curs integrare europeana

ISTORIA IDEII DE EUROPA

PARTEA I

ISTORIA IDEII DE EUROPA DE LA HESIOD PÂNĂ ÎN SECOLUL XIX

Obiectivele cursuluiCunoaşterea dezbaterii intelectuale asupra ideii de Europa de-

a lungul celor 28 secole în care s-a derulat această istorie de la Hesiod şi până în zilele noastre.

- în Antichitate gândită de marii istorici şi geografi - în Evul Mediu: Imperiul Carolingian, ideea Europei unite

creştine în jurul papalităţii - proiecte de Europa unită din secolul XVII-XX culminând

cu ideea de Statele Unite ale Europei avansată de Victor Hugo şi ideea de Uniune Europeană a lui Aristide Briand.

- Istoria construcţiei europene postbelice şi instituţiile actuale

Este un curs de istorie a ideilor, dar şi curs de istoria integrării, europene înfăptuite astăzi, care concretizează într-o realitate vie, ideea de Europă unită într-una din ipostazele sale.

1. Conceptul de Europa şi Integrarea Europeană. Aspecte politice şi culturale

Conceptul de Europa este o construcţie a spiritului uman care încearcă să definească anumite realităţi. Deoarece realitatea europeană a fost prea complexă pentru a putea fi descrisă printr-un concept unic, conceptul de Europa este unul mult dezbătut şi adesea controversat. A fost subiect de reflecţie pentru mulţi gânditori, geografi, istorici, filosofi, sociologi, literaţi şi oameni politici care nu au căzut de acord asupra unei definiţii sau descrieri unice.

Europa a fost definită ca noţiune geografică, istorică, culturală, politică.

3

Europa geografică, este continentul mărginit de Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră, Munţii Caucaz, Marea Caspică, Munţii Urali, Oceanul Arctic, incluzând Insulele Britanice, Islanda, Sicilia, Corsica, Sardinia, Malta, Creta, Cipru.

Continent mic, penultimul în ordinea mărimii (urmat de Australia), ocupând 10,4 mil. km. Populaţia sa era în 1990 de 785,7 mil. locuitori. Geografii georgieni şi armeni au determinat comunitatea ştiinţifică mondială a geografilor să accepte ca limita sudică a Europei să fie plasată pe fluviul Arax din Caucaz, la graniţa de nord a Turciei. Ţările caucaziene, considerate europene sub aspect geografic, au intrat recent în Consiliul Europei. Evident, România se situează în mijlocul Europei geografice, dar face parte şi din Europa istorică.1

Apartenenţa istorică la Europa înseamnă participarea la evenimentele şi fenomenele care au dat formele instituţionale ale societăţii continentului:

- indoeuropenizare;- polis-urile greceşti şi Imperiul Roman;- creştinismul;- formarea popoarelor, naţiunilor şi statelor europene;- revoluţia ştiinţifică şi industrială;- sistemul democratic modern.Conceptul istoric de Europa cuprinde spaţiul istoric al

evoluţiei societăţii umane care a creat actuala civilizaţie europeană.Conceptul de Europa ca civilizaţie şi cultură. Într-o

interpretare consacrată, cultura şi civilizaţia europeană se defineşte prin 5 elemente:

1. moştenirea culturii greceşti, inclusiv conceptul grec al individului;

2. moştenirea civilizaţiei romane, inclusiv conceptul roman al cetăţeanului şi dreptul roman;

3. spiritualitatea indeo-creştină, inclusiv conceptul biblic al persoanei umane;

4. ştiinţa modernă şi tehnica;5. democraţia parlamentară.2

1 Vasile Vesa, Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Cluj, 2000, p.16.2 Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Cluj, 1995, p.165-166.

4

Sub aspect geo-politic, limitele Europei ridică probleme serioase: M-ţii Urali ca limită a Europei împart Rusia şi fosta U.R.S:S. în două. Se pune întrebarea: în ce măsură şi sub ce aspect este Rusia o ţară europeană? Până la Petru cel Mare, la începutul secolului XVIII Rusia nu era considerată o ţară europeană de către cărturari şi oameni de stat. Petru cel Mare a încercat o europenizare internă a Rusiei şi a impus-o în sistemul internaţional ca mare putere europeană. Fenomenul a durat până la Revoluţia bolşevică din 1917 care a înlăturat structura capitalistă a societăţii, iar U.R.S.S. a devenit adversar declarat al sistemului capitalist democratic european.

U.R.S.S. şi-a impus propriul sistem comunist asupra Europei de Est vreme de 5 decenii. În această perioadă occidentalii considerau că Europa politică se întindea de la Atlantic până la zidul Berlinului.

După Revoluţiile din 1989, naţiunile est-europene şi-au proclamat energic apartenenţa la Europa şi aspiraţia spre integrarea în structurile europene şi euroatlantice.

Tot acum conceptul de Europa de Est s-a restrâns între graniţele Rusiei. Conceptul american de Europa Centrală avansat de Richard Holbrook cuprinde spaţiul dintre Germania şi Rusia (de la frontierele estice ale Austriei şi Germaniei la frontierele vestice ale Rusiei). România, Bulgaria, Ţările Baltice şi Ucraina sunt ţări central - europene din această perspectivă. În anii Războiului Rece imperativele politice făceau ca Grecia să fie considerată ţară vest-europeană, iar Polonia ţară est-europeană.

Apartenenţa Turciei la Europa stârneşte azi mari controverse. Europenizată de reformele lui Atatürk în perioada interbelică şi membră NATO din 1952, Turcia nu este primită în Uniunea Europeană, iar euroideologii îi contestă apartenenţa la Europa. Valery Giscard d’Estaing preşedintele Convenţiei Europene care a elaborat proiectul Constituţiei Uniunii Europene a declarat în 2002-2003 că Turcia nu este ţară europeană şi nu va fi primită în Uniunea Europeană.

Raportul din 1992 al Comisiei Europene de la Bruxelles privind extinderea Europei prevede că termenul „european” combină elemente geografice, istorice şi culturale care împreună definesc identitatea europeană. Nu precizează frontierele Europei.3

3 Vasile Vesa, Adrian Ivan, op.cit., p.20.

5

Definiţia dată Europei e una geo-politică, reprezentând spaţiul de aplicare a unui proiect politic, ale cărui dimensiuni spaţiale vor fi determinate de suma statelor participante. La fel, Consiliul Europei are la bază îndeplinirea criteriilor politice de către ţările membre, nu criteriul geografic. Sunt azi 40 de state membre.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cuprinde „o Europă foarte mare” de la Vancouver la Vladivostok incluzând S.U.A., Canada, Statele ex-sovietice. Se depăşesc astfel, limitele continentului.

Europa instituţională este reprezentată de Uniunea Europeană. Aceasta era iniţial o Europă Mică, dar acum cuprinde 25 state, care îndeplinesc o serie de condiţii:

- o economie de piaţă prosperă;- nivel de trai ridicat;- democraţie şi drepturile omului;- legislaţie comunitară.- voinţă de a crea o comunitate economică şi politică.Ţările foste comuniste care negociază din anul 2000 aderarea

la Uniunea Europeană fac eforturi pentru a îndeplini aceste condiţii. Un stimul în acest sens este şi intrarea ţărilor menţionate în NATO, care le conferă apartenenţa la sistemul politic şi de valori occidentale, în primul rând democraţia şi economia de piaţă. România este parte azi a acestei mişcări istorice spre Europa instituţională. A fost acceptată la Summitul de la Praga pentru a deveni membră NATO (noiembrie 2002 – vizita lui Bush în România). În 2004 România este membră cu drepturi depline NATO.

La Summitul de la Helsinki al Uniunii Europene (decembrie 1999) s-a decis ca 12 ţări est-europene să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană, inclusiv România. La 1 mai 2004 intră în Uniunea Europeană 10 ţări est-europene: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Estonia, Slovenia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta. România intră în 2007, împreună cu Bulgaria.

Integrarea europeană reprezintă aplicarea unei anumite ipostaze a ideii de Europă unită prin consimţământul reciproc. Uniunea Europeană reprezintă o Europă a unităţii, un tip de comunitate superioară europeană.

6

Ideea de Europă are o istorie de 28 de secole de la Hessiod până azi, ca dezbatere intelectuală şi politică, după cum arată Denis de Rougemont.

În cadrul istoriei ideii de Europa, Jean Baptiste Duroselle distinge 4 tipuri de comunitate superioară europeană a căror înfăptuire s-a încercat. Astfel, Europa unită prin forţă a fost reprezentată de Imperiile lui Carol cel Mare, Napoleon I, Hitler. Aceste imperii au reunit prin forţă părţi importante ale continentului, dar nu au rezistat pentru că nu au avut consimţământul popoarelor supuse. Napoleon şi Hitler au fost înfrânţi de marile puteri, dar şi de mişcările de eliberare naţională a populaţiei supuse. Unificarea statelor naţionale, chiar înfăptuită prin forţă ca cea a Germaniei lui Bismark s-a dovedit mult mai durabilă având consimţământul popular. Imperiul carolingian este considerat reprezentativ şi pentru ideea Europei unite în jurul principiului creştin. Principiul religios nu a fost însă suficient de puternic pentru a asigura durabilitatea unităţii politice. Ideea creştinătăţii unite europene, Respublica Christiana a supravieţuit ca năzuinţă în lumea medievală ducând uneori la solidarităţi şi acţiuni comune sub forma Cruciadelor.4

În lupta anti-otomană din sec.XIV-XVIII Ţările Române şi-au afirmat apartenenţa la creştinătate, recunoscută de papalitate şi de monarhiile europene.

Europa unităţii în diversitate se întemeiază pe state independente care recunosc principiul echilibrului european şi principiul dreptului public european alcătuit din tratate internaţionale. Dreptul public european era fondat pe principiul legitimităţii monarhice în sec.XVI-XIX, apoi pe principiul naţionalităţilor care triumfă prin Tratatele de la Paris-Versailles din 1919-1920. Sfânta Alianţă a fost o comunitate superioară europeană bazată pe principiul legitimităţii monarhice (1815-1853).

Europa unită prin consimţământul reciproc reprezenta reuniune a statelor într-o organizaţie supranaţională de tip federal. Ideea a fost promovată de personalităţi ilustre, precum Dante, regele Podiebrand al Boemiei, Aeneas Silvio Piccolomini, ducele de Sully, ministrul regelui Henric IV al Franţei, William Penn, abatele de

4 Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965, p.315-322.

7

Saint-Pierre, Napoleon III, Giuseppe Mazzini, Victor Hugo, Paul Valery, Richard Coudenhove Kalergi, Aristide Briand, Iuliu Maniu, Jean Monnet, Robert Schuman, Valeri Giscard d’Estaing.

O ipostază a acestei idei de Europă unită prin consimţământul reciproc se aplică după 1950 prin integrarea europeană actuală.

Ideea de Europa nu este acelaşi lucru cu integrarea Europeană care este aplicarea unei anumite ipostaze a ideii de Europă Unită în perioada postbelică.

Ideea de Europa are o istorie de secole reprezentând modul în care cărturarii şi oamenii politici au gândit Europa şi şi-au reprezentat imagini ale Europei.

2. Ideea de Europa în AntichitatePrimul care a vorbit despre Europa a fost Hesiod în urmă cu

28 de secole. El numea Europa teritoriul din nordul Greciei continentale. De aici conceptul a ajuns să acopere întregul continent. Tot pentru grecii antici Europa era un mit, cunoscutul mit al răpirii Europei. Europa era o prinţesă feniciană (fiica unui rege al oraşului-stat Tyr din Asia), de care s-a îndrăgostit Zeus. Europa nu l-a acceptat şi atunci Zeus s-a transformat într-un taur şi a răpit-o pe când aceasta se scălda la ţărmul mării. A înnotat cu ea în spate până în insula Creta unde s-a născut un copil care a devenit regele Minos al Cretei întemeind civilizaţia minoică, cretană. Mitul exprimă ideea întemeierii unei civilizaţii europene, cea minoică cretană într-o zonă de la vest de Asia. Pentru fenicienii antici „ereb” însemna ţinutul de la Soarele Apune (ereb = Europa).5

Pentru Herodot, Europa se întindea de la Oceanul Atlantic (coloanele lui Hercule – Gibraltar) până la Pontus Euxinus şi fluviul Don. Hotarele sunt neclare în Est şi Nord. Anticii nu cunoşteau întregul continent. Zona cunoscută de ei era în jurul Mării Mediterane, mergând spre Nord până la Rin şi Dunăre, inclusiv Dacia.

În modul în care ei înţeleg Europa nimic nu arată o idee de Europa încărcată cu sens politic. Grecii îşi reprezentau lumea la trei nivele:

- Polisul lor;- Lumea greacă;

5 A. Marga, op.cit., p.21.

8

- Lumea barbară din afara şi din jurul lumii lor civilizate elene.6

Romanii îşi reprezintă lumea la două nivele: Imperiul Roman şi Barbaricum.

Imperiul a ajuns la maxima expansiune în timpul lui Traian când a cuprins teritoriile Europene de până la Rin şi Dunăre la care se adăuga Dacia Romană. Acest imperiu cuprindea şi provincii asiatice şi nord africane. Imperiul Roman nu era doar un imperiu european, ci unul mediteranean, se concentra în jurul Mediteranei (Mare Nostrum/Internum).

Aristotel vorbeşte mult despre Europa mai ales în „Politica” spunând că grecii sunt altceva şi decât asiaticii şi decât europenii. El exprimă conştiinţa superiorităţii civilizaţiei greceşti, dar nu avea nici o preferinţă pentru Europa care e pusă pe acelaşi plan cu Asia.

Alexandru Macedon a încercat să realizeze o comunitate din toate popoarele supuse imperiului său şi căreia elenismul îi dădea trăsăturile esenţiale. Imperiul Macedonean nu era Europa ci spaţiul şi oamenii pe care îi putea supune. Imperiul său a cuprins în special Grecia şi Orientul Antic iar Europa nu avea nici o semnificaţie politică pentru el (Helespontul = strâmtoarea Bosfor şi Dardanele).

Pentru greci există Europa şi Asia geografice dar ei vorbesc în termeni de greci şi barbari, nu europeni şi asiatici. Pentru ei, grecii aparţin unei comunităţi indiferent de unde sunt: Asia (Efes, Milet), Africa (Cyrene), Europa (Histria, Tomis, Callatis, Siracusa) iar europenii sunt tot barbari ca şi asiaticii.

În Imperiul Roman, geograful grec Strabon în „Geografia” descrie Europa ca o zonă propice locuirii. Europa cuprinde Iberia, Galia, Britania, Germanii, Geţii, Sciţii până la Don, Tracia, Grecia, Italia. Strabon consideră că romanii stăpânesc aproape întreaga Europă în afară de nordul Dunării cuprins între Ocean şi fluviul Don. El nu cunoştea Scandinavia şi câmpia din Marea Baltică şi Marea Neagră. Dacia face parte din Europa geografică a lui Strabon.

Romanii considerau că lumea se împarte în două:1. Republica Romană;2. Barbarii de dincolo de Limes.7

6 J.B. Duroselle, op.cit., p.30-34.7 J.B. Duroselle, op.cit., p.34-44.

9

Civilizaţia greacă şi romană a avut un rol important în structurarea civilizaţiei europene şi a identităţii europene. Grecii şi romanii au considerat Europa numai o simplă expresie geografică fără a-i da un sens politic. Europenii de azi le datorează grecilor şi romanilor trei elemente din perspectiva ideii de Europa:

1. Numele de Europa – creaţie a grecilor, preluat de romani şi care a rămas neschimbat până astăzi. Numele altor teritorii s-a schimbat: Galia – Franţa; Pannonia – Ungaria; Dacia – România; Tracia şi Moesia – Bulgaria, Maris - Mureşul.

2. Definiţia geografică a Europei care cuprinde la sud teritoriile până la Marea Neagră, Marea Mediterană şi Gibraltar. La Vest limita este Oceanul Atlantic incluzând Insulele Britanice. La Nord, Scandinavia prea puţin cunoscută, la est fluviul Don (care se varsă în Marea Neagră şi curge de la nord la sud trecând prin Rusia şi Ucraina). Definiţia geografică anticilor este foarte aproape de cea modernă. Şi definiţia modernă ezită în fixarea limitei estice a Europei, unii geografi considerând că Europa este o peninsulă a Asiei.

3. Contribuţia lor la structurarea civilizaţiei europene: cultura şi civilizaţia lor, alfabetul grec şi latin, limba latină, dreptul roman, literatura şi mitologia care au influenţat atât de mult cultura modernă, arta greacă şi romană. Europa este opera oamenilor mai mult decât a naturii.

Subliniem că spaţiul carpato-danubiano-pontic este inclus fără nici o ezitare în conceptul geografic de Europa elaborat de greci şi romani de la Herodot la Plinius cel Bătrân. Coloniile Histria, Tomis şi Callatis intră în comunitatea greacă, iar Dobrogea intră în comunitatea helenistică creată de Alexandru Macedon. Daco-geţii sunt consideraţi barbari europeni, creatori de stat şi nu sălbatici ca germanii.

Provinciile Dacia şi Moesia sunt perfect integrare în Imperiul roman unitar, îi preiau limba şi civilizaţia, inclusiv cetăţenia romană. Românii preiau moştenirea romană şi creştină care sunt părţi esenţiale ale specificului european.

3. Respublica Christiana şi Ideea de EuropaMileniul migraţiilor a dus la ruptura estului de vest şi nordului

de sud cu consecinţe asupra conceptului de Europa. Imperiul roman intră în criză şi este împărţit de împăratul Teodosius în 395 în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. În anul 476 cade

10

Imperiul Roman de Apus, apoi Iustinian încearcă refacerea unităţii imperiului. Bizantinii împăraţi şi intelectuali, gândesc în termenii antici de Imperiul Roman, nu de Europa.

Germanii intră în Imperiu şi fondează regatele barbare: vizigot, ostrogot, franc, vandal, în partea de vest a fostului imperiu Roman.

Bizantinii au un dispreţ faţă de aceşti barbari iar regatele barbare occidentale urăsc Imperiul Bizantin.

Al doilea element de ruptură este Marea Schismă. Prin tradiţie, episcopul Romei ca urmaş al Sf. Petru deţinea primatul (autoritate) asupra celorlalţi episcopi, fapt acceptat în vest. Dar Imperiul Bizantin nu acceptă autoritatea unui papă aflat departe, considerat ignorant şi care scapă autorităţii imperiale. Atunci apar schisma lui Fotius 863 şi Marea Schismă 1054. Divizarea Europei între est şi vest a fixat limitele Republicii Christiana.

Ruptura nord-sud a fost cauzată de arabi. În anul 622 are loc Hegira lui Mahomed şi se fondează Imperiul arab care cucereşte toate teritoriile africane ale Imperiului bizantin şi fostului Imperiu Roman: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Palestina, Siria, Liban, la care se adaugă Arabia, Irakul, Persia. Arabii cuceresc şi Spania. Popoarele antice şi africane s-au arabizat şi islamizat, proces similar cu elenizarea din timpul lui Alexandru Macedon şi cu romanizarea. Sistemul economic, politic şi cultural axat pe Mediterana a fost definitiv distrus. Europa catolică stopată la sud de arabi, la est de Bizanţ, în schimb se extinde spre nord prin creştinarea popoarelor germanice: Regatul Francilor lui Clovis, Germania dintre Rin şi Elba, Scandinavia. Europa catolică se limitează la Europa Occidentală.

Imperiul Carolingian s-a numit în epocă Imperium Christianum sau Respublica Christiana. Carol cel Mare s-a încoronat la Roma ca împărat în anul 800. Papa care era conducătorul Bisericii Universale (catolice, Ecclesia Universalis), dorea ca Împăratul să deţină puterea universală laică, politică. Carol a dorit să restaureze vechiul Imperiu Roman sau măcar cel Roman de Apus. Imperiul carolingian cuprindea: Franţa de azi, Germania, nordul Italiei, Nordul Spaniei, Danemarca, Marca de est (Austria). Nu era o restaurare a Imperiului Roman pentru că nu acoperea suprafaţa, avea altă structură socială, etnică, avea o altă religie.

11

Imperiul carolingian a realizat o unitate a Europei Occidentale prin forţă şi a unitate a Europei Occidentale în jurul ideii creştine. A fost considerat Respublica Christiana. Textele vremii culese în Monumenta Germaniae Historica îl consideră pe Carol drept „rege al Europei” sau „împărat al Europei” şi îl numesc „părinte al Europei.”

Imperiul s-a prăbuşit fiind împărţit prin Tratatul de la Verdun din 843, dar Respublica Christiana a dăinuit în conştiinţa oamenilor ca vis, ca năzuinţă. Papii şi împăraţii Imperiului Romano-german au încercat mereu revitaliarea Republicii Creştine. S-a reuşit chiar crearea unor solidarităţi creştine medievale care au dus la acţiuni comune precum Cruciadele. Europa se confundă cu Europa Occidentală, cu Respublica Christiana în scrierile cărturarilor occidentali ai vremii între care şi Nithard. La fel şi bizantinii Constantin Porfirogenetul şi Ana Commena în sec.X-XI echivalează Occidentul cu Europa.

În Evul Mediu termenul de Europa este folosit foarte rar lăsând locul conceptului de creştinătate. Creştinătatea catolică avea vocaţie şi aspiraţii universale dar era nevoită să se cantoneze în Europa Occidentală. O serie de cărturari medievali au gândit proiecte de Europă Unită Creştină pentru asigurarea Păcii Universale.

Dante Alighieri în lucrarea De Monarhia – 1310 preconiza asigurarea păcii universale pe cale federalistă. Un împărat universal trebuia să domnească asupra tuturor principilor.

Pierre Dubois a imaginat Republica Creştină ca o confederaţie condusă de un consiliu de laici reprezentând fiecare ţară. Confederaţia nu era condusă nici de Papa nici de împărat ci de un Conciliu. Conflictele dintre state trebuiau rezolvate prin arbitraj intern, arbitrul fiind Papa. Proiectul apare în lucrarea De recuperatione Terrae Sancte – 1308. La fel regele husit al Boemiei George Podiebrand propune în 1464 crearea unei adunări numită Congregantio Concordiae a principilor creştini asociaţi pentru asigurarea păcii. El mai prevedea arbitrajul internaţional şi sancţiuni internaţionale militare contra celui care refuză arbitrajul. S-a adresat regelui Franţei Ludovic XI care a refuzat proiectul. Proiectul era îndreptat împotriva împăratului german şi a Papei.

Aeneas Silvio Piccolomini, viitorul Papă Pius II. din sec. XV scria că Christiana Comunitas este însăşi Europa care trebuie să se

12

unească în faţa expansiunii otomane. El recunoştea autoritatea temporală a împăratului german.8

Din Creştinătatea europeană medievală făceau parte şi Ţările Române. Românii se considerau parte a creştinătăţii şi tot la fel considerau şi papii, regii occidentali, cărturarii occidentali. Ţările Române participă la cruciadele târzii la Nicopole şi Varna. În corespondenţa dintre Ştefan cel Mare şi Papă, Ştefan spune că „Moldova este Poarta creştinătăţii” şi că dacă această Poartă va cădea în mâna păgânilor atunci întreaga creştinătate va fi în mare primejdie. Papa îi răspunde recunoscând şi confirmând spusele lui Ştefan cel Mare. Cronicarul polon Ian Dlugosz consideră că Ştefan ar trebui să preia conducerea cruciadei şi chiar a creştinătăţii în lupta antiotomană. Corespondenţă similară cu papa şi cu unii principi occidentali au foarte mulţi domnitori români: Ioniţă Caloianu, Basarab Întemeietorul, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Matei Basarab. Ei luptă „Pro Respublica Christiana”. Evident însă că solidaritatea creştinătăţii pe care o doreau domnitorii români nu s-au realizat.9

Treptat apariţia statelor monarhice centralizate, a statelor naţionale centralizate a slăbit autoritatea Papei şi a împăratului: Franţa, Anglia, Spania, Suedia, Danemarca, Ungaria (în timpul lui Matei Corvin).

Visul universalist şi ascensiunea statelor naţionale au estompat aspiraţiile spre unitatea europeană. Pretenţiile universale ale Papei îl făceau să nu se limiteze la Europa. Marile descoperiri geografice (1492) i-au făcut pe europeni să vadă că Europa nu este lumea toată, nici centrul lumii, ci doar o parte mică a planetei. Ascensiunea statelor naţionale care ţineau cont doar de propriile interese şi dezbinările cauzate de reforma religioasă au fărâmiţat şi mai mult creştinătatea. De aceea în sec. XVI-XVII se trece de la creştinătate la Europa.

8 J.B. Duroselle, op.cit., p.45-47.9 M. Bărbulescu, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p.225.

13

4. Ideea de Europa în secolele XVI-XVIIIReligia nu mai influenţează decisiv politica europeană. Visul

creştinătăţii coordonatoare este înlocuit cu jocul statelor pe arena internaţională. Din raţiuni de stat, regele catolic al Franţei Francisc I s-a aliat cu sultanul Soliman Magnificul împotriva împăratului catolic Carol Quintul. Aspiraţia spre unitatea creştină dispare făcând loc unei Europe a statelor. Statele mari care încearcă să-şi impună dominaţia sunt contracarate de coaliţii ale statelor vecine care asigură o contrabalansare – echilibrul puterii. Din sec.XIV până la Tratatul de la Versailles principiul echilibrului european a funcţionat cu înălţări şi căderi, ameninţat de tendinţe hegemonice. După Războiul de 30 de ani, pacea westfalică (1648) a consacrat principiul echilibrului european. Hugo Grotius iniţiază dreptului internaţional. În practică statele suverane rivale sunt nevoite să admită anumite reguli, un drept public european format din tratatele internaţionale, mereu în schimbare. Ele acceptă principiul echilibrului. Istoricul Jean Baptiste Duroselle consideră că dreptul public european asigură o unitate în diversitate a Europei statelor suverane. Dreptul public european era fondat pe legitimitatea monarhică în sec.XVI-XIX cu întreruperea operată de Revoluţia Franceză şi de Napoleon I. Dreptul public european se fondează pe principiul naţionalităţilor, care se impune progresiv în sec.XIX şi prin sistemul tratatelor de la Paris-Versailles 1919-1920. Ludovic XIV a fost omul timpului său. A dus o politică de afirmare a monarhiei absolutiste franceze ca stat suveran dornic să devină arbitru al Europei. A vrut primatul în Europa nu hegemonia. Împotriva lui s-au format coaliţii după principiul echilibrului european. Duroselle consideră că Ludovic XIV s-a situat în cadrul echilibrului european, nu împotriva lui. Nu a realizat o Europă unită prin forţă, precum Carol cel Mare.10 La sfârşitul sec.XVII şi începutul sec.XVIII., se trece de la Mica la Marea Europă după cum arată Pierre Chaunu. Europa sec. al XVII. era o Europă mică din cauza cuceririlor otomane în centrul şi sud-estul continentului şi a Crimeei în nordul Mării Negre.

În jurul anului 1700 se produce trecerea de la Mica la Marea Europă prin integrarea Ungariei, Transilvaniei şi Rusiei. Imperiul Habsburgic a anexat fostul Paşalâc de Buda şi Transilvania. Rusia a

10 J.B. Duroselle, op.cit., p.71-102.

14

fost europenizată de Petru I. El a europenizat forţat aristocraţia rusă şi armata rusă, iar prin victoriile sale militare i-a obligat pe monarhii europeni să ia în considerare Rusia ca putere europeană în relaţiile internaţionale în stabilirea echilibrului european. Tot atunci s-a produs şi criza conştiinţei europene (1680-1975) despre care scrie Paul Hazard. Un element al acestei crize este triumful Europei în locul creştinătăţii în doctrinele politice. Toţi suveranii şi miniştrii sec. XVIII-XIX scriu şi analizează situaţia internaţională în termeni de Europa. Până la 1700 cuvântul Europa apărea foarte rar în texte. După 1700 cuvântul Europa e pomenit de milioane de ori. Intră în folosinţa cotidiană: în tratatele internaţionale, în operele lui Montesquieu în titluri de ziare (L’Europe Savante, L’Europe litteraire). Pentru omul secolului XVIII Europa este cadrul. Există trăsături comune ale Europei, divergenţe în sânul Europei, interese comune ale Europei, o pace în Europa. În secolul luminilor toţi se simt europeni, prinţi şi intelectuali, cosmopoliţi şi naţionalişti.

Pierre Chaunu arată că civilizaţia europeană în secolul luminilor se bazează pe o dezvoltare economică accentuată, revoluţie industrială, agricultură intensivă, drumuri foarte bune, care fac să se reducă dimensiunile spaţiului – timp, deoarece comunicaţiile sunt tot mai rapide, o creştere demografică accentuată, extinderea ştiinţei de carte şi dezvoltarea unei culturi de vârf iluministe. Toate acestea dau europenilor din vestul continentului senzaţia că aparţin unei civilizaţii comune, diferite de restul lumii. Limba franceză se vorbea în mediile politice şi intelectuale din toate ţările vest-europene.

Când călătoresc în zone mai puţin dezvoltate, cărturarii vest-europeni simt diferenţele având un sentiment de depeizare (dezrădăcinare), înstrăinare. Sentimentul acesta îl trăiesc când ajung Spania, sudul Italiei, Europa de Est în Polonia, în Rusia. Descriu aceste zone ca fiind sălbatice, înapoiate, barbar din cauza sărăciei, drumurile proaste, analfabetism, obiceiuri bizare, lipsă de maniere şi educaţie.11

Cosmopolitismul intelectualilor europeni în secolul luminilorMulţi intelectuali consideră în secolul luminilor că ideea de

patrie este o supravieţuire barbară şi că omul trebuie să se simtă

11 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, 1986, p.23-122.

15

cetăţean al universului. Cosmopolitismul se manifestă mai întâi prin triumful limbii franceze în mediile cultivate, în rândul aristocraţiei, la curţile lui Frederik, Ecaterina II. Se vorbeşte despre Europa franceză în secolul luminilor. Limba franceză se foloseşte în diplomaţie, în redactarea tratatelor, la conferinţe. Voltaire este un model de filozof cosmopolit. Articolul „Patria” arată că cel care vrea binele ţării sale vrea răul ţărilor vecine şi atunci pledează ca omul să fie cetăţean al Universului. Cosmopolitismul lui Voltaire este european pentru că popoarele europene sunt legate între ele, dinastiile sunt înrudite, creştine, un francez, un englez sau german par născuţi în acelaşi oraş. Europenii seamănă cu grecii antici.

Montesquieu nu vrea să facă bine Franţei pentru a face rău Europei, căci asta ar fi o crimă.

Rousseau scria că nu mai există francezi, germani, spanioli, englezi, ci numai europeni. Toţi au aceleaşi gusturi, pasiuni, moravuri.

Multe din aceste afirmaţii sunt amendabile (exagerate) din perspectiva realităţii. În epocă se lansează o serie de proiecte de unificare europeană având ca scop asigurarea păcii în Europa. Astfel, abatele de St. Pierre a proiectat pentru congresul de la Utrecht 1713 o societate europeană, asociere de state suverane prevăzând un senat pentru conducerea sa, sancţiuni obligatorii pentru nerespectarea tratatelor.

Rousseau preia planul lui St. Pierre dar pentru state bazate pe voinţa naţională nu pentru prinţi. William Penn scrie „Eseu asupra păcii în Europa”, Imanuel Kant are un proiect asemănător.

Pe lângă cosmopolitismul intelectualilor iluminişti există şi o altă Europă, a naţionalismelor.

5. Ideea de Europa în vremea Revoluţiei Franceze şi a lui Napoleon

Revoluţia Franceză proclamă dreptul la libertate al oamenilor şi al popoarelor. Ideea de Europa a Revoluţiei Franceze este aceea de Europă a naţiunilor libere. Ea luptă împotriva Europei monarhiilor feudalo-absolutiste coalizate.

Mulţi intelectuali au recunoscut în Revoluţia Franceză un fenomen european şi profesează un cosmopolitism revoluţionar: J. Bentham (Anglia), Hamilton (SUA), Schiller (Germania), Pestalozzi

16

(Elveţia). În 1792 Adunarea legislativă franceză îi declară cetăţeni francezi.

Adepţii monarhiilor absolutiste au gândit o Europă sub forma unei republici de suverani independenţi, legaţi de interesul comun al menţinerii ordinii, păcii, echilibrului european şi legitimităţii de drept divin. Se desfăşoară lupte între cele două Europe: Europa tradiţionaliştilor şi Europa adepţilor revoluţiei franceze.

În timpul lui Napoleon se conturează 3 Europe:- Europa hegemonică a lui Napoleon;- Europa tradiţională a monarhiilor absolutiste;- Europa naţionalităţilor.Realitatea europeană este destul de complexă pentru a nu

permite o schemă unică. Europa hegemonică a lui Napoleon reprezintă o Europă unită prin forţă, el a cucerit prin forţa armelor ţările din Vestul continentului pe care le-a inclus în imperiul său sub diferite forme: era Confederaţia Rinului, Confederaţia Helvetică, Regatul Italiei, Regatul Olandei, Regatul celor două Sicilii, Regatul Spaniei, Regatul Portugaliei, Marele Ducat al Varşoviei, conduse fie de el, fie de fraţii lui, sau de mareşalii lui. El a impus Codul Civil şi o întreagă structură instituţională, legislativă, administrativă creată de Revoluţia franceză. Impunând blocada continentală împotriva Angliei şi prin câştigarea de victorii militare a cuprins în sfera sa de influenţă Prusia, Imperiul habsburgic, Suedia. Este a II-a Europă unită cu forţa după cea a lui Carol cel Mare, fără a cuprinde întregul continent.

Europa tradiţională a reuşit în cele din urmă să-l înfrângă pe Napoleon şi să-şi impună din nou propriile principii în epoca restauraţiei. Europa tradiţională este fondată pe următoarele principii: legitimitatea monarhică nu cea a suveranităţii poporului; echilibrul european; ambiţii moderate din partea fiecărui stat; dreptul ginţilor. Teoreticienii sunt: Joseph de Miastre, E. Bourke, iar practicienii sunt: Alexandru I, ţarul Rusiei, Metternich, cancelarul Austriei, Canning, premierul englez.12

Napoleon încălca aceste principii distrugând echilibrul european şi legitimitatea suveranilor. Ideea revoluţiei franceze este aceea a suveranităţii poporului. Expresia instituţională a vechii Europe tradiţionale este Sf. Alianţă.


17

6. Europa Sfintei AlianţeIa fiinţă în urma Congresului de la Viena din anul 1815.

Hotărârile acestui congres sunt restaurarea vechilor rânduieli de dinaintea Revoluţiei Franceze, dar nu o poate face în totalitate. Franţa revine la vechile graniţe, Imperiul Habsburgic îşi reface puterea, ţarul Rusiei devine un arbitru al Europei, statele germane înfiinţate şi mărite de Napoleon rămân ca atare sub influenţă austriacă ca şi cele italiene. Se restaurează vechile dinastii: Bourbone în Franţa, Spania, Regatul celor două Sicilii. Franţa Restauraţiei revine în noul sistem european, face parte din Sf. Alianţă din 1818 socotindu-se necesară pentru asigurarea echilibrului european şi considerându-se că este diferită de Franţa lui Napoleon. Ministrul de externe francez Talleyrand este un mare susţinător al principiilor legitimităţii şi echilibrului, el spune la Congresul de la Viena că trebuia să se aplice principiul legitimităţii prin revenirea la vechile dinastii şi graniţe, pentru a nu fi exclusă Franţa. Dacă nu este posibilă revenirea la vechile graniţe, atunci ţările trebuie împărţite după regula echilibrului. „Noua ordine trebuie să aibă garanţia principilor” – (zicea Talleyrand), ce presupunea o solidaritate europeană asigurată de Sf. Alianţă.

În Sfânta Alianţă au intrat marile puteri tradiţionale: Imperiul Rusiei, Habsburgic, Regatul Prusiei toate în 1815 şi Regatul Franţei în 1818. Se numeşte Sf. Alianţă, deoarece ţarul Alexandru I a vrut să excludă Imperiul Otoman musulman. Anglia fiind o ţară cu regim liberal constituţional nu intră în această alianţă conservatoare, dar iniţiază Quadrupla Alianţă reunind Marea Britanie, Rusia, Prusia, Austria. Sfânta Alianţă şi Quadrupla Alianţă a garantat siguranţa noului sistem european, garanţia colectivă a regimului şi frontierelor, intervenţia colectivă împotriva mişcării revoluţionare.

Sfânta Alianţă creează „concertul european” despre care s-a vorbit foarte mult în secolul XIX, Dar el a devenit o organizaţie europeană eficientă numai dacă puterile se puneau de acord. Interesele divergente s-au manifestat în permanenţă. Sf. Alianţă s-a reunit în Congresele de la Tropau, noiembrie 1820, Leybach, ianuarie 1821, Verona, 1822, Aachen, (Aix la Chapelle) 1818. Congresul de la Paris 1856, şi Congresului din 1878 la Berlin decid organizarea păcii. Congresele Sfintei Alianţe hotărau intervenţii împotriva unor mişcări

18

revoluţionare, în numele concertului european cu mandat colectiv, dar sunt intervenţii individuale.

Concertul European: reuniunea marilor puteri europene care hotărau de comun acord măsurile pentru menţinerea păcii.

Kissinger subliniază meritul Sfântei Alianţe ca organizaţie de securitate colectivă care a menţinut pacea şi stabilitatea în Europa vreme de câteva decenii. Sf. Alianţă este o organizaţie care a reprimat mişcări naţionale şi liberale care tindeau spre modernizarea Europei.13

7. Europa naţionalităţilorSec. XVIII prefigurează naţiunea modernă care se va afirma

puternic în sec.XIX-XX. Concepţia germană despre naţiune elaborată Herder şi de alţi autori consideră că naţiunea se bazează pe apartenenţa la o comunitate de limbă, de cultură, de etnie, de sânge. Este conceptul de naţiune culturală – Kulturnation – bazată pe VOLKGSEIST – spiritul poporului. Există un spirit al fiecărui popor, un specific. Pe această concepţie se bazează naţionalismul german în mişcarea pentru unificarea tuturor celor care vorbesc limba germană (indiferent dacă vor sau nu).

Concepţia franceză despre naţiune se bazează pe voinţa de a forma o naţiune şi un stat dincolo de apartenenţa etnică: naţiunea volitivă, naţiunea de cetăţeni. Diferenţele sunt date de situaţiile istorice diferite, pentru că francezii au avut un stat centralizat, iar germanii au căutat fundamentul etnic pe care să-şi construiască propriul stat naţional.

Invazia lui Napoleon a provocat mişcări naţionaliste şi elaborarea doctrinelor naţionaliste. Insurecţii naţionaliste antifranceze s-au desfăşurat în Spania, Rusia, Germania, Olanda. Peste tot există un naţionalism spontan, instinctiv, zgândărit de trupele franceze de ocupaţie.

Germania a avut răscoale mai slabe, dar a fost în schimb prima vatră a gândirii naţionale din Europa prin intelectualii săi: Herder, Schiller, Fichte, Göress, Arndt. Intelectualii germani au gândit iniţial că Revoluţia Franceză este un fenomen universal cosmopolit, dar după ocupaţia franceză, ei au abandonat această idee în favoarea sentimentelor naţionale. De exemplu, Fichte a fost iniţial entuziasmat

13 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2002, p.67-88.

19

de revoluţia franceză, era un cosmopolit kantian afirmând „nu contează dacă o naţiune se prăbuşeşte sau se ridică deasupra alteia, contează spiritul care rămâne întors spre lumină.” – 1793. În 1808 el scrie celebrul „Discurs către naţiunea germană” în care spunea: „Mă adresez tuturor germanilor” îndemnându-i să reînvie cultura germană, să educe naţiunea germană, să reaşeze limba germană la loc de cinste, să se unifice germanii într-un mare stat naţional german. Vor o Germanie mare, unificată, puternică între Franţa şi Rusia.14

Naţionalismul generează trei curente de idei:1. şovinismul;2. ideea echilibrului şi a păcii în urma realizării statelor

naţionale;3. după desăvârşirea eliberării şi unificării naţional-statale a

fiecărui popor, noile state naţionale să se reunească în Statele Unite ale Europei. Victor Hugo este un doctrinar strălucit al acestei ultime idei în secolul XIX.

În secolul naţionalităţilor ideea de naţiune cuprinde două componente fundamentale:

- misiunea fiecărei naţiuni pe care o are de îndeplinit în Europa după unificare;

- armonia care va exista în Europa Naţiunilor.Se ajunge astfel la mitul unei Europe a naţiunilor după cum

arată istoricul Jean Baptiste Duroselle. Această afirmaţie este ilustrată de ideile oamenilor de cultură ai epocii, precum şi ale oamenilor politici.

Poetul Beranger vorbeşte despre Sf. Alianţă a popoarelor. Hegel scrie că statul este absolutul, realizarea supremă a spiritului, iar spiritul german este esenţa Europei. Guizot consideră că Franţa este avangarda Europei (prim ministru). Abatele Vicenzo Gioberti, doctrinar al unificării Italiei în jurul papalităţii afirmă primatul moral şi civil al italienilor. Jules Michelet afirmă primatul francezilor în Europa. Cuvântul Europa apare în numele periodicelor: „Jurnal Europeenne”, „Revue Européene” la Paris. Guizot scrie cartea „Istoria generală a civilizaţiei în Europa.”

14 J.B. Duroselle, op.cit., p.168-176, 207-233.

20

Toate acestea demonstrează existenţa ideii de Europă ca ideal al armoniei între naţiuni. Visul romanticilor naţionalişti nu se opreşte la naţiune ci se extinde la Europa pe care ei vor să o construiască. Saint Simon (un socialist utopic) doreşte reorganizarea Comunităţii Europene. Credea că există o astfel de comunitate. Philippe Buchez fondator al Societăţii revoluţionare secrete a Carbonarilor, preşedintele Adunării constituante în 1848 creează o şcoală filosofică ce militează pentru realizarea unei federaţii europene pe temeiuri creştine după îndeplinirea misiunii naţiunii franceze, de răspândire a ideilor revoluţionare. Giuseppe Mazzini (cel mai important revoluţionar italian de la 1848) urmăreşte atât unificarea Italiei cât şi unificarea Europei. Afirmă misiunea naţiunii italiene de unificare pe cale revoluţionară a Europei. Înfiinţează două Asociaţii revoluţionare: Tânăra Italie şi Tânăra Europă. Propune o federaţie a Republicilor Naţionale Europene. Era convins că odată create statele naţionale liberale, ele vor fraterniza în mod firesc. Abatele Gioberti proiectează o confederaţie de naţiuni creştine ce tinde să devină universală. Cărturarul italian Carlo Cattaneo preconizează Statele Unite ale Europei. Cattaneo preconizează o unitate în diversitate a Europei gândind o organizaţie au caracter federal. Victor Hugo participă la o serie de congrese de pace organizate de romantici: la Bruxelles, Paris, Frankfurt unde pledează pentru Statele Unite ale Europei. La Paris în 1849 el susţine că: „Va veni o zi când voi, toate naţiunile continentului fără a vă pierde individualitatea, veţi constitui o federaţie europeană, două grupuri imense S.U.A. şi S.U.E. se vor ţine de mâini deasupra mărilor. In secolul XX va fi o naţiune extraordinară cu capitala la Paris, care se va numi nu Franţa, ci Europa, iar mai târziu umanitate.”15

8. Europa lui Napoleon IIINapoleon III, nepot de frate a lui Napoleon I, beneficiind de

prestigiul lui Napoleon I s-a lansat în mişcarea revoluţionară paşoptistă ajungând preşedinte al Franţei şi proclamându-se împărat. În 1839 scoate broşura întitulată „Ideile napoleoniene” care propune constituirea unei asociaţii europene. Pentru aceasta trebuiau realizate mai întâi aspiraţiile naţionale ale tuturor popoarelor. Franţa avea

15 J.B. Duroselle, op.cit., p.219.

21

misiunea europeană de a contribui la realizarea aspiraţiilor naţionale ale italienilor, germanilor, românilor, polonezilor după care acestea să se asocieze. Napoleon III are aceleaşi idei cu ale romanticilor paşoptişti Mazzini şi Buchez. Ca împărat, Napoleon III a fost campionul principiului naţionalităţilor în Europa ajutându-se efectiv la formarea statelor naţionale: România, Italia, Germania, i-a susţinut pe polonezi în lupta de eliberare de sub stăpânirea Rusiei. Totuşi nu a ajuns să propună oficial crearea S.U.E. în plan politic.

În plan economic însă el creează după 1860 o veritabilă organizaţie economică europeană bazată pe liber-schimbism. A încheiat tratate cu Anglia, Belgia, Olanda, Prusia, Austria, Turcia, Suedia, cu aproape toate ţările europene în afară de Rusia. A creat o zonă a liberului schimb. A creat şi o uniune monetară latină la care aderă Franţa, Belgia, Elveţia, Italia şi pentru o scurtă perioadă Austro-Ungaria şi Grecia.

Europa economică a lui Napoleon III a fost o realitate, asigurând libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor, precum şi o anumită unitate monetară. La aceasta se adaugă şi convenţiile de stabilire pentru întreprinderile străine în Franţa.

Spre deosebire de Uniunea Europeană actuală, Europa Economică a lui Napoleon III nu era o piaţă comună ci doar o zonă de liber-schimb.16


22

PARTEA II

IDEEA DE EUROPĂ UNITĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. PROIECTUL BRIAND

DE UNIUNE EUROPEANĂ

1. Proiectul Briand de Uniune Europeană şi Suveranitatea Naţională

Dezbaterea intelectuală asupra ideii de Europă are o istorie de 28 de secole, de la Hessiod până în zilele noastre. Proiectul Briand de Uniune Europeană reprezintă momentul în care, pentru prima dată în istorie, ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost promovată, din sfera utopiilor intelectuale, în sfera politicii guvernamentale şi a relaţiilor internaţionale. Pentru prima dată în istorie, guvernul unei mai mari puteri a promovat această idee în mod oficial pe scena internaţională, cerând tuturor statelor europene să se pronunţe solemn asupra sa şi să construiască împreună o Uniune Europeană. Prin aceasta, Proiectul Briand a declanşat cea mai amplă dezbatere de până atunci a ideii de Europă unită în toate ţările Europei, la nivelul guvernelor şi parlamentelor, al partidelor politice şi presei, al elitelor politice şi intelectuale, al societăţii în ansamblul ei. Invitată să devină membru fondator al Uniunii Europene în anul 1930, România a participat din plin la această dezbatere internaţională.

Interesată de menţinerea păcii şi a statu-quo-ului versaillez, de asigurarea propriei securităţi, Franţa a încercat menţinerea stabilităţii internaţionale prin politica dusă de ministrul său de Externe din anii 1925-1932, Aristide Briand. El a încercat o reconciliere franco-germană pentru a atrage Germania într-un sistem internaţional de securitate. Planul Briand a fost lansat mai întâi la Adunarea Societăţii Naţiunilor din septembrie 1929.

La 17 mai 1930, Franţa a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre ale Ligii Naţiunilor, „Memorandumul guvernului francez asupra organizării unui regim de uniune federală europeană“ (redactat în fapt de către Alexis Legér la 1 mai 1930), care dezvolta ideile Proiectului Briand. Conceptele de „Uniune Europeană“,

23

„Comunitate Europeană“, „Piaţa Comună“, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, „uniune politică“, „uniune economică“, problema priorităţii politicului sau economicului - toate au fost lansate de Proiectul Briand în 1930 şi au fost preluate în limbajul comunitar postbelic, acoperind astăzi realităţi instituţionale. Briand concepea „Uniunea Federală Europeană“ ca o organizaţie de cooperare politică şi economică paneuropeană. Considerăm că instituţiile Uniunii Federale Europene aveau caracter interguvernamental (nu supranaţional), erau specifice pentru o uniune de state sau o confederaţie de state (nu pentru o federaţie sau un stat federal) şi copiau întocmai instituţiile Ligii Naţiunilor. Cele trei instituţii ale Uniunii Federale Europene erau: „Conferinţa europeană“ (analoagă Adunării Generale a Ligii Naţiunilor), „Comitetul european“ (analog Consiliului Ligii Naţiunilor) şi Secretariatul (analog Secretariatului Ligii Naţiunilor). Capitala Uniunii Federale Europene şi sediul tuturor instituţiilor sale trebuia să fie la Geneva, ca şi sediul Ligii Naţiunilor. Subliniem că Briand proiecta o Uniune Europeană de tip confederativ, cu caracter interguvernamental, nu supranaţional.

2. Reacţiile marilor puteri care au decis soarta Planului Briand. Poziţiile statelor din Europa centrală

Un complex de factori a determinat eşecul Planului Briand. Marea criză economică mondială din 1929-1933 a determinat statele Europei să accentueze politica protecţionistă, pe care nu o abandonaseră din timpul Marelui Război. Barierele vamale tot mai ridicate şi competiţia acerbă pentru pieţe de desfacere au tensionat tot mai mult relaţiile dintre state. Inclusiv Anglia, promotoarea tradiţională a liber-schimbismului a adoptat o politică protecţionistă imperială. Doctrina ţărănistă a porţilor deschise a eşuat în România. Celelalte state nu au acceptat reducerea protecţionismului, în cadrul unei cooperări economice internaţionale, aşa cum preconizau atât Proiectul Briand, cât şi alte planuri propuse în epocă. Mai mult, criza economică a cauzat probleme sociale grave, care au favorizat ascensiunea curentelor naţionalist-extremiste. De pildă în Germania, ascensiunea nazismului a presat guvernul Brüning să ducă o politică externă revizionistă agresivă.

24

După moartea lui Stresemann, Briand nu a mai avut la Berlin un partener de dialog cu care să continue politica locarniană de reconciliere franco-germană. Guvernul Brüning a respins Planul Briand şi a încercat Anschlussul economic. Fără nucleul franco-german, construcţia Uniunii Europene s-a dovedit imposibilă. Politica revizionistă promovată de Mussolini a acutizat conflictul franco-italian. Mussolini respingea ostentativ ideea Paneuropei. Ungaria a declarat solemn că nu adera la o Uniune Europeană care menţinea graniţele existente. Germania şi Italia cereau invitarea Uniunii Sovietice care considera Proiectul Briand ca fiind o nouă conspiraţie capitalist-imperialistă împotriva puterii sovietice.

Briand nu a reuşit să obţină nici măcar acordul Angliei. Marea Britanie era mult mai interesată de imperiul său colonial mondial şi de relaţiile cu SUA, decât de apartenenţa la Europa. Mai mult, Anglia continua să se alăture Germaniei în contracararea politicii franceze. Considerăm însă că ideea de Uniune Europeană, chiar în formula sa interguvernamentală, nu supranaţională, nu putea să devină o realitate instituţională în condiţiile mentalităţii epocii, pentru care suveranitatea naţională era o dogmă sacrosanctă, ce nu putea suferi nici o limitare semnificativă în numele unei Europe unite.

Proiectul Briand a fost susţinut de aliaţii Franţei, România, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, care au iniţiat şi o înţelegere economică regională a Europei Centrale şi de Sud-Est, ca etapă în construcţia paneuropeană. Dar acest sprijin al unor ţări mici nu putea să asigure succesul planului, care era respins de toate marile puteri ale Europei.

Însă rămâne în istorie semnificaţia primei tentative guvernamentale şi instituţionale de creare a unei Uniuni Europene prin consimţământul reciproc. Invitată să devină membru fondator al Uniunii Europene în 1930, România şi-a asumat solemn această opţiune şi a acţionat efectiv pentru realizarea sa.

3. Politica României de susţinere faţă de Proiectul Briand de Uniune Europeană

3.1. Răspunsul favorabil al Guvernului României la Planul Briand de Uniune Europeană

Guvernul României s-a pronunţat oficial pentru o Uniune Europeană prioritar economică bazată pe suveranitatea, egalitatea şi

25

integritatea statelor naţionale. Mai mult, Guvernul Maniu a promovat o strategie proprie de integrare paneuropeană, dinspre Europa central -sud-estică spre cea occidentală. Comparativ, integrarea europeană postbelică va începe în Europa occidentală. Însă în 1930, România a acţionat pentru o înţelegere regională central-sud-est-europeană care să se extindă la nivel paneuropean. Acesta a fost scopul conferinţelor de la Bucureşti, Sinaia şi Varşovia, din vara anului 1930, care au structurat Blocul Statelor Agrare.

Strategia guvernului României a fost concepută şi promovată de primul-ministru Iuliu Maniu (preşedintele PNŢ), în colaborare cu ministrul Industriei şi Comerţului, Virgil Madgearu (doctrinarul ţărănismului), ministrul de Externe George G. Mironescu, ministrul Agriculturii, Ion Mihalache. Ministerele de Interne, al Muncii, al Lucrărilor Publice şi al Armatei, conduse de miniştrii Al. Vaida-Voevod, Pan Halippa, Mihail Manoilescu şi respectiv de generalul Nicolae Condeescu, au analizat Memorandumul Briand, exprimându-şi în scris poziţia oficială de aprobare a acestuia. În favoarea Uniunii Europene s-au pronunţat, de asemenea, ministrul de Finanţe Mihail Popovici, ministrul Instrucţiunii Publice Nicolae Costăchescu, precum şi Grigore Gafencu, subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

În conformitate cu politica sa tradiţională de apărare a propriei integrităţi teritoriale cu ajutorul unui sistem de alianţe orientat spre Franţa şi în spiritul Ligii Naţiunilor, România a susţinut ferm Proiectul Briand de Uniune Europeană. Guvernul Iuliu Maniu a înţeles să sprijine Franţa în construcţia unei Uniuni Europene care să asigure pacea, securitatea, cooperarea şi îngheţarea frontierelor pe continent. Totodată, guvernul Maniu concepea Uniunea Europeană ca o organizaţie economică aptă să soluţioneze criza economică de supraproducţie din 1929-1933, prin vânzarea stocurilor de cereale ale ţărilor central-europene, între care şi România, în ţările vest-europene. Răspunsul guvernului Maniu la Memorandumul Briand exprimă asumarea solemnă a ideii de Europă unită de către România, în conformitate cu interesul său naţional de asigurare a securităţii şi bunăstării proprii.

Răspunsul afirma fără echivoc că „guvernul român, după ce a studiat Memorandumul prezentat de guvernul Republicii Franceze asupra organizării unui regim de Uniune Federală Europeană, este

26

fericit de a constata că este de acord cu principiile expuse în acest Memorandum şi declară că va da întregul său concurs pentru realizarea proiectului de Uniune Federală Europeană”.

Răspunsul guvernului Maniu susţinea ideea lui Briand că „proiectul propus trebuie înfăptuit în cadrul Societăţii Naţiunilor”, deoarece nu dorea ca Uniunea Federală Europeană să se substituie Ligii Naţiunilor. Guvernul României considera Uniunea Europeană ca o „cooperare politică şi economică regională” în cadrul mondial al Ligii Naţiunilor, menită să ajute la înfăptuirea scopurilor Ligii Naţiunilor şi să servească drept bază pentru o cooperare mondială. Mai mult, România declara că susţine „principiul integrării Uniunii Federale Europene în cadrul Societăţii Naţiunilor” cu scopul de a o „întemeia pe o bază precisă şi recunoscută de toate ţările membre ale Societăţii Naţiunilor, adică pe respectarea tratatelor, pe integritatea teritorială a statelor, pe independenţa, suveranitatea şi egalitatea lor”. România acorda o importanţă maximă acestei idei, din perspectiva interesului său naţional.

Comparativ, răspunsul Ungariei susţinea ca Uniunea Europeană să fie inclusă în Liga Naţiunilor, dar Pactul Ligii Naţiunilor să fie modificat în sensul de a admite revizuirea Tratatelor de Pace. Ungaria declara că nu va adera la o Uniune Europeană care ar păstra neatins statu-quo-ul consacrat de Tratate şi nu ar accepta revizuirea lor. De asemenea, Ungaria cerea soluţionarea problemei minorităţilor şi desfiinţarea Micii Înţelegeri.

După cum menţiona raportul francez, România se alătura unor ţări precum Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în susţinerea necesităţii încheierii unui Pact al Uniunii Europene care „să afirme principiul Uniunii morale europene, să indice clar obiectul său esenţial pacific, să comporte pentru guvernele semnatare angajamentul de a lua contact cu regularitate în reuniuni comune”.

În răspunsul său, guvernul Maniu era de acord doar cu două dintre instituţiile propuse de Briand, anume cu „conferinţa europeană, care se va întruni în mod periodic” şi cu „un secretariat provizoriu”, căruia îi fixa atribuţiile, ,,misiunea specială de a aduna întreaga documentaţie şi de a studia problemele atinse în Memorand şi alte probleme indicate de diverse state”. Menţionând expres că aceste

27

două instituţii ale Uniunii Europene „vor fi suficiente”„pentru început”, România respingea categoric înfiinţarea „Comitetului Politic” propus de Briand, trecând practic competenţele acestuia asupra „Conferinţei Europene”, ca element esenţial „de organizare reprezentativă şi executivă” şi asupra Secretariatului, care prelua atribuţia de organ de studiu. Motivaţia acestei opţiuni româneşti a fost, indubitabil, dorinţa de a evita crearea unui Directorat al marilor puteri europene care să conducă Uniunea Europeană. Ca stat mic, cunoscând experienţele anterioare ale „concertului european” al „puterilor garante”, ale Conferinţei de Pace şi ale Consiliului Ligii Naţiunilor, România dorea evitarea repetării lor şi promova egalitatea şi suveranitatea statelor. Raportul francez menţiona România alături de Italia, Danemarca, Finlanda şi Letonia în opţiunea respingerii „Comitetului Politic”, şi alături de Austria, Danemarca, Finlanda şi Letonia în susţinerea necesităţii unui „secretariat provizoriu” de la început.

Comparativ, unele state precum Marea Britanie, Germania, Irlanda, Olanda şi Suedia nu doreau instituţii proprii pentru Uniunea Europeană, iar Spania, Portugalia, Luxemburg propuneau amânarea discutării problemei până la sesiunea din septembrie 1930. Numai Iugoslavia şi Bulgaria susţineau instituţiile Uniunii Europene în forma propusă de Briand. O poziţie de principiu similară cu a României a exprimat Ungaria, care, relevând inegalitatea statelor în cadrul Societăţii Naţiunilor (prin componenţa Consiliului Societăţii Naţiunilor), dorea ca în Uniunea Federală Europeană „să se evite orice predominanţă de acest gen în favoarea unuia sau a altuia dintre statele europene”, promovându-se „egalitatea statelor” în noile instituţii europene.

Memorandumul afirma „necesitatea de a fixa directivele esenţiale” pentru concepţia construcţiei europene, care trebuiau să fie, în viziunea lui Briand:

1) „subordonarea generală a problemei economice - problemei politice”, deoarece numai după asigurarea păcii şi securităţii statele ar accepta „sacrificiile economice” ale „politicii vamale liberale”;

2) „concepţia cooperării politice europene”: „o federaţie fondată pe ideea uniunii şi nu a unităţii, destul de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecărui stat”, şi

28

extinderea la nivelul întregii „comunităţi europene” a „sistemului de arbitraj şi de securitate”, a „politicii de garanţii internaţionale inaugurate la Locarno”;

3) „concepţia organizării economice a Europei”: crearea unei pieţe comune cu libera „circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor”.

„Răspunsul guvernului român” aproba toate cele trei „directive esenţiale” propuse de Briand, întrucât declara că nu contestă „valoarea a principiului subordonării generale a problemei economice celei politice” şi susţinea atât „o înţelegere politică foarte suplă”, cât şi „organizarea unei strânse colaborări pe tărâmul economic”. Însă pe lângă acest acord de principiu guvernul Maniu propunea o nuanţare de consistenţă, într-o viziune pragmatică, ce considera prioritară integrarea economică în procesul construcţiei europene. Astfel, pornind de la problemele cu care se confrunta România în acel moment, documentul arăta că „criza profundă care a devenit aproape generală, reclamă remedii urgente şi, pe de altă parte, a făcut să treacă pe primul plan problemele economice în preocupările celor mai multe state”. Aceasta era raţiunea invocată de guvernul Maniu pentru a susţine că „o colaborare economică poate fi organizată fără o cooperare politică prealabilă”, după cum observa „raportul” francez, care includea România în seria statelor ce susţineau „interdependenţa problemelor politice şi economice”, alături de Ungaria, Germania, Elveţia, Belgia, Cehoslovacia, Irlanda, Danemarca, Norvegia, Olanda, Polonia.Constatăm însă că răspunsul românesc nu respingea ideea construcţiei politice europene, pe care o considera necesară „pentru a permite” integrarea economică. De altfel raportul francez reţinea concepţia cooperării politice prealabile promovate de guvernul român, care „ar trebui aşezată, ca şi cea a Societăţii Naţiunilor, pe principiile respectului tratatelor şi a integrităţii teritoriale a statelor”, viziune împărtăşită şi de Polonia. Mai mult, constatăm că răspunsul românesc îşi însuşise conceptul politic de „Uniune Federală Europeană”, dorea „o cooperaţie activă şi permanentă a naţiunilor pe tărâmul politic şi pe cel economic”, susţinea „o antantă politică” stabilea principii politice ca temei ale acesteia şi propunea instituţii politice „reprezentative şi executive”.

29

Toate acestea dovedesc că guvernul Maniu susţinea în mod real şi ideea unei comunităţi politice europene, deşi aşeza centrul de greutate al integrării pe comunitatea economică. Raportul între acestea era sugerat destul de clar: în vreme ce „antanta politică” ar fi fost „foarte suplă”, cea economică ar fi fost „strânsă”, deci mult mai profundă. Observăm că ideea integrării prioritar economice europene, promovată de guvernul Maniu, reluând teza lui Briand din discursul de la Liga Naţiunilor din septembrie 1929, va fi problema centrală reţinută în dezbaterile Comisiei de Studii pentru Uniunea Europeană (noiembrie 1930-septembrie 1932) şi va reprezenta principiul de bază al integrării europene postbelice.

Propunând „înfăptuirea treptată” a Proiectului Briand, răspunsul guvernului Maniu sugera diplomatic dorinţa României de a aplica strategia alternativă de construcţie a Uniunii Europene în etape, începând cu o înţelegere economică central-sud-est-europeană. Dar răspunsul nu insista acum asupra strategiei graduale, deoarece România dorea să susţină Proiectul Briand, nu să complice receptarea acestuia. Această strategie a fost însă prezentată de G.G. Mironescu şi Virgil Madgearu la Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor din septembrie 1930, aflată sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu.

3.2. Strategia României de integrare economică paneuropeană în etape

În spiritul doctrinei ţărăniste a „porţilor deschise”, ministrul Madgearu dorea ca, în relaţiile dintre ele, statele Europei să renunţe la protecţionism şi să aplice politici liber-schimbiste, mergând până la crearea unei pieţe comune europene şi, deci, la integrarea economică paneuropeană.

Madgearu a susţinut în mod oficial această concepţie, ca reprezentat al României, la „Conferinţa pentru o acţiune economică concertată”, desfăşurată la Geneva, în februarie-martie 1930. El a declarat că criza economică putea fi soluţionată „numai atunci când vom tinde spre o economie europeană unitară, în care circulaţia capitalurilor, a lucrătorilor şi produselor să asigure stabilitatea şi libertatea caracteristice unităţilor economice”. Dându-şi seama că această „unitate economică” paneuropeană nu se putea înfăptui dintr-o dată, el a propus Conferinţei (din martie 1930) aplicarea unei strategii graduale, în etape, cerându-i să pună „cel puţin bazele unor

30

acorduri economice regionale, impuse de situaţia geografică a statelor europene, ca o primă etapă în drumul stabilirii unităţii economice europene”. Considerăm că, prin vocea lui Madgearu, statul român s-a pronunţat în mod oficial, în martie 1930 pentru ideea de uniune economică europeană, de piaţă comună cu libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor.

Ca metodă, Madgearu a proiectat o înţelegere a statelor agrare central-sud-est-europene cu scopul ca aceste state să-şi armonizeze politicile de comerţ exterior, să elimine concurenţa dintre ele la exportul de cereale şi să impună înlăturarea protecţionismului agrar practicat de statele vest-europene. Înfăptuirea acestei înţelegeri central-sud-est-europene s-a încercat la „conferinţele agrare” din vara anului 1930 de la Bucureşti (româno-iugoslavo-ungară), Sinaia (româno-iugoslavă) şi Varşovia (cuprinzând 8 state). Aceste demersuri au fost concepute de Madgearu ca primele etape în strategia României de integrare economică central-europeană şi paneuropeană, strategie promovată concomitent şi convergent cu susţinerea „Proiectului Briand de Uniune Europeană”.Astfel, la Conferinţa Micii Antante de la Strbske Pleso (iunie 1930), miniştrii de externe Mironescu, Marinkovici şi Beneş au aprobat Proiectul Briand, au aprofundat alianţa politică a celor trei state prin semnarea Statutului Micii Înţelegeri şi au hotărât dublarea alianţei politice cu o înţelegere economică. Mica Antantă economică şi politică era menită să constituie un nucleu al integrării central-europene şi paneuropene.

Primul pas, în aplicarea acestor decizii, a fost Conferinţa economică româno-iugoslavă de la Sinaia, de la începutul lunii august 1930, desfăşurată la nivelul miniştrilor agriculturii, comerţului şi finanţelor ai celor două ţări, în care Madgearu a avut un rol esenţial. Conferinţa a hotărât instituirea unei „uniuni vamale” româno-iugoslave în jurul căreia trebuia să se structureze treptat înţelegerea economică central-europeană şi apoi integrarea economico-politică paneuropeană, înfăptuindu-se, pe această cale, Proiectul Briand. În viziunea lui Madgearu, „faptul că s-a ajuns la convingerea că o uniune vamală este utilă interesează în primul rând economiile naţionale ale celor două ţări, dar el pune în evidenţă în acelaşi timp, tendinţa de a se crea unităţi economice mai mari şi - pe calea

31

înţelegerilor economice regionale - de a se ajunge la realizarea Uniunii Economice Europene”.

În cadrul dezbaterilor bilaterale, ministrul român al agriculturii, Ion Mihalache, a declarat oficial că rostul Conferinţei de la Sinaia era de a asigura o solidaritate a agricultorilor şi „mijloace comune de luptă” împotriva cauzelor crizei economice: lipsa de rentabilitate a gospodăriilor ţărăneşti, „cleştele concurenţei americane şi dumpingul rusesc”, „protecţionismul exagerat al ţărilor industriale occidentale” în faţa produselor agricole din ţările central-sud-est europene exportatoare. El aprecia că „singura soluţiune” a crizei economice era ca între România şi Iugoslavia să se realizeze „uniunea vamală mai întâi pentru produsele agricole şi mai apoi pentru cele industriale”. În concepţia sa, „Uniunea vamală” româno-iugoslavă „intră în Planul Briand de a realiza o antantă europeană”, care avea menirea de a soluţiona criza de supraproducţie. Iniţiativa acestei înţelegeri economice regionale a fost luată fără a mai aştepta înfăptuirea Proiectului Briand de Uniune Europeană, pentru a înlătura cât mai repede efectele crizei economice care se resimţea mai puternic în regiunea Europei Centrale şi de Sud-Est. De aceea, la Conferinţa de la Strbske Pleso, cei trei miniştri de Externe au hotărât „să realizeze o antantă economică în cadrul Antantei politice a Micii Înţelegeri”.

Astfel, a fost iniţiat un proces ascendent de construire a unei înţelegeri economice central europene. Mihalache spunea că „tendinţa ce urmărim are un sens vertical, de la mica la marea antantă, putându-se asocia la ea şi alte ţări agricole. Încheind antanta economică între statele noastre, asigurăm succesul unor înţelegeri şi cu alte state”.

În această strategie, România a inclus şi Conferinţa economică româno-iugoslavo-ungară de la Bucureşti, la nivel de experţi, din iulie 1930. Obiectivul concret al Conferinţei a fost elaborarea unui răspuns comun la chestionarul Ligii Naţiunilor cu privire la programul „negociaţiunilor ulterioare” proiectat la „Conferinţa pentru o acţiune economică concertată” de la Geneva din martie 1930. Conferinţa de la Bucureşti a adoptat, într-adevăr, un „răspuns” comun al celor trei state, urmărind asigurarea modalităţilor concrete de export al cerealelor lor în Occident, la preţuri „remuneratorii”. Răspunsul propunea ca statele vest-europene să renunţe la protecţionismul lor agricol şi să cumpere produsele agricole

32

din ţările central-europene într-un regim de „tratament vamal preferenţial”.

Răspunsul elaborat de Conferinţa experţilor de la Bucureşti a căpătat valoare politico-diplomatică oficială, fiind adoptat de guvernele celor 8 state participante la Conferinţa de la Varşovia din august 1930, la nivel de miniştri ai economiei, şi prezentat de Madgearu la Liga Naţiunilor, în septembrie 1930. El sublinia că cercul înţelegerii economice central-europene s-a lărgit treptat, de la Conferinţa de la Sinaia (reunind 2 ţări cu 32 milioane locuitori) la cea de la Bucureşti (reunind 3 ţări cu 40 milioane locuitori), apoi la cea de la Varşovia (reunind 8 ţări cu 100 milioane locuitori), structurându-se astfel un puternic „Bloc al Statelor Agrare” capabil să-şi impună punctul de vedere în organizarea economiei europene. „Blocul Statelor Agrare” (reunind cele 8 ţări: România, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Bulgaria) a adoptat la Conferinţa de la Varşovia un program în litera şi spiritul celui elaborat de Conferinţa experţilor de la Bucureşti. Programul tindea, în anumite aspecte ale sale, spre o politică economică externă comună a „Blocului”, dar acesta nu se putea realiza decât prin încheierea de convenţii economice multilaterale şi înfăptuirea unei reale „înţelegeri economice regionale”.

Madgearu considera „Blocul Statelor Agrare” drept „o organizaţie permanentă pentru colaborarea ţărilor agricole ale Europei şi pentru coordonarea continuă a politicii lor economice”. „Blocul” dispunea de două instituţii: „Conferinţele periodice”, întrunite cel puţin o dată pe an, la nivel de miniştri ai economiei şi „Comitetul Permanent de Studii Economice”, a cărui misiune era să urmărească executarea rezoluţiilor Conferinţelor şi să pregătească aceste conferinţe.

Prin urmare, în cadrul dezbaterilor în plen ale Adunării Generale a Ligii Naţiunilor din septembrie 1930, „Blocul Statelor Agrare” a adoptat o atitudine politică unitară, expusă de însuşi Virgil Madgearu în calitate de reprezentant al celor 8 state central-europene. În discursul său oficial, ministrul român a pledat pentru înfăptuirea rezoluţiilor Conferinţei de la Varşovia, propunând statelor vest-europene să cumpere cerealele central-europene în regim preferenţial, prin „derogaţiune de la clauza naţiunii celei mai favorizate”.

33

Madgearu susţinea această idee şi sublinia că „acţiunea economică concertată” va contribui la modelarea şi structurarea „Uniunii Europene”. De aceea, el considera că, în scopul înfăptuirii „Proiectului Briand”, adepţii ideii paneuropene trebuiau să susţină mai întâi realizarea efectivă a unei solidarităţi economice europene, prin continuarea negocierilor de la Geneva. Urmărindu-şi propriile interese economice naţionale de depăşire a crizei, statele central-europene îşi exprimau, prin reprezentantul lor, V. Madgearu, suportul politic pentru ideea unei cooperări economice paneuropene, care să conducă la realizarea Proiectului Briand de Uniune Europeană. Această strategie graduală de integrare paneuropeană a fost explicată de Madgearu în articolul publicat în ziarul francez L'Europe Nouvelle, în care susţinea, cu toată claritatea, că „din punct de vedere european, acţiunea începută la Bucureşti, continuată la Sinaia şi al cărei program de îndeplinit şi etape succesive de parcurs au fost în mod amplu delimitate la Varşovia, este un pas spre realizarea Europei federale”.

În faţa Adunării Ligii Naţiunilor, Marea Britanie a acţionat împotriva proiectului francez de Uniune Europeană. Teza engleză susţinea ca Planul Briand să fie trimis la Comisia a 6-a politică a Ligii Naţiunilor, fără a se înfiinţa o comisie specială pentru Uniunea Europeană. Teza franceză susţinea să se înfiinţeze o comisie specială a Societăţii Naţiunilor care să discute Planul Briand de Uniune Europeană.

România s-a raliat tezei franceze, pronunţându-se pentru înfiinţarea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană ca procedură de urmat, dar a pledat şi pentru Planul Briand în ansamblul său şi pentru propria strategie de construcţie paneuropeană prin intermediul etapelor regionale. Scopul final al României era instituirea Uniunii Federale Europene propuse de Briand, dar Mironescu oferea o strategie alternativă, mai pragmatică. În acest sens, el îşi reafirma concepţia exprimată în urmă cu un an, în noiembrie 1929, în cunoscuta sa conferinţă „Politica păcii”, pe care o citează expres. Această concepţie a devenit astfel parte a doctrinei oficiale de politică externă a României. Mironescu îşi exprima convingerea „că prin asemenea uniuni regionale se va putea ajunge mai sigur la constituirea marelui edificiu federal european (propus de Proiectul Briand - n. n.). Ele vor fi stâlpii marii construcţii. Spuneam că trebuie

34

să se armonizeze întâi interesele a două, trei, apoi patru ţări, lărgind continuu cercul. S-ar stabili în felul acesta o uniune economică regională, compusă din mai multe ţări. S-ar proceda după aceea la fel în altă regiune, apoi s-ar face legătura tuturor”.

Dar Mironescu nu respingea nici metoda propusă de Briand, ci căuta o convergenţă, o sinteză. El propunea folosirea simultană şi convergentă a ambelor metode: atât cea proprie, graduală, cât şi metoda lui Briand, grandioasă, de integrare politică imediată, superficială, la scară paneuropeană. Ministrul de Externe român declara: „Dar dacă eu (Mironescu - n. n.) cred că, în practică, s-ar ajunge mai sigur la o Federaţie Europeană, prin uniuni regionale, aceasta nu înseamnă defel că nu ar trebui să se creeze chiar de acuma o legătură elementară şi suplă între toate ţările Europei (cum propunea Memorandumul Briand - n. n.). Dimpotrivă, acest sistem de contact şi de solidaritate permanentă ar facilita organizarea mecanismului federal european. Subscriu deci la proiectul prezentat de d-l Briand”.

Prin ministrul său de Externe, România îşi reafirma suportul politic ferm pe care îl acordase Proiectului Briand în urmă cu un an, la lansarea acestuia, în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor din septembrie 1929. Mironescu reamintea acum că de la aceeaşi tribună, în urmă cu un an, el a declarat „că am cea mai profundă admiraţie pentru iniţiativa înţeleaptă şi generoasă a marelui bărbat de stat francez (Briand - n. n.) şi că sunt cu desăvârşire convins de realizarea ei”.

Acelaşi suport politic ferm, fără rezerve, a fost reiterat în interpretarea oficială pe care ministrul de Externe a dat-o Răspunsului guvernului Maniu (8 iulie 1930) la Memorandumul Briand. El sublinia că „guvernul meu a confirmat, prin răspunsul său, adeziunea României la proiectul Uniunii Federale propuse de guvernul francez, declarând că România consideră ca o datorie să acorde întregul ei concurs înfăptuirii acestui proiect. Profund ataşată ideii de pace, ţara mea sprijină călduros iniţiativa aceasta, în care ea vede cea mai puternică garanţie a consolidării păcii, precum şi a progresului continuu al Europei şi al omenirii”. Mironescu îşi reitera, apoi, „convingerea” că „este o necesitate absolută crearea unei Uniuni Europene, pentru a asigura viitorul vechiului nostru continent şi al civilizaţiei sale”.

35

Rezoluţia adoptată de Adunarea Societăţii Naţiunilor, la 17 septembrie 1930, prevedea înfiinţarea Comisiei de Studii pentru Uniunea Europeană. Comisia a luat fiinţă efectiv la Geneva la 23 septembrie 1930, când s-a desfăşurat sesiunea sa de constituire, înainte de încheierea sesiunii Adunării Ligii Naţiunilor. Considerăm că adoptarea Rezoluţiei şi înfiinţarea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană reprezentau un succes al Planului Briand şi al politicii pro-europene a României.

3.3.Titulescu, regele Carol şi Parlamentul: opţiunile lor pro UE

Proiectul francez de Uniune Europeană a fost problema centrală discutată la sesiunea din septembrie 1930 a Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, prezidată de N. Titulescu. Unul dintre motivele alegerii lui Titulescu în fruntea forumului mondial a fost tocmai dezbaterea aici a planului de Uniune Europeană, după cum apreciau în epocă jurnaliştii specializaţi. Preşedintele trebuia să fie o personalitate de prestigiu care s-a identificat cu idealurile şi acţiunile Societăţii Naţiunilor. Alegerea preşedintelui trebuia să „marcheze momentul şi duhul în care se va purcede” la înfăptuirea Proiectului Briand de Uniune Europeană, „proiect izvorât din ce este mai esenţial în spiritul Societăţii Naţiunilor” scria presa vremii. Întrucât Briand însuşi nu putea să candideze din cauza poziţiei sale delicate de iniţiator al proiectului, cel mai potrivit preşedinte s-a dovedit Titulescu.

Cu autoritatea sa de preşedinte al forumului mondial, Titulescu a pledat în favoarea Planului Briand la Universitatea Cambridge, în faţa opiniei publice engleze şi internaţionale. El a declarat că nu de revizuirea frontierelor are nevoie omenirea, ci de spiritualizarea lor în cadrul Uniunii Europene, asigurându-se libera circulaţie a persoanelor şi a fluxurilor economice. Remarcăm că spiritualizarea frontierelor a devenit o realitate în Spaţiul Schengen. Titulescu îşi exprima public credinţa că „Statele Unite ale Europei vor exista” ca organizaţie economică.

Programul paneuropenist al guvernului a fost inclus de două ori în mesajul tronului, fiind aprobat de ambele camere ale Parlamentului (dominat de PNŢ). În noiembrie 1930, în mesajul tronului către Corpurile Legiuitoare, regele Carol II, avându-l alături

36

pe prinţul moştenitor Mihai, a exprimat opţiunea României pentru Uniunea Europeană. Răspunzând la mesajul tronului, Parlamentul ţării a votat două moţiuni de susţinere pentru crearea neîntârziată a Uniunii Europene.

3.4. România stat membru al Comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană

În anii 1930-1932, România a fost membru activ al Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană, în cadrul căreia a susţinut energic tentativa de construcţie economică europeană. Titulescu a propus soluţii economice concrete în interesul ţărilor agrare din Europa Centrală şi de Sud-Est, pentru depăşirea crizei de supraproducţie. Comisia a adoptat aceste soluţii şi a reuşit încheierea unei convenţii privind instituirea Societăţii Internaţionale de Credit Agricol Ipotecar. Rezoluţiile Comisiei nu s-au aplicat din lipsa de voinţă politică a marilor puteri.

4. Receptarea Planului Briand de Uniune Europeană în Societatea Românească

4.1.Opţiunile partidelor politice pentru Uniunea Europeană în perioada interbelică: PNL, PSD, P.Poporului

La nivelul elitei politice şi intelectuale a României interbelice s-a realizat un consens de principiu privind aderarea la ideea de Uniune Europeană. În favoarea unei integrări paneuropene prioritar politice s-a exprimat principalul partid de opoziţie, PNL, prin vocile lui I.G. Duca, C. Argetoianu, Mircea Djuvara, Vespasian Pella. I. G. Duca şi-a exprimat cu fermitate, fără echivoc convingerea paneuropenistă: „Eu cred, eu am încredere în Statele Unite ale Europei” şi „sunt un partizan al înfiinţării Statelor Unite ale Europei”.

Liderul PNL considera integrarea paneuropeană ca „o necesitate practică, un mijloc de salvare, de întărire şi de regenerare a Europei” şi făcea un apel entuziast, pentru înfăptuirea acesteia. El se adresa presei în dorinţa ca ideea paneuropeană „să pătrundă în conştiinţa popoarelor, ca să cucerească spiritele, ca să se poată realiza”. Considerându-se unul dintre „apostolii ideii”, prea îndrăzneţe pentru acea epocă, I. G. Duca era gata să-şi asume toate riscurile şi „decepţiile”, angajându-se într-o luptă de durată pentru schimbarea

37

unor mentalităţi tradiţionale. În numele PNL, el a promovat realmente un program politic de integrare paneuropeană politico-economică, încadrat în curentul general paneuropenist al epocii, dar exprimând şi nuanţe proprii, specifice.

Sub aspect structural, I. G. Duca a conceput „Statele Unite ale Europei” ca „un fel de suprastat” de tip „federal”, având ca instituţii un „guvern federal” şi un „parlament federal”. Această „federaţie” paneuropeană trebuia să se întemeieze pe statele naţionale întregite în 1918, pe suveranitatea, integritatea şi consimţământul lor reciproc. El opta deci pentru o integrare politico-economică paneuropeană în două etape: mai întâi integrarea politică, instituţională, apoi cea economică, funcţională. Argumentul său era de ordin pragmatic, el apreciind că integrarea politică era mai uşor de înfăptuit, având drept principal obstacol mentalităţile tradiţionale, pe care le credea mai uşor de depăşit decât divergenţele de interese economice. El minimaliza divergenţele politice dintre state, precum şi rezistenţa vechilor mentalităţi, temându-se mai mult de divergenţele economice. Opţiunea procedurală a lui I. G. Duca devenea concordantă cu Memorandul Briand din 17 mai 1930, care preconiza integrarea prioritar-politică (deci contrariul celei susţinute în septembrie 1929), dar era opusă celei a guvernului Maniu. Realitatea integrării postbelice va valida însă integrarea prioritar-economică.

Mai mult, începând din iunie 1930, PNL a analizat cu seriozitate Memorandumul Briand în cadrul instituţional al cercului de studii al PNL, şi a elaborat chiar o concepţie paneuropenistă proprie. În septembrie 1930, când Proiectul Briand şi răspunsurile guvernelor erau dezbătute oficial în Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor, PNL şi-a făcut cunoscută propria viziune paneuropeană, expusă de Mircea Djuvara în paginile principalului ziar liberal, Viitorul. Mircea Djuvara contribuise în mod esenţial la structurarea concepţiei paneuropeniste liberale, astfel încât el îşi expunea, de fapt, chiar propria viziune. Djuvara pleda pentru prioritatea politicului, deoarece el se temea că într-o Uniune Europeană fără bariere vamale, ţările occidentale puternic industrializate vor falimenta economiile ţărilor central-sud-est europene mai sărace, care nu vor putea face faţă competiţiei economice. Pe această cale economică, ţările mici din Europa Centrală şi de Sud-Est riscau să ajungă sub dominaţia marilor puteri occidentale. De aceea, Djuvara atrăgea atenţia că nu era posibilă o

38

egală îndreptăţire între state, în condiţiile în care ţările central sud-est europene erau mai sărace. El propunea ca soluţie stabilirea unei perioade de tranziţie pentru normalizarea economică şi asigurarea şanselor egale pe piaţă, „într-o cinstită şi egal îndreptăţită federalizare europeană”.

Potrivit doctrinei PNL, România trebuia să ducă o politică protecţionistă de dezvoltare a industriei naţionale şi a burgheziei naţionale, nu să rămână o ţară agrară şi nici să ducă o politică a porţilor deschise, cum preconizau ţărăniştii. În spiritul doctrinei PNL, Djuvara punea condiţii de salvgardare şi promovare a interesului economic naţional al României în construcţia proiectatei Uniuni Europene. Concepţia liberală a lui Djuvara intra într-o contradicţie cu concepţia ţărănistă a ministrului Virgil Madgearu privind modalităţile concrete de organizare a uniunii economice europene. Dar opoziţia liberală era de acord cu guvernul ţărănist în susţinerea integrării României într-o Uniune Europeană, concepută în cadrul şi în spiritul Ligii Naţiunilor şi mai ales care să garanteze suveranitatea naţională, independenţa, neamestecul în treburile interne, egalitatea între state şi stoparea revizionismului.

Opţiunea paneuropenistă a lui I.G.Duca şi Mircea Djuvara era împărtăşită de Constantin Argetoianu, unul dintre liderii de frunte ai PNL în anii 1927-1930. În viziunea sa, Paneuropa era o întrupare a „internaţionalismului politic” constructiv, a cărui înfăptuire era posibilă după realizarea aspiraţiilor naţionale în 1918. Internaţionalismul politic constructiv se concretiza prin instituirea Societăţii Naţiunilor şi a Pan-Europei. La 2 februarie 1929, Argetoianu îşi exprima public convingerea că „chestiunea Pan-Europei este la ordinea zilei de mâine” şi va deveni o realitate. Înfăptuirea sa era stimulată atât de curentul „umanitarist”, pornit „de jos în sus”, care dorea reconcilierea între popoare, cât şi de un alt curent, „de sus în jos, pornit din sferele financiare şi industriale, a căror activitate şi influenţă domină viaţa politică a lumii întregi”, scria fostul ministru de Finanţe. În opinia sa, România trebuia să-şi însuşească „noul crez european” care era perfect compatibil cu ţelurile sale naţionale. Considerăm că, încă înainte de lansarea Planului Briand, Argetoianu chema România să se pregătească pentru a deveni membru fondator al viitoarei Uniuni Europene şi pentru a se afirma în comunitatea internaţională a popoarelor civilizate.

39

Edificiul Uniunii Federale Europene trebuia să se întemeieze pe principiile fundamentale ale egalităţii, independenţei şi securităţii, sublinia W. Pella.Constatăm că rezervele formulate de W. Pella faţă de Comitetul Politic erau împărtăşite de aproape toţi reprezentanţii României şi ai altor ţări mici, care se temeau de un Directorat al marilor puteri în Uniunea Europeană. Românii se temeau că un astfel de Directorat ar putea lua hotărâri împotriva integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale a unor ţări mici. De aceea, răspunsul oficial al guvernului Maniu a respins ideea înfiinţării Comitetului Politic al Uniunii Europene.

Apreciem că deputatul liberal sugera să se confere instituţiilor Uniunii Europene o amplă dimensiune democratică şi reprezentativă. Conform propunerii sale, Conferinţa Europeană ar fi devenit o instituţie nu doar interguvernamentală ci şi interparlamentară şi, mai mult, asigurând reprezentarea unor organizaţii nonguvernamentale, economice şi culturale. Astfel, în cadrul Conferinţei Europene aveau să fie reprezentate şi să se exprime atât interesele partidelor de opoziţie (cum era şi PNL în acel moment), cât şi interesele unor forţe economice şi instituţii culturale care puteau contribui la construcţia europeană. Credem că în formularea acestei propuneri, Vespasian Pella era inspirat şi de experienţa sa de delegat al congresele Uniunii Interparlamentare, unde reprezenta legislativul român ca deputat al opoziţiei liberale. Adept al doctrinei liberale, W. Pella dorea, asemeni lui I.G. Duca şi Mircea Djuvara, ca, în Uniunea Europeană, România să îşi poată continua politica protecţionistă, de dezvoltare industrială „prin noi înşine”, limitând influenţa capitalului străin asupra ţării.

Liderul PND, N. Iorga era preşedinte de onoare al Uniunii Paneuropene Româneşti în 1929.

P.S.D.

Împărtăşind opţiunea Internaţionalei a II-a Socialiste Muncitoreşti, Partidul Social-Democrat din România, încă de la Congresul său de unificare din 1927, şi-a asumat ideea agregării statelor într-o Uniune Europeană federală. După lansarea Memorandumului Briand (17 mai 1930) însuşi preşedintele Partidului Social-Democrat din România, Constantin-Titel Petrescu, s-a pronunţat categoric pentru „ideea unificării statelor europene”, pentru

40

„Statele Unite ale Europei”. Într-un articol publicat în ziarul „Socialismul” (organul central al PSD), C. Titel Petrescu sublinia că ideea de Uniune Europeană era o veche idee a Internaţionalei Socialiste, care l-a inspirat şi pe Aristide Briand. Liderul PSD credea că edificarea Uniunii Europene era soluţia necesară pentru evitarea unui al doilea război mondial. Iar mişcarea socialistă românească şi internaţională era de mult timp angajată în slujba acestui ideal. Mai mult, el proclama solemn că „ideea unificărei statelor europene, numai mişcarea socialistă o va putea realiza”. Aceasta deoarece, credea el, „numai clasele muncitoare au interes” să asigure dezarmarea şi înfrăţirea popoarelor, să reorganizeze economia europeană pe baze unitare, pentru depăşirea crizei de supraproducţie. Titel Petrescu visa o Europă unită social-democrată.

Partidul Poporului

În Parlamentul României, ideea de integrare europeană a fost promovată pentru prima dată în istorie, în iulie 1926, prin vocea lui Octavian Tăslăuanu, senator averescan de Târgu Mureş. Scopul său era de a determina implicarea românilor şi a României în mişcarea paneuropeană, în proiectarea şi construirea unei Europe unite cu respectarea intereselor statului naţional unitar român desăvârşit prin Marea Unire din 1918. Tăslăuanu a dorit ca la primul Congres al Uniunii Paneuropene, desfăşurat la Viena, în octombrie 1926, să participe o delegaţie a Parlamentului României, alături de cele ale altor ţări. În sprijinul acestei idei, el a mobilizat încă şase senatori averescani, între care şi pe filozoful Constantin Rădulescu Motru, fostul său profesor, directorul revistei Ideea europeană (1919-1928). În iulie 1926, pentru prima dată, o comisie parlamentară de politică externă a Parlamentului României a adoptat un raport care susţinea ideea de integrare paneuropeană.

Raportul adoptat de comisia parlamentară era o sinteză a doctrinei paneuropeniste elaborate de Tăslăuanu. Pe această cale, Tăslăuanu aducea în forul legislativ al ţării, ideile fundamentale, utopice pentru acea vreme, ale studiilor sale paneuropeniste, publicate în volume şi reviste culturale şi politice. În document, el explica mai întâi fundamentul economic al integrării paneuropene. El susţinea că faza civilizaţiei agrare, care avea drept corespondent politic statele

41

autarhice, era depăşită istoric, fiind urmată de revoluţia industrială din secolul XIX, care determina o interdependenţă economică mondială. Noua realitate a unităţii economice mondiale trebuia să determine o nouă evoluţie politică, spre integrări ale statelor în confederaţii pancontinentale

Tăslăuanu a acordat multă atenţie Proiectului Briand de Uniune Europeană. El exprima poziţia Partidului Poporului, în oficiosul acestuia „Îndreptarea”. La 2 iulie 1930, fostul senator averescan de Tîrgu-Mureş considera că România şi Europa se află „între două revoluţii – revoluţia fascistă şi revoluţia sovietică”, care vor declanşa un al doilea război mondial. În viziunea sa însă, „acestor două revoluţii li se opun tendinţele de pacificare ale Franţei, care prin Memorandumul Briand cheamă la o colaborare frăţească popoarele Europei”. Tăslăuanu făcea în 1930 o profeţie surprinzătoare, care se va împlini: „Ideea federaţiei statelor europene va triumfa, chiar dacă propunerile Briand ar suferi o amânare din cauza dezlănţuirii unui război. Ideile, pentru triumful lor, cer adeseori jertfe de sânge. E legea creaţiei”. Integrarea europeană a demarat efectiv după Al Doilea Război Mondial.

4.2. Opinii ale Extremei drepte şi ale lui Nichifor Crainic

Grupările de extremă dreaptă din toate ţările continentului au fost împotriva ideii de UE. La Bucureşti, N. Casian dezvolta teoria conform căreia o conspiraţie iudeo-masonică mondială a „Marii Finanţe” evreieşti internaţionale dorea crearea Paneuropei şi unui guvern mondial care să subjuge toate naţiunile ştergându-le identitatea. El constata că „pe tema întemeierii statelor Federale ale Europei, Paneuropei se duce de ani de zile o campanie monstră la noi în ţară, ca şi pretutindeni. O lume întreagă de politicieni, scriitori, gazetari, bancheri, oameni de afaceri” acţiona în acest sens în România. Amploarea curentului paneuropenist în România era o realitate evidentă, constatată cu revoltă de Casian. El se considera, pe bună dreptate, o voce singulară în spaţiul public românesc, care contrazicea o opinie proeuropeană cvasiunanimă. Până în iunie 1931, Casian nu a găsit în România alte rezerve faţă de Planul Briand decât cele exprimate de Nichifor Crainic din perspectiva spiritualităţii ortodoxe şi de Romulus Seişanu din perspectiva suveranităţii naţionale

42

absolute. Comparativ, N. Casian respingea vehement orice idee de Europă unită, din perspectiva unui antisemitism obsedant şi a unui etnonaţionalism radical. În 1930 Nichifor Crainic nu respinge ideea de Uniune Europeană din perspectiva autohtonismului şi antioccidentalismului pe care le profesa, ci o acceptă din perspectiva idealului creştin de unire a popoarelor, a universalismului creştin. Crainic credea în idealul unei Europe unite întemeiate pe spiritul creştin, singurul capabil să apropie popoarele între ele. Crainic elogiază pretinsa „unitate europeană” creştină a Evului Mediu idealizat. El pledează pentru reîntoarcerea la valorile creştine medievale pe baza căreia să se construiască „Suprastatul european” după modelul Bisericii Ortodoxe. Pentru construirea „Suprastatului european”, el propune metoda utopică a apropierii spirituale între popoare. Neomedievalismul paseist şi ortodoxismul constituie elemente fundamentale ale gândirii lui Crainic, pe care se grefează efemera sa idee de „unitate europeană”. El propunea ca Uniunea Europeană să se construiască după modelul de organizare a Bisericii Ortodoxe, care se baza pe „principiul autocefaliilor naţionale independente ca administraţie, dar unificate în spiritul universal şi în dogma ecumenică. Acest principiu al diversităţilor naţionale, unificate supranaţional în spiritul şi în dogma universală, poate fi considerat ca arhetipul viitoarei confederaţii a statelor europene”. În viziunea lui Crainic, Uniunea Europeană trebuia concepută ca o confederaţie de state naţionale suverane egale, respectând principiul unităţii în diversitate. De asemenea, organizarea Bisericii Ortodoxe se întemeia pe „principiul sinodalităţii ortodoxe care îşi găseşte reflexul natural în organizaţiile democratice”, respingând inegalităţile şi „privilegiile de clasă”. După acest model, Uniunea Europeană trebuia să dispună de o conducere democratică, un Consiliu de state suverane egale, fără hegemonia vreunei mari puteri. În viziunea lui Crainic, România avea „un rol înălţător” în „opera păcii internaţionale” şi a construirii Uniunii Europene. România trebuia să iniţieze o acţiune de apropiere regională între popoarele Europei de Sud-Est, pentru ca acestea „să se regăsească în acel fond sufletesc comun, de două ori milenar, care este credinţa lor ortodoxă”.

43

4.3. Opinii ale minorităţilor naţionale

Partidul Maghiar din România şi-a exprimat poziţia faţă de planul Briand în special în revista de doctrină „Magyar Kisebbség” (Lugoj), prin articole semnate de Ugron István, Késmárki Gergely şi Jakabbffy Elemér, dar şi la Congresul Minorităţilor din Europa. Congresul Minorităţilor i-a adresat lui Briand o scrisoare deschisă în care îşi exprima poziţia faţă de planul francez de Uniune Europeană. Scrisoarea exprima dorinţa minorităţilor naţionale din Europa de asigurare a păcii şi cooperării între popoare şi aproba în principiu ideea de UE, dar pretindea respectarea drepturilor minorităţilor. Acest document, foarte general în revendicările şi formulările sale, exprima şi poziţia principalelor minorităţi etnice din România: maghiară, germană, evreiască, bulgară, rusă, ucraineană.

Ca reprezentant autorizat al Partidului Maghiar din România, în faţa Congresului Minorităţilor, Ugron István a făcut o pledoarie în favoarea ideii de Uniune Europeană, care să se întemeieze pe respectarea drepturilor tuturor minorităţilor din ţările continentului. Promovând o concepţie paneuropenistă modernă, conciliatoare şi realistă, Ugron István nu a cerut acum revizuirea graniţelor şi a tratatelor, ci respectarea Tratatului Minorităţilor (din 1919) ca bază pentru Uniunea Europeană dorită. Fruntaşul maghiar împărtăşea cu convingere concepţia contelui austriac R. Coudenhove-Kalergi privind constituirea Statelor Unite ale Europei cu garantarea drepturilor minorităţilor. Până nu se acordă drepturi minorităţilor şi nu se realizează egalitatea dintre statele învinse şi cele învingătoare, „nu se poate vorbi de Paneuropa, ci numai de pannaţionalism”, scria Jakabffy Elemér.

La Congresul Minorităţilor din septembrie 1930, reprezentantul minorităţii bulgare din România, dr. Teodor Toşef (Toşev), a exprimat idei asemănătoare cu ale liderilor maghiari. Teodor Toşev considera că întemeierea Uniunii Europeane „trebuie să fie precedată de realizarea efectivă a unui minimum de dreptate şi echitate faţă de toate minorităţile”.

Organizaţiile şi presa comunităţii evreieşti din România şi ale minorităţii germane nu au acordat nici o atenţie Planului Briand de Uniune Europeană.

44

4.4. Rolul elitei culturale şi al presei în promovarea ideii de UE în societatea românească

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) nu au luat nici o atitudine publică faţă de Planul Briand de Uniune Europeană nici în presa lor bisericească, nici în vreo publicaţie laică. Din rândurile clerului român ortodox, Nichifor Crainic şi Ioan Lupaş s-au pronunţat pentru o Europă Unită Creştină, în favoarea căreia au adus argumente biblice.

Prestigiosul Institut Social Român din Bucureşti, condus de academicianul Dimitrie Gusti, a amplificat dezbaterea publică ideii de Uniune Europeană în mediile elitei politice şi intelectuale româneşti. Institutul s-a angajat într-un program menit să aducă o contribuţie românească la proiectarea şi realizarea UE şi a organizat importante conferinţe pe această temă, antrenând personalităţi ale vieţii politice şi culturale. Remarcăm rolul marelui sociolog Dimitrie Gusti, în viziunea căruia crearea Uniunii Federale Europene corespundea unei legi sociologice obiective, validată în timp, căci „istoria societăţii umane este alcătuită din episoade de asociaţii federaliste”. În această evoluţie socială federativă obiectivă, formarea şi unificarea statelor naţionale era o etapă, care trebuia urmată în mod logic şi necesar de etapa agregării acestor state, în Uniunea Europeană de tip federal (şi în alte federaţii continentale), pentru a se trece ulterior la etapa unei solidarităţi mondiale (în cadrul unei organizaţii mondiale precum Societatea Naţiunilor). Dimitrie Gusti considera că Uniunea Europeană era o necesitate atât ca soluţie a crizei politico-economice europene, cât şi ca „o etapă necesară a unei evoluţii sociale în curs de desfăşurare”.

Presa era capabilă şi să influenţeze opinia publică românească în crearea unui sentiment proeuropean de masă, în măsura în care aproape toate ziarele susţineau Planul Briand. Considerăm că influentele gazete „Adevărul”, „Cuvântul”, „Argus”, „Dreptatea”, „Patria” deveniseră adevărate tribune ale ideii de Uniune Europeană, în favoarea căreia făceau o propagandă ferventă. Toate marile ziare independente scriau aproape zilnic în 1930 despre Uniunea Europeană familiarizându-şi cititorii cu demersurile întreprinse pentru organizarea acesteia. Ziarul „Universul” abundă în informaţii, dar exprimă câteva atitudini rezervate, din perspectiva suveranităţii naţionale. Susţinând politica lui Carol II, ziarul „Cuvântul” al lui Nae

45

Ionescu, a pledat cu insistenţă pentru Planul Briand în 1930. Dar în 1932, Nae Ionescu se va pronunţa categoric împotriva oricărei idei de UE, afirmând că „Europa nu există”.

Ideea de Europă Unită era susţinută în prestigioasele reviste „Convorbiri literare” şi „Viaţa Românească” prin articole semnate de Constantin Gane, respectiv de Mihail Ralea şi Constantin Vişoianu. Gruparea de la „Viaţa Românească” şi-a asumat ideea de Uniune Europeană.

Considerăm semnificativ faptul că Planul Briand a intrat în manualele româneşti de istorie universală pentru licee, ajungând să fie predat în aceste şcoli. Un număr de elevi români a învăţat în şcoală din aceste manuale despre Planul Briand, receptând astfel ideea de Uniune Europeană. Aceşti elevi se pregăteau să formeze viitoarele elite economice, politice şi culturale ale ţării. Aşadar, „forţele profunde” ale României (partidele, presa, opinia publică) au susţinut politica proeuropeană a guvernului ţării. România şi românii şi-au asumat ideea de Uniune Europeană în 1930. Evident, ei nu au fost nici primii, nici singurii adepţi a ideii, deci nu este vorba de protocronism. Românii îşi au locul lor în istoria ideii de Europă Unită şi în galeria precursorilor integrării europene.

46

PARTEA III

IDEEA DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎN MANUALELE DE ISTORIE DIN ROMÂNIA INTERBELICĂ

1. Valoarea manualelor de istorie universală(alternative) din România interbelică

Planul Briand de Uniune Europeană a pătruns şi în câteva manuale şcolare. Toate manualele de istorie din România interbelică promovau ideea europeană în diferitele sale ipostaze: Europa ca spaţiu geografic şi istoric, Europa ca civilizaţie, Europa creştină, Europa ca sistem politic, iar unele manuale ajungeau şi la ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc. Ideea europeană este conturată printr-o avalanşă de imagini-tip, stereotipii, clişee lingvistice, care se repetă de la un autor de manuale la altul. Aceleaşi concepţii şi clişee se regăsesc la toţi autorii, dovedind că ei şi mediul lor de profesori de istorie împărtăşeau aceeaşi idee europeană. Evident, ideea europeană este întotdeauna subordonată ideii naţionale româneşti, care este pentru toţi valoarea supremă. Manualele şi profesorii de istorie transmiteau copiilor ideea existenţei unei identităţi europene de cultură, civilizaţie istorie şi spiritualitate creştină, care a alcătuit sisteme politice, care a avut un destin propriu, iar românii au avut mereu o contribuţie importantă la istoria şi civilizaţia europeană. Manualele subliniau rolul românilor ca parte a Europei.

Manualele erau elaborate după o programă şcolară unică, ce exprima politica statului şi erau aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice. Programa era foarte sumară, iar autorii aveau deplină libertate în conceperea manualelor. Autorii erau istorici renumiţi precum N. Iorga, Ion Lupaş, P.P. Panaitescu, Andrei Oţetea sau profesori de liceu cu mare experienţă didactică, precum D.D. Pătrăşcanu, D. Clinciu, Marin Dimitrescu, Emil Diaconescu, Lucia Pamfil Georgian etc. Circulau în total în toată perioada interbelică peste 100 de manuale alternative de istorie universală şi a României, unele reeditate de multe ori. Erau manuale de bună calitate ştiinţifică şi didactică.

47

Diferenţele de la un autor la altul erau minime. Iorga accentua ideea naţională şi cea a încadrării istoriei românilor în istoria universală. Lupaş sublinia ideea naţională şi ideea creştină, acordând o atenţie mai mare istoriei românilor faţă de istoria altor popoare. D.D. Pătrăşcanu punea în relief importanţa sistemului democratic în istoria modernă a Europei, fără a neglija formarea statelor naţionale. În general însă, similitudinea discursurilor este evidentă, iar valorile promovate sunt: independenţa şi unitatea naţională, libertatea, progresul, democraţia, pacea, Liga Naţiunilor şi ideea europeană.

Manualele lui I. Lupaş, D.D. Pătrăşcanu, T.G. Bulat, E. Diaconescu, fiind publicate în anii 1930-1935, se încheiau cu veritabile pledoarii pentru Planul Briand de Uniune Europeană. Aceste manuale sugerau că Uniunea Europeană putea să fie concluzia logică a devenirii istorice a Europei moderne, în special după triumful principiului naţionalităţilor în 1918.Ioan Lupaş sublinia însă şi dimensiunea pacifistă creştină a ideii de Europă unită. Se ştie că academicianul Lupaş a fost protopop ortodox de Sălişte (1909-1920), profesor de istoria modernă a românilor la Universitatea din Cluj (începând din 1919), autorul a numeroase lucrări de istorie importante. El a fost un fruntaş al mişcării naţionale din Transilvania, iar după 1918 a fost partizanul lui Goga, făcând parte din Partidul Poporului (deputat), P. Naţional-Agrar şi Partidul Naţional-Creştin17.

Profesorii Toma Bulat, Emil Diaconescu şi D.D. Pătrăşcanu erau de orientare politică liberală, făcuseră carieră didactică şi scriseseră şi alte lucrări.

Dimitrie D. Pătrăşcanu (născut în 1872 în jud. Iaşi) era licenţiat în litere la Univ. Iaşi şi profesor de istorie la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. El a fost ales deputat PNL de mai multe ori, iar în 1935 ministrul liberal al Instrucţiunii Publice i-a aprobat valorosul manual de istorie. Înainte de 1914, D.D. Pătrăşcanu făcea parte din gruparea liberală a lui C. Stere, care edita revista poporanistă „Viaţa Românească”. În vremea sa, D.D. Pătrăşcanu era un cunoscut scriitor satiric, considerat drept „singurul continuator al schiţelor lui I. L. Caragiale”18. D.D. Pătrăşcanu a murit în 1937, iar fiul său, avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit lider comunist.

17 L. Predescu, op. cit., p. 500.18 Ibidem, p. 640.

48

Considerăm semnificativ faptul că Planul Briand a intrat în manualele româneşti de istorie universală pentru licee, ajungând să fie predat de profesori în aceste şcoli. Un număr de elevi români a învăţat în şcoală din aceste manuale despre Planul Briand, receptând astfel ideea de Uniune Europeană. Aceşti elevi se pregăteau să formeze viitoarele elite economice, politice şi culturale ale ţării.

2. Europa ca spaţiu geografic şi istoricManualele de „istoria universală” din România interbelică

tratează doar o parte a istoriei universale. Sub titulatura de „istorie universală” nu se regăseşte istoria întregii lumi, a Globului pământesc în ansamblul său şi a fiecărui popor de pe suprafaţa terestră. Manualele tratează doar o parte a istoriei universale: istoria europeană şi ceea ce are legătură cu aceasta. Cu rare excepţii, istoria numită „universală” se limitează la un cadru european. Acesta este impus de programa şcolară, care promovează concomitent şi clişee „europene”.

Dacă programa pentru istoria antică acordă un loc important civilizaţiilor din Orientul antic, celelalte se limitează la a pretinde predarea doar a istoriei europene şi a ceea ce este legat de ea. Spre exemplificare, alegem „programa analitică din 1935 pentru istoria contemporană” publicată de Pătrăşcanu la începutul manualului său (cuprinzând perioada dintre Revoluţia Americană şi anul 1935). Întâlnim aici următoarele formule:

1) „Napoleon. Războaiele cu Europa. Blocusul continental” în care Europa apare ca o entitate distinctă, asemenea unui stat capabil de a purta războaie cu alt stat, dar şi o situaţie de blocus ce poate fi impusă continentului.

2) „Mişcările din Apusul Europei. Revoluţiile din 1830 în Europa”. „Revoluţiile de la 1848 în Europa”: Europa este un cadru evenimenţial, dar evenimentele se produc la scara întregului continent, ducând la un destin comun al acestuia; Apusul Europei are un statut distinct.

3) „Preponderenţa Germaniei în Europa”: Europa apare ca un sistem politic dominat de unul din statele sale.

4) „Chestiunea naţionalităţilor în Europa”: Europa are o problemă continentală, cea a naţionalităţilor.

49

În afara clişeelor „europene” promovate, se tratează probleme strict europene: „Tratatele de pace, formarea şi întregirea statelor naţionale”, „Rusia sovietică-comunismul”, „Italia-fascismul”, „Germania-hitlerismul”, „Societatea Naţiunilor”, „Mica Înţelegere”, etc. Istoria diferitelor state prezentată în manuale este istoria statelor europene.

Dintr-un total de 40 lecţii prevăzute de programă, doar următoarele 7 probleme sunt extraeuropene, dar toate strâns legate de istoria europeană.

1) „Formarea SUA” cuprinde şi impactul asupra ideologiei revoluţionare franceze şi asupra politicii europene.

2) „SUA până la Războiul Mondial”, lecţie esenţială şi pentru relevarea fenomenului capitalist care aparţine în principal Europei, iar în afara ei doar SUA şi Japoniei, la care se adaugă impactul asupra relaţiilor intereuropene.

3) „Japonia până la Războiul Mondial” pentru acelaşi motiv ca şi SUA.

4) „America Latină. Dobândirea independenţei” în strictă relaţie cu statul european Spania şi cu „Doctrina Monroe” care a limitat spaţiul de ingerinţă al statelor europene.

5) „Imperialismul colonial al statelor europene” este un fenomen specific european, de extindere la scară mondială a europenismului.

6) „Războiul Mondial” văzut în principal ca război european.7) „Societatea Naţiunilor”, privită ca o societate de naţiuni

europene.19

În total, programa afectează aproximativ 10% din problemele de tratat unor chestiuni extraeuropene, toate strâns legate de problematica europeană. Iar manualele s-au conformat programei. Astfel încât nu exagerăm afirmând că manualele de istorie universală sunt de fapt manuale de istorie europeană. Europa este cea care interesează, în Europa se petrec 90% din faptele şi fenomenele istoriei tratate. Românii gândesc în cadre europene. O întreagă atmosferă a discursului didactic sugerează un destin comun al Europei, state şi popoare într-o interdependenţă inevitabilă.

19 D.D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.2-7.

50

Marele istoric Nicolae Iorga defineşte o „lume” medievală: „Cum s-au alcătuit cele trei culturi ale lumii: cultura latină în Apus, cultura bizantină în Răsărit şi cultura arabă în acelaşi Răsărit.”20

Această „lume” are ca nucleu Europa şi se caracterizează prin strânse interdependenţe. Iorga teoretizează chiar viziunea sa europocentrică: „Împărăţia chineză n-avea legături strânse cu lumea aceasta, aşa încât nu se cuvine a vorbi pe larg de dânsa.”21

„Celelalte părţi din Asia, China, India, Japonia n-aveau legătură cu lumea.”22 „Alte părţi de lume nu se cunoşteau încă.”23 Cu alte cuvinte, el nu considera necesar a fi tratate alte spaţii decât cel european şi al Orientului Apropiat pentru motivul că nu au impact asupra acestora; iar interesul său nu depăşeşte cadrele amintite. Este concepţia tuturor autorilor de manuale. Lupaş, de pildă, face o istorie a Europei românocentrică. Viziunea limitată la cadrele europene şi în general occidentocentrică este determinată de concepţiile istoricilor occidentali, care aveau această viziune, precum şi de legăturile care sunt stabilite cu istoria românilor, căreia ţin să-i releve locul şi rolul în această istorie „universală”.

Limitele general – acceptate ale Europei istorice sunt, fără excepţie, limitele Europei geografice, de la Atlantic la Urali şi Bosfor. Nu se are în vedere o geografie politică, o delimitare a Europei după graniţele politice al statelor. În Vest delimitarea este mai clară: Oceanul Atlantic, fără a se pune la îndoială apartenenţa, bunăoară, a insulelor britanice la Europa.

În Est, două spaţii ridică unele probleme: cel rusesc şi cel otoman. Rusia, chiar dacă până la Petru I, nu aparţine nici Europei ca civilizaţie, nici Europei ca sistem politic, aparţine Europei geografice. După Petru I, Rusia, putere europeană, este considerată ca stat care se întinde pe două continente, separate de Munţii Urali, fiind comparată în acest sens chiar cu Anglia: „În Asia numai două ţări europene aveau posesiuni însemnate: Rusia şi Anglia.”24 Rusia apare, deci, ca

20 N. Iorga, Istoria universală pentru clasa a II-a, vol.I., Bucureşti, 1919, p.70.21 Ibidem, p.72.22 Ibidem, p.145.23 Ibidem, p.149.24 E. Diaconescu, Istoria universală. Epoca contemporană, pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.221.

51

stat eminamente european, dar cu posesiuni întinse în Asia; „Rusia cuprinde jumătate din Europa şi tot Nordul Asiei.”25 Este acesta un fenomen similar expansiunii coloniale a statelor europene în alte continente: „Europenii şi-au întins stăpânirea lor şi în multe regiuni ale continentului asiatic.”26 cu diferenţa că în cazul Rusiei e vorba de o expansiune în prelungirea patriei europene, nu de teritorii de peste mări.

Turcia are o situaţie inversă faţă de Rusia: este un stat asiatic extins pe continentul european. Nucleul statului, civilizaţiei şi religiei turce este asiatic, prezenţa otomană în Europa apare ca o intromisiune nefirească şi reversibilă. Asiatici fiind, „aşa s-au deprins turcii a veni în Europa”27

Ideea alungării turcilor din Europa este urmărită cu insistenţă de toţi autorii în tratarea a peste 4 secole de istorie. Spre exemplu, pentru sfârşitul secolului al XVI-lea „Slăbirea aceasta a turcilor ar fi dat încredere creştinilor să se ridice asupra lor, pentru a-i goni din Europa”28, la Iorga. Iar conform lui Pătrăşcanu „Niculai I dorea numaidecât să-i alunge pe turci din Europa”29, fapt care se produce în final, la începutul secolului XX.: „Turcia rămase în Europa aproape numai cu Constantinopolul.”30 Astfel, în ciuda existenţei în Europa a Turciei, stat asiatic, Europa nu este delimitată de graniţele sale politice, ci de Bosfor.

Această Europă geografică şi istorică prezintă o oarecare unitate din punct de vedere al civilizaţiei, al religiei creştine şi al sistemului politic de relaţii internaţionale stabilit, putând duce la o idee paneuropeană, federativă. Acestor probleme le-am dedicat capitole speciale. Pe lângă viziunea unităţii superioare, manualele prezintă şi o viziune a diferenţelor naţionale şi regionale. Principala diferenţiere regională este între Apusul şi Răsăritul Europei. Apusul apare ca nucleu al Europei, mai coerent prin creştinismul catolic şi cultura latină, mai dezvoltat ca civilizaţie, concentrând puteri de mare

25 Ibidem, p.196.26 Ibidem, p.224.27 N. Iorga, op.cit., p.193.28 Ibidem, p.237.29 D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.171.30 Ibidem, p.316.

52

anvergură politică, model pentru Răsăritul Europei. Răsăritul apare mai fragmentat etnic şi religios, mai înapoiat ca civilizaţie, dominat de Rusia şi Turcia contestându-i-se uneori chiar apartenenţa la Europa. Apartenenţă pe care autorii insistă însă să o afirme, mai cu seamă în ceea ce priveşte spaţiul românesc, cum face Iorga, de pildă: „Petru I a călătorit în Apus sau în Europa, cum se zicea în Rusia ca şi la noi (ca şi cum noi, făcând parte din Răsărit, n-ar fi făcut parte din continentul Europa”)31. Aşadar, spaţiul românesc aparţine Europei geografice şi istorice, în ciuda situării în Răsărit şi a unei civilizaţii retardate.

Un spaţiu al Europei Centrale nu apare definit ca atare. În manuale, Iorga îl pomeneşte în legătură cu planurile de expansiune germane: „Era vorba să se înfăptuiască în folosul Germaniei o Europă mijlocie (Mitteleuropa) care ar fi mers de la Berlin la Bizanţ şi Bagdad (cei 3 B).”32 Dar, pentru Diaconescu, Imperiul Habsburgic era în Estul Europei: „În Răsăritul Europei, unde erau popoare care duceau o viaţă grea sub stăpânirea Turciei, Austriei şi Rusiei.33, în timp ce Napoleon ajunse stăpânul Europei Centrale şi Apusene”34: o Europă Centrală ce se limita la spaţiul german şi italian, excluzând Imperiul Habsburgic.

Europa apare ca un spaţiu geografic pentru o istorie comună sau pentru istorii naţionale în interdependenţă, aceasta dacă privim Europa în faţă cu ea însăşi. Pentru că Europa în faţa alterităţii a altor continente, oferă imaginea unei comunităţi supraetnice, a unei unităţi superioare. În faţa unor popoare extraeuropene, locuitorii continentului nostru transcend particularităţile etnice, devenind „europeni”. Clişeele lingvistice care ilustrează această idee sunt nenumărate: Iorga arată cum popoarele de pe celelalte continente „erau nepregătite pentru lupta cu europenii”35, „Chinezii păstrau tot dispreţul lor pentru europeni”36, „Europenii pătrunseră în Japonia”37,

31 N. Iorga, op.cit., p.52.32 Ibidem, p.342.33 E. Diaconescu, op.cit., p.105.34 Ibidem, p.96.35 N. Iorga, op.cit., p.292.36 Ibidem, p.297.37 Ibidem, p.298.

53

„Se dovedi ca Japonezii mai sunt în stare decât europenii să biruiască pe chinezi”38.

Toma G. Bulat afirma că „o mişcare izbucni în Egipt contra europenilor”39. Georgian apreciază că „europenii s-au întins pe toate continentele”40. Dimitrescu vorbeşte despre Imperiul colonial german care „avea o climă pe care europenii nu o puteau suporta”41, D.D. Pătrăşcanu povesteşte cum în Răscoala Boxerilor „europenii sunt ucişi”42. Diaconescu vorbeşte despre „interesul europenilor” şi de „relaţiile Chinei cu europenii”43, iar Lupaş arată cum „Turcii au închis europenilor drumul spre India”44 etc.

În concluzie, manualele exprimă conştiinţa unei istorii comune într-un spaţiu comun european, a unei unităţi superioare europene pe deasupra diferenţelor şi particularităţilor. Europa e spaţiul istoriilor particulare, naţionale în interdependenţă, având elemente de legătură organică, un spaţiu al unităţii în diversitate. Iar în faţa alterităţii, coeziunea europeană apare pregnantă, europenii se definesc ca o comunitate supraetnică faţă de popoarele extraeuropene, au interese comune, soartă comună, iar atitudinea celuilalt nu mai ţine seamă de diferenţierile existente între popoarele europene.

3. Europa ca civilizaţieÎn manualele de istorie din România interbelică, civilizaţia

europeană apare ca un factor specific, distinctiv, care dă unitate Europei geografice. Ele nu definesc clar civilizaţia europeană, dar aceasta este descrisă de-a lungul întregului discurs didactic. Istoria universală fiind în manualele în principal o istorie europeană, ele nu au în vedere decât zonele extraeuropene care au intrat în contact cu

38 Ibidem, p.299.39 T.G. Bulat, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Craiova, 1930, p.365.40 L.P. Georgian, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1935, p. 224.41 M. Dimitrescu, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a II-a secundară, Bucureşti, 1930, p.110.42 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.253.43 E. Diaconescu, op.cit., p.232.44 I. Lupaş, Icoane din istoria universală pentru clasa a II-a secundară, Bucureşti, 1930, p.3.

54

civilizaţia şi cu politica europeană. Ideea de Europa ca civilizaţie apare mai ales în descrierea acelor zone care nu au aparţinut civilizaţiei europene, dar în contact cu aceasta, au preluat-o. În acest sens adevărate stereotipii sunt trecerea la un stadiu superior de civilizaţie, de tip european, a Rusiei lui Petru I, a Japoniei Erei Meiji, a Egiptului lui Mehmet-Ali, a colonizării altor continente etc. Europa ca civilizaţie se defineşte deci mai ales în raport cu alteritatea.

„Istoria popoarelor apusene a fixat epocile istoriei universale” afirmă Lambrino, împărtăşind, opinia tuturor istoricilor români, care izvora dintr-o mentalitate colectivă. Aceste epoci sunt definite de fenomene succesive de domeniul politicului şi al civilizaţiei:

1) Epoca antică începe din mileniul IV înainte de Christos şi se termină la anul 476 după Christos, odată cu căderea Imperiului Roman de Apus. În acest timp s-au format marile imperii din jurul Mării Mediterane şi s-a dezvoltat civilizaţia greco-romană care stă la baza civilizaţiei actuale.

2) Evul Mediul se împarte în două perioade:a) În cea dintâi, care ţine de la 476 până la 1250 Europa

Creştină este zbuciumată de năvălirile barbare. Amestecându-se cu vechea populaţie a Imperiului Roman, barbarii dau naştere la noi popoare.

b) Cea de-a doua perioadă durează de la 1250 până la 1453 şi corespunde alcătuirii statelor moderne.

3) Epoca Modernă, care ţine de la căderea Constantinopolului sub turci (1453) până la Marea Revoluţie Franceză (1789) se caracterizează prin dezvoltarea monarhiei absolute şi formarea statelor unitare naţionale în Apus (Franţa, Anglia şi Spania). În ce priveşte cultura, în această vreme au loc înflorirea Renaşterii şi limbile naţionale iau locul celor cu caracter universal (latina, greaca, slavona). Descoperirile geografice care au dus la răspândirea civilizaţiei europene în afara graniţelor continentului nostru şi au lărgit orizontul vieţii economice, aparţin de asemenea acestei epoci.

4) Epoca contemporană începe la 1789 şi ţine până în vremea noastră. Ea se caracterizează prin transformarea monarhiilor absolute

55

în state democrate, formarea conştiinţei naţionale şi ridicarea burgheziei capitaliste.45

Europa occidentală are, aşadar, o istorie împărţită convenţional în epoci prin evenimente politice, dar care definesc o civilizaţie unitară proprie, în evoluţie de-a lungul timpului. Am subliniat fenomenele de civilizaţie specific europene: civilizaţia greco-romană şi spiritualitatea creştină formează matricea civilizaţiei europene, etnogeneza şi formarea statelor, evoluţia instituţională de la monarhia absolută la democraţie, cultura renascentistă, evoluţia de la limbile cu caracter „universal” (de fapt „european”) la cele naţionale, formarea conştiinţei naţionale, expansiunea civilizaţiei europene pe alte continente şi modul de producţie capitalist; toate definesc un tip de civilizaţie distinct, caracteristic continentului european, prioritare în Vestul său, dar care, decalate în timp, s-au produs şi în Est.

Autorul Scarlat Lambrino arată că evoluţia civilizaţiei româneşti „este alcătuită din aceleaşi elemente caracteristice celor patru epoce al Apusului”: civilizaţia romană până la 271 după Christos, „epoca năvălirilor încheiată cu întemeierea Principatelor”, „timpul când aceste Principate se încheagă în state cu organizare temeinică”, „Evul Mediu ţine până la 1600, când domnia lui Mihai Viteazul anunţă epoca modernă al cărui sfârşit îl aşezăm la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, adică odată cu redeşteptarea noastră naţională”. Subliniază însă decalajul cronologic defavorabil românilor.

Petre P. Panaitescu nu face decât să repete aceleaşi idei46, relevând faptul că „istoria românilor este o parte a istoriei universale”, specificând de asemenea că „noi am fost în întârziere faţă de progresul realizat în Apus: la noi Evul Mediu a ţinut mai mult, înlocuirea culturii religioase şi a limbii slave a fost mult mai târzie.”47

Remarcăm, deci, o evoluţie unitară a civilizaţiei europene, chiar dacă nu şi sincronă, şi o încadrare a civilizaţiei româneşti în cea europeană având ca model Vestul Europei, de-a lungul întregii istorii 45 Scarlat Lambrino, Gh. Lazăr şi Virgiliu Arbore, Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.4.46 P.P. Panaitescu, Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Craiova, 1931, p. 3-4.47 Ibidem, p.4.

56

– în percepţia tuturor autorilor de manuale: aceeaşi concepţie, aceleaşi noţiuni, aceleaşi clişee, venind dinspre concepţia generală a istoriografiei ştiinţifice de înalt nivel, a României interbelice. Ideile sunt mai clar şi mai concis exprimate în lecţiile introductive ale manualelor de istoria românilor, dar ele transpar în întreg discursul didactic al tuturor manualelor (inclusiv de istoria universală). În mod cert viziunea lor este a existenţei unei Europe a civilizaţiei şi a unei civilizaţii româneşti de tip european.

Nucleul civilizaţiei europene este pentru toţi autorii – Occidentul; ei ţin să sublinieze orientarea românilor dintotdeauna spre Vest, menţionând că există şi o cultură est-europeană cu influenţe asiatice. Iar aşezarea geografică a poporului român „este tocmai acolo unde se întâlneşte Orientul cu Occidentul Europei. Aceasta se vede mai ales în privinţa culturii”, afirma Panaitescu.48 Un determinism geografic a fixat specificul istoriei românilor, locul şi rolul lor în cadrul civilizaţiei europene. „ Suntem vecini cu popoare de cultură apuseană, Ungurii şi Polonii şi cu altele de cultură răsăriteană Bulgarii, Sârbii, mai înainte vreme Grecii şi Turcii. Acest lucru a avut o foarte mare înrâurire asupra civilizaţiei româneşti, cât şi asupra istoriei politice.”

Panaitescu distinge 3 consecinţe majore ale acestei stări de fapt:

1) „Prima consecinţă a acestei aşezări stă în faptul că cultura românească e o cultură amestecată cu elemente din Orient şi din Occident, lucru care se mai resimte în parte şi azi în obiceiuri şi în viaţa noastră politică. Până în perioada contemporană a fost precumpănitoare la noi civilizaţia din Răsărit, bizantină şi slavă. Atât în vechea organizare a Principatelor, cât şi în stilul de clădire al bisericilor şi în scrierile cronicarilor, alături de modelele slave şi bizantine se văd influenţe din apusul Europei.”49 Ideea este dezvoltată în lecţia XX „Organizarea politică, socială şi economică a Ţărilor Române. Cultura slavă”, unde se arată „Principatele române erau organizate după modelul statelor răsăritene din Europa, model luat de la Imperiul Bizantin prin intermediul bulgarilor şi sârbilor. Spre deosebire de statele din Apusul Europei, statele din răsărit erau unitare

48 Ibidem, p.6.49 Ibidem, p.6.

57

şi puterea suveranului era aproape absolută. Aşa erau şi domnii ţărilor române.” Domnitorul român „se intitula «autocrat» ca şi împăraţii bizantini.”50 Aceeaşi idee o exprima într-un mod practic identic Lambrino în privinţa politicului51 şi a culturii52. Panaitescu relevă utilizarea limbii medio-bulgare şi a stilului bizantin.53

2) „A doua consecinţă a fost rolul istoric de apărători ai creştinităţii şi ai civilizaţiei, jucat de români împotriva turcilor. Aşezaţi la graniţa între apusul Europei şi regiunile răsăritene cuprinse de turci şi de tătari, poporul român a avut rolul unei santinele înaintate postate în faţa duşmanului. Noi am apărat la Dunăre, fie prin reprezentantul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, fie prin al Ardealului, Ioan Corvin de Huniade, fie prin al Moldovei Ştefan cel Mare, civilizaţia Europei de barbaria turcească.”54

Stereotipia „românii apărători ai creştinătăţii şi ai civilizaţiei europene” apare în toate manualele şi cu toate prilejurile posibile. Istoricii occidentali (între care şi profesorul Duroselle de la Universitatea din Paris-Sorbona) demonstrează cum „creştinătatea” sec.XIV-XVII era în plină dezagregare şi încercările de unificare a Europei creştine în faţa „terorii turce” au fost episodice şi au eşuat. Istoricii români acordă însă terorii turce o dimensiune hiperbolică, iar românilor un rol esenţial de salvatori ai Europei, fapt firesc de altfel. Într-un fel este percepută expansiunea turcă de la Bucureşti şi altfel de la Paris (Francisc I s-a aliat cu Soliman Magnificul).55

Lambrino, de pildă, susţine, că Iancu de Hunedoara „şi-a pus spada în slujba creştinătăţii, cum va face mai târziu şi Ştefan cel Mare”56, sau „Cum activitatea lui Ştefan fu pusă nu numai în slujba ţării sale, ci şi a creştinătăţii întregi, istoria Moldovei din acel timp se încadrează în istoria universală.”57

50 Ibidem, p.143.51 S. Lambrino, op.cit., p.147.52 Ibidem, p.173-174.53 P. Panaitescu, op.cit., p.150.54 Ibidem, p.6.55 Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965, p.78-96.56 S. Lambrino, op.cit., p.121.57 Ibidem, p.145.

58

Panaitescu continuă: „Este de observat că acest rol nu a încetat cu plecarea turcilor. Şi azi suntem santinela înaintată a Europei împotriva barbariei din Răsărit.”58 Trimiterea este directă la pericolul bolşevic dinspre Rusia. La lecţia XLVI, el arată că bolşevizarea Ungariei în 1919 „era o mare primejdie pentru Europa întreagă, deoarece revoluţia comunistă câştigase o poziţie în mijlocul continentului. Soldaţii români însă au salvat Europa şi Ungaria de primejdia comunistă. Încă odată românii îşi făcură datoria de străjeri pentru apărarea Europei.”59

Aceeaşi idee la Lambrino60, iar Pătrăşcanu, vorbind de revoluţia Rusă arată că „bolşevicii s-au găsit în luptă cu întreaga Europă.”61

Mesajul final al tuturor manualelor este de apărare a democraţiei, păcii şi prosperităţii şi defavorabil regimurilor totalitare agresive.

Din păcate, acest rol de apărător ai civilizaţiei europene a fost defavoarea construirii în România a unei civilizaţii avansate de tip european: „este foarte glorios pentru noi că am avut acest rol şi am ştiut să-l îndeplinim, dar nu e mai puţin adevărat că, în timp ce Europa apuseană putea să se dezvolte în linişte, să cultive artele şi să se îmbogăţească, istoria noastră este plină numai de războaie şi de prădăciuni. Aceasta a făcut ca civilizaţia la noi să înflorească mai târziu ca în Apus şi abia în perioada contemporană să ne putem consolida ca stat liber. De aceea nu putem spune că aşezarea noastră geografică a fost prea fericită.”62

3) Potrivit lui Panaitescu, aşezarea geografică a spaţiului românesc are şi o consecinţă de ordin economic: „Românii sunt aşezaţi la malul Dunării de Jos şi la gurile ei. Dunărea formează pentru Europa o mare arteră de circulaţie, aşa a fost din vremurile cele mai vechi. Prin urmare, România are un rol în istoria economică a Europei prin aceea că este aşezată la capătul celei mai mari artere de navigaţie interioară a continentului. Comerţul cel mare al Saşilor,

58 P. Panaitescu, op.cit., p.6.59 Ibidem, p.352.60 S. Lambrino, op.cit., p.402.61 D.D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.319.62 P.P. Panaitescu, op.cit., p.6.

59

Polonilor şi Genovezilor în Evul Mediu prin ţările noastre cât şi luptele cu Ungurii şi Turcii, precum şi între cele două state pentru stăpânirea Chiliei se explică prin această aşezare. Şi azi importanţa economică a României se bazează în mare parte pe negoţul pe Dunăre.”63

Această ultimă idee se regăseşte prea puţin în alte manuale, ceea ce presupune că este opinia particulară a lui Panaitescu. Lupaş de pildă, din contră, consideră că situarea geografică a Ţărilor Române a fost nefavorabilă din punct de vedere economic în epoca modernă, din cauza marilor descoperiri geografice.64

Dar, celelalte idei au devenit clişee mentale pentru întreg poporul român, şi se regăsesc în discursurile politice (ex. Dezbaterile Adunării Deputaţilor din epoca interbelică).

În sens larg, noţiunea de „civilizaţie europeană” cuprinde totalitatea creaţiei umane, materiale şi spirituale. Am rezervat însă capitole speciale privind „Europa unită după principiul creştin”, „Europa ca sistem politic” (relaţiile internaţionale bazate pe respectarea echilibrului european şi a unui drept public european) şi „Europa unităţii prin consimţământul reciproc” (planurile lui Kalergi şi Briand), astfel încât ne vom referi în acest capitol doar la stereotipurile privind celelalte fenomene de civilizaţie europeană.

1) Un prim clişeu este „Dominaţia culturii franceze în Europa”. Pentru Bulat de pildă „Dacă Europa a luptat contra pretenţiei de supremaţie politică a Franţei lui Ludovic XIV, ea primi bucuroasă hegemonia ei spirituală.”65 Aşadar, dacă Europa politică a luptat împotriva dominaţiei Franţei, există o Europă culturală dominată benevol de aceasta. Limba şi literatura franceză au devenit universale: „Secolul lui Ludovic XIV refăcu uniunea popoarelor în cultul frumuseţii franceze.”66 Astfel, după unitatea culturală mai veche, dominată de Biserică, Europa are o nouă unitate culturală, după model francez, care apropie popoarele europene.

63 Ibidem, p.7.64 I. Lupaş, Icoane din istoria universală pentru clasa a II-a secundară de băieţi şi fete, Ed.I., Bucureşti, 1930, p.5.65 T.G. Bulat, Istoria modernă şi contemporană. Manual pentru clasa a VI-a secundară, Craiova, 1930, p.33.66 Ibidem, p.43.

60

La fel, pentru L.P. Georgian, scriitorii din epoca Regelui Soare „au fost imitaţi în toată Europa şi scrierile lor alcătuiesc literatura numită clasică.”67 Deci, literatura clasică este o literatură a Europei întregi, de un anumit tip, de inspiraţie franceză. Afirmaţia că „Franţa se ridică din punct de vedere cultural şi artistic la primul rang din Europa”68 sugerează un sistem de valori comun în Europa şi o ierarhie culturală.

Rolul culturii franceze ca model pentru o cultură europeană este afirmat de toţi autorii pentru secolele XVII-XX.

Iorga arată la rândul său: „Frederic II nu voia să ştie decât numai de limba aleasă a saloanelor din Europa, prin urmare de limba franceză şi de literatura scrisă în această limbă franceză, pentru clasa subţire din tot cuprinsul continentului”69, ceea ce înseamnă că cultura europeană a sec.XVIII este definită ca o unitate de model francez. La fel, Dimitrescu şi Burileanu observă că pleiada de savanţi şi artişti ai lui Ludovic XIV, uimeşte nu numai Franţa, dar şi lumea întreagă”70, o lume care am arătat, nu prea depăşeşte Europa. Aceeaşi supremaţie culturală a Franţei o relevă şi Lupaş71 şi exemplele pot continua, demonstrând o concepţie comună a tuturor autorilor.

2) Alt nivel de percepţie a unei civilizaţii europene este ocazionat de „europenizarea” Rusiei lui Petru cel Mare, care nu scapă nici unui autor: Iorga povesteşte cum Petru „a călătorit în Apus sau în Europa, cum se zicea în Rusia ca şi la noi (ca şi cum noi făcând parte din Răsărit, n-am fi făcut parte din continentul Europa)”72, ceea ce înseamnă că Europa ca civilizaţie este sinonimă cu Apusul ei, dar geografic cuprinde şi Răsăritul. Deci dilema apartenenţei la Europa este acelaşi pentru est-europeni: o problemă de racordare la civilizaţia occidentală. În acest scop, Petru a obligat „să îmbrace ţara lui în veşminte europene”, raderea bărbaţilor etc.; prin urmare există un cod

67 L.P. Georgian, Istoria modernă şi contemporană de la 1848 până astăzi. Manual pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1935, p.26.68 Ibidem, p.110.69 N. Iorga, Istoria universală pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1919, p.92.70 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a II-a secundară. Bucureşti, 1930, p.72.71 I. Lupaş, op.cit., p.45.72 N. Iorga, op.cit., p.54.

61

vestimentar şi de înfăţişare personală de tip european. Iar „ruşii se deprinseră acum a se bate europeneşte”73, fapt descris de Iorga: „Europa era deprinsă cu războaie încete, cu suverani care stăteau la curte, felul ei de luptă era al înconjurărilor de cetate şi al frumoaselor întâlniri pe câmpul de luptă în care numai puţini cădeau jertfă”74, o întreagă mentalitate războinică europeană. Cantemir socotea că „turcii nu mai pot să steie împotriva unei oştiri europene” ca cea formulată de Petru I.75 Prin urmare, „Rusia se simţi destul de tare şi luminată, de europenizată pentru a se amesteca în afacerile acestei Europe bătrâne, care o dispreţuise până atunci ca pe o ţară sălbatică.”76

Armata rusă, instituţie de tip european de acum, devine elementul esenţial al integrării Rusiei în Europa ca civilizaţie, căci „regimentele ruseşti erau făcute şi înarmate întocmai ca regimentele europene”77. Mai mult, prin forţa astfel dobândită, Rusia se integrează şi în Europa ca sistem politic reuşind: „să arate că sunt şi ruşi în Europa şi că nu se poate purta război însemnat pe continent fără amestecul lor.”78

Lupaş relevă cum Petru I a ridicat Rusia „într-un rând cu statele europene” prin civilizaţie79, Georgian că „Dorinţa lui Petru era să civilizeze Rusia după chipul ţărilor din Apus”80, Bulat, de asemenea, că Rusia era o ţară „semibarbară” „cu moravuri orientale şi cu o organizare ca a Imperiului Chinez”81, dar sub Petru „ruşii căutară să se apropie de Europa” „Rusia putu trece la o ţară civilizată”82, „Rusia începu să părăsească viaţa sa asiatică şi să se

73 Ibidem, p.59.74 Ibidem, p.57.75 Ibidem, p.61.76 Ibidem, p.98.77 Ibidem, p.113.78 Ibidem, p.113.79 I. Lupaş, op.cit., p.48-49.80 L.P. Georgian, op.cit., p.49.81 T.G. Bulat, op.cit., p.69.82 Ibidem, p.70.

62

apropie de Europa.”83 „Pentru a-şi face loc în Europa, el atacă Turcia şi Suedia”84. Dimitrescu85 susţinea aceleaşi idei.

Aşadar, toţi autorii percep o intrare a Rusiei în Europa atât ca civilizaţie, cât şi ca sistem politic, sub Petru I, toţi folosind acelaşi limbaj. Faptul este de primă importanţă, Chaunu caracterizând epoca prin „trecerea de la mica la marea Europă.”86

Rusia apare deci ca spaţiu de civilizaţie non-european (eventual asiatic) până la Petru I, după care ea se integrează în Europa ca civilizaţie. O semiexcludere a sa, se produce în 1917 prin bolşevizare, faţă de o Europă „rămasă credincioasă vechilor forme de guvernământ”87. Despre o excludere totală nu putea fi vorba, întrucât în Europa, alături de totalitarismul sovietic, coexistă fascismul şi hitlerismul, de asemenea diferite de democraţia europeană.

3) Pentru nişte manuale atât de preocupate de istoria politică, precum cele româneşti interbelice, armata de tip european era o foarte importantă instituţie a civilizaţiei europene. De aceea este remarcantă şi într-un alt moment al istoriei europene: intervenţia lui Mehmet-Ali Paşa Egiptului împotriva Revoluţiei greceşti. Iorga observă că „europenizase Egiptul”88, că „şi-a întemeiat oastea cea nouă, înarmată, îmbrăcată şi exercizată europeneşte”89. Bulat: „Paşa din Egipt avea o armată disciplinată după modelul european”90, Dimitrescu: „Paşa Mehmet Ali îşi instruise armata după sistemul european”91, Pătrăşcanu: „Mehmet Ali îşi înjghebă o oaste organizată şi înarmată europeneşte.”92 etc.

4) Japonia este alt exemplu de alteritate, faţă de care civilizaţia europeană e definită. Adoptarea civilizaţiei europene de către Japonia este drumul acesteia spre progres, întrucât Europa este

83 Ibidem, p.76.84 Ibidem, p.77.85 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, op.cit., p.78.86 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, 1986, p.61-126.87 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.319.88 N. Iorga, op.cit., p.229.89 Ibidem, p.232.90 T.G. Bulat, op.cit., p.280.91 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, op.cit., p.122.92 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.51.

63

considerată superioară tuturor continentelor din acest punct de vedere (ca de altfel din toate punctele de vedere).

În viziunea lui Iorga, „Japonezii fuseseră în stare să deprindă de la europeni toate înnoirile tehnice, ajunseră să aibă industrii proprii şi învăţământ ştiinţific. Împrumută de la europeni, partide în totul asemenea cu partidele din Europa. Şi Japonia ca şi ţările industriale din Europa trebuie să-şi caute un debuşeu”93. Europa are deci o civilizaţie specifică, preluată de Japonia Erei Meiji: învăţământ, tehnică, industrie, viaţă politică internă pluripartidistă. Urmarea adoptării civilizaţiei europene este, ca şi în cazul Rusiei, un comportament de tip european în relaţiile internaţionale, identic cu al statelor din sistemul politic al Europei. Spre deosebire de Rusia însă, Japonia nu se integrează în Europa, ci civilizaţia europeană şi sistemul politic european se extind, se mondializează.

Toma G. Bulat apreciază că „Japonia a asimilat cu uşurinţă instituţiile Europei moderne”. Modalitatea a fost contactul direct între civilizaţii: „La început Japonezii făcuseră apel la europeni, apoi veniră ei înşişi în Europa”, iar urmarea a fost progresul: „Japonia se ridică în rândul statelor moderne”, iar faptul are şi consecinţe politice internaţionale: „Europa trebuie să ţină socoteală de această nouă putere, ambiţioasă şi doritoare de a arăta lumii valoarea sa.”94

Pătrăşcanu descrie de asemenea importul de civilizaţie europeană prilej pentru a defini această civilizaţie prin care aceasta e definită: „Regimul feudal e desfiinţat şi o nouă Constituţie proclamă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fură numiţi prefecţi cum făcuse Napoleon. Se creară şcoli de toate gradele, se reformă justiţia punându-se în vigoare legislaţia franceză şi germană; se cheamă tot felul de misiuni europene, civile şi militare, se trimiseră cu grămada tineri în şcolile apusene. Ca urmare a tuturor acestora s-au constituit întinse reţele de căi ferate şi linii telegrafice, armata fu organizată şi instruită europeneşte şi în 1889 Mutsu-Hito stabili un regim constituţional şi reprezentativ”95. Pătrăşcanu relevă astfel, elementele definitorii prin care civilizaţia europeană se distinge de altele: infrastructura, justiţia, legislaţia, modul de producţie, învăţământul,

93 N. Iorga, op.cit., p.299.94 T.G. Bulat, op.cit., p.377.95 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.253.

64

regimul politic; Europa este capitalistă, democratică, modernă la sfârşitul secolului XIX.

Percepţia problemei este aceeaşi în celelalte manuale de istorie universală, chiar dacă textele nu au aceeaşi forţă expresivă. Un gen similar de alteritate este reprezentat de India şi China, care se întâlnesc numai la Diaconescu. Acesta, după ce arată, ca toţi ceilalţi, că „Japonezii s-au folosit de progresele civilizaţiei europene spre a-şi asigura propăşirea ţării lor”96, explică cum „La Pekin s-a deschis o şcoală în care se învăţau ştiinţele barbare europene”97 şi „sub influenţa europeană, unii chinezi încearcă emanciparea femeii şi copilului”98, ceea ce sugerează existenţa unor ştiinţe specifice europene, ca şi a unor relaţii social-familiale de tip european, căutându-se o aculturaţie. De asemenea, indienii se folosesc de progresele civilizaţiei europene”99 dar şi „Cultura europeană în atingere cu cea indiană s-a influenţat de concepţiile spirituale ale gânditorilor indieni” care sunt de altă factură, întrucât „India îşi are civilizaţia ei, în care religia joacă un rol important”100 spre deosebire de cea europeană modernă, laicizată.

5) Europa faţă de ea însăşi ca civilizaţie este descrisă prin clişee care însă nu au aceeaşi structură cu clişeele care apar în contextul contrapunerii faţă de alteritate. Istoria politică fiind cea care predomină în mod covârşitor în manuale, definirea civilizaţiei europene are un rol secundar şi uneori chiar aleatoriu.

1) Iorga relevă o dezvoltare urbanistică sincronă: „În toate ţările din Europa oraşele ajunseră acum la o dezvoltare mult mai mare”101, o similitudine a formei de guvernământ monarhico-absolutiste, faţă de care Anglia sec. XVIII era o excepţie: „Anglia era o ţară care se cârmuia prin sine, pe când toate celelalte ţări din Europa erau cârmuite prin suveranii lor”102. Ideea că sultanul „pentru creştini la un loc, pentru legea şi civilizaţia lor, avea cel mai mare

96 E. Diaconescu, Istoria universală epoca contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935.97 Ibidem, p.235.98 Ibidem, p.235.99 Ibidem, p.230.100 Ibidem, p.228.101 N. Iorga, op.cit., p.35.102 Ibidem, p.71.

65

dispreţ”103, exprimă nonapartenenţa Turciei la civilizaţia europeană de esenţă creştină, care apare unitară în faţa alterităţii reprezentate de civilizaţia islamică. Se constată şi o percepţie comună europeană a alterităţii: Imperiul Marelui Mogul era „un stat despre care europenii neştiutori spuneau toate minunăţiile, închipuindu-şi europenii neştiutori că acolo se găsesc cele mai mari bogăţii şi plăceri de pe faţa pământului”104, deci un imaginar european, un element de mentalitate comună. Apare şi ideea unei Turcii care se vrea europeană prin civilizaţie, când apare „Sultanul Selim III cel înţelegător pentru viaţa europeană”105. Modelul napoleonian stă la baza civilizaţiei europene moderne: „Europa se îndreaptă în ce priveşte rânduiala administrativă după reformele lui Napoleon”, „şi în administraţie şi în legi societatea europeană întrebuinţează cu folos aceste daruri ale marelui împărat.”106 O unitate culturală este dată de circulaţia curentelor literare: „Li se zice romantici. Acelaşi cuvânt se întrebuinţează şi faţă de scriitorii din alte părţi ale Europei care au scris în aceeaşi vreme şi în acelaşi spirit”107 sau „În toată Europa se făcea literatură realistă”108. Un alt efort de integrare a Turciei în civilizaţia europeană: „Sultanul Mehmed credea că turcii trebuie să se schimbe în toate după modelul popoarelor din Europa”109 – este sortit eşecului, astfel încât Ţarul Nicolae I a vrut ca „turcii a căror stăpânire o socotea o pată pentru viaţa creştină şi civilizată a Europei să fie goniţi în Asia, de unde venseră.”110 Turcia, care geografic stăpâneşte teritorii din Europa, este considerată asiatică prin civilizaţie şi religie.

2) Istoricul Ioan Lupaş vorbeşte de o „Europă monarhică şi aristocratică”111, în sec. XVIII, de o circulaţie a ideilor liberale şi naţionale112, despre un sistem de valori culturale europene în care se

103 Ibidem, p.89.104 Ibidem, p.104.105 Ibidem, p.193.106 Ibidem, p.183.107 Ibidem, p.221.108 Ibidem, p.315.109 Ibidem, p.232. 110 Ibidem, p.261.111 I. Lupaş, op.cit., p.73.112 Ibidem, p.66.

66

încadrează românii, încât lucrările lui D. Cantemir „erau preţuite în toată Europa”113, iar tiparul s-a răspândit în toată Europa114.

3) Bulat remarcă o ideologie comună „Tendinţele liberale ale popoarelor din Europa”115, o atitudine comună a europenilor datorată unei mentalităţi comune: „Descrierile lui Silvio Pellico asupra chinurilor suferite aici emoţionează întreaga Europă”116, „Puterile europene interveniseră mai ales după îndemnul spiritelor luminate care-şi amintesc de splendoarea Greciei vechi”117. Tratează fenomenul capitalist la nivelul întregii Europe, peste graniţele politice: „În 1880 a început în toată Europa o mişcare protecţionistă”118. Mai mult, consideră că „Partidele au împins Europa către un regim democratic şi impregnat de socialism”119, o evoluţie generală în Europa spre democraţie.

4) Autoarea Lucia Pamfil Georgian constată „după Revoluţia Franceză un mare progres în Europa atât în ştiinţe cât şi în artă şi literatură”120, „Omenirea se ridică mereu pe scara civilizaţiei. Centrul luminos al civilizaţiei nu ai este însă Răsăritul ca în antichitate, ci Apusul”121. Se evidenţiază, aşadar, o unitate culturală a Europei (care aproape singură înseamnă „omenirea”), având ca focar Occidentul. Tratarea capitalismului şi a expansiunii coloniale este realizată tot la scară europeană.

5) Dimitrescu arată cum „tiparul” s-a răspândit în toată Europa”, „arabii au transmis busola europenilor”, Lisabona făcând un comerţ european, era numită „Capitala Europei”, „Europenii au răspândit civilizaţia şi creştinismul în America”, „Cunoaşterea civilizaţiei vechi a schimbat cu desăvârşire faţa Europei în vremea Renaşterii”122, tentativele de europenizare a Turciei: „Soliman Magnificul ca organizator intern poate sta alături de oricare din

113 Ibidem, p.65.114 Ibidem, p.7.115 T.G. Bulat, op.cit., p.69.116 Ibidem, p.253.117 Ibidem, p.268.118 Ibidem, p.342.119 Ibidem, p.342.120 I.P. Georgian, op.cit., p.218.121 Ibidem, p.218.122 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, op.cit., p.4-7.

67

suveranii Europei”123, „Tinerii turci voiau să europenizeze imperiul” impunând o constituţie în 1908.124

6) Pătrăşcanu defineşte epoca contemporană (după 1789) prin „introducerea în Europa în locul monarhiei absolutiste a monarhiei constituţionale”, fiind epoca în care „Drepturile omului şi ale cetăţeanului se răspândesc în toată Europa”, fiind şi „Epoca Naţionalităţilor”125. Remarcă o circulaţie a ideilor care creează o ideologie comună europeană: „Enciclopedia Franceză a avut o influenţă enormă asupra Europei şi a contribuit la întronarea ideilor moderne. A avut cititori şi în ţările noastre”126, spaţiul românesc fiind inclus în această zonă. „Mişcarea literară şi artistică în veacul XIX” deşi tratată pe ţări, are o valoare universală, dar în principal europeană. România se racordează la evoluţia democratică apuseană: „Constituţia garanta românilor toate drepturile şi libertăţile practicate în Apus mai demult”127 Europa este civilizată, creştină, paşnică, democratică, reformistă, şi vrea să-şi impună modelul: „O conferinţă se ţine la Londra în martie 1877 prin care Turcia fu somată să facă reforme pentru supuşii săi creştini”128, „Ţările industriale, în special Anglia, Belgia, Franţa, Germania se găseau în fruntea civilizaţiei omenirii.”129 Viziunea e mondializată după 1870, dar raportată tot la Europa Occidentală care-şi extinde civilizaţia: „În toate aceste colonii englezii au introdus civilizaţia”130. Afirmă existenţa unei literaturi europene, în care scriitorii români s-au integrat ca valoare în sine, dar au fost marginalizaţi ca valoare de circulaţie: „Sunt nişte scriitori care, în orice ţară s-ar fi ivit, ar fi fost printre cei mai iluştri reprezentanţi ai literaturii”, „Dar din pricina limbii noastre necunoscută peste hotare, ei au rămas nerelevaţi în mişcarea literară europeană.”131

123 Ibidem, p.41.124 Ibidem, p.198.125 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.7-8.126 Ibidem, p.27.127 Ibidem, p.194.128 Ibidem, p.197.129 Ibidem, p.242.130 Ibidem, p.245.131 Ibidem, p.266.

68

Capitalismul, socialismul, presa sunt prezentate ca fenomene specifice europene şi nord-americane132. Semnificativă este considerarea Rusiei ţariste ca „stat anacronic în Europa”133, din cauza absolutismului şi represiunii, apoi blamarea regimurilor totalitare (bolşevic, fascist, şi hitlerist) ce contravin propriului sistem de valori al autorului şi al României în general, care este democratic. La rândul său, Diaconescu apreciază că „regimul parlamentar s-a introdus în toate ţările civilizate.”134

În concluzie, remarcăm o concepţie unitară a tuturor autorilor de manuale despre Europa ca civilizaţie. Diferenţele care apar între un discurs şi altul, ţin de o firească diferenţiere a personalităţii autorilor, de valoarea ştiinţifică a manualelor, de nivelul şcolarilor cărora li se adresează (clasa a II-a sau a VII-a) şi sunt chestiuni de prezentare mai detaliată sau mai sumară a fenomenelor. Istoricii au imaginea unei civilizaţii europene unitare, având ca model şi pivot Occidentul Europei. Remarcă un decalaj cronologic în defavoarea Estului Europei, dar insistă pe racordarea României la modelul Apusean. Este o civilizaţie superioară tuturor civilizaţiilor Globului, iar adoptarea modelului european înseamnă întotdeauna un mare progres al civilizaţiei. Este o civilizaţie în evoluţie, de la modelul imperiilor feudalo-absolutiste, la cel al statelor naţionale capitaliste şi democratice, de la înapoiere la progres economic, social, cultural. Valorile naţiunii, democraţiei şi progresului sunt urmărite în mod special ca valori europene, din prisma axiologică a României interbelice, care le cultiva. Din acest punct de vedere se consideră Rusia până la Petru cel Mare ca noneuropeană, apoi anacronică la începutul secolului XX şi primejdioasă în epoca interbelică, iar Turcia, deşi geografic în Europa, ca şi Rusia – nu a reuşit decât sub Atatürk să creeze o civilizaţie europeană (când geografic ieşise din Europa).

4. Europa creştină medievalăCreştinismul este, în viziunea manualelor de istorie din

România interbelică, o dimensiune fundamentală a Europei, care îi

132 Ibidem, p.267-274.133 Ibidem, p.303.134 E.Diaconescu, op.cit., p.174.

69

pune bazele şi-i dă unitate. Creştinismul este spiritul Europei, esenţa civilizaţiei sale. Creştinătatea este viziunea unei unităţi superioare, după un principiu, cel creştin. Creştinătatea se vrea universală, dar Europa este cadrul în care poate crea o unitate, unitatea Europei fiind un pas spre unitatea universală. Fenomenul este reliefat şi de marele istoric francez Jean-Baptiste Duroselle.135

1. Nicolae Iorga descrie pentru Evul Mediu timpuriu două imperii creştine prin excelenţă: Imperiul Bizantin creştinat mai demult, şi Imperiul Carolingian, care asigură expansiunea creştinismului în Europa Occidentală: Carol cel Mare era „împărat al Apusului”, dorind „să răspândească legea creştină”, dar „Împărăţia Răsăritului nu l-a recunoscut ca împărat al Apusului.”136 Creştinătatea apare divizată şi evoluând antinomic. Europa Occidentală are o mai mare coerenţă, întrucât „papii cei mari întăriseră Biserica şi făcură că întreaga lume apuseană să se plece cu evlavie înaintea lor.”137

Papalitatea este cea care asigură unitatea lumii creştine apusene. Aceasta este întărită politic, prin crearea Imperiului Carolingian. Europa are, pentru partea ei apuseană, unitatea după principiul creştin, dar şi prin forţă, realizată de către imperiu. După Carol cel Mare, Otto cel Mare creează din nou o „Împărăţie Apuseană”. Iorga subliniază clar unitatea Europei apusene medievale: „Europa de Apus avea ca legătură, credinţa creştină catolică, limba latină în Biserică şi în purtarea treburilor şi judecăţilor, ascultarea în ceea ce priveşte lucrurile sufleteşti de papa de la Roma, şi o oarecare tragere de inimă pentru împărăţie.”138

Europa Occidentală dispune de 4 elemente de unitate, creştinismul catolic în jurul papalităţii, limba latină oficială în stat şi în Biserică şi hegemonia Imperiului Romano-German. Pentru Europa de Răsărit se remarcă lipsa unei astfel de unităţi, fiind descrise entităţi politice în plină frământare „pe la anul 1300”: „Împărăţia Bizanţului trăia greu”, „ungurii slăbiseră”, invazia tătară bulversase zona etc.139

135 J.B. Duroselle, op.cit., p.45-71.136 Nicolae Iorga, Istoria universală, (476-1684) pentru clasa a II-a secundară cu adaosuri care se pot întrebuinţa în clasa a VI-a, vol.I., Ediţia a 5-a, Bucureşti, 1919, p.35.137 Ibidem, p.54.138 Ibidem, p.59.139 Ibidem, p.143.

70

Între Estul şi Vestul Europei există deci o sciziune religioasă, politică şi culturală, Iorga descriind modul „cum s-au alcătuit cele trei culturi ale lumii: cultura latină în Apus, cultura bizantină în Răsărit şi cultura arabă din acelaşi Răsărit.”140

„Respublica Christiana” din Europa Occidentală se descompune progresiv. Mai întâi asistăm la un conflict între cei doi poli în jurul cărora gravita lumea creştină: „Lupta papei cu Împăratul pentru puterea asupra Lumei.”141 Apoi se constituie unităţi politice distincte: „Acum se ridică în Apus ţări europene”142, care intră în conflict între ele, cel mai important fiind Războiul de 100 de ani. Consecinţa este că „papii şi împăraţii din vremea Războiului de 100 de ani au slăbit, acum nu se mai simţea nevoia unei singure domnii asupra lumii.”143

În faţa turcilor, Europa apare ca „Creştinătate”, apărată de români în lupta lor pentru independenţă sub marii voievozi. Faţă de ameninţarea otomană, Europa creştină pare a căuta o unitate necesară, care să ducă la acţiuni politice comune de tip cruciat: „Bucuria a fost mare în Creştinătate” în urma victoriilor asupra Imperiului Otoman144

şi „Slăbirea aceasta a turcilor ar fi dat încredere creştinilor să se ridice asupra lor, pentru a-i goni din Europa.”145 Europa, chiar dezbinată, este esenţialmente creştină, excluzând Imperiul Otoman musulman, necreştin şi chiar anticreştin, care se află doar geografic în Europa, ca o incluziune nedorită, periculoasă şi posibil de rejectat înapoi în Asia. S-a încercat mereu unirea Europei în faţa ameninţării otomane, dar nu s-a reuşit, rivalităţile interstatale în Europa fiind prea puternice. Turcia ajunge să fie chiar folosită în rivalităţile intereuropene prin alianţa cu Franţa împotriva lui Carol Quintul146.

Astfel se înfiripă sistemul politic european bazat pe echilibru, care ţine prea puţin cont de unitatea creştină în faţa păgânilor. Reforma şi Războiul de 30 de ani, intercreştin, a accentuat

140 Ibidem, p.145.141 Ibidem, 70.142 Ibidem, 65.143 Ibidem, p.135.144 Ibidem, p.174.145 Ibidem, p.135.146 Ibidem, p.237.

71

destrămarea „Creştinătăţii” şi ascensiunea Europei ca sistem politic.147

Cu toate că sistemul politic european se baza pe legitimitate, apoi pe naţionalitate şi pe echilibru de forţe între state148, el avea şi un fundament creştin, care exclude Turcia: Sfânta Alianţă este creştină, iar Rusia păstrează idealul cruciadei târzii Ţarul Nicolae I urmărea ca „turcii, a căror stăpânire o socotea o pată pentru viaţa creştină şi civilizată a Europei, să fie goniţi înapoi în Asia, de unde veniseră.”149

Este însă doar interesul egoist al unui stat creştin. Un alt stat creştin are un interes contrar: „Anglia voia păstrarea împărăţiei turceşti în Europa.”150 Papalitatea, care cândva dăduse chiar o unitate politică a Europei, este în secolul XIX doar un conducător spiritual supus tulburărilor politice. Unitatea religioasă a Europei Apusene se menţine însă, şi Europa politică se interesează de soarta papei, astfel, încât la 1848 „când locuitorii din Roma se ridicară împotriva papei, Napoleon al III-lea trimise, cu învoirea Europei, un corp de armată asigurând pe stăpânitorul sufletesc al Europei Apusene.”151

Idealul creştin antiotoman, deşi însuşit de Rusia şi subordonat intereselor sale, subzistă totuşi pentru Balcani în secolul XIX: „Alexandru I voia să-şi aibă rolul de aşa-zisă liberare a Creştinătăţii, şi prin urmare de însuşire a provinciilor locuite de creştini.”152 În faţa musulmanilor de pretutindeni, europenii sunt asimilaţi creştinilor, chiar la începutul secolului XX: „În Algeria locuitorii băştinaşi urau domnia europenilor şi a creştinilor.”153 Concertul european are o atitudine unitară în faţa Turciei: „Europa nu cruţa Turciei nici un fel de umilire.”154 Statele balcanice care luptă împotriva Turciei la începutul secolului XX se definesc tot ca creştine.155 Putem conchide aşadar că, pentru Iorga, Europa apare ca o comunitate creştină, care în Evul Mediu timpuriu a avut o unitate politică ce s-a destrămat

147 Ibidem, p.211.148 J.B. Duroselle, op.cit., p.321.149 N. Iorga, op.cit., p.268.150 Ibidem, p.261.151 Ibidem, p.263.152 Ibidem, 251.153 Ibidem, 191.154 Ibidem, 308.155 Ibidem, p.329.

72

progresiv rămânând doar un vis. Dar esenţa creştină a Europei s-a păstrat, chiar fără a-i asigura unitatea după principiul religios.

2) Ioan Lupaş, începându-şi discursul cu secolul XV insistă mai mult asupra unităţii Creştinătăţii, fără a o vedea divizată în Apuseană şi Răsăriteană ca Iorga, subliniind rolul românilor ca aparţinători ai Creştinătăţii şi apărători ai acesteia. Astfel, Moldova lui Ştefan cel Mare era „poarta creştinătăţii”, pe care a apărat-o fără a fi sprijinit de monarhii creştini.156 Acelaşi rol îl joacă şi Petru Rareş într-un moment când „Ţările creştine sunt ameninţate” de expansiunea lui Soliman Magnificul.157 O deosebită importanţă acordă Ligii Creştine, „o mare alianţă a popoarelor europene pentru a porni războiul sfânt contra păgânilor”, Ligă în care Mihai Viteazul şi-a avut locul său bine definit.158

Dar Creştinătatea este în descompunere. Francisc I sparge unitatea lumii creştine în faţa turcilor prin alianţa cu Soliman.159 Apoi Europa e divizată de Reforma între catolici şi protestanţi, astfel încât „luptele religioase au pornit iarăşi cu înverşunare şi mai aprinsă, sfâşiind în două tabere potrivnice popoarele din Europa centrală şi apuseană.”160 Sfânta Alianţă din 1815 exclude totuşi Sultanul din rândul suveranilor Europei.161

Lupta pentru independenţă a României lui Carol I este văzută în continuitatea voievozilor medievali, care au fost „energici apărători ai creştinătăţii în Orient”162. Europenii creştini, se disting de mahomedani sau non europeni şi în momentul în care, în 1882 Anglia ocupa Egiptul „sub pretextul de a-i apăra pe europeni, ameninţaţi de mahomedani.”163

Iar alianţa din primul Război Balcanic este considerată „Confederaţiune a popoarelor creştine din Balcani” împotriva Turciei

156 Ibidem, p.329.157 I. Lupaş, Icoane din istoria universală pentru clasa a II-a, secundară, Bucureşti, 1930, p.9.158 Ibidem, p.22.159 Ibidem, p. 29.160 Ibidem, p.21.161 Ibidem, p.32.162 Ibidem, p.79.163 Ibidem, p.110.

73

păgâne.164 Se remarcă la Lupaş o preocupare insistentă asupra esenţei creştine a Europei şi a istoriei românilor, expresie a concepţiei sale creştine şi naţionale.

3) Lucia Pamfil Georgian remarcă o perpetuare a ideii de creştinătate la sfârşitul secolului XVII, arătând că „la îndemnul papei, creştinii au făcut o Ligă Sfântă”, vorbind de „armatele creştine” şi de scopul de „a scoate pe turci din Europa”165, principiul creştin putând duce la acţiuni politice comune. Tot o esenţă creştină defineşte popoarele subjugate”166 iar „Ruşii voiau să termine odată cu turcii şi să-i alunge din Europa”167.

4) Idei asemănătoare exprimă şi Toma George Bulat, care, arată că în momentul 1683, când „turcii înaintară necontenit spre centrul Europei”, „toată Europa se cutremură”, apoi se uni şi „Creştinii câştigară victoria.”168 Aşadar, în faţa terorii turce, Europa se constituie într-o comunitate creştină ce acţionează politic unitar. Factorii politici din spaţiul românesc se integrează în acest efort comun: Şerban Cantacuzino „a căutat să se apropie cât mai mult de politica creştină împotriva turcilor.”169 Ulterior rămâne în seama Rusiei „politica de eliberare a creştinilor”170, dar pentru interese de stat, expansioniste, individuale. Iar împotriva Turciei, stat asiatic, care „stăpânea în Europa întreaga peninsulă Balcanică” se desfăşoară „răscoala creştinilor” în 1876.

5. Autorii Marin Dimitrescu şi Demetru Burileanu în manualul lor conturează o Europă creştină văzută dinspre Ţările Române şi raportată la primejdia otomană. Se apreciază că Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare „au întrupat virtuţile neamului românesc apărând creştinătatea de primejdia turcilor.”171 Lupta pentru independenţă a românilor are astfel valenţe europene, pentru că „turcii erau duşmanii

164 Ibidem, p.118.165 Ibidem, p.122.166 L.P. Georgian, Istoria modernă şi contemporană, pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1935, p.44.167 Ibidem, p.155.168 Ibidem, p.196.169 T.G. Bulat, Istoria modernă şi contemporană, pentru clasa a VI-a secundară, Bucureşti, 1930, p.59.170 Ibidem, p.64.171 Ibidem, 226.

74

creştinătăţii” şi prin urmare Europa creştină are reacţii emoţionale comune: „Întreaga creştinătate tresaltă de bucurie aflând de izbânda lui Ştefan.”172 Dinspre spaţiul românesc, creştinătatea apare unitară, cu interese comune, care trebuie să ducă la acţiuni comune: „Ştefan cere ajutor de la principii creştini, că în ziua în care Moldova, această poartă a creştinătăţii, va cădea în mâna turcilor întreaga creştinătate va fi primejduită.”173 Dinspre Occident însă, unitatea de acţiune a Europei creştine are o mult mai redusă importanţă, astfel încât „principii creştini se făcuseră ca omul din poveste: n-aude n-a vede.”174 Imaginea spaţiului românesc ca poartă a creştinătăţii s-a perpetuat însă peste veacuri, relevând o conştiinţă naţională şi europeană a românilor, după cum reiese din discursul lui Carol I citat de autori, în care se arată că Ştefan a fost „nu numai fala neamului românesc, dar şi un erou al creştinătăţii, căci a întrupat în el, împreună cu virtuţile firii româneşti şi măreţul avânt al cruciaţilor, punând singur stavilă valului năvălitor al islamismului.”175

Europa creştină reuşeşte parţial şi acţiuni politice comune, prin „alianţa creştină contra turcilor” în care se integrează Mihai Viteazul.176 „Căpetenia alianţei creştine era împăratul Germaniei, căruia principii creştini români i se recunoşteau vasali.”177 Se creează şi o instituţie comună, „armata creştină care a ţinut piept turcilor.”178

Războiul de 30 ai sfâşie Europa creştină, dar „norocul creştinătăţii a fost ca turcii au stat liniştiţi în timpul acestui flagel european.”179 La sfârşitul secolului XVII are loc ultima acţiune comună a unei Europe unită după principiul creştin: „Leopold ceruse ajutor de la toţi suveranii Europei. Papa face apel la regele Franţei. În contra turcilor se formează o Sfântă Alianţă”180 Ţările Române sunt şi acum integrate: „În luptele dintre statele creştine şi turci, domnitorii

172 Ibidem, p.258.173 M. Dimitrescu şi D.N. Burileanu, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a II-a secundară, Bucureşti, 1930, p.35.174 Ibidem, p.37.175 Ibidem, p.38.176 Ibidem, p.38.177 Ibidem, p.41.178 Ibidem, p.46.179 Ibidem, p.47.180 Ibidem, p.48.

75

Ţării Româneşti au avut întotdeauna inima îndreptată spre creştini” şi „mânat de sentimentul creştinesc, Cantemir a trecut de partea lui Petru I. Turcii biruie însă pe creştini la Stănileşti.”181 În fine se subliniază că Sfânta Alianţă din 1815 care a organizat Europa ca sistem politic este „o legătură creştină între suveranii Europei.”182

Remarcăm aceleaşi imagini şi stereotipii în ce priveşte Europa creştină în toate manualele. Se consideră că, în faţa ameninţării otomane, o unitate a Europei după principiul creştin era necesară, şi chiar s-a realizat parţial în mai multe momente. Românii apar întotdeauna ca apărători ai creştinătăţii, fie ea unită sau nu. Chiar dacă Europa creştină nu s-a prezentat unită în faţa Turciei, aceasta nu a intrat în Europa ca sistem politic, Sfânta Alianţă fiind tot creştină. Aceasta deşi statul otoman era prezent geografic în Europa.

5. Europa ca sistem politic modernÎn viziunea manualelor din România interbelică, Europa între

sec.XVI-XX reprezintă un sistem politic de relaţii internaţionale între statele continentului. Principala sa caracteristică este principiul echilibrului european, o practică ce opune o coaliţie europeană unui stat prea puternic şi ameninţător. Este o Europă în conflicte, subminată de rivalităţile interstatale, deseori sfâşiată de războaie de anvergură continentală, dar şi de ideile naţionaliste liberale şi de revoluţii. Europa este un sistem politic în evoluţie. Este o viziune comună tuturor manualelor, ilustrată prin aceleaşi imagini, clişee şi stereotipii.

1. Nicolae Iorga consideră că Ludovic al XIV-lea este un exemplu tipic de suveran ambiţios, dornic de hegemonie asupra Europei, care pune în funcţiune sistemul politic european. El apreciază că „Ludovic al XIV-lea ţine să stăpânească Europa întreagă”183

„pentru gloria de a se şti mai mare în Europa şi ascultat de toţi suveranii ceilalţi”184, „stăpânitor mai mare peste stăpânirile Europei”185 ceea ce înseamnă că urmărea o unitate europeană prin forţă, dar nu desfiinţând statele, monarhiile europene, ci supunându-le

181 Ibidem, p.57.182 Ibidem, p.75.183 Nicolae Iorga, Istoria lumii în vremile mai nouă, vol.II., pentru clasa a III-a sec., Ed. IV, Bucureşti, 1919, p.5.184 Ibidem, p.13.185 Ibidem, p.39.

76

hegemoniei sale. Aşadar nu un cuceritor asemenea sultanilor care distrugeau toate structurile statale în expansiunea lor în Europa. Sistemul european a reacţionat prin coaliţii ce au zădărnicit astfel de planuri.

În aceeaşi epocă, sistemul european e completat prin intrarea în forţă pe scena politică, a Rusiei lui Petru I, care introduce Rusia atât în Europa ca civilizaţie, cât şi în Europa ca sistem politic: „Petru avu prilej să arate Europei ce poate oastea lui cea nouă, să se aşeze astfel prin biruinţă în rândul celorlalţi suverani.”186 Echilibrul european în secolul XVIII este instabil. „În Apusul Europei se amestecă toate puterile, chiar şi Rusia. Ele încearcă să întemeieze o nouă stare de lucruri în Europa.”187

Este o Europă a monarhiilor, ce se va menţine ca atare, în linii mari până după Primul Război Mondial, cu excepţia Angliei: „Anglia era o ţară care se guverna prin sine, pe când toate ţările din Europa se guvernau prin suveranii lor.”188 Există o ordine politică internaţională în Europa: „Ecaterina ajunsese cunoscătoare a rosturilor politice din Europa”.189 În acest cadru, orice schimbare trebuie să obţină consensul celorlalte puteri din sistem, altfel se ajunge la conflicte. Ecaterina voia să pună un rege al Daciei „dacă se va învoi diplomaţia europeană.”190

O bulversare al acestui sistem al monarhiilor feudalo-absolutiste o aduce Revoluţia Franceză şi Imperiul lui Napoleon I: „Revoluţia Franceză schimbase toate rosturile şi sfărâmase toate legăturile cele vechi”, în Apusul Europei.191 Ideologia subversivă şi atitudinea războinică a Franţei revoluţionare au declanşat o nouă reacţie a Europei tradiţionale: „Franţa era în războiu, se poate zice, cu toată Europa”, se poartă „Luptele Franciei cu Europa”192, pentru ca, biruitor Napoleon, „să-şi impuie voinţa lui Europei.”193 Ceea ce încercase Ludovic al XIV-lea, a reuşit Napoleon I: Europa unită prin

186 Ibidem, p.55.187 Ibidem, p.89.188 Ibidem, p.71.189 Ibidem, p.132.190 Ibidem, p.143.191 Ibidem, p.149.192 Ibidem, p.160.193 Ibidem, p.176.

77

forţă, o Europă diferită de cea a echilibrului european, dar şi de esenţa monarhico-aristocratică de până atunci. Se produc modificări în civilizaţie: „şi în administraţie şi în legi societatea europeană întrebuinţă cu folos aceste daruri ale marelui împărat.”194 Una dintre manifestările acestei Europe unite prin forţă a fost „Blocul continental” care „împiedica orice putere din Europa de a mai primi mărfurile din Anglia.”195 Anglia supusă blocadei şi Rusia cu care Napoleon „şi-a împărţit lumea” au rămas în afara Europei napoleoniene. În rest, „Europa întreagă mergea, de voie, de nevoie, după Napoleon.”196 Dar Europa lui Napoleon coexistă cu Europa tradiţională, care îl combate, sfârşind prin a înlătura această Europă unită prin forţă: „Dacă-l recunoscuseră Puterile Europene ca împărat, o făcuseră numai de frică. Dar ele erau hotărâte să se unească din nou între dânsele pentru a căuta să-l răpuie.”197

Ordinea europeană impusă de Napoleon a fost înlocuită cu o nouă ordine europeană prin Congresul de la Viena: „Rânduiala nouă a Europei după căderea lui Napoleon.” Cei doi împăraţi şi regele Prusiei s-au întrunit la Viena „pentru a da o nouă rânduială tuturor afacerilor europene. Era ca după moartea unui negustor când trebuie ca toate afacerile lui să fie socotite şi potrivite.”198 Congresul de la Viena este forul decizional care pune ordine în Europa, transformând-o într-un nou sistem politic: „hotărî în privinţa ţărilor şi popoarelor din Europa”199, astfel încât Europa devine o comunitate şi are „viaţă” comună: „Viaţa Europei de la Tratatul de la Viena: Sfânta Alianţă a Regilor.”200 Acest sistem politic se vrea, aşadar creştin şi conservator-monarhic: „Suveranii care au stăpânit Europa în acea vreme” alcătuiesc o comunitate, o organizaţie europeană cu putere de decizie şi acţiune în sensul menţinerii ordinii europene stabilite: „Îndată ce într-una din ţările Europei poporul se arătă nemulţumit, se ţinea un

194 Ibidem, p.183.195 Ibidem, p.190.196 Ibidem, p.197.197 Ibidem, p.184198 Ibidem, p.206.199 Ibidem, p.208.200 Ibidem, p.211.

78

astfel de congres din care ieşea trimiterea unei oştiri împotriva celor care tulburaseră ordinea, buna rânduială a Europei.”201

Această unitate în diversitate devine un concert european care respectă un drept public european bazat pe legitimitatea monarhică. Iorga vorbeşte despre „sistemul care domnea atunci în Europa, adică de a se trimite împotriva unui popor răsculat un număr de trupe luate din statele cârmuite după cuviinţă, adică după principiul absolutist.”202 Sistemul politic al Sfintei Alianţe, creştin fiind, exclude Imperiul Otoman.

Europa legitimităţii nu este însă singura Europă. Ea coexistă cu o Europă a liberalilor şi naţionalităţilor, a revoluţiilor care urmăresc crearea unei noi ordini europene, bazată pe principiul naţionalităţilor şi al liberalismului. Aceasta subminează Europa legitimităţii imperiilor multinaţionale, feudale şi absolutiste, şi se impune treptat în decurs de un secol, triumfând prin Tratatele de la Paris (1919-1920). Iorga descrie „luptele liberalilor din ţările europene”, care au de-a face cu o acţiune unitară a concertului legitimist: „s-au temut de un amestec din partea Europei”203. Faptul că Europa tradiţională este subminată de aceste forţe noi este demonstrat de constatarea că „Din Europa toată, numai Anglia trăi fără nici o zguduiră”204, iar „Revoluţiile de la 1848 au cuprins toată Europa, putem, zice.”205

În perioada postpaşoptistă un suveran european apare ca exponent al noii Europe a naţionalităţilor. Dreptul public European bazat pe principiul naţionalităţilor îl va înlocui pe cel bazat pe legitimitatea monarhică, remarcă şi istoricul francez J.B. Duroselle.206

Napoleon al III-lea, „visa pentru Europa întreagă o nouă alcătuire pe temeiul nou al osebirilor între neamuri: politica naţională”207, Iorga insistând asupra „planurilor lui Napoleon al III-lea de a schimba cu desăvârşire faţa Europei, dând popoarelor cea mai mare parte a dorinţelor lor legiuite.”208 Iorga pledează el însuşi în favoarea noii

201 Ibidem, p.214.202 Ibidem, p.224.203 Ibidem, p.215.204 Ibidem, p.237.205 Ibidem, p.245.206 J.B. Duroselle, op.cit., p.321.207 N. Iorga, op.cit., p.251.208 Ibidem, p.258.

79

Europe a naţionalităţilor, din prisma intereselor româneşti pe care, ca om politic şi de cultură le-a susţinut în propria-i viaţă.

Sistemul politic al echilibrului european se menţine însă şi acţionează împotriva Rusiei care îl ameninţă prin tendinţele sale expansioniste împotriva Imperiului Otoman. Europa acţionează unitar, excluzând şi contracarând tendinţele de spargere a echilibrului. Se produce „Amestecul Europei în Războiul Crimeii”,209 „Întreaga Europă de Apus se ridicase, fie cu arma, fie cu mijloace diplomatice împotriva tendinţelor ruseşti de expansiune.”210 Orice acţiune de politică externă, a unui stat, pentru a avea sorţi de izbândă fără a tulbura pacea, are nevoie de acordul Concertului European: „Austria ocupase Principatele cu învoirea Europei”.211 În acest context, spaţiul românesc nu are rol de subiect al sistemului politic european, ci doar de obiect, asupra căruia „Europa” îşi exercită voinţa. Dar românii îşi pot impune interesul naţional, iar Concertul Europei este nevoit să îl accepte: „Unirea a fost recunoscută de puterile europene”212. Oricum, în Concertul European, care cuprindea doar marile puteri, românii nu au putut accede niciodată. Chiar dacă „diplomaţia europeană trebuia să ţină seama de principiul naţionalităţilor”213, consecinţele Războiului de Independenţă sunt decise nu de popoare, ci de Europa: „cele trei judeţe basarabene pe care Europa le dase Moldovei prin Tratatul de la Paris” sunt cedate Rusiei, şi „primim din partea Europei Dobrogea.”214

Dreptul public european apare consemnat în tratate care alcătuiesc adevărate „Constituţii ale Europei”, Iorga vorbind de „prevederile Constituţiei celei nouă pe care o dăduse Europei, Convenţia de la Paris din 1856”215, idee ce sugerează o mare coerenţă a sistemului.

Cu diferite prilejuri, până la Primul Război Mondial Concertul European manifestă atitudini unitare: „Tot mai mult europenii se

209 Ibidem, p.264.210 Ibidem, p.263.211 Ibidem, p.266.212 Ibidem, p.268.213 Ibidem, p.319.214 Ibidem, p.325.215 Ibidem, p.264.

80

amestecă în afacerile Chinei”216; „Încă de atunci ar fi luat Micadoul Coreea dacă nu s-ar fi amestecat Europa”217; „Europa nu era pregătită pentru a se opune acestei încălcări din partea Angliei”218; „Ruşii simţeau foarte bine că Europa nu-i va lăsa să cucerească Constantinopolul”219; „Puterile europene” s-au amestecat în problemele balcanice220, „Europa nu cruţa Turciei nici un fel de umilire.”221 Dar rivalităţile s-au dovedit a fi mai puternice decât coeziunea sistemului politic, astfel încât de la ideea de concert s-a trecut la conflagraţie în 1914: „Anglia care oferise o conferinţă europeană se declară pentru Franţa năvălită.”222 Manualul fiind scris în 1919, Iorga nu cunoştea încă noua Europă interbelică, dar încheie cu o pledoarie pentru principiul naţionalităţilor, pentru ordine şi pace.223

2. Autoarea Lucia Pamfil Georgian exprimă în fond aceleaşi opinii privind sistemul politic european. „Războiul de 30 de ani care zguduia Europa”224 a dat o puternică lovitură unităţii Europei după principiul creştin, dar a creat Europa ca sistem politic pe baza echilibrului şi legitimităţii monarhice: prin pacea din Westfalia „s-a stabilit echilibrul statelor Europei.”225

Odată creat, sistemul funcţionează împotriva celui care-l ameninţă. „Statele Europei s-au hotărât atunci să se unească şi să pornească în contra lui Ludovic al XIV-lea.”226 Afirmaţia că „la începutul veacului al XVIII-lea în statele Europei erau aceşti monarhi”227, sugerează un cadru istorio-politic, o Europă a monarhilor. Ea este însă subminată de ideologia Revoluţiei Franceze: „Revoluţia

216 Ibidem, p.263.217 Ibidem, p.266.218 N. Iorga, op.cit., p.268.219 Ibidem, p.319.220 Ibidem, p.325.221 Ibidem, p.264.222 Ibidem, p.335.223 Ibidem, p.347.224 L.P. Georgian, Istoria modernă şi contemporană de la 1648 până azi. Manual pentru clasa a III-a, sec., Bucureşti, 1935, p.5.225 Ibidem, p.109.226 Ibidem, p.21.227 Ibidem, p.92.

81

Franceză a împrăştiat în toată Europa gândurile de libertate şi egalitate.”228 Prin urmare, Revoluţia provoacă reacţia sistemului politic european: „Anglia pusese la cale coaliţia europeană contra Franţei” şi „Prusia făcea parte din coaliţia Europei.”229 Ideologia şi tendinţele expansioniste ale Imperiului au ridicat „Europa contra lui Napoleon.”230 Unirea Europei napoleoniene prin forţă a fost efemeră, căci „Franţa care fusese în fruntea Europei a rămas învinsă.”

Congresul de la Viena a dat o nouă ordine Europei pe baza unei ideologii legitimiste, conservatoare, reacţionare, care s-a confruntat cu revoluţiile popoarelor: „Sfânta Alianţă avea scopul să se răspândească în Europa dreptatea, pacea, credinţa, să se înăbuşe orice revoluţie din Europa”, iar, „Puterea Sfintei Alianţe au simţit-o statele Europei.”231

„Anul 1848 în Europa”232, ameninţă şi zguduie puternic principiul legitimist, ajungându-se în final la o nouă ordine politică europeană, pe baza principiului naţionalităţilor prin sistemul Tratatelor de la Paris-Versailles: „Se împlineau 104 ani de când Europa fusese orânduită prin Congresul de la Viena. Orânduirea aceea era însă făcută din dorinţa suveranilor, fără aprobarea popoarelor. Acum însă pacea s-a încheiat pe baza principiului naţionalităţilor.”233 Şi într-un caz şi în altul, remarcăm însă, existenţa unei ordini politice europene şi a unui drept public european, bazat iniţial pe legitimitatea monarhică, apoi pe naţionalitate, o unitate în diversitate.

Concertul European funcţionează prin congrese, cum este cel din 1856: „La Paris s-a ţinut un congres la care au luat parte toate statele mari ale Europei.”2341 Dar concertul se sparge în 1871: „Pacea de la Frankfurt a despărţit statele Europei în două tabere care s-au înarmat şi vor lupta în Războiul Mondial.”235

Împărţirea în blocuri militare este antinomul Concertului European, ceea ce face ca Primul Război Mondial să fie de cu totul alt

228 Ibidem, p.110.229 Ibidem, p.128.230 Ibidem, p.148.231 Ibidem, p.153.232 Ibidem, p.272.233 Ibidem, p.197.234 1 Ibidem, p.217.235 Ibidem, p.260.

82

tip decât cele purtate atâta timp cât Europa ca sistem politic bazat pe echilibru a supravieţuit: nu o coaliţie europeană care înfrânge un stat puternic, ci două coaliţii adverse care se devorează reciproc. „Starea în care au trăit statele Europei de la 1914 se numeşte pacea armată.”236

Imperialismul colonial mondializează sistemul european, dar şi rivalităţile de pe continent: „Europenii s-au întins pe toate continentele, căutând să aibă cât mai multe colonii” şi „germanii au încercat să ocupe colonii în Africa, unde au venit în conflict cu celelalte popoare europene.”237 Viziunea autoarei asupra istoriei de după 1870 se mondializează, rămânând însă europocentrică: „Astăzi SUA sunt în fruntea tuturor statelor pământului.”238

Remarcăm că, expuse mai succint, ideile Luciei Pamfil Georgian, le reiau pe cele ale lui Iorga: aceeaşi concepţie, aceeaşi viziune.

3. T.G. Bulat, descrie de o manieră similară Europa ca sistem politic. Puterea lui Ludovic XIV este prezentată după aceeaşi stereotipie: „Franţa ajunse puterea cea mai însemnată din Europa”, iar Ludovic al XIV-lea era „arbitrul Europei.”239 Sistemul european nu poate admite un arbitru, de aceea „politica marelui rege ridicase contra Franţei cea mai mare parte a Europei”240, „Franţa lupta contra întregii Europe.”241 Exista şi o opinie publică elitară europeană ce reacţionează emoţional: „ Ludovic susţinu la tronul Angliei pe Iacob al II-lea, ceea ce indispune toată Europa.”242

Monarhii sunt cei care alcătuiesc acest sistem politic, un fel de mare familie de suverani, chiar dacă „suveranii Europei” au conflicte între ei. Prin forţă, Rusia, după adoptarea civilizaţiei europene, intră în sistemul politic european.243 Tot prin forţă, Prusia intră „în rândul marilor puteri europene.”244

236 Ibidem, p.223.237 Ibidem.238 Ibidem.239 Toma George Bulat, op.cit., p.12, 16, 20.240 Ibidem, p.16.241 Ibidem, p.77.242 Ibidem, p.95.243 Ibidem, p.208.244 Ibidem, p.215.

83

Franţa Revoluţiei şi a lui Napoleon primejduieşte Europa monarhică, şi în consecinţă „Republica Franceză fu silită să se bată cu toată Europa”, pentru că, „regii îşi dădură mâna contra Franţei.”245 Prin forţă, Napoleon ajunse „stăpânul Europei”246, dar Bulat precizează că „Napoleon conducea jumătate din Europa de pe atunci”, apoi că „avuse la picioarele sale întreaga Europă”247, creând un nou sistem politic, ce înlocuia Europa unităţii în diversitate cu Europa unităţii prin forţă, dar efemer.

Căderea lui Napoleon a făcut loc unei noi Europe a unităţii în diversitate: „Se strânse la Viena un congres pentru a hotărî în privinţa aşezării Europei celei nouă”, „organizarea spiritual-politică a Europei, se fixa pe celei cinci mari puteri ale Europei sunt: Franţa, Anglia, Prusia, Austria şi Rusia.”248 Sistemul este creat pe baza consimţământului reciproc între părţi printr-o convenţie care agreează diversitatea statelor într-o organizaţie. Sfânta Alianţă este definită ca o „societate de prim ajutor reciproc al regilor contra popoarelor.”249

Forţele profunde ameninţă această Europă a suveranilor: „Europa este ameninţată de un incendiu”, de „tendinţele liberale ale popoarelor din Europa.”250 Europa are o coeziune dată şi de creştinism, şi acţionează unitar în problemele Turciei, care nu face parte din sistem: „Puterile Europene urmăresc cu atenţie Turcia pentru a lua ele locul de puteri protectoare şi a înlătura Rusia.”251 Concertul European bazat pe principiul echilibrului, nu poate deci admite o putere prea mare pentru Rusia. Dar în afara concertării, există şi grave rivalităţi: „Puterile europene, cu interese diverse, fură pe punctul să înceapă un război între ele.”252 Bulat descrie Revoluţiile de la 1848, formarea statelor naţionale şi democratizarea ca fenomene europene.

Europa continuă să rămână un sistem politic ce acţionează unitar, vorbindu-se de un „amestec al Europei în treburile Turciei.”253

245 Ibidem, p.239.246 Ibidem, p.248.247 Ibidem, p.253.248 Ibidem, p.253.249 Ibidem, p.281.250 Ibidem, p.281.251 Ibidem, p.351.252 Ibidem, p.351.253 Ibidem, p.336.

84

Dar acesta este tot mai mult ameninţat de rivalităţile inter-europene: „Europa a trăit atunci sub ameninţarea unui nou război.”254 După 1870 viziunea relaţiilor internaţionale se mondializează, Europa devenind tot mai mult o simplă expresie geografică în locul concertului politic: Germania dorea „hegemonia nu numai în Europa, ci în lumea întreagă.”255 Concertul European este înlocuit cu blocuri regionale rivale, Tripla Alianţă fiind o „grupare formidabilă de popoare în centrul Europei”256, iar „pretenţiile imperialismului german vor tulbura echilibrul european şi pacea lumii.”257 Europa apare atentă la problemele româneşti: „Chestiunea românilor asupriţi fu adusă la cunoştinţa Europei care nu rămase indiferentă faţă de această luptă.”258 În preajma Primului Război Mondial, Europa ca sistem politic dispare, fiind distrusă de „rivalităţile imperialismului diferitelor popoare din Europa.”259 Numai într-o „Europă care se află în flăcări”260 se poate desfăşura şi lupta românilor pentru unitate naţională.

Vechiul sistem politic european nu permitea realizarea idealului naţional românesc, dar, „Tratatele din 1919 au transformat harta Europei”261 după principiile Wilsoniene, recunoscând juridic România Mare. Bulat lasă să se înţeleagă că un nou sistem politic european nu s-a creat după război, Europa fiind divizată într-un număr mai mare de state cu interese diverse şi apărând state totalitare.262

4. D.D.Pătrăşcanu, într-un manual care prezintă istoria universală începând cu Revoluţia Franceză, exprimă aceleaşi idei, în aceleaşi formule lingvistice, doar de o manieră mai amănunţită.

Mai întâi conflictul dintre Franţa revoluţionară, apoi napoleoniană şi Europa monarho-feudală, cu extinderea ideilor revoluţionare şi naţionaliste: „Dărâmarea Bastiliei produse o mare

254 Ibidem, p.357.255 Ibidem, p.357.256 Ibidem, p.388.257 Ibidem, p.411.258 Ibidem, p.408.259 Ibidem, p.431.260 Ibidem, p.448.261 Ibidem, p.449.262 Ibidem.

85

impresie nu numai în Franţa ci în întreaga Europă”263, iar Convenţia voia „a distruge pretutindeni banda regilor”264, declarând „război regilor.” Prin urmare, „Europa se coalizează împotriva Franţei revoluţionare.”265 „Crearea Imperiului francez aduse un şir de conflicte cu Europa, care nu putea admite planurile lui Napoleon”, „Englezii au ridicat pe rând împotriva lui Napoleon aproape toate statele Europei.”266 William Pitt, uitându-se la harta Europei zice: „Luaţi-o de acolo, zece ani nu va fi bună de nimic”. „Într-adevăr Napoleon făcu mari schimbări în Europa”267, ceea ce semnifică cucerirea, transformarea şi unificarea Europei prin forţă. „Dar Europa nu dori să se lase prefăcută şi vânturată de Napoleon şi de aceea Anglia ridică Coaliţia a IV-a.”268 De fapt, Napoleon nu a reuşit să unească prin forţă întreaga Europă: Anglia a rămas în afară, opunându-i-se blocul continental, iar Rusia era un partener cu largă autonomie de mişcare. ”Napoleon se învoi cu Alexandru să împartă Europa: Rusia rămânea stăpână în Răsărit, iar Napoleon îşi rezerva Apusul.”269 Afirmaţia că, pentru a-şi atinge scopurile, „ar fi trebuit ca Napoleon să fie stăpânul întregii Europe”270, înseamnă că el a stăpânea doar o parte din Europa. Este aceasta un discurs mai riguro, exprimând mai exact adevărul istoric, dar care nu e prea mult deosebit de ideea că Napoleon era stăpânul Europei, cum apare în alte manuale. O idee nouă este trezirea Europei naţionalităţilor împotriva Europei lui Napoleon: „Când se auzi că Napoleon a fost învins în Spania, o mare speranţă încolţi în sufletul popoarelor apăsate.”271 Totuşi, Europa monarhică va decide sfârşitul Europei napoleoniene: „Se ridicaseră împotriva lui Napoleon toţi suveranii Europei”, „suveranii l-au declarat tulburătorul păcii Europei.”272

263 D.D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.36.264 Ibidem, p.44.265 Ibidem, p.70.266 Ibidem, p.72.267 Ibidem, p.75.268 Ibidem, p.78.269 Ibidem, p.83.270 Ibidem, p.84.271 Ibidem, p.93.272 Ibidem, p.97.

86

După căderea lui Napoleon, Europa monarhică a rămas dominantă, dar se va înfrunta cu cealaltă Europă, a naţionalităţilor, apreciază Duroselle.273 În acest sens, Pătrăşcanu scria că: „Pacea Europei, stabilită de Congresul de la Viena, era foarte greu de asigurat, fiindcă Congresul ţinuse seama numai de interesele suveranilor, călcând în picioare dorinţele popoarelor.”274 Europa monarhică este cea tradiţională: „reprezentanţii puterilor Europei au stabilit vechea stare de lucruri”, cu ideologie creştină conservatoare: „În locul cuvintelor libertate, egalitate, frăţie, împrăştiate de Revoluţia Franceză în întreaga Europă, să se aşeze preceptele evanghelice dreptate, credinţă şi pace.”275 Concertul european creat funcţiona prin congrese care „trebuiau să studieze starea Europei şi să ia măsurile trebuincioase, să facă poliţia Europei.”276 Turcia este exclusă din acest concert european, dar se află în atenţia sa, cu un statut special: „Protectoratul Rusiei asupra Turciei punea în mare primejdie liniştea Europei, puterile Europei tremurau ca nu cumva ruşii să ocupe Constantinopolul. Atunci se încheie la Londra un tratat prin care Turcia era luată sub protecţia Europei.”277 De asemenea, „Grecii făcură apel la Europa, iar puterile Europei, sub protecţia cărora era luată Grecia, interveniseră şi făcură din noul stat un regat constituţional.”278

Revoluţia de la 1848 este o încercare de a înlocui Europa Monarhică cu Europa liberală şi a naţionalităţilor.279 Spaţiul românesc nu era exclus din acest proces: „Curentul revoluţionar care a zguduit mare parte din Europa a influenţat şi pe românii din Principate.”280

Dar, statele româneşti nu fac parte din sistemul politic european, ce cuprinde doar marile puteri. Românii beneficiază însă de sprijinul lui Napoleon al III-lea, campion al construirii Europei naţionalităţilor: „El a fost cel mai puternic sprijinitor al eliberării noastre de sub ruşi şi

273 J.B. Duroselle, op.cit.274 D.D. Pătrăşcanu, op.cit., p.98.275 Ibidem, p.99.276 Ibidem, p.119.277 Ibidem, p.116.278 Ibidem, p.128.279 Ibidem, p.138.280 Ibidem, p.163.

87

turci şi al unirii Moldovei cu Muntenia.”281 O opinie publică europeană sprijină formarea statelor naţionale în Europa, şi este necesar acest sprijin. De aceea Cavour a ştiut să atragă „atenţia Europei asupra Italiei”282 şi idealul unirii românilor „era cunoscut în Europa.”283

Sistemul politic european era în evoluţie. Când Rusia a devenit ameninţătoare, „Turcia fu luată sub protecţia colectivă a Europei”, „Turcia ceru ajutor de la puterile Apusului”.284 Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii şi prin urmare „Franţa a căpătat preponderenţă în Europa”, iar „Napoleon al III-lea era arbitrul Europei.”285 Concertul european poate funcţiona prin congrese precum cel de la Paris din 1856286, şi poate acţiona unitar, luând Turcia sub garanţie colectivă. Dar prezenţa în concert se bazează doar pe rangul de mare putere, impus prin forţă şi recunoscut de parteneri. Astfel, spre exemplu, prin succese militare, „Prusia se ridicase la rangul de mare putere a Europei.”287 Acţiunile de forţă însă nu pot distruge echilibrul european, căci sistemul reacţionează: „Europa nu încuviinţă Pacea de la San Stefano” obligând Rusia să-şi restrângă pretenţiile, în Congresul de la Berlin.288

Românii caută să se integreze într-o Europă a naţionalităţilor, ca stat independent european: „Românii s-au gândit să-şi aducă la îndeplinire şi ultima lor dorinţă exprimată de divanurile ad-hoc de a aduce un domnitor dintr-o dinastie europeană”289 şi „Neatârnarea României o aşează în rândul statelor libere europene gata să lucreze şi ea pentru progresul omenesc.”290 Se remarcă însă rolul minor jucat pe scena europeană. Neobţinând rangul de mare putere, nu poate fi un element decisiv al sistemului politic european. I se remarcă rolul balcanic şi participarea la politica europeană, dar numai ca stat mic, cu

281 Ibidem, p.175.282 Ibidem, p.167.283 D.D. Pătrăşcanu, op.cit., p.163.284 Ibidem, p.165.285 Ibidem, p.165.286 Ibidem, p.165.287 Ibidem, p.184.288 Ibidem, p.191.289 Ibidem, p.204.290 Ibidem, p.234.

88

aspiraţii regionale, spre deosebire de componentele sistemului, cu rol major decizional.

După 1870, viziunea se mondializează. Dar nu se creează un sistem politic mondial, cu participarea unor state extraeuropene. SUA, „ţinându-se deoparte de politica europeană”291, creează un sistem politic paralel cu cel european, prin Doctrina Monroe dominând continentul american. Imperialismul colonial al statelor europene extinde atât concertul, cât şi rivalităţile europene pe plan mondial. Un exemplu de concertare, este acţiunea diplomatică împotriva Japoniei, când „puterile Europei interveniră pentru a salva integritatea Chinei.”292

În acelaşi timp, coeziunea Concertului European are de suferit: „Întreaga Europă s-a resimţit de duşmănirea franco-germană. Alianţele care s-au făcut mai apoi au împins trebuinţa înarmărilor în întreaga Europă. Pacea sub care a trăit Europa de la 1870 încoace explică în buna parte războiul.”293 Cu toate că războiul s-a produs, autorul rămâne convins că Europa ca sistem politic subzistă: în 1914 faţă de ultimatumul Austriei adresat Serbiei „Europa înspăimântată interveni”294 şi apoi, în 1919-1920 „Reprezentanţii Congresului de pace de la Paris s-au ocupat numai de chestiunile politice, fără să ţie seama că Europa este şi un organism economic, de aceea continentul nostru a avut de suferit după asta.”295

În aceste condiţii, România, a trebuit să participe la „marele război între statele europene”, ca stat european cu aspiraţii naţionale, dar pacea va depinde tot de Europa: „Atunci România, aşa credea Carol I, avea să ia cu uşurinţă Bucovina, Ardealul şi Banatul, neavând ce face altceva Europa cu ele.”296

România a profitat de „principiul naţionalităţilor” şi de „principiul de autodeterminare” care au fost aşezate la baza noului drept public european după Primul Război Mondial căci „Statele Europei aşa cum au reieşit din tratatele de pace de după marele

291 Ibidem, p.253.292 Ibidem, p.289.293 Ibidem, p.290.294 Ibidem, p.314.295 Ibidem, p.303.296 Ibidem, p.333.

89

război, sunt mai toate statele naţionale”297, în condiţiile în care dispăruseră militarismul prusac şi ţarismul, „imense rezervoare de unde îşi extrăgeau puterea de viaţă toate elementele reacţionare din Europa.”298

Considerăm suficientă această succintă prezentare a percepţiei Europei în câteva manuale pentru a putea conchide că viziunea este aceeaşi, sunt aceleaşi imagini şi clişee lingvistice. O prezentare a oricăror altor manuale fie de istoria universală, fie de a românilor nu face decât să repete, încă odată şi încă odată, aceeaşi informaţie mereu redundantă, devenind inutilă. Faptul demonstrează o întreagă concepţie comună, una şi aceeaşi în întreg discursul didactic. Repetarea aceloraşi formule înseamnă stereotipii, şi deci, o mentalitate colectivă a istoricilor din România interbelică.

Europa este văzută şi ca un sistem politic. Acesta este o Europă a unităţii în diversitate, o Europă a statelor rivale, care duc războaie între ele, culminând cu Primul Război Mondial. Dar pe lângă interesele care le învrăjbesc, ele au un interes comun care le leagă într-un sistem. Ele acceptă două principii: al echilibrului european, şi al unui drept public european, adică anumite reguli ce generează o ordine europeană în haosul rivalităţilor. Este tipul de Europă cel mai puţin coerent dintre toate.

Baza dreptului public european este în evoluţie, ca şi sistemul însuşi. Mai întâi dreptul public european era fondat pe legitimitatea monarhică, între secolul al XVII-lea şi Primul Război Mondial. El îşi găseşte expresia ideală în Sfânta Alianţă care a creat o organizaţie europeană, un concert ce a acţionat unitar. Această Europă nu a fost singura. Ea a fost contestată de revoluţia franceză şi de Imperiul napoleonian, care au venit cu principii noi, apoi de mişcările naţionaliste şi liberale. Europa tradiţională s-a surpat progresiv, prăbuşindu-se definitiv în 1918.

Europa unităţii prin forţă a fost realizată efemer şi incomplet de Napoleon. Un om de fier a canalizat în acest sens forţele colective irezistibile: expansiune revoluţionară, naţionalismul, setea de glorie. Dar forţa sa a fost insuficientă în faţa Europei tradiţionale şi chiar a popoarelor ce se deşteaptă la viaţa naţională. Dispariţia lui Napoleon a

297 Ibidem.298 Ibidem.

90

lăsat să se înfrunte cele două forţe: Europa tradiţională şi Europa naţionalităţilor.

„Dreptul public european” fondat pe principiul naţionalităţilor se dezvoltă progresiv în secolul al XIX-lea, prin revoluţiile dintre anii 1815-1830 (în care este încadrată şi cea a lui Tudor), din 1848 (extinsă şi în Ţările Române), prin formarea statelor naţionale Grecia, Serbia, Germania, Italia, România. Campion al impunerii acestui principiu este aclamat Napoleon al III-lea, mare sprijinitor al românilor. În acest context este subliniat rolul românilor, care-şi urmăreau idealul naţional. Triumful dreptului public european bazat pe principiul naţionalităţilor este sistemul de Tratate de la Versailles, idealizat de autori datorită recunoaşterii formării României Mari.

La limita unităţii în diversitate este situaţia dintre 1870-1914, a blocurilor politico-militare care sparg Concertul European şi reduc rolul congreselor şi conferinţelor europene. Dreptul public european respectat e pe cale de dispariţie, şi chiar echilibrul european e înlocuit cu o balanţă de putere fragilă, ce va duce la război. În timpul Primului Război Mondial, Europa ca sistem politic dispare în flăcări, dar autorii o văd renăscând prin pacea încheiată. După 1871 viziunea devine universală, deşi europocentrică, prin rolul SUA şi Japoniei şi prin extinderea sistemului european prin imperiile coloniale.

Sistemul politic european cuprinde numai marile puteri: Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Austria, mai târziu Italia. Turcia este exclusă din Sfânta Alianţă care e creştină, apoi de propria slăbiciune, fiind protectorat colectiv. România, deşi după 1859 se afirmă în cadrul impunerii principiului naţionalităţilor ca stat european independent, nu intră în sistem. Ea depinde de sistem. Puterile îl modifică prin preponderenţa uneia sau alteia, provoacă războaie europene, au putere de decizie, dar nu se pot sustrage dependenţei de sistem. Dependenţa României apare mai accentuată, iar puterea ei de decizie în sistem, neînsemnată.

91

PARTEA IV

DE LA IDEALUL EUROPEI UNITE LA REALITATEA INTEGRĂRII EUROPENE

POSTBELICE

1. Ideea europeană şi Consiliul EuropeiDezbaterea intelectuală asupra ideii de Europă are o istorie de

28 de secole, de la Hesiod până în zilele noastre. Această dezbatere a relevat multitudinea de sensuri atribuite conceptului de Europa: Europa geografică, Europa ca civilizaţie, Europa unităţii politice sub diferite forme299. Construcţia unei Europe unite s-a încercat fie în jurul ideii creştine, sub formă de „Respublica Christiana”, fie prin forţa armelor sub forma imperiilor lui Carol cel Mare, Napoleon şi Hitler, fie sub forma unităţii în diversitate prin recunoaşterea de către statele suverane a unui „drept public european”, al tratatelor, care să asigure echilibrul european, fie ca Europă unită prin consimţământul reciproc.

Europa unită prin consimţământul reciproc a fost gândită de-a lungul secolelor, în diferite variante, de personalităţi ilustre, precum Dante, regele Podiebrand al Boemiei, Henric IV, abatele de Saint-Pierre, Napoleon I şi Napoleon III, Giuseppe Mazzini, Victor Hugo,

299 Denis de Rougemont, Vingt-huit siécles d'Europe, Paris 1961; Bernard Voyenne, Histoire de l'idée europeéenne, Paris 1964, Vasile Vese şi Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

92

Paul Valery, Kossuth Ortega y Gasset, R. Coudenhove-Kalergi, Aristide Briand, Jean Monnet şi Robert Schuman, Charles de Gaulle, H. Kohl.O anumită concepţie de Europă unită prin consimţământul reciproc devine azi o realitate vie prin integrarea europeană postbelică, ce răspunde unor necesităţi concrete ale lumii contemporane300.W. Churchill în 1946 a ţinut celebrul său discurs de la Zurich în care chema la crearea Statelor Unite ale Europei (în completarea discursului de la Fulton în care a lansat războiul rece şi conceptul de Cortina de Fier). Ca urmare s-au dezvoltat o serie de mişcări proeuropene după o tipologie ideologică: creştin-democrată (incluzându-i pe părinţii Europei R. Schuman, K. Adenauer, Jean Monnet, A. de Gasperi, P.H. Spaak), social-democrată, conservatoare (Churchill), liberală. Au participat şi români emigraţi precum G. Ciorănescu, Gr. Gafencu. Militanţii pro-europeni s-au întrunit în Congresul de la Haga (1948 ) iar un an mai târziu (1949) au creat Consiliul Europei.

Consiliul Europei este un organism interguvernamental, nu supranaţional, având mai degrabă o forţă morală, fiind departe de a fi un bloc politico-militar ca NATO sau economico-politic ca UE. Consiliul Europei se ocupă cu promovarea drepturilor omului şi a democraţiei în Europa, sub egida sa s-au încheiat convenţii importante - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia privind Drepturile Minorităţilor, s-a adoptat faimoasa Recomandare 1201, s-au garantat drepturile homosexualilor. Fireşte că la Consiliul Europei a putut adera şi România în 1993, respectând drepturile omului şi valorile democraţiei. Dar aceasta este departe de a fi totul: Consiliul Europei nu înseamnă încă integrare europeană, deşi împărtăşirea valorilor sale este absolut indispensabilă integrării europene propriu-zise. Consiliul Europei are sediul la Strasbourg şi are ca instituţii Consiliul de Miniştri, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Secretariatul (Daniel Tarchis - dr. Honoris Causa la Universitatea BB Cluj), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului etc. România are deputaţi în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la Strasbourg. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe

300 Jean-Baptiste Duroselle, L'idée d'Europe dans l'histoire, Paris 1965, p. 315-331.

93

lângă Consiliul Europei judecă procese privind casele naţionalizate din România.

2. Planul Schuman şi integrarea europeanăIntegrarea europeană propriu-zisă a fost lansată în practică

prin Planul Schuman (9 mai 1950) care chema la reconcilierea franco-germană, la constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi la înfiinţarea unui organism supranaţional: Înalta Autoritate CECO. Prin Tratatul de la Paris (1951) s-a înfiinţat prima comunitate economică europeană CECO, formată din 6 state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) - Europa celor 6 (azi 25). Punând în comun, sub conducerea unei autorităţi supranaţionale, industria Cărbunelui şi Oţelului a Franţei şi Germaniei a devenit imposibil un război între cele 2 state. Cele 2 naţiuni erau despărţite de o rivalitate multiseculară care a generat războaie pustiitoare: Războiul de 30 ani (sec.XVII), Războiul de 7 ani (sec.XVIII), Războaiele napoleo-niene(1800-1815), Războiul franco-prusac (1870), Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, Parisul a fost ocupat de 2 ori: în1870 şi 1940. Şi iată că la exact 5 ani de la ziua victoriei împotriva lui Hitler (9mai 1950) a demarat procesul reconcilierii istorice franco-germane care a devenit o realitate efectivă, cu forţă paradigmatică. De-a lungul ultimelor decenii, un câmp de bătaie a fost transformat într-una din cele mai prospere zone economice ale lumii, iar cuplul Franţa-Germania a devenit motorul integrării europene. Evident, este un bun model pentru o reconciliere între România şi Ungaria. Franţa şi Germania au înţeles că au mult mai mult de câştigat prin reconciliere decât prin conflict, şi că în acest fel îşi servesc mai bine interesul naţional.

Nu trebuie însă uitat că începuturile integrării s-au produs în condiţiile Războiului Rece, pentru a crea un bloc economic care să susţină organizaţia militară a NATO (creată în 1949) şi a avut loc sub umbrelă americană. Paradoxal, Stalin a fost cel mai mare unificator al Europei Occidentale. Jean Monnet, eminenţa cenuşie a acestui proces integraţionist spunea: „Ţările noastre sunt prea mici pentru lumea în care trăim”, subliniind că nu pot face faţă singure ameninţării ruse la adresa securităţii lor şi nici concurenţei americane şi japoneze, fapt valabil şi astăzi.

94

Este interesant de remarcat că marii făuritori ai Comunităţii Europene, părinţii fondatori ai Europei unite proveneau tocmai din zonele disputate, aflate în litigiu între aceste state, din regiunea Lotharingiei: astfel Robert. Schuman (ministrul de externe al Franţei) era din Alsacia - Lorena, Konrad Adenauer (cancelarul Germaniei) era din Köln (fusese primar), Jean Monnet era din Cognac, Paul Spaak era prim-ministru în Belgia, Alcide de Gasperi prim-ministru al Italiei era originar din Tirol.

Sediile instituţiilor europene au fost stabilite în aceleaşi zone: Consiliul Europei la Strasbourg capitala Alsaciei, al CECO la Luxemburg, al Comunităţii Economice Europene (UE) la Bruxelles, Tratatul de la Maastricht semnat în Olanda - tocmai pentru a marca unificarea europeană exact în regiunile generatoare de conflict în trecut. În plus, părinţii Europei au fost cu toţii oameni politici democrat-creştini. R. Schuman a fost beatificat de Biserica Catolică (Fericiţi făcătorii de pace), Congresul de la Haga (1948) a fost inaugurat sub binecuvântarea papei.

În scopul înfăptuirii idealului Statelor Unite ale Europei, Jean Monnet a conceput o metodă pragmatică, funcţionalistă, de integrare pe sectoare, mai întâi în plan economic. Statele s-au înţeles negustoreşte, urmărindu-şi propriile interese economice, şi căutând să obţină un profit material concret. Procedura s-a dovedit profitabilă, şi statele au prosperat, fapt ce a determinat adâncirea şi extinderea integrării de-a lungul ultimelor decenii.

3. Marile etape ale construcţiei europene

În 1951se înfiinţează CECO.Integrarea europeană s-a dovedit profitabilă, şi statele au

prosperat, fapt ce a determinat adâncirea şi extinderea integrării de-a lungul ultimelor decenii. Astfel, în 25martie 1957 s-au semnat Tratatele de la Roma, prin care se înfiinţau Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) şi Euratomul (Comunitatea Europeană a energiei Atomice). Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului s-a extins şi la celelalte produse, în tendinţa de a crea o uniune vamală. Într-adevăr, în 1968 au fost suprimate toate taxele vamale între statele comunitare.

Au rămas însă bariere non-vamale între state, constând în diferenţele de impozitare, în standardele de calitate diferite de la o ţară

95

la alta faţă de acelaşi produs. În 1986 a fost încheiat însă Actul Unic European (reuşita lui J. Delors) vizând crearea unei reale Pieţe Unice Europene, cu cele 4 libertăţi: libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor.

În 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht care, pe lângă aprofundarea integrării economice (Uniunea economică şi monetară, cu moneda unică Euro) prevedea şi instituirea Uniunii politice europene, printr-o politică externă şi de securitate comună, şi prin cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (PESC şi JAI). Tratatul de la Maastricht instituie cetăţenia UE. S-a instituit astfel UE, care continuă integrarea economică, prin crearea monedei unice Euro şi prin desăvârşirea liberei circulaţii, prevăzută şi în Tratatul Schengen, dar care, până acum nu a reuşit să instituie Comunitatea Politică (politică externă şi de securitate comună).

Fireşte, succesele economice deosebite ale integrării europene au determinat mereu noi şi noi state să ceară aderarea la Comunităţile Europene. Astfel, în 1973 Europa celor 6 a devenit Europa celor 9 prin aderarea Angliei, Irlandei şi Danemarcei, în 1981 a aderat Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia, ajungându-se la Europa celor 12.

În 1995 au aderat Austria, Suedia şi Finlanda, formând Europa celor 15, iar procesul continuă cu lărgirea spre Estul Europei şi spre Sud.

La 1mai 2004 aderă 10 ţări: ESTONIA, LETONIA, LITUANIA, POLONIA, UNGARIA, CEHIA, SLOVACIA, SLOVENIA, MALTA, CIPRU, formând-Europa celor 25.

În 2007 aderă: ROMÂNIA şi BULGARIA.

Este adevărat că procesul integraţionist s-a dovedit dificil, lent, şi se observă şi azi acest lucru. Geloase pe suveranitatea lor, statele au evitat crearea unei comunităţi politice, Anglia a aderat târziu şi a fost destul de eurosceptică, C. de Gaulle a împiedicat temporar aplicarea principiului supranaţionalităţii, Tratatul Maastricht a fost ratificat cu greutate, negocierile pentru moneda unică au fost anevoioase, Europa de Est a fost lăsată pe dinafară până acum. Paharul european, se spune, e plin până la jumătate. Din perspectivă istorică însă, trebuie să observăm că de la 9 mai 1950 până azi s-a realizat enorm. Statele Occidentale au aderat la Comunitatea

96

Europeană pentru a-şi servi interesul naţional, a-şi asigura prosperitatea, securitatea şi pacea. Acelaşi interes îl au şi ţările din Estul Europei. Procesul integraţionist a fost ascendent, de la Planul Schuman la „Euro” şi de la Europa celor 6 la Europa celor 25. Statele şi-au limitat propria suveranitate prin libera lor voinţă, ştiind că ceea ce câştigă este mai important decât ceea ce pierd. Dacă integrarea europeană nu le-ar fi adus atâtea beneficii, aceasta s-ar fi destrămat, statele ar fi abandonat-o. Dar dimpotrivă, statele continuă să se integreze.

4. Instituţiile Uniunii Europene Consiliul de Miniştri reunind miniştrii de resort pentru

fiecare problemă discutată, (care nu se confundă cu Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei). Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este principalul for de decizie al Uniunii Europene, format din miniştrii celor cincisprezece state membre, care răspund de problemele aflate pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultura, industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniştrilor se realizează in formule diferite, în funcţie de problema aflata in discuţie, Consiliul este o instituţie unica. Fiecare tara din Uniune deţine prin rotaţie preşedinţia pe o perioada de sase luni.

Consiliul European (nu se confundă cu Consiliul Europei) - cuprinzând şefii de state şi de guverne ai UE ia deciziile majore. Acestea sunt organe interguvernamentale de decizie ale UE. Deciziile lor sunt aplicate de Comisia Europeană.

Comisia Europeană = organ managerial şi de execuţie, supranaţional, cu preşedinţii J. Delors, J. Santére, R. Prodi, Jose Baroso.

Atribuţii: 1) are iniţiativa legislativă (propune legile UE), 2) este gardianul Tratatelor UE (atenţionează şi da în judecată

statul infractor)

97

3)este managerul UE (execută politicile UE, gestionează bugetul UE) şi negociator(reprezintă UE in negocierea tratatelor cu statele din afară, inclusiv în negocierile de aderare ale României).

Curtea Europeană de Justiţie (nu se confundă cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei) are puteri foarte mari, judecând litigiile dintre state, sau dintre state şi UE, obligând astfel statele să respecte Tratatele Comunitare.

Parlamentul European e ales din 1979 direct de cetăţeni, deci nu e format din delegaţii ale Parlamentelor naţionale, ca la Consiliul Europei).NU se confundă cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. În cadrul Parlamentului European deputaţii formează grupuri parlamentare nu pe criterii etnice, ci ideologice: grupul parlamentar democrat-creştin, liberal, social-democrat, nu grupul parlamentar francez, englez, german. Are rol de colegislator, codecizie în anumite probleme. Controlează Comisia Europeană ca pe un guvern, dar decizia se ia în principal în Consiliul de Miniştri şi în Consiliul European.

Prin Tratatul Maastricht se aplică principiul subsidiarităţii, prin care deciziile specifice se iau la 3 nivele: regional, naţional şi comunitar. Statul-naţional este însă temelia comunităţii europene şi actorul politic principal. Principiul subsidiarităţii are menirea de a asigura luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean. Mai exact, este principiul conform căruia Uniunea nu întreprinde acţiuni (cu excepţia domeniilor care ţin exclusiv de competenţa sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel naţional, regional sau local. Acest principiu este strâns legat de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, conform cărora nici una dintre acţiunile întreprinse de Uniune nu trebuie să depăşească nivelul care este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatului.

Uniunea Europeană se identifică prin următoarele simboluri:- un drapel: douăsprezece stele galbene pe fond albastru, simbolizând popoarele Europei, formează un cerc, simbol al uniunii. Numărul de 12 este simbolic şi nu indica numărul de state membre. Este invariabil;- un imn: "Odă bucuriei", preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, a fost adoptată ca imn european de către Şefii de State şi de Guverne din Uniunea Europeană, reuniţi în cadrul Consiliului European, în iunie 1985, la Milano. Fiecare ţară îşi

98

păstrează imnul naţional. Nu s-a stabilit o versiune oficială pentru textul imnului.

- o zi: 9 mai – ziua Europei în amintirea declaraţiei Schuman din 1950

- o monedă unică: Euro - Începând cu 1 ianuarie 1999, Euro a devenit moneda europeană unică. Bancnotele şi monedele Euro au fost puse în circulaţie începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei Euro este inspirată din litera epsilon a alfabetului grec şi de prima litera a cuvântului Europa. Cele două linii paralele simbolizează stabilitatea Euro.

5. Aderarea României la Uniunea EuropeanăSocietatea noastră este frământată de câteva întrebări

referitoare la integrarea europeană: Este România o ţară europeană sau nu? De ce România este ţinută la porţile Europei până în 2007? Nu cumva prin integrarea europeană românii şi-ar pierde identitatea naţională? Care sunt beneficiile şi costurile integrării României în UE?

1) Este România o ţară europeană sau nu? România aparţine Europei geografice, istorice şi culturale. Nu aparţine însă Uniunii Europene şi civilizaţiei capitaliste occidentale. Conceptul geografic de Europa cuprinde, în mod convenţional spaţiul de la Atlantic la M. Urali. Conceptul istoric de Europa include spaţiul istoric al evoluţiei societăţii umane ce a creat actuala civilizaţie de tip european şi e legat de Conceptul cultural de Europa, care defineşte o cultură europeană a unităţii în diversitate, având ca fundamente comune moştenirea istorică a culturii greceşti, a civilizaţiei romane, a spiritualităţii creştine, a democraţiei parlamentare moderne, a ştiinţei şi tehnicii moderne, după cum arată şi filosoful Andrei Marga. În sfârşit, conceptul instituţional al Europei cuprinde binecunoscutele structuri europene: UNIUNEA EUROPEANĂ(UE).

2) Nu cumva prin integrarea europeană românii şi-ar pierde identitatea naţională?

UE nu tinde să desfiinţeze statul-naţional nici să suprime identitatea naţională a nici unui popor. Este un adevăr evident că, deşi integraţi în Comunitatea Europeană, francezii nu sunt mai puţin

99

francezi, olandezii nu sunt mai puţin olandezi, grecii nu sunt mai puţin greci. UE nu a impus nici o limbă oficială, toate limbile oficiale ale celor 25 state membre sunt limbi oficiale ale UE: franceza, greaca, letona, maghiara. În sistemul de vot stabilit la nivelul instituţiilor europene nu se permite hegemonia unei mari puteri sau chiar a 2 sau 3 mari puteri asupra statelor mici. Luxemburgul sau Grecia, suprareprezentate, nu simt vreo oprimare din partea Germanei, preşedintele J. Santér era luxemburghez. E o unitate în diversitate, o comunitate foarte pluralistă.

Iată de ce, într-o viitoare integrare europeană, nimeni nu va cere nici românilor, nici maghiarilor, nici germanilor să renunţe la limba lor, la religie, la tradiţii, la cultura proprie, la identitatea naţională. UE are nevoie de români europeni, de maghiari europeni, nu de europeni de nicăieri. UE nu seamănă cu Uniunea Sovietică nici cu SUA. (Şi afirm cu toată claritatea: cei care afirmă că românii îşi vor pierde identitatea prin integrarea europeană nu cunosc nimic despre Europa).

3) De ce însă UE nu a votat integrarea României până în 2007? Pentru că UE este în primul rând o uniune vamală, cu libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. Includerea României va obliga România să suprime taxele vamale la import, expunându-se astfel liberei concurenţe cu puternica economie occidentală. Economia românească, atât de neperformantă, ar falimenta rapid şi oamenii ar rămâne pe drumuri. Ar fi un dezastru şi pentru România, şi pentru Occident, mai ales că, în atari condiţii românii nu ar avea nici putere de cumpărare pentru produsele occidentale. Pe de altă parte, libera circulaţie a persoanelor, ar permite românilor să se stabilească liber şi să lucreze în Germania, Franţa, Anglia, Spania, Italia, unde standardul de viaţă este mult superior. Să ne gândim atunci câţi tineri ar mai rămâne în România?

Iată de ce, România nu poate intra în UE decât când va ajunge compatibilă cu nivelul acesteia de dezvoltare economică şi cu standardul ei de viaţă. Înainte de a intra România în Europa, este necesar să intre Europa în România, să aducem Europa acasă. Este, aceasta o problemă de civilizaţie(economie capitalistă dezvoltată, democraţie, legislaţie de model occidental), nu de vot favorabil al UE. Intrarea în NATO, e mult mai uşoară, fiind într-adevăr o problemă politică de vot, de alianţă politico-militară. Problema aderării

100

României la UE este aceea a dezvoltării social-economice capitaliste după model occidental, iar aceasta trebuie să se facă pentru interesul României, nu al Europei. În acest fel, ideea naţională se armonizează perfect cu ideea europeană. Trebuie să fim eurocompatibili şi eurocompetitivi. Repet, să aducem Europa acasă, şi atunci vom intra în Europa.

La 1mai 2004 aderă 10 ţări: ESTONIA, LETONIA, LITUANIA, POLONIA, UNGARIA, CEHIA, SLOVACIA, SLOVENIA, MALTA, CIPRU.

2007 aderă: ROMÂNIA şi BULGARIA.

4) Care sunt criteriile UE ce trebuie îndeplinite?Pentru a intra în UE, România şi toate ţările candidate trebuie să aplice aceleaşi reguli şi standarde pe care toate statele membre le aplică deja. Aceste reguli au fost reafirmate şi definite încă odată de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, denumite criteriile de aderare de la Copenhaga. România şi celelalte ţări candidate trebuie să îndeplinească CRITERIILE DE ADERARE DE LA COPENHAGA:

a) CRITERIUL POLITIC: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, drepturile pentru minorităţi. Este singurul criteriu care a trebuit îndeplinit înainte de începerea negocierilor de aderare. România a îndeplinit criteriul politic până în1999, când Consiliul European de la Helsinki a hotărât ca România să înceapă negocierile de aderare.

b) CRITERIUL ECONOMIC: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană ;

c) CRITERIUL LEGISLATIV: adoptarea acquis-ului comunitar, a legislaţiei UE (organizată în cele 31de capitole, însumând 90 mii pagini de legislaţie). Este esenţială capacitatea României de a-şi asuma obligaţiile de membru al UE, incluzând adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

d) CRITERIUL CAPACITĂŢII ADMINISTRATIVE (subliniat de Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 şi Göteborg din iunie 2001): defineşte importanţa crucială a capacităţii ţărilor

101

candidate de a implementa şi aplica acquis-ul. De aceea România trebuie să depună eforturi substanţiale pentru consolidarea şi reformarea structurilor sale administrative şi juridice. Trebuie eficientizate după model occidental, înlăturate corupţia, incompetenţa, ineficienţa, (şpaga, pilele, favoritismele, promovarea non-valorii, încălcarea legilor, lipsa de respect faţă de cetăţean, pierderea de timp). Legislaţia aflată pe hârtie trebuie aplicată corect, în viaţa noastră socială, de către o administraţie eficientă, competentă, suplă şi onestă.

Dacă nu îndeplinim aceste criterii, nu vom adera la UE. Totuşi, acquis-ul comunitar se va aplica în mare parte numai după aderare şi, chiar după aderare vom avea perioade de tranziţie de câţiva ani pentru aplicarea sa treptată. Din partea sa, UE acordă României un ajutor financiar masiv şi permanent, în vederea aderării. Fondurile nerambursabile acordate României cresc de la o medie anuală de 640milioane Euro în 2003 la 1miliard de Euro în 2006.301 Este cea mai mare sumă pe care UE o oferă vreunui stat din afara sa. Noi trebuie sa avem capacitatea administrativă de a elabora proiecte viabile pentru a absorbi aceşti bani şi a-i folosi în totalitate cu maxim de eficienţă şi de impact. Banii se dau în cadrul programelor:

- PHARE pentru consolidarea administraţiei publice, infrastructură, dezvoltare regională.

- ISPA pentru drumuri şi protecţia mediului.- SAPARD pentru agricultură şi dezvoltare rurală.- SOCRATES, LEONARDO, JEAN MONNET pentru

învăţământ.Pachetul financiar pentru România pe anii 2007-

2009 cuprinde 6miliarde Euro.

5. Care sunt beneficiile şi costurile integrării în UE pentru cetăţenii României?

După aderare, cetăţenii României vor avea parte de beneficiile şi costurile implicate de marea Piaţă Unică europeană, cu libera

301 Guvernul României, ABC-ul integrării în UE, Bucureşti, 2004, p.52.

102

circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi de politicile comune ale UE. Mai mult, cetăţenii români vor deveni automat şi cetăţeni europeni cu drepturi depline. Cetăţenia europeană este condiţionată de cetăţenia naţională şi vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi:

- dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire într-una dintre statele membre ale Comunităţii;

- dreptul de a vota şi de a candida în statul de rezidenţă la alegerile europene şi la alegerile locale, cu anumite condiţii;

- dreptul de petiţie în Parlamentul European;- dreptul de a depune la Mediatorul European o reclamaţie cu

privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare;- protecţia pe teritoriul statelor terţe din partea ambasadelor şi

consulatelor oricăruia dintre statele membre;

1) Mai concret, vom putea călători liber în toate cele 27 ţări ale UE ca dintr-un judeţ în altul, fără să mai fim opriţi la graniţe, fără să ni se mai controleze paşapoartele. Vom putea să locuim la Roma, Barcelona, Lisabona, să lucrăm acolo în condiţii egale, legal, să derulăm afaceri, să beneficiem de asistenţă medicală, ajutor de şomaj, protecţie socială.

2) Dacă locuim în Roma, putem vota la alegerile locale pe primarul Romei şi pe consilierii săi locali. Putem chiar să candidăm la funcţia de primar al Romei sau de consilier local. Putem să îi votăm pe eurodeputaţii pe care Roma îi trimite în Parlamentul European de la Strasbourg. Putem chiar să candidăm la alegerile parlamentare europene pentru un fotoliu de eurodeputat. Dar nu vom avea dreptul de a alege si a fi aleşi la alegerile naţionale, pentru Parlamentul Italiei.

3) Vom avea dreptul de petiţie către Parlamentul European, indiferent unde locuim.

4) Vom avea dreptul să ne adresăm mediatorului european cu o reclamaţie privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor UE, indiferent unde locuim.

5) Dacă ajungem într-un stat din afara UE, în care România nu are ambasadă sau consulat, putem beneficia de protecţie din partea reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre UE, care există acolo.

103

6) Diplomele noastre de licenţă şi calificările profesionale vor fi recunoscute în toate cele 27 de state UE. Un student ar putea studia un semestru în Târgu-Mureş, un semestru în Lisabona, un alt semestru la Berlin, beneficiind de recunoaşterea reciprocă a examenelor prin sistemul de credite transferabile, şi chiar cu bursă Erasmus de la UE.

7) Vom putea cumpăra automobile occidentale şi alte mărfuri din ţările lor de origine şi să le aducem acasă fără să mai plătim taxe vamale. Putem vinde mărfuri româneşti liber în Occident. Produsele occidentale de bună calitate vor invada piaţa românească, fără să plătească vamă. Putem derula afaceri liber în Occident, inclusiv în domeniul serviciilor (taximetie, hoteluri), comerţului, industriei. 8)Piaţa românească va fuziona cu piaţa germană, italiană, franceză, care au fuzionat deja între ele, formând Piaţa unică europeană. Va trebui să facem faţă concurenţei cu firmele germane, italiene, franceze, britanice, să fim competitivi pe piaţă. Produsele fabricate în România vor respecte standardele de calitate europene. Toate acestea sunt foarte dificile pentru firmele româneşti, unele vor falimenta. Consumatorul va cumpăra produse de calitate europeană, dar la preţuri mai mari, tot europene.

9) Preţurile vor creşte şi se vor alinia la cele occidentale. Dar şi nivelul de trai al românilor va trebui să crească în acelaşi sens. România va deveni o societate capitalistă şi democratică după model occidental.

10) Respectarea drepturilor omului şi a legilor ca în Occident va avea o garanţie reală în UE.

11) Vom putea putea candida si vota pe eurodeputaţii pe care regiunea noastră îi va trimite în Parlamentul European de la Strasbourg. În iunie 2004, noi vom vota pentru prima dată la alegeri europene. România va fi reprezentată corect în toate instituţiile UE, participând la procesul decizional european, sporindu-şi influenţa şi prestigiul în lume. Limba română va deveni una dintre limbile oficiale ale UE, iar documentele importante ale UE vor fi traduse şi în limba română.

12) România europeană se va bucura de pace, stabilitate, integritate, menţinerea graniţelor existente, suveranitate, prosperitate. Se vor înfiinţa regiuni de dezvoltare, pe criterii economice, pentru a absorbi fonduri de la UE. În mod voluntar, ca toate ţările membre România îşi va limita propria suveranitate naţională, delegând o parte

104

din atributele suveranităţii sale către instituţii supranaţionale (Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie), în domeniul economic. Dar România va fi membru cu drepturi depline şi egale în conducerea UE. În unele instituţii, statele sunt reprezentate proporţional cu populaţia lor. Având o populaţie mai numeroasă, ţara noastră va fi mai bine reprezentată decât Ungaria, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Cehia, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca. In instituţiile UE, România va avea :

1) în Parlamentul European –33eurodeputaţi din 732, aleşi de noi prin vot universal.

2) în Consiliul European-1membru din 27(preşedintele ţării sau primul-ministru).

3) în Consiliul de Miniştri-14voturi din 345, deci 5,49% din totalul voturilor necesare adoptării unei decizii cu majoritate calificată şi 15,38% din voturile necesare blocării deciziilor.

4) în Comisia Europeană- 1comisar european român din 27.5) în Curtea de Justiţie Europeană-1judecător.6) în Tribunalul de Primă Instanţă-1judecător.7) în Comitetul Economic şi Social-15membri din 344, aleşi

de noi prin vot universal.8) în Comitetul Regiunilor-15membri din 344, aleşi de noi

prin vot universal.9) în Curtea de Conturi-1membru din 27.10) în Consiliul General al Băncii Centrale Europene-1

membru din 29 (guvernatorul BNR)11) în Consiliul Guvernatorilor la Banca Europeană de

Investiţii-1membru din 27 (ministrul de finanţe), plus un număr adecvat de directori în Consiliul Director.

Negocierile de aderareNegocierile determină condiţiile de integrare în Uniunea

Europeană a fiecărui stat candidat.302 Până la data aderării la Uniune, statele trebuie să adopte acquis-ul, respectiv legislaţia construită pe baza Tratatelor fondatoare ale UE (Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa), şi chiar a Constituţiei UE. NU SE NEGOCIAZĂ DACĂ ROMÂNIA VA ADOPTA ŞI APLICA SAU NU LEGISLAŢIA

302 Tema nr.20, Infoeuropa.

105

COMUNITARĂ. România SE ANGAJEAZĂ SĂ ADOPTE ŞI SĂ APLICE ACQUIS-UL COMUNITAR IN ÎNTREGIME,iar Comisia europeană verifică acest lucru, inclusiv prin rapoartele de ţară prezentate anual în luna octombrie. ROMÂNIA NEGOCIAZĂ DOAR TERMENELE ÎN CARE CANDIDATUL VA ADOPTA ŞI APLICA ACQUIS-UL ŞI, ÎN SPECIAL, EVENTUALELE ARANJAMENTE DE TRANZIŢIE, care vor fi strict delimitate în timp şi condiţiile de aplicabilitate. În contextul unor aranjamente similare anterioare, unor state membre proaspăt intrate în Uniune le-a fost permis să parcurgă în etape (stabilite cu exactitate în cursul negocierilor) procesul necesar până la respectarea, în întregime, a prevederilor anumitor legi şi reglementări. Înţelegeri similare se încheie şi între UE şi România. S-a mai negociat numărul reprezentanţilor României în instituţiile UE, contribuţia României la bugetul UE, sumele de bani pe care UE le va aloca României prin participarea la programe europene, la fondurile structurale ale UE.

Guvernul României, reprezentat de ministrul negociator-şef Vasile Puşcaş (în anii 2000-2004), negociază cu UE, reprezentată de Consiliul de Miniştri (la nivel de miniştri, adjuncţi ai miniştrilor, sau COREPER) şi de Comisia Europeană (prin comisarul pentru extindere Gunter Verheugen sau Directoratul General pentru Extindere), reuniţi toţi în cadrul unor conferinţe de negociere.

1) Se realizează mai întâi o examinare analitică (denumită screening) bilaterală a acquis-ului pentru a identifica acele domenii în care România va avea dificultăţi în aplicarea aquis-ului la data aderării.

2) Apoi, pentru fiecare capitol de negociere, Guvernul României îşi pregăteşte poziţia de negociere sub forma unui document de poziţie, cuprinzând propunerile sale.

3) La acest document de poziţie, UE răspunde cu prezentarea propriei poziţii de negociere, denumită poziţia comună a UE. Proiectul de poziţie comună este pregătit de Comisia Europeană şi este aprobat în unanimitate de statele membre, de Consiliul de Miniştri, apoi este prezentat de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri (deţinută prin rotaţie de către statele membre pe intervale de câte şase luni).

4) Se negociază un compromis între cele două poziţii. Comisia Europeană are rolul de a identifica acele concesii reciproc acceptabile.

106

5) Când România şi UE se pun de acord, capitolul respectiv se închide provizoriu303. În momentul în care se ajunge la o poziţie comună între România şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră închis provizoriu.

Închiderea provizorie a capitolului de negociere reprezintă o confirmare a faptului că angajamentele asumate de statul candidat cu privire la adoptarea legislaţiei din domeniul respectiv sunt considerate realizabile. Un criteriu de o importanţă similară în închiderea provizorie a capitolului respectiv este evaluarea capacităţii administra-tive şi instituţionale de a aplica legislaţia, în forma agreată. Până acum, nu au existat solicitări (din partea Comisiei Europene) de a redeschide capitole de negociere. Închiderea tuturor celor 31 de capitole constituie adoptarea acquis-ului comunitar de către statul candidat, îndeplinind astfel unul dintre criteriile de aderare. Ritmul negocierilor este dictat de gradul de pregătire a statului candidat şi de complexitatea subiectului.

România încheie negocierile de aderare până la sfârşitul anului 2004, va semna Tratatul de aderare în 2005 şi va adera efectiv în 2007.

Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul tratatului de aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului şi apoi Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare statelor membre şi statului candidat România. În anumite cazuri, acest lucru se face prin referendum. Tratatul intră în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, la data aderării. Fiecare stat membru va trebui să ratifice tratatele de aderare, de obicei printr-un act al Parlamentului. Dezbaterile provocate cu acest prilej dau posibilitatea reprezentanţilor poporului din fiecare stat membru să-şi expună părerea cu privire la extindere. Aprobarea publică a extinderii este exprimată în principal prin procedura de aprobare a Parlamentului European, precum şi prin ratificarea fiecărui stat membru şi a fiecărui stat candidat, în unele ţări fiind necesară organizarea unui referendum.

Capitolele de negociere

303 Guvernul României, ABC-ul integrării în UE, Bucureşti, 2004, p.47.

107

Capitolele de negociere au rezultat ca urmare a divizării (din raţiuni metodologice) a acquis-ului comunitar, care reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce unesc statele membre în cadrul Uniunii Europene. Cele 31 de capitole constituie cadrul de negociere dintre statele candidate şi Uniunea Europeană.

Capitolul 1 - Libera circulaţie a mărfurilorCapitolul 2 - Libera circulaţie a persoanelorCapitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilorCapitolul 4 - Libera circulaţie a capitaluluiCapitolul 5 - Dreptul societăţilor comercialeCapitolul 6 - Politica în domeniul

concurenţeiCapitolul 7 – AgriculturaCapitolul 8 – PescuitulCapitolul 9 - Politica în domeniul

transporturilorCapitolul 10 – ImpozitareCapitolul 11 - Uniunea economica şi

monetaraCapitolul 12 - StatisticaCapitolul 13 - Politica socială şi ocuparea

forţei de muncăCapitolul 14 - EnergieCapitolul 15 - Politica industrialăCapitolul 16 - Întreprinderile mici şi mijlociiCapitolul 17 - Ştiinţa şi cercetareaCapitolul 18 - Educaţie, formare

profesională şi tineretCapitolul 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia

informaţieiCapitolul 20 - Cultura şi politica în domeniul

audiovizualuluiCapitolul 21 - Politica regională şi

coordonarea instrumentelor structuraleCapitolul 22 - Protecţia mediului

înconjurător

108

Capitolul 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii

Capitolul 24 - Justiţia şi afacerile interneCapitolul 25 - Uniunea vamalăCapitolul 26 - Relaţii externeCapitolul 27 - Politica externă şi de

securitate comunăCapitolul 29 - Dispoziţii financiare şi

bugetareCapitolul 30 - InstituţiiCapitolul 31 - Altele

PARTEA V

ESEU BIBLIOGRAFIC

1. Incursiune în istoriografia ideii de Europă Unită

109

Istoriografia occidentală a relevat importanţa Planului Briand atât din perspectiva relaţiilor internaţionale interbelice, cât mai ales din perspectiva istoriei ideii de Europă unită. Astfel, istoricul Jean-Baptiste Duroselle (prof. la Univ. Paris-Sorbonne) în lucrarea clasică Histoire des relations internationales de 1919 à nos jours, abordează Planul Briand ca act al politicii de securitate colectivă promovată de Franţa pe scena internaţională interbelică. Duroselle consideră eşecul Planului Briand drept primul eşec al securităţii colective. Autorul încadrează Planul Briand în capitolul „Primele eşecuri ale securităţii colective (1929-1933)”, după capitolul „Europa la apogeul securităţii colective (1925-1929)”. Duroselle insistă asupra propunerii lui Briand de a extinde la toate statele europene regimul de securitate creat prin Pactul de la Locarno şi asupra faptului că marile puteri au respins acest proiect, iar Germania a încercat chiar un Anschluss economic304. În cartea L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, Payot, 1965, Duroselle acordă o mare importanţă Proiectului Briand, în seria tentativelor guvernamentale de organizare europeană. Istoricul francez încadrează Proiectul Briand în categoria numeroaselor planuri de Europă unită prin consimţământul reciproc, avansate de intelectuali de-a lungul secolelor, cu menţiunea că ministrul de externe francez a ridicat la nivel guvernamental această veche utopie, pentru prima dată. Dar Briand s-a limitat la un proiect interguvernamental, nu a prevăzut instituţii supranaţionale, remarcă Duroselle. Lucrarea sugerează menirea Proiectului Briand de a suplini carenţele sistemului internaţional Versaillez, care nu putea garanta pacea. Planul francez a eşuat deoarece pulsul european, era foarte slab în acea vreme a crizelor şi naţionalismelor, explică Duroselle305.

Duroselle, Denis de Rougemont, Bernard Voyenne, Henry Brugmans, Jean-Luc Chabot, Charles Zorgbibe, Pierre Milza, Serge Berstein, Peter M. Stirk, Walter Lipgens, Andrea Bosco, Eliza Campus şi Ladislau Gyemant, subliniază caracterul Planului Briand de precursor al integrării europene postbelice306.

304 Jean-Baptiste Duroselle, Histoire des relations internationales de 1919 à nos jours, Paris, Armand Collin, 2001, ediţia a 12 a, vol. I, p. 137-140.305 Idem, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, Payot, 1965 p.315-331.306 Denis de Rougemont, Vingt-huit siècles d’Europe, Paris, 1961 ; Bernard Voyenne, Histoire de l’idée européenne, Paris, 1965 ; Henry Brugmans,

110

Planul Briand este abordat în numeroase lucrări occidentale în special franceze. Nu este menirea demersului nostru să analizeze istoriografia occidentală a problemei. Vom remarca însă două lucrări de referinţă. Mai întâi, teza de doctorat în ştiinţe politice la Universitatea Grenoble susţinută şi publicată în 1978 de Jean-Luc Chabot analizează aprofundat „ideea de Europă unită” în perioada interbelică. El analizează din perspectivă politologică „ideologia europeistă”, sub toate aspectele. În acest context, Chabot consideră Planul Briand ca fiind „tentativa instituţională în cadrul Societăţii Naţiunilor (sept. 1929 – sept. 1932)” de înfăptuire a ideii Europei Unite. Chabot tratează propunerea Briand ca gest politic şi ca ideologie, constatând lipsa de claritate juridică a conceptelor folosite de ministrul de Externe francez. El explică eşecul iniţiativei franceze prin faptul că majoritatea ţărilor continentului nu au vrut să abandoneze nimic din atributele lor suverane pentru a construi ceva în comun. Eşecul acestei tentative instituţionale în cadrul Ligii Naţiunilor antrenează pierderea influenţei curentului european în societate. Mişcările europene se consolează cu ideea antantelor regionale în perspectiva unei dorite Uniuni Europene, dar Europa se dezbina tot mai mult, după cum aprecia Chabot307.

Cea mai importantă carte dedicată reacţiilor ţărilor europene la Proiectul Briand este culegerea de studii apărută sub titlul Le Plan Briand d’Union fédérale européenne, în 1998, editată de istoricii elveţieni Antoine Fleury şi Lubor Jilek308. Volumul reuneşte lucrările prezentate la colocviul internaţional de la Geneva din septembrie 1991, pe această temă. Istorici reprezentativi din aproape toate ţările continentului prezintă reacţiile statelor lor la Planul Briand, valorificând rezultatele respectivelor istoriografii naţionale şi documente din arhivele diplomatice din aproape toate capitalele europene. Astfel, istoricii germani Martin Vogt şi Peter Krűger au

L’idée européenne 1920-1970, Bruges, 1971 ; Charles Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, Paris, PUF, 1993, p. 9-11 ; Pierre Milza şi Serge Berstein, Istoria secolului XX, Bucureşti, Ed. ALL, 1998, p. 46 ; Peter M. R. Stirk, European Unity in context. The Interwar Period, London 1989, p84-98307 Jean-Luc Chabot, L’idée d’Europe unie de 1919 à 1939, Grenoble, 1978.308 Antoine Fleury şi Lubor Jilek (ed.), Le Plan Briand d’Union fédérale européenne, Ed. Peter Lang, Berna, 1998.

111

analizat cu acribie poziţia negativă a Berlinului faţă de planul francez, istoricul italian Marta Petriccioli a reliefat diferenţele de opinii între Mussolini şi Dino Grandi privind răspunsul nefavorabil al Italiei, Robert Boyce a explicat reacţia ostilă a Londrei în contextul crizei liberalismului britanic. Andrea Bosco a cercetat în detaliu modul în care factorii de răspundere din Foreign Office au formulat interesele mondiale ale Imperiului Britanic faţă de Europa şi de Proiectul Briand. Istoricul maghiar Mária Ormos a prezentat reacţia Ungariei într-o lumină favorabilă, încercând să atenueze realitatea răspunsului revizionist al guvernului de la Budapesta, ostil Planului Briand. Istoricul maghiar Magda Adám identifică punctele de convergenţă în poziţiile statelor danubiene faţă de proiectele franceze de integrare. Istoricul rus Zinaida Belousova relevă atât atitudinea antieuropeană a lui Stalin, cât şi dificultatea studierii arhivelor sovietice.

Istoricul bulgar Milena Semkov evidenţiază răspunsul pozitiv al guvernului Liapcev la Planul de UE, în timp ce presa de la Sofia rămânea naţionalistă revizionistă. Istoricul slovac Bohumila Ferencuhova tratează receptarea Planului Briand în Cehoslovacia, istoricul iugoslav Milan Vanku menţionează poziţia Belgradului, iar specialiştii polonezi Joseph Laptos, Andrzej Chrzanowski şi Tomasz Schramm relevă locul proiectelor paneuropeniste în istoria ţării lor. Academicianul Dan Berindei abordează politica favorabilă a României faţă de Planul Briand, având meritul de a introduce această temă în circuitul ştiinţific occidental. Răspunsul oficial al Madridului şi atitudinea elitelor spaniole, inclusiv a lui Ortega y Gasset sunt prezentate în lucrările a patru autori spanioli. Reacţiile Portugaliei, Greciei, Albaniei, Austriei, Lituaniei, Letoniei, Norvegiei, Danemarcei, Elveţiei, Olandei şi Belgiei sunt tratate de istorici din ţările respective. Studiile din volum sunt grupate în cinci secţiuni:

I „Intelectuali şi mişcări favorabile ideii europene” (reunind 4 lucrări),

II „Aspecte economice ale proiectelor de Uniune Europeană” (reunind 4 studii),

III „Mediile politice şi opinia publică” (reunind 5 lucrări), IV „Poziţia unor instituţii internaţionale” (reunind trei lucrări

referitoare la Societatea Naţiunilor, Institutul Internaţional de Agricultură de la Roma şi Internaţionala verde a partidelor ţărăneşti) şi

112

V „Răspunsurile guvernelor la Planul Briand„ (cuprinzând 21 de studii)309.

Cartea are meritul de a releva reacţiile la Planul Briand atât ale marilor puteri, cât şi ale ţărilor mici şi mijlocii din Europa Centrală şi de Sud-Est, din sudul şi din nordul continentului, ale mediilor politice şi intelectuale şi ale opiniei publice din aceste ţări.

Până în 1998 istoriografia occidentală a tratat numai atitudinile marilor puteri vest-europene faţă de Planul Briand, ignorând în special ţările Europei de Est. Regimurile comuniste ostile Comunităţilor Europene postbelice nu au permis publicarea în ţările est-europene a unor lucrări ample despre Planul Briand de Uniune Europeană. După revoluţiile din 1989, istoricii din aceste ţări au putut releva tradiţiile reale ale aspiraţiilor de integrare europeană ale popoarelor lor.

Astfel, academicianul Dan Berindei, în studiul menţionat, încadrează răspunsul României la planul francez de Uniune Europeană în liniile directoare ale politicii externe româneşti, care urmărea menţinerea păcii, a independenţei şi integrităţii ţării. Autorul analizează documentul pregătitor elaborat de consilierul de legaţie Barbu Constantinescu, care se pronunţa pentru acceptarea Planului Briand, cu rezerve faţă de Comitetul politic al marilor puteri, faţă de prioritatea politicului şi de imprecizia planului. În opinia lui Dan Berindei, răspunsul oficial al guvernului român (8 iulie 1930) a reprezentat un consimţământ cu rezerve. România cerea o colaborare mai întâi economică, respectarea integrităţii, suveranităţii şi egalităţii statelor, suprimarea Comitetului politic, o procedură graduală de construcţie europeană. Autorul subliniază rolul lui Titulescu, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor care a dezbătut Planul Briand. Titulescu a pledat pentru Uniunea Europeană la Universitatea Cambridge şi a reprezentat România la Comisia de Studiu pentru Uniunea Europeană, după cum relevă documentele sale diplomatice publicate în volum, pe care se întemeiază Dan Berindei. Valorificând cu măiestrie atât izvoare editate, cât şi documente noi din Arhiva MAE, autorul stabileşte cu precizie anumite aspecte esenţiale ale

309 Ibidem.

113

poziţiei României, pe care o face astfel cunoscută mediilor academice occidentale de astăzi310.

În aceleaşi medii se remarcă teza de doctorat susţinută la Sorbona de istoricul francez de origine română Traian Sandu, sub coordonarea profesorului Jacques Bariéty (din comisie făcând parte şi profesorii Vasile Vesa, Jean-Paul Bled, Catherine Durandin). Pe baza tezei sale, Traian Sandu a publicat cartea Le système de sécurité français en Europe centre-orientale. L’exemple roumain 1919 -1939 Paris, L’Harmattan, 1999. El a analizat în cap. IX Planul Maniu de Confederaţie danubiană şi reacţia guvernului de la Bucureşti la Planul Briand sub aspectul politicii de securitate franceze şi româneşti în perioada ianuarie 1929 – decembrie 1930. Întemeindu-se pe arhivele diplomatice de la Paris şi Bucureşti, Traian Sandu consideră că Franţa a aderat efemer la Planul Maniu (febr.-iun. 1929), iar România a aprobat în principiu Planul Briand în septembrie 1929. România a aderat cu rezerve la Planul Briand în 1930 în ciuda faptului că Franţa a abandonat România în faţa ameninţării sovietice din 1930. Autorul conchide că România a dat un răspuns favorabil la Memorandumul Briand, chiar dacă restauraţia carlistă a iscat unele suspiciuni trecătoare în relaţiile româno-franceze. În acest context, Traian Sandu se referă şi la contractele franco-române prin care Bucureştiul cumpăra de la Paris material de război311.

Planul Briand a fost analizat şi din perspectiva relaţiilor româno-britanice. Istoricul Gheorghe Paşcalău analizează comparativ atitudinile diferite ale României şi Angliei faţă de Planul Briand, dedicând acestei probleme un subcapitol în cartea sa Relaţii politice româno-engleze (1929-1933). Paşcalău evidenţiază atitudinea pozitivă a guvernului şi a presei româneşti faţă de proiectul francez, cu sublinierea principiului respectării suveranităţii şi integrităţii statelor în Uniunea Europeană propusă. Ziarele româneşti au reflectat şi poziţia negativă adoptată de guvernul britanic şi de presa londoneză care accentuau angajarea Angliei faţă de propriul imperiu colonial, în detrimentul Europei. Politica Angliei şi a statelor revizioniste au 310 Dan Berindei, „La Roumanie et le Plan Briand” în Antoine Fleury şi Lubor Jilek (ed.), Le Plan Briand d’Union fédérale … p.461-472.311 Traian Sandu, Le système de sécurité français en Europe centre-orientale. L’exemple roumain 1919-1939 Paris, L’Harmattan, 1999, p. 319-360.

114

cauzat eşecul Planului Briand, apreciază autorul. El remarcă divergenţele româno-engleze privind atât proiectul Briand, cât şi problema revizuirii tratatelor312.

Istoricul Eliza Campus, după o viaţă dedicată cercetării relaţiilor internaţionale interbelice şi politicii externe a României, ne oferă o valoroasă sinteză privind Ideea federală în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1993. Autoarea consideră că ideea federală este o trăsătură caracteristică a istoriei secolului XX, oferind soluţii pentru evoluţia Uniunii Europene actuale şi pentru convieţuirea paşnică între state. Eliza Campus semnalează mai întâi planurile federale concepute de A.C. Popovici şi de împăratul Carol de Habsburg, analizează planul francez de Confederaţie danubiană (1918-1919), planul de Uniune vamală austro-germană (1931) şi Planul Tardieu de Confederaţie danubiană (1932), Planul Briand de Uniune Europeană, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Planul Briand beneficiază de un capitol consistent, fiind singurul demers paneuropean, în timp ce toate celelalte sunt proiecte şi organizaţii regionale. Eliza Campus relevă relaţia dintre concepţia paneuropeană a lui R. Coudenhove-Kalergi şi Planul Briand, considerat ca „soluţie pentru salvgardarea păcii şi securităţii europene”, în faţa ascensiunii revizionismului313.

Briand a prezentat schiţa planului său în faţa primei conferinţe europene (septembrie 1929), apoi a propus Memorandumul francez, la care guvernele europene au trebuit să răspundă. Autoarea descrie cu precizie Memorandumul Briand şi trece în revistă răspunsurile guvernelor, urmând grila Raportului oficial francez. Lucrarea pune în evidenţă atitudinea favorabilă a României şi pledoaria pro-europeană a lui Titulescu, în contrast cu revizionismul Germaniei, Italiei, Ungariei şi Bulgariei şi cu poziţia obstrucţionistă a Angliei. Eliza Campus consideră că a doua conferinţă europeană (septembrie 1930) s-a încheiat sub semnul colaborării, prin rezoluţia de înfiinţare a Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană. În viziunea sa, Planul Briand, „deşi poseda în nucleul său de bază interese de mare putere, a conţinut 312 Gh. Paşcalău, Relaţii politice româno-engleze 1929-1933, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 98-109, subcapit. „Anglia, România şi planul Briand de Uniune federală europeană”.313 Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1993, p. 51-82.

115

totuşi multe idei cu caracter efectiv democratic federal”, idei viabile care pot servi drept model integrării europene actuale. Eliza Campus consideră că şi Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică au avut la bază o concepţie federală democratică, definită ca „asocierea, pe baze reale democratice, a unor state suverane, respectând cu stricteţe principiul deplinei egalităţi în drepturi şi respingând, concomitent, orice formă de predominare”. Autoarea distinge foarte clar între generosul Plan Briand şi celelalte planuri federative (cel francez de Confederaţie danubiană din 1919, planul de Uniune vamală austro-germană din 1931 şi Planul Tardieu din 1932) care serveau numai interesele marilor puteri şi ale marilor trusturi, împotriva unor ţări mici ale zonei314. Ea susţine categoric că revizionismul a fost „principalul factor care a împiedicat înfăptuirea Uniunii Europene”. Totuşi, în opinia noastră, cauzalitatea eşecului Planului Briand este mai complexă, după cum demonstrăm în cap. II .

Eliza Campus afirmă de nenumărate ori că Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică au avut „caracter federal”. Nu putem fi de acord cu aceste afirmaţii, deoarece se ştie că nici una dintre cele două alianţe nu a avut nici guvern federal unic, nici parlament federal unic, nici curte de justiţie unică, nici un şef de stat federal, nici armată federală, nici poliţie federală, nici constituţie federală. Considerăm că Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică erau doar alianţe politico-militare defensive împotriva revizionismului Ungariei şi respectiv Bulgariei, nici măcar nu erau alianţe erga omnes. Ele au constituit organizaţii internaţionale cu caracter inter-guvernamental, care funcţionau prin conferinţe periodice ale miniştrilor de externe. Considerăm că nici Planul Briand nu avea caracter federal, ci doar confederal, inter-guvernamental, propunând crearea unei organizaţii interguver-namentale315, fapt argumentat în cap. I al tezei.

Tematica abordată de Eliza Campus este aprofundată de Gheorghe Sbârnă în lucrarea: Românii şi proiectele federale europene interbelice, Bucureşti, 2002, tratând:

I. „Planuri şi proiecte federale europene în primul deceniu interbelic”;

II. „Românii şi Proiectul Briand”;

314 Ibidem.315 Ibidem.

116

III. „România şi Planul Tardieu”; IV. „Conferinţele balcanice – un nou model de gândire şi

acţiune pentru o federaţie regională europeană”. Gh. Sbârnă dedică un capitol consistent reacţiilor româneşti la Planul Briand, referindu-se la o serie de articole publicate în presa vremii. Lucrarea se bazează numai pe izvoare editate, nu apelează la documente de arhivă. Este de apreciat, în special, publicarea în acest volum a unui număr de 46 de documente privind proiectele federale europene interbelice, reprezentând în special articole semnate de politicienii şi publicişti, apărute în gazetele timpului316.

Din perspectiva istoriei relaţiilor internaţionale, prof. univ. dr. Viorica Moisuc remarcă semnificaţia Proiectului Briand pentru organizarea păcii şi securităţii generale după primul război mondial. Iniţiatorul Pactului Briand-Kellogg a propus o Uniune Europeană care copia instituţiile Societăţii Naţiunilor. Autoarea apreciază că Planul Briand nu s-a bucurat de simpatie, deoarece majoritatea statelor nu voiau să-şi ştirbească suveranitatea şi respingeau ideea copierii Ligii Naţiunilor. Factorii care au concurat la eşecul proiectului francez au fost: „interesele foarte diferite ale marilor puteri, paralelismul cu Societatea Naţiunilor, aprehensiunile micilor state, foarte atente la orice le-ar fi adus atingere suveranităţii lor”, conchide istoricul Viorica Moisuc 317.

În lucrarea Europa în derivă (1918-1940). Din istoria relaţiilor internaţionale (2001), profesorii univ. dr. ieşeni Ioan Ciupercă şi Emilian Bold remarcă însemnătatea Planului Briand şi caracterul său vizionar, menţionând şi opinia lui Titulescu în această privinţă318.

George Ciorănescu abordează Planul Briand din perspectiva istoriei ideii federaliste şi a rolului românilor în această istorie. Personalitate marcantă a exilului românesc, George Ciorănescu (1918-1993) a fost un om politic distins şi un intelectual de o reală valoare. Refugiat în Occident în 1947, el a militat împotriva comunismului la

316 Gheorghe Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002.317 Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 142-143. 318 Emilian Bold, Ioan Ciupercă, Europa în derivă (1918-1940). Din istoria relaţiilor internaţionale,Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2001.

117

Radio Europa Liberă (unde a deţinut funcţii de răspundere între 1955-1984) şi a avut un rol activ în mişcarea pentru unificare europeană (cofondator al NEI - Mişcarea democrat-creştină pentru integrarea europeană - în 1948, deputat de Viena în Parlamentul European în 1954), membru al Mişcării Federaliste Europene în 1984). Erudit de formaţie enciclopedică, Ciorănescu este autorul a peste 100 de lucrări pe teme istorice, politice, economice, literare etc319. Între acestea, remarcabilă este opera sa de tinereţe, Românii şi ideea federalistă, reprezentativă pentru concepţia care l-a călăuzit o viaţă. Este teza sa de doctorat în ştiinţe politice, susţinută la Universitatea Cluj în 1946 care, rămasă nepublicată până în 1996, îşi păstrează pe deplin valoarea ştiinţifică şi semnificaţia. Lucrarea are la bază o documentaţie bogată, cuprinzând documente, presă şi opere publicate, dar nu face apel la izvoarele arhivistice.

Elaboratul său are o dublă valoare, fiind atât o analiză pertinentă a proiectelor politice promovate de diferite personalităţi, cât şi o sinteză de anvergură cuprinzând un segment important de istoria ideilor în epocile modernă şi contemporană. George Ciorănescu şi-a concentrat demersul asupra planurilor de organizare a Europei Centrale într-o construcţie de tip federal, problemă acută în perioada imediat postbelică, redevenită temă de reflecţie în epoca post-comunistă. El prezintă succesiunea de planuri federaliste care au pornit din spaţiul românesc sau vizau acest spaţiu, precum şi motivaţiile care le-au generat. O galerie impresionantă de personalităţi apare într-o nouă lumină: primii federalişti - Ignatie Martinovici, Napoleon I, Mihail Sturdza; revoluţionarii munteni care visau o nouă Europă democratică, grupaţi apoi în jurul lui Mazzini: N. Bălcescu, D. Brătianu, I. Eliade, Gh. Sion; exponenţii mişcării naţionale din Ardeal, care se opuneau anexării la Ungaria: S. Bărnuţiu, A. Şaguna, A. Iancu, Al. Mocioni, A. C. Popovici, Al. Vaida Voevod. Eruditul autor denunţă politica expansionistă a Germaniei în spaţiul Mitteleuropei şi prezintă interesul Franţei în epoca interbelică de a crea o confederaţie dunăreană care să contracareze tentativele rivalei sale. În acest context, Ciorănescu priveşte Mica Înţelegere ca o construcţie

319 George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1996, 184 p.

118

federalistă şi analizează reacţiile la Planul Tardieu: poziţia favorabilă a PNŢ exprimată de Maniu, Mihalache, Madgearu şi atitudinea negativă a guvernului Iorga, opiniile exprimate de personalităţi maghiare ca Istvan Bethlen, Elemer Hantos etc. Deosebit de semnificativă este şi prezentarea impactului proiectului paneuropean al lui Briand asupra statelor europene, în special a României. Concluzia operei lui Ciorănescu este însă surprinzătoare: el se opune proiectului federalist central-european din 1946, sesizând interesele anti-româneşti care l-au generat. Dar din perspectiva interesului naţional, autorul se declară un federalist convins, militând în 1946 pentru o federaţie balcanică, apoi vreme de decenii - pentru integrarea vest-europeană, afirmând vocaţia României de a participa la o unificare pan-europeană.

Istoricii Vasile Vesa şi Adrian Ivan acordă o atenţie aparte Proiectului Briand în excelenta sinteză Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001. Lucrarea analizează Planul Briand în cadrul capitolului dedicat istoriei ideii europene, ca act precursor al integrării europene postbelice. Autorii sunt preocupaţi în special de problema raportului dintre suveranitatea naţională şi supranaţionalitate în cadrul proiectului francez, influenţat puternic de mişcarea paneuropeană a contelui Richard Coudenhove-Kalergi. Rod al mentalităţii epocii sale, Planul Briand nu putea propune instituţii supranaţionale federale. Autorii remarcă impactul şi dezbaterea de idei pe care Planul Briand a generat-o în rândul ţărilor europene, favorizând „mai mult ca niciodată până la el trecerea ideii unificării Europei din sfera utopiilor filosofico-poetice în planul realizărilor concrete”. 320

Un alt universitar clujean, Ladislau Gyémánt, în valoroasa lucrare Preistoria construcţiei europene(1999), dedică un capitol mişcării paneuropene şi Proiectului Briand. Planul Briand este încadrat în seria de proiecte care, de la Carol cel Mare până la rezistenţa antifascistă alcătuiesc, în concepţia autorului, „preistoria construcţiei europene”. Istoria construcţiei europene cuprinde doar epoca postbelică. Aceasta în vreme ce alţi autori consideră Planul Briand ca parte a istoriei ideii de Europă unită. Valorificând în special

320 Vasile Vesa şi Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001, p. 33-37.

119

rezultatele istoriografiei germane, Ladislau Gyémánt analizează cu acribie dimensiunile ideologice şi diplomatice ale Planului Briand, insistând asupra impactului acestuia în relaţiile franco-germane. Răspunsul Germaniei a fost decisiv pentru eşecul planului francez. Atitudinile negative ale Angliei, Italiei, Ungariei, Uniunii Sovietice, ale presei fasciste şi revizioniste sunt menţionate în lucrare. Nu se aminteşte poziţia României. Autorul remarcă pe bună dreptate că Briand a propus un proiect nu federativ, ci confederativ, pentru a menaja susceptibilităţile naţionaliste ale epocii şi a căuta un compromis. Planul Briand a reprezentat momentul culminant al politicii de reconciliere franco-germană interbelică, iar după eşecul său ascensiunea forţelor naţionaliste totalitare a pregătit calea spre al doilea război mondial, conchide Ladislau Gyémánt321.

Cartea profesorului Ovidiu Pecican (de la aceeaşi Facultate de Studii Europene), Europa, o idee în mers, Cluj Napoca, 1997, este de o factură diferită. Lucrarea nu abordează Planul Briand, dar publică un număr de articole semnate de personalităţi din România interbelică, precum Dimitrie Gusti, I. G. Duca, O. Tăslăuanu şi Paul Zarifopol pe tema Uniunii Europene322.

Profesorul universitar clujean Marcel Ştirban, în lucrarea Politica externă a României în perioada interbelică, apărută în 1993, analizează şi publică integral interpelarea lui Iuliu Maniu din aprilie 1934, adresată ministrului de Externe Titulescu. Maniu îşi promova atunci proiectul de confederaţie central-sud-est europeană, iar Titulescu vorbea despre integrarea statelor şi spiritualizarea frontierelor323.

În monografia sa dedicată lui Iuliu Maniu, istoricul Ioan Scurtu publică aceeaşi interpelare a liderului PNŢ pe tema Confederaţiei central-sud-est europene324.

Într-o altă monografie Iuliu Maniu, semnată de istoricul Apostol Stan, se analizează pe scurt concepţia confederalistă a omului politic

321Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 1999. 322 Ovidiu Pecican, Europa, o idee în mers, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 1997.323 Marcel Ştirban, Politica externă a României în perioada interbelică, Cluj-Napoca, 1993.324 Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, 1994.

120

ardelean. Apostol Stan menţionează şi faptul că Ion Mihalache împărtăşea această concepţie a lui Iuliu Maniu, pe care îl consideră un „european desăvârşit”325.

Istoricul Marin Nedelea analizează gândirea politică a lui G.G. Mironescu, menţionând discursurile sale în favoarea Planului Briand326.

Considerăm că istoriografia românească a remarcat importanţa Planului Briand şi a receptării sale în România atât din perspectiva istoriei ideii de Europă unită, cât şi din perspectiva relaţiilor internaţionale interbelice.

2. CARTEA ROMÂNIA ŞI PROIECTUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANĂ

Lucrările menţionate mai sus au deschis drumul pentru o cercetare cuprinzătoare şi aprofundată a problemei.

Aceasta este raţiunea pentru care propunem o cercetare monografică a acestui important capitol de istorie românească şi europeană, în cartea noastră Simion Costea, România şi Proiectul Briand de Uniune Europeană, Editura Universităţii Petru Maior, Târgu-Mureş, 2004. Demersul nostru îşi propune o contribuţie documentară şi interpretativă la reconstituirea istorică a politicii României faţă de Planul Briand şi la receptarea sa în societatea românească interbelică. Cartea tratează perioada cronologică cuprinsă între septembrie 1929 (data lansării Planului Briand) şi septembrie 1932 (data desfiinţării Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană, marcând eşecul proiectului francez). Reliefăm reacţia diplomaţiei româneşti la planul francez, dar şi strategia de politică externă a României vizând construirea Uniunii Europene în etape. Analizăm impactul Proiectului de Uniune Europeană în dezbaterea de idei din societatea românească interbelică. Subliniem însemnătatea asumării opţiunii paneuropeniste în 1930 pentru locul şi rolul românilor în istoria ideii de Europă unită. Este deci o teză de relaţii internaţionale,

325 Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1997.326 Marin Nedelea, Istoria României. Compendiu de curente şi personalităţi politice, Bucureşti, Ed. Niculescu, 1994, vol. II, p. 156-166.

121

tratând o problemă de politică externă a României şi o teză de istoria ideii de Europă unită327.

Elaboratul nostru se întemeiază in principal pe documente din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fondurile Geneva, Convenţii, România, Dosare Speciale, documente din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondurile Casa Regală, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ministerul Propagandei Naţionale, Microfilme Franţa, din Arhiva Quai d’Orsay. Nu omitem nici volumele de documente diplomatice publicate (britanice, franceze, germane, italiene), memoriile şi jurnalele. Menţionăm Arhiva Dimitrie Gusti de la Biblioteca Academiei Române şi fondul Saint-Georges de la Biblioteca Naţională a României. Periodicele politice şi culturale româneşti interbelice reprezintă surse de o importanţă aparte.

Concepţia istoriei relaţiilor internaţionale (avansată de Federico Chabod, Pierre Renouvin şi J.B. Duroselle) ne impune să nu ne limităm doar la aspectele diplomatice, ci să studiem şi „forţele profunde” (opinia publică şi grupurile de presiune). Am cercetat dezbaterea Planului Briand atât la nivelul guvernului şi Parlamentului, cât şi al partidelor politice, al elitei politice şi culturale a ţării, al presei literare şi al manualelor şcolare, al presei de mare tiraj. Duroselle demonstrează că pentru perioada anterioară anului 1936 (când au apărut sondajele de opinie) singurele mijloace accesibile oriunde în lume pentru a cunoaşte opinia publică sunt studierea presei şi a alegerilor parlamentare. Studierea presei ne relevă în general cunoaşterea opiniei unei elite. Pe de altă parte, ziarele caută să placă cititorilor lor, reproducându-le opiniile. Ziarele pot încerca şi să influenţeze publicul. Expresie a opiniei publice, presa este şi instrument de propagandă. Gazetele pot susţine interesele unor grupuri politice şi financiare328.

Am cercetat, cu mijloacele istoricului, cât de profund a pătruns ideea de Uniune Europeană în societatea românească, până la nivelul manualelor şcolare din învăţământul elementar şi al presei cotidiene de mare tiraj. Am avut în vedere şi „grupurile de presiune”:

327 Simion Costea, România şi Proiectul Briand de Uniune Europeană, Editura Universităţii Petru Maior, Târgu-Mureş, 2004, 400pagini.328 J.B.Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours, Paris, 1965, p. 225-260.

122

partidele politice cu liderii şi presa lor, minorităţile naţionale, bisericile, unele instituţii culturale, organizaţii nonguvernamentale.

În primul capitol al lucrării analizăm în detaliu geneza şi conţinutul Proiectului Briand de Uniune Europeană şi raportarea sa conceptuală la suveranitatea naţională. Abordăm reacţiile diplomatice ale Marilor Puteri care au hotărât soarta Proiectului Briand şi avansăm unele consideraţii privind cauzele eşecului său.Capitolul 2 al cărţii dezvoltă pe larg poziţia diplomatică a României faţă de Planul Briand. Am urmărit atitudinea României de-a lungul celor patru etape ale evoluţiei Planului Briand:

1) lansarea sa la Liga Naţiunilor în septembrie 1929; 2) Memorandumul Briand şi răspunsurile guvernelor (mai – august 1930);

3) dezbaterea chestiunii la Liga Naţiunilor în septembrie 1930;

4) discutarea problemei în Comisia de Studiu pentru Uniunea Europeană (1930 - 1932).

Capitolul 2 reconstituie atât reacţia României faţă de planul francez de Uniune Europeană cât şi iniţiativa României de integrare regională si paneuropeană în consens cu Proiectul Briand. Mai întâi trebuie studiate concepţiile miniştrilor români care au formulat strategia guvernului României de integrare regională şi paneuropeană. Investigăm apoi consultările iniţiate de România cu aliaţii săi din regiunea Europei Centrale în vederea adoptării şi aplicării acestei strategii. Cartea interpretează răspunsul guvernului României la Memorandumul Briand precum şi rolul conferinţei de la Sinaia în strategia sa activă de integrare economică regională şi paneuropeană.

Reconstituim poziţia României fată de Planul Briand la Adunarea Ligii Naţiunilor şi rolul lui Titulescu. În finalul capitolului, demonstrăm că politica externă a guvernelor Maniu şi Mironescu a fost confirmată şi susţinută de opţiunea regelui Carol II şi a Parlamentului României pentru Uniunea Europeană.

Capitolul 3 al cărţii insistă asupra receptării Planului Briand în societatea românească şi a dezbaterii de idei pe care a generat-o pe tema Uniunii Europene. Pentru aceasta utilizăm publicaţiile vremii şi manuscrise din „Arhiva Dimitrie Gusti” de la Biblioteca Academiei Române. Lucrarea acordă o atenţie deosebită poziţiei favorabile a PNL, cel mai de seamă partid de opoziţie al momentului, dar cu o

123

vocaţie guvernamentală dovedită. Întemeindu-ne pe presa vremii şi pe documente din Arhiva MAE, analizăm concepţiile lui I.G. Duca, Mircea Djuvara, C. Argetoianu şi V.V. Pella, în contextul doctrinei lor neoliberale. Luăm în considerare şi orientarea principalului organ de presă al partidului şi distingem punctele de convergenţă şi de divergenţă între poziţia liderilor liberali faţă de Planul Briand şi politica guvernului PNŢ.

Se remarcă opţiunea PSD pentru o Europă unită, în concordanţă cu orientarea Internaţionalei Socialiste. Nu neglijăm nici Partidul Poporului, apelând la ziarele sale „Îndreptarea” şi „Ţara Noastră” şi analizând concepţia senatorului averescan Octavian Tăslăuanu. Nu puteau lipsi câteva opinii ale extremei drepte româneşti privind Planul Briand de Uniune Europeană, de menţionat fiind cea a lui Nichifor Crainic, mentorul revistei „Gândirea”, doctrinar al ortodoxismului etnicist.

Lucrarea reliefează poziţiile adoptate de minorităţile naţionale din România faţă de ideea de Uniune Europeană, analizând concepţia exprimată de liderii Partidului Maghiar şi de reprezentantul minorităţii bulgare din România la Congresul Minorităţilor de la Geneva. Am cercetat presa maghiară, germană şi evreiască din România dar şi periodicele Bisericii Ortodoxe Române şi ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Remarcăm rolul Institutului Social Român, utilizând publicaţiile vremii şi „Arhiva D. Gusti” de la secţia manuscrise a Bibliotecii Academiei Române.

Se evidenţiază receptarea ideii de Europă unită în prestigioasele reviste cultural-literare ale ţării „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească” şi „Gândirea” şi modul în care mentorii lor şi respectivele grupări din jurul lor au înţeles să-şi asume sau nu promovarea acestei idei politice. O însemnătate aparte are presa cotidiană de mare tiraj, capabilă să aducă Planul Briand la cunoştinţa unor mase mari de cititori, să imprime ideea de Europă unită în straturi largi ale societăţii.

În capitolul de concluzii reliefăm semnificaţia faptului istoric că România şi românii şi-au asumat ideea de Uniune Europeană în perioada interbelică.

3. O perspectivă filosofică asupra ideii europene:

124

Andrei Marga, Filosofia unificării europene, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 1997, 392 p.

Autor al unei vaste opere filosofice de erudiţie, incluzând volumele Herbert Marcuse. Studiu critic, Cluj, 1980, Cunoaştere şi sens. Perspective asupra pozitivismului, Bucureşti, 1984, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jurgen Habermas, Cluj, 1985, Introducere în filosofia contemporană, Bucureşti, 1988, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Cluj, 1991, Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, Cluj, 1993 etc., Andrei Marga este o personalitate de prim rang a culturii române.

Adept convins al pragmatismului, Andrei Marga concepe o filosofie care porneşte de la realitatea factuală a vieţii şi serveşte transformării acesteia în sensul intereselor umane superioare. Întreaga sa operă păstrează sensul asumat al filosofiei de a cunoaşte lumea ca întreg, a da o fundamentare a ştiinţelor şi a oferi un reper pentru acţiunile oamenilor. În aceeaşi perspectivă se situează şi Filosofia unificării europene, care după ediţia din 1995, datorită impactului deosebit pe care aceasta l-a avut, cunoaşte o actuală ediţie, din 1997, într-o formă revăzută şi adăugită. Acest excepţional demers constituie o abordare a procesului unificării europene într-o viziune filosofică, având şi scopul de a da un cadru conceptual studiilor europene şi a propune soluţii unor probleme filosofice întâmpinate azi de construcţia europeană.

Cartea se pronunţă deschis pentru continuarea celor două procese evolutive ale integrării europene: aprofundarea până la unificare şi extinderea sa asupra Europei Central-Estice. Definind paradigma ca un sistem de convingeri şi valori al unei comunităţi, postulatul său fundamental este că paradigma naţională (care a dominat Europa în sec. XVIII-XX) trebuie să fie depăşită (întrucât îmbracă azi forma unui naţionalism aparte, care favorizează refuzul modernizării, dictatura, izolaţionismul şi conflictele), iar în locul acesteia se impune paradigma europeană, care admite un fond comun al culturilor naţionale europene, este purtătoare de progres şi pace, şi are drept consecinţă unificarea europeană.

După ce a lansat în mod practic, instituţional, studiile europene la Cluj-Napoca, profesorul Marga universitar le defineşte aici ca studii care pleacă de la perspectiva unificării europene, fie ele specializate disciplinar (istorie, economie, drept, politologie etc.)

125

abordând probleme limitate în spaţiu (naţionale, locale etc.), sau precedând în timp (ca subiect) procesul efectiv al integrării europene.

Stabilind că europenitatea este decisă de apartenenţa la cultura europeană, distinsul filosof se lansează în demersul temerar de definire a specificului acestei culturi care, fiind imposibilă prin metode ştiinţifice, este realizată prin apelul la mari gânditori şi prin metoda pragmatică a identificării valorilor consacrate în procesul integrării europene. Deşi nazismul, comunismul şi naţionalismul aparţin culturii europene, care este duală, ele sunt respinse din raţiuni pragmatice, întrucât nu servesc integrării.

Sunt sintetizate reflecţiile asupra crizei europene ale marilor filosofi contemporani (Husserl, Heidegger, Horkheimer, Adorno, Spengler, Jaspers, Foucalt, Popper, Habermas) şi sunt fixate 7 concepte cu ajutorul cărora poate fi analizată. De acord cu André Philip, Andrei Marga apreciază că azi trecem printr-o epocă de transformări asemănătoare cu a Renaşterii sau Revoluţiei Franceze, când raţiunea, ideologiile, instituţiile şi valorile actuale sunt depăşite de evoluţia realităţii şi vor trebui înlocuite. Ieşirea din criză este schimbarea de paradigmă, unificarea europeană şi creativitatea; există o şansă a renaşterii europene prin regăsirea identităţii europene şi prin adoptarea strategiei destinului comun, apreciază filosoful.

Concepţiile relativismului istoric (Herder), cultural (Dilthey), social (Mannheim), cognitiv (Goodman), moral (Wittgenstein) şi filosofic (Rorty) legitimează ideologiile izolaţioniste şi dogmatice, de aceea Andrei Marga le prezintă şi le combate cu argumente pertinente, arătând că în procesul unificării paneuropene trebuie găsite valori comune europene, propunând ca alternativă, istorismul organizat în jurul învăţării din experienţe mai bune.

Abordând procesul efectiv al unificării europene, autorul arată că ideea este veche şi are premise solide (reconcilierea franco-germană, necesităţi economico - politice etc.), care îndreptăţesc perspective optimiste: chiar dacă paharul european e gol pe jumătate, el e plin pe jumătate şi continuă să se umple.

În modelarea noii Europe, filosoful prezintă concepţiile care au existat, pentru a conchide că soluţia trebuie să fie o „Europă foarte mare“ (în care reconcilierea româno-maghiară ar juca un rol important), Europa democratică, Europa federală şi Europa subsidiarităţii. Criza de identitate va fi depăşită, în concepţia sa, prin

126

formarea unei naţiuni europene, similară naţiunii tradiţionale, având la bază comunitatea economică, cea politică şi mai ales cea culturală europeană (care se va forma printr-o educaţie ce va crea o conştiinţă a identităţii europene). Este necesar şi un mod de a gândi european, ceea ce înseamnă promovarea paradigmei europene în locul paradigmei naţionale.

Baza filosofică a procedurii unificării europene, arată autorul, este metoda pragmatică ţinând cont de piedici, dar pe baza moştenirii culturale europene, realizând o unitate în diversitate, pe baza valorilor solidarităţii şi libertăţii (regula noningerinţei în afacerile interne putând fi încadrată în problema drepturilor omului), proceduri juridice în realizarea cărora trebuie mobilizaţi şi indivizii.

Andrei Marga subliniază rolul deosebit pe care politica SUA l-a avut în realizarea integrării europene prin concepţia universalistă (care s-a impus în faţa celei naţionaliste de tip gaullist) şi prin impunerea valorilor democraţiei americane în statele europene. Arătând că imaginea Americii în cultura europeană este una deformată, filosoful susţine ideea interferenţei între cele două culturi, care azi împrumută mult una de la alta, astfel încât se produce o americanizare a Europei, şi devine demn de promovat conceptul unei culturi euroamericane pe baza unor valori comune.

Subliniind faptul că politica metafizică a fost combătută atât de adepţii metafizicii (Nietzsche), de criticii metafizicii (Wittgenstein), cât şi de adepţii politicii realiste (Carl Schmidt), autorul arată că politica metafizică a dus la fundamentalismul islamic, comunist şi naţionalist, astfel încât ameninţă unificarea europeană. Căutând politica cea mai potrivită pentru unificarea Europei, Andrei Marga arată că aceasta trebuie să fie una non-metafizică, dar nu lipsită de o viziune generală şi cu repere morale, o politică realistă, dar nu realpolitik (bazată pe exclusivism naţional). La întrebarea dacă se învaţă sau nu din istorie, autorul respinge răspunsurile lui Hegel, optimist şi sceptic, dând răspunsul pragmatic: învăţarea din istorie este o posibilitate, nici mai mult nici mai puţin; ea trebuie realizată pentru a nu repeta greşelile trecutului, în vederea integrării. Filosofia postmodernismului (Lyotard) e combătută întrucât, refuzând un discurs asupra întregului, face imposibilă teoria necesară conştientizării situaţiei şi acţiunii.

127

Andrei Marga adoptă o atitudine tranşantă împotriva naţionalismului est-european de azi, care este unul specific, stopând modernizarea, democratizarea şi integrarea, spre deosebire de cel clasic care a fost progresist, liberal şi prooccidental, şi de cel occidental de azi; e promovat de foştii securişti, activişti, comunişti şi de intelectuali necompetitivi; viitorul principiului naţional este estompat de integrare, în cadrul căreia se va realiza o unitate în diversitate.

Autorul consideră că identificările etnice tradiţionale, cu faţa spre trecut (N. Crainic, Blaga, Iorga) se bazează pe argumente discutabile şi frânează integrarea; mult mai productivă este identificarea modernă cu faţa spre viitor, prin prestaţii economice şi culturale (Lovinescu), care demonstrează că imaginea de naţionalişti, pe care o au românii după ’89, este parţial falsă. Intensitatea identificărilor etnice azi are explicaţii istorice, dar soluţia este cea oferită de Lovinescu şi de Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, apreciază filosoful.

Arătând că terapia de şoc a dus la scăderea nivelului de trai, fapt ce a favorizat ascensiunea naţional-comunismului în tranziţia răsăriteană, profesorul propune ca alternativă o strategie constructivă care, pe lângă „libera iniţiativă“ să ia în calcul randamentul economic şi funcţionalitatea instituţiilor. În sfârşit, Andrei Marga apreciază că evoluţiile din Estul Europei între anii 1989-95 infirmă filosofiile lui Marx, Fukuyama, Herder, Blaga, Crainic, Iorga, Heidegger, şi validează filosofia pragmatică.

Faţă de prima ediţie, în această a doua ediţie, autorul adaugă abordări noi, de o deosebită consistenţă. Astfel, în capitolul Întemeierea moralei, analizând criza morală a tranziţiei răsăritene, cauzată de instrumentalizarea eticii în perioada comunistă, propune, ca soluţie pentru viitor, justificarea moralei printr-un pragmatism reflexiv şi critic. Apoi, în capitolul Un conflict al civilizaţiilor ?, prezentând tezele lui Huntington, care consideră Europa (inclusiv România) scindată în două civilizaţii bazate pe confesiune, Andrei Marga aduce argumente solide împotriva lor, susţinând că statele se confruntă sub imperiul intereselor politico-economice mai curând decât sub cel al afinităţilor civilizaţionale. La capitolul Identificarea etnică la români, profesorul clujean adaugă o tipologie a intelectualilor, pledând pentru modelul paneuropeanului şi analizând opera lui Adrian

128

Marino, pe care îl consideră ca având rolul lui E. Lovinescu în aspiraţia sincronistă actuală a culturii române. Ca încheiere, într-un nou şi amplu capitol, intitulat Liberalismul astăzi, Andrei Marga întreprinde o exegeză a concepţiilor liberale, propunând ca soluţie o sinteză a acestora pe baza fundamentelor comune.

Excepţională operă de erudiţie, cartea sintetizează într-o concepţie remarcabilă gândirea filosofică modernă şi contemporană privitoare la problematica europeană. Andrei Marga lansează idei noi, originale, de o mare valoare teoretică, este un creator de concepte pentru studiile europene, pune probleme şi deschide drumuri pentru studii viitoare, specializate disciplinar.

Simion Costea

IZVOARE ŞI BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ329

I. IZVOARE ISTORICE

I.A. Izvoare arhivistice

329 Studenţii trebuie să citească obligatoriu numai lucrările subliniate cu bold. Celelalte reprezintă bibliografia pe baza căreia a fost elaborat acest curs. Bibliografia în integralitatea sa oferă studentului si un model pentru stucturarea unei lucrări de licenţă sau de masterat pe tema Istoriei ideii de Europa şi a integrării europene.

129

Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, Bucureşti, (AMAE)Fond Dosare speciale, vol. 192, 193, 194, 195, 201, 202, 203.Fond Geneva, vol. 47, 167, 168, 169.Fond Mica Înţelegere, vol. 8, 21, 29.Fond 71/1920-1944, România, vol. 22, 23, 24.Fond 2 Convenţii A 23, vol. 1, 2, 3.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, (ANIC)Fond Microfilme Franţa; rola 39, 163.

Fond Casa Regală Carol II, dosarele 48/1930,94/1930, 110/1930, 129/1930.Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosarele 18/1930.Fond Ministerul Propagandei Naţionale, dosarele 148/1929, 270/1930, 236/1928-1933.

Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, secţia manuscrise Arhiva Dimitrie Gusti

Biblioteca Naţională a României, secţia Colecţii specialeFond Saint Georges, pachetul PCVIII D1 Theodor Emandi

Archives du Ministère des Affaires Étrangères Français, Paris (AMAE France).

I.B. Izvoare editateI.B1. Colecţii şi volume de documente

Akten zur Deutschen Auswärtigen Politik, 1918-1945, seria B, 1925-1933, vol. XV-XVI, Vanderboek & Ruprecht, Göttingen, 1980-1981.

Briand, Aristide, Discours et écrits de politique étrangère, Plon, Paris, 1965.

Documents diplomatiques français 1932-1938 seria I, vol. I, Imprimerie Nationale, Paris, 1966-1968.

Documents on British Foreign Policy 1919-1939, seria a II-a, vol. I, His Majesty’s Stationary Office, London, 1956.

Documents on German Foreign Policy, seria C, vol. I-V, H.M.S.O. London, 1953-1966.

130

Documents on the History of European Integration, Edited by Walter Lipgens, Berlin, 1985, vol. I.

I Documenti diplomatici italiani, seria VII, 1922-1935, vol. IX, Istituto Poligrafico dello stato, Roma, 1962

Mironescu, G. G., Cuvântări, vol. I-II, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1930.

Scurtu, Ioan, Mocanu, Constantin, Smârcea, Doina, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

Stelandre, Yves, L'idée europeenne dans l'entre deux guerres. Documents, Ed. Academia, Louvain, 1992.

Nicolae Titulescu, Discursuri, (ed. R. Deutsch), Bucureşti, 1967. Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, (ed. G. Macovei), Ed.

Politică, Bucureşti, 1967, (N.T.D.D.).Vianu, Al., Zorin Zamfir, Relaţii internaţionale în acte şi

documente, Bucureşti, 1974.

I.B2. Memorii, jurnale

Gafencu, Grigore, Însemnări politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.

Ionescu, Nae, Roza vânturilor, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993.Maniu, Iuliu, Testament moral-politic, (ed. Victor Isac), Ed.

Gândirea Românească, Bucureşti, 1991.Tabouis, Geneviève, Douăzeci de ani de tensiune diplomatică, Ed.

Politică, Bucureşti, 1967.Tăslăuanu, Octavian, Obsesia europeană, Bucureşti, 1996.Titulescu, Nicolae, Politica externă a României, Bucureşti, 1994.

131

I.B3. Periodicele interbelice

„Adevărul” (Bucureşti), 1930„AGRU” (Blaj), 1929-1932„Argus” (Bucureşti), 1929-1932„Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (Bucureşti), 1930„Biserica Ortodoxă Română” (Bucureşti) 1929-1932„Convorbiri literare” (Bucureşti), 1926„Curentul” (Bucureşti),1930„Curierul israelit” (Bucureşti), 1929-1932„Cuvântul” (Bucureşti), 1930-1932„Dimineaţa” (Bucureşti), 1930„Dreptatea” (Bucureşti), 1929-1931„Epoca” (Bucureşti), 1930„Gândirea” (Bucureşti), 1930„Glasul minorităţilor” (Lugoj), 1930„Ideea europeană” (Bucureşti), 1919„Îndreptarea” (Bucureşti), 1930-1931„Klingsor” (Braşov), 1930„L’independence roumaine” (Bucureşti), 1930„Magyar Kissebbség” (Lugoj), 1930„Monitorul Oficial” (Bucureşti) partea a III-a, Dezbaterile Adunării

Deputaţilor, Dezbaterile Senatului, 1930-1931„Neamul Românesc” (Bucureşti), 1930 „Patria” (Cluj), 1930„Revue de Transylvanie” (Sibiu), 1944„Ţara noastră” (Cluj), 1930„Universul” (Bucureşti), 1930„Viaţa Românească” (Bucureşti), 1930-1931„Viitorul” (Bucureşti), 1930

II. BIBLIOGRAFIE

II.A. Instrumente de lucru

132

Bibliografia istorică a României, vol. 1-9, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1951-1999.

Calafeteanu, Ion şi Popişteanu, Cristian (coord), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Daşcovici, Nicolae, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Iaşi, 1936.

Dictionnaire diplomatique, ADI, Paris, 1933.Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, 1999.Enciclopedia Minerva, Cluj, 1930.Enciclopedia României, Bucureşti, 1940.Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, 1921-

1939, vol. III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.Mamina, Ion şi Scurtu, Ioan, Guverne şi guvernanţi, 1916-1938,

Ed. Silex, Bucureşti, 1996.Mamina, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie

politică. 1866-1938, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000. Mourre, Michel, Dictionnaire encyclopédique d’histoire, Nouvelle

edition, Bordas, Paris, 1986.Nedelea, Marin, Istoria României. Compendiu de curente şi

personalităţi politice, vol. 1-2, Ed. Niculescu, Bucureşti, 1994.Nestorescu-Bălceşti, Horia, Ordinul Masonic Român, Ed. Şansa,

Bucureşti, 1993.Predescu Lucian, Enciclopedia României, Cugetarea, Ed.

Saeculum, Bucureşti, 1999.

II.B. LUCRĂRI GENERALE

Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban; Teodor, Pompiliu, Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Calafeteanu, Ion, Politică şi interes naţional în România interbelică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Campus, Eliza, Din politica externă a României, 1913-1947, Ed. Politică, Bucureşti, 1980.

Dobrinescu, Valeriu, Florin, Relaţii româno-engleze (1914-1933), Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1986.

133

Duroselle, Jean-Baptiste, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, ed. a X-a, Dalloz, Paris, 1990.

Duroselle, Jean-Baptiste, L’Europe de 1815 à nos jours, PUF, Paris, 1964.

Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.Moisuc, Viorica (coord.), „Probleme de politică externă a

României”, vol. I, II, III, Ed. Militară, Bucureşti, 1971, 1977, 1988.Petrencu, Anatol, Istoria universală, Ed. Museum, Chişinău, 1995.Stan, Apostol, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia

unui mare român, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.Ştirban, Marcel, Politica externă a României în perioada

interbelică, f. ed., Cluj-Napoca, 1993.Vesa, Vasile şi Puşcaş, Vasile (coord.), Dezvoltare şi modernizare

în România interbelică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988.Zorgbibe, Charles, Histoire des Relations Internationales, vol. I-

IV, PUF, Paris, 1995.

II.C. LUCRĂRI SPECIALE

Argetoianu, Constantin, Naţionalism şi internaţionalism, Ed. Ramuri, Craiova, 1929.

Bărbulescu Petre, România la Societatea Naţiunilor (1929-1939), Ed. Academiei, Bucureşti, 1975.

Barraclough, Geoffrey, European Unity in Thought and Action, Basil Black, Oxford, 1963.

Benda, Joulien, Discours à la nation europeenne, Paris, 1933.Binder, Hellmuth, Stadiul actual al ideii federalizării europene,

Bucureşti, 1933.Bonnefous, Edouard, L’idée européenne et sa realisation, Ed. du

Grand Siècle, Paris, 1950;Bonneville, Georges, Profets et temoins de l’Europe, Sijthoff,

Leiden, 1961.Brănişteanu, B., Societatea Naţiunilor şi Federaţia europeană, în

„Adevărul”, din 1 octombrie 1930.Brugmans, Henry, L'idée européenne 1920-1970, Ed. De Tempel,

Bruges, 1970.Campagni, Ugo, Patria Europa, Roma, 1960.

134

Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993.

Carr, Edward Hallet, Nations ou fédéralisme, PUF, Paris, 1946.Chabot, Jean-Luc, L'idée d'Europe unie de 1919 à 1939, Grenoble,

1978Ciorănescu, George, Românii şi ideea federalistă, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1996.Costea, Simion, Ideea europeană în manualele de istorie din

România interbelică, în ”Marisia (Arheologie - Istorie)”, nr. XXV/1996, Tg. Mureş, p. 443-468

Costea, Simion, G. G. Mironescu - exponent al opţiunii României pentru Proiectul Briand la Liga Naţiunilor (1929-1930), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gh. Şincai””, I, 1998, p. 94-111.

Costea, Simion, Ideea de unificare europeană în doctrina şi acţiunea politică a lui Iuliu Maniu (1924-1937), în „Revista Bistriţei”, nr. XII-XIII, 1998-1999, p. 391-402.

Costea, Simion, Europe United by Mutual Consent - a Pattern in Romanian History Textbooks Between the Two World-Wars, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Studia Europaea”, XLI, nr. 1-2/1996, p. 225-230.

Costea, Simion, Iuliu Maniu - A Forerunner of European Unification în vol. „Romania and European Integration”, coord. Ovidiu Pecican, EFES, Cluj-Napoca, 1999, p. 99-125.

Costea, Simion, Virgil Madgearu şi Grigore Gafencu-exponenţi ai strategiei României de integrare economică central-europeană şi paneuropeană, în „Anuarul I.C.S.U. „Gh. Şincai”, Târgu Mureş, nr. II, 1999, p. 175-190.

Costea, Simion, Răspunsul guvernului României la Proiectul Briand de Uniune Europeană (1930) în volumul „Lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice a Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 27-28 octombrie 2000”, vol. 14 (Istorie), Ed. Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2000, p. 15-22 (tipărit în aprilie 2001).

Costea, Simion, Rolul Conferinţei de la Sinaia în strategia României de integrare economică regională şi paneuropeană (1930), în volumul „Lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice a Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 27-28 octombrie 2000”, vol. 14

135

(Istorie), Ed. Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2000, p. 23-30.

Costea, Simion, Proiectul Briand de Uniune Europeană şi suveranitatea naţională (1930), în „Ziridava”, nr. XXII, 2000, p. 199-222.

Costea, Simion, Românii şi ideea de Uniune Europeană în perioada interbelică, în „Academica”, XI, 11 (131), septembrie 2001, p. 7 şi 12.

Costea, Simion, Opţiunea regelui Carol II şi a Parlamentului României pentru integrarea paneuropeană în „Anuarul I.C.S.U.„Gh. Şincai””, Târgu-Mureş, nr. III-IV, 2000-2001, p. 124-135.

Costea, Simion, Reacţiile Ungariei lui Horthy şi Italiei lui Mussolini la Planul Briand de Uniune Europeană, în „Angustia”, nr. 6, 2001, p. 213-225.

Costea, Simion, Ideea de „Statele Unite ale Europei” în gândirea politică a lui I. G. Duca, în „Studia Universitatis „Petru Maior”. Historia”, Târgu-Mureş, nr. I, 2001, p. 112-118.

Costea, Simion, Dimitrie Gusti - un precursor al integrării europene, în „Anuarul I.C.S.U. „Gh. Şincai””, nr. V, 2002, p. 150-170.

Costea, Simion, Ideea de Uniune Europeană în concepţiile lui Mircea Djuvara şi Constantin Argetoianu (1929-1930), în „Studia Universitatis Petru Maior. Historia”, nr. 2, 2002, p. 247-259.

Costea, Simion, România şi Proiectul Briand de Uniune Europeană, Ed. Universităţii „Petru Maior” Târgu-Mureş, 2004.

Crainic, Nichifor, Pacifism, în „Gândirea”, an X, nr. 4, aprilie 1930.

Coudenhove-Kalergi, Richard, Pan-Europa, Ed. Pro Europa, Târgu Mureş, 1997.

Curcio, Carlo, Europa-storia di un idea, Firenze, 1958;Dahriman, Georges, Pour les Etats confédéres d'Europe, Paris,

1929.Dalmas, Claude, Histoire des projets d’unification politique de

l’Europe 1815-1970, Ed. Uga, Heule, 1971;Djuvara, Mircea, Memorandumul domnului Briand, în „Viitorul”,

an XXII, nr. 6784, 17 septembrie 1930.

136

Duca, I.G., Statele Unite ale Europei, conferinţă ţinută la palatul Sindicatului ziariştilor din Bucureşti, decembrie 1929, în „Observatorul” din 20 decembrie 1929

Duroselle, Jean-Baptiste, L'idée d'Europe dans l'histoire, Ed. Denöel, Paris, 1965.

Ferraru, V. I., Proiectul de Uniune a Statelor Europene, Bucureşti, 1935.

Fleury, Antoine et Jilek, Lubor (ed.), „Le Plan Briand d’Union fédérale européenne”, Ed. Peter Lang, Berna, 1998;

Gusti, Dimitrie, Problema Federaţiei Statelor Europene, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, 1930, p. 1-99.

Gyémánt Ladislau, Preistoria construcţiei europene, EFES, Cluj-Napoca, 1999;

Hannesy, Jean, Diplomatie nouvelle et fédéralisme, PUF, Paris, 1942.

Hannesy, Jean, Le principe fédératif, PUF, Paris, 1940.Husar, Alexandru, Ideea europeană, Institutul European, Iaşi,

1993.Jilek, Lubor, L'esprit européen en Suisse de 1860 à 1940, Geneve

1990.Jouvenel, Bertrand de, Vers les Etats-Unis d'Europe, Valois, Paris,

1930.Lecerf, Jean, Histoire de l'unité europeenne, Paris, 1965.Lupaş, Ioan, Icoane din istoria universală, Bucureşti, 1930.Lupu, N.Z., Aristide Briand, „Diplomaţi iluştri”, vol. IV, Ed.

Politică, Bucureşti, 1983, p. 355-416.Manoilescu, Mihai, Statele Unite ale Europei, aspectul economic,

în „Observatorul”, 15 august 1929Marc, Alexandre, Histoire des l’idées et des mouvements

fédéralistes, PUF, Paris, 1956;Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Ed. Biblioteca

Apostrof, Cluj-Napoca, 1998.Marino, Adrian, Pentru Europa, Ed. Polirom, Iaşi, 1995.Marino, Adrian, Revenirea în Europa, Ed. Aius, Craiova, 1996.Mario, Telo, Vers une nouvelle Europe?, Bruxelles, 1992 Masclet, Jean-Claude, L'union politique de l'Europe, PUF, Paris,

1973.Masnata, Albert, Nationalités et federalisme, Lausaune, 1933.

137

Merle, Marcel, Pacifisme et internationalisme (XVII-XX-e siecles), Colin, Paris, 1966.

Miroir, André (ed.), „Pensée et construction européennes”, Ed. Émile Van Balberghe, Bruxelles, 1990.

Paşcalău, Gheorghe, Relaţii politice româno-engleze (1929-1933), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

Paun, Nicolae, Institutiile UE, Cluj-Napoca,2003.Pecican, Ovidiu, Europa, o idee în mers, EFES, Cluj-Napoca,

1997.Pella, V.V., Uniunea Federală Europeană, în „Universul” din 5, 6,

7, 8, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 19 iunie 1930Petrescu, C.-Titel, Statele Unite ale Europei, în „Socialismul”, 22

mai 1930.Pistone, Sergio, L'idea dell unificazione europea dalla prima alla

seconda guerra mondiale, Torino, 1975.Ploesteanu, Grigore, Stan Apostol, Utopia confederalismului

pasoptist, Bucuresti, 2001.„Revue d’Europe Centrale”, Le Plan Tardieu, tome V, numero 2,

1997;Riou, Gaston, Europe, ma patrie, (preface de R. Poincare), Paris,

1928.Riou, Gaston, S'unir ou mourir, (Precédé d'une declaration de M.

Arisitide Briand) Paris, 1929.Sbârnă, Gheorghe, Românii şi proiectele federale europene

interbelice, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002.Seişanu, Romulus, Federalizarea Europei se poate realiza?,

conferinţă ţinută la radio, 11 septembrie 1930, în „Universul” din 12 septembrie 1930.

Seişanu, Romulus, Uniunea Europeană şi interesele Micii Înţelegeri – Rezervele ce se impun – în „Universul”, 24 mai 1930.

Suarez, Georges, Briand, sa vie, son oeuvre. Avec son journal, Plon, Paris, 1938-1941, vol. V-VI.

Vesa, Vasile şi Ivan, Adrian, Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

Vişoianu, Constantin I., Organizarea federativă a Europei, în „Viaţa românească”, nr. 12/1930

Voyenne, Bernard, Histoire de l’idée européenne, Payot, Paris, 1964.

138

Zorgbibe, Charles, Histoire de la construction européenne , PUF, Paris, 1993.

139