Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege fapta manifestată sub forma unei acţiuni sau

inacţiuni împreună cu urmările ce le produce, adică atingerea adusă valorilor sociale apărată de

norma penală. Majoritatea autorilor consideră ca latura obiectivă cuprinde elementul material

constând în acţiunea sau inacţiunea incriminată, urmarea periculoasă, precum şi legătura cauzală

dintre acestea.

Elementul material

Prin elementul material al unei infracţiuni se înţelege activitatea care se manifestă sub forma de

acţiune sau inacţiune.

Acţiunea este activitatea sub care se poate prezenta elementul material şi desemnează o atitudine

a făptuitorului prin care face ceva ce legea penală ordona să nu facă. Acţiunea nu se confundă cu

noţiunea de acţiune care este doar o parte a infracţiunii.

Sub raportul mijloacelor de realizare acţiunea se poate înfăptui prin :

cuvinte (în cazul insultei, calomniei)

scris (în situaţia infracţiunii de fals şi denunţare calomnioasă)

acte materiale(la furt).

În realizarea acţiunii făptuitorul se poate folosi de forţa proprie, de obiecte sau instrumente

(cuţit , topor, cheie), de o energie străină (animal) sau energie electrică. Unele acţiuni se

consumă instantaneu, cum este cazul infracţiunii de execuţie promptă: insulta orală, dezvoltare

progresivă până la producerea rezultatului ilicit.

Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde să fie

îndeplinită sau înfăptuită , încălcându-se în acest fel o normă onerativă. Din punct de vedere

penal prin inacţiune nu se înţelege a nu face nimic, ci a nu face ceea ce legea penală impune şi

obligă.

Dintre infracţiunile săvârşite prin inacţiune menţionăm:

omisiunea de a înştiinţa organele judiciare (art. 645 cod penal)

nedenunţarea unor infracţiuni (art 262 cod penal)

abandonul de familie (art 305 cod penal).

Elementul material poate apare în conţinutul infracţiunii, printr-o varietate unică, când constă fie

într-o acţiune, fie într-o inacţiune sau în mai multe variante alternative, când constă în mai multe

acţiuni sau inacţiuni, cum este cazul la luare de mită care constă în fapta funcţionarului care

pretinde, apoi primeşte, acceptă sau nu respinge promisiunea de bani sau de alte foloase care nu i

se cuvin.

Deosebirea dintre elementul material în varianta unică şi cea alternativă prezintă importanţă în

privinţa încadrării corecte a faptei săvârşite , deoarece prin inacţiuni cu element material

alternativ realizarea acestuia într-o variantă sau mai multe nu este de natură să schimbe unicitatea

infracţiunii.

Elementul material în variante alternative poate consta din acţiuni sau inacţiuni, ori dintr-o

acţiune sau inacţiune cum se întâmplă la abuzul în serviciu şi la neglijenţa în serviciu.

Urmarea socialmente periculoasă

Urmarea sau rezultatul este o componentă obligatorie a infracţiunii constând în lezarea sau

punerea în pericol a obiectului juridic al infracţiunii prin săvârşirea faptei ilicite sub forma unei

acţiuni sau inacţiuni.

Urmarea infracţiunii trebuie prevăzută din doua puncte de vedere:

fizic

juridic

Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acţiunea sau inacţiunea incriminată a

produs-o în lumea obiectivă externă. Această modificare poate consta uneori în schimbul unei

anumite situaţii determinată de efectuarea activităţii fizice, iar alte ori ea se poate concretiza într-

o transformare de ordin material al infracţiunii.

Din punct de vedere juridic urmarea poate consta fie într-o vătămare , într-o atingere efectivă

adusă acelei valori ocrotită prin incriminare, fie printr-o stare de pericol, de ameninţare produsă

pentru valoarea socială pe care legea penală o apară.

După cum urmarea este inclusă sau nu în norma de incriminare, infracţiunile sunt clasificate în

două categorii:

infracţiuni materiale sau de rezultat

infracţiuni formale sau de pericol

Infracţiunile materiale sau de rezultat sunt acelea în conţinutul cărora legea a prevăzut urmarea

care, de regulă, constă într-o vătămare, o alterare a obiectului.

Ex: vătămare corporală gravă

Infracţiunile formale sau de pericol se caracterizează prin aceea ca legiuitorul a prevăzut în

conţinutul lor acţiunea fără să fi inclus şi urmările produse.

Ex: portul nelegal de decoraţie şi evadarea

Raportul de cauzalitate

Constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective a infracţiunii şi constă în legătura de la

cauză la efect ce trebuie să existe între acţiunea şi inacţiunea incriminată de lege şi urmarea pe

care aceasta o produce.

Se poate spune că legătura de cauzalitate este liantul dintre elementul material (cauza şi urmarea

imediată) efectul, cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. Deşi caracterizează toate

infracţiunile, problema raportului de cauzalitate se pune numai în legătura cu infracţiunile

materiale, cum sunt cele de omor, ucidere din culpa, în cazul infracţiunii formale legătura de

cauzalitate nu este necesară, întrucât aceasta rezultă din săvârşirea faptei.

Uneori stabilirea raportului de cauzalitate nu implică probleme deosebite aşa cum se întâmplă în

cazul omorului săvârşit de o singură persoană prin împuşcare, însă alteori determinarea

legăturilor cauzate este dificil de făcut şi avem în vedere situaţiile în care urmarea a fost

precedată de mai multe acţiuni concomitente sau succesive mai multor persoane.

În primul caz raportul de cauzalitate este simplu, iar în cel de-al doilea este complex. Raportul de

cauzalitate are un caracter obiectiv, întrucât există înafară şi independent de conştiinţa omului,

însă nu înseamnă că nu poate avea loc şi între formele subiective cum se întâmplă în cazul

reţinerii scuzei provocării. Trebuie făcută distincţie între fenomenul cauză care duce la

producerea efectului şi condiţiile în care se comite fapta care nu poate produce efectul.