Elisabeta, regina-poeta care nu l-a inteles pe Eminescu. ,,Regina gaseste <<Luceafarul>> o proasta imitatie din Alecsandri, limba si versurile rele (creer regal)"

Alexandra Serban,

Elisabeta, prima regina a Romaniei, a ramas cunoscuta in istorie mai ales pentru preocuparile sale literare, sub pseudonimul Carmen Sylva. Ambitiile ei scriitoricesti au adus-o in fata lui Eminescu, la care a cautat apreciere si intelegere. Poetul nu i-a raspuns decat cu compasiune. La randul ei, regina i-a tradus opera in limbi straine, dar n-a inteles-o si n-a apreciat-o la adevarata ei valoare. O relatie destinata esecului de la prima vedere.

Pe 30 octombrie 1882, poetul Mihai Eminescu se afla intr-o situatie pe care o gasea inconfortabila. Purta un frac imprumutat, cacisituatia lui materiala si conjuncturile sociale nu il indemnasera vreodata sa-si cumpere unul, si era dus, mai mult cu forta, de prietenul Titu Maiorescu prin holurile Palatului Cotroceni pentru a se intalni cu regina Elisabeta.

Culisele acestei intalniri nu sunt greu de deslusit: regina era o patroana a artistilor romani, ii sprijinea cum putea daca-i intrau in gratii, avea fler in a recunoaste frumosul si gratia chiar si cand acestea ieseau din tiparele vremii. Se stiau toate aceste lucruri. Titu Maiorescu, junimist, apropiat al reginei si prieten al lui Eminescu, s-a gandit ca marele poet roman ar putea beneficia de sprijinul regal. Si nu a fost nevoie decat ca Elisabeta sa-si manifeste o data interesul pentru opera lui Eminescu pentru ca intalnirea sa fie programata. Eminescu s-a lasat convins cu greu. Spunea ca-i e groaza de publicitatea aceasta gratuita, ca lui nu ii pasa decat de aprecierilor catorva oameni.

In plus, erau binecunoscute opiniile sale antidinastice. Pana la urma a cedat, s-a dus la palat.

,,Ar fi mai bine sa nu fie publicata"

Regina Elisabeta l-a primit cu multa amabilitate si prietenie. L-a servit cu ceai si a incercat sa poarte o conversatie. Marturiile acelei intrevederi au aratat, insa, ca mai mult a vorbit Maiorescu. Chiar si asa, interesul reginei a fost pentru poet, dar el nu a facut niciun efort sa-i intre sub piele. Ba dimpotriva. Cand Elisabeta i-a laudat opera, poetul n-a facut decat sa ridice din umeri si sa spuna, cu tristete in voce: ,,Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci". O ironie poetica, dar asta n-a impiedicat-o pe regina sa continue conversatia. La un moment dat, Elisabeta i-a aratat o poezie compusa de ea, rugandu-l sa o citeasca si sa spuna cum o gaseste. Dupa ce a citit, marele poet i-a raspuns scurt si sincer: ,,Maiestate! In forma actuala, cred ca ar fi mai bine sa nu fie publicata".

A urmat un schimb de replici anecdotic, a carui veridicitate nu e clara, insa oamenilor le-a placut cum suna din coada. Asteptand laudele cu care era obisnuita de apropiatii sai si cu orgoliul ranit, Elisabeta i-ar fi replicat cu apel la pozitia ei de suverana: ,,Uiti ca vorbesti cu regina Romanieia". ,,Da, dar nu cu regina poeziei", i-ar fi zis si Eminescu.

,,Ma compatimi pentru ca nu cunosteam indeajuns Moldova"

Foto: Regina Elisabeta a pastrat intotdeauna spiritul artistic; Sursa: Library of Congress

Era clar pentru regina Elisabeta ca nu avea sorti sa se imprieteneasca vreun pic cu poetul. N-a mai insistat. Sfarsitul intalnirii a lasat-o usor dezamagita. Insa pe Eminescu l-a determinat sa-i reproseze, plin de amaraciune, lui Maiorescu ca ,,l-a dat in spectacol". In amintirea lui Maiorescu, in schimb, nu avusese loc nimic iesit din comun: ,,L-am vazut pe Eminescu la palat pastrand aceeasi incantatoare simplitate ca-n viata de toate zilele", a notat el in urma taraseniei.

Elisabeta a facut, in insemnarile ei, o descriere detaliata a acestei intalniri, pastrand lui Eminescu ganduri pline de candoare: ,,Eminescu ne parea nelinistit si ravasit, ca venind dintr-o alta lume, tenebros, el imi amintea de Manfred si de Faus, de chipurile palide si ravasite ale marilor romantici. Degetele-i erau lungi si inghetate, obrajii brazdati de riduri albastrui, gura foarte expresiva, cu buze fine, ii traducea toate emotiile. Eminescu se amuza desirand fraze si sonoritati verbale. (...) Ma compatimi pentru ca nu cunosteam indeajuns Moldova lui natala. In toata viata mea, el a ramas pentru mine imaginea Poetului insusi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pamant, nemaistiind cum sa regaseasca aici comorile

pe care le poseda. (...) Mi-am dat foarte bine seama ca din tot ce i-am oferit in timpul vizitei, ceasca de ceai pe care i-am servit-o eu insami a fost singurul lucru care i-a facut placere, ceva ce semana cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare".

Despre arta poetica si linistea interioara

Intr-adevar, Eminescu avusese fler in critica dura facuta creatiilor literare ale Elisabetei. Nu erau lucrari de geniu, dar erau lucrari apreciate in epoca, atat in Romania, cat si in strainatate. Regina Elisabeta incepuse sa cocheteze cu literatura si din pasiune, dar si din nevoie, caci asa gasea o cale de a mai rotunji veniturile, avand in vedere ca dinastia romana era una dintre cele mai sarace din Europa. Si-a ales pseudonimul Carmen Sylva, tradus din latina ,,Cantecul padurii", la indemnul regelui Carol I, pentru a-si delimita activitatea literara de postura de suverana. Insa cel care a incurajat-o cel mai mult sa scrie - poezie, proza, teatru si traduceri - a fost Vasile Alecsandri. ,,Desi trecusem deja de 30 de ani, n-aveam nici cea mai mica notiune clara despre arta poetica. Cel mai bine am invatat-o traducand", marturisea regina, care s-a preocupat mult de traducerea in romaneste a unor lucrari straine importante. A debutat in poezie in 1878, intr-un periodic din Germania, iar in anul urmator deja a publicat primul sau volum de poezii. O activitate impresionant de bogata a avut in 1882, cand a publicat sase volume, atat in germana, cat si in franceza, precum si traduceri. ,,Cand imi vine o idee, indiferent ca vreau sau nu, trebuie sa mi-o exprim si s-o strecor in versurile mele; doar cu acest pret imi regasesc linistea", explica regina verva sa artistica. Si a fost prolifica regina: a scris peste 40 de volume in intreaga sa cariera literara.

,,O proasta imitatie din Alecsandri"

In calatoriile sale literare, Elisabeta s-a mai intersectat cu opera lui Mihai Eminescu. De pilda, in 1881, alaturi de Mite Kremnitz, scriitoare, domnisoara de onoare la Curte, cumnata lui Maiorescu si apropiata a lui Eminescu, regina a tradus in germana 21 dintre poeziile lui. A ramas, in schimb, acea distanta de apreciere a valorii reale a operei sale, asa cum reiesea dintr-o insemnare, din 1883, a Liviei Maiorescu, si ea domnisoara de onoare a reginei: ,,Regina gaseste <<Luceafarul>> o proasta imitatie din Alecsandri, limba si versurile rele (creer regal)". Prin Mite Kremnitz, Eminescu a avut o a doua intalnire cu regina, insa sub auspicii complet diferite. S-a intamplat in 1884, la sfarsitul lunii martie, dupa ce poetul s-a intors din Italia, fortat de moartea tatalui sau si sinuciderea fratelui mai mare, Neculai. ,,L-am dus pe Eminescu la Regina, care-l imbarbata din toata inima; el insa era foarte linistit cu ea, ca si cu mine, insa speranta ca bucuria noastra calda din cauza restabilirii sale l-ar insenina nu se indeplini", nota in memoriile sale Mite Kremnitz. Cum nici aceasta intalnire nu a fost prea de impact, ajutorul venit din partea suveranilor pentru Eminescu a venit tarziu, in 1888, sub forma unei rente viagere de 250 de lei. Era deja prea tarziu, caci poetul era internat la sanatoriu si avea sa mai traiasca numai un an.

Carmen Sylva avea ceva genial intr-insa. A fost o sfanta binefacatoare. Dispretuia pompa si tot ce era practic si interesat. 

,,O infocata nietzscheeana"

In ciuda acestei relatii nereusite cu Eminescu, regina Elisabeta a ramas in constiinta publica o mare ocrotitoare a artistilor. Printre cei care au beneficiat de sprijinul sau neconditionat s-au numarat, in principal, pictorul Nicolae Grigorescu si compozitorul George Enescu. Pe Enescu, de exemplu, Elisabeta l-a cunoscut in martie 1898, i-a fost adus la Curte de catre Martha Bibescu. De atunci inainte, Enescu a ramas pentru Elisabeta ,,copilul meu de suflet". In fiecare vara, era invitat la Sinaia, unde adesea canta impreuna cu regina.

George Enescu a lasat un portret amplu al reginei Elisabeta, in care o numeste sfanta si o creioneaza in cele mai calde culori: ,,[Regina Elisabeta] daruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile si savarsind toate marinimiile. Si eu am beneficiat de aceasta darnicie si bunatate. Printre altele, mi-a daruit partitura autografa a

mai multor compozitii pentru orga ale lui J. Frohberger, din epoca lui Johann Sebastian Bach. (...) De asemenea, scriitoarea mi-a dedicat cartea Ei <<Soare si Evanghelu>>, adresand-o <<copilului sufletesc>> al Ei, adica mie, cel prea nevrednic. Nu mai vorbesc de scrisorile ce le am de la Ea, adevarate calauziri sufletesti. Le batea singura la masina. In fiecare vara eram invitat la Castelul Peles. Faceam muzica diminetile de la 11 la 1, iar dupa-mesele de la 5 la 7. (...) Uneori, si picta in salonul de muzica, dar de obicei lucra in atelier faimoasele-i Evanghelii, impodobite cu atata devotiune si migala. M-a pictat si pe mine, sub chipul unui inger, intr-una din Evanghelii. Capetele le lua dupa cei din jurul Ei. Carmen Sylva avea ceva genial intr-insa. A fost o sfanta binefacatoare. Dispretuia pompa si tot ce era practic si interesat. (...) In conceptia-i etica, Regina era o infocata nietzscheeana. Credea in supraom, atribuindu-i insa o bunatate crestina, care era a inimii Ei. Pentru mine, ea a fost o prezenta supraomeneasca, o fiinta cu nimb, departata de oamenii obisnuiti, revarsand numai lumina si bunatate". 

 

Domnisoarele reginei, cu onoarea patata 

Foto: Domnisoarele de onoare ale reginei erau artiste; Foto: ,,In jurul Exilatei0p-09. La Sinaia, Bucuresti, Venetia"

In acelasi an in care Eminescu o intalnea pe regina la Cotroceni, un alt eveniment a tulburat apele la Curte, starnind si mai mult indignarea poetului. Incidentul i l-a povestit Veronicai Micle, intr-o scrisoare din 1882: ,,Sa-

ti povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizatie adanca, care a patruns in societatea noastra greco-bulgara. Curtea regala e un adevarat... otel. Toata lumea se-ntreaba ce s-a-ntamplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legatiunii belgice iesind noaptea pe fereastra de la domnisoarele de... onoare. In sfarsit... Regele si Regina... n-au aflat nimic. Radu Mehail depeseaza insa Regelui o telegrama cifrata prin care-l anunta de tot ce se petrece la Curte. Adjutantii M. Sale impreuna cu domnisoarele traiau toti in concubinaj. Regele are insa obicei de-a pune tocmai pe aceste domnisoare sa-i descifreze depesele. Din nefericire pentru ele, toate plecasera in padure cu galantii lor, nu era decat regina acasa. Regina se pune de descifreaza insasi depesa si-si pune mainile-n cap. In sfarsit, regele si regina pleaca in padure, la pavilionul de vanatoare, si gasesco... Intreaga companie de domnisoare de onoare lucrata ca dupa comanda de intreaga companie de adjutanti. Scandal! Se zice ca toti adjutantii si toate domnisoarele vor fi dati afara...".

Rendez-vous-uri la manastire

Incidentul relatat de Mihai Eminescu a devenit cu atat mai scandalos, in conditiile in care era bine cunoscut in epoca protocolul militaresc impus de regele Carol I la palat. Si, ca orice barfa buna, povestea nu a ramas in spatele usilor inchise. Ecouri s-au risipit pana peste hotare, patand imaginea Curtii, provocand suparari mari reginei si furie regelui, care, in incercarea de a drege situatia, s-a vazut nevoit sa lase la o parte problemele tarii si sa gaseasca solutii pentru amorezati. Totusi, cum au inceput aventurile lor nocturne la palata

Povestea incepe in toamna anului 1882. Din dorinta regelui Carol I de a consolida relatii cu Regatul Belgiei, la resedinta regala din incinta Manastirii Sinaia, au fost gazduiti doi diplomati belgieni - Jules Jooris, ministrul rezident al Belgiei la Bucuresti inca din 1880, si secretarul sau, Paul Guillaume. Cei doi delegati sunt descrisi de Carol I intr-una dintre corespondentele sale personale. Guillaume ii facuse o impresie buna si-l vedea drept ,,un tanar fermecator cu maniere elegante", pe cand superiorul sau era caracterizat drept un individ antipatic, cu ,,maniere extrem de proaste": avusese impertinenta de a o inghionti pe regina si de a scoate limba la el.

De cealalta parte, cele doua protagoniste feminine din suita reginei Elisabeta, proveneau din familii din inalta societate. Lucia Ghica, ,,moldoveanca maruntica, cu par negru si ochi albastri, de o gratie desavarsita", era fiica lui Alexandru Ghica, al doilea fiu al lui Grigore Ghica, fost domn al Tarii Romanesti. Pe regina o mai insotea, inca din 1878, si Eufrosina Gradisteanu, ,,foarte frumoasa si impunatoare", era fiica lui Emanoil Gradisteanu, presedinte al Curtii de Conturi.

Dragoste si pedeapsa

Odata instalati la palat, privirile lor se intersecteaza si se infiripa rapid doua povesti de amor. Cei doi diplomati calca peste orice rigoare impusa de protocol si au randez-vous-uri cu domnisoarele de la Curte. Dragostea lor pe furis e data-n vileag, insa, intr-una dintre noptile din octombrie, cand garda de la manastire il prinde pe Guillaume in timp ce iesea pe fereastra din camera domnisoarelor. Carol I demareaza o ancheta, in care afla dedesubturile telenovelei: ca avusesera loc trei astfel de intalniri, ca ministrul delegat de obicei se retragea mai devreme, pe cand Guillaume parasea incaperea in amurg, precum si ca cei doi barbati le aduceau sampanie domnisoarelor.

Carol I a pus piciorul in prag, dupa ce scandalul a trecut dincolo de gardurile Curtii si a ajuns in presa internationala, din pricina lui Jooris, care se mandrea cu aventurile de la palat. Regele le-a concediat pe domnisoare si i-a impus lui Guillaume sa se casatoreasca cu Eufrosina Gradisteanu, partenera ,,pe care a compromis-o prin vizitele sale", dupa cum scria in corespondenta personala regele, potrivit volumului ,,Carol I corespondenta personala (1878-1912)". Ceea ce s-a si intamplat. Un an mai tarziu, cei doi s-au casatorit la Bucuresti, dupa care au parasit tara. In acelasi an, au avut un baiat, Gustave, care, in 1928, va deveni ambasador al Belgiei la Bucuresti.

Jooris a incearcat si el sa-si spele pacatele. A publicat, in februarie 1883, in Belgia, brosura ,,Romania in fata

Conferintei de la Londra", in care sustinea drepturile romanilor. Gestul l-a incantat pe Carol I, care intervine pe langa regele Leopold al Belgiei, pentru ca ,,cele intamplate de la Sinaia sa nu-i afecteze cariera". Cat despre partenera sa, domnisoara Lucia Ghica are o noua aventura cu Nicolae Vladoianu, aghiotant regal la Curte, in urma careia ramane insarcinata. Regele o trimite la familiei ei in Cernauti, iar Vladoianu e concediat.

 

,,El era de fier, auster, simplu, sobru. Ea era patimasa, fantezista, schimbatoare"

,,E sigur superioara sub raportul cunoasterii lumii, a stiintei. Ea e draguta, placuta si fizionomia ei arata bunatatea inimii sale. E foarte culta si chiar exceptional de bine inzestrata. Printesa exceleaza si in cunoasterea limbilor. Ea vorbeste la perfectie franceza si engleza. Instructia ei e, cum s-ar zice, universala", ii scria, in 1869, printul Carol Anton fiului sau, principele Carol al Romaniei, care isi cauta o sotie pentru a-i sta alaturi pe tron.

Elisabeth Ottilie Luise zu Wied avea 26 de ani, varsta inaintata pentru o fata nemaritata in acele vremuri, iar toate petitoarele isi pierdusera speranta ca se mai poate face ceva pentru ea. Era un caz dificil, aparte. Regina Victoria a Angliei incercase sa o casatoreasca cu doi dintre baietii sai, insa niciunul nu se aratase interesat de aceasta perspectiva. Elisabeta era o fire artistica si visatoare, in ciuda educatiei austere de care avusese parte. Atmosfera in palatul de la Neuwied era sumbra: copiii nu aveau voie sa vorbeasca neintrebati, erau educati cu cravasa cand greseau, la masa nu se manca decat paine neagra si nu se bea vin. Elisabeta isi amintea, in memorii, ca odata guvernanta a pedepsit-o pentru ca gresise scrierea unui cuvant, punand-o intr-un sac, pe care l-a legat la gura si a asezat-o in mijlocul casei, sa o vada toata lumea.

Dupa toate aceste greutati, a aparut printul Carol, pe care il cunoscuse fugitiv in Berlin cu opt ani in urma. Logodna a avut loc la Koln, iar cererea in casatorie a venit pe neasteptate, la fel si raspunsul. ,,Ma interesa mult printul, ale carui fapte le gaseam indraznete si a carui hotarare de a se jertfi pentru un popor tanar mi se parea cavalereasca si nobila. (...) Ma imbracai in graba cu o rochie noua de tot si foarte frumoasa: o fusta albastra, iar pe deasupra o rochie de matase alba cu flori mici, decoltata in patru colturi", retinea viitoarea regina in memorii. Intalnirea celor doi urma sa aiba loc la un concert la Clarei Schumann. Nu s-au mai dus. Carol a ramas la Koln numai o ora si jumatate, timp in care a cerut-o de sotie la parinti, iar ea a acceptat. ,,O jumatate de ora mai tarziu, principele a urcat in budoarul nostru. Mi-a sarutat mana, iar eu am lipit buzele tremurande de fruntea lui aplecata. El si-a dat seama atunci ca este acceptat ca logodnic", continua Elisabeta in memorii. Cei doi s-au casatorit pe 15

noiembrie 1869, iar trei zile mai tarziu si-au inceput traiul in Romania.

,,Toata bucuria mea"

Foto: Carol I, alaturi de printesa Maria si regina Elisabeta

Primii ani in Romania au fost grei pentru cuplul princiar, problemele politice erau nesfarsite. In tot acest tumult, li s-a intamplat insa si bucuria ca, in 1870, sa li se nasca Maria, unicul lor copil. ,,Acest copil fermecator este toata bucuria mea", ii scria Carol tatalui sau. La randul ei, Elisabeta era fascinata de copila. Isi nota aproape toate expresiile ei caraghioase, pe care le incarca ea de poezie, ca-i era draga: ,,Mama, as vrea sa calaresc odata pe o stea" sau ,,Mama, soreste cerul!".

Numai ca fericirea Elisabetei si a lui Carol a fost curmata brusc patru ani mai tarziu, cand micuta Itty, cum o alintau, s-a imbolnavit de scarlatina. Printesa Maria a murit pe 9 aprilie 1874, in ziua Pastelui ortodox, la Castelul Peles. Agonia incepuse cu aproape o saptamana inainte. Copila avea friguri puternice si, curand, s-au adeverit banuielile medicilor: contractase scarlatina, ceea ce era foarte usor, avand in vedere ca in Capitala era o epidemie grava, iar fetita obisnuia sa se joace cu toti copiii din azilele pe care le vizita alaturi de mama sa. Starea ei s-a agravat treptat pana pe 8 aprilie, cand, la ora 23.00, parintii au fost chemati sa-i stea la capatai. In toiul noptii, Maria si-a anuntat parintii, cu glas stins: ,,Daca ma culc, adorm si nu ma mai trezesc". In zori, s-a constatat decesul.

Doua firi deosebite

Moartea copilei a produs o raceala in cuplul regal, insa fiecare a suferit in tacere. ,,Am invatat sa mergem unul pe langa celalalt fara o vorba", scria Elisabeta. Regina spunea si ca in urmatorii ani, a ramas insarcinata de saptesprezece sau optsprezece ori, insa nu a putut tine niciuna dintre sarcini. Si treptat, cu sperantele ruinate, s-a refugiat in literatura si in operele de caritate.

,,Casatoria noastra nu a fost una din dragoste, ci bazata pe un devotament reciproc, pe indatorire si pe o dorinta fierbinte de a face intotdeauna tot ce ne sta in putinta unul pentru celalalt, dar si pentru poporul peste care domnea sotul meu", caracteriza ea relatia cu regele Carol. Insa o descriere mai amanuntita a primilor regi ai Romaniei a facut-o regina Maria in jurnal: ,,Nu se pot inchipui doua firi mai deosebite decat a lui si a reginei. El era de fier, auster, simplu, sobru in vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un calugar, in fond. Ea era patimasa, fantezista, schimbatoare, mereu cu capul in nori, nepriceputa la a judeca oamenii, teribil de sensibila la orice magulire, impulsiva, generoasa, cu inima deschisa, cu un discurs poetic inflorit, lipsita cu desavarsire de simtul ridicolului, cu suflet de Backfisch, cum sun germanii, care nu mai iesise din anii exaltarilor tineresti inflacarate".

Prima ,,mama a ranitilor"

Curand, insa, a izbucnit Razboiul de Independenta. Elisabeta s-a preocupat atunci de organizarea sistemului medical si s-a implicat in crearea serviciului de ambulanta, ajutata in principal de generalul Davila, inspector al serviciului sanitar. Cartier general a fost chiar Sala Tronului din Bucuresti, o sala uriasa in care au inceput sa forfoteasca, printre raniti, femei simple si din familii boieresti. Pe langa aceasta, cu bani primiti de la cateva case princiare germane, Elisabeta a dispus construirea, la Cotroceni, a doua baraci pentru raniti, fiecare cu capacitatea de o suta de paturi. In perioada razboiului, regina nu a realizat numai vizite de consolare in spitalele de campanie, ci a participat si la pansari si operatii, fara sa se intrebe din ce tabara face parte ranitul. ,,Nu trebuie decat sa intri intr-un spital de campanie pentru ca notiunea de <<dusman>> sa devina un nonsens", spunea ea.

Foto: Familia regala romana, trei generatii: Carol I si Elisabeta, alaturi de mostenitorii la tron, Ferdinand si Maria, si copiii lor (de la stanga: printesa Elisabeta, printul Nicolae, printesa Mignon si printul Carol)

Dupa razboi, cand a devenit prima regina a romanilor, Elisabeta s-a dedicat si mai mult actiunilor caritabile. In 1879, a infiintat Institutiunea surorilor de caritate, ca parte a efortului de modernizare a sistemului medical romanesc. In 1893, a fost fondata Societatea Regina Elisabeta, care trata gratuit peste 17.000 de bolnavi anual si distribuia medicamente saracilor. Insa, probabil ca proiectul sau de suflet a fost Azilul orbilor ,,Regina Elisabeta", fondat pe 1 august 1909, pe strada Vatra Luminoasa din Bucuresti. Intr-o scrisoare catre premierul Ionel Bratianu, regina spunea: ,,In via dorinta de a veni in ajutorul orbilor, am luat acum cativa ani initiativa de a infiinta un azil menit a le da adapost statornic deprinzandu-i in acelasi timp la o munca folositoare. Sunt incredintata ca acest asezamant va raspunde si in viitor menirei sale umanitare si ca deapururea infirmii se vor bucura intr-insul de o adevarata alinare". Institutia inca functioneaza, cu acelasi obiectiv, de a-i ajuta si de a oferi educatie celor cu deficiente de vedere.

,,S-a indurat cerul s-o ia dintre noi"

Dupa moartea lui Carol I, in 1914, regina a trait mai mult izolata, la Curtea de Arges. Elisabeta a murit pe 2 martie 1916, dupa ce a conractat o gripa puternica, la inceputul lunii februarie. Gripa s-a complicat, regina a facut pneumonie si nimeni n-a mai putut face nimic pentru ea. Regina Elisabeta n-a mai apucat sa traiasca sa vada Romania intrata in Primul Razboi Mondial. Iar regina Maria, chiar in prima zi in care tara s-a dus la lupta, si-a amintit de ea: ,,Biata noastra matusa a murit! S-a indurat cerul s-o ia dintre noi ca sa nu vada ce va urma. (...) Ea era de parere ca doar germanii au dreptul sa castige, sa existe, pentru ca e randul lor sa conduca lumea, sunt poporul ales etc.". Insa dupa campania dezastruoasa din 1916, cu guvernul retras la Iasi, Nicolae Ioga onora memoria reginei Elisabeta, la un an de la moartea sa, intr-o nota mult mai sumbra: ,,Sotia primului rege al Romaniei, care odihneste acum pe pamant ocupat de dusmani, nu va avea drapelul tarii si nici soldatii care sa dea onorul la mormantul sau... Se vor auzi acolo doar tunurile trupelor germane, stralucirea castilor invingatorilor si sabiile care vor da onorul abia de se vor sters de sangele romanesc pe care suverana tarii noastre l-a ocrotit cu mila materna in Razboiul de Independenta". 

 

Vinovata de a fi protejat dragostea neconditionata

Foto: Regina Elisabeta era de nedespartit de Elena Vacarescu; Sursa: ,,In jurul Exilatei0p-09. La Sinaia, Bucuresti, Venetia"

Regina Elisabeta nu s-a implicat niciodata in afacerile politice, nici ea n-a vrut si nici Carol I n-ar fi incuviintat. Insa a iscat, la un moment dat, un scandal teribil in Casa Regala. S-a facut partasa la protejarea unei idile nesabuite intre domnisoara ei de onoare, Elena Vacarescu - pe care o invitase in suita regala in 1888 si de care era de nedespartit, considerand-o ca pe o fiica - si principele mostenitor Ferdinand.

Povestea celor doi a inceput cat se poate de firesc. Ea era frumoasa si de o inteligenta sclipitoare, el - departe de Germania, de familie si de prieteni, intr-o tara necunoscuta si tinut in frau de un unchi mult prea sever. Intalnirile repetate, in jurul reginei Elisabeta, i-au apropiat din ce in ce mai mult. Insa clipa indragostirii lor a fost consemnata ca atare: ,,Familia regala cu principele mostenitor Ferdinand si toti curtenii si doamnele de onoare au fost in escursiune in judetul Muscel. Au vizitat Rucarul, defileul Dambovicioarei, au intrat in pestera si au iesit la Pajura. Dar in aceasta calatorie, printre brazi, mesteacani si anini s-a nascut o dragoste. Principele mostenitor s-a inamorat de d-soara Elena Vacarescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Dragostea a fost inconjurata de regina. Regina, uitand ca maritisurile si insuratorile celor destinati sa poarte Coroana si sceptrul se fac sub controlul ratiunii politice, a sustinut casatoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau", nota Constantin Bacalbasa, in volumul ,,Bucurestii de altadata", despre dragostea nascuta in primavara lui 1891.

In biblioteca, de fata cu regina

Suflet sensibil si fire visatoare, Elisabeta n-a vazut chestiunea dragostei dintre cei doi pragmatic, asa cum puncta Bacalbasa. Nu, regina i-a ascuns, i-a protejat, le-a fost complice. Ba chiar, in acelasi an, dupa cateva luni de iubire inflacarata, Ferdinand si Elena Vacarescu s-au logodit, in biblioteca palatului regal, cu consimtamantul Elisabetei.

Cand Ferdinand i-a dat de veste regelui ca s-a logodit cu Elena Vacarescu, Carol I s-a infuriat teribil. Insa tot Elisabeta a reusit sa-l impace, sa-l convinga ca o casatorie in afara castei, dar cu o fata romanca, nu ar face decat sa apropie casa regala de poporul roman. ,,Rasa putin degenerata a Hohenzollernilor, fiindca e veche, regenerata cu un vlastar dintr-o rasa mai tanara si mai viguroasa va da urmasi plini de viata dinastiei", i-ar fi explicat atunci Elisabeta regelui, conform celor scrise de Bacalbasa.

Mai de neinduplecat decat regele Carol I a fost, totusi, Consiliul de Ministri, sustinut si de pozitia ziarelor si a partidelor din tara. S-a invocat Constitutia, care spunea ca o casatorie regala trebuie sa fie cu o printesa straina, din motive politice. Regele s-a razgandit, asadar. Numai Elisabeta a mai insistat pe langa premierul Lascar Catargiu: ,,La staruintele reginei, Lascar Catargiu a raspuns: <<Maiestate, aiasta nu se poate!>>. Fata de staruintele reginei care punea inainte ca argument inflacaratul amor al principelui si teama ca printul sa nu aleaga o solutie disperata, Lascar Catargiu a raspuns: <<Eu, Maiestate, nu spun ca printul nu poate lua in casatorie pe d-soara Vacarescu, o poate lua, insa in cazul aista trebuie sa ramaie simplu particuler>>", consemna Bacalbasa incheierea oricarei discutii pentru o posibila casatorie.

Cine-i de vina

Opinia publica a considerat-o vinovata pe regina, care, se spunea, calcase in picioare dorintele tarii. In aceste conditii, Carol I a hotarat o perioada de exil pentru cei implicati: Elena Vacarescu a plecat la Paris pentru totdeauna, iar regina Elisabeta s-a dus la mama ei, la Neuwied, in Germania, unde a petrecut doi ani. Dupa aceasta intamplare, Elisabeta s-a imbolnavit, iar vreo doi ani mai mult a zacut in pat sau a fost transportata cu ajutorul unui jilt cu roti. Ferdinand a fost trimis intr-o calatorie europeana, prin Germania, Belgia, Olanda, in care si-a intalnit viitoarea sotie, pe Maria de Edinburgh.

Peste ani, regina Maria, logodita cu Ferdinand in 1892, a povestit in jurnalul ei despre o conversatie pe care a avut-o cu Elisabeta, de la care a vrut sa afle de ce a sustinut acel legamant: ,,Isi daduse seama ca tanarul nepot care li se trimisese avea o fire timida, nehotarata, sovaielnica si o personalitate inca neformata. Imaginatia ei (n.r. - a Elenei Vacarescu) de poeta, dragostea ei pentru natura, ajutate de insinuarile pricepute ale unei tinere ambitioase, i-au sadit in minte un plan: tanarul trebuia sa se casatoreasca cu o femeie infocata de la miazazi, cu o femeie bruneta, cu pasiuni intense, de alta rasa decat a lui - trebuia sa-si amestece sangele regal, prea subtiat, cu cel al fiicei unei tari tinere". 

 

15 cugetari si impresii ale reginei Elisabeta Lingusitorii incep totdeauna prin a zice ca nu stiu sa linguseasca. Gelozia logodnicului este un omagiu, aceea a sotului o ofensa. Exista o bunatate care respinge si o rautate care atrage. Focul face apa sa fiarba, dar apa stinge focul.Nu incalzi un ingrat,curand te va stinge. Educatia ar putea fi rezumata intr-un singur precept: ,,Siliti-va a va transpune in locul aproapelui vostru!". Mania zgomotoasa infurie, mania muta ingrozeste. Daca Gutenberg ar fi presimtit jurnalismul, si-ar fi distrus pe data inventia. Geniul este un suveran cuibarit intr-un bordei, dar prin simpla sa prezenta, bordeiul se preface in palat. Soarele este cel care vede lumea invaluita de caldura si lumina. Fii mai intai un soare si apoi priveste lumea. Iubirea este ca o veverita: indrazneata si sfioasa totodata. Politica seamana cu un desert: cel mai trecator vant cladeste un munte, iar ,,miragiile" sunt multe si primejdioase. Deznadejdea e ca un burete: cu cat o uda lacrimile, cu atat

creste. ,,Simplul adevar" este mai complex ca o femeie. Omul este o vioara. In clipa in care i se rupe ultima coarda, ajunge a fi o bucata de lemn. Nu exista decat o mangaiere: munca.