integrare europeana

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE

INTEGRĂRII EUROPENE Integrare economică – repere teoretice

Teorii privind natura şi particularităţile procesului de integrare europeană

Teorii contemporane privind procesul decizional în cadrul Uniunii Europene

INTEGRARE ECONOMICĂ – REPERE TEORETICE

Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Dintre multiplele definiţii existente, ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept „un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definiţie care se apropie destul de mult de cea oferită de W. Wallace, conform căruia integrarea presupune „crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome” (W. Wallace, 1990, p. 9).

INTEGRARE ECONOMICĂ

E. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revistă a câtorva din cele mai rezonante definiţii:

Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas, 1958, 1976);

Punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă – integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi unitate economică – integrare orizontală (Francois Perroux, 1954);

Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).


Termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât şi static, în continuare vom prezenta cele două abordări:

Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic nou;

Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte.


Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitatea factorilor de producţie. Trebuie reţinut însă că, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans afirmând că „în vreme ce ţările sunt demarcate de frontiere teritoriale, economiile sunt demarcate de frontiere economice” (Pelkmans, 2002, p. 2). În acelaşi timp, experienţa europeană demonstrează că eforturile de eliminare a barierelor economice şi teritoriale nu elimină automat toate distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţei unice, distorsiuni determinate de diferenţe în calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenţa aglomerărilor industriale şi care continuă să se manifeste şi după eliminarea barierelor economice.

Stadiile integrării economice 1. zona de liber schimb: · Taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între

statele membre ale zonei; · Statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de

cote) faţă de statele terţe. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile

esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. 2. uniunea vamală: · Eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa

bunurilor; · Existenţa unui tarif vamal comun cu terţii. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile

esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC.

Stadiile integrării economice 3. piaţa comună: · Uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie

a factorilor de producţie. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă. 4. uniunea economică: · Piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice

naţionale, menită să reducă discriminarea pe piaţa comună. Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de

vag. 5. integrare economică totală: · Unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice; · Crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii

pentru statele membre. Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum

se introduce conceptul de supranaţionalitate.

TEORII PRIVIND NATURA ŞI PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI DE

INTEGRARE EUROPEANĂ

Procesul de adâncire a integrării regionale, ca şi cel extrem de complicat, al luării deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat făcând apel la o singură teorie, oricât şi-ar dori ea să fie de cuprinzătoare. Deoarece, în cadrul acestei lucrări nu ne-am propus să realizăm o prezentare exhaustivă a tuturor teoriilor menite să facă lumină asupra acestui subiect, în continuare ne vom opri numai asupra punctelor de vedere exprimate de aşa-numita „şcoală anglo-americană” din domeniul relaţiilor internaţionale, care se bazează pe teoria funcţionalismului, a neofuncţionalismului, federalismului, interguvernamentalismului şi, mai recent, pe teoria guvernării la mai multe niveluri (multi level government).


INTEGRARE EUROPEANĂ

Pivotul (actorul central)

Nivelul de abordare

Interna-ţional

Naţional

Guvernul Neo-realist

Interguvernamen-talism

Comunitatea Neo-liberal

Funcţionalism, Neofuncţionalism


INTEGRARE EUROPEANĂDin punct de vedere istoric, domeniul relaţiilor internaţionale, şi, prin extensie,

şi cel al integrării europene, a fost dominat de dezbaterile dintre adepţii realismului (respectiv neo-realismului), care au dus la apariţia şi apoi dezvoltarea interguvernamentalismului şi aşa-numiţii pluralişti (sau neo-liberali), care au susţinut şi dezvoltat funcţionalismul şi neofuncţionalismul.

Interguvernamentalismul consideră că guvernele naţionale reprezintă factorul determinant în stabilirea naturii şi a ritmului integrării, acţionând asemenea unor „gatekeepers” la nivelul sistemelor naţionale şi supranaţionale. În acest fel, cooperarea interguvernamentală din cadrul UE nu este în mod substanţial diferită de cea specifică sistemului internaţional.

Prin contrast, neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării conduce în mod logic către un altul, şi că guvernele naţionale se află în situaţia de a nu putea rezista în faţa presiunilor generate de procesul integrării. În acest caz, atât actorii supranaţionali, cât şi cei naţionali, au o influenţă considerabilă.

DIMENSIUNILE INTEGRĂRII

1. DIMENSIUNEA POLITICA Securitatea in Europa de Sud-Est, ca tip de securitate

colectiva, va fi rezultatul raportului dintre resursele de insecuritate locale, regionale, zonale si chiar continentale, care pot apare sub forma riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, sfidărilor si agresiunilor neconvenţionale, ce se manifesta in toate dimensiunile ei (politica, economica, militară, culturala, juridica, spirituala) si interesele statelor, regiunilor, zonei si general europene.

Pentru securitatea fiecărui stat si realizarea securităţii colective in regiunile si in zona sud-est europeana, la început rolul cel mai important l-a jucat dimensiunea sa politica. In acest sens mai sunt încă multe de făcut si de perfecţionat la nivelul statului, puterii sistemelor si regimurilor politice pentru instaurarea valorilor europene, precum pluripartidismul si democraţia si elaborarea de strategii, planuri si programe in folosul întăririi ordinii constituţionale, respectării drepturilor omului si dezvoltării societăţii civile.

DIMENSIUNILE INTEGRĂRII DIMENSIUNEA POLITICA Sistemele politice specifice democraţiilor moderne existente deja in

câteva state ale Europei de Sud-Est se caracterizează printr-o conducere activa, se manifesta convingător prin instituţii reprezentative si prin matricea instituţiilor publice.

Dezvoltarea politica înseamnă dezvoltarea democraţiei interne si prin urmare despărţirea totala de atitudinile, comportamentele si obiceiurile regimurilor autoritare si ale societăţii autarhice. Una din condiţiile dezvoltării democraţiei in unele state din regiunea balcanica este consacrarea societăţii civile, care are proprietatea de a se autoconstrui si automobiliza. Pentru a consolida democraţia si societatea civila implicit, trebuie limitata extensia statului. Instituţiile informale orizontale (din spaţiul civic) sunt de fapt cele care duc la multiplicarea relaţiilor bazate pe încredere, cooperare si angajare, cele care reduc şansele apariţiei tipului de cenzură politică, corupţiei şi relaţiil obscure, creând astfel, condiţii de sancţionare a guvernărilor ineficiente sau ostile.

DIMENSIUNILE INTEGRĂRII DIMENSIUNEA POLITICĂAstfel în cazul României, trebuie subliniate ca succese politice dezvoltarea

relaţiilor economice cu UE, trecerea de la dolar la euro ca moneda de referinţa si faptul ca procesul de privatizare economica a dobândit un ritm mai alert. Începând cu 2002 şi până la nivelul anului 2009, România a reuşit reducerea ratei şomajului, a inflaţiei, respectarea intr-o mare măsura, a programelor de reforma si austeritate convenite cu Banca Mondiala si FMI si sporirea rezervelor valutare pana la un nivel dublu fata de 1998. Toate acestea au determinat pe de o parte ridicarea ,,calificativului de tara’’ stabilit de Agenţia Moody si a ,,calificativului bancar’’ dat de Japan Credit Rating Agency, iar pe de alta parte creştere însemnata a PIB–ului, până la nivelul anului 2007.

În aceste condiţii, există premisele favorabile care să-i permită României să joace un rol politic proeminent la nivel regional şi interregional, cu atât mai mult cu cat ţara noastră a demonstrat că este şi un producător, nu numai un consumator de stabilitate, că este un pilon trainic implicat activ în toate structurile regionale de cooperare şi securitate şi are capacitatea de a-şi asuma acest rol.


DIMENSIUNEA ECONOMICĂO alta componentă majoră a securităţii naţionale şi colective este de natură

economică. În Europa de Sud-Est aceasta a constituit si va reprezenta premisa stabilităţii, dezvoltării, integrării si cooperării locale si regionale, fapt pentru care toate statele ii acorda atenţia necesara.

Având in vedere situaţia economica precara a majorităţii statelor din sud-estul Europei, aceasta abordare procesual-organica se impune cu necesitate nu numai datorita implicaţiilor pe termen lung, dar si ca urmare a particularităţilor complexe ale tranziţiei de la o economie centralizata pe plan intern si prioritar regionalizată pe plan extern, la o economie de piaţă (in diferite forme) pe plan intern si prioritar de asociere si partenariat mult mai larg pe plan extern.

Noul peisaj geopolitic si geoeconomic zonal obliga România alături de celelalte tari sa înţeleagă actualul si viitorul circuit economic internaţional nu numai ca pe un flux de factori de producţie, dar si ca pe un flux de factori de dezvoltare, de cooperare, de colaborare, de stabilitate si de garanţii internaţionale de securitate in toate domeniile si dimensiunile.


DIMENSIUNEA ECONOMICAAvantajele economice ale integrării României in U.E. sunt:-creştere economica;-creşterea investiţiilor străine directe, crearea unor noi structuri de

producţie, care sa permită fabricarea de produse finite cu valoare adăugata mai mare si calitate superioara conform standardelor U.E.;

-creşterea economiilor si investiţiilor populaţiei, micşorarea fiscalitatii, prin politici de impozitare mai relaxate, extinderea pieţelor de capital ;

-dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (scăderea preturilor) ;

-imbunatatirea substanţiala a standardului de viata al populaţiei.


DIMENSIUNEA ECONOMICA

Alături de aceste avantaje vor apărea si următoarele constrângeri principale :

-presiunile concurentiale ale pieţei unice ;

-competiţia dura dintre firmele romaneşti si cele din statele membre dezvoltate ;

-necesitatea transformărilor tehnologice ,

toate acestea ducând pe termen scurt la creşterea şomajului, odată cu restructurarea întreprinderilor si a unor sectoare industriale.

Apariţia Comunităţilor Europene are la baza declaraţia ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 tari europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Otelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Prin urmare, Uniunea Europeana este rezultatul procesului de cooperare si integrare care a început in anul 1951, intre cele sase tari europene fondatoare.

Uniunea European – Scurt istoric

Uniunea European – Scurt istoricDupă saizeci de ani in care au fost sase valuri de aderare,

respectiv:- 1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit;- 1981: Grecia;- 1986: Spania si Portugalia;- 1995: Austria, Finlanda si Suedia, - 2004: Republica Cehă, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia,

Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru şi Malta;- 2007: Romania si BulgariaUniunea Europeana are astazi 27 de tari si perspective de extindere

a acestui numar. Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:- promovarea progresului economic si social (piaţă unica a fost instituita in

1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999);- sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţionala (prin

ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune in cadrul organizaţiilor internaţionale);

- sa instituie cetăţenia europeana (care nu inlocuieste cetăţenia naţionala dar o completează, conferind un număr de drepturi civile si politice cetǎtenilor europeni);

- sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justiţie (legata de funcţionarea pieţei interne si in particular de libera circulaţie a persoanelor);

- sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare).

Uniunea European – Scurt istoric

TEORII CONTEMPORANE PRIVIND PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL

UNIUNII EUROPENE

Instituţiile Uniunii Europene

Parlamentul EuropeanComisia EuropeanăConsiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)Consiliul EuropeanCurtea Europeană de JustiţieCurtea Europeană de ConturiComitetul Economic şi SocialComitetul RegiunilorBanca Europeană pentru InvestiţiiBanca Centrală Europeană

Puterea de decizie în UE


Relaţia care există între instituţiile Uniunii Europene şi procesul de decizie este direct afectată de procesul de extindere şi de creşterea numărului statelor membre.

Opinia generală este că acest proces de decizie nu este destul de apropiat de cetăţeni, că nu reflectă suficient interesele locale şi sectoriale.

UE este structurată pe trei piloni: dimensiunea comunitară (primul pilon) politici externe şi de securitate comune (al doilea pilon) şi cooperarea judiciară şi a poliţiei în domeniul criminalităţii (al treilea pilon).

Uniunea Europeană

Primul pilon (supranaţional-federaţie)

Al doilea pilon (interguvernamental-

confederaţie)

Al treilea pilon (interguvernamental-

confederaţie)

Comunităţile Europene (CE)Politica externă şi de securitate comună

(PESC)

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală

(JAI)

Politica agricolă comună Uniune vamală şi

Piaţa internă Politica în domeniul conncur

enţei , Subvenţii de stat

Politică structurală Politică comercială Uniunea Economică şi Mone

tară Cetăţenia europeană Educaţie şi Cultură Cercetare şi

Mediul înconjurător Reţele transeuropene Sănătate Protecţia consumatorului Politică socială Politica comună de imigraţie Politica în domeniul azilului Protecţia frontierelor

Politica externă: Cooperare Menţinerea păcii Observatorii electorali şi

Trupele comune de intervenţie

Drepturile omului Democraţie Asistenţa acordată statelor terţ

e Politica de securitate: Politica europeană de securita

te şi apărare Dezarmarea Aspectele economice ale

dezarmării Sistemul european de

securitate

Trafic de droguri şi Trafic de arme

Trafic de carne vie Terorismul Infracţiuni împotriva

minorilor Crimă organizată Corupţie, coruptibilitate şi

înşelăciune

Puterea de decizie în UEÎn domeniul ultimilor doi piloni, metoda de decizie este cea inter-

guvernamentală, caracterizată prin:– Drept de iniţiativă împărţit de către Comisie şi SM;– Consensul ca regulă generală de vot în Consiliu (unanimitate); – Rol consultativ pentru Parlamentul European; – Rol minor pentru Curtea de Justiţie.

Spre deosebire de acestea, dimensiunea comunitară – care reprezintă însăşi esenţa Uniunii – este caracterizată, la nivelul deciziei, prin:– Dreptul de iniţiativă ca monopol al Comisiei; – Largă utilizare a votului majoritar în Consiliu (majoritate

calificată); – Rol activ pentru Parlamentul European; – Interpretare uniformă a legislaţiei comunitare de către Curtea de

Justiţie.


În ceea ce priveşte procesul de decizie, metodele utilizate în acest scop sunt: co-decizia, avizul conform, cooperarea şi consultarea (ultimele trei fiind utilizate în cadrul descrierii atribuţiilor Parlamentului European).

Dintre acestea, reforma instituţională acordă un rol crescut procedurii co-deciziei, care devine astfel principala metodă de decizie la nivel comunitar şi limitează rolul celorlalte proceduri. Datorită acestui fapt este necesară o prezentare detaliată a co-deciziei şi a modului în care aceasta funcţionează la nivelul celor trei instituţii cu atribuţii în domenii: Parlamentul European, Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene.


Procedura co–decizieiProcedura co-deciziei implică una, două sau trei etape, după cum urmează:

– Comisia propune un act legislativ;– Parlamentul European adoptă o poziţie cu referire la actul respectiv,

pe baza unui raport întocmit de comisia parlamentară relevantă; de obicei, sunt făcute amendamente la propunerea Comisiei aceasta reprezintă prima etapă;

Consiliul UE are două alternative:1) acceptă amendamentele Parlamentului propunerea legislativă este adoptată;2) modifică amendamentele, prin adoptarea unei poziţii comune;

Pe baza unei recomandări a comitetului corespunzător, în a doua etapă, Parlamentul emite o opinie prin care: aprobă, respinge sau amendează poziţia Consiliului, printr-o majoritate absolută a membrilor săi;


Procedura co–decizieiComisia ia în considerare amendamentele Parlamentului şi trimite

Consiliului o propunere amendată; Consiliul poate adopta, prin majoritate calificată, amendamentele Parlamentului care au fost acceptate de către Comisie, sau poate modifica amendamentele Parlamentului prin unanimitate;

În eventualitatea unui dezacord între Parlament şi Consiliu, un comitet de conciliere – format din membri ai Consiliului şi o delegaţie a Parlamentului – se întâlneşte timp de maxim şase săptămâni. Delegaţia Parlamentului, care reflectă componenţa PE, este formată din 27 membri şi este prezidată de unul din vice-preşedinţii PE; delegaţia include întotdeauna raportorul Parlamentului.

În majoritatea cazurilor, cele două părţi ajung la un acord, ce are forma unui text comun. Parlamentul este invitat să confirme acest acord în cea de-a treia etapă; dacă nu se ajunge la nici un acord, respectiva propunere legislativă nu va fi adoptată.


Un element de noutate adus de Constituţia Europeană la nivelul deciziei este reprezentant de utilizarea sistemului de vot al majorităţii calificate ca procedură standard de decizie în cadrul Consiliului şi simplificarea sa. Astfel, va creşte rolul Parlamentului în procesul de decizie, iar dreptul naţional de veto va fi păstrat numai în câteva sectoare, cum ar fi impozitarea şi politica externă. Mai mult, începând din anul 2002, deciziile au început să fie adoptate prin majoritate dublă, ceea ce înseamnă reprezentarea a cel puţin jumătate din SM şi a 60% din totalul populaţiei Uniunii.

integrare europeana

Documents