I. ISTORIA PEDAGOGIEI

1

1.1. Obiectul de studiu al istoriei pedagogieiMetodele de

studiu ale istoriei pedagogiei

Idealul educaţional a cunoscut de-a lungul istoriei o serie de modificări astfel: 1. în antichitate era ,,kalokagathonul”=om frumos,bine făcut la corp şi suflet; 2. renaşterea aminteşte de omul universal; 3.urmează perioada susţinerii dezvoltării armonioase integrale; 4. omul social (E.Durkheim),5. omul de mâine este idealul contemporanilor (Milaret).Avem în vedere metoda de analiza a documentelor, dar si metoda comparativa si monografica.Metoda comparativa consta în realizarea unor studii comparative între diferitele sisteme de educatie care au caracterizat o epoca istorica sau alta, iar metoda monografica se bazeaza pe o analiza integrala a multiplelor aspecte pe care le evidentiaza un anumit curent pedagogic, a activitatii si operei realizate de un teoretician sau practician al educatiei si a conditiilor social-istorice în care acestea au fost elaborate, a unei institutii de învatamânt care a functionat într-o anumita epoca istorica etc.

Geneza educaţiei  Geneza nu înseamnă momentul istoric de debut, anul 1, ziua 1, ci mai curând începutul mitic, relevat de tradiţie, de obiceiuri şi legende. Debutul acestui proces nu ţine de origini temporare. Este nedatabil.Cronologic primul act instructiv-educativ ar fi adaptarea organismului şi a mişcărilor sale la mediul geoclimatic.La educarea îndemânării în mişcări, primul educator a fost femeia-mamă.Al doilea element în cronologia genezei procesului instructiv-educativ îl constituie abilitatea limbajului de a găsi analogii, generalizări, concepte, jocuri. Este a doua treaptă de inteligenţă. La ereditatea biologică, omul a adăugat cultura, adică valorificarea experienţei prin transmiterea orală cu ajutorul limbajului.Pe locul următor în cronologia genezei procesului instructiv-educativ s-ar situa regulile, normele provenite din: îndatoriri morale, obiceiuri şi tradiţii, reguli îndreptate către cultivarea şi antrenarea organismului, a unui anumit tip de om tânăr. Un alt element component al genezei de care vorbim îl constituie jocul.În sfârşit, dorinţa de a fi primul, de a face ceva perfect, începând cu propriul corp, cu tine însuţi, deci lupta pentru întâietate, precum şi nevoia de agrement în timpul liber, după muncă sunt, după părerea noastră, ultimele elemente ce au impulsionat procesul instructiv-educativ.

2

Educatia de-a lungul istoriei omenirii:- Epoca preantica –ucenicie filiala sau educatie tribala;-Antichitatea –avea ca principii: minte sanatoasa in corp sanatos, si formarea unui om frumos si bun din punct de vedere moral;- Evul mediu – educatie nobiliara (cavalereasca) si cea clericala (bisericeasca);- Renasterea – are ca ideal omul universal, apar primele universitati;-Capitalismul – pune bazele primelor sisteme educationale gratuite;- Contemporaneitate – se doreste introducerea educatiei inclusive, mentinerea elevilor cu nevoi speciale in scoli normale, in centrul educatiei este elevul, dorintele, aspiratiile sale, se doreste o educatie pe cat posibil personalizata.

Interdependenţa dezvoltării societăţii şi educaţiei

Educaţia a fost definită ca un fenomen social - uman specific care constă în transmiterea acumulărilor teoretice şi practice obţinute de omenire de-a lungul dezvoltării sale social- istorice către tânăra generaţie în special, cu scopul formării personalităţii, a pregătirii pentru viaţă, pentru integrarea în activitatea social-utilă ca şi pentru dezvoltarea societăţii. Această definiţie pune în evidenţă circularitatea societate-educaţie: educaţia se realizează prin transmiterea acumulărilor teoretice şi practice către tânăra generaţie, iar aceasta contribuie la dezvoltarea societăţii. De asemenea individul uman ca reprezentant al speciei umane nu devine om datorită zestrei ereditare ci datorită influenţelor modelatoare ale mediului socio-cultural, datorită acţiunii sistematice, conştiente, organizate a factorilor educaţionali.În dezvoltarea ontogenetică a personalităţii relaţia ereditate-mediu-educaţie este indisolubilă.

Apariţia instituţiilor

educaţionale

3

1.2. Educaţia în diferite epoci şi arii geograficeEducaţia în

Orientul AnticEducaţia în Egipt,

Mesopotamia şi China Antică

State în care au înflorit cele mai vechi si, totodata, cele mai renumite civilizatii ale antichitatii – au dezvoltat cunostinte de matematica si astronomie, arta sau medicina care nu ar fi fost posibile fara o riguroasa organizare a unor institutii de învatamânt. În China, de pilda, existenta scolilor a fost atestata înca din mileniul III î.Hr. iar în Egipt, functionarea asa-numitelor „case ale vietii”, ca institutii scolare incipiente, era posibila înca din anii 1400 î.Hr. O dezvoltare remarcabila a culturii si a civilizatiei si, implicit, a preocuparilor pentru educarea si formarea tinerelor generatii, o gasim înca în lumea greco-romana unde s-a realizat o desprindere a gândirii de sub autoritatea religiei, o instituire a unei culturi rationale, stiintifice. Se poate spune chiar ca stiinta si, prin aceasta, educatia, s-a nascut odata cu gândirea greaca.În școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcții administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie. Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut școli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea școlile din China antică devin treptat un monopol al aristocrației. Spre deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față de cei mai în vârstă, cât și față de cei superiori ca situație socială. Educația morală din școala chineză era puternic influențată de religie.

Educaţia în India Apariția proprietății private și a claselor sociale fac ca educația antichită ț ii  să se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educația are acum un caracter de clasă. Ca și la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcație precisă între cunoștințele religioase și cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica și limba sanscrită.

Particularităţile procesului

educaţional şi concepţiile despre educaţie în Grecia

şi Roma Antică

În Grecia antică putem evidenția două tipuri de sisteme educaționale. Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta și Atena. Sistemul educațional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic. Sistemul educațional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității educația se

4

făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucție și educație capătă un caracter de stat.În Atena clasică cea mai mare parte a populaţiei de sex masculin ştia să citească. Deşi unele femei ştiau să scrie, nu există dovezi că exista educaţie pentru femei.Educaţia a fost liberă şi lăsată la iniţiativa particulară. Tradiţia îi obliga pe părinţi să îşi trimită băieţii care împlineau vârsta de şapte ani la şcoală. Cu toate că şcoala era privată, statul atenian stabilea prin lege orele ce erau predate, numărul şi vârsta elevilor, precum şi statutul profesorilor. Este interesant faptul că profesorii nu erau evaluaţi după competenţele profesionale din domeniu, ci după comportamentul social. Vacanţele şcolare depindeau de ciclul anual al festivalurilor religioase, de cele mai multe ori ele având loc în luna februarie (Anthestirion). Școala elementară prevedea trei domenii de instruire: gramatica, gimnastica şi muzica.Educaţia spartană se deosebeşte de cea din celelalte cetăţi. Tinerele fete practică sporturile, ca şi băieţii. Ele participă la procesiuni, dansează şi cântă în timpul ceremoniilor religioase, în faţa băieţilor. Educaţia se caracterizează prin însuşirea unui devotament absolut faţă de stat. Cetatea este totul pentru cetăţean. Această concepţie se manifestă cu prilejul Jocurilor Olimpice, la care, între 720 î.Hr şi 576 î.Hr, din optzeci de învingători, patruzeci şi şase au fost spartani. Această educaţie nu le asigură tinerilor însuşirea prea multor cunoştinţe. Este suficient să ştie să scrie şi să citească. În epoca arhaică, se acordă un loc important muzicii, dansului şi cântului. Toate acestea dispar brusc în 550 î.Hr., iar Sparta îşi consacră tot timpul unei educaţii pur militare, al cărei scop este formarea hoplitului. Exerciţiile fizice, alergări, lupte etc., trec pe locul întâi. Ele fortifică trupul.

Concepţiile de educaţie a lui Pitagora şi a

sofiştilor

În secolul VI p.e.n. în Grecia Antică se pune bază şcolii filozofice. Cea mai veche şcoală filozofică era şcoala lui Pitagora (sec. VI p.e.n.) Şcoala lui Pitagora organizează bine educaţia şi instruirea tineretului. De exemplu, ei elaborează ideea despre periodizarea dezvoltării omului, punând la bază-perioada de 7 ani. În primii 7 ani-cad dinţii (se schimbă), în a doua perioadă de 7 ani-are loc maturizarea sexuală; în a treia perioadă-creşte barba. Instruirea şi educaţia trebuie realizate în corespundere cu vârsta pentru ca: “copiii să nu se comporte ca infantilii, tinerii-ca copiii, bărbaţii-ca tinerii, iar bătrânii să nu

5

cadă în marazm”. În sec. V p.e.n. în Grecia Antică a apărut necesitatea de a conştientiza în cadrul filozofiei aşa un fenomen social ca educaţia, pentru a lămuri acest fenomen, a-l structura. Se adunase un material empiric bogat, se organizau şi funcţionau şcoli.Primele încercări de a lămuri fenomenul educaţiei le întâlnim la marii filozofi: Heraclit, Democrit, Socrate, Platon, Aristotel (sec.VI-V p.e.n.) – în lucrările sale elaborează idei: fiecare om este apt de a învăţa, de a cunoaşte adevărul şi de a se perfecţiona. Omul posedă două unelte ale cunoaşterii: senzaţiile şi raţiunea. Prin organele de simţ omul vine în contact cu lumea înconjurătoare şi îşi formează capacitatea de a gândi.În Atena şi alte oraşele ale Eladei în sec. V-IV p.e.n. aveau şcolile lor aşa numiţii sofişti – învăţătorii înţelepciunii. Ei învăţau tinerii să vorbească frumos şi logic. În acea perioadă în “polisele” greceşti erau foarte importanţi politicienii şi oratorii. Politicienii se străduiau să convingă masele. Sofiştii pregăteau politicieni şi oratori. Îi învăţau să-şi expună părerea, să apere punctul său de vedere. Sofiştii au pus bază dezvoltării ritoricii şi logicii.În Atena în sec.V-IV p.e.n. erau trei gimnazii: Academia, Licei, Cinosarg, unde oratorii iscusiţi şi poeţii organizau cu tinerii convorbiri. Se utiliza termenul grec “shola”, astăzi şcoala. “Shola” desemna timp liber, odihnă activă, care perfecţionează omul din punct de vedere fizic şi spiritual.

Concepţia educaţională a lui

Socrate-filosof

Socrate nu a lăsat nici o operă scrisă.A susţinut o intensă pledoarie pentru deplina dreptate morală, premisa necesară pentru manifestarea gândirii şi a demersului sau paideic. A pus mai presus ca orice perfectarea calităţilor umane. Obţinerea virtuţii este scopul interogaţiei sale filozofice. 2 idei de bază cu rezonanţe pedagogice a filosofiei lui Socrate: ironia socratică „ştiu că nu ştiu nimic”; maieutica „arta moşitului” cum să facem ca spiritul auzitorului să găsească adevărul ce voim să i-l spunem. Metoda a fost folosită şi de Hristos. Maieutica reprezintă procedeul de bază actualizat de metoda euristică modernă.

Concepţia educaţională a lui

Platon-fiosof

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Propune un sistem pedagogic în cadrul căruia educaţia capătă un caracter instituţional, statul avînd obligaţia să adune şi să reţină copii în internate speciale.La Platon predomină educaţia intelectuală (realizată prin arta

6

muzeelor) şi ed. fizică (bazată pe gimnastică)Concepţia

educaţională a lui Aristotel-

filosof

 Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”; trei trepte ale dezvoltării “sufletului” (corporalitate, sensibilitate, inteligibilitate) le sunt necesare tratamente diferite, realizate progresiv prin exerciţii şi studii compatibile cu puterea particulară de absorbţie.În liceul pe care îl înfiinţează, pe un loc central se află studierea ştiinţelor naturii. Pentru aceasta a înfiinţat o grădină zoologică, o bibliotecă un “museu” de ştiinţe naturale, pentru care Alexandru Macedon, fostul său elev, îi trimitea mostre de plante şi de animale, de negăsit în Grecia.În lucrarea “Despre suflet” propune o teorie psihologică: sufletul se defineşte prin simţire, gândire şi mişcare. distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet vegetativ, unul animal şi altul raţional. Scopul educaţiei constă în atingerea virtuţii, prin dominarea pasiunilor de către raţiune şi prin practicarea valorilor înalte. Aristotel este de părerea că educaţia publică trebuie să se bazeze şi să se îmbine cu educaţia în familie.

Concepţia educaţională a lui

Quintilianus-pedagog practician

Lucrarea “Institutio oratoria” – 12 capitole - tratat de retorică. I capitol - un tratat de pedagogie generală. Scopul educaţiei-formarea unui bun orator, construieşte o pedagogie implicită cu bogate nuanţe şi deschideri pragmatice. Primele impresii dobândite de copil îl vor influenţa pentru toată viaţa-despre experienţa personală a copilului. Studiile trebuie începute la momentul potrivit – 7 ani. Deprinderea scrisului, cititului, socotitului se formează la şcoală. Avansează o serie de reguli metodice şi principii didactice care-şi menţin valabilitatea şi în prezent. Se arată favorabil educaţiei în comun, în instituţiile statului.

Concluzie. Deci, în antichitate sunt făcute încercări de a supune analizei fenomenul social educaţia şi de a determina educaţia ca proces, orientat spre formarea personalităţii umane.

1.3. Constituirea şi consolidarea doctrinei educaţionale creştine. Esenţa concepţiei

educaţionale creştine

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat,

totodată, și trecerea de la sistemul de educație sclavagist la

altul care corespundea cerințelor vieții economice și sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea. Ideologia dominantă a

orânduirii feudale a fost cea religioasă – cre ș tinismul  pentru

7

Europa, islamismul pentru Orientul apropiat și nordul Africii, budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea

creștină – acaparase pământ, putere politică și întreaga viață culturală. Dogmele religioase serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul

primordial și baza oricărei gândiri teoretice a reprezentanților acestor clase. Este cunoscut faptul că în această perioadă

filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Arta a fost și ea subordonată spiritului teologiei, devenind o expresie a

disprețului religios pentru natură, pentru om. Prin conținutul

său, arta exprima aspirația către viața viitoare.Conform Cărţilor Sfinte rolul preponderent în educaţie îl joacă familia. Scopul educaţiei rezidă în dobîndirea înţelepciunii. Ca metode educative, invocate în vechiul testament, menţionăm exemplul părinţilor, aprecierea prin mustrare, pedeapsa. Scopul educaţiei israelite îl constituia însuşirea poruncilor divine, transmise prin Moise, nu la modul pur teoretic ci prin traducerea lor în fapte de viaţă.

Rolul exemplului în creştinism

Paradigma formativă specifică religiei creştine oferă un veritabil model paideic al devenirii umane. Exemplaritatea modelului creştin (o aflăm în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie) derivă din dimensiunea transcendentă a unui mod virtual de existenţă şi autoritate pentru fiinţa limitată. Idealul creştin vizează raportarea omului la Dumnezeu, apropiere fiinţei limitate de Fiinţa Infinită.Isus Hristos reprezintă paradigma existenţială de la care se va inspira adevărul creştin în acţiunile sale şi este considerat:- ghid care conduce omenirea spre Împărăţia cerească;- cel care hrăneşte aducînd mana;- grădinar care îngrijeşte raiul;- modelator, care fasonează omul asemenea vasului de lut;- scrib divin ce creează lucruri şi stări prin cuvînt;- părinte prin excelenţă, păstor, pescar, luminător, botezător, vindecător, comandant de oşti cereşti, luptător. Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educaţii .Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstituire a personalităţii umane, devine idealul explicit al noii religii.Ca forme de organizare a învăţării Hristos a apelat la strategii didactice ca: sistemul individual (orbul), sistemul grupal (grup de ucenici), sistemul frontal (cuvîntări către mulţime),

8

sistemul monitorial (apostolii ce provăduiau). Principii cu valoare paradigmatică în cadrul pedagogiei lui Hristos:-desăvîrşirea (viaţa interioară); -activismul (lupta interioară); -libertatea interioară; -egalitatea şi iubirea fraternă; valorificarea copilului (prototip al virtuţii)

Sf.Vasile Consideră că viaţa în comun este prielnică desăvîrşirii prin credinţă. Precizează reguli privitoare la rugăciune şi studii, munca manuală, relaţiile dintre monahi şi lumea laică. Finalitatea existenţei omului şi ca şi scopul educaţiei rezidă în pregătirea pentru viaţa cealaltă. Sf. Vasile urmăreşte realizarea unei personalităţi moral-religioase, trăirea întru Hristos, cultivarea iubirii întru Dumnezeu şi oameni.Educarea voinţei constituie un alt obiectiv al educaţiei, iar patimele sunt asemenea valurilor ori le stăpîneşti ori vei fi aruncat în mare.

Sf. Ioan Gură de Aur

Concepţia sa explicită despre educaţie va fi expusă în „Despre slavă deşartă şi despre educaţia copiilor” –tratat de pedagogie conţinînd percepte de o modernitate impresionantă. Educaţia este problema capitală a omului, iar idealul educaţiei are o profundă dimensiune religioasă. Consideră mănăstirea cea mai bună comunitate pentru educarea copiilor. Cere ca pedagogul să fie virtuos şi destoinic, convins de ceea ce spune şi face.

Sf. Ieronim, Sf. Augustin

Cunoscut ca traducător al bibliei în latină. Pedagogia este concentrată în 2 lucrări: Scrisori către Laeta pentru educaţia fiicei sale Paula şi Scrisori către Gaudentius pentru educaţia micuţei Pacatula. Ieronim pune accent pe elemente ascetice şi morale ale educaţiei cu preţul desconsiderării preocupărilor pămînteşti ale omului.

1.4. Particularităţile procesului educaţional din Evul Mediu.instituţiile de

învăţămînt din Bizanţ

Evoluţia şcolii în Europa

Occidentală

Evul Mediu reprezintă o epocă istorică mare mai mult de 12 secole. Evul Mediu de regulă este împărţit în trei perioade: V-X evul mediu timpuriu; XV-XIII – evul mediu dezvoltat; XIV-XVI epoca Renaşterii.Se caracterizează Evul Mediu prin apariţia şi dezvoltarea învăţământului, legată de apariţia şi dezvoltarea culturii bisericeşti.La începutul sec.VII pe teritoriul Irlandei şi Britaniei, datorită activismului călugărilor au fost deschise primele şcoli bisericeşti. Se deschideau pe lângă mănăstiri, datorită faptului că acolo s-au păstrat manuscrise, care serveau ca manuale. Conţinutul învăţământului se baza pe lucrările lui Augustin. Lucrările prevedeau cunoştinţe laice-limbi străine, istoria, dialectica, retorica, bazele matematicii. Programa era atât

9

pentru şcolile “mireşti” cât şi pentru cele interne, care pregăteau călugări. Se acorda multă atenţie educaţiei morale. Instruirea se făcea la diverse niveluri: elementar (cititul, scrisul, socotitul, cântul) – 5 ani; nivel mediu-trivium (gramatica, latina, retorica şi dialectica); nivelul superior-cvadrium (aritmetica, geometria, astronomia, muzica). Cartea principală era Casoslovul-învăţarea pe de rost . au apărut manuale şi indicaţii metodice (Prisiţian, Donat).Cursul instruirii 6-8 ani. Primii doi ani învăţau filozofia, următorii doi ani-teologia, istoria bisericii şi dreptul; ultimii doi ani-teologia aprofundată. Finisau cu titlul de bacalaureat şi unii cu titlul de magistru.În legătură cu creşterea numărului de şcoli sclavagiste, se forma categoria de oameni preocupaţi de munca pedagogică. Elevii şi profesorii se uneau în asociaţii, numite universităţi, care se caracterizau prin învăţământ diferenţiat. Universităţile aveau 4 facultăţi de regulă: pregătitoare sau artistică şi trei superioare: medicină, juridică, teologică.Centre ale învăţământului şi culturii erau oraşele. Dezvoltarea oraşelor provoacă apariţia unor noi pături sociale-burgeri, populaţia orăşănească preocupată cu comerţul şi meseria. Această pătură socială organiza şcoli noi “şcoli de calcul”, “şcoli a limbii materne”, “şcoli latine”. Aceste instituţii erau independente de biserică. Primele şcoli au apărut în Italia, Franţa. Deci caracterul social şi de clasă al educaţiei evidenţiază 3 modele de educaţie:1. educaţia clerului2. educaţia nobilor feudali3. educaţia meseriaşilor.Clerul deschide şcoli de diferite titluri: Nobilii feudali erau preocupaţi de educaţia cavalerilor Meseriaşii – de educaţia profesională. Nobilii propuneau educarea cavalerului (10-12-18 ani). Se educau la curtea suzeranului sau la curtea regelui; 14-16 ani – devine purtător de armă; 18 ani – era primit în ordinul cavalerului; 7 virtuţi se formau. Fetele erau educate pe lângă mănăstiri.

Scolastica, constituirea

universităţilor

Scolastică este o noțiune derivată din latină, schola însemnând școală, care desemnează acea tendință din filosofie și teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu, a încercat să explice și să facă înțelese fenomenele supranaturale ale revelației cre ș tine cu ajutorul rațiunii umane și, mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la mijlocul secolului al XI-lea până

10

în secolul al XV-lea, a fost un element dominant în instituțiile de învățământ religios și în universitățile Europei, avea ca scop principal alcătuirea unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă și romană cu învățătura creștină. La început erau denumiți scolastici toți învățații din școlile monahale medievale, dar mai târziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie și teologie din universitățile epocii respective.Interesul principal al scolasticilor nu consta în descoperirea și cercetarea unor fenomene noi, ci doar să explice cunoștințele deja dobândite în antichitate în lumina dogmelor creștine. În aceasta constă diferența esențială între Scolastică și modul modern de gândire din Rena ș tere . Întru cât în reprezentarea învățaților scolastici Dumnezeu este izvorul adevărului și al oricărei forme de cunoaștere, el nu se poate exprima în moduri diferite și contradictorii. Orice contradicție între rațiune și revelația divină rezultă fie dintr-o folosire falsă a rațiunii, fie dintr-o interpretare greșită a învățăturii creștine. În cazul imposibilității unei trăsături comune, se dă totdeauna prioritate credinței, opinia teologilor fiind determinantă față de cea a filosofilor. Poziția scolasticilor era în contrast evident cu teoria adevărului dublu a filosofului și medicului arab Averroes (1126-1198) din Spania, din aceeași perioadă istorică. Averroes considera că adevărul poate fi descoperit fie pe calea filosofiei, fie prin mijlocirea teologiei islamice, doar că prin filosofie se atinge un nivel superior de cunoaștere și, în caz extrem, poate contrazice învățătura islamului.În perioada de dezvoltare amplă a scolasticii, filosoful și teologul italian Toma din Aquino realizează în scrierile sale un echilibru între rațiune și credință. Învățatul sco ț ian  John Duns Scotusrestrânge tot mai mult domeniul adevărului bazat pe rațiune și susține că numeroase cunoștințe considerate rodul gândirii filosofice, în realitate se bazează exclusiv pe credință. Scolasticii acordau un deosebit respect așa ziselor autorități filosofice și teologice, în special filosofilor anichității greco-romane și părinților bisericii, și se fereau să adauge ceva nou la vechile învățături. Acest fapt le-a atras mai târziu critica celor care i-au considerat comentatori lipsiți de originalitate ai textelor vechi. Aristotel era socotit drept o autoritate de necontestat, fiind numit Filosoful. Scrierile Sfântului Augustin se bucurau de aceeași prețuire

11

nelimitată în domeniul teologiei, fiind depășite doar de Sfintele Scripturi și de textele oficiale ale conciliilor bisericești.Metoda preferată a scolasticilor consta în operarea cu vocabularul logic și filosofic al lui Aristotel, atât în predarea învățăturilor, cât și în argumentare și dialog. Discuțiile pe teme teologice se bazau pe Biblie și pe Sententiarum Libri Quator ale lui Petrus Lombardus, care reuneau cugetările și concepțiile vechilor părinți ai bisericii. Cu timpul s-au dezvoltat treptat în practică și lecturile critice, precum și capacitatea unei gândiri libere de constrângeri dogmatice. În centrul discuțiilor se găsea dialogul public. Fiecare profesor al unei universități medievale era obligat să susțină de mai multe ori pe an o discuție pe o anumită temă în fața întregului corp profesoral și a studenților și să răspundă întrebărilor critice privind învățăturile predate. În secolul al XIII-lea aceste dispute au devenit mai flexibile, pentru ca un secol mai târziu să devină un pur exercițiu de retorică, interesând mai puțin conținutul temelor și tot mai mult subtilitățile și nuanțele formale. Acest fapt a adus scolasticii în timpul Rena ș terii  și mai târziu renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsită de conținut.Universitatea (lat. universitas, totalitate, uniune, comunitate de profesori și studenți) este o instituție de învățământ superior organizată în facultăți care conferă grade academice.Scopul final al educației era considerat în Antichitate unirea diferitelor părți într-un om și a diferiților oameni în societate [2]. Instructori itineranți, autori de manuale de gramatică și retorică, călătoreau inițial dintr-un loc în altul oferind lecții contra unor taxe, similar cu un „preparator”.

In universitatea medievală s-a încercat combinarea sistematică a modelului de gândire rațional al Greciei Antice (urmând pe Platon și Aristotel) cu teologia creștină.[7] În final, această sinteză nu a avut succes. Ințelegerea în credința creștină este determinată de intelect (în sensul de intuiție personală, revelație), în contrast cu înțelegerea dată de rațiune (de exemplu, în problema de geometrie discutată de Socrate cu micul sclav în „Meno”). Subiectele propuse în dezbaterea scolastică devin din ce in ce mai abstracte și irelevante. Dacă modelul educativ al universității medievale a fost abandonat, modelul administrativ s-a regăsit în organizarea universității

12

moderne.

Universitățile s-au transformat inițial în instituții cu profil diferit, scolastica fiind înlocuită de umanismul din filozofia și arta Renașterii. O simbioză între cercetarea științifică în academii și educația universitară a apărut relativ repede; de exemplu, Newton a professor de matematică la Cambridge din 1669 și membru al Societății Regale Engleze din 1672. Ulterior, facultăți de științe au fost introduse în universități, într-o nouă perioadă de înflorire. In multe cazuri, noi universități au fost înființate, de obicei în regiunile protestante sau ortodoxe.

Primele instituţii de învăţămînt din

Moldova

Apariţia şcolii mănăstireşti;

constituirea/conturarea

caracteristicilor învăţămîntului mănăstiresc, conţinutul

învăţămîntului

13

1.5. Educaţia şi ideile despre educaţie în perioada Renaşterii şi a Reformei. Principiile educaţiei în

perioada Renaşterii

italiene.

Către sfârșitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societății a devenit mai alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a meseriilor, a atelierelor meșteșugărești. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors și s-a trecut la organizarea unui nou tip de producție industrială, producția manufacturieră. Secolele XIV și XV constituie – pentru o parte din țările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criza economică și socială din aceste secole este însăși criza regimului feudal, care a permis trecerea de la supremația nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Populația orașelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o mulțime de “republici”. Aproape fiecare oraș mai dezvoltat a devenit o republică – Vene ț ia , Floren ț a , Genova, Milanoetc. Schimbări majore s-au petrecut și în educație. Conceptele umanismului au influențat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare importanță respectului față de om, încrederea în posibilitățile sale fizice și intelectuale.Evul Mediu reprezintă o epocă istorică mare mai mult de 12 secole. Evul Mediu de regulă este împărţit în trei perioade: V-X evul mediu timpuriu; XV-XIII – evul mediu dezvoltat; XIV-XVI epoca Renaşterii.Reprezentantii gândirii pedagogice în timpul Renasterii s-au preocupat îndeosebi de configurarea idealului educatiei si a mijloacelor adecvate de înfaptuire a lui. Pretuind cultura clasica, ei au sustinut cu tarie necesitatea însusirii valorilor care i-au apartinut, promovând un enciclopedism al cunoasterii foarte clar exprimat prin idealul urmarit, cel al lui „Homo universalis”, posibil de atins prin studiul, pe cât se poate, al tuturor autorilor antici. Mai toti erau unanimi în a recunoaste dreptul individualitatii umane de a avea si alteinterese, decât cele strict religioase, desi nu puteau sa le nege atunci când era vorba de perspectiva morala asupra vietii, chiar daca abordarea etica însemna, de aceasta data, cu

14

deosebire antrenarea individului în mediul social. Umanistii italieni întrevedeau adevarata valoare a culturii în perspectiva actiunii morale la care poate sa contribuie. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Matteo Palmieri (1400-1475), care,în scrierea Della vita civile, aprecia ca adevarata valoare a culturii rezida în actiunea morala la care ea poate sa contribuie. În consecinta, scopul ultim al educatiei este viata morala, viata virtuoasa.

Reprezentanţii Renaşterii franceze.

1.6. Concepţii utopice despre organizarea ideală a procesului educaţional.Concepţia

modernă despre educaţie

Idealul educational ocupă locul central în teoria şi acţiunea pedagogică. El conferă acţiunii educaţionale un caracter conştient, creator şi prospectiv. Prin intermediul idealului educaţional se proiectează integralitatea, complexitatea şi multilateralitatea personalităţii umane în sensul formării ei sub raport intelectual, moral, profesional, estetic, fizic, etc. în funcţie de criteriul social-istoric. Idealul în general şi idealul educaţional în special conferă fiinţei umane în formare optimism, dinamism şi încredere în forţele sale. Idealul se formează treptat prin imitaţie şi apoi prin interiorizare, modelele celorlalţi (părinţi, profesori, actori) fiind conştientizate şi transformate pentru a deveni modele proprii originale.Caracterul social- istoric al idealului educaţionalÎn proiectarea modelului de personalitate umană, un rol important l-au avut nivelul şi tendinţele de dezvoltare ale societăţii sub raport material şi spiritual, concepţia despre om şi lume la un moment dat istoric.In epoca feudala idealul educativ al clericilor concretizat în studiul gramaticii, al retoricii , al dialecticii şi astronomiei era deosebit de idealul educativ al feudalilor laici care erau

15

preocupati de călărie, vânătoare, înnot, cânt, mânuirea spadei, recitarea de versuri.In timpul Renaşterii(sec.XIV-XVI) idealul educaţional era”homo universale”(omul universal , care ştie totul).Leonardo da Vinci era reprezentantul genial al acestui tip de om, cu performanţe în aproape toate domeniile de activitate. În epoca modernă (sec. XVII-XIX) idealul educativ a cunoscut diferite variante: formarea omului cu iniţiativă în afaceri(J.Locke), a omului cu bune deprinderi(J.A.Comenius), a omului bun meseriaş(J.J.Rousseau).Marxismul induce utopia egalitarismului, egalitatea forţată între oameni, masificarea omului , transformarea lui în omul –masă. În societatea informaiei şi a cunoaşterii în care evoluează lumea de azi , idealul educaţional reflectă aceste schimbări, cu privire la necesitatea formării unui tip de om deschis spre schimbare, comunicare, creaţie, colaborare.În România după decembrie 1989, răsturnarea violentă a dictaturii ceauşiste a generat un şir de alte mişcări violente bazate pe răsturnarea ierarhiei de valori comuniste.Ca urmare în această etapă de dezvoltare a societăţii post-comuniste , idealul educaţional este în curs de elaborare, proces care constă în realizarea unităţii între aspectele sale formale” dezvoltarea liberă , integrală şi armonioasă a individualităţii umane , formarea personalităţii automome şi creative(Legea învăţământului, 1995) şi aspectele sale de conţinut.Idealul educaţional pentru a îmbina elementele sale de obiectivitate şi subiectivitate specifice epocii actuale trebuie să proiecteze şi să realizeze acele structuri mentale şi comportamentale capabile să recepteze , să prelucreze şi să redea în mod creativ cele mai actuale şi specifice cunoştinte teoretice şi practice.Această armonizare între componenta obiectivă şi cea subiectivă a idealului educaţional este realizată de teoria şi practica educaţională.Cercetarea pedagogică diagnostică şi mai ales prognostică are capacitatea de a facilita intâlnirea dintre cerinţele şi posibilităţile societăţii pe de o parte şi cerinţele şi posibilităţile educaţiei pe de altă parte.

16

Sistemul pedagogic a lui

Comenius-Teoretician şi pactician al educaţiei

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”,

considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu

„semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin

un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în

concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor

„semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.Comenius personalitate însemnată a pedagogiei universale prin aceea că a teoretizat mai toate problemele pedagogiei moderne. Este întemeietorul didacticii şi a capitolelor aferente. A proiectat sisteme educaţionale, a inventat orarul şcolar, şi a pledat pentru un sistem democratic de învăţămînt. A propus patru cicluri de învăţămînt în dependenţă de vîrstă. Organizează învăţămîntul public şi consideră instrucţia şi educaţia mijloace proprii de a ridica umanitatea.

Constituirea sistemelor

naţionale de învăţămînt în

perioada Luminilor.

Pedagogia clasică. Ideile pedagogice fundamentate în secolul XVII au fost dezvoltate în continuare de alţi reprezentanţi ai gândirii pedagogice: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Jonann Pestalozzi, Constantin Dmitrevici Uşinski, care au fundamentat pedagogia clasică.

J.J. Rousseau despre libera dezvoltare a

personalităţii.

Minimalizează rolul cunoaşterii intelectuale şi accentuează rolul intuiţiei. Propune periodizarea educaţiei pe criterii filosofice şi psihologice. Idei valabile:-pedagogia să fie fundamentată pe datele psihologiei experimentale;-existenţa unor etape distincte ale dezvoltării naturale ale copilului;

17

-importanţa educaţiei intuitive şi metodelor intuitive;-dependenţa reformelor sociale şi revoluţie în educaţia individului.

1.7. Şcoala şi gîndirea pedagogică în Moldova (sec. XVII-XVIII).Şcoala şi gîndirea

pedagogică în Moldova (sec. XVII-XVIII).

Concepţia pedagogică a lui

I.F.Herbart.

În opinia pedagogului german Johann Frederich

Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni:

guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală.A sugerat cinci criterii principale pentru selectarea disciplinelor de predare: menţinerea vieţii şi sănătăţii,

18

educarea copiilor, menţinerea contactelor sociale, odiha şi distracţia vieţii. Educaţia dobîndeşte caracter utilitar şi instrumental.

1.8. Realizări în domeniul pedagogiei din Moldova sec. XIX. Realizări în domeniul

pedagogiei din Moldova sec. XIX.

19

Reacţii la pedagogia clasică.

20

Constituirea pedagogiei

experimentale.

Educaţia nouă.

21

1.9. Ştiinţa pedagogică în sec. XX. Ştiinţa pedagogică

în sec. XX

22

Etapele distinctive în dezvoltarea

ştiinţei şi specificul interacţiunii dintre filosofie şi ştiinţă în contemporaneitate.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei și practicii pedagogice. Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi

care anunță importante mutații în gândirea pedagogică și

practica școlară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era

cuprins acum în termenul de școală tradițională și începuse

să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare

exclusiv teoretică a conținutului activității didactice. Se

creează, astfel, așa-numitele școli noi din Marea

Britanie, Fran ț a , Germania, SUA.

Tot acum, ca urmare a inițierii cercetărilor experimentale

în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacție față de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează

astfel ideea unei pedagogii experimentale și, concomitent,

ideea unei științe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendință: depășirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunțat, încă de la început

– prin teoria educației noi – ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital

pentru dezvoltarea civilizației, culturii umanității, pentru

creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială,

pentru cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel

23

a unui statut elevat condiției umane.

Scopul ştiinţei ca raţionalizare şi

intelectualizare a acţiunilor

individuale.

24

25