ca semn de nemărginită afecţiune şi sprijin pentru noi, în continuarea misiunii ce a avut-o atunci cînd a trăit aici. Ea cuprinde un dialog între Om, al cărui Spirit se reîncarnează mereu în vederea evoluţiei, şi Ghidul său din planurile invizibile. Discuţiile purtate scot în evidenţă nedumerirea şi neînţelegerea omului pe parcursul vieţilor, pînă ce, prin suferinţă şi multiple reîncarnări, ajunge la cunoaşterea Scopului şi a înţelepciunii care a orînduit totul.

Mircea Munteanu, 1 sept 1969, Braşov

 

Luceafărul Vieţii

de Mihai Eminescu

1.     În raza zilelor de mîini Vedem o viaţă nouă Scăldată-n sute de lumini Necunoscute nouă.

2.     Privind luminile cereşti În nopţile senine Zburăm din grijile lumeşti În sferele divine.

3.     Şi admirăm tăcerea lor Adîncă, trecătoare Ce-nalţă tot ce-i muritor Spre lumi nemuritoare.

4.     Dar ce putem cuprinde noi Din tot ce n-are margini Cînd mintea noastră de noroi E-o carte fără pagini.

5.     Ce poate să-nţeleagă ea, Materia greoaie, Cînd forţa din atom, din stea E suflet de văpaie.

6.     Dar toate nu-s închipuiri Iluzii dulci, deşarte, Ce ne hrănesc cu amăgiri Purtîndu-ne spre moarte.

7.     Ne credem faţă de ceilalţi Mai mari în trup, cuvinte, Nu ne vedem că înşelaţi Suntem de-a noastră minte.

spiritul:

8.     Sărmane om ce crezi că eşti Sau reprezinţi aice, Ai încercat să te priveşti În Eul tău novice?

9.     Nu mlaştinile ce te-au prins Sunt locurile tale, Deşi în ele te-ai deprins Ca orice animale.

10.     Şi animal de-ai fi, la fel, N-ar fi prea mare gîndul, 

Dar vezi, tu eşti mai rău ca el, Căci prea iubeşti pămîntul.

11.    Prea eşti robit de griji, nevoi Şi toate cele false, Ţinîndu-ţi trupul în gunoi Şi sufletul în faşe.

12.     Apoi tu singur eşti surprins Că soarta ţi-e amară. Te zbaţi şi-apoi te dai învins Sătul de-a ei povară.

13.    Dar să te-ntrebi vreodată, tu De cauza pieririi, Nici gînd. Ba chiar pretinzi că nu Există Tatăl Firii

omul:

14.     Nu-i nimeni mai presus ca eu În lumea asta mare. Nu-i soartă şi nici Dumnezeu Ci totu-i întîmplare.

15.    Minciuna-i cine m-a făcut, Ruşinea mi-a dat corpul Şi mi-am făcut din prima scut Şi din secunda scopul.

16.     Nu cred decît ce simt şi văd Cu simţurile mele. Încolo-i moarte şi prăpăd, Pustii numite stele.

17.    Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi Cînd voi intra-n ţărînă. Căci tot ce mă-nconjoară aci Spre dulci plăceri mă mînă.

18.     Ce să pricep eu din ce e Divinitate, spirit, Cînd trupu-mi are tot ce vrea La ce bun să-l mai irit.

19.    Şi ce folos să-l umilesc Cu rugăciuni, iluzii, Cu care-adesea se hrănesc Schilozii, orbii, surzii

20.     Eu, slava cerului-s întreg Nu-mi pasă ce fac alţii. Eu ştiu din viaţă ce s-aleg Şi fără inspiraţii.

prezentatorul:

21.    Cam astfel îşi cuvîntă el Minţindu-se pe sine Sărmanul om fără de ţel, Pierdut printre ruine.

22.     Dar toate au şi un sfîrşit Cu rostul lor integru Ce vine-adesea negîndit Cu tot cortegiu-i negru.

23.    Din omul nostru-aşa semeţ N-a mai rămas nimica, Din contră, nu-i nici îndrăzneţ Să-şi stăpînească frica.

24.     Căderea-i bruscă-l zdruncină În simţuri aşa tare Că-ntîia dată se-ntrebă: Sunt viu, mai sunt eu oare?

spiritul:

25.    Exişti epavă, biet nebun, Ai fost tu viu vreodată ? Mai mult e de prisos să-ţi spun Vestiri ce nu te-mbată.

prezentatorul:

26.     El stete-o clipă încremenit. Parc-auzi o voce, 

Dar capul îi păru trăznit De bulgări grei de roce.

omul:

27.    Eu sufăr? Deci exist? EU sunt? Cui să-ndrug rugămintea? Iertare cer! Loveşte crunt, Dar nu-mi lua şi mintea!

28.     Mai lasă-mă, vreau să repar Greşelile făcute. Acuma simt cerescul har Ce poate să m-ajute.

spiritul:

29.    Iertat eşti, dar păcatu-l tragi, Căci altfel uiţi prea iute. Promisiuni grăbite, vagi, Nu-i nimeni să le-asculte.

omul:

30.     Ucide-mă, doresc să mor, Trăzneşte-mă acuma, Îţi cer un foc ucigător, Îndură-te, sunt huma.

31.    Nu pot să mai suport, n-auzi? Calvarul ăsta groaznic. Termină-l, ce mă tot acuzi Că-s mîndru şi obraznic.

32.     Sau poate... -ntr-adevăr nu eşti... Vai, mintea mi se pierde. M-afund în goluri pămînteşti Şi nimeni nu mă vede.

spiritul:

33.    Hei omule, nu eşti deprinsA suferi-n tăcere

Şi-n loc să scapi, încă te-ai prinsPe-un nou drum de durere.

34.     Dar Domnul viaţa nu ţi-o ia Cînd ţi-e mai tulburată, Ci-ţi cere să revii în ea Cu mintea luminată.

35.    Tu nu eşti, ai uitat, aşa-i, Materia-i de vină, În ea te prinzi cu tot ce ai Din opera Divină.

36.     Dar iată-ascultă tot ce-ţi spun Şi crede-adînc în ele Îţi voi vorbi de tot ce-i bun, De infinit, de stele.

37.    De viaţa ta de pe Pămînt, De dor şi de iubire, De-al sufletului tău avînt, De-a omului zidire.

38.     Cînd totu-ngrămădit era În sine, unitate, Cînd pacea veşnică domnea În tainica cetate.

39.    Cînd timp şi spaţiu nu putea Să-nchege zi şi noapte, Cînd frig şi cald nu se simţea, Nici naştere, nici moarte.

40.     Cînd totul nu era nimic Nimicul era totul Cînd necuprinsu-atît de mic În el păstra pivotul

41.    Acesta singur se mişca Pornit de-un dor de ducă Şi-n juru-i totul se schimba Vibrînd ca o nălucă.

42.     Atunci dintr-însul s-au desprins Frînturi nenumărate Împrăştiindu-se-ntr-adins Să mişte tot, departe.

43.    Vîrtejul astfel se născu Croindu-şi drum în mare Şi forţa lui mereu crescu Din ce în ce mai mare.

44.     Şi se-ncuiba atît de strîns În sîmburele-atomic Că-l ridica la rang de ins Eternul Cosmogonic.

45.    Puteri imense deţinînd, Pe sine se preface Şi-n jur vecinii adunînd Imense blocuri face.

46.     Şi-n fierbinţeală de mişcări S-aprind şi-alerg prin spaţiu, În grupuri ce-şi resorb din zări Viaţă şi nesaţiu.

47.    Şi-apoi mereu s-au tot ivit Prefaceri complicate, Umplînd tot spaţiul infinit Cu lumi frumos grupate.

48.     Sunt universuri ce roiesc În ritmuri minunate De-armonioase legi cereşti Conduse şi-nzestrate.

49.    Fiinţe-organizate apoi, În ele nasc năvalnic Dînd lumi de spirit şi noroi Cu trai măreţ şi jalnic.

50.     Cugetătoarele cînd vin Gîndirea ia fiinţă 

Născînd pe rînd sub scut divin Iubire şi credinţă.

omul:

51.    N-am înţeles încă deajunsDin cele spuse, frate,Cam unde-o fi Cel nepătrunsCe-n mînă ţine toate ?

spiritul:

52.     Aşteaptă, ai răbdare-un pic, Nu-i treaba prea uşoară. Cînd eu te-ntreb cîte ceva Răspunde-mi într-o doară.

53.    Şi-atunci tu însuţi vei afla Răspunsul chiar în tine. Privind adînc, gîndirea ta Te va-ndruma spre bine.

54.     Cînd flori de gheaţă cad de sus Re-mpodobind natura, Prinzînd din zbor un fulg, ce-ai zis Cînd i-ai văzut structura?

omul:

55.    Ce forţă-n stea de prefăcuÎn fin balon de apă?Nu spui nimic, n-ai viaţă tu,Sau vocea ta îmi scapă ?

spiritul:

56.     Nimic, deşi ar fi ceva, Îţi trebuie-ndrumare. Te-oi ajuta, căci vrerea ta E-o forţă foarte mare.

57.    Mă bucur că n-or fi-n-zadar A mele străduinţe, 

Voi mai aprinde înc-un far În calea biruinţei

58.     Te voi urma oriunde-ai fi Voi sta cu tine alături Şi orice piedici s-or ivi Vei şti să le înlături.

59.    Deci, iată calea, poţi să pleci Ai mult de mers, o viaţă. Dar nu uita, prin orice treci S-asculţi a mea povaţă.

prezentatorul:

60.     Şi a plecat plin de curaj Şi de nădejdi, de vlagă, Să vadă ce fel de miraj Formează lumea-ntreagă.

61.    Ajunge-n munţi, privi uimit A codrilor destine, ”Să urc, deşi sunt obosit, Mi-e dor de înălţime.”

62.     Suind, de ploaie fu cuprins, ”Ce baie minunată! Şi oboseala am învins Şi aerul mă-mbată.

63.    Ce fericit aş fi aici Să duc o viaţă-ntreagă Cu oi şi cîini, cu oameni mici Ce ştiu să mă-nţeleagă.

64.     Să văd de sus întinsul larg Cu răsărit de soare Dup-a-nălţimilor catarg Să-mi port gîndirea-n zare.

65.    Spre lumi de aur şi de vis, Spre stele sclipitoare, Rămîn aici, e paradis Şi farmec şi splendoare.

66.     Dar ce păcat că n-am aripi Aş trece peste creste, Peste păduri şi peste rîpi Ca şoimul din poveste.”

67.    Dar dintr-odată-un vînt purtă Un zumzet de motoare, Privirea-i tristă se-ndreptăSpre-un punct lucind în soare.

68.     Păru că e un animal Ca toate celelalte, Dar nu, e-un monstru de metal Purtat de forţe-nalte.

69.    Ce dor îi mină-atît de sus? Sau frică li-e de munte? Sărmanii, ştiu ei ce-au ajuns De zbor atît de iute?

70.     Dar ce-i, au ameţit, cobor? Vai, groaznic, cad în vrilă! O, Doamne, fii îndurător Şi ai de dînşii milă.

71.    Ca un bolid, venind în jos Cu viaţa-ntrînsul încăCu zgomot surd şi fioros Gigantul intră-n stîncă.

72.     Cutremur, groază, totul praf O masă fără formă, Oroare, flăcări, ăsta-i jaf Şi nicidecum o normă!

omul:

73.    De ce Stăpîne i-ai răpus Cînd se-nălţau spre tine? De ce cu foc i-ai mai distrus Şi tocmai lîngă mine ?

74.     De ce nu mi-ai lăsat prilej Să-i văd măcar la faţă? 

De ce opreşti cu-aşa vîrtej Cea mai superbă viaţă?

75.    O, sufletul îmi e rănit! Eşti crud, prea crud părinte, De azi regret că te-am iubit, Mai mult ca înainte !

76.     Mă duc departe, nu mai vreau Să mai aud de nimeni Te-am smuls din piept, nu te mai iau, Rămîn doar eu cu mine.

prezentatorul:

77.    Şi s-a tot dus, a coborît,Şi munţii, şi-al lui suflet,A mers şi-a mers, c-a coborîtDe foame şi de umblet.

78.     ÎI prinse noaptea-ntr-o vîlcea În mijloc de pădure, O toropeală-l năpădea Şi somnul da să-l fure.

79.    Dar din tufişu-alăturat Doi licurici sclipiră, Privi la ei cam încurcat Şi-un gînd adînc îl fură.

80.     Prea mari, rotunzi şi prinprejur Ştiu bine că nu-s ape, Deci nu-s insecte, pot să jur Ah, Domnul să mă scape !

81.    O cruce-n grabă îşi făcu Şi-un pas-napoi se dete, O cioată-l sabotă, căzu. Se ridică, i-e sete.

82.     Sudoarea rece-l năpădi Şi-o şterse de pe frunte, 

Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni Pericolul să-nfrunte.

83.    Dă buzna, fuge obosit Lovindu-se de arbori, Un gol... de-acum s-a ispăvit... E moarte fără martori

84.     Doi licurici, nu spui nimic Fulg moale de zăpadă? M-afund, mă pierd şi-atît de mic Nu-i nimeni să mă vadă ?

85.    Cam unde-o fi Cel nepătruns Ce-n mînă ţine toate? Eu viu...? Iertare, ce-am ajuns? Sunt eu? Mai sunt eu poate?

86.     O, Doamne-ncep să te-nţeleg, Văd mîna ta oriunde. De ochiul tău perfect, întreg Nimic nu se ascunde!

87.    Aşa de jos m-ai aruncat Şi am rămas tot teafăr, Ba prin cădere m-ai urcat Mai sus, ca pe-un luceafăr.

88.     Ce rău îmi pare c-am greşit, Nu-s vrednic de-a ta milă, Dar jur ca tot ce mi-e sortit Să nu-mi mai cadă silă.

spiritul:

89.    Aşa-i cum zici. M-ai înţeles, Te-ai deşteptat din tină, De aceea-n lume-ai fost ales Să răspîndeşti lumină.

90.     Ascultă deci ce-ţi spun acum E-a vieţii noastre bază, Tu s-o arăţi mereu pe drum La cei ce vor s-o vază.

91.    Exemplele ce ţi le-am dat Sunt două mari extreme, Cristal şi om evoluat A firii teoreme...

92.     Materia dintru-nceput Avu într-însa spirit Căci altfel n-ar fi conceput Nimic din al ei merit.

93.    Şi-această forţă-n infinit Să se re-ntoarcă tinde, Cînd misiunea şi-a-mplinit, Nimic n-o mai cuprinde.

94.     Se-nalţă lin pînă la El Formînd un tot cu Dînsul Atotputernic în eter Şi peste-ntreg cuprinsul

95.    Fiinţa destinată dar Să ducă-n cer fluidul, E supraomul legendar Ce-nfruntă adesea vidul

96.     El nu-i ca voi, greoi şi dur Cu forme grosolane, Ci e subtil, cu suflet pur Şi simţuri diafane.

97.    Ieşind demult de printre voi Din planul suferinţei, El soarbe-n lumea de apoi Paharul biruinţei.

98.     Dar biruinţa contra lui L-aduse-n sfere line, Aici, în viaţa unde nu-i Nici jale, nici suspine.

omul:

99.    Şi ce-aş putea să fac s-ajung Şi eu în lumea-aceea? 

Ce-ar trebui din corp s-alung Să aflu şi eu cheia?

spiritul:

100.    Mai ai a trece multe punţi Prin vieţile din cale, Cu gînduri grele multe frunţi Vei mai scălda-n sudoare.

101.  Dar dacă vrei să-ţi mai scurtezi Calvarul dinainte, Ridică-ţi sufletul şi creziÎn taina celor sfinte.

102.    Şi cînd ca spirit vei fi iar În planuri mai înalte, Continuă-ţi de-acolo chiar Lucrările lăsate.

omul:

103.  Cum Doamne, iar nu înţeleg Fiind aşa departe, Cum aş putea să mai dezleg Problemele-ncarnate ?

spiritul:

104.    Sărmane lut, tot lut rămîi,O tristă închisoare, Nu laşi pe nimeni între vii Decît atunci cînd moare.

105.  Sărmane lut, sărmane om Ce vezi nu-ţi vine-a crede, Deşi ţi-e dat să vezi şi-n somn Ce ochiul tău nu vede.

106.    N-ai observat tu de cînd eşti În viaţa ta deşartă Atîtea supraomeneşti Puteri ce-n ea le poartă ?

107.  Nu, e zadarnic ce am spus Deoarece nu se poate. Te iau cu mine, vino sus Să vezi de-acolo toate.

108.    Aşa, vezi trupu-ţi adormit, Să n-ai grijă de spaţii, El va trăi ca adormit Şi-l vor păzi savanţii.

109.  Oricît ne vom îndepărta Fluidu-ţi se va-ntinde Şi corpul tău va imprima Ce-n tine va cuprinde.

omul:

110.    Ah, am scăpat ca din mormînt Şi-acum plutesc în slavă, Ce mă reţine de pămînt E pulbere şi pleavă.

111.  Cît aş mai vrea să nu mă-ntorc În casa înşelării.. Sînt pur. Ce-aş mai putea să torc La faptele-ncarnării?

112.    Aici e-atîta adevăr Şi vrajă şi lumină Că n-ar încape fir de păr Din lumea cea străină.

spiritul:

113.  Te-nşeli, fiind cu mine vezi Mai mult decît ţi-e firea. Dar tu de-acum evoluezi Şi capeţi mîntuirea.

114.    Eu te ridic spre Dumnezeu Să-ţi deie El lumină. Iar tu vei coborî mereu Să lupţi cu-a lumii vină.

omul:

115.  Dar ce-am făcut eu, pentru ce Atîta ispăşire ?

spiritul:

        Priveşte-acolo, vezi ce eCu-acea îngrămădire ?

omul:

116.    Da, văd bărbaţi viteji luptînd Să-şi apere pămîntul Şi mai zăresc copii plîngînd Cum iarna plînge vîntul.

117.  Şi în mizerie ei cresc Şi-ajung la închisoare. Străini cu rîndul jefuiesc O ţară-ajunsă-n floare.

118.    Şi prigoniri se tot succed Biserici, şcoli sînt arse. Familii se corup, se pierd Prin fel de fel de farse.

119.  Iar sus pe tron un dictator Nu ştie ce-i cu dînsul. Mănîncă vieţile celor Ce n-au credinţă-ntr-însul.

spiritul:

120.    Ce soartă crezi că şi-a creat În alte existenţe? Să fie veşnic sfărîmat De-a umbrei lor prezenţe.

121.  Şi-n urmă cînd va ispăşi Pedeapsa cuvenită El însuşi va re-nsufleţi Credinţa urgisită.

122.    Se va regenera din nou Pe culmi ameţitoare Din al trecutului ecou A spiritului floare.

123.  Asemeni, tu ai pătimit, Dar azi e pe sfîrşite. De mii de ani te lupţi cumplit Cu doruri ne-mplinite.

124.    Mai totdeauna, în zadar Te zbuciumai în ele, Deşi treceai ca un fugar Prin piedicile grele.

125.  Dar vezi, nu poţi să preţuieşti A binelui plăcere De n-ai prilej să te loveşti Cîndva de vreo durere.

126.    Căci din durere eşti născut Şi-ţi porţi în ea fiinţa Nici pentru suflet n-ai un scut Mai sfînt ca suferinţa.

omul:

127.  O, de copil le-am încercat, Cînd asta, cînd cealaltă, Dar niciodată deşteptat N-am fost de-a lor răsplată.

128.    Degeaba prin vis de-am bănuit Ce-nseamnă a lor prezenţă Atunci cînd trupul adormit Ieşea din existenţă.

spiritul:

129.  Da, visul. Şi-ai visat în vis Vreodată dorul sorţii ?

omul:

        Fireşte, din al lui abisVorbeam chiar şi cu morţii.

130.    Mă-nţelegeam cu fraţii mei, Cu sora, cu bunica, Deşi din vocea lor de zei Nu se-auzea nimica.

131.  În schimb, cuvîntul meu era Atîta de puternic Că-n juru-i totul se trezea În groază şi-ntuneric.

132.    Păream că strig: cine-a-ndrăznit Să spună că e moartă? Fiinţa care am iubit Nu moare niciodată!

spiritul:

133.  Perfect, ştiam că tu eşti Cel indicat de soartă Să duci lumina unde nu Se vede-a vieţii poartă.

134.    Tu ştii? Nu tuturor li-e dat Să vadă-n lumea noastră. Deşi li se deschide larg A visului fereastră.

135.  Asta e legătura lor Cu-adevărata viaţă Prin ea, cu drag noi dăm celor Ce cer vreo grea povaţă.

136.    Şi cînd în lumea noastră, voi Murind, vă pierdeţi corpul, Vă naşteţi iarăşi printre noi Să vă refaceţi corpul.

137.  Dar, dacă grele încercări V-apasă, -un plan nemernic Vă cereţi pentru ispăşiri Un nou calvar puternic.

138.    Şi după gravitatea lui Voi înşivă alegeţi Să puneţi capăt gîndului Ce nu vi-l înţelegeţi.

139.  Şi după ce v-aţi re-ncarnat, Materia orbeşte Şi-n noul drum ce v-aţi luat Mai rău vă rătăceşte.

140.    Începeţi prin a vă cîrti Aproapele şi sfinţii Apoi, nebuni, vă nimiciţi, Vă sfîşiaţi părinţii.

141.  Ce să mai spun de-atîtea mii Greşale şi ispite Ce vă răpesc de printre vii Cu simţuri adormite...

142.    Şi cum spuneam, v-alegeţi voi O soartă oarecare Şi dacă-nvingeţi, ca eroi Găsiţi evoluare.

143.  Aşa vreţi unii bogăţii Imense, nesfîrşite Prin care s-ajutaţi copii, Fiinţi nenorocite.

144.    Şi vi se dau, dar voi uitaţi C-aveţi o datorie Şi ori ajungeţi ruinaţi, Ori vă treziţi sub glie.

145.  Iar alţii, vreţi să fiţi săraci Mizerii să vă roadă, Unii smintiţi şi alţii vraci A lumii voastră coadă.

omul:

146.    Dar avionul? Vreau să ştiu De ce aşa o soartă... 

Distrus fulgerător de viu Pe-a fericirii poartă.

spiritul:

147.  Ţi-am mai vorbit de el curînd, În cazul cu bogaţii.Păcatul i-a condus zburînd Să moară ca piraţii.

148.    Şi totuşi au evoluat Căci adorau înaltul Febrili în el s-au ridicat Să-şi vadă-aievea saltul

omul:

149.  Stăpîne, fii în veci slăvit Te văd acum oriunde Şi-n firul ierbii înverzit Iubirea Ta pătrunde.

150.    Un pai, o floare, -un munte, -o stea, Puterea Ţi-o arată Şi toată fericirea mea De Tine e legată.

151.  Te văd şi-n mine, -n sînul meu Cu ochii Tăi albaştri Şi peste tot te văd mereu Înconjurat de aştri.

152.    O, Doamne, fii bun şi mă ia La Tine-n cer, departe, Acolo e iubirea mea Redă-mi-o de se poate.

     - SFÎRŞIT -

   S