1

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE

Cuprins

I.Dreptul penal ca ramură a dreptului pg 1I.1.Conceptul de drept penal pg 1 I.2Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului pg 1 I.3.Obiectul dreptului penal pg 1I.4.Scopul pg 1 I.5.Caracterul dreptului penal pg 1I.6.Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept pg 2

II.Principiile fundamentale ale dreptului penal pg 4II.1.Principiul legalităţii pg 5II.2.Principiul umanismului pg 5II.3.Principiul egalităţii în faţa legii pg 5II.4.Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală pg 5 II.5.Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale pg 5II.6.Principiul personalităţtii răspunderii penal pg 5II.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal pg 6

III.Raportul juridic penal pg 6 III.1. Noţiune de raport juridic pg 6III.2.Elementele raportului juridic penal pg 6III.3 Nasterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal pg 7III.3.1.Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict pg 7III.3.2.Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare pg 7

IV.Izvoarele dreptului penal pg 8

Obiective

Definirea, identificarea, scopul şi caracterul dreptului penal ca ramură a dreptuluiDefinirea şi enumerarea principiilor fundamentale ale dreptului penalDefinirea conceptului de raport juridic penalDefinirea şi enumerarea elementelor raportului juridic penalMomentele de naştere, modificare şi stingere a raportului juridic penalDefinirea conceptului de izvor de drept şi enumerarea izvoarelor de drept penal

2

Rezultate

Inţelegerea şi aplicarea noțiunilor de drept penal ca ramură a adreptului penal și drept penal ca ştiinţă a dreptuluiIntrepretarea concepţiilor asupra obiectului şi scopului dreptului penalInţelegerea principiilor fundamentale ale dreptului penalInţelegerea şi aplicarea raportului juridic penal de la nastere, modificare şi stingereInţelegerea şi aplicarea noţiunilor de izvor de drept penal

Competenţe dobândite prin parcurgerea capitolului

Realizarea de referate cu privire la conţinutul capitolului

3

I. DREPT PENAL CA RAMURA A DREPTULUII.1. Conceptul de drept penal

Termenul de ,,drept penal ‘’ cunoaşte două accepţiuni şi anume:- într-o prima accepţiune dreptul penal este o ramura de drept şi reprezintă ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică şi dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvărşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept.- în cea de a doua accepţiune dreptul penal este ansamblul de ideei, teorii, concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la instituţiile sale, adică doctrina dreptului penal.I.2. Definitia dreptului penal ca ramura a dreptului

Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le savarsesc.I.3. Obiectul dreptului penal

Constă in relaţiile sociale care privesc faptele ce sunt considerate a fi infracţiuni şi pedepsele ce se stabilesc şi se aplică celor care săvârşesc infracţiuni.

Dreptului penal îi revin relaţiile sociale pe care trebuie să le reglementeze, relaţiile sociale care conferă participanţilor anumite obligaţii. Relaţiile sociale ce revin dreptului penal sunt activităţi de luptă împotriva infracţiunilor, activităţi ce se realizează prin tragere la răspundere penală a celor ce săvârşesc fapte prevazute de legea penală.

Trebuie amintit faptul că obiectul de drept penal mai cuprinde si relaţiile sociale, relaţii ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale.I.4. Scopul

Acesta este determinat de politica penală şi constă în apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale proprii societăţi in care funcţionează. I.5.Caracterul dreptului penal

a) Caracterul autonom al dreptului penal se evidenţiaza prin faptul că are În primul rând un obiect propriu de reglementare, care îl reprezintă relaţiile sociale specifice acestei ramuri de drept ce trebuie să fie ocrotite, prin faptul că pentru apărarea valorilor sociale se creează reguli de conduită ce trebuie să sublinieze netemnicia tezei conform căruia dreptul penal reglementează doar relaţiile de sancţionare. Caracterul autonom al dreptului penal poate fi justificat si prin faptul că se poate evidenţia domenii ale vieţii sociale unde numai dreptul penal ocroteşte anumite interese, interese ce nu sunt ocrotite prin intermediul nici unei altei ramuri de drept.

b) Caracterul unitar

4

Acest caracter se desprinde din dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplica şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul candlegea dispune altfel.

Normele dreptului penal sunt nu numai in Codul penal, sunt cuprinse şi în legile extrapenale, reprezentând sistemul unitar datorită unicitaţii principiilor care străbat legislaţia penală.

c) Caracterul de drept publicDreptul penal aparţine dreptului public datorită faptului că prin

reglementările sale specifice dreptul penal a venit întotdeauna în apărarea valorilor sociale, unde interesul major l-a avut societatea, statul ca reprezentant al acesteia. Prin faptul că dreptul penal reglementează relaţiile de apărare socială, se creează raporturi juridice între stat şi persoanele fizice ca destinatari ai legii penale. Aceste raporturi nu reprezintă altceva decât raporturi de putere prin intermediul cărora se realizează funcţia de apărare a valorilor sociale împotriva infracţiunilor. Statul este în toate raporturile juridice de drept este subiect dominant care pretinde o anumită conduită de la destinatarii legii penale,şi tot statul este acela care în caz de încălcare a normelor penale, prin organele sale specializate, asigură restabilirea ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.I.6. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

a) Dreptul penal şi dreptul procesual penalIn cadrul sistemului roman de drept, dreptul penal este în stransă legatură cu

dreptul procesual penal, cele două ramuri de drept fiind indusolubile. Dreptul penal îşi îndeplineşte sarcinile specifice prin intermediul dreptului procesual penal, deasemenea dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi lipsit de conţinut. Prin intermediu dreptului penal se stabilesc faptele ce reprezintă infracţiuni, pedepsele, răspunderea penală, iar normele de drept procesual penal sunt cele care stabilesc procedura de tragere la răspundere a celor care se fac vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni. b) Dreptul penal şi dreptul civil

Această legătură se realizează prin apărarea relaţiilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale, apărarea împotriva faptelor periculoase. Această apărare se realizează prin interzicerea sub sancţiuni a sustragerilor, distrugerilor.

Dreptul penal este în strânsă legătură şi cu celelalte ramuri de drept existente, precum dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul familiei s.a., prin faptul că preocuparea esenţială a dreptului penal rămâne aceea de apărare împotriva faptelor periculoase.II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL Aceste principii fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei directoare care călăuzesc elaborarea cât şi realizarea normelor penale, evidenţiind trăsăturile legislaţiei penale.II.1.Principiul legalitatii

Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, exprimând faptul că atât conduita pretinsă membrilor societăţii cât şi sancţiunea ce o vor suporta aceştia în caz de nerespectare a conduitei prevăzute de legea

5

penală, trebuie să fie prevăzută de lege.Acest principiu al legalităţii examinat în funcţie de cele trei instituţii ale

acestuia – infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală , poate fi exprimat pe baza adagiilor: - ,, nullum crimen sine lege” (legalitatea incriminarii) - ,, nulla poena sine lege praevia “(legalitatea pedepselor,a masurilor educative si a masurilor de siguranta) - ,,nullum judicum sine lege”(legalitatea raspunderii penale)

In dreptul penal,principiul legalitatii exprima regula potrivit careia intreaga activitate din acest domeniul trebuie sa se desfasoare pe baza legii si in stricta conformitatea cu aceasta.II.2. Principiul umanismului

Conform acestui principiu întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului. Principiul umanismului sublinează faptul că în normele penale sunt prevăzute exigenţe cărora însă omul li se poate conforma, sancţiunile îndeplinesc şi funcţia de reeducare.II.3. Principiul egalitatii in fata legii

Se exprimă regula conform căreia toţi indivizii societăţii sunt egali în faţa legii, art. 16 din Constituţie prevede faptul că ”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” În codul penal acest principiu nu cunoaşte o consacrare expresă, dar se deduce din faptul că legea penală nu promovează imunităţii sau privilegii car să permită inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Această egalitate a indivizilor în faţa legii penale funcţionează pentru fiecare cetăţean, fie în calitatea sa de beneficiar al ocrotirii penale cât şi în calitatea de destinatar al exigenţelor impuse de legea penală.II.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

Legea penală, prin conţinutul sau şi sancţiunile prevăzute asigură aşa numita prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepsele în cauze penale concrete, se realizează prevenţia specială.

Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale cat şi prin pedepsirea celor care au încalcat prevederile legii penale.

Măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional.II.5. Principiul potrivit căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiul potrivit căruia ,,infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale,, şi este reglementat in art 15 alin. 2 din Noul Cod pen., fapt ce presupune existenţa unei fapte care este constată de organele abilitate de lege în forma cerută de lege, şi totodată acest principiu vine ca o garanţie a libertăţii persoanei, deoarece fără săvârşirea unei fapte prevăzute de lege ca şi infracţiune nu se poate să existe răspundere penală.II.6. Principiul personalității răspunderii penale

Conform art.9 din Noul Cod pen,,legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetaţean român sau o persoană juridică română dacă, fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a

6

țării unde a fost săvârșita sau comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.’’II.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

Acest principiu presupune faptul că pedepsele vor fi stabilite şi aplicate în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, respectiv în funcţie de starea concretă de pericol, astfel că sancţiunea aplicată să iși atingă scopul.

Principiul individualizării pedepselor se găseşte reglementat în art. 74 Noul Cod pen: săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;b) starea de pericol create pentru valoarea ocrotită;c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;e) natura şi frecvenţa infracţiunilor constituie antecedente penale ale infractorului;f) conduita după săvârşirea infractiunii si in cursul procesului penal;g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială;(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile pre(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii văzute în alin.(1) și pentru alegerea uneia dintre acestea.III. RAPORTUL JURIDIC PENAL III.1. Noţiune de raport juridic

Raportul juridic penal este raportul apărat prin lege dintre stat (prin organele judiciare) şi persoana care a săvârşit o infracţiune (infractorul) raport în care statul are dreptul de a aplica o pedeapsă, de a pedepsi (de a trage la răspundere penală), iar infractorul are datoria de a suporta această pedeapsă (de a raspunde penal).

Raporturile juridice penale pot fi definite deci ca relaţii de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal.III.2. Elementele raportului juridic penal

Raportul juridic penal este format din mai multe elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.Subiectele raportului juridic penal Ca şi subiecte ale raportului juridic penal este pe de o parte statul ca subiect dominant, reprezentat prin organele judiciare, iar pe de altă parte subiect al raportului juridic penal este persoana fizică, ca destinatar al obligaţiei. Trebuie subliniat faptul că în raportul juridic de conformare persoana fizică, destinatar al obligaţiei, este nenominalizată, iar în cadrul raportului juridic de conflict persoana fizică este determinată şi anume este persoana care a săvârşit fapta interzisă, cu alte cuvinte infractorul. În raporturile de conformare statul impune tuturor destinatarilor legii penale norme obligatorii, iar în raportul juridic de conflict statul impune celuilalt subiect şi anume persoana fizică să suporte consecinţele faptei sale , adică pedeapsa.Conţinutul raportului juridic penal Conţinutul raportului juridic penal se referă la drepturile şi obligaţiile ce revin

7

subiecţilor ai raportului juridic penal. Raportul acesta este un raport dinamic, în sensul că subiecţii raportului juridic desfăşoară anumite acţiuni sau inacţiuni. În cadrul raportului juridic de conformare conţinutul îl reprezintă obligaţia destinatarilor legii penale de a se conforma cerinţelor impuse de lege, dar tot odată este format şi din dreptul statului de a pretinde o anume conduită titularilor obligaţiei de conformare. În cadrul raportului penal de conflict impunerea unei sancţiuni pentru fapta săvârşită reprezintă dreptul statului şi totodată acest drept al statului constă şi în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale.Obiectul raportului juridic penal Obiectul raportului juridic penal îl constituie acţiunile pe care titularii drepturilor le efectuează sau le poate pretinde şi pe care ceilalţi subiecţi au obligaţia de a le săvârşi sau obligaţia de a se abţine de a le săvârşi. Statul prin instanţa judiciară are dreptul de a trage la răspundere penală, iar infractorul are obligaţia de a suporta pedeapsa. Prin realizarea obiectului specific raportului juridic penal se realizează norma de drept penal. În cazul raportului juridic de conflict obiectul îl constituie pedeapsa, privită ca o sancţiune tipică de drept penal, dar şi alte sancţiuni de drept penal. În ceea ce priveşte raportul juridic de conformare obiectul specific îl reprezintă însăşi conformarea, adică adoptarea unei conduite corespunzătoare exigenţei normei penale fapt ce duce la realizarea normei de drept penal ce reprezintă şi temeiul raportului juridic penal de conformare.III.3 Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penalIII.3.1.Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict

Raportul juridic penal se naşte atunci cand s-a savârşit o infracţiune, s-a încalcat o dispozitie penală. Dacă fapta nu există sau îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de conflict. Săvârşirea faptei interzise de legea penală este singurul fapt juridic care poate da naştere raportului de drept penal de conflict.

Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau operează anumite cause expres prevăzute de lege.

In momentul în care părţile (subiecţii raportului juridic) şi-au îndeplinit şi exercitat drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului, va înceta raportul juridic de conflict.III.3.2. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare

Raporul juridic de conformare se naşte din momentul intrării şi prin intrarea in vigoare a normei penale incriminatoare, care prevede drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport. Dacă în norma de incriminare se cere ca destinatarii săi să aibă o anumită calitate, raportul se naşte în momentul în care destinatarul respectiv dobândeşte această calitate.

Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce rezulta din legile temporare sare prevăd data la care vor înceta sau vor ieşi din vigoare.

Modificările care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extindere sau prin restrâgerea obligaţiilor de conformare, se produce şi modificarea raportului juridic penal de conformare.

8

Raportul juridic penal de conformare se stinge la data ieşirii din vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.IV. IZVOARELE DREPTULUI PENAL

Termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formare, interne şi externe, directe şi indirecte. Conceptul de izvor de drept este obiectul de studiul al disciplinei Teoria generală a dreptului.

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul incălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată raspunderea penală, precum şi acele acete normative care prevăd dispoziţiile obligatorii în procesul de elaborare şi aplicarea dreptului penal. In comparaţie cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.Principalele izvoare de drept sunt următoarele:

1. Mai întâi trebuie menţionată ca izvor al dreptului penal Constituţia României, care prin normele sale consacră valorile sociale fundamentale ale statului român, fiind izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru. Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 08 decembire 1991, rolul său fiind de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în urma Revoluţiei din decembrie 1989. In cursul anului 2003, Constituţia României din 1991 a fost revizuită prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003.

În Constituţia României sunt prevăzute norme cu caracter principial ce interesează dreptul penal, dintre care enumerăm art. 15.alin.(2) – care consacră excepţia de la principiul neretroactivitătii legii, respectiv aplicarea legii penale mai blânde; art.19 – care reglementează de principiu extrădarea şi expulzarea, art.23 – care stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări, art. 24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – referitor la inviolabilitatea domiciliului, art. 53 – care prevede posibilitatea restrângerii unor drepturi sau al unor libertăţi). Un interes deosebit pentru dreptul penal prezintă şi dispoziţiile Capitolelor II şi III ale Titlului II din Constituţia României, ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle fundamentale, întrucât scopul normelor dreptului penal este de a asigura cadrul necesar pentru ca toate aceste drepturi, libertăţi şi îndatoriri să fie respectate.

2. Codul penal al României este principalul izvor al dreptului penal, întrucât aşa cum am precizat mai sus, cuprinde practic toate normele penale generale, precum şi cea mai mare parte din normele penale speciale.

In afara de Codul penal putem menţiona şi alte legi cu o rază de aplicare mai restransă cum ar fi: Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele juridice în cursul procesului penal, care dezvoltă şi completează unele dispoziţii din Codul Penal; Legea nr 302 din 2004 privind cooperarea juridică internatională în materie penala.

3. Tot ca izvoare ale dreptului penal ne vom opri şi asupra Tratatelor şi Convenţiilor internaţionale, acestea devenind izvoare ale dreptului penal în măsura în care ele sunt ratificate.

9

În literatura de specialitate se face deosebire între: - tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să încrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi interese comune ale societăţii omeneşti, de unde şi denumirea de infracţiune de drept internaţional - tratate şi convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală.12 Prima categorie de Tratate şi convenţii apare ca izvor indirect de drept penal, prin acestea este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin legea penală internă astfel de fapte. Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională conţin norme privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor şi sunt socotite izvoare directe de drept penal. 4. Legile penale complementare au o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă, întrucât privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii de drept penal, fiind menite să completeze reglementările penale cu norme de drept penal. Aceste legi complimentare cuprind numai norme de drept penal, specific fiind faptul că nu conţin incriminări. In acest sens menţionăm Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 627 din 20.07.2006, Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în M. Of. Nr. 326 din 18 iunie 2001, precum şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea.

5. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penalÎn această categorie a legilor speciale intră acele legi care conţin

încriminări separate faţă de codul penal. Aceste legi speciale capătă un caracter penal numai în măsura în care în conţinutul lor sunt prevăzute fapte sancţionate penal. Cu titlu de exemplu amintim: 1. Legea 82/1991 privind regimul contabilităţii, astfel cum a fost modificată şi completată. Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din18/06/2008 2. Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în M.Of. NR. 603 din 9 decembrie 1999 (art. 24). Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 22 februarie 2006 pentru modificareaşi completarea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. 3. Legea nr.78/ 5 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ( art. 17 – 20), publicată în M.Of. nr. 219 / 18.05.2000 4. Legea nr.143/26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri ( art. 2 – 19 ), publicată în M.Of. 362 /03.08.2000. 5. Codul Silvic, cuprinde norme privind infracţiunile silvice

10

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Dreptul penal ca stiinţă include:a) instituiţii care reglementează relaţii de apărare socialăb) ansamblul de noţiuni privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptuluic) ansamblul de ideei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept

2. Obiectul dreptului este format din:a) relaţiile de apărare socialăb) relaţiile de conflict între oameni care asigură ordinea socialăc) relaţiile de apărare intre cei care protejează valorile sociale ocrotite de lege şi cei care savârşesc infracţiuni

3. Scopul dreptului penal este prevăzut în:a) în Cod pen.art.1b) în ordonanţe si hotărâri de guvernc) în legi speciale

4. Sunt izvoare de drept penal:a) legile complinitoare, Constituţia Romaniei, Codul penalb) Codul penal, legile complinitoare, juristprudenţac) Codul penal, Constitutia Romaniei, legile care au prevazute dispoziţii cu caracter penal.

5. Raportul juridic penal este alcătuit din:a) raporturi de cauzalitateb) subiecte, obiect, urmări imediatec) subiecte, conţinut, obiect.

Răspunsuri1=c ;2=a ;3=a ;4=a ;5=c

11

BIBLIOGRAFIE

1. Noul cod penal actualizat și cu intrare în vigoare de la 1 februarie 2014

2. Codul penal română intrat în vigoare la data de 01.01.1969 cu ultimele

modificări și completări

3. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

4. C. Bulai, Manual de drept penal,Partea generală, Editura All, Bucuresti, 1997.

5. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

7. Constituţia României din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire

a Constituției României nr 429/2003

8.M.Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, Editura C.H. Beck,

Bucuresti, 2013

9.A.C.Tigănoaia, Drept penal, Editura C.H.Beck, București, 2013

10.E. Stanisor, Drept penal, Partea generală, Partea specială, Editura Universul

Juridic, 2013

12

CAPITOLUL II

LEGEA PENALA ȘI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA

Cuprins

II.1.Legea penală şi conţinutul sau normativ pg 14II.1.1.Noţiunea de lege penală şi categoriile de legi penale pg 14II.1.2.Norme de drept penal şi structura acesteia pg 15

II.2.Intrepretarea legii penale pg 16II.2.1.Necesitatea şi formele intrepretării pg 16II.2.2.Metode în intrepretare pg 17II.2.3.Rezultatele şi limitele intrepretării pg 18

II.3. Aplicarea legii penale în spatiul şi în timp pg 19II.3.1. Aplicarea legii penale în spatial pg 19II.3.1.1.Principiile de aplicare a legii penale în spatial pg 19II.3.1.2. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării pg 22

II.3.2.Aplicarea legii penale in timp pg 26II.3.2.1.Principiul activitatii legii penale pg 26II.3.2.2.Principiul neretroactivitatii legii penale pg 28II.3.2.3.Principiul retroactivităţii legii penale pg 28II.3.2.4.Principiul ultraactivităţii legii penale temporare pg 28II.3.2.5 Principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei pg 29II.3.2.6. Aplicarea legii penale mai favorabile dupa judecarea definitivă a cauzei pg 30II.3.2.7. Aplicarea legii penale temporare pg 30

Obiective

Definirea noţiunii de lege penala şi categoriile de legi penaleDefinirea de norma penala şi structura acesteiaDefinirea intrepretării legii penaleDefinirea conceptului aplicarii legii penale în spaţiulDefinirea noţiunii de teritoriul şi infracţiunii săvârşite pe teritoriul ţăriiDefinirea principiului teritorial şi excepţiile de la aplicarea acestui principiulEnumerarea principiilor aplicării legii penale române în cazul infracţiunilor săvârşite în străinatate

13

Extraactivitatea legii penale, neretroactivitatea legii penale, ultraactivitatea legii penale, aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu faptul care au fost definitive judecate

Rezultate

Inţelegerea şi aplicarea noţiunii de lege penală şi categoriile acesteiaInţelegerea şi intrepretarea legii penaleInţelegerea şi aplicarea noţiunii de teritoriulInţelegerea şi intrepretarea principiilor teritorialităţii şi excepţiile luiIntelegerea şi aplicarea legii penale în timpInţelegerea şi aplicarea legii penale în spaţiul

Competenţe dobandite prin parcurgerea capitolului

Realizarea de referate cu privire la conţinutul capitolului

14

II.1.LEGEA PENALĂ ȘI CONȚINUTUL SAU NORMATIVEII.1.1 Noţiunea de lege penală şi categoriile de legi penale

In codul penal, expresia de ,,lege penală” este folosită nu numai în întelesul ei obişnuit, acela de act normative emis de organul legiuitor, după procedura specifică prevazută in Constituţia ţării, care conţine norme de drept penal, dar în înteles mai larg, acela de regulă sau normă de drept penal. Acest înţeles special este explicat de legiuitor în dispozitiile art.141 Cod pen., care prevede că prin legea penală se inţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Adoptarea legilor se face dupa o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art.73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc de Parlament numai prin lege organică.

Categorii de legi penaleIn funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau

caracterul lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucrul ajutând la o mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună intrepretare şi aplicare. Ele se împart astfel:a) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:- legi penale generale- legi penale speciale

Prin lege penală generală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal de generală aplicare sau având aplicaţie în raport cu un mare număr de norme penale speciale. Este vorba de norme cu caracter general de principii fundamentale sau generale, adică tocmai acele dispoziţii care asigură unitatea sistemului dreptului penal.

In dreptul nostrul, singura lege penală generală este Codul penal, toate celelalte izvoare de drept penal având caracter de legi speciale. Menţionăm însă că în cadrul Codului penal, normele din partea specială au caracter de legi penale speciale în raport cu normele din partea generală.

Prin lege penală specială se înţelege dispoziţiile de drept penal speciale sau incriminatoare, care incriminează şi sancţionează fapte considerate ca posibile infracţiuni şi care au sfera de incidenţă restransă la faptele ce intră în sfera noţiunii de infracţiune.

Legile penale generale se deosebesc de cele speciale şi prin structura lor, acestea nu numai atunci cand sunt considerate în inţelesul obişnuit, de acte normative ci şi când sunt private în întelesul special. b) Dupa caracterul lor, legile se clasifica în:- legi penale ordinare sau obişnuite- legi penale excepţionale sau extraordinare

Legile penale ordinare sunt adoptate în condiţii normale de evoluţie a societăţii si a fenomenului infracţional, iar reglementările pe care le conţin, în concordanţă cu dispoziţiile generale ale Codului penal, au rolul de a completa reglementările cuprinse în cod, îndeosebi pe cele din partea specială a acestuia.

15

Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii excepţionale care derogă de la dreptul comun şi care vizează fie instruirea unor infracţiuni, fie asprirea răspunderii penale pentru cele existente.c) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:- legile cu durată nedeterminată sau permanentă- legile cu durată determinată sau temporară

Legile penale cu durată nederminată sunt cele în al căror cuprins nu este prevazută perioada lor de aplicare.

Legile penale cu durata determinate sunt cele care au o aplicabilitate limitată de existenţă situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada de aplicare poate fi determinate în cuprinsul legii, prevăzându-se concret termenul cât legea este în vigoare sau după situaţia care a generat-o la încetarea acesteia.II.1.2. Norme de drept penal si structura acesteiaa) Conceptul de normă penală

Norma juridică este ,,regula generală de conduită”, instituită şi sancţionată de stat, care ,,prescrie anumite drepturi şi obligaţii”.

Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societaţii contra criminalitaţii, instituite prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.

Se poate observa faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice penale include o obligativitate imediată şi imperativă, devenind incidente din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme, din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei respective. Subliniem că sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.b) Structura normei penale

Pornindu-se de la constatarea că norma inciminatoare cuprinde ca elemente ale conţinutului său, pe de o parte, descrierea conduitei interzise, iar pe altă parte sancţiunea ce urmează să se aplice în cazul nerespectarii interzicerii stabilite, s-a pus problema dacă această normă prezintă aceeaşi structură trihotonică, atribuită normei de drept în general sau are o structură specifică, în care se întalnesc numai unele dintre aceste elemente.

In privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de specialitate sunt foarte diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza, dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei. Într-o a doua opinie se arata că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteza, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicate prin expresia comună tuturor normelor de incriminare,,se pedepseşte’’ sau ,,se aplică pedeapsa’’. Alţi autori susţin că norma juridică penală, conţine doar dispoziţia şi sancţiunea.

Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteza se descrie fapta incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevazută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă din formula ,,se pedepseste’’ întâlnită în toate textele incriminatoare.

16

c) Categorii de norme de drept penalNormele de drept penal se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura

specifică. Pe baza acestor aspecte particulare se face deosebire între mai multe categorii de norme penale:

- Norme penale generale şi specificeDistincția dintre cele două norme penale se face după criteriile conținutului și sferei de incindență.

Normele penale generale prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică șise sting raporturile juridice penale.

Normele penale speciale prevăd condiţii în care o anumită faptă constituie infracţiune, pedeapsa care se aplică pentru săvârsirea ei, adica elementele unui raport juridic penal concret.

- Normele penale prohibitive şi norme penale onerativeDistincția privește în general normele penale speciale și are drept criteriul

caracterul conduitei prescrise prin preceptul lor.Normele prohibitive conţin ca regulă de conduită abţinerea de a săvârşi

fapta descrisă şi incriminate în dispoziţie, iar normele onerative conțin ca regulă de conduită săvârşirea faptei a cărei omitere este interzisă.

- Norme penale unitare şi norme penale divizate în funcţie de elementele ce sunt cuprinse în structura normei penale.

Normele penale unitare sunt cele prevăzute cu ambele lor elemente, dispoziţia şi sancţiunea în întregul lor, în acelaşi articol de lege.

Normele penale sunt divizate atunci când elementele lor nu se găsesc în acelaşi articol de lege, ci în articole diferite, din acelasi act normative ori din acte normative deosebite, astfel ca norma este divizată între aceste texte de lege. Normele divizate trebuie să aiba un caracter cu totul exceptional şi este de preferat să renunţe la această tehnică legislative.In legislatia noastra sunt reduse ca numar normele divizate. Sunt cunoscute doar două astfel de norme:normele de incriminare cadru şi normele de trimitere şi de referire.

Normele penale de incriminare cadru au un caracter de norme în alb şi se diferenţiază prin faptul ca au în conținutul lor o dispoziție de incriminare cadru și o sancțiune corespunzătoare acestei incriminări, urmând ca prevederea faptelor interzise prin incriminare să se faca ulterior, prin norme cuprinse în alte acte normative.

Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce privește dispoziția sau sancţiunea, care se completează împrumutând aceste elemente de la alte norme la care fac trimitere, în așa fel incât acele elemente sunt încorporate în norma de trimitere ca şi cum ar fi ale acesteia.

Normele penale de referire sunt norme incomplete, care se completeaza prin împrumut de elemente din alte norme, incomplete la fel ca normele de trimitere.II.2. INTREPRETAREA LEGII PENALEII.2.1.Necesitatea şi formele intrepretării Interpretarea, în sensul legii penale, are ca şi scop aflarea voinţei legiuitorului, voinţă exprimată în dispoziţiile legii pentru a putea stabili dacăacestea sunt aplicabile cazului concret.

17

Această operaţiune logico – raţională este necesară deoarece normele se referă la fapte tipice ce trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt şi foartevariate. În literatura de specialitate se face distincţie între interpretare oficială şi cea neoficială. 1. Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ oficial şi poate fi : - autentică (legală) făcută de legiuitor - cauzală (de caz) făcută de organul judiciar 2. Interpretarea neoficială care în literatura de specialitate apare şi subdenumirea de interpretare doctrinară este cea făcută de oamenii de ştiinţă carese materializează în tratate etc. Deosebirea esenţială între cele două feluri de interpretare constă în aceea că interpretarea oficială este obligatorie în timp ce interpretarea neoficială nu are forţă obligatorie.II.2.2.Metode în intrepretare

Metode de interpretare a legii penale sunt : a) Interpretarea literală sau gramaticală constă în aflarea înţelesului normei penale cu ajutorul textului în care este exprimată norma penală. Cu alte cuvinte această interpretare are în vedere analiza textului sub toate aspectele, respectiv: etimologic (înţelesul cuvintelor), sintactic (funcţiile cuvintelor propoziţie, funcţiile propoziţiilor în frază), stilistic (modul de exprimare). b) Interpretarea raţională sau logică constă în aflarea înţelesului normei, a legii penale cu ajutorul elementelor logice, astfel că pentru a putea înţelege legea sau dispoziţiile de drept penal se va căuta înţelesul noţiunilor folosite, a judecăţilor, raţionamentelor construite de legiuitor. Plecând de la acesteconsiderente interpretarea logică se face după anumite raţionamente şi anume: - raţionamentul a fortiori - raţionamentul per a contrario - raţionamentul reductio ad absurdum

- raţionamentul a pari Raţionamentul a fortiori este raţionamentul cu ajutorul căruia sedemonstrează faptul că, dacă legea permite mai mult, implicit permite mai puţin,acest lucru presupune faptul că noţiunea de mai mult încorporează şi noţiunea de mai puţin. Un exemplu în acest sens găsim în cartea profesorului Ion Oancea “Drept penal. Partea Generală” legea dă dreptul Marii Adunări Generale să edicteze legi; dacă Marea Adunare Naţională are acest drept, după raţionamentul a fortiori, ea are dreptul să facă şi mai puţin, adică să interpreteze legi. Raţionamentul per a contrario demonstrează faptul că acolo unde există oaltă raţiune trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. Acest raţionament îl găsim exprimat în adagiul “qui dicit de uno, de altero negat”, exprimând ideea că cine susţine o teză, neagă teza contrarie. Argumentarea “a fortiori” urmăreşte să facă plauzibilă ideea că legea trebuie să fie explicată cu atât mai mult în cazurile în care situaţia este şi mai evidentă decât aceea vizată în mod expres de textul legii.

18

Raţionamentul reductio ad absurdum este acela prin care se demonstrează că orice altă interpretare decât ceea pentru care se pledează ar duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile. Raţionamentul a pari este cel care are în vedere faptul că pentru situaţii identice trebuie să existe soluţii juridice identice. Acest raţionament se poate ex-prima şi prin adagiul “ubi eadem ratio, ubi idem jus “.c) Interpretarea istorică - potrivit acestei interpretări se ia în considerare istoria sau istoricul legii ce urmează a fi interpretate. Sunt astfel interpretate actelepreliminare, proiectele, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare.d) Interpretarea sistematică constă în faptul că norma va fi interpretată în corelaţie cu alte dispoziţii sau cu alte legi.e) Interpretarea legii prin analogie unde înţelesul unei norme penale se va face cu ajutorul alteia care prevede însă un caz asemănător şi care este mai clar. În doctrina dreptului penal se apreciază că interpretarea prin analogie nutrebuie confundată cu extinderea legii prin anlogie care presupune aplicarea legiipenale la fapte care nu sunt prevăzute în normele sale, dar asemănătoare cu cele prevăzute de lege.II.2.3 Rezultatele şi limitele interpretării

Felurile intrepretărilor după rezultatAtunci când legea penală se interpretează de către un organ sau altul prin

intermediul diferitelor metode se va ajunge la o anumită concluzie cu privire laînţelesul legii penale sau numai cu privire la anumite dispoziţii motiv pentru care se face distincţia între interpretarea declarativă, interpretarea restrictivă şi interpretarea extensivă.

Interpretarea conformă cu legea (declarativă)Această interpretare se bazează pe adagiu “Lex dixit quam voluit” ceea ce

presupune faptul că prin această interpretare constată faptul că textul exprimăexact intenţia şi voinţa legiuitorului. Interpretul ajunge la concluzia că textul redăşi spune atât cât a voit legiuitorul, că textul nu cuprinde nici mai mult nici mai puţin decât a voit legiuitorul.

Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este valabilă, asigurand condiții pentru o apărare socială eficientă în lupta împotriva infracționalității.

Interpretarea restrictivăAceastă interpretare îşi are originea în adagiul latinesc “ lex dixit plus

quam voluit”, lucru ce evidenţiază faptul că se ajunge la constatarea că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul, iar interpretul constatând acest lucru restrânge înţelesul legii făcând astfel o interpretare restrictivă în conformitate cu voinţa legiuitorului.

Această interpretare vizează situaţia când legea nu se poate aplica anumitor situaţii, de fapt care iniţial păreau a cădea sub incidenţa legii.

Interpretarea extensivăÎn cazul acestei interpretări se porneşte de la “lex dixit minus quam voluit”

lucru ce constată că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul caz în careinterpretul extinde aplicarea legii făcând astfel o interpretare extensivă conformăvoinţei legiuitorului. Un exemplu al acestei interpretări găsim în cartea

19

profesorului Ion Oancea unde se spune că suspendarea executării pedepsei se aplică numai la cazurile arătate de lege (infractor primar); dacă însă cel care a săvârşit infracţiunea a mai fost condamnat înainte, dar pentru o contravenţie şi nu pentru o infracţiune, prin interpretare, el este totuşi un infractor primar. Fiind un infractor primar, legea i se poate aplica. Trebuie subliniat faptul că în materie penală interpretarea extensive este rar folosită, fiind folosită în favoarea inculpatului.

Limitele interpretăriiEste general admis că interpretarea legii penale trebuie să urmărească

cunoaşterea voinţei reale a legiuitorului, exprimată în norma de drept interpretată, iar nu crearea unei alte norme de drept sau denaturarea sensului acesteia. Este unanim admis că legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt strictissimae interpretationis ) şi că înţelesul lor nu poate fi extins prin interpetare, preferându-se în sensul restrictiv.Interpretarea legii penale se efectuează nu pentru a crea noi norme de drept, ci ea trebuie să fie animată de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi elucidării înţelesului real al normei de drept, înlăturării unor lacune ale legii cu ajutorul altor norme în materie, pentru realizarea scopului legii penale și promovarea principiilor fundamentale ale dreptului penal.II.3. APLICAREA LEGII PENALE IN SPATIUL ȘI ÎN TIMPII.3.1.Aplicarea legii penale în spatiulII.3.1.Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spatiul trebuie să ofere soluții la problemele ce se ivesc în interactiunea spațiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracțiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când fapta s-a săvârşit în întregime pe teritoriul tării şi făptuitorul se află în tară; când fapta s-a săvârşit în parte în tară, ori numai rezultatul s-a produs în tară; când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetătean român sau apatrid cu domiciliul în România; când infractiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetătean străin ori apatrid care nu domiciliază în România dar împotriva statului român ori cetătenilor români; când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat pe teritoriul României. Pentru a oferi soluţii acestor probleme în noul codul penal (art. 3-7) au fost consacrate reguli cu valoare de principii. Pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul tării a fost consacrat principiul teritorialitătii. Pentru situaţiile ce privesc săvârşirea infracţiunilor în străinătate au fost consacrate principiile: personalităţii, realitătii şi universalitătii. Problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea legii penale române, infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României cât şi în afara teritoriului ţării, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalitătii.Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul tării1. Principiul teritorialităţii.

Este un principiu de bază al aplicării legii penale în spaţiu, consacrat prindispozitiile art. 7 Noul Cod pen.: „Le gea penală se aplică infractiunilor

20

săvârşite pe teritoriul României". Aplicarea legii penale române infractiunilor săvârşite pe teritoriul tării este exclusivă şi neconditionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condițiile răspunderii penale, aplicarea sancțiunilor ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române, indiferent de calitatea făptuitorului (cetătean român, cetătean străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau în străinătate). Principiul teritorialitătii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor suveranitătii şi independenței ţării . Cunoaşterea sferei de aplicațiune a legii penale teritoriale presupune determinarea noțiunii de teritoriu în sens juridico-penal.Notiunea de teritoriu.

Prin dispozitiile art. 8 Noul Cod pen. s-a precizat că: „Prin termenul «teritoriu» din expresiile «teritoriul României» şi «teritoriul tării» se întelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spațiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spatiul aerian al acesteia". In noțiunea de teritoriu sunt cuprinse aşadar elementele: a) Intinderea de pământ sau suprafața terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice stabilite de statul nostru prin convenții cu statele vecine; b) Apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălti, râuri, apele maritime din golfuri. c) Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă tărmului ori, după caz apelor maritime interioare pe o lătime de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază. d) Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României (suprafeţei terestre, apelor interioare, mării teritoriale - s.n.) până la limita inferioară a spatiului extraatmosferic (art. 6 alin.l din Codul aerian) . Infracţiuni săvârşite pe teritoriul tării. Ințelesul expresiei „infractiuni săvârşite pe teritoriul tării îl găsim în Noul Cod pen. art. 8 alin.(3): „prin infractiuni săvârşite pe teritoriul tării se întelege orice infractiune comisă pe teritoriul arătat în art. 8 alin.(2) Noul Cod pen. sau pe o navă sub pamânt românesc ori pe o aeronava înmatriculată în România". Aşadar pe lângă teritoriul arătat mai sus, infracțiunea săvârşită pe teritoriu este şi cea săvârşită pe o navă ori aeronavă română, aflată în afara granițelor țării (oriunde s-ar afla nava ori aeronava). Prin dispozițiile art.8 alin. (4) Noul Cod pen. se precizează că: „infracțiunea

se consideră săvârşită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe nava sub pavilion românesc sau aeronava înmatriculată în România s-a efectuat act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii. ‘’ Prin aceste dispoziții se consacră criteriul zis al ubicuitătii sau al desfăşurării integrale potrivit căruia infracțiunea se consideră săvârşită pretutindeni unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii. Este astfel competent să judece infracțiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul.

21

Excepții de la principiul teritorialităţii.Sunt restrângeri ale principiului teritorialității şi privesc infracțiunile

săvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdictie penală, precum şi infracțiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staționate pe teritoriul țării. Aceste excepții nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convențiile internaționale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran. Imunitatea de jurisdictie.

Potrivit art.13 Noul Cod pen. legea penală română nu se aplică infracțiunilor săvârşite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine, sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.

Imunitatea de jurisdictie penală este unanim admisă în legislatiile penale moderne şi presupune că infracțiunile săvârşite de reprezentanții diplomatici străini nu vor fi judecate după legea penală a statului unde sunt acreditați. Astfellegea penală română nu se va aplica infracțiunilor comise de reprezentanțiidiplomatici străini, nici pentru infracțiunile comise pe teritoriul Romaniei nici pentru infracțiunile unde legea penală română ar fi incidentată conform principiilor realității ori universalității. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate peteritoriul țării noastre.

Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt folosite în scopuri comerciale.

Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe teritoriul tării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora aparțin.

Infracțiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidența legii penale române. Infracțiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajulacestor nave sau aeronave pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparține nava ori potrivit convențiilor internaționale. Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim ca al navelor şi aeronavelor militare ori folosite în scopuri guvernamentale. Infracțiunile săvârşite la bordul lor atâta timp cât se află în porturi ori aeroporturi româneşti se judecă după legea penală română. Legea penală română se aplică şi cu privire la orice infracțiune săvârşită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracțiune săvârşită la bordul unei asemenea nave, pe timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art. 26 al. 1 din Legea nr. 17/1990). In cazul infracțiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în trecere

prin marea teritorială a României, situația este diferită. In principiu nu se aplică legea penală română, aşadar este o exceptie de la principiul teritorialitătii. Dar legea penală română se va aplica (art. 26 al. 2 din Legea nr. 17/1990) infracțiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale străine aflate în trecere prin marea teritorială dacă:

22

a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetătean român sau de o persoană fără cetătenie care are domiciliul pe teritoriul României; b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetătean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României; c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în tară sau ordinea în marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substante psihotrope; e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un functionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.II.3.1.2.Aplicarea legii penale române infracțiunilor săvârşite în afara teritoriului țării

Legea penală română, pentru a acoperi întreaga gamă de situații ce se pot ivi în legătură cu locul săvârşirii infractiunii, se aplică şi infractiunilor comise în străinătate exercitându-se un rol activ în combaterea criminalitătii pe plan international. Principiile consacrate în legea penală română ale personalitătii, realitătii şi universalitătii, oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se vor săvârşi şi de către oricine. Principiul personalitătii legii penale se mai numeşte al nationalităti active şi este prevăzut în art. 9 Noul Cod pen. „Legea penală română se aplică infractiunilor săvârşite în afara teritoriului tării, de catre un cetătean român sau de o persoana juridica romana, daca pedeapsa prevazută de legea română este detențiune pe viată ori închisoare mai mare de 10 ani.’’ Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare condițile: a) infracțiunea să se săvârşească în străinătate; b) fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române. Se cere ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit conforma tr.9 Noul Cod pen.alin (2). c) infractorul în momentul săvârşirii infractiunii să fie cetătean român, ori persoană juridică română, dar cu domiciliul în România Prin principiul personalitătii se stabileşte competenţa exclusivă şi neconditionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate. Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronuntată de instanţele române. Principiul ar putea fi reformulat în sensul că aplicarea legii penale române să fie posibilă numai dacăt există dubla incriminare iar urmărirea şi judecata să fie posibile atât potrivit legii penale străine cât şi legii penale române. Principiul realitătii.

Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protectiei reale sau alnaţionalitătii pasive (art.10 Noul Cod pen.). Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate, dacă acestea sunt contra statului român, contra unui cetătean român, persoană juridică

23

română, săvârşite de un cetaţean străin sau o persoană fără cetăţenie. Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii. a) Infracţiunea să se săvârşească în străinătate. b) Infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în Noul Cod pen.: contra siguranţei statului român; contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române; c) Infractorul să fie cetătean străin ori apatrid care nu domiciliază în România. d) Acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justitie, numai daca fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

Legea penală română se va aplica numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională (art. 12 Noul Cod pen.). Principiul universalităţii .

Acest principiu consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului tării, dacă infractorul este cetătean străin ori apatrid care nu domiciliază în România. Principiul universalităţii consacră cooperareaRomâniei la lupta comună a statelor împotriva criminalitătii. Aplicarea legii penale române conform principiului universalităţii este condiţionată de: a) Săvârşirea în afara teritoriului ţării a unei infractiuni, alta decât cea pentru care ar fi incidentă legea penală conform principiului realităţii. b) Infracţiunea să fie prevăzută ca atare atât în legea penală română cât şi în legea locului unde s-a săvârşit (dubla incriminare). c) Infractorul să fie cetătean străin sau dacă nu are cetăţenie să nu aibă domiciliul în România. d) Infractorul să se afle în România de bună voie, ori dacă s-a obţinut extrădarea sa. Aplicarea legii penale române conform principiului universalităţii este posibilă numai dacă nu se dispune altfel prin conventiile internaţionale. In ce priveşte urmărirea şi judecata se cere ca acestea să fie posibile şi potrivit legii tării unde s-a săvârşit infractiunea, adică să nu existe, potrivit acelei legi, vreo cauză care împiedică punerea în mişcarea sau exercitarea acţiunii penale ori executarea pedepsei (amnistia, prescripţia, abrogarea incriminării etc), iar dacă infractorul a fost judecat şi condamnat în străinătate, pedeapsa aplicată să nu fi fost executată ori stinsă executarea prin vreun mod prevăzut de lege. Extrădarea - este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere, altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat. La extrădare participă întotdeauna două state: - Statul solicitat - pe teritoriul căruia se găseşte infractorul sau condamnatul. - Statul solicitant (care cere) şi care poate fi: a) statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infractiunea; b) statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infractiunea; c) statul al cărui cetătean este infractorul.

24

După poziţia pe care o are statul în realizarea extrădării, aceasta poate fi:a) activă - când se cere extrădarea;b) pasivă - când se acordă extrădarea.

Extrădarea este reglementată cu caracter principial în art. 14 Noul Cod pen. „extrădarea poate fi acordă sau solicitată in temeiul unui tratat international la care Romania este parte ori pe baza de reciprocitate,in condițiile legii."De asemenea predarea sau extrădarea unei persoane in relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordp sau se solicită în condițiile legii.Predarea unei persoane către tribunalul penal international se acorda in conditiile legii. Condiţii în care se poate solicita ori acorda extrădareaDin reglementările privitoare la extrădare: Convenţia europeană, convenţiile bilaterale, legea internă nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, se desprind condiţiile cu privire la infracţiune, cu privire la infractor, cu privire la urmărirea penală sau executarea pedepsei, cu privire la cererea de extrădare". a) Condiţii cu privire la infracţiune. 1. Să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant ori împotriva intereselor acestuia, sau de către un cetăţean al acestui stat. Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România. 2. Fapta să fie incriminată în legile ambelor state (dubla incriminare) care participă la extrădare 3. Infracţiunea săvârşită să atragă potrivit legislaţiei statului solicitant cât şi legislaţiei statului roman o pedeapsă privativă de libertate de cel putin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel putin 4 luni 4. In ce priveşte gravitatea deosebită a faptelor pentru care se acordă ori cere extrădarea în Legea nr.302/2004 se prevede că: „Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să deaasigurări considerate ca îndestulătoare de către statul roman că pedeapsacapitală nu se va executa urmând a fi comutată" (art. 29). Aceste dispoziții suntîn concordanță cu dispozițiile din Convenţia europeană de extrădare. 5. Extrădarea va fi refuzată dacă nu a fost respectat dreptul la un procesechitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale, înccheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 . b) Condiţii cu privire la infractor 1. Când România este stat solicitat, infractorul ori condamnatul trebuie să fie cetăţean străin. 2. Nu pot fi extrădaţi de către România potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 302/2004:

A) Cetăţenii români, dacă nu sunt îndeplinite condiiile prevăzute în art. 24 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit dispoziţiilor din Constituţia revizuită a României „Cetătenii români pot fi extrădaţi în baza conventiilor internaţionale la care România este parte, în

25

condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate." În acord cu acest principiu prin Legea nr. 302/2004 s-au prevăzut prin dispoziţiile art. 24, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 224/2006 condiţiile în care poate avea loc extrădarea cetăţenilor români astfel: „(1)

Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită cel putin una din următoarele condiţii: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetătean al

unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene (2) în cazul prevăzut la alin. 1 lit. a şi c. atuncicând extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecătii, o conditie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente ca, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România".

B) Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România.C) Persoanele străine care se bucură în România de imunitate de

jurisdicţie, în condițiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte întelegeri internaţionale

D) Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experti în fata unei autorităti judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecintele de o gravitate deosebită pentru ea, în mod special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.c) Condiţii privind urmărirea penală sau executarea pedepsei 1. Infracţiunea pentru care se cere extrădarea să nu fie dintre acelea pentru care acţiunea penală atât în legislaţia română cât şi în legislaţia statului solicitant poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării. 2. Să nu fi intervenit potrivit legii penale române, ori potrivit legii penale a statului solicitant prescripţia răspunderii penale ori prescripţia executării pedepselor. 3. Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţă să urmăreascăaceastă infracţiune, potrivit propriei sale legi penale . 4. Extrădarea este inoperantă dacă în statul solicitant s-a acordat gratierea pentru pedeapsa aplicată infractorului .d) Condiţii privind cererea de extrădare

Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant se adresează Ministerului Justiţiei din România. Dacă cererea de adresează pe cale diplomatică, ea se transmite Ministerului Justiţiei. Cererea de extrădare trebuie să fie însotită de înscrisuri din care să rezulte

26

temeiurile pentru admiterea extrădării: - originalul sau copie autentică a mandatului de arestare sau după caz, copie a hotărârii de condamnare; - o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispozitiile legale care le sunt aplicabile; - copie a textelor de lege aplicabile; - alte date: privind eventuala executare partială a pedepsei, unde locuieşte infractorul etc. Sisteme de acordare a extrădării, sunt cunoscute trei sisteme: a) Sistemul zis politic sau guvernamental, în care extrădarea este un act politic şi de aceea se acordă de guvernul statului solicitat, pe baza datelor culese de organele administrative sau judiciare. b) Sistemul jurisdicţional, în care extrădarea este un act exclusiv jurisdicţional şi vor decide asupra ei instanţele judecătoreşti. c) Sistemul mixt, în care se recunoaşte extrădării un caracter atât politic, cât şi jurisdicţional la rezolvarea extrădării participând atât organele judiciare care verifică îndeplinirea conditiilor prevăzute de lege cât şi autoritatea guvernamentală, care decide asupra extrădării. Sistemul mixt era prevăzut prin dispozitiile Legii nr. 4/1971 privind extrădarea, dar acesta a fost abrogat tacit prin dispoziţiile Constituţiei din 1991. Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi a Legii nr. 302/2004 sistemul de acordare al extrădării este cel jurisdicţional. II.3.2.Aplicarea legii penale în timp

II.3.2.1.Principiul activităţii legii penale Determinarea legii penale în vigoare.

Principiul activitătii este un principiu de bază al aplicării legii penale în timp, ce dă expresie şi decurge din principiul legalitătii, ce corespunde nevoilor de apărare socială ca şi al apărării drepturilor şi libertătilor cetătenilor. Potrivit acestui principiu legea penală se aplică infractiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare (art.3 Noul Cod pen.).

Legea penală este în vigoare de la intrarea şi până la ieşirea ei din vigoare.

Intrarea în vigoare a unei legi penale, nu coincide cu publicarea ei în Monitorul Oficial. Prin dispoziţiile art. 78 din Constituţia Revizuită a României s-a precizat intrarea în vigoare a legii: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicaţii sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei". Termenul de 3 zile - numit de graţie în literatură de specialitate - oferă posibilitatea destinatarilor legii, persoane fizice, persoane juridice ca şi autoritătilor să intre în posesia Monitorului Oficial şi să ia cunoştintă de prevederile legii căreia trebuie să i se conformeze. Calculul celor trei zile se face pe zile libere, astfel că ziua în care este publicat Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi de activitate a legi-când produce efecte juridice - începe după orele 24 ale celei de-a treia zi. Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o dată ulterioară

27

publicării ei si anume când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a legii penale la o dată ulterioară ei poate fi determinată de: a) necesitatea trecerii unui timp pentru a putea fi cunoscută atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare; b) pentru a da posibilitatea indivizilor să se conformeze noilor exigenţe penale.

Exemple de legi penale ce au intrat în vigoare la o dată ulterioară publicării. Codul penal actual a fost adoptat la 21 iunie 1968, iar în vigoare a intrat la 1 ianuarie 1969 potrivit şi dispozitiei art. 363 Cp.

Prin publicare se realizează o mai bună cunoaştere a legii şi nimeni nu va putea invoca, în caz de încălcare, că nu au cunoscut-o (nemo censetur ignorare legeni). Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare.

Abrogarea după întinderea ei poate fi totală - când întreaga lege este scoasă din vigoare şi partială,când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.

Abrogarea, după caracterul ei poate fi: expresă - şi tacită. O abrogare este expresă când se prevede în legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare: legea nr. ..., art. ..., al. ..., iar aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal. Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relații sociale de apărare, prevăzând aceleaşi fapte ca infracțiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară în ce priveşte condițiile de aplicare a unei sancţiuni penale, ori un nou regim de sancţionare pentru minori: spre ex.: Decretul nr. 218/1977 în prezent şi el abrogat, a abrogat tacit dispozițiile din codul penal privind răspunderea penală a minorilor şi unele dispoziții privind executarea pedepsei închisorii prin muncă corecţională.

Intre intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.

Aplicarea legii penale nu ridică probleme dacă infractiunea s-a săvârşit şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.

Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep să fíe săvârşite sub incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul infracţiunilor: continui, continuate, de obicei, progresive.

Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă infractiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai multe legi, este cea din momentul epuizării infractiunii,a producerii ultimului rezultat.

Aşadar legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este legea ce va fi aplicată.

Aceeaşi concepţie a unităţii ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare, complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor. Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi una specială), ambele în vigoare. Regula că legea specială derogă de la legea generală va rezolva problema. Când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă dar o normă este în partea specială a codului penal,

28

iar alta într-o lege penală specială ori lege nepenală cu dispozitiuni penale, se va considera norma din partea specială a codului penal normă generală,iar norma aplicabilă este cea din legea penală specială. Se va păstra deci regula că legea specială derogă de la legea generală.II.3.2.2.Principiul neretroactivitătii legii penale Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracțiuni. Principiul neretroactivițătii legii penale conţine regula că legea penală care incriminează (care prevede ca infracţiuni), fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminatio ex novo) nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penală dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut când este vorba de incriminarea faptelor. Principiul neretroactivitătii apare ca un aspect al principiului fundamental al legalitătii.

Se consacră regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă de o faptăcare la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).II.3.2.3. Principiul retroactivităţii legii penale Este regula că legea nouă care dezincriminează (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar ulterior, este adoptată o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şifaptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Potrivit principiului retroactivitătii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de sigurantă şi a măsurilor educative pronunţate în bază legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Faţă de un condamnat pentru o infractiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale. Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment. II.3.2.4. Principiul ultraactivitătii legii penale temporare Ultraactivitatea este cunoscută numai legilor penale temporare. Este principiul consacrat prin dispozitia art.7 Noul Cod pen. Legea penală temporară se aplică infractiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp.

Necesitătile de apărare socială care determină adoptarea legii penale temporare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape, de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a rămâne nesancţionati, ori de a fi

29

sancţionati potrivit legii penale mai favorabile.II.3.2.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile pana la judecarea definitiva

a cauzei Este consacrat în art. 5 Noul Cod pen. şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, când se va alege dintre acestea, legea mai favorabilă infractorului, ce va fi aplicată. În determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit asupra a trei criterii: a) al condiţiilor de incriminare; b) al condiţiilor de tragere la răspundere penală; c) al sancţiunilor penale (pedepsei). Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive (cea din momentul săvârşirii faptei, cea din momentul judecării faptei, ca şi cele intermediare) în raport cu normele şi instituţiile care guvernează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii. Prin compararea legilor şi determinarea celei mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numită lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului, dintre legile penale succesive. Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale. Situaţii: a) Între legile care prevăd fapta ca infracţiune, dacă pedepsele sunt de natură diferită (detenţiunea pe viată şi închisoarea) va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză, s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstantelor atenuante, aplicarea unei amenzi într un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii. b) Când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură (închisoarea sau amenda), dar cu limitele speciale diferite va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar dacă maximul special al pedepsei este acelaşi, dar minimuldiferit va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai scăzut. In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în concret de judecător şi în functie de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că dacă în cauză sunt circumstante de agravare -judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special şi atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârşit în circumstante de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.

30

II.3.2.6. Aplicarea legii penale mai favorabile dupa judecarea definitiva a cauzei Este un principiu nou, consacrat în noul codul penal actual, în art.6. Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive îşi are justificarea în principiile umanismului şi al egalitătii în fata legii penale. Condițiile de aplicare a legii penale mai favorabile infracțiunilor după judecarea definitivă a cauzei sunt arătate în art. 6 Noul Cod pen. şi au în vederesituaţiile când legea noua prevede pentru aceeaşi infracțiune o pedeapsa mai ușoară ca natura ori ca maxim special decat pedeapsa aplicată. a) pedeapsa cu detenţiunea pe viață aplicată în baza legii vechi se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii prevăzută de legea pentru acea infracțiune. b) Când pedeapsa aplicată este închisoarea, iar legea noastra prevede numai pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va putea depăşi maximul ei special. Tinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. c) Când pedepsele (cea aplicată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi cea prevăzută de legea nouă) sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată după legea veche se reduce, la maximul special prevăzut în legea nouă, iar dacă pedeapsa pronuntată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi redusă la maximul special prevăzut în legea nouă; d) Efectele legii penale noi mai se întind şi asupra măsurilor educative, în măsura în care nu au fost executate şi constau în înlăturarea executării lor dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă, ori în executarea acestora în limitele şi continutul prevăzut de legea nouă ;

e) Efectele legii penale noi se intind şi asupra pedepselor complementare şi măsurilor de siguranţă neexecutate şi neprevazute de legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul prevăzut de legea nouă;

f) Efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate până la adoptarea acesteia şi constau în considerarea acestora pentru viitor, ca având natura şi limitele reduse conform legii noi. Prevederea este importantă pentru că unele instituții de drept penal fac referire la condamnarea executată. In funcție de natura pedepsei, de durata acesteia, de data când a luat sfârşit executarea ori s-a atins executarea, sunt incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă (spre ex.: calcularea termenului de reabilitare se va face în raport de pedeapsa redusă ca urmare aaplicării dispozitiilor codului penal şi de la data când ar fi luat sfârşit executarea pedeapsei astfel redusă) ş.a.II.3.2.7. Aplicarea legii penale temporare

Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situație care a impus adoptarea sa.

31

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Sunt săvârşite ori considerate ca săvârşite pe teritoriul României:a) infracţiunile săvârşite intergral pe o aeronavă română;b) infracţiunile săvârşite parţial pe o aeronavă română;c) toate infracţiunile cărora legea penală româna le este aplicabilă;

2. In cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României, de către cetaţenii străini împortiva conaţionalilor lor, legea penală româna poate deveni incidentă potrivit:a) principiul personalităţii legii penale;b) principiul realităţii legii penale;c) principiul universalităţii legii penale;

3.In cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României, de către un cetaţean străin, prin care s-a produs o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătaţii unui apartid cu domiciliul în România, legea penală română poate deveni incidentată potrivit:a) principiul personalităţii legii penale;b) principiul realităţii legii penale;c) principiul universalităţii legii penale;

4. In cazul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în cursul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă:a) pedeapsa detenţiunii se înlocuieste cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune;b) măsurile educative neexecutabile şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută;c) perioada de detenţie executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii;

5. Legea penală mai favorabilă se poate aplica în mod facultativ:a) în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţa;b) în cazul pedepsei închisorii;c) în cazul pedepsei amenzii;

6. Legea penală temporară:a) poate fi activă;b) poate fi ultraactivă;c) poate fi numai ultraactivă;

32

7. Legea penală româna, nu se aplică:a) infracţiunilor săvârşite pe o aeronavă română, aflată în afara granițelor naționale, oriunde s-ar afla aeronava;b) infracțiunilor săvârșite la bordul navelor ori aeronavelor comerciale străine chiar dacă se afla în porturi ori aeroporturi românești;c) infracțiunilor săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine acreditați în România;

8. Legea penală româna, nu se aplică, în nici un caz:a) infracțiunilor săvârșite pe teritoriul altor state;b) infractorilor, cetațeni străini, pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul altor state;c) atunci când printr-o convenție internațională se dispune altfel;

9. Sunt condiții ale principiului realitații:a) infracțiunea să se săvârșească în țara sau în străinătate;b) infracțiunea poate fi una prin care s-a pricinuit o vătămare gravă sănătății unui cetățean român;c) infractorul să fie cetățean străin sau apartid care nu domiciliază în România.

10. Sunt condiții ale principiului personalitații legii penale:a) infracțiunea să se săvârșească în străinatate;b) infractorilor, cetațeni străini, pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul altor state;c) infractorul, în momentul săvârșirii faptei, poate fi numai cetațean român sau cetațean străin.

11. In cazul extrădării, sunt condiții cu privire la infracțiuni:a) să se fi săvârșit o infracțiune pe teritoriul statului solicitant ori împotriva intereselor acestuia sau de către un cetațean al acestui stat;b) fapta să fie incriminate în legile ambelor state care participa la extradare;c) infracțiunea săvârșita să atragă potrivit legislației statului solicitant, cât și legislației statului român, o pedeapsă privată de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel putin 6 luni.

12. Sistemul român de acordare a extrădării este:a) guvernamental;b) jurisdictional;c) mixt.

13. Potrivit principiului neretroactivității legii penale:a) legea penală se poate aplica și faptelor care, la data cand au fost săvârșite, nu erau prevazute ca infracțiuni;b) legea penală care incriminează fapta ce anterior nu erau prevăzute ca infracțiuni se poate aplica faptelor săvârșite mai inainte de intrarea ei in vigoare;

33

c) legea penală dispune numai pentru viitor nu și pentru trecut cand este vorba de incriminarea faptelor.

14. Legea penala română poate ieși din vigoare:a) prin abrogare, în cazul legii temporare;b) prin intrarea în vigoare a unei legi speciale, ce guvernează aceeași materie;c) prin căderea ei în desuetudine, ca urmare a modificărilor realității sociale de la data intrarii în vigoare.

1=a,b;2=c;3=c;4=a,c;b;5=b;6=a,b;7=c;8=c;9=b,c;10=a,b;11=a,b;12=b;13=c;14=a

34

BIBLIOGRAFIE

1. Noul cod penal actualizat și cu intrare în vigoare de la 1 februarie 2014

2. Codul penal român intrat în vigoare la data de 01.01.1969 cu ultimele

modificări și completării

3. A. Boroi, Drept penal, Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.

4. C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucuresti, 1997.

5. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul

Juridic, Bucuresti, 2007.

6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

7. Constituția Romaniei din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire

a Constituției Romaniei nr. 429/2003

8. M.Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, Editura C.H.Beck,

București, 2013

9. A.C.Tiganoaia, Drept penal, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013

10. E.Stanisor, Drept penal, Partea generală, Partea specială, Editura Universul

Juridic, 2013

35

CAPITOLUL III

INFRACŢIUNEA

Cuprins

III.1.Notiunea de infracțiune pg 36III.2.Trăsăturile esențiale ale infracțiunii pg 36III.3.Conținutul infracțiunii pg 37

Obiective

Definirea noțiunii de infracțiuneIdentificarea trăsăturilor esențiale ale infracțiuniiDefinirea pericolului socialDefinirea conceptului de conținut al infracțiuniiStructura conținutului infracțiuniiIdentificarea elementelor conținutului infracțiunii

Rezultate

Ințelegerea noțiunii de infracțiuneIntelegerea trăsăturilor esențiale ale infracțiuniiInțelegerea definiției de pericol socialInțelegerea structurii conținutului infracțiunii si al identificării elementelor conținutului infracțiunii

Competențe dobândite prin parcurgerea capitoluluiRealizarea de referate cu privire la conținutul capitolului

36

III.1.NOTIUNEA DE INFRACŢIUNEInfracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșita cu vinovație,

nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Instituția infracțiunii este intimă legată de instituția răspunderii penale, art.15 alin.(2) Noul Cod pen. prevăzând că ,,infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Tot astfel, instituția răspunderii penale se află în legătură cu cea a sancțiunilor penale (pedepsele sau măsurile educative), care nu pot fi aplicate decât dacă a fost săvârtită o infracțiune, iar făptuitorul răspunde penal.

Codul penal în vigoare a rezervat instituția infracțiunii în Titlul II din partea generală (art. 15-52) sistematizat pe 6 capitole astfel: Cap. I, Dispozitii generale (art. 15-17) Cap. II, Cauze justificative (art. 18-22); Cap.III, Cauze de neimputabilitate (art. 23-31), Cap. IV, Tentativa (art. 32-34); Cap. V, Unitatea si pluralitatea de infractiuni (art. 35-45); Cap.VI Autorul si participantii.

III.2.TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNIIIII.2.1.Prevederea faptei în legea penală

Noțiunea ,,de faptă prevăzută de legea penală” nu se confundă cu cea de ,,illicit penal” (fapta penală sau infractiune), prevederea în legea penală fiindnumai una din trasăturile esențiale ale infracțiunii.III.2.2.Vinovația

Ca trasătură generală a infracțiunii nu este susceptibilă de forme ca vinovația – element constitutiv al infracțiunii (intenția, culpa, paraintenția), organele judiciare putând constata fie existența, fie inexistența ei, iar nu diferite modalități ale acesteia.

Pentru a putea imputa săvârsirea unei infracţiuni este în primul rând necesar ca făptuitorul să fie responsabil, adică să aibă aptitudinea psiho-fizică de a întelege semnificatia actiunilor sau a inacţiunilor sale, sau a urmărilor acestora (factorul inteliectiv) şi de a fi stapân pe ele (factorul volitiv). Atât factorul intelectiv cât si cel volitiv trebuie să existe la momentul săvârsirii faptei prevazute de legea penală pentru a se revine existenta vinovătiei.

Vinovăţia ca trasătură esențială a infracțiunii nu trebuie confundată cu vinovația ca element subiectiv al infracțiunii ce constă în atitudinea psihică pe care legea prevede că trebuie să o aiba făptuitorul pentru ca o faptă prevăzută de norma de incriminare să fie infracțiune.

Poate să existe vinovație ca trăsătura esențială a infracțiunii, dar nu și ca element subiectiv al acesteia în cazul în care este săvârșită o faptă din culpa, pe care însă legea o incriminează numai atunci când este săvârșită cu intenție.

Dacă se constată lipsa vinovației ca trăsătură esențiala a infracțiunii, procurorul va dispune neînceperea urmăririi penale ori scoaterea de sub urmărire penală, iar instanța achitarea prin raportare la art.16 alin.(1) lit.h din Noul Cod proc.pen. dintre valorile sociale apărate de lege și este vădit lipsită de importanță.

III.3.CONTINUTUL INFRACȚIUNIIConținutul infracțiunii reprezintă ansamblul condițiilor prevăzute de norma

de incriminare pentru că o fapta să constituie infracțiune.

37

III.3.1.Conținutul generic al infracțiunii - constă în ansamblul condițiilor comune tuturor conținuturilor specifice ale infracțiunii, respective:

- obiectul infracțiunii- subiecții infracțiunii- locul şi timpul infracțiunii- situația premiseObiectul infracțiunii valoarea protejată de lege, persoana vătămată sau

pusă în pericol prin săvârșirea infracțiunii.Obiectul infracțiunii este format din:a) obiectul juridic – este valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul

acesteia, protejate prin norma de incriminare, cărora li se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii.

Nu există infracțiune fără obiect juridic.Categorii de obiect juridic al infracțiunii:- obiectul juridic generic - este obiectul juridic comun unei categorii de

infracțiuni;- obiectul juridic special - este obiectul juridic comun unei anumite

infracțiuni sau grup de infracțiuni;- obiectul juridic principal - constă în relațiile sociale ocrotite de legea

penală ce sunt vătămate prin acțiunea principală a unei infracțiuni complexe;- obiectul juridic secundar - constă în relațiile sociale ocrotite de legea

penală ce sunt vătămate prin acțiunea secundară a unei infracțiuni complexe;b) obiectul material - este lucrul sau ființa vătămată sau pusă în pericol în

mod nemijlocit prin acțiunea prevăzută de norma de incriminare.Nu toate infractiunile au obiect material.In cazul infracțiunilor de rezultat, lipsa obiectului material face ca, în

principal fapta să nu fie infracțiune.In cazul infracțiunilor complexe, poate exista un obiect material principal și

unul secundar (de exemplul: în cazul infracțiunii de tâlhărie, obiectul material principal este bunul mobil corporal aflat în proprietatea, posesia sau detenția altuia, iar obiectul material secundar poate fi corpul persoanei tâlhărite)

Obiectul material al unei infracțiuni nu constituie produsul infracțiunii, de pilda în ipoteza falsificării unui înscris oficial prin contrafacere, înscrisul falsificat va reprezenta produsul infracțiunii, iar nu obiectul material al infracțiunii, dacă falsificarea se realizează prin alterare, înscrisul preexistent alterării reprezintă obiectul material al infracțiunii.

Mijloacele materiale ale unei infracțiuni, nu trebuie confundate cu obiectul materiala al acestuia.

In cazul în care, deși executarea acțiunii infracționale a fost complet efectuată, urmarea socialmente periculoasă nu s-a produs datorită lipsei obiectului material din locul unde făptuitorul credea că se află, se va reține săvârșirea unei tentative relative improprii la infracțiune.

38

Subiecții infracțiuniiPrin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, se desemnează în doctrina penală,

persoanele implicate în săvârşirea unei infractiuni, fie prin însăşi săvârşirea infractiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia. Sunt aşadar, subiecti ai infracțiunii atât persoana fizică cât şi persoana juridică ce nu şi-au respectat obligațiile din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta interzisă, pe de o parte, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiară a ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea infractiunii au suportat consecintele acesteia, pe de altă parte.

În functie de modul în care sunt implicati în săvârşirea infractiunii, se face distinctie între subiectii activi sau propriu-zişi ai infracțiunii, care sunt persoanele fizice ce au săvârşit infracțiunea, şi subiecții pasivi sau persoanele vătămate caresuferă răul produs prin infracțiune.

Subiectul activ al infracțiunii este persoana care a săvârșit nemijlocit sau a participat la săvârșirea infracțiunii, prin urmare, va fi subiect activ al infracțiunii nu numai autorul acesteia, ci și coautorii, complicii sau instigatorii.

Persoana fizică, subiect activ al infracțiunii, trebuie să aibă aptitudinea psiho-fizică de a înțelege semnificația acțiunilor sau inacțiunilor sale, ori a urmărilor acestora (factor intelectiv) și de a fi stapână pe ele (factor volitiv), urmând a fi avute în vedere următoarele aspecte:

- minorul cu vârsta sub 14 ani care a comis o faptă prevăzută de legea penală este prezumat absolute ca nu are discernământ, fapta sa neconstituind infracțiune, ca urnare a intervenției cauzei care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art.50 Cod pen.

- minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani este prezumat că nu are discernamant, leguitorul permitând răsturnarea acestei prezumții relative prin administrarea probei expertizei medico-legale psihitriatice prin care să stabilească dacă la momentul săvârșirii faptei a acționat cu discernământ.

- minorul sub 14 ani care nu răspunde penal, precum și cei cu vârsta de 14 și 16 ani care au acționat fără discernamant pot fi fi supuși măsurilor speciale de protecție prevăzute de Legea nr.272/2004: supravegherea specială, plasamentul.

- minorul cu vârsta peste 16 ani este prezumat relativ că răspunde penal, în ipoteza în care se constată, în urma efectuării expertizei medico-legale psihitriatice, că minorul cu vârsta peste 16 ani a acționat fără discernământ, fapta sa nu constituie infracțiune ca urmare a intervenției iresponsabilității ce constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

- iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizica a persoanei care fie din cauza alientației mintale, fie din alte cauze este lipsită de capacitatea de a fi stăpână pee le, incapacitatea psiho-fizica trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală și se stabileste pe baza unui raport de expertiză medico-legala psihiatrică.

- factorul volitiv lipsește și în cazul reținerii săvârșirii faptei ca urmare a constrângerii fizice sau morale. În doctrina penală, pe lângă condițile generale privind subiectul activ sunt prezentate şi alte conditii speciale pentru anumite infractiuni. Aceste conditii

39

speciale ale subiectului activ al infractiunii se referă la anumite calităti: ca de ex.: cetatean străin pentru infractiunea de spionaj; functionar pentru infractiunile deabuz în serviciu, neglijentă în serviciu ş.a.; militar, pentru unele infractiuni contra capacităţii de apărare a patriei. Subiectul activ pentru care este necesar îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau circumstanțiat.

Persoana juridică subiect activ al infracțiunii - din dispozitiile art. 135 Noul Cod pen. care prevăd că: „Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice," se deduc condiţiile generale în care o persoană juridică răspunde penalşi astfel poate fi subiect activ al infracțiunii.

Persoana juridical poate fi subiect activ al infracțiunii dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

- să existe o entitate care are o personalitate juridicăAceasta entitate poate fi persoană juridicăl de drept privat, cu sau fără

scop lucrativ, societate comercială dizolvată și aflată în procedura de lichidare își păstrează personalitatea juridică, putând fi subiect activ al infracțiuniii. Nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii entitațile aflate în curs de constituire ca persoane juridice, societăți simple, asocierile în participațiune.

- persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penalăNu sunt subiecti activi ai infracţiunii: statul, autoritățile publice și instituțiile

publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat,este reglementată o imunitate penală generală și absolută cu privire la toate infracțiunile săvârșite de acești subiecți.

- să fi săvârșit o infracțiune:a) în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridiceb) în interesul persoanei juridicec) în numele persoanei juridice- infracțiunea să fie comisă de persoana juridică urmare a unei hotărâri

adoptate în cadrul acesteia sau a neglijenței acesteia, se va avea in vedere comportamentul organelor de conducere ale persoanei juridice.

Există și infracțiuni care nu pot fi săvârșite în calitate de autor de către persoana juridical datorită unor particularități ale elementului material sau al subiecului active nemijlocit al infractiunii (ex: mărturia mincinoasă, bigamia,etc) însă aceasta nu exclude posibilitatea participatie penale a persoanei juridice la aceste infracțiuni în calitate de instigator sau complice.

Categorii de subiecti activi:-subiect activ calificat - subiectul pentru care legea impune îndeplinirea

unei anumite calități;- subiect activ unic - subiectul infracțiunilor ce nu pot fi comise, în calitate

de autor, decât de o singură persoană.- subiecții activi plurali – subiecții ai infracțiunilor ce nu pot fi comise decât

de doua sau mai multe persoane. Subiectul pasiv al infracțiunii este definit ca fiind persoana fizică sau

40

persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune. Pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune (de ex.: în caz de furt, de distrugere, de delapidare, etc). Este posibil ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de ex.: în cazul infracţiunii de omor - subiectul pasiv este victima omorului, iarsubiectul păgubit este persoana care se afla în întreţinerea victimei).

De asemenea nu există infracțiune fără subiect pasiv și nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii o pesoană decedată.

Categorii de subiecti pasivi:- subiect pasiv general - statul ca reprezentant al societății;- subiect pasiv calificat - subiecul pasiv pentru care legea impune îndeplinirea unei anumite calități- subiect pasiv principal - persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în principal, prin norma de incriminare- subiect pasiv secundar - persoana ale cărei interese sunt ocroite, prin norma de incriminare.

Locul și timpul săvârșirii infracțiuniiIn principiul, locul și timpul infracțiunii nu condiționeaza existenta acesteia,

cu unele exceptii:- sunt elemente constitutive ale infracțiunii;- sunt elemente circumstanțiale agravante sau atenuante;

Situația permisa - presupune existenţa unei situații de fapt sau de drept, prealabilă săvârsirii actului prevăzut de norma de și pe care acest act se grefează. Nu toate infracțiunile au situație premise.

Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacțiunii de către acesta. Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic al infracţiunii care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la alte elemente ale infracţiunii.

Întrucât conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei infracțiuni, cercetarea acestuia are importantă deosebită în doctrina penală. Componentă esenţială a conţinutului constitutiv, acțiunea făptuitorului, interzisă prin normă penală, este cercetată în doctrina penală sub două aspecte: obiectiv şi subiectiv. Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura subiectivă sunt aspecte sau laturi ale aceleiaşi manifestări (acţiuni ori inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale.

Latura obiectivă Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii.

41

Cercetarea laturii obiective a infracțiunii se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:- elementul material;- urmarea imediată; - legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată. La aceste

elemente se adaugă şi anumite condiții, cerințe esențiale cu privire la elementul material. Elementul material al laturii obiective desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. Este sub acest aspect elementul esențial al oricărei infracțiuni dacă avem în vedere că infracțiunea este fapta periculoasă, săvârşită cu vinovătie şi prevăzută de lege. În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, este aşa-numitul „verbum regens ". a) Acțiunea sub care se poate prezentă elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Actiunea se poate realiza prin acte materiale ca: lovire, luare, distrugere, ucidere etc; ori prin cuvinte, proferare de cuvinte la amenintare, la propagandă pentru război sau prin scris la denunțare calomnioasă, falsificare, contrafacere, alterare a înscrisului etc. b) Inacțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ceea ce legea penală ordonă să facă. Inacțiunea nu constituie element material al infracțiunii dacă nu există o obligație legală ori convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos. Prin inacțiune se comit infracțiuni ca: nedenuntarea; nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea de a încunoştință organele judiciare; lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiintare, cazuri în care obligația de a ieşi din pasivitate decurge din lege; dar obligația de a ieşi din pasivitate şi a actiona poate decurge şi din contract cum este în cazul unor infracţiuni de serviciu ori în legătură cu serviciul. Elementul material poate apare în continutul infracţiunii într-o variantă unică, când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; sau în mai multe variante alternative când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de ex. infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin. Prevederea în conţinutul infracţiunii a elementului material în variantă unică ori în variante alternative este importantă pentru încadrarea corectă a faptei comise, fiindcă pentru infracţiunile cu element material alternativ, realizarea acestuia în una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe unicitateainfracţiunii. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acțiuni ori numai din inacțiuni, ci şi dintr-o acțiune şi o inacțiune ca de ex.: abuzul în serviciu, neglijentă în serviciu şi care se poate realiza prin neîndeplinirea cu ştiintă sau din culpă, după caz ori prin îndeplinirea defectuoasă a unui act de

42

către un funcționar în cadrul atribuțiilor de serviciu. Elementul material poate consta din mai multe acțiuni reunite (ex.: tâlhăria -luarea bunului mobil şi exercitarea violentei sau amenințării). Strâns legate de elementul material şi pentru întregirea laturii obiective sunt aşa numitele condiții – cerințe esențiale. Cerințele esențiale privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infractiune. Cerințele esentiale se pot referi la locul săvârşirii faptei de ex.: pe drumul public pentru unele infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice; la timpul săvârşirii faptei de ex.: coborârea pavilionului în timpul luptei ; părăsirea câmpului de luptă în timpul luptei; uciderea copilului nou-născut imediat după naştere ; sau la modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii de ex.: împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin acte de violentă sau amenintare; deschiderea fără drept a unei corespondenţe adresate altuia; falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod. În conținutul celor mai multe infracțiuni nu sunt prevăzute condiții cu privire la timpul şi locul de săvârşire, aceasta presupunând că se vor realiza infracțiunile respective indiferent de locul şi de timpul săvârşirii lor. Dar locul şi timpul pot apărea în conținutul unei infracțiuni influențând existența acesteia ori realizând un conținut calificat al infracțiunii. Locul de săvârşire a faptei – condiție esențială. Locul de săvârşire al unei infractiuni poate constitui o conditie esentială în

continutul infracțiunii, de îndeplinirea căreia depinde existența infracțiunii. Spreexemplu: conducerea unui autovehicul cu tracțiune mecanică fără permis de conducere pentru a fi infracțiune trebuie să se facă pe drumurile publice (art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice). În astfel de cazuri nerealizarea condiției privind săvârşirea faptei într-un anumit loc conduce la inexistența respectivei infracțiuni, din lipsa uneia dintre elementele ei constitutive. Locul de săvârşire a faptei - element circumstanţial

Locul de săvârşire a infracțiunii poate constitui doar o condiție ce are rolul de element circumstanțial, de realizarea căruia nu depinde existența infracțiunii ci doar realizarea variantei calificate a acesteia. Spre ex.: infracțiunea de furt se realizează în variantă calificată când furtul este săvârşit „într-un loc public" ori „într-un mijloc de transport în comun". În astfel de situaţii, nerealizarea condiţiei de loc al săvârşirii infracţiunii nu conduce la inexistenţa infracţiunii, fapta rămâne infracţiune în varianta tip(simplă), nerealizandu-se varianta calificată. Timpul în care se săvârşeşte fapta - condiţie esenţială

Timpul în care se săvârşeşte fapta poate constitui o condiție esențială de realizarea căreia depinde existența infracțiunii. Astfel infracțiunea prevăzută în art. 427 Noul Cod. pen. „Coborârea pavilionului are drept condiție esențială realizarea ei în timpul luptei". Dacă coborârea pavilionului nu are loc în timpul luptei, aceasta nu are relevantă penală (nu se realizează conținutul infracțiunii). Timpul în care se săvârşeşte fapta - element circumstantial

Timpul în care se săvârşeşte infracțiunea poate să constituie doar o

43

condiție cu rol de element circumstanțial, de realizarea căreia nu depinde existența infractiunii ci doar a variantei calificate a acesteia. Astfel infracțiunea de furt devine calificată: când este săvârşită „în timpul noptii", când e săvârşită „în timpul unei calamităti". Urmarea imediată

Prin săvârşirea acțiunii sau inacțiunii împotriva obiectului infracțiunii seproduce o vătămare, o periclitare a acestuia.

Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă - element al laturii obiective a continutului constitutiv al infracțiunii.

Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate constă fie într-o schimbare a obiectului ori a pozitiei acestuia - când obiectul are un aspect material (ex.: distrugerea unui bun, diminuarea patrimoniului, moartea unui om etc.) sau într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorităvalorii sociale ocrotite.

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacțiunii şi nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.

Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvenţe), pot fi elemente de circumstanţiere în continutul agravat al infracţiunii ex.: producerea de consecințe deosebit de grave - în cazul infracţiunii de distrugere din culpă. Uneori în conținutul infracțiunii se întâlnesc referiri la urmarea produsă prin infracțiune. Infracțiunile ce au în conținut referiri la rezultatul produs sunt infracțiuni materiale, de rezultat. Rezultatul este perceptibil şi trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infracțiune. Dacă rezultatul nu s-a produs, atunciinfracțiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă. Prin tentativă s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Când în continutul infracțiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracțiuni se numesc infracțiuni de pericol, de atitudine, ori infracțiuni formale.

Împărțirea infracțiunilor în infracțiuni de rezultat şi infracțiuni de pericol este controversată în doctrina penală.

În cazul infracțiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară celei existente anterior, în care este afectată desfăşurarea normală a relațiilor sociale legate de obiectul ocrotirii penale. Această stare de pericol nu este prevăzută în conţinutul infracțiunii, ea se deduce din însăşi săvârşirea faptei.

La infracțiunile ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acțiunea sau inacțiunea) şi urmarea produsă prin fapta infracțională. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) şiurmarea imediată (efectul) cerută de lege pentru existența infracțiunii. Cu alte cuvinte, existentă infracțiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege. Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată, deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, caracterizează orice infracțiune.

44

Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracțiunilor aşa zise „ materiale ", adică la infracțiunile în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. In cazul infracțiunilor aşa zise „formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară ea rezultând din săvârşirea faptei - „ ex re”.

Legătura de cauzalitate este ușor de stabilit în acele cazuri în care rezultatul produs este generat de acțiunea sau inacțiunea unei persoane, de ex.: moartea unei persoane este datorată unei acțiuni de împuşcare de către infractor.

În practica judiciară se întâlnesc însă multe cauze în care urmarea periculoasă se datorează acțiunii sau inacțiunii mai multor persoane la care se interpun şi anumite împrejurări care au influențat rezultatul produs.

În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la legătura de cauzalitate, teorii ce pot fi grupate în două curente. Un curent susține teza monistă, iar altul sustine teza pluralistă în problema cauzalitătii.

Curentul de idei ce susține teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situatia unei pluralităti de contribuții umane, acestea trebuie considerate ca simple condiții, fără semnificatie penală. Cât priveşte criteriile de stabilire a contribuției umane care trebuie să fie considerată cauză a rezultatului, în cadrul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe teorii, ca de ex.:a) Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului pe aceea care a declanşat procesul de generare şi a creat pentru celelalte condiții aptitudinea de a produce urmarea imediată.b) Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuția umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului.c) Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia care a contribuit cel mai mult la producerea lui.d) Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat. Se reproşează acestei teorii că restrânge antecedenta cauzală la o singură contributie umană. Teoria cauzei adecvate nu oferă soluții în acele situații în care rezultatul este produs prin acțiuni netipice, de ex.: ameninţarea unei persoane bolnave de inimă îi provoacă acesteia o criză cardiacă ce are ca rezultat moartea victimei.

Curentul de idei ce susține teza pluralistă consideră că producerea rezultatului se poate datora unui concurs de cauze.

Şi în cazul tezei pluraliste au fost formulate mai multe teorii, dintre care mai importante sunt considerate a fi: teoria echivalenței condițiilor şi teoria condiției necesare. Latura subiectivă

Latura subiectivă ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiintei şi vointei infractorului fată de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.

In doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracțiunii se face prin

45

prisma elementelor sale componente. Se consideră că un element important, esențial, al laturii subiective îl constituie elemental subiectiv (vinovăția).

Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe condiții esențiale (mobiluri, scopuri etc). Vinovăția ca element subiectiv.

Elementul subiectiv reprezintă atitudinea psihică a persoanei care asăvârşit o faptă, fată de aceasta şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovătia cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni.

În doctrina penală se face distincție între vinovătia ca trăsătură esențială a infracțiunii şi vinovăția ca element al conținutului unei anumite infracțiuni.

Vinovăția ca trăsătură a infracțiunii este exprimată în formele şi modalitătile prevăzute de art. 16 Noul Cod pen. şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre aceste modalităţi.

Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăție cerută de lege.

Distincția este necesară pentru că existența vinovătiei ca trăsătură esentială, nu presupune întotdeauna şi existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Aceasta înseamnă că poate există vinovăție ca trăsătură esențială a infractțiunii, fără să existe vinovătie ca element subiectiv al infracţiunii, de ex.: în cazul săvârşirii unei fapte din culpă se realizează vinovăţia ca trăsătură esentială a infracțiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenție. Este posibil, de asemenea să existe vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii (fapta se săvârşeşte cu vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cum este cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală. Formele vinovătiei.

Vinovăţia ca element al conţinutului infracţiunii se poate prezenta sub una din formele prevăzute de art. 16 Noul Cod pen. şi prezentate mai sus, la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Deci vinovăţia ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei sau paraintentia (intenţiei depăşite).

Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni. Deci în norma de incriminare a faptei, este necesară prevederea şi a vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.

In codul penal au fost trecute în continutul diferitelor infracțiuni şi forma de vinovăție cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de ex.: uciderea din culpă, distrugerea din culpă, neplata cu rea-credintă a pensiei de întreținere, neîndeplinirea cu ştiință a îndatoririlor de serviciu.

Sistemul prevederii în conținutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracțiune, este greu de realizat şi poate împieta asupra claritătii textelor, de aceea legiuitorul penal român a stabilit în partea generală a codului penal reguli cu caracter de principiu după care poate determina forma de vinovătie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni.

Deşi sunt menționate doar intenția şi culpa ca forme ale vinovăției sub

46

care se poate prezenta elementul subiectiv, în continutul unor infracțiuni ca şi în cadrul regulilor generale stabilite în partea generală a codului penal, acestea presupun toate modalitătile cunoscute ale vinovătiei. Deci elemental subiectiv prevăzut a se realiza prin intentie presupune atât intenția directă cât şi intenția indirectă, după cum în cazul culpei sunt presupuse ambele modalități (culpa cu prevedere şi culpa simplă). Reguli de determinare a formei de vinovăţie Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni sunt stabilite în art. 16 alin.(3) si alin.(4) Noul Cod pen. Legiuitorul a prevăzut două reguli generale, una privitoare la infracţiunile comisive şi alta privitoare la infracţiunile omisive. Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii. Aşadar, faptele ce constau în acţiune sunt întotdeauna infracţiuni când se săvârşesc cu intenţie, iar din culpă numai dacă se prevede expres acestea . Fapta constând în inacţiune constituie infracțiune fie că se săvârşeşte cu intenție fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancționarea ei numai când se săvârşeşte din intenție. Aşadar, legiuitorul a instituit regula că faptele de inacțiune se pot săvârşi atât cu intenție cât şi din culpă, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancționarea faptelor săvârşite numai atunci când sunt săvârşite cu intenție trebuie să prevadă expres această limitare. Incriminarea faptelor de inacțiune, numai dacă se săvârşesc cu intenție se deduce din tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor „neîndeplinirea cu ştiință, ori „neplata cu rea credintă”. Cerințe esențiale în continutul laturii subiective

Pe lângă elementul subiectiv în conținutul unor infracțiuni sunt prevăzute şi anumite condiții – cerințe esențiale - care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care săvârşesc faptele. Mobilul în conținutul laturii subiective

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorintă, tendintă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte. Existenţa mobilului în săvârşirea faptelor infracționale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului. Lipsa unui mobil, a unei motivații a faptei, este un indiciu deanormalitate psihică a făptuitorului ce impune cercetarea responsabilităţii acestuia.

Mobilul săvârşirii infracțiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozității infractorului cu consecințe pe planul adaptării sancțiunilor penale fată de acesta, chiar dacă pentru existența infracțiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepție, în care pentru întregirea laturii subiective, pe lângă intenție ca element subiectiv să se prevadă în conținutul infracțiunii şi un anumit mobil sau motiv, spre ex.: infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi presupune ca îngrădirea abuzivă a unor drepturi să se facă pe temei de nationalitate, rasă, sex sau religie. Mobilul faptei poate apărea ca element circumstantial în continutul calificat al

47

unei infracțiuni, de ex.: omorul devine calificat când este săvârşit din interes material. Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstantă agravantă generală, fiind cuprins în denumirea generală de „motive josnice" şi conduc la agravarea facultativă a sancțiunilor penale fată de cei care au săvârşit fapta din motive josnice. Scopul în continutul laturii subiective

Scopul sau țelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor.

Scopul apare în continutul juridic al infracțiunii, dar destul de rar şi desemnând o finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Va fi îndeplinită această cerință esențială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elemental subiectiv luând forma intenției calificate prin scop. Spre ex.: trădarea se face în scopul de a suprima ori ştirbi unitatea, suveranitatea sau independența statului; înşelăciunea inducerea în eroare se face în scopul obținerii unui folos material injust.

Sunt şi cazuri în care scopul ca cerință esenţială este ataşat elementului obiectiv al infracțiunii şi trebuie privit ca atare, este cazul infracțiunilor în care „scopul" este folosit cu întelesul de destinație de ex.: deținerea de secrete în scopul transmiterii acestora unei organizații străine; deținerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie.

Scopul poate apărea şi ca element circumstanțial în conţinutul calificat al unor infracțiuni de ex.: omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei; săvârşirea omorului pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii.

Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în individualizarea sancțiunilor de drept penal. III.3.2.Clasificari ale conținutului infracțiunii

Conținutul unic al infracțiunii – condițiile necesare pentru existența infracțiunii într-o singură modalitate normativă.

Conținutul complex al infracțiunii-condițiile necesare pentru existența a doua sau mai multe modalități normative ale aceeasi infracțiuni.

Conținutul alternativ al infracțiunii - diferitele variante alternative ale conținutului aceleeași infracțiuni.

Continutul de bază al infracțiunii - ansamblul condițiilor necesare pentru existența unei anumite infracțiuni în forma ei tipică.

Conținutul agravant al infracțiunii - continutul de baza al infracțiunii la care se adaugă unul sau mai multe elemente circumstanțiale agravante.

Conținutul atenuant al infracțiunii – conținutul de baza al infracțiunii la care se adauga o condiție ce determină un grad de pericol social mai redus al infracțiunii.

48

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracțiuni se ţine seama de:a) urmarea care s-ar fi putut produce prin infracțiuneb) urmarea produsă prin infracțiunec) scopul urmărit de făptuitor

2. Au valoare de adevăr afirmațiile:a) în cazul infracțiunilor formale nu se cecetează legatura de cauzalitate între acțiune - inacțiune și urmarea produsăb) infracțiunile care au obiecta material sunt infracțiuni de pericolc) toate infracțiunile au obiect juridic specific

3. Elementul material al laturii obiective constă într-o acțiune care se poate realiza:a) prin acte materiale, prin scrisb) prin cuvintec) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă

4. Au valoare de adevăr afirmațiile:a) toți subiecții de drept penal sunt subiecți ai oricărei infracțiunib) toți subiecții unei infracțiuni sunt subiecți de drept penalc) toți subiecții unei infracțiuni pot deveni subiecți de drept penal

5. Lipsa unui mobil (scop) al făptuitorului în săvârșirea faptei penale:a) înlatură caracterul penal al fapteib) constituie cauza de impunitatec) constituie un indiciul de anormalitate pshica a faptuitorului

6. Infracțiunea este:a) fapta prevazută de legea penalăb) fapta săvârsia cu vinovațiec) fapta care prezintă pericol social

7. Obiectul juridic al unei infracțiuni este:a) bunul sustras sau distrus prin săvârșirea fapteib) relațiile sociale vătămate sau periclitate prin săvârșirea fapteic) obiectul urmărit de infractor prin săvârșirea faptei sau persoana căreia este îndreptată acțiunea sau inacțiunea

49

8. O persoană fizica poate fi subiect activ al infracțiunii dacă:a) are vârsta minima cerută de lege și este responsabilă din punct de vedere penalb) are libertate de voință si acțiune și este responsabilă din punct de vedere penalc) are vârsta minimă ceruta de lege, este responsabilă și are posibilitatea de a decide liberă si neconstrânsă aupra săvârșirii infracțiunii

9. Subiectul pasiv general al unei infracțiuni este:a) statulb) persoana fizică sau juridical ce a suferit raul produs prin infracțiunec) persoana indicate în textul de incriminare

10. Latura obiectivă a infracțiunii cuprinde:a) elemental material, vinovația și raportul de cauzalitateb) elemental material, urmarea imediată și raportul de cauzalitatec) acțiunea sau inacțiunea, urmarea imediată și raportul de cauzalitate

50

BIBLIOGRAFIE

1. Noul cod penal actualizat şi cu intrare în vigoare de la 1 februarie 2014

2. A. Boroi, Drept penal. Partea generala, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006

3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Editura All, București, 1997

4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universul

Juridic, Bucuresti, 2007.

5. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman, Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

6. Constituția României din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire

a Constituției României nr. 429/2003

7. M.Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2013

8. A.C.Tiganoaia, Drept penal, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013

9. E.Stanisor, Drept penal, Partea general, Partea specială, Editura Universul

Juridic, 2013

51

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA PENALĂ CA INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ

Cuprins

IV.1.Generalități privind răspunderea penală pg 52IV.2.Principiile răspunderii penale pg 52IV.3.Inlocuirea răspunderii penale pg 53IV.4.Cauzele justificative care inlatura raspunderea penala pg 53IV.5.Cauzele de neimputabilitate care inlatura raspunderea penala pg 57

Obiective

Generalități privind răspunderea penalăIndentificarea principiilor răspunderii penaleDefinirea cauzelor justificative si neimputabile care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovațieiIdentificarea condițiilor care înlătură caracterul penal al faptei prin care înlătură vinovația

Rezultate

Ințelegerea răspunderii penaleInțelegerea și intrepretarea principiilor răspunderii penaleInțelegerea cauzelor justificative si neimputabile care înlătura caracterul penal al faptei prin înlaturarea vinovațieiInțelegerea condițiilor cauzei care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovației

Competente dobandite prin parcurgerea capitolului

Realizarea de referate cu privire la continutul capitolului

52

IV.1.Generalităţi privind răspunderea penalăRăspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal

care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal.

Răspunderea penală poate fi definită ca fiind însuși un raport juridic penal de constrangere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat și infractor, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societații, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevazută pentru infracțiunea săvârșita și de a-l constringe să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, in vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorităţii legii.IV.2.Principiile răspunderii penale Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernatăde o serie de principii juridice. Importanţa principiilor este lesne de înţeles dacărealizăm faptul că ele reprezintă nişte reguli de drept obiectiv având caracter degeneralitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţiijuridice.

a) Principiul legalităţii răspunderii penaleEste acel principiul care stipulează că întregul proces de tragere la

răspundere penală a persoanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclude răspunderea penală. b) Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale.

Acest principiu îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 15 alin.(2) NoulCod. pen.. c) Principiul umanismului

Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi în conţinutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma. Principiul umanismului presupune folosirea acelor instrumentecare nu vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală. d) Principiul răspunderii penale personale.

Acest principiu presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală neputând interveni pentru fapta altuia.„ după cum nu poate fi colectivă adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc. )”

e) Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) implică regula conform căreia pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că pedepsele penale principale

53

nu pot fi însoţite de pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie (desigur, cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate săcoexiste şi să fie însoţită de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disciplinară, civilă.

f) Principiul inevitabilităţii răspunderii penale.Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să

răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, care stabileşte că toate persoanele au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu interzice discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale.

g) Principiul individualizării răspunderii penale.Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea

infracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale. Acest principiu denumit şi principiul personalităţii stabileşte caracterul strict personal alrăspunderii. Destinatarul acesteia nu poate fi decât persoana fizică care este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea colectivă.

h) Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să intervină prompt în vederea restabilirii ordinii

de drept încălcate. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară.IV.3 Înlocuirea răspunderii penale Săvârşirea unei infracţiuni are drept consecinţă răspunderea penală a infractorului şi sancţionarea acestuia. În schimb, prin voinţa legiuitorului s-a stabilit că în anumite situaţii, împrejurări (amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie) este posibil ca răspunderea penală a infractorului pentru fapta săvârşită să fie înlăturată sau să fie înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice, în măsura în care se apreciază că restabilirea ordinii de drept că este mai eficientă prin de constrângere juridică.

Înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituţia juridică în baza căreia instanţa de judecată înlocuieşte, în condiţiile prevăzute de lege,răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică care atrage o sancţiunecu caracter administrativ.IV.4. Cauzele justificative care înlătură răspunderea penală

Conform art 18 Noul Cod pen. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există una din cauzele justificative prevăzute de lege. Efectele cauzelor justificative se extinde și asupra participanților.

a) Legitimă apărare

54

NoțiuneEste cauza care înlătură caracterul penal al faptei ce constă în apărarea

realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac material, direct, imediat și injust,care pune in pericol persoana sa,a altuia,a drepturilor acestora sau un interes general,daca apararea este proportionala cu gravitatea atacului.Condiţiile legitimei apărări Pentru ca o faptă să fie considerată a fi săvârşită în legitimă apărare este parte condiţii privitoare la apărare.Conditiile atacului

1. Atacul trebuie să fie materialAtacul este material atunci când este exercitat prin mijloace fizice menite

să periciliteze existenţa fizică a unor valori sociale ocrotite, altor forţe să pericliteze fizic valorile ocrotite. Trebuie avut în vedere faptul că nu există un atac material în cazul agresiunilor morale, deoarece persoana calomniată sau funcţionarul ultragiat nu poate invoca starea de legitimă apărare în cazul în care înţelege să se apere prin acte de violenţă.

2. Atacul trebuie să fie direct - atunci când se îndreaptă şi pune în pericolîn mod nemijlocit valoarea socială ocrotită. În literatura de specialitate s-a suţinutfaptul că atacul este direct şi în situaţia în care vizează una dintre valorile socialeocrotite chiar şi în situaţia în care nu are un contact nemiljocit cu acea valoare.

3. Atacul trebuie să fie imediat - caracterul imediat al atacului este dat desituaţia în care pericolul s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească, character ce este determinat de raportul în timp între atac şi obiectul vizat. În situaţia în care intervalul de timp dintre începerea actului şi ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerată ca fiind imediat deoarece el nu oferă posibilitatea unui pericol prezent ci creeză doar premisele unui pericol care s-ar putea produce ulterior.

Dacă însă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului ea apare ca o ripostă a făptuitorului neconsituind caracterul unei apărări astfel încât această faptă constituie infracţiune.

4. Atacul să fie injust - apare ca injust acel atac care nu are un fundamentlegal sau de fapt, care să justifice această comportare. Atacul este just sau nupoate da naştere unei legitime apărări atunci când constă într-o activitate permisă sau prevăzută de lege. Dacă cel care face apărarea nu cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului, el va riposta în legitimă apărare nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă ci va înlătura pericolul prin mijloace pe care le consideră ca fiind eficiente, situaţie în care legitima apărare va intra în concurs şi cu eroarea de fapt.

5. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau a altuia. Legea impune condiţia ca atacul să poată cauza un pericol iremediabil sau greu remediabil unor valori sociale ocrotite, această condiţie fiind înşuşi motivarea acţiunii de apărare. În situaţia avută în vedere în art.19 alin.(3) Noul Cod pen. anume „ săvârşirea faptei pentru a respinge pătrunderea fără drept în

55

locuinţă, încăpere, dependinţe sau loc împrejumit ţinând de acestea”, legitimaapărare este prezumată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii specifice: a) pătrunderea în locuinţă, încăpere, dependinţe sau loc împrejmuit ţinând de acestea să se facă fără drept; b) pătrunderea să se facă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte mijloace asemănătoare;

Condiţii privitoare la apărare sunt urmatoarele:- apărarea trebuie să constituie o faptă prevazută de legea penală- apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului- apărarea trebuie să fie indreptată împotriva agresolului- apărarea să fie precedată de atac- apărarea să fie proportională cu gravitatea atacului

Efectele legitimei apărări: Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune deoarece lipseşte elementul de bază al infracţiunii şi anume vinovăţia, făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, agrsiune ce punea în pericolvalorile sociel ocrotite, neexistând din partea lui o manifestare liberă a voinţei. Nefiind infracţiune, legitima apărare nu atrage răspunderea penală a făptuitorului considerându-se astfel că fapta sâvărşită în legitimă apărare nu arecaracter ilicit neputând atrage astfel nici o lată răspundere juridică.

b) Starea de necesitateNoțiune

Este cauza care înlătură caracterul penal al faptei, ce constă în existenta unui pericol iminent si inevitabil care constrânge o persoana să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva de la acel pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane sau un bun important al sau ori al altuia sau interes obstesc.Condiţiile privitoare la pericol sunt urmatoarele:- intâmplarea care dă naştere pericolului este datorată unei cauze fortuite geneza pericolului este de cele mai multe ori un eveniment întâmplător: un cutremur, o inundaţie, un incendiu etc, dar poate fi datorată şi unor activităţi omeneşti imprudente sau intenţionate cum ar fi spre exemplu situaţia unui incendiu declanşat de un individ.- pericolul trebuie să fie iminent, fiind pe punctul de a se produce , dar este

necesar pentru a putea vorbi de stare de necesitate ca pericolul să fie în punctul de a trece de la ameninţare la producerea efectivă a răului; condiţie ce este îndeplinită şi în situaţia în care pericolul s-a declanşat devenind astfel actual. Pericolul trebuie însă să fie şi real, în sensul că nu trebuie să se afle sub semnul incertitudinii fiind apt să producă făptuitorului o serioază temere că acesta se va produce.- pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei

persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. O faptă apare ca fiind săvărşită în stare de necesitate când aceasta a fost necesară pentru a salva de la un pericol iminent viaţa, integriatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia sau un interes general. Noţiunea de „bun important” desemnează acel bun care prin valoarea lui artistică, ştiinţifică istorică sau

56

afectivă legitimează acţiunea de salvare în faţa pericolului.- pericolul să fie inevitabil, în sensul că acesta să nu poată fi înlăturat în alt fel

decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Aprecierea pericolului ca inevitabil se face prin luarea în considerare a împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub ameninţarea pericolului, neeliminând în acelaşi timp particularităţile psihofizice ale persoanei pentru a putea concide dacă aceasta putea să prevadă şi altă posibilitate de salvare poate chiar mai puţin dăunătoare.Condiţiile acţiunii de salvare sunt urmatoarele:- acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor, în sensul că

aceasta trebuie să fie singura cale de salvare în situaţia de fapt dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului.- acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală- prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Acţiunea de salvare a valorilor sociale împotriva pericolului iminent este necesară numai dacă nu produce urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Persoana care acţionează trebuie să aibe reprezentarea atât a gravităţii pericolului, a urmărilor acestuia cât şi a urmărilor faptei sale de salvare. Dacă făptuitorul nu şi-a dat seama ă prin acţiunea sa cauzează urmări mai grave faptaurmează a fi considerată săvârşită tot în stare de necesitate, dar în situaţia în care făptuitorul şi-a dat seama de faptul ca prin acţiunea sa de salvare pricinuieşte urmări vădit mai grave în acesată situaţie fapta nu este săvârşită în stare de necesitate ci constituie infracţiune ce atrage răspunderea peanală a făptuitorului, recunoscându-se însă în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate.- fapta să nu fie săvărşită de către, sau pentru a salva o persoană, care avea obligaţia de a înfrunta pericolul situaţie în care se are în vedere anumite profesii ce prin natura lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul.Efectele stării de necesitate Fapta săvârşită în stare de necesitate nu constiuie infracţiune deoarece nueste săvârşită cu vinovăţie, această faptă fiind comisă sub imperiul constrângerii,al ameninţării pericolului iminent.

c) Exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligatiiEste justificată fapta prevăzută de legea penală constând in exercitarea

unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor si limitelor prevăzute de acestea.

Deasemenea Noul Cod pen. justifica fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevazută de lege, dacă aceasta nu este in mod vădit ilegală.

d) Consimțământul persoanei vătămateUn element de noutate in Noul Cod pen. este art.22 care prevede

ca:,,este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, daca aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea

57

socială lezată sau pusă in pericol”.Pentru a constitui cauza justificativă, consimțământul persoanei vătămate

trebuie să aparțină titularului valorii sociale protejate sau reprezentantului legal ori convențional al acestuia, să fie liber exprimat, să fie actual și să vizeze valori sociale determinate, periclicitate prin comiterea de fapte penale intenționate.

Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, în situația infracțiunilor la care prin lege este exclus efecul sau justificativ, precum și în cazul infracțiunilor al cărui subiect pasiv principal este statul, iar persoana vătămata are calitatea de subiect pasiv secundar.IV.5.Cauzele de neimputabilitate care inlatura raspunderea penala

a) Constrângerea fizicăNoțiune Constrângerea fizică apare în literatura de specialitate şi sub denumirea de forţă majoră existând în situaţia în care o persoană este silită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu i se poate opune, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.Condiţii pentru existenţa constrângerii fizice - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, deoorece aceasta este singura situaţie care are în vedere posibiltatea înlăturării caracterului penal al faptei. Fapta poate fi realizată atât printr-o acţiune căt şi printr-o inacţiune , aceasta din urmă se realizează atunci când făptuitorul nu îşi îndeplineşte o obligaţie legală pe care o avea şi astfel săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală- constrângerea la care persoana a fost supusă să nu îi fi putut rezista. Aceasta

are în vedere natura constrângerii cărei nu i se putea opun o rezistenţă, dar în situaţia în care exista posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la aceasta. Trebuie menţionat faptul că posibilitatea de a rezista constrângerii se apreciază în fiecare caz avându-se în vedere atât natura şi intensitatea forţei de constrângere cât şi capacitatea şi de starea psihică a persoanei constrânse.- să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane, această acţiune de

constrângere putând proveni din partea unei alte persoane, din partea unui animal sau chiar din partea unor eveniment menite a răpii libertatea de mişcare a făptuitorului în sensul ca acesta este oprit de la anumite acțiuni sau este obligat la o anumită acţiune.Efecte

Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune,pentru ca îi lipsește una dintre trăsturile esenţiale pentru ca fapta să constituieinfracţiune şi anume vinovăţia, vinovăţia neputând exista atunci când făptuitorulnu are libertate de acţiune.b) Constrangerea moralaNoțiune

Constrângerea morală este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, constând în presiunea pe care actiunea unei persoane o exercită asupra psihicului unei alte persoane prin amenințarea cu un pericol grav, iminent,

58

inevitabil și injust, ce are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra voientei sale, determinand-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală sub stăpânirea unei temeri grave.Condiții

- existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de către o alta persoana, prin amenințarea cu un pericol grav- constrângerea morală să fie irezistibilă- fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevazută de legea penală

EfecteleConstrângerea morală produce efecte numai in persoana, faptă ce este

comisă sub imperiul constrângerii nedând frâu liber vionovăţiei, ca elementeesenţial al infracţiunii, ceea ce conduce la concluzia că fapta nu este infracţiune.c) Cazul fortuitNoțiune

Este o cauza care înlătură caracterul penal al faptei constând într-o împrejurarea exterioară a cărei intervenție imprevizibilă se adaugă peste actiunea sau inactiunea, licită sau ilicită, a unei persoane și care conduce astfel la producerea unui rezultat ce nu putea fi prevazut.Condiţii

O faptă este considerată săvârşită în caz fortuit în măsura în care îndeplineşte următoarele condiţii:

- rezultatul socialmente periculos trebuie să fie consecinţa intervenţie unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului, lucru ce pune în evidenţă faptul că între împrejuararea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe un raport de cauzalitate.- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine care a produs rezultatul- fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei imprevizibile a unei forţe străine, să fie prevăzută de legea penală.

Efecte Lipsindu-i elementul esenţial şi anume vinovăţia fapta săvârşită sub imperiulcazului fortuit nu constituie infracţiune. Vinovăţia făptuitorului se exclude deoarece acesta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării ce a creat rezultatul socialmete periculos. Cazul fortuit operează in rem datorită imposibilităţii prevederii intervenţieienergiei străine care este generală şi obiectivă.d) IresponsabilitateaNoțiune

Este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei constând în starea de incapacitate psiho-fizica a persoanei care, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cause, este lipsită de capacitatea de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau de urmările acestora, ori nu putea sa le controleze datorita unei cauze de boli psihice,fie din alte cauze.

Condiții stării de iresponsabilitate sunt următoarele:- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, o acţiune sau inacţiune

59

incriminată de Codul penal sau de orice alt act normativ.- datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare să-ţi dea

seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut controla. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv, atunci când făptuitorul nu-şi poate da seama de ceea ce face, sau de ordin volitiv, atunci când făptuitorul nu este în stare să se stăpânească. Lipsa unuia din aceşti factori sau ai amândurorara exclud vinovăţia.- starea de incapcitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale

sau altor cauze, care detrmină stări anormale- starea de de incapaciate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii

faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei. Această condiţie nu este îndeplinită dacă înăuntrul intervalului de timp cât a durat săvârşirea faptei făptuitorul şi-a recăpatat la un moment dat capacitaea psihică şi acontinuat toţuşi săvârşirea sau participarea la săvârşirea fapte.Efecte Deoarece în cazul iresponsabilităţii responsabilitatea este cea care lipseştefapta nu întruneşte trăsătura esenţaila a infracţiunii, ceea ce înlătura caracterulpenal al faptei.e) IntoxicatiaNoțiune si felurile ei

Reprezintă intoxicația unei persoane cu alcool sau alte substanțepsihoactive.Feluri:- beția voluntară este intoxicația cu alcool sau alte substanțe, produsă în mod voluntar, chiar dacă persoana nu a intenționat să ajungă în stare de betie- beția involuntara este intoxicatia cu alcool sau alte substante produsa in mod involuntar sau din eroare- beția completă este intoxicația cu alcool sau alte substanțe ce face ca persoana aflată în această stare sa-și piardă capacitațile intelective sau volitive- beția incompletă este intoxicația cu alcool sau alte substanțe ce face ca persoana aflată în această stare să sufere o diminuare a capacitaților intelectiva sau volitiveCombinând aceste forme ale beției reținem:- beția involuntară completă reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei- betia involuntara incomplete nu constituie o cauza care inlatura caracterul penal al faptei,insa poate constitui o circumstanta atenuanta- betia voluntara completa sau betia voluntara incomplete nu înlatura caracterul penal al faptei, putând constitui, în funcție de particularitățile cauzei, fie o circumstanță atenuantă, fie o circumstanță agravantă. Condiţiile stării de beţie :- fapta să se fi găsit in momentul sau în timpul săvârşirii faptei în stare de

beţie produsă de alcool ori de alte substanţe. Nu se consideră a fiîndeplinită această condiţie dacă starea de beţie a existat înainte sau posterior momentului săvârşirii faptei. In practică s-a stabilit că prevederile

60

care reglementează iresponsabilitatea nu sunt incidente în cazul când starea de inconştienţă în care se află inculpatul în momentul săvârşirii faptei s-a datorat beţiei voluntare complete care în condiţiile unei boli psihice preexistente, a afectat capacitatea de apreciere critică a faptelor şi mai ales capacitatea de frânare voliţională a actelor comportamentale. Caz în care starea de beţie voluntară constituie o circumstanţă atenuantă.

- starea de beţie să fi fost accidentală- provocată independent de voinţafăptuitorului. Beţia voluntară premeditată pentru săvârşirea fapte reprezintă o circumstanţă agravantă ;

- starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi de pericolul social al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Pentru ca făptuitorul să poată să fie tras la răspundere penală el trebuie să aibă o anumită capacitate de a înţelege şi de a voi ;

- fapta săvârşită de persoana aflată în stare de beţie să fie prevăzută de legea penală.

Consecinţe juridice Fapta săvârşită în stare de beţie completa, accidentală, fortuită nu constituieinfracţiune, ea nefiind săvârşită cu vinovăţie, dar în situaţia în care beţia accidental nu este completă atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, starea de beţie putând constitui o circumstanţă atenuantă.f) Minoritatea faptuitoruluiNoțiune

Este cauza care înlătură caracterul penal al faptei datorită săvârșirii acesteia de către o persoană care nu întelege semnificațiile faptei sale din cauza dezvoltării psiho-fizice insuficiente, urmare a vârstei fragede. Lipseste factorul intelectiv, cât și cel volitiv al vinovației.

Condiţiile minorităţii sunt următoarele:- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală- fapta să fie săvâşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale de a

răspunde penal. Conform codului penal minorul care nu aîmplinit vârsta de 14ani nu răspunde penal, iar minorii între 14 – 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. După împlinirea vărstei de 16 ani, minorii răspund penal, dar potrivit unui sistem specific de sancţiuni.- minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei această

condiţii se referă la faptul că starea minorului de natură să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi pe întreaga perioadă de executare a acesteia.Efecte Minoritatea face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţănu atrage răspunderea penală a făptuitorului, fiind aptă de a produce efecte numai in personam.g) Eroarea Noțiune „Reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută delegea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată

61

de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii” În legislaţia în vigoare cât şi în doctrina penală eroarea se clasifică în funcţiede obiectul asupra căruia poartă, factorii care au determinat-o, posibilitatea deevitare şi întinderea consecinţelor. Condiții pentru ca eroarea să înlăture caracterul penal al faptei trebuie:- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;- în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor

împrejurări, situaţii de care ar depinde caracterul penal al faptei;- situaţia, împrejurarea ce nu au fost cunoscute pot reprezenta un element

constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în eroare de fapt cu privire la o situaţie sau împrejurare ce sunt prevăzute ca elemente constitutive ale uneiinfracţiuni, nu constituie infracţiune astfel că nu atrage răspunderea penală. Dacă fapta este incriminată atunci când este săvârşită cu intenţie cât şiatunci când este săvârşită din culpă, eroarea de fapt este cea care înlătură vinovăţia şi deci şi caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante la o infracţiune incriminată şi atunci când este săvârşită în culpă va duce la înlăţurarea ei numai dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării, împrejurării sau situaţiei ce constituie circumstanţa de agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei. Noul cod penal face distincţie între cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate. Distincţia intre cauzele justificative şi cele de neimputabilitate rezidă în aceea că în cazul cauzelor justificative efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor, pe când în cazul cauzelor de neimputabilitate efectul acestora nu se extinde şi asupra participanților. In categoria cauzelor justificative intră legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate, iar în categia cauzelor de neimputabilitate se regăsesc: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, intoxicaţia, iresponsabilitatea şi eroarea. Noul cod penal doreşte o unificare a reglementărilor europene în aceastămaterie, în legislaţia statelor europene deja există această delimitare.h) Excesul neimputabil

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

62

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Se prezumă că se află în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane pe proprietatea sa prin:a) folosirea unor armeb) vicleniec) sau alte asemenea mijloace

2 .Fapta prevazută de legea penală săvârșita în legitimă apărare trebuie să respingă un atac prin care se pune in pericol grav:a) persoana atacatăb) drepturile oricărei persoanec) drepturile celui atacat

3. Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvarșește fapta prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane:a) pe un teren împrejmuitb) pe un teren delimitat prin însemne de marcarec) pe un teren proprietate privată

4. Este în stare de legitimă apărare, acela care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura un atac îndreptat:a) împotriva unei rude apropriateb) împotriva oricărei persoanec) împotriva unui interes public

5. Se consideră că o persoană săvârșește o faptă în stare de necesitate când trebuie să fie salvate de la un pericol iminent:a) sănătatea altuiab) oricare bun al sauc) un bun important al altuia

6. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul săvârșirii faptei prevazută de legea penală:a) nu și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai graveb) si-a dat seama că pricinuiește urmări vadit mai gravec) nu are relevanța dacă și-a dat seama sau nu că pricinuiește urmări mai grave decât cele care s-ar fi produs prin pericolul imminent

7. Constrângerea morală constituie o cauza prin care se înlatură caracterul penal al faptei atunci cand:a) constă în folosirea unor violențe asupra făptuitorului

63

b) constă in amenintarile in sensul art.193 alin.1 Cod penc) constă într-o amenințare cu un pericol grav pentru făptuitor

8. Constituie o cauză care înlătura caracterul penal al faptei:a) necunoașterea unei stări de care depinde caracterul penal al fapteib) rezultatul faptei este consecința unei imprejurări care nu putea fi prevăzutăc) necunoașterea unei imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei

9. Pentru ca beția completă să constituie o stare de înlăturare a caracterului penal al faptei, acesta trebuie:a) să existe pe toată perioada săvârșirii fapteib) să se datoreze unor împrejurări dependente de făptuitorc) să se datoreze alcoolului sau altor substanțe

10. Beția este cauza care înlature caracterul penal al faptei, dacă:a) este involuntară și completăb) este voluntară, simplă, completac) este involuntară, incompleta

64

BIBLIOGRAFIE

1. . Noul cod penal actualizat și cu intrare in vigoare de la 1 februarie 2014

2. A. Boroi, Drept penal, Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.

3. C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucuresti, 1997.

4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul

Juridic, Bucuresti, 2007.

5. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman, Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

6. Constituția României din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire

a Constitutiei Romaniei nr 429/2003

7. M.Udroiu, Drept penal, Partea general, Partea specială, Editura C.H.Beck,

Bucuresti, 2013

8. A.C.Tiganoaia, Drept penal, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013

9. E.Stanisor, Drept penal, Partea general, Partea specială, Editura Universul

Juridic, 2013

65

CAPITOLUL V

SANCTIUNILE DE DREPT PENAL

Cuprins

V.1.Noțiune pg 66V.2.Caracterele sancțiunilor de drept penal pg 66V.3.Felurile sancțiunilor de drept penal pg 66V.3.1.Pedepsele pg 67V.3.2.Măsurile educative pg 70V.3.3.Măsurile de siguranță pg 71

Obiective

Definirea conceptului de sancțiune de drept penalIdentificarea caracterului și felurile sancțiunilor Definirea pedepseiIdentificarea și clasificarea pedepselor

Rezultate

Intelegerea notiunii de sancțiune de drept penalIntelegerea pedepselorCunoașterea pedepselor

Competente dobândite prin parcugerea cursului

Realizarea de referate cu privire la continutul capitolului

66

V. SANCTIUNILE DE DREPT PENALV.1.Noțiune

Sancțiunea de drept penal reprezintă una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului penal vizând cea mai mobila latura a întregii reglementari penale, de modul organizării și adaptării sale la cerințele de prevenire și combatere a criminalității depinzând în cea mai mare măsură de eficientă legii penale și asigurarea ordinii de drept penal.

Stabilirea duratei ori cuantumul pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:- împrejurarile și modul de comitere a infracțiunii, precum si mijloacele folosite;- starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;- natura și gravitatea rezultatului produs ori alte consecinte ale infracțiunii;- motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;- natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;- conduită dupa săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;- nivelul de educație, vârstă, starea de sănătate, situație familiară și socială.V.2.Caracterele sanctiunilor de drept penal Sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte sancțiuni juridice prin câteva trăsături caracteristice. Astfel, spre deosebire de sancțiunea de drept civil, care are caracter preponderant reparator, funcția sa de bază fiind aceea de a asigura o justa și completă reparație (restitutio ad integrum), sancțiunea de drept penal este dominată de caracterul sau coercitiv – aflectiv, determinarea saconcret individuala presupunând luarea în consideratie, în mod necesar, a unorcriterii retributive, derivând din gravitatea faptei, si criterii personale, derivând din starea reală de antisociabilitate a infractorului.

În doctrina autohtonă mai recentă, se menționeaza: caracterul legal, caracterul retributive represiv (aflectiv), caracterul preventiv (prevenție generală și individuală), caracterul necesar și inevitabil.

Cât priveste celelalte sancțiuni de drept penal, cum ar fi măsurile educative, măsurile de siguranță sau măsurile de ocrotire, acestea deși substanțial deosebite ca valoare sancționatorie, modalitate de aplicare și finalitate, punând în evidență un caracter coercitiv și infamant mai redus, nu-și pierd în esență natura de sancțiuni penale.V.3.Felurile sanctiunilor de dept penal

Legislatia noastra consacra, în prezent, trei categorii de sanctiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative.a) Pedepsele sunt considerate de principiu sancțiuni penale, celelalte – sancțiuni de drept penal.b) Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal care se pot lua tot în temeiul stabilirii unor răspunderi penale concrete împotriva minorilor care au savârsit infracțiuni.c) Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care se iau împotriva

67

persoanelor care au savârsit fapte prevăzute de legea penală sau infracțiuni pentru a înlătura și preîntâmpina o anumită starea de pericol și a preveni săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală. Sancțiunile extrapenale prevăzute de legislația actuală pentru soluționarea unor conflicte de drept penal au un caracter administrativ și se pot lua în situația sancționării unor fapte ce nu prezintă grad de pericol social concret necesar pentru existența infracțiunii.

Principiile sancțiunilor de drept penal sunt următoarele:- infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale;- legalitatea răspunderii penale;- personalitatea răspunderii penale;- unicitatea răspunderii penale;- celeritatea răspunderii penale;- inevitabililtatea răspunderii penale;- individualizarea răspunderii penale;- prescriptibilitatea răspunderii penale;V.3.1.Pedepsele

Noțiune și scopul pedepselorPutem defini pedeapsa este o măsura de constrângere aplicată în scopul

reeducarii condamnatului și a prevenirii săvârsirii de noi infracțiuni. În același timp executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici săînjosească persoana condamnatului.

În literatura juridică autohtonă se face distincție între scopul imediat al pedepsei și scopul imediat al acesteia, relevându-se ca prevenirea savârsirii de noi infractiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului de a repeta alte încalcari ale legii penale, dimensiune ce vizeaza asa numita „prevenție specială”, dar și atenționarea celorlalți destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de încalcari, dimensiune ce vizeaza asa numita „preventie generala”.Clasificarea pedepselorA. După rolul și importanța atribuită diferitelor pedepse în sfera represivă se disting :a) pedepsele principale;b) pedepsele complementare;c) pedepsele accesorii.B. După obiectul asupra căruia își rasfrâng acțiunea, distingem:a) Pedeapsa cu moartea sau asa zisa pedeapsă capitală;b) Pedepsele corporale (tortura, ciunțire, bătaie);c) Pedepse privative de libertate;d) Pedepse privative sau restrictive de drepturi;e) Pedepsele morale;f) Pedepsele pecuniare.C. După gradul lor de determinare, pedepsele pot fi clasificate în doua categorii: pedepse determinate absolut si pedepse relativ determinate.

68

Pedepsele principalePedepsele principale sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure

pentru faptele penale săvârșite. Ele pot fi însoțite de o altă pedeapsă în anumite cazuri prevazute de lege.

Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt:- detențiunea pe viață- închisoarea de la 15 zile la 30 ani- amenda de la 10 lei la 500 lei

Pedeapsa principală aplicată persoanei juridice este numai amenda.Detențiunea pe viață - este reglementată ca pedeapsă principală pentru

infracțiunile de la o gravitate extreme de ridicată și presupune privarea de libertate pe durata vieții persoanei condamnate.Pentru aplicarea acestei pedepse este necesar ca inculpatul să nu fi implinit vârsta de 65 de ani, în cazul în care inculpatul a împlinit această vârstă, iar instanta s-ar impune aplicarea acestei pedepse cu detențiunea pe viață, se va aplica pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi.

Detențiunea pe viată nu se aplică infractorului minor.Inchisoarea - este o pedeapsa privată de libertatea prevazută de lege ce

constă în plasarea celui condamnat într-un loc de detenție pe durata stabilită în hotărârea definitivă pronunțată de instanța de judecată. Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 15 zile la 30 de ani.

Regimuri de executare a pedepsei închisorii:- regimul de maximă siguranță – se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului.- regimul închis - se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mari de 5 ani, dar care nu depășește 15 ani.- regimul semideschis - se aplică persoanelor condamnate la închisoare mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.- regimul deschis - se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an.

Amenda - este pedeapsă principală ce poate fi aplicată de instanța de judecată unei persoane fizice sau juridice pentru săvârșirea unei infracțiuni.Poate fi prevăzută de lege ca pedeapsă unică sau alternativă cu pedeapsa închisorii.

Limitele generale ale pedepsei amenzii sunt de la 10 lei la 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor – amenda care este cuprins intre 30 de zile si 400 de zile, in cazul persoanei fizice și de 100 lei la 5.000 lei, în cazul persoanei juridice, se înmulțește cu numărul zilelor- amendă, care este cuprins intre 30 de zile și 600 de zile.

Pedepse complementarePedeapsa complementară este pedeapsa care poate fi aplicată de

pedeapsa principală, în vederea completării represiunii rezultate din pedeapsa principală, pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt:interzicerea unor drepturi de la 1 la 5 ani și degradarea militară.

69

Interzicerea unor drepturi – este pedeapsa complementară ce constă în interzicerea pe o durata de la 1 la 5 ani a uneia sau altora dintre următoarele drepturi:- dreptul de a alege și de a fi ales in autoritățile publice sau in funcții publice- dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat- dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României- dreptul de a alege- drepturile părintești- dreptul de a fi tutore sau curator- dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săâarșirea infracțiunii- dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme- dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță- dreptul de a părăsi teritoriul României- dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public- dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță- dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea- dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfașoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanță.

Nu se poate aplica pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi:persoanei care a săvârșit infracțiunea în timp ce era minor, chiar dacă la pronunțarea hotărârii era major.

Degradarea militara - este pedeapsa complementară ce poate fi aplicată militarilor în activitate, în rezervă sau în retragere, constând în pierderea definitivă a gradului militar și a dreptului de a purta uniforma, instanța de judecata nu poate dispune doar pierderea definitivă a gradului militar sau numai pierderea dreptului de a purta uniformă.

Instanța de judecată este obligatoră să dispună degradarea militara dacă pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea unei infracțiuni este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viată.

Degradarea militara este facultativă când pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni este închisoarea de cel putin 5 ani și de cel mult 10 ani; dacă instanța stabileste o pedeapsă cu închisoare de cel putin 5 ani și de cel mult 10 ani pentru o infracțiune săvârșită din culpă, nu se va putea aplica pedeapsa complementară a degradării militare.

Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:- dizolvarea persoanei juridice- suspendarea activitații persoanei juridice pe o durata de cel mult 3 luni- închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, cu excepția persoanelor juridice care își desfășoara activitatea în domeniul presei- interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice - plasarea sub supraveghere judiciară

70

- afișarea sau publicarea hotărârii de condamnarePedepsele accesorii Pedeapsa accesorie este pedeapsa ce poate fi aplicată persoanei fizice

alături de pedeapsa detențiunii pe viața sau închisorii, constând în interzicerea unuia sau a mai multor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei principale, grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau până la împlinirea termenului de perscripție a executării pedepsei, nu pot fi aplicare pedepsele accesorii unei persoane juridice.

Nu pot fi aplicate pedepse accesorii dacă pedeapsa principală este amenda.

Interzicerea unor drepturi ca pedeapsa accesorie nu operează de drept, ci este lăsată la aprecierea instanței.

Pedeapsa accesorie se execută începând cu momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pana la momentul executării integrale a pedepsei ori până cand aceasta este considerată ca executată.

Perioada de timp în care se execută pedeapsa accesorie poate fi:- mai mica decat pedeapsa principală, când persoana condamnată a fost retinută și/sau arestată preventiv pe parcursul procesului penal- egală cu durata pedepsei principale, în situația în care persoana condamnată nu a fost privată de libertate pe parcursul procesului penal și este încadrată în momentul rămânerii definitive a hotărârii- mai mare decat durata pedepsei principale, în situația în care persoana condamnată judecată în stare de libertate nu este încarcerată la data rămânerii definitive a hotărârii, dacă persoana condamnată se sustrage de la executarea pedepsei principale, durata executării pedepselor accesorii poate coincide cu durata termenului de prescripție a executării pedepsei.V.3.2. Măsurile educative

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal, speciale pentru minori,care au ca scop asigurarea educării și reeducarii acesteia prin instruirea școlara și profesională.

Măsurile educative care se pot lua față de infractorii minori sunt împărțite în:a) măsuri educative neprivate de libertate și anume:- stagiul de formare civică- supravegherea- consemnarea la sfârșit de săptămână- asistarea zilnicăb) măsuri educative private de libertate și anume:- internarea într-un centru educativ- internarea într-un centru de detențiea) Măsurile educative neprivate de libertate

Stagiul de formare civică – este măsura educativă a stagiului de formare civică care constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-i ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expun în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu

71

privire la comportamentul său viitor. Coordonarea stagiului de formare civică se face sub supravegherea serviciului de probațiune.

Supravegherea – este măsura educativă ce poate fi aplicată minorului care răspunde penal pentru infracțiunea săvârșită și nu a împlinit vârsta de 17 ani, constând în lăsarea în libertate a minorului pe o perioada de 2 luni și 6 luni sub coordonarea serviciului de probațiune.

Pe perioada supravegherii instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multe din următoarele obligații:- să urmeze un curs de pregătire școlara sau formare profesională- să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță- să nu se afle în anumite locuri sau manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilte de instanță- să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală

Consemnarea la sfârșit de săptămână – este măsura educativă care constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități stabilite de instanță. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

Asistarea zilnica - este măsura educativă care constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține și condiții de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Această măsură se poate lua pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni.b) Măsuri educative private de libertate

Internarea într-un centru educativ - este măsură educativă ce se poate lua față de infractorul minor care constă în interarea lui într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Aceasta măsură se poate lua pe o perioada cuprinsă între 1 și 3 ani.

Internarea intr-un centru de detenție - este măsura educativă ce constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reinegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.V.3.3.Măsuri de siguranță

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal cu caracter preventiv,constând în măsuri de constrâgere care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și de prevenirea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală.

Scopul măsurilor de siguranță este înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevazute de legea penala.Sunt măsuri de siguranță:- obligarea la un tratament medical- internarea medicală- interzicerea de a ocupa o funcție sau profesie

72

- confiscarea specială- confiscarea extinsă

Obligarea la tratament medical – este măsura ce constă în obligația făptuitorului care prezintă pericol pentru societate datorită unei boli ori a intoxicarii cronice cu alcoolul, stuperfiante ori alte asemenea substanțe, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire.Această măsură se poate dispune împotriva persoanei care:- a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală- prezintă pericol social datorită unei boli ori a intoxicarii cronice cu alcool,stuperfiante ori alte asemenea substanțe- se apreciază că prin luarea acestei măsuri starea de pericol va fi înlăturată

Durata obligării la tratament medical se dispune pe durata nedeterminată,până la însănatosire, dacă aceasta nu a intervenit până la terminarea executării pedepsei, condamnatul va continua tratamentul și după ce a executat pedeapsa,în acest caz, nu se schimbă natura măsurii, ci numai modul de executare.

Internarea medicală - este o măsură de siguranță privativă de libertate care se poate dispune față de făptuitorul bolnav psihic, consumator cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, aflat într-o stare ce prezintă pericol pentru societate.

Această măsura se poate dispune împotriva persoanei care:- a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală- prezintă pericol pentru societate datorită bolii psihice, consumator cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive- se apreciaza ca prin luarea acestei măsuri starea de pericol va fi înlăturată

Durata la internare medicală se dispune pe o perioadă nedeterminată și durează până la însănătoșire.

Interzicerea ocupării unei funcții sau profesii – este măsura de siguranța ce constă în interdicția de a ocupa o anumita funcție sau de a exercita o anumita profesie, meserie sau alta ocupație, care se poate lua când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită de făptuitor datorită incapacitații,nepregătirii sau altor cauze ce îl fac nepotrivit pentru ocuparea acelei funcții ori pentru exercitarea respectivei meserii, profesii sau ocupații.

Această măsură se poate dispune împotriva persoanei care:- a săvârșit o faptă prevazută de legea penală în exercitarea unei funcții, profesii, meserii sau ocupații și care prezintă pericol pentru societate datorită incapacitații, nepregătirii sau altor cauze care îl fac nepotrivit pentru ocuparea acelei funcții sau pentru exercitarea respectivei meserii, profesii sau ocupații- se apreciază că prin luarea acestei măsuri starea de pericol va fi înlăturată

Durata interzicerii unei funcții sau profesii se dispune pe o perioadă nedeterminată și durează până la încetarea inaptitudinii celui căruia i s-a interzis exercitarea unei funcții sau profesii, dar nu mai puțin de un an.

Confiscarea specială – este măsura de siguranță ce constă în trecerea în patrimonialul statului a unor bunuri, în cazurile și în conditiile prevăzute de lege.

Este o sancțiune penală care are caracter personal și irevocabil.

73

Această măsură se poate dispune împotriva persoanei care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală, în cazul în care se apreciază că există o stare de pericol prin lasarea în circulație a anumitor bunuri, iar prin luarea măsurii de siguranța a confiscării starea de pericol poate fi înlăturată.

Sunt supuse confiscării speciale:- bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală- bunurile care au fost folosite,in orice mod,sau destinate a fi folosite la savarsirea unei infractiuni intentionate sau paraintentionate,daca sunt ale infractorului sau daca,apartinand altei persoane,aceasta a cunoscut scopul folosirii lor- bunurile folosite, imediat dupa comiterea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut- bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor- bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia - bunurile a căror deținere este interzisă de lege- banii, valorile sau orice alte bunuri efectiv remise ca mită, în măsura în care nu se restituie mituitorului- banii, valorile sau orice alte bunuri private care au fost făcut obiectul infracțiunii de primire de foloase necuvenite sau trafic de influență, chiar dacă au fost restituite persoanei care le-a dat

Confiscarea extinsă - este măsura de siguranță ce constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Pentru a dispune confiscarea extinsă trebuie îndeplinite următoarele condiții:- să fi fost comisă una sau mai multe dintre următoarele infracțiuni limitative prevăzute de lege (infracțiuni privind traficul de droguri, infracțiuni de spălarea banilor, intracțiuni privind traficul și expoatarea persoanelor vulnerabile, conform art.112 alin.(1) Noul cod pen.- legea să prevadă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 4 ani sau mai mare- instanța să fi dispus condamnarea inculpatului- infracțiunea concretă pentru care s-a dispus condamnarea să fie susceptibila să îi procure infractorului un folos material- valoarea bunurilor dobândite de persoană condamnată, într-o perioada de 5 ani înainte și dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, să depășească în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod illicit .

74

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Pedeapsa:a) este o măsura de constrângereb) este un mijloc de reeducare a condamnatuluic) se aplică de către organele penale

2. Pedepsele private de libertate se pot executa in următoarele regimuri:a) regimul de maximă siguranțăb) regim inchisc ) regim liber

3.Pedeapsa complementară a degradării militare constă în:a) pierderea gradului, exclusivb) piederea dreptului de a purta uniforma, exclusivc) pierderea gradului și a dreptului de a purta uniforma

4. Constituie măsuri educative neprivate de libertate:a) supraveghereab) internarea într-un centru de educarec) internarea într-un centru de detenție

5. Constituie măsuri de siguranță:a) interzicerea de a se afla în anumite localitățib) interdicția de a părăsi localitateac) interzicerea unei funcții sau profesii

6. Constituie măsuri de siguranța:a) confiscarea specialăb) obligarea de a nu părăsi localitateac) confiscarea extinsă

7. Minoriatea făptuitorului:a) poate fi cauza personală de reducere a pedepseib) poate fi cauza generală de înlăturare a caracterului penal al fapteic) nu poate constitui temeiul aplicării unei măsuri educative

1= ab;2= ab;3=c;4= a;5 = c;6 = ac;7= ab

75

BIBLIOGRAFIE

1. Noul cod penal actualizat și cu intrare in vigoare de la 1 februarie 2014

2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.

3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Editura All, Bucuresti, 1997.

4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

5. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român,Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

6. Constituția României din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire

a Constituției României nr 429/2003

7. M.Udroiu, Drept penal, Partea generală, Partea specială, Editura C.H.Beck,

Bucuresti, 2013

8. A.C. Tiganoaia, Drept penal, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013

9. E. Stanisor, Drept penal. Partea generala.Partea specială, Editura Universul

Juridic, 2013

76

CAPITOTUL VI

INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU

CuprinsVI.1.Infracţiuni de corupţie pg 77VI.1.1.Luarea de mită pg 77VI.1.2.Darea de mită pg 78VI.1.3.Traficul de influenţă pg 80VI.1.4.Cumpararea de influenţă pg 81VI.2. Infracţiuni de serviciu pg 82VI.2.1.Delapidarea pg 82VI.2.2.Purtarea abuzivă pg 84VI.2.3. Abuzul în serviciu pg 85VI.2.4 Neglijenţa în serviciu pg 86VI 2.5.Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual pg 87

ObiectiveNoţiune şi definirea infracţiunilor de corupţie şi de serviciuIdentificarea subiecţilor infracţiunilorIdentificarea laturii obiective şi laturii subiective ale infracţiunilorPedepsele aplicate infracţiunilor

Rezultate asteptateInţelegerea şi utilizarea adecvată infracţiunilor de corupţie şi de serviciu Inţelegerea concretă a infracţiunilor de corupţie şi de serviciu

Competenţe dobânditeRealizarea de referate cu privire la problematica capitolului

77

VI.1. INFRACTIUNI DE CORUPTIEVI.1.1.Luarea de mită

a) NoţiuneLuarea de îndeplini, urgenţă ori a întarzia îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririlor de serviciul, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.Constituie varianta agravantă a infraţiunii de luare de mită săvârsirea faptei

de un funcţionar cu atribuţii de control sau de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

b) Obiectul infracţiuniiObiectul juridic special: relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a

relaţiilor de serviciulInfracţiunea nu are obiect material c ) Subiecţii infracţiunii sunt:- subiectul activ este autorul poate fi persoana fizică funcţionar public sau

functionarCalitatea de functionar public sau funcţionar trebuie să existe la momentul

săvârşirii faptei tipice.Participaţia penală este posibilă în toate formele.O persoană juridică nu poate fi autorul infracţiunii, dar poate avea calitatea

de complice sau instigator.- subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de interes public sau privat în cadrul căruia făptuitorul se află în exercitatea atribuţiilor de serviciul, este deasemenea subiect pasiv şi autoritatea publică a statului străin, instanţa internaţionala sau organizaţia internaţională în care subiectul activ îşi exercită serviciul. d) Latura obiectivă

Elementul materială: pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase necuvenite de către funcţionar, acceptarea promisiunii unor astfel de foloase ori nerespingerea de catre functionar a unei asemenea promisiuni.

Predinderea presupune solicitarea direct sau indirect a unor bani sau a altor foloase necuvenite, nu este necesar ca solicitarea să fie satisfăcuta.

Primirea presupune remiterea directă sau indirectă a unor bani sau a altor foloase necuvenite din iniţiativa mituitorului, în cazul in care anterior primirii faptuitorului acceptase promisiunea de a primi a unor astfel de bunuri, fapta se consumă la momentul acceptării.

Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite presupune acordul expres sau tacit al făptuitorului referitor la oferta de mită, se poate realiza atât direct căt şi indirect.

Nerespingerea promisiunii de bani sau de alte foloase necuvenite presupune atitudinea făptuitorului care nu are o reactie fermă expresa în faţăunei oferte de mituire.

Cerinţe esenţiale: fapta trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase patrimoniale sau nepatrimoniale care nu sunt cuvenite in mod legal făptuitorului.

78

Actul licit sau ilicit pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire, accelerare ori întarziere se pretinde, primeste, accepta sau nu respinge promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite trebuie să intre în cadrul atributiilor de serviciul ale funcţionarului.

Fapta tipică trebuie să fie săvârşita înainte sau concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, accelerarea sau întarzierea actului ce intră în atribuţiile de serviciul ale funcţionarului.

Urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfăşurare a raporturilor de serviciul în cadrul unităţilor prevăzute de art.176 Noul Cod.pen.,a persoanelor juridice de drept privat,a autorităţilor publice ale statului străin, a unei instanţe internaţionale sau organizaţii internaţionale.Legatura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei. e) Latura subiectivă

Forma de vinovaţie este intenţia directă.Scopul: îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întarzierea îndeplinirii

unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului,chiar daca legea nu prevede expres,poate constitui scop al laturii subiective si accelerarea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciul al funcţionarului.

In lipsa scopului fapta nu este tipică, scopul nu trebuie realizat efectiv, ci numai urmărit. f) Varianta agravantă

Este mai grav fapta de luare de mita comisă de un funcţionar public sau funcţionar cu atribuţii de control ori de persoana care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor în exercitarea atribuţiilor sale prevazute de lege sau rezultate din fişa postului. g) Formele infracţiunii sunt următoarele:- actele premergatoare şi tentativa nu sunt posibile, infracţiunea fiind de executare promptă. h) Pedeapsa acestei infracţiuni este:- pentru forma tip: închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publica ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.- pentru varianta agravantă se aplică pedeapsa conform codului penal.VI.1.2. Darea de mită

a) NoțiuneDarea de mita este infracțiunea ce constă în fapta unei pesoane fizice sau

juridice de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau indirect, bani sau alte foloase unui funcționar în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scop de a face un act contrar acestor indatoriri.

b) Obiectul infracțiuniiObiectul juridic special: relaţiile sociale referitoare la buna desfășurare a

relațiilor de serviciu.Infracțiunea nu are obiect material.

c) Subiecții infracțiunii sunt:

79

- subiectul activ este autorul poate fi orice persoană care are capacitate penalăInfracțiunea de dare de mita poate fi săvârșita în calitate de subiect activ nemijlocit și de un funcționar.

Participația penală este posibilă în toate formele:- subiectul pasiv este autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoana juridică de interes public sau privat în cadrul căreia persoana mituită se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu, este de asemenea, subiect pasiv și autoritatea publică a statului străin, instanța internațională sau organizația internațională în care persoana mituită își desfășoară serviciul. d) Latura obiectivă

Elementul material: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase necuvenite unui funcționar, pentru a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act referitor la îndatoririlor sale de serviciu ori pentru a efectua un act contrar acestor îndatoriri.

Promiterea de bani sau alte foloase necuvenite se poate realiza verbal ori în scris, expres sau implicit, fiind necesar ca bunuri promise să nu fie prezentate persoanei mituite, nu prezintă importanţă pentru săvârşirea infracţiunii dacă promisiunea este acceptată sau nu, bunurile necuvenite promise pot fi date şi după îndeplinirea sau neîndeplinirea actului, dar în baza promisiunii anterioare, fapta consumându-se la momentul promiterii.

Oferirea de bani sau alte foloase necuvenite presupune că bunurile oferite să fie înfăţişate celui mituit, nu prezintă importanţă pentru săvârşirea infracţiunii dacă oferta este acceptată sau nu.

Darea presupune remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase necuvenite, precum şi primirea acestora direct sau indirect de către cel mituit.

Cerinţe esenţiale:Promisiunea, oferirea sau darea sa aiba ca obiect bani sau alte foloase

necuvenite funcţionarului mituit.Actul ilicit sau ilicit pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere se

promite, oferă sau se dau bani ori alte foloase necuvenite trebuie să facă parte din cadrul atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului.

Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase necuvenite trebuie să aiba loc înainte sau concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea actului ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, ca excepţie darea poate avea loc şi după îndeplinirea actului, însă în baza unei înţelegeri anterioare.

Urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfaşurare a raporturilor de serviciu în cadrul unităţilor prevăzute de art.145 Cod pen.Legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei. e) Latura subiectivă

Forma de vinovaţie este intenţia directă.Scopul: îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor

la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, în lipsa acestui scop fapta nu este tipică, scopul nu trebuie realizat efectiv, ci numai urmărit. f) Formele infracţiunii sunt următoarele:- actele de pregatire sunt posibile, dar nu incriminate

80

- tentativa nu este posibilă,fiind asimilată faptei consumate g) Pedeapsa acestei infracţiuni este:- închisoare de la 2 la 7 ani

Nu se pedepseste făptuitorul care denunţă unei autorităţi fapta de dare de mita mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru aceasta infracţiune.VI.1.3.Traficul de influenţă

a) NoţiunePrimirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni,

de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoana care are influenţă şi care promite ca îl va determina pe acesta să îndeplineasca, să nu îndeplinescă, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

b) Obiectul infracţiuniiObiectul juridic special al infracţiunii este constituit de relaţiile sociale a căror

existenţă şi dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea şi prestigiul pe care trebuie să le aibă funcţionarii (salariaţii) organelor, instituţiilor statului, serviciilor publice sau a altor unităţi şi care impun înlăturarea oricarei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea, probitatea acestora.

Infracţiunea nu are obiect material. c) Subiecţi infracţiunii infracţiunii sunt:- subiectul activ este necircumstantiat deoarece subiect activ poate fi orice persoană care are sau lasă să se creadă că are influenţa asupra unui funcţionar (public sau alt funcţionar).- subiectul activ poate fi şi o persoană juridică. Aceasta va răspunde penal dacă fapta a fost săvârşită în numele său în interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanţii acesteia.- subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseste funcţionarul public ori funcţionarul pentru a cărui influenţare făptuitorul primeşte ori pretinde foloase sau acceptă daruri, şi în ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenţia.

Subiect pasiv mai poate fi şi autoritatea publică a statului străin sau organizaţia internaţională din care face parte funcţionarul a cărui influenţare se doreşte, iar în secundar se poate aduce atingere şi funcţionarului amintit.

c) Latura obiectivăElementul material al laturii obiective constă în acţiunea de traficare a

influenţei – reala sau presupusă – pe lângă un funcţionar – care poate fi săvârşita alternativ prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act care intra în atribuţiile de serviciu ale acestuia.

In toate şi oricare dintre modalităţile normative alternative – primire, pretindere ori acceptarea promisiunii de daruri – elementul material al laturii obiective a infracţiunii poate fi realizat direct de catre autor, sau indirect, mijlocit

81

printr-o persoana interpusă, printr-un intermediar care participă astfel la săvârşirea acesteia în calitate de instigator sau complice, după caz.

Intreaga construcţie juridică a infracţiunii de trafic de influenţă, raţiunea incriminării realizată prin prevederile Codului penal, impun concluzia că autorul acesteia face uz de trecerea sa – reală sau presupusă – pe lângă funcţionar, ceea ce a determinat şi denumirea marginală a acesteia. Infracţiunea presupune şi o intervenţie promisă, ce ar urma să se facă pe lângă funcţionar, pe baza influenţei – reale sau presupuse – pe lângă acesta, în scopul de a-l determina să faca ori să nu faca un act care intra în atribuţiile sale de serviciu. Dacă autorul ar primi foloasele pentru funcţionar nu are loc traficarea, vânzarea de influenţă, deoarece plătind preţul, cel interesat nu cumpară influenţa ci serviciul făcut de funcţionar.

Urmare imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public sau funcţionarului şi prin aceasta crearea stării de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unei autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în serviciu căreia se află funcţionarul public sau funcţionarul care este solicitat de făptuitor.

Delictele subzisă a numai atunci când există o cauzalitate între activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, respectiv, starea de pericol social. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.

d) Latura subiectivăForma de vinovaţie este numai cu intenţie calificată de scop. g) Formele infracţiunii

Infractiunea de trafic de influenţă fiind o infracţiune cu consumare anticipată, actele de pregătire cât şi actele de executare sunt asimilate formei consumate. Astfel, acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act pregătitor al primirii efective a unor foloase necuvenite. De asemenea, promisiunea de bani sau alte foloase reprezintă un act de pregătire al cumpărarii efective de influenţă.h) Pedeapsa infracţiunii este închisoare de la 2 la 7 ani.VI.1.4. Cumpărarea influenţei

a) NoţiunePromisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, direct sau indirect,

unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu indeplineasca ori să întarzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

b) Obiectul infracţiuniiObiectul juridic special al infracţiunii este constituit de relaţiile sociale a căror

existenţă şi dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea şi prestigiul pe care trebuie să le aiba funcţionarii (salariaţii) organelor, instituţilor statului, serviciilor publice sau a altor unităţi şi care impun înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea, probitatea acestora.

Infracţiunea nu are obiect material. c) Subiecţii infracţiunii sunt:

82

- subiectul activ este necircumstanţiat deoarece subiect activ poate fi orice persoană care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar (public sau alt funcţionar).- subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseste funcţionarul public ori funcţionarul pentru a cărui influenţare făptuitorul primeste ori pretinde foloase sau acceptă daruri, şi in ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenţia. d) Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de cumpărare a influenţei – reala sau presupusă – pe lângă un funcţionar – care poate fi săvârşită alternativ prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri, pentru a-l determina să facă sau să nu faca un act care intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia.

Urmare imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public e) Latura subiectivă Forma de vinovaţie este numai cu intenţie calificată de scop. g) Formele infracţiunii Infracţiunea de trafic de influenţă fiind o infracţiune cu consumare anticipată, actele de pregătire cât şi actele de executare sunt asimilate formei consumate h) Pedeapsa infracţiunii este închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.VI.2. Infractiuni de serviciuVI.2.1.Delapidareaa) Insușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.b) Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale de natură patrimonială a căror existență și dezvoltare este condiționată de menținerea poziție de fapt a bunurilor ce aparțin sau intereseaza o persoană juridică privată sau publică împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor, de însușire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activității de gestionare sau administrare. Infracțiunea fiind săvârșită de un funcționar public are ca obiect juridic secundar relațiile sociale care asigură desfășurarea normală și corectă a serviciului unității private sau publice.

Obiectul material al infracțiunii de delapidare este reprezentat de bani, valori sau alte bunuri din patrimoniul public sau privat pe care făptuitorul le gestioneaza sau administrează.

Prin “bani” se înteleg biletele de bancă și monedele metalice românești sau străine care au putere circulatorie indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziția unității private sau publice.

Prin “valori se inteleg hârtiile de valoare și înscrisurile de orice fel, cum sunt obligatiunile CEC, cecurile, hârtiile de virament, timbrele, titlurile de credit,

83

de creanță, etc, dacă încorporeaza drepturi a căror valorificare este legată de deținerea respectivelor înscrisuri.

Prin alte ”bunuri” se înteleg bunurile mobile corporale altele decât banii ori valorile asimilate acestora, care au o valoare economică și fac parte din sfera de gestionare sau administrare a făptuitorului. De asemenea, aparțin unității plusurile de bani sau mărfuri indiferent de sursa acestora dar apărute în cadrul c) Subiecții infracțiunii

- subiectul activ nu poate fi decât un funcționar sau functionar public, care “gestioneaza sau administreaza” bunurile unei unitati publice sau private . Asadar, la delapidare autorul este de doua ori calificat; el are, pe de o parte, calitatea de funcționar public sau funcționar, iar pe de alta parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparțin unei persoane juridice.

- subiectul pasiv al infracțiunii de delapidare nu poate fi decât organul, instituția publică, sau orice altă persoană juridică în cadrul cărora exercităactivitatea funcționarul care a comis acțiunea de însușire, traficare sau folosire a bunului ce formează obiect material al infracțiunii de delapidare.d) Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de delapidare constă dintr-o acţiune de sustragere definitivă sau temporara a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice in posesia sau detentia careia se afla , de către o persoană care îl gestionează sau administreaza. Insuşirea, folosirea sau traficarea nu reprezintă decat modalităţi ale sustragerii. Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă sustragerea s-a efectuat în interesul făptuitorului sau a unei alte persoane.

“Insușirea”, ca modalitate a sustragerii unui bun constă în scoaterea unui bun din posesia sau detenția unei persoane juridice și trecerea acestuia în stăpânirea făptuitorului care poate dispune de el adică poate să-l consume, să-l utilizeze, ori să-l înstrăineze.

“Folosirea” constă dintr-un act inițial de luare sau scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unități publice sau private și apoi dintr-un act subsecvent de întrebuințare a bunului sustras prin care se obține un folos în beneficiul făptuitorului sau a altei persoane.

“Traficarea“ este tot o formă de sustragere și constă, pe de o parte, în scoaterea bunului din sfera patrimoniului persoanei juridice și apoi din actul de speculare, în vedea obținerii unui profit.

Urmarea imediată la infracțiunea de delapidare, indiferent de modalitatea de comitere, constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea și lipsirea unității publice sau private de bunul sustras, de posibilitatea de a-l avea şi de a folosi bunul respectiv, ceea ce duce și la producerea unei eventuale pagube unității, constând din valoarea bunului sustras prin însușire.

Legătura de cauzalitate este necesară să existe, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de delapidare, între acțiunea de însuşire, folosire sau traficarea și urmarea imediată , deposedarea unității publice sau private de acel bun. Dacă deposedarea se datorează altei cauze, ca de pildă pierderea bunului, furtul acestuia, distrugerea lui, etc., nu poate exista infracțiunea de delapidare.e) Latura subiectivă

Forma de vinovație este intenția directă sau indirectă.

84

g) Formele infracțiunii- actele de pregătire sunt posibile, dar nu incriminate- tentativa este posibilă și se pedepsesteh) Pedeapsa infracțiunii:- închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturiVI.2.2 Purtarea abuziva

a) NoţiunePurtarea abuzivă este infracțiunea ce constă în întrebuințarea de expresii

jignitoare, amenințarea sau lovirea sau alte violențe săvârșite de către funcționarul public sau de orice alt funcționar aflat in exercițiul atribuțiilor sale de serviciu față de o persoană.Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

b) Obiectul infracțiuniiObiectul juridic special principal constă în relațiile de serviciul referitoare la

buna desfășurarea a raportului de serviciu, cu asigurarea respectului față de persoanele cu care funcționarul intră în contact.

Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la onoarea,demnitatea, viata, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Obiectul material: nu are forma tip, variantele agravată prevazută de art. 296 alin.(2) Noul Cod. pen. obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se exercită acte de violență. c) Subiecții infracțiunii sunt:- subiectul activ este autorul poate fi persoana fizică functionar public sau functionarParticipația penală este posibilă sub toate formele:- subiectul pasiv general este statul, iar cel special orice persoana care a fost ameniţată sau asupra căreia au fost exercitate actele de violență d) Latura obiectivă

Elementul material: întrebuinţarea de un funcționar public sau funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciul de expresii jignitoare, în orice formă, față de o persoană care le percepe in mod direct.

Urmarea imediată: starea de pericol creată prin atingerea demnității persoanei și a prestigiului activității unității în care își desfășoară serviciul funcționarului public sau funcționarul.Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între fapta tipică și urmarea imediată. e) Latura subiectivă

Forma de vinovatie este intentia directă sau indirectă, ori paraintenția.e) Variante agravateAmeninţarea săvârșită de către funcționarul public sau de orice alt funcționar

aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.Lovirea sau alte acte de violență săvârșite de către funcționarul public sau de

orice alt instrument aflat în exercițiul atribuițiilor sale de serviciu.Vătămarea corporală săvărșită de către funcționarul public sau de orice alt

funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.

85

Vătămarea corporală gravă săvârșită de către functionarul public sau de orice alt funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. g) Formele infracţiunii sunt următoarele:- actele premergătoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate h) Pedeapsa acestei infracţiuni este:- pentru forma tip închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă- varianta agravantă se pedepseste cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune al carei limite speciale se majorează cu o treime.VI.2.3. Abuzul in serviciu

a) NoţiuneAbuzul în serviciul contra intereselor persoanelor este infracţiunea ce constă

în neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act sau îndelinirea defectuoasă a acestuia de către un funcţionar public ori de alt functionar public aflat în exercitiul atributiilor sale de serviciul, dacă prin acestea s-ar produce consecinţe vătămătoare pentru interesele legale ale unei persoane. Deasemenea art. 297 alin(2) Noul Cod pen.prevede:,, fapta funcţionarului public care îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori de a-i creează acestuia o situaţie de inferioritate pe temeri de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, aparteneţăpolitică, convingeri, avere, origine socială, vârstă dizabilitati, boala cronicănecontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.”

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate în cazul în care subiectul activ nemijlocit este un funcţionar (nu şi atunci când autorul este funcţionar public, când acţiunea penaăa se exercită din oficiul)

b) Obiectul infracţiuniiObiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la asigurarea

desfăşurării în condiţii optime a activităţii persoanelor juridice publice sau private,sau protecţia intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor venite din partea funcţionarilor.Infracţiunea nu are obiect material. c) Subiecţii infracţiunii sunt:- subiectul activ este autorul poate fi persoana fizică funcţionar public sau funcţionar- subiectul pasiv general este statul, iar special este cetăţeanul român sau străin,ori apartid căruia prin activitatea infracţională i-a fost îngradită folosintă sau exercitiul drepturilor pe temei de rasă, nationalitate, etnie, limbă, religie, gen,orientare sexuală, opinie, apartenenţă politica, convingeri, avere, origine sociala,varsta, dizabilităţi, boala cronică necontegioasa sau infectie HIV/SIDA d) Latura obiectivă

Elementul material este neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea acestuia în mod defectuos de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciul, cât şi acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea unei situaţii de inferioritate, ambele pe temeri de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică,convingere, avere, origine socială, vârstă, dizabilităţi, boala cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

86

Urmarea imediată constă în vătămarea materială sau morală a dreptului unei persoane prin restrâgerea folosinţei sau exerciţiului acestuia ori prin crearea unei situaţii de inferioritate.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. e) Latura subiectivă

Forma de vinovaţie este intenţia directă. f) Formele infracţiunii sunt următoarele:- actele premergatoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate,tentativa nu este posibilă la abuzul săvârşit prin inacţiune- infracţiunea se consumă în momentul realizării acţiunii sau inacţiunii tipice- participaţia penală e posibilă în toate formele g ) Pedeapsa acestei infracţiuni este:- închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o

funcţie publică.VI.2.4. Neglijenţa in serviciu

a) NoţiuneNeglijenţa în serviciu este infracţiunea ce constă în încalcarea din culpa de

către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciul, prin neîndeplinirea acesteia sau prinîindeplinirea ei defectuoasă,dacă s-a cauzat o pagubă ori vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

b) Obiectul infracţiuniiObiectul juridic special: relaţiile sociale referitoare la asigurarea desfăşurarii

în condiţii optime a activităţii persoanelor juridice publice sau private, sau la protecţia intereselor legitime ale unei persoaneîimpotriva abuzurilor săvârşite chia din cupla de funcţionari.

Infracţiunea nu are obiect material. c) Subiecţii infracţiunii sunt:- subiectul activ este funcţionar public

Participaţia penală proprie nu este posibilă, este posibilă participaţia improprie, când autorul răspunde pentru neglijenţa în serviciu, iar instigatorul sau complicele pentru aceste forme de participare penală la o infracţiune de serviciu intenţionată.

O persoană juridică nu poate fi autor al infracţiunii, însă poate avea calitatea de instigator sau complice la participaţia improprie.- subiectul pasiv general este statul, iar cel special organul sau instituţia de stat ori alta unitate publica care a suferit o tulburarea insemnata a activitatii sau o paguba adusa patrimoniului sau, ori o persoană căreia i s-a cauzat o vătămare importantă intereselor legale prin săvârşirea faptei. d) Latura obiectivă

Elementul material: neîndeplinirea uneia sau a mai multor îndatoriri de serviciu, ori îndeplinirea îndatoririlor de serviciul în mod defectuos de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată: producerea unei tulburări însemnate a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes public respectiv producerea unei pagube efective şi certe în patrimoniul acestor

87

instituţii, tot o urmare imediantă a faptei constă şi în producerea unei vătămări importante a intereselor legale ale unei persoane.

Legatura de cauzalitate: trebuie sa fie dovedită legatura de cauzalitate între acţiunea tipică şi urmarea produsă. e) Latura subiectivăForma de vinovaţie este culpa cu prevedere sau fără prevedere. g) Formele infracţiunii sunt următoarele:- actele de pregătirea şi tentativa nu sunt posibile- infracţiunea se consumă în momentul realizării acţiunii sau inacţiunii tipice- nu este posibilă forma continuăf) Pedeapsa acestei infracţiuni este:- pentru forma tip: închisoare de la 3luni la 3 ani sau amendă.VI 2.5. Folosirea abuziva a funcţiei în scop sexual

a) Noţiune Fapta functionarului public,care in scopul de a indeplini,a nu indeplini,a

urgenta ori a intarsia indeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.

b) Obiectul infracţiuniiObiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea

sexuală a unei persoane, precum şi cele referitoare la libertatea psihică.Infracţiunea nu are obiect material

c) Subiecţii infracţiunii sunt:- subiectul activ functionarul public care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de munca- subiectul pasiv este orice persoană faţă de care subiectul activ are o pozitie de autoritate sau influenţă în raporturile de muncă.

d) Latura obiectivăElementul material este activitatea de hărţuire prin cuvinte, comportament,

acţiuni.Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală a

persoanei vătămate.Legatura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.e) Latura subiectivăInfracţiunea se săvârşeste cu intenţie directă.

f) Pedeapsa acestei infracţiuni este:- închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

88

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi:a) se poate comite cu intenţie indirectăb) se comite cu intenţie directăc) este o infracţiune la care mobilul este relevant numai la individualizarea judiciară a pedepsei

2.Tentativa la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice:a) constituie infracţiuneb) nu este posibilăc) nu constituie infracţiune

3. Lovirea sau alte acte de violenţă săvârsite de un funcţionar în exerciţiulatribuţiilor de serviciu constituie:a) cercetarea abuzivăb) represiunea nedreaptăc) purtarea abuzivă

4. Infracţiunea de neglijenţa în serviciu:a) se caracterizează printr-o urmare imediata de rezultatb) se poate comite în calitate de autor numai de către un salariat al unei instituţii publicec) se poate comite sub forma complicităţii de către un funcţionar public

5. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu:a) poate fi comisă în coautoratb) poate îmbraca forma continuatăc) nu se poate comite în forma tentativei

6. La infracţiunea de neglijenţă în serviciu:a) poate exista instigareb) nu poate exista instigarec) poate exista numai autorat

1=b;2=c;3=c;4=ac;5=ac;6=a

89

BIBLIOGRAFIE

1. Noul cod penal actualizat și cu intrare în vigoare de la 1 februarie 2014

2. A. Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.

3. C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generala, Ed. All, Bucuresti, 1997.

4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul

Juridic, Bucuresti, 2007.

5. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

6. Constituția României din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire

a Constituției României nr 429/2003

7. M.Udroiu, Drept penal, Partea general, Partea specială, Editura C.H.Beck,

București, 2013

8. A.C.Tigănoaia, Drept penal, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2013

9. E. Stanisor, Drept penal, Partea general, Partea specială, Editura Universul

Juridic, 2013

90

Capitolul VII

NOTIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL SI SISTEMELE

PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

Cuprins

VII.1.Procesul penal pg 91VII.2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal pg 91

Obiective

Definirea procesului penal şi trăsăturile specifice procesului penalDefinirea noţiunii de sistem a principiilor fundamentale ale procesului penalIdentificarea principiilor fundamentale ale procesului penal

Rezultate

Cunoaşterea si utilizarea noţiunilor de drept procesula penalCunoaşterea si utilizarea adecvată a principiilor fundamentalea ale procesului penal

Competenţe dobâdite ca urmare a parcugerii capitolului

Realizarea de referate cu privire la capitolul parcurs

91

VII.1.Procesul penala) Noţiune

Procesul penal este activitatea desfaşurată de organele judiciare, cu participarea parţilor precum şi a altor persoane în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracţiune sa fie pedepsită potrivit vinovaţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal are 4 faze și anume: urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotăâarilor.

Scopul procesului penal reprezintă finalitatea urmărită prin desfăşurarea procesului penal.

Componentele scopului procesului penal sunt:- constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni- respectarea principiului aflării adevărului cu asigurarea garanţiilor procesuale privind dreptul la aparare şi egalitatea armelor.

Valorile sociale protejate în cadrul procesului penal sunt: apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acestuia, prevenirea infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.VII.2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal

Importanţa pe care o au regulile de bază ale procesului penal face ca ele să poată fi reunite într-un sistem care conturează cadrul politico-juridic în careorganele judiciare înfăptuiesc politica penală.

Noţiunea de sistem este definită ca un ansamblu de elemente (principii,reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un întreg organizat,care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.

Ţinând cont de această definiţie înţelegem că între principiile fundamentale trebuie să existe elemente de dependenţă, abordare teoretică unitară, care duc la atingerea scopului procesului penal.Fiind un ,,întreg organizat’’, sistemul principiilor trebuie să dea aceeaşi abordare,aceeaşi rezolvare instituţiilor procesului penal.Unii autori împart principiile fundamentale ale procesului penal în principii constituţionale şi neconstituţionale, ultimele fiind prevăzute, în principal în Codul de procedură penală.

Alţi autori fac diferenţiere între principii care stau la baza întregului proces penal şi principiul ce se aplică numai unei faze a procesului penal, fiind considerate toate reguli de drept, ce formează un tot unitar. Vom face referire la principiile recunoscute de sistemul legal actual, intern şi european.a) Principiul legalităţii procesului penal.

Procesul penal este o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca oricare persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

92

Fiind o activitate strict reglementată de lege, este firesc ca legalitatea să constituie principiu fundamental în desfăşurarea procesului penal.

Acest principiu este impus de reglementările existente atât în constituţie,cât şi în actele normative cu aplicabilitate în domeniu.

Potrivit art. 1 din Constituţia România este stat de drept, iar repectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Statutul magistraţilor este reglementat prin lege şi stabileşte că justiţia se înfăptuieşte de judecători în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali (art.1 şi 2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară).

Codul de procedură penală prevede ca principiu legalitatea: procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

Actele procesuale şi procedurale întocmite cu încălcarea legii sunt înlăturate prin prevederile existente în Noul Cod.proc. pen., mergându-se, dacă este cazul, pană la sancţionarea celor vinovaţi de întocmirea lor.

Potrivit art.336 din Noul Cod.proc.pen.:,,orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime ‘’.

Căile ordinare şi extraordinare de atac precum şi posibilitatea înlăturării unor nereguli pe perioada executării pedepsei constituie, de asemenea, mijloace pentru respectarea principiului legalităţii.b) Principiul oficialităţii

Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penalădin oficiu atunci cand exista probe din care rezulta savarsirea unei infractiuni si nu exista vreo cauza legală de împiedicare.

In cazurile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.

Deasemenea, procurorul pune în miscare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau dupa obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzute de lege.c) Principiul aflării adevărului

În desfăşurarea procesului penal organele judiciare au obligaţia de a asigura paza, pe baza de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

În plan procesual penal, aflarea adevărului se limitează la cunoaşterea faptelor şi împrejurărilor care fac obiectul probaţiunii, organele judiciare avînd obligaţia să stabilească situaţia de fapt care corespunde adevărului şi să pronunţe hotărâri judecătoreşti care să reflecte adevărul, fără erori judiciare.

Obligaţiile organelor judiciare în realizarea principiului aflării adevărului:- constatarea existenţei faptei ce constituie obiectul învinuirii;- stabilirea împrejurărilor în care s-a produs fapta;- stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei;- stabilirea mobilului şi scopului urmărit de suspect sau învinuit ;

93

- stabilirea prejudiciului cauzat (dacă există) ;- constatarea oricăror aspecte care ar putea să influenţeze răspunderea

penală şi civilă a făptuitorului.Garanţii pentru respectarea principiului aflării adevărului :

- obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală,strângând probe necesare pentru lămurirea cauzei

- dreptul părţilor de a putea dovedi împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauză;

- obligarea oricărei persoane să contribuie, prin informaţiile pe care le deţine, la aflarea adevărului ;

- aşezarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale liberei lor aprecieri;

- instituirea unui sistem eficient de desfăşurare a procesului, astfel încât cauza să poată fi reluată din etapa procesuală în care aflarea adevărului s-a denaturat).

Principiul aflării adevărului acţionează în strînsă legătură cu celelalte reguli de bază pe tot parcursul procesului penal.e) Principiul rolului activ al organelor judiciare

Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

Acest principiu, alături de cel al operativităţii, are o contribuţie decisivă la aflarea adevărului, obligând organele judiciare să depună toate diligenţele pentru soluţionarea cauzei.În realizarea acestui principiu, organele judiciare penale au următoarele obligaţii :

- să dispună începerea urmăririi penale;- să intervină în orice moment al desfăşurării procesului penal;- să ceară şi să administreze probe;- să stabilească faptele;- să asigure respectarea drepturilor părţilor, îndrumarea şi sprijinirea

acestora;- să dispună administrarea din oficiu a probelor;- să pună în discuţia părţilor orice aspect care să ajute la aflarea adevărului;- să examineze cauza penală sub toate aspectele;- să extindă, atunci când este cazul, acţiunea penală sau procesul penal şi

asupra altor fapte şi persoane.În anumite situaţii, principiul rolului activ al organelor judiciare nu operează în

aceste modalităţi, acestea neavând posibilitatea manifestării unor iniţiative în administrarea probelor, atunci când efectuarea unor acte procesuale are un caracter strict personal, rămânând la libera latitudine a subiecţilor interesaţi. În aceste cazuri, rolul activ ia forma aducerii la cunoştinţa persoanelor respective a drepturilor procesuale pe care le au şi a condiţiilor exercitării acestor drepturi.f) Principiul garantării libertăţii persoanei

În tot cursul procesului penal este garantată libertatea şi siguranţa persoanei.

Orice măsură privată de libertate sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

94

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise

numai în cazurile şi cu procedura pervăzute de lege.Garanţii pentru respectarea principiului garantării libertăţii persoanei :- cel arestat ilegal are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze

instanţei competente;- orice persoană împotriva căreia s-a luat, ilegal, o măsură preventivă are

dreptul la repararea pagubei suferite;- stabilirea competenţelor organelor judiciare în luarea măsurilor de

prevenţie;- controlul judiciar permanent efectuat asupra legalităţii măsurilor luate şi

asupra locurilor de deţinere.g) Respectarea demnităţii umane şi a vietii private

Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.

Respectarea vieţii private, a inviolabilitatii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.h) Garantarea dreptului la apărare

Dreptul la apărare este garantat.În tot cursul procesului, părţile și subiecţii procesuali principali au dreptul

de a se apara de ei insisi sau de a fi să asistați de un avocat.Părțile, subiecții procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze

de timpul necesar pentru pregătirea apărării.Organele judiciare au obligaţia să informeze de îndată pe suspect sau

inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.

Într-o accepţiune largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă posibilitatea persoanei de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa.i) Limba în care se desfăşoară procesul penalProcedura judiciară se desfăşoară în limba română.

Cetăţenii români aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.

Pentru o normală desfăşurare a procesului penal este important, în ce priveşte înţelesul unor noţiuni sau a relatărilor cu privire la comiterea faptelor, ca limbajul folosit între părţi şi organele judiciare să fie unul comun.

Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua la cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.j) Prezumţia de nevinovăţie

95

Până la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

În art.6 alin.(2) al Convenţiei Europene a Drepturilor omului este prevăzut că ,,orice persoană acuzată de săvîrşirea unei infracţuini este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi stabilită legal’’.

Prezumţia de nevinovăţie este însă o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei prin probe certe.

Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată numai prin probe certe de vinovăţie.

Dacă administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se intrepretează în favoarea suspectului sau inculpatului.k) Egalitatea persoanelor în procesul penal

Cetăţenii sunt egali în faţa legilor şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Nimeni nu este mai presus de lege.Acest drept fundamental, în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie,

constă în posibilitatea oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,libertăţilor şi a intereselor legitiime.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede în art. 6 alin.(1) că accesul la justiţie nu poate fi îngrădit,iar în art.7 alin.(2) că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origineetnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

În literatura de specialitate, se apreciază că acest principiu se manifestă în următoarele forme :

- tuturor persoanelor implicate în soluţionarea cauzelor penale le sunt aplicabile aceleaşi legi;

- aceleaşi organe desfăşoară procesul penal fără ca anumite persoane să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare;

l) Operativitatea în procesul penalOperativitatea în procesul penal, în sensul larg, presupune rezolvarea

rapidă a cauzelor penale, dar şi simplificarea activităţii procesuale, când este cazul. Cauza penală nu trebuie să se întindă exagerat în timp, tărăgănarea aducând prejudicii serioase atât soluţionării cauzei penale, cât şi realizării importantelor sale sarcini.m) Dreptul la un proces echitabil

Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.Prin dreptul la un proces echitabil trebuie înţeles că organele judiciare au şi obligaţia de a asigura condiţiile pentru desfăşurarea unui astfel de proces.

Urmează ca practica organelor judiciare să aplice acest principiu funcţie de datele concrete dar şi de reglementările interne care să permită acest fapt.n) Ne bis in idem

Conform acestui principiu nici o persoana nu poate fi urmarită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţa de acea persoana s-a

96

pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă chiar şi sub altă încadrare juridică.l) Interdependenţa principiilor fundamentale ale procesului penal

Principiile fundamentale care se regăsesc în desfăşurarea întregului proces penal acţionează într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă.Aceste principii se presupun unele pe altele, nerespectarea unuia dintre ele aducînd atingere şi altora.

De exemplu, principiul legalităţii care este considerat un principiu cadru, impune respectarea celorlalte principii, deoarece reglementarea celorlalte este prevăzută de lege.

Încălcarea unuia dintre principii, duce pe cale de consecinţă, la nerespectarea principiului legalităţii.

În unele cazuri, totuşi, intervine şi rolul organelor judiciare privind respectarea principiilor fundamentale.

97

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Procesul penal are drept scop:a) constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsit potrivit vinovaţiei saleb) strângerea de probe necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestorac) apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a drepturilor şi libertaţilor acesteia, precum şi prevenirea infacţiunilor

2. Principiul fundamental al rolului în procesul penal nu se refera la:a) organele de cercetare specială, prevăzute de art. 208 Cod proc. pen.b) lucrătorilor operativi din cadrul organelor de stat în domeniul siguranței naţionalec) ofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române, pentru infracţiunile constante pe timpul executării misiunilor specifice

3. Oficialitatea, ca principiu fundamental al desfăşurării procesului penal acţionează:a) doar în faza de urmărire penală şi faza de judecatăb) în faza de urmărire penalăc ) în faza punerii în executare a hotărârii penale

4. In procesul penal:a) procedura juridica se desfasoară în limba română, cu excepţiile prevăzute de legeb) procedura judiciară se desfăşoara în limba maternă pe care părţile o înteleg, cu ajutorul intrepreţilorc) părţile şi alte persoane în proces pot folosi limba maternă, dar actele procedurale se întocmesc în limba română

5. In cursul procesului penal:a) orice parte are dreptul de a fi asistată de apărătorb) orice parte trebuie asistată de apărătorc) învinuitul sau inculpatul trebuie asistat de aparator

1=ac,2=bc,3=bc,4=c,5=a

98

BIBLIOGRAFIE

1.Constituţia României 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României, nr.429/2003

2.Codul român de procedură penală, cu ultimile modificări şi completări cu

intrarea în vigoare la 1 februarie 2014

3. Mihail Udroiu, Procedura penală, Partea Generală şi Partea Specială, Editura

C.H.Beck, 2010

4. Andrei Zarafiu, Procedura penală, Editia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012

5. Nicoleta Cristus, Carmen Damian, Drept procesual penal - Teste grilă pentru

examenul de licenţă, de admitere în magistratură şi în avocatură, Editura

Hamangiu, 2009

99

Capitolul VIII.

PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL

Cuprins

VIII.1. Noţiunea de participant în procesul penal pg 100VIII.2.Organele judiciare pg 100VIII.3.Avocatul pg 102VIII.4.Părțile și subiecții procesuali principali pg 103VIII.5.Alti subiecți procesuali pg 103

Obiective

Definirea notiunii de participant in procesul penalIdentificarea participantilor in procesul penal

Rezultate

Cunoasterea noțiunii de participant în procesul penalCunoașterea participantilor în procesul penalCompetențeRealizarea de referate cu privire la conținutul capitolului

100

VIII.1. Noţiunea de participant în procesul penalÎn privinţa participanţilor în procesul penal, noul cod aduce câteva

modificări substanţiale în raport de actuala reglementare. Astfel, în cadrul organelor judiciare, alături de instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, au fost cuprinşi: judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuţii specific în materia drepturilor şi libertăţilor suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală şi a legalităţii sesizării instanţei de judecată de către procuror.

De asemenea, au fost definite părţile în procesul penal (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente), cu drepturile şi obligaţiile acestora. Alături de părţi, printre participanţii la procesul penal figurează şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), precum şi alţi subiecţi procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, etc.). Acestora le sunt arătate drepturile şi obligaţiile specifice. De asemenea, avocatul îşi găseşte locul printre participanţii la procesul penal, fiindu-I definit rolul, poziţia şi atribuţiile stabilite în condiţiile legii. Acesta asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali principali în procesul penal în condiţiile legii.VIII.2.Organele judiciare

Organele judiciare specializare ale statului care realizeaza activitatea judiciară sunt:- organele de cercetare penală- procurorul- judecatorul de drepturi și libertăți- judecătorul de camera preliminară- instanțele judecătoresti Organele de cercetare penală

Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrătorii specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale care au primit aviz conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justitie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţerii anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmarirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală specială sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

ProcurorulUn important organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe parcursul

întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din ConstituţiaRomâniei

101

fixează atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, cât şi relaţia dintre noul organism creat şi procurorii care îl încadrează.Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.

Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.In cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii:- supraveghează sau efectuează urmărirea- sesizează judecatorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată- exercită acţiunea penală- exercită acţiunea civilă unde este cazul- încheie acordul de recunoaşterea a vinovaţiei- formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege

Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală specială, prevăzute de lege. Deasemenea supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Urmărirea penală se efectuează oblogatoriul de procuror în următoarele cazuri:- infracţiunile pentru care competenţa de judecată în prima instanţă aparţine Inaltei Curti de Casaţie şi Justiţie sau Curţii de Apel- infracţiunile prevăzute la art.188-191, art.279 si art.289 - 294 din Noul Cod pen.- infraţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea victimei unei persoane- în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmarirea penală aparţine Direcţiei de Investigaţie a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţionala Anticorupţie.

Judecătorul de drepturi şi libertăţiJudecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei,

privind competenţa acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile,propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive, măsurile asiguratorii, măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu,actele procurorului în cazurile prevăzute de lege, încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori alte procedee probatorii, procedura audierii anticipate.

Judecatorul de camera preliminarăJudecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul

instanţei, potrivit competenţei acesteia:a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege

102

Instanţele de judecatăÎn sistemul organelor de judecată din România, potrivit Legii nr.92/1992 de

organizare judecătorească, republicată, intră următoarele instanţe: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, există instanţe militare organizate prin lege, iar în cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează secţiile civilă, pena lă , comercială, de contencios administrativ şi militară. Tribunalele şi Curţile de Apel pot avea una sau mai multe secţii, după natura şi amploarea activităţii care o desfăşoară. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974 pe lângă judecătoriile şi tribunalele Constanţa şi Galaţi funcţionează secţiile maritime şi fluviale competente să soluţioneze (printre altele) infracţiunile care ar crea stări de pericol pentru siguranţa navigaţiei sau care au tulburat activităţile de transport maritim şi fluvial.Prin instanţe de judecată în conformitate cu dispoziţiileconstituţionale şi cele din legea de organizare judecătorească se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judiciare, aşa cum elesunt dispuse în piramidă şi până la vârf la unităţile de bază. Art. 125 din Constituţia României precizează că în ţara noastră justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Spre deosebire de această accepţiune, ori de câte ori Codul de Procedură Penală utilizează noţiunea de instanţă de judecată are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui anumit organ judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanţă de judecată pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai multe complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă instanţă. Toate aceste organe judiciare compuse şi constituite potrivit normelor legale sunt instanţe de judecată.VIII.3. Avocatul

Noul Cod de Proc.Pen. reglementează dreptul persoanei reţinute sau arestate de a lua contact cu avocatul său şi i se asigură confidenţialitatea discuţiilor, a convorbirilor şi a corespondenţei.

De asemenea, în concordanţă cu principiul dreptului la apărare, a fost reglementate drepturile apărătorului suspectului sau inculpatului de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal, precum şi conţinutul acestui drept, care include dreptul de a studia actele dosarului şi de a nota date sau informaţii din acesta. Astfel, potrivit art. 109 alin.(2) din Noul Cod Proc.Pen. ,,Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii.” Totodată, au fost stabilite condiţiile în care exercitarea acestui drept poate fi restricţionată de către procuror. Referitor la dreptul avocatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală, a fost menţinută reglementarea actuală, fiind însă prevăzute expres excepţiile de la exercitarea acestui drept, respectiv situaţia tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare, a percheziţiei informatice sau a percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante şi situaţia în care prin

103

prezenţa avocatului s-ar aduce atingere dreptului la apărare al celorlalte părţi sau subiecţi procesuali. În acest ultim caz întrebările pe care avocatul doreşte să le adreseze părţilor sau celorlalţi subiecţi pot fi formulate de către organul de urmărire penală. Astfel, în dispoziţiile art. 92 din Noul Cod Proc.Pen, sunt prevăzute drepturile avocatului, care: „(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia tehnicilor speciale de supraveghere ori cercetare, a percheziţiei informatice şi a percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante, precum şi cu excepţia situaţiei în care prin prezenţa avocatului s-ar aduce atingere dreptului la apărare al celorlalte părţi ori subiecţi procesuali principali, caz în care întrebările acestuia pot fi formulate de către organul de urmărire penală. (2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. (3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2). (4) Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii. (5) În cazul efectuării percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea prevăzută la alin. (2) se poate face şi după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie percheziţionată. (6) În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat. (7) În cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.” (8) Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective.VIII.4.Părţile şi subiecţii procesuali principaliPărţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciarăPărţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.VIII.5. Alți subiecţi procesuali

Am apreciat în prima parte a acestui capitol introductiv al lucrării noastre că expresia din lege de “alţi subiecti procesuali” pot fi consideraţi participanţi în procesul penal se referă la următoarele persoane: experţi, interpreţi, martori, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi alte persoane

104

sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

Expertul este specialistul care este desemnat de instanţa de judecată, în vederea cerecetării unor împrejurări de fapt, în legătură cu obiectul litigiului, care necesită cunoştinţe de specialitate.

Interpreţii sunt acele persoane care sunt desemnate de instanţa de judecată în scopul facilitării îneţelegerii de către una din părţile procesului penal a conţinutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducător sau translator (dacă partea nu cunoaşte limba română) sau un cunoscător al limbajelor pentru persoane cu anumite handicapuri (surdo-muţi sau orbi).

MartoriiMartorii sunt persoane străine de proces, care au recepţionat şi memorat

fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces penal, şi care le relatează în instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.

Martorul este o persoană dezvoltată din punct de vedere psihic, care nu este şi nu poate fi parte în procesul respectiv şi care este chemată în instanţă pentru a da o declaraţie având importanţă pentru soluţionarea cauzei. Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii:a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei;c) de a spune adevărul.

Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

Deasemenea orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.

Persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea.

Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.

Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor conform art.117 din Noul Cod Proc.Pen următoarele persoane: a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. (2) După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.

105

(3) Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor. (4) Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă.

Organele de constatare sunt următoarele:- organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum si ale autoritatilor

publice, institutiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infractiunile care constituie incalcari ale dispozitiilor si obligatiilor a caror respectare o controlează, potrivit legii;- organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administratiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legatură cu serviciul de către cei aflaîi în subordinea ori sub controlul lor;- organele de ordine publică şi siguranţa naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţilor prevăzute de lege .

106

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Sunt părţi în procesul penal:a) inculpatulb) suspectulc) victima infracţiunii

2. Dreptul avocatului inculpatului de a consulta dosarul presupune:a) dreptul de a nota date sau informaţiib) dreptul de a obţine fotocopii ale actelor dosarului, cu titlul gratuitc) dreptul de a i se prezenta întreg dosarul, la finalul urmăririi penale

3. Poate refuza să depună ca martor:a) orice membru de familie al inculpatuluib) fostul soţ al suspectuluic) soţul persoanei vătămate

4. Calitatea de martor are intâietate faţă de calitatea de:a) mediatorb) subiect procesual principalc) avocat

5. Intrepretul:a) participă la audierea martorului care nu înţelege bine limba românăb) este desemnat întotdeauna de organele judiciarec) trebuie să fie în toate cazurile autorizat pentru a participă la o audiere în procesul penal

1=a;2=a;3=b;4=a,c;5=a

107

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Romaniei 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei Romaniei, nr.429/2003

2. Codul român de procedură penală, cu ultimile modificări şi completări cu

intrarea în vigoare la 1 februarie 2014

3. Mihail Udroiu, Procedura penală, Partea Generală şi Partea Specială, Editura

C.H.Beck, 2010

4. Andrei Zarafiu, Procedura penală, Editia 2, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2012

Nicoleta Cristus, Carmen Damian, Drept procesual penal -Teste grilă pentru

examenul de licenţă, de admitere in magistratură şi în avocatură, Editura

Hamangiu, 2009

108

CAPITOLUL XI

PARTILE IN PROCESUL PENAL

Cuprins

IX.1.Noțiunea de parte în proces pg 109

IX.2.Suspectul pg 110

IX.3.Persoana vătămată pg 110

IX.4.Inculpatul pg 111

IX.5.Partea civilă pg 112

IX.6.Partea responsabilă civilamente pg 113

IX.7.Subiecţii procesuali care pot înlocui părţile în procesul penal pg 113

Obiective

Definirea conceptului de parte în procesul penal

Indentificarea părţilor care participă într-un proces

Rezultate

Cunoaşterea şi utilizarea notiunii de parte în proces

Competenţe

Realizarea de referate cu privire la conţinutul capitolului

109

IX.1. Noțiunea de parte în procesProcesul penal nu poate avea loc fără participarea, în afara organelor

judiciare mai sus analizate, şi a unor persoane care au un interes în cauza (persoana vatămată, persoana păgubită, suspectul sau inculpatul s.a.) ori nu au niciun interes personal, dar participarea lor este determinată de justa soluţionare a cauzei penale (martori, experti, interpreti, specialisti s.a.). In funcţie de poziţia procesuaăa pe care o au, persoanele participante la procesul penal dobândesc anumite drepturi, dar şi obligaţii corelative acestora.

Dintre subiecții procesuali participanți la desfășurarea procesului penal, un rol important îl au părțile, care pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Procesul penal are două laturi – penală şi civilă. Părţile au calitatea procesuală specifică laturii procesului penal în care îşi au localizate drepturile şi obligaţiile legale. Vom întâlni astfel părţi care au drepturi şi obligaţii determinatede exercitarea acţiunii penale (suspectul sau inculpatul şi partea vătămată) şi părţi care au drepturi şi obligaţii determinate de exercitarea acţiunii civile (partea civilă şi partea responsabilă civilmente).

Părţile în procesul penal au, de regulă, interese contrare. Astfel, suspectul sau inculpatul incearcă, de cele mai multe ori, să nege fapta săvârşită sau să recunoască o contribuţie cât mai redusă la săvârşirea ei, pentru a primi o sancţiune penală cât mai mică şi a suporta o despăgubire cât mai redusa către partea civilă, iar partea vătămata sau partea civila are interesul să se stabilească întregul adevăr în cauză, pentru tragerea la răspundere penală, în mod corespunzător, a suspectului sau inculpatului sau pentru a fi despăgubităproportional cu prejudiciul suferit în urma infracţiunii săvârşite.

In unele cauze penale, datorită împrejurărilor în care au fost săvârşite faptele penale, pot fi întâlnite mai multe părţi care au interese asemănătoare. Astfel, cand fapta săvârşită a afectat, din punct de vedere material, mai multepersoane (incendierea unei porţiuni de pădure proprietatea mai multor persoane), pot exista mai multe persoane civile cu interese comune. De asemenea, cand fapta penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către mai multi participanți, va exista o solidaritate a coautorilor. Pentru a exista solidaritate procesuală, este necesar ca și judecarea cauzei să aiba loc în acelasi timppentru toate părțile.

Intrucât părțile, alături de organele judiciare pot efectua acte procesuale, ele beneficiază de drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru a și le putea realiza.

Pentru ca o persoana să fie parte în procesul penal, ea trebuie săîndeplineasca următoarele condiții: a) partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul trebuie să aibă, sub aspect civil, capacitate procesuală (legitimatio ad processum) atât de folosință, cât și de exercitiu. Persoanele juridice care au calitatea de parte civilă dobândesc capacitatea de folosință la data autentificării actului de constituire (statut sau contract) ori de la data actului de dispoziție care o înființează.

110

Capacitatea de exercitiu se dobândeste din momentul înmatricularii lor la registrul comertului.

b) să existe un interes al părții, pentru a justifica astfel participarea altor persoane la săvârșirea infracțiunii deduse judecății, procurorul poate solicita extinderea procesului penal cu privire la acestea. Persoana față de care s-a dispus extinderea procesului penal și s-a pus în miscare acțiunea penală va dobândi calitatea de inculpat. Dacă procurorul nu pune în mișcare acțiunea penală și solicită trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale, persoana față de care s-a extins procesul penal rămâne cu calitatea de suspect până la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale. Extinderea din oficiu a procesului penal de către instanța se poate realiza numai atunci cand procurorul nu participă la sedința de judecată. Aceasta situație este practic mult limitată, întrucât procurorul trebuie să participe la ședințele de judecată aproape în toate cauzele penale.IX.2.Suspectul Conform art.77 din Noul Cod proc. pe.,, Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.’’Suspectul are uramatoarele drepturi:a) dreptul de a nu da nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;b)dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;h) alte drepturi prevăzute de lege.IX.3. Persoana vătămată

Persoana vătămată este persoana căreia i-au fost afectate drepturile și interesele legitime prin săvârșirea infracțiunii. Calitatea de persoana vătămată se dobândeste în mod automat, fără îndeplinirea altor condiții, prin chiar săvârșireainfracțiunii. In funcție de sfera drepturilor și intereselor legale încălcate, vătămarea poate fi de natură fizică, morală sau materială.

In art. 79 din Noul Cod proc. pen. se prevede că:,, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală ori materială, dacă participă în procesul penal, se numește parte vătămată’’.

Pentru ca persoana vătămată să poată deveni parte vătămată, ea trebuie să îndeplinească, cumulativ, trei conditii:

111

a) să aiba vocatie la dobândirea calității de parte vătămată. O astfel de vocație ar avea-o numai persoana fizică.

b) manifestarea de voință Persoana vătămată trebuie să-și manifeste voința, implicit sau explicit, pentru a fi considerată parte vătămata. S-a considerat că manifestarea de voință exista atunci cand persoana vătămată efectueaza acte specifice susținerii laturii penale a procesului. Astfel de manifestări constau în introducerea de cereri la organele judiciare, solicitarea de probatorii pentru dovedirea anumitor împrejurări, solicitarea de a fi ascultate anumite persoane.

c) termenul Manifestarea de voință trebuie să aibă loc în termenul prevazut de lege.Acest termen este diferit, după cum acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu.

Organele judiciare au obligația să incunoștinteze persoana vătămată căpoate dobândi calitatea de parte vătămată .

Decesul sau renunțarea părții vătămate (când plângerea prealabilă sau împăcarea nu condiționează exercitarea acțiunii penale), ca o manifestare a principiului oficialității, acțiunea penală va fi exercitată în continuare de către organul judiciar.

Persoana vătămată are următoarele drepturi:a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;h) alte drepturi prevăzute de lege. IX.4. Inculpatul Conform art 82 din Noul Cod proc.pen:,, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpate”. Actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penala sunt următoarele: - ordonanţa procurorului; - rechizitoriul procurorului; - declaraţia orală a procurorului; - încheierea instanţei de judecată Pe parcursul procesul penal, inculpatul are o serie de drepturi, dintre care amintim:

112

a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;h) alte drepturi prevăzute de lege. Obligaţii procesuale ale inculpatului: - obligaţia de a se prezenta personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat; - obligaţia de a suporta măsurile coercitive dispuse împotriva sa; - obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecatăIX.5. Partea civilă Partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal conform art. 84 alin. (1) Noul Cod. proc. pen . Poate dobândi calitatea de parte civilă în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii. Condiţia formală pentru a dobândi calitatea de parte civilă este manifestarea de voinţă iar condiţia substanţială este existenţa unui prejudiciu izvorât din săvârşirea infracţiunii. Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de apune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces în calitate de parte civilă. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. Drepturi ale părţii civile: - dreptul de a solicita repararea prejudiciului; - dreptul de a administra probe;- dreptul de a exercita căile de atac;- dreptul la apărare,etc Obligaţii ale părţii civile sunt: - respectarea momentului-limită pentru constituirea; - respectarea ordinii desfăşurării anumitor activităţi procesuale. Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoanăvătămată în aceeași cauză.

113

IX.6. Partea responsabilă civilmente Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente. Pot dobândi calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul unui proces penal:

- părinții, pentru prejudiciile produse prin faptele penale săvârșite de copiii lor minori (până la vârsta de 18 ani), care locuiesc cu dânșii;

- comitenții, pentru faptele penale care au produs pagube, săvârșite de prepușii lor, în legătură cu sarcinile ce le-au fost incredințate;

- institutorii și meștesugarii, pentru prejudiciile cauzate prin infracțiuni săvârșite de elevi si ucenici, în perioada în care s-au aflat sub supravegherea lor; Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii civile sau a inculpatului sau la cererea procurorului. Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la începerea dezbaterilor la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Dreptul părții responsabile civilmente se exercită în limitele și în scopulsoluționării acțiunii civile.IX.7. Subiecții procesuali care pot înlocui părțile în procesul penal In procesul penal, părțile pot fi înlocuite, în condițiile prevăzute de lege, de către alte persoane, care dobandesc calitatea de subiecti procesuali cu pozitii procesuale diferite. Acesti subiecți procesuali sunt:a) Succesorii Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care, în condițiile legale, succed în drepturi persoanele fizice decedate sau persoanele juridice reorganizate, desființate sau dizolvate (moștenitorii, organizațiile succesoare în drepturi și lichidatorii). Potrivit Noul Cod proc.pen, actiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces al uneia din părți, introducându-se în cauza moștenitorii acesteia. Dacă una dintre părti este o persoana juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauza unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau de dizolvare, se introduc în cauza lichidatorii. Inlocuirea prin succesori nu poate avea loc pentru activitățile procesuale ce țin de latura penală a procesului, întrucât răspunderea penală este strict personala in cazul inculpatului, iar în cazul părții vătămate, dreptul de a participa în procesul penal, în latura penală, se stinge odată cu moartea sa. Inlocuirea părților prin succesori este posibilă, întotdeauna, în privința laturii civile. In cazul decesului persoanei vătămate înainte de punerea în mișcare a acțiunii civile, succesorii pot să pornească ei insiși acțiunea civilă, iar dacămoare inculpatul, succesorii acestuia vor fi introdusi în procesul penal, dacă, la data decesului, a fost pusă în mișcare acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

114

In caz contrar, succesorii făptuitorilor nu pot fi trași la răspundere decât pe cale civilă, dacă au acceptat succesiunea. Și în situația decesului persoanei responsabile civilmente, pot fi introduși în proces, pentru a răspunde civil, succesorii acesteia. Dacă sunt mai mulți succesori pentru același subiect procesual, aceștia vor răspunde civil, în mod solidar. Succesorii devin părți prin succesiune în procesul penal și au aceleași prerogative și facultăți procesuale ca și părțile pe care le-au înlocuit, valorificând însă drepturi proprii ce decurg din calitatea lor. Moștenitorii persoanei vătămate se pot constitui parte civilă, fie în nume propriu, ca urmași, fie pentru a exercita, în continuare, acțiunea civilă începută de defunct. Aceștia pot pretinde repararea daunelor suferite de ei prin moartea victimei, cuprinzând prejudiciul material, daune morale, precum și eventualele cheltuieli de judecată și de înmormantare pe care le-au facut. Astfel, are drept la despăgubiri minorul care a rămas fără îngrijiri din partea mamei decedate, victima infracțiunii. Durata unor astfel de obligații de plată se intinde până la majoratul victimei sau până la terminarea studiilor, fără depășirea vârstei de 25 ani. S-a considerat că, după împlinirea vârstei de 18 ani, copilul minor al victimei, dobândind capacitate de exercitiu, va putea dispune personal și în privința dreptului sau la dezdăunare, dacă se află în continuarea studiilor. In practica actuală, se impune un nou proces, în care moștenitorul va acționa în calitate de succesor al părții vătămate. Are dreptul la despăgubiri și copilul conceput în cadrul familiei la data săvârșirii infracțiunii și născut dupa moartea victimei. Persoanele întreținute de victimă au și ele dreptul la despăgubiri în limita sumelor de care sunt lipsite prin săvârșirea infracțiunii.

b) Reprezentanții La desfășurarea procesului penal, prezenta unora dintre părți este necesară, dar nu în mod permanent, ci numai pentru anumite acte. Pentru a nu impiedica normală activitate a organelor judiciare, dar și activitatea cotidiana a părților, legea a prevăzut dreptul acestora de a fi înlocuite prin reprezentare. Reprezentantul este persoana care îndeplinește, în lipsa unei părți, dar în numele și interesul exclusiv al acesteia, activitatea procesuală necesară pentru apărarea intereselor legitime ale acesteia. Partea vătămată poate să-și desemneze reprezentantul prin mandat special ori poate să-și desemneze reprezentantul printr-o declaratie verbală în fața instanței de judecată, care se consemnează într-o încheiere de sedință. Când reprezentantul părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente cumuleaza și calitatea de avocat, acesta are dreptul să asiste la efectuarea actelor de urmărire penală ce reclama prezența clientului lor și poate formula cereri și depune memorii. Reprezentanții în procesul penal sunt de două feluri:a) reprezentanții legali, mentionați de dispozițiile legale. Astfel, când persoana vătămată este un minor, reprezentantul legal va fi un părinte, tutore, curator. Persoanele juridice sunt reprezentate de persoanele desemnate prin contractul de societate ori statut, cum ar fi: administratorul, președintele

115

consiliului de administrație, directorul, șeful contabil, jurisconsultul și alte persoane desemnate în mod expres de autoritățile competente ale organizației să reprezinte unitatea respectivă în relațiile cu organele judiciare. Persoana vătămată printr-o faptă penală, lipsită de capacitate de exercitiu, nu participă la desfășurarea procesului penal decât prin reprezentanții săi legali. Reprezentanții legali pot fi la rândul lor reprezentați;c) reprezentanți convenționali. Partea în proces poate încheia o convenție cu o alta persoană, prin care s-o împuternicească să se prezinte în proces în numele și interesul său, exercitandu-i drepturile procesuale și îndeplinindu-i obligațiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie special, cu împuternicire expresă de reprezentare pentru anumite acte ale procesului sau pentru reprezentare în tot timpul procesului. Reprezentantul (legal sau conventional) nu poate exercita drepturile procesuale ale invinuitului sau inculpatului care sunt intuitu personae și nici nu poate, din proprie inițiativă, să renunțe la vreunul din drepturile părtilor pe care le reprezintă. Reprezentant poate fi orice persoană cu capacitate depliăa de exercitiu,

indiferent dacă are sau nu calitatea de avocat. Referitor la poziția procesuală a reprezentanților, aceștia devin subiecți procesuali, și nu părți în proces. Reprezentanții legali și cei conveționali pot efectua aceleași acte juridice procesuale pe care le poate efectua și partea pe care o reprezintă, dacă aceasta ar fi participat la desfășurarea procesului penal. Dacă mandatul de reprezentare este incredințat unei persoane care nu are calitatea de avocat, ea nu poate presta anumite activități, cum ar fi punerea de concluzii în sedința de judecată. In astfel de situații, reprezentantul trebuie să fie asistat de un avocat. Partea vătămată, partea civilă - persoane fizice, lipsite de capacitate de exercițiu - vor acționa în procese penale numai prin reprezentanti legali.c) Substituții procesuali Substituții procesuali sunt subiecții care îndeplinesc activități procesuale, în cazurile anume prevăzute de lege, în nume propriu, pentru realizarea unui drept al altei persoane. Spre deosebire de reprezentant, care acționeaza în numele și interesul părții pe care o reprezintă, fiind obligat să acționeze potrivit mandatului primit și fiind răspunzător de îndeplinirea obligațiilor asumate, substitutul procesual acționează în numele său, dar în interesul părții, avand dreptul, și nu obligația, să acționeze, atunci când consideră necesar.Persoanele pentru care acționează substituții procesuali pot infirma actele procesuale efectuate de acestia (persoana pentru care s-a facut plangerea poate declara ca nu-si insuseste plangerea), organul judiciar urmand sa inceteze urmarirea penala. Dacă actionează mai multi substituți procesuali (soțul, fratele, copilul major, apărătorul), întocmind cu toții acte procesuale, acestea vor rămâne valabile, fiind considerate ca un singur act.

116

GRILE DE AUTOEVALUARE

1.Suspectul:a) care nu vorbeste limba română poate fi audiat în prezenţa oricărei persoane care poate comunicab) nu are dreptul să se consulte cu avocatul din oficiul, pe parcursul audierilorc) nu poate folosi nici o însemnare proprie pe parcursul audierilor

2. Pe parcursul procesului penal, persoana vătămată:a) nu are dreptul de a fi incunoştiinţată cu privire la desfăşurarea proceduriib) are obligaţia de a comunica orice schimbare de adresăc) are obligaţia de a spune adevarul, sub sancţiunea mărturii mincinoase

3.Poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente:a) asiguratorulb) o persoană juridical angajată prin intermediul unui contract să asigure paza şi supravegherea bolnavilor psihicic) numai o persoana fizică sau juridical care are obligaţia izvorată din lege de a răspunde pentru fapta altuia

4. Constituirea de parte civilă:a) se poate face numai in scrisb) se poate face oralc) trebuie facuta pana cel tarziu in faza camerei preliminara

5.Persoana vătămată are dreptul:a) de a adresa întrebari experţilorb) de a propune probe pe latura civilă a cauzeic) de a consulta dosarul

1=a;2=b,c;3=a,b;4=b;5=a,c

117

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României, nr.429/2003

2. Codul român de procedură penală, cu ultimile modificări si completări cu

intrarea în vigoare la 1 februarie 2014

3. Mihail Udroiu, Procedura penală, Partea Generală şi Partea Specială, Editura

C.H.Beck, 2010

4. Andrei Zarafiu,Procedura penală, Editia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012

5. Nicoleta Cristus, Carmen Damian, Drept procesual penal - Teste grilă pentru

examenul de licenţă, de admitere în magistratura şi în avocatură, Editura

Hamangiu, 2009

118

CAPITOLUL X

ACTIUNEA PENALA SI ACTIUNEA CIVILA IN PROCESUL PENAL

Cuprins

X.1.Acţiunea penală pg 119X.1.1.Noţiunea de acţiune penală pg 119X.1.2.Temeiul acţiunii penale pg 121X.1.3. Obiectul acţiunii penale pg 121

X.1.4. Trăsăturile acţiunii penale pg 121X.1.5. Momentele desfăşurarii acţiunii penale pg 124X.1.6.Procedura de punere în miscare a acţiunii penale pg 125

X.2.Actiunea civilă în procesul penal pg 125X.2.1.Noţiunea de acţiune civilă pg 125X.2.2.Temeiul acţiunii civile pg 125X.2.3.Obiectul acţiunii civile pg 125X.2.4.Trăsăturile acţiunii civile pg 125X.2.5.Procedura de punere în mişcare a acţiunii civile pg 126

Obiective

Definirea noţiunilor de acţiune penală şi acţiune civilă în procesul penalIdenfificarea şi enumerarea trăsăturilor caracteristice ale acţiunii penale şi civile în procesul penal

Rezultate

Cunoaşterea şi folosirea corectă a noţiunilor de acţiune penală şi acţiune civilă în procesul penalExplicarea trăsăturilor caracteristice ale acţiunii penale şi acţiunii civile în procesul penal

Competenţe

Realizarea de referate cu privire la conţinutul capitolului

119

X.1. Acțiunea penalaX.1.1.Noţiunea de acţiune penală

Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizeazăaplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileste periculozitatea şi vinovaţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovţtia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale (fapta nu exisăa sau nu este prevazută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).

In literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutatăsub doua aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).

Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din încalcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală.

Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său .

Acţiunea penala este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice.

Prin folosirea ,,in rem” a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea în personam şi la exercitarea ei, se dinamizeaza activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi acţiunea în sens procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune în sens material. Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la acţiune, în sens material, fără însă a se putea pune în mişcare acţiunea penală în sens procesual (nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de normele dreptului procesual).

In ştiinţa dreptului procesual penal au fost date numeroase definiţii acţiunii penale, care - deşi uneori diferite într-o oarecare măsură - sunt apropiate în esenţă, întrucât prefigureaza în acelasi mod obiectul acţiunii penale, obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea.

Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea traşează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop

120

sesizarea instanţei care odată investită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în masura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.

In ceea ce priveşte definirea acţiunii penale este de remarcat faptul că unii autori au pornit de la terminologia folosită în codurile de procedură penală în vigoare. Asa s-a ajuns într-un timp la părerea majoritară potrivit căreia acţiunea penală se naşte din infracţiune. Din terminologia folosită de aproape toate codurile de procedură penală moderne (mai ales cele europene) rezultă, aproape invariabil, aceeaşi concluzie. Asemănător s-a exprimat şi legiuitorul nostru atât în cazul codului de la 1864, art. 1: "Orice infracţiune a legii penale dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată", cât şi al celui din anul 1936, art. 1: "Orice infracţiune da naştere la o acţiune penală şi poate da loc totodata la o acţiune civilă". Ambele au la baza ideea ca acţiunea penală se naşte din infracţiune.

De altfel formularea împărtăşită de unii autori, ca acţiunea penală izvorăşte automat şi invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a fost menţinută în continuare şi de Codul de procedură penală din 1936, cu toatemodificările ce i-au fost aduse până în anul 1960.

Această formulare a fost criticată pe considerentul că ea nu exprimăcorect relaţia dintre norma juridică de drept substanţial, care stă la baza dreptului la acţiune, şi normă juridică procesuală, care reglementează exerciţiul acţiunii. Pe bună dreptate s-a susţinut şi se susţine că ceea ce se naşte din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea faptului ilicit, ci din norma juridică ce proclamă ilicitul; ceea ce apare din săvârşirea faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul) acţiunii. Până în momentul în care s-a comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică există numai virtual, ca putere juridiceste creată, din acel moment acţiunea a devenit exercitabilă (folosibilă), adică o putere cu o eficienţă reală. Dreptul la acţiune există în mod virtual ca instituţie juridică din momentul prescrierii normei penale.

Folosinţa ei este determinată însă numai de comiterea infracţiunii, întrucât prin violarea normei penale se dă naştere raportului juridic care trebuie adus în fata organelor judiciare, prin exercitarea acţiunii penale.

Intrucât acţiunea se distinge de cererea in justiţie, s-a concluzionat că în procedura penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare şi exercitarea acesteia; adică aşa-numita urmărire penală, cum este denumită instituţia respectivă în terminologia juridică franceză.

Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a făptuitorului. Prin pornirea actiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinatate drepturile ce revin oricărei părţi.

Exercitarea acţiunii penale nu exclude în legislatia noastră că în acelaşi cadru procesual să fie exercitabilă alăturat şi o acţiune civilă. In multe legislaţii acţiunea civilă nu poate fi promovată decât în faţa instanţei civile, exercitarea ei fiind cu totul independentă de acţiunea penală. Principiul separării complete a

121

celor doua acţiuni este admis îndeosebi în dreptul anglo-saxon şi cu anumite rezerve şi în alte sisteme procesuale (de exemplu cel german, olandez, elvetian).

Noul Cod de procedură penală în capitolul II din Titlul I al părtii generale, intitulat "Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal", prin modul cum reglementează condiţiile de exercitare a celor două acţiuni în cadrul procesului penal, evidentiază aspectul procesual al acţiunii civile. Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale se dă naştere şi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana prejudiciată poate pretinde repararea pagubei.X.1.2.Temeiul actiunii penale.

Sub aspect procesual temeiul legal al acţiunii penale îl constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în folosirea efectivă a acţiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Aptitudinea funcţională. Ca orice acţiune judiciară, şi actiunea penală, pentru a-şi realiza efectul său dinamizant al activităţii procesuale, trebuie să aibă aptitudine funcţională, să fie deci aptă de a fi pusă în mişcare si a fi exercitată.X.1.3. Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care au săvârşit infracţiunea (art. 14 alin.1 Noul Cod proc. pen.). El se deosebeste de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent ca ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).

Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. X.1.4. Trăsăturile acţiunii penale

Ca instituţie de baza în reglementarea procesului penal, acţiunea penală prezintă anumite trăsături specifice ce o deosebesc de oricare alta acţiune judiciară.

Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală, factorii acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi rezumate în următoarele:

a) Acţiunea penală aparţine statului.Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de incriminare, ce fapte

antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. In consecinţă, numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se realizează acest drept procurorului şi, în cazuri restrânse, persoanei vătămate.

Imprejurarea ca acţiunea penală aparţine statului rezulta nu numai din faptul că acesta stabileste prin lege condiţiile şi modalitătile concrete de exercitare ale acţiunii. Tot statul este cel care, ca exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de acţiunea penală, fie în mod sporadic, fie sub o condiţie anticipată.

Dispune sporadic de acţiunea penală prin acordarea amnistiei sau prin abrogarea normelor incriminatoare.

122

Renunţă condiţionat la acţiunea penală în caz de prescripţie, de neintroducere a plângerii prealabile sau când a intervenit împăcarea celor două părţi aflate în conflict.

Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele care prezintă pericol pentru anumite relaţii sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricarei infracţiuni, întrucât prin comiterea acestora se încalcă dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de alta parte, ca titular al acţiunii prin care se realizează în concret sancţionarea celor care au săvârşit infracţiuni, statul devine, din subiect pasiv al infracţiunii, subiect activ al acţiunii penale. Aşadar, una din trăsăturile caracterizante ale acţiunii penale este ca subiect activ al acestei acţiuni este statul. Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul exercită aceasta acţiune prin reprezentanţii săi specializaţi. Alături de stat apare, în genere, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii şi persoana vătămată prin atingerea adusă valorii sociale care formeaza obiectul juridic al infractiunii savarsite. Persoanei vătămate, ca subiect pasiv special în cazul multor infracţiuni, i se acorda uneori dreptul de a îndeplini condiţiile pentru a se pune in mişcare actiunea penală şi de a efectua acte procesuale în exercitarea acestei acţiuni, devenind astfel subiect activ secundar (substituit procesual special în locul titularului general) al acţiunii penale. Alături de societate, în fiecare normă penală mai gasim ca titular al ocrotirii şi pe persoana căreia aparţine bunul care formează obiectul ocrotirii (viaţa, onoarea, bunurile etc.). Acest titular, în caz de săvârşire a infracţiunii, devine victima sau subiectul pasiv special şi pe lângă societate, se mai aduce atingere şi persoanei al carei bun personal (viata, libertate, onoare) sau patrimonial (bunuri - avere) il vatama sau primejduieste. Aceasta persoana este subiectul pasiv special, imediat al infractiunii .

b) Actiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din prevederile art. 14 din Noul Cod de proc. pen. care determina obiectul ei, cât şi din prevederile art: 309; 327; acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a acţiunii penale.

Aşadar, ori de cate ori s-a comis o infracţiune şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevazute de lege, folosirea acţiunii penale este obligatorie, necesară şi inevitabilă. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este o obligatie de serviciu a organelor competente să efectueze o asemenea activitate. Acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, afară de cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent. Prin folosirea in rem a începerii urmăririi penale se declanşează activitatea judiciară, în scopul apărării relaţiilor sociale ocrotite prin norma penală de incriminare .

Această cerinţă corespunde principiului legalităţii şi se armonizeazăprocesual cu principiul oficialităţii, potrivit cărora realizarea justiţiei apare ca necesară şi inevitabilă. Atât legalitatea cât şi oficialitatea procesului penal reprezintă consecinţe firesti ale scopului acestuia.

123

Totuşi, în cazul plângerii prealabile, partea vătămata îşi păstrează dreptul de a-şi retrage plângerea introdusă sau de a se împaca cu subiectul pasiv al acţiunii penale. c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă

Din momentul folosirii ei şi până la rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează cursul sau normal. Odată investit cu soluţionarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statulpoate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcţionala a acţiunii penale. Indisponibilitatea acţiunii penale are o strânsă legatură cu principiul fundamental al oficialităţii procesului penal, care dă dreptul statului să tragă la răspundere penală pe infractor: în urma săvârşirii unor infracţiuni. In același timp, legea prevede ca scopul procesului penal este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni (a faptelor penale). Deci, rezultă căorganele judiciare au obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. Pe acest temei se bazează existenţa principiului oficialităţii sau obligativităţii procesului penal.

Procesul penal începe din oficiu, odată cu momentul începerii urmăririi penale, care, de fapt, este momentul declanşării acestuia, fără a fi nevoie de vreo sesizare venită din partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul judiciar să pornească procesul .

După începerea urmăririi, procesul penal se desfăsoară din oficiu, activităţile şi măsurile procesuale exercitându-se din iniţiativa organelor judiciare, deşi unele activităţi se efectuează la cererea părţilor, care nu exclud posibilitatea, uneori chiar obligaţia realizării lor din iniţiativa organelor competente.

Aplicarea şi respectarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă loc numai prin soluționarea definitivă a cauzei sau prin intervenția unor împrejurări de natura a împiedica exercitarea în continuare a acțiunii penale.

Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilităţii pentru părţi de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv în atribuţiile organelor judiciare. d) Acţiunea penală este indivizibilă.

Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singură acţiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane. In consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici exista, ci efectele actiunii unice si indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toti cunoscuţi. Astfel, unităţii acţiunii penale, sub aspect substanţial, îi poate corespunde o pluralitate de acţiuni, în sens procesual, când participanţii sunt urmăriţi şi traşi la răspundere penală separat.

124

Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanților la comiterea ei. "Din săvârșirea unei infracțiuni se naște o singură acțiune penală împotriva inculpatului, care, dacă a fost soluţionată definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi exercitabilă". Procesual, acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de participanţii cunoscuţi în momentul pornirii procesului penal; în caz de descoperire a altor participanţi, în cursul procesului, acţiunea penală va fi extinsă şi la aceştia. In acest caz nu este vorba de punerea în mişcare a unei acţiuni penale substanţialediferite, ci de extinderea procesului penal, adică a obiectului acţiunii penale procesuale. Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată a procesului penal.

Dacă unii dintre participanţi sunt descoperiţi dupa ce alţii au fost definitiv judecaţi, procesual se va porni o alta acţiune penală, dar în baza aceleiaşi acţiuni penale în sens substanţial (unitate substanţială cu pluralitate procesuală). Când se constată noi infracţiuni comise de acelaşi învinuit sau inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal şi punerea în mişcare de noi acţiuni penale; în acest caz există deci pluralitate substanţială şi unitate procesuală.

e) Acţiunea penală este individuală.Principiul răspunderii penale are drept consecinţă procedurală necesară

individualizarea acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participa in cauza penala sau pretind sa intervina in cauza . "Actiunea penala nu poate fi exercitată împotriva părții responsabile civilmente și succesorilor inculpatului". Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.

Fapta ilicită care constituie temeiul juridic și de fapt al acțiunii penale, nu poate fi săvârșita decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârsta, discernamânt, responsabilitate). Numai aceastăpersoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.X.1.5. Momentele desfășurării acțiunii penale

Codul de procedură penală, în articolul 14 alin. 3 Noul Cod proc. pen. prevede,, ca acțiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, în condițiile legii”. Prin această prevedere se subliniază că acțiunea penalăconstituie suportul juridic al întregii activități procesuale, exercitându-se atât în fază de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Deși legea nu precizează, reiese că acțiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.

Acțiunea penală este o instituție cu conținut dinamic, în continuă devenire și care presupune o acțiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfășurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul inițial), o desfășurare (momentul exercitării) și un sfârșit (momentul final) .

Realizarea acțiunii penale presupune în consecință trei împrejurări:a) punerea în mișcare, respectiv declanșărea acțiunii;b) exercitarea acțiunii penale;

125

c) epuizarea sau stingerea acțiunii penale.X.1.6.Procedura de punere in miscare a actiunii penale Pentru a se proceda la folosirea acțiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:- să fie săvârșita o infracțiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevazute de lege;- să fie începută urmărirea penală;- să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se efectuează urmarirea penală;- să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 16 Noul Cod proc. pen., care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia.X.2.Actiunea civila in procesul penalX.2.1.Noțiunea de acțiune civilă Acțiunea civilă exercitată în procesul penal este mijlocul procesuala prevăzut de lege prin care persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni sau succesorii acesteia solicită tragerea la răspundere a inculpatului, a părții responsabile civilmente ori a succesorilor în drepturi ai acestora care au acceptat succesiunea, în vederea reparării integrale a prejudiciului direct, material sau moral produs prin activitatea infracționala.X.2.2.Temeiul acțiunii civile îl constituie încălcarea normei de drept și tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii conform art.19 Noul Cod proc. pen., iar temeiul de fapt reprezintă fapta ilicită concretăcauzatoare de prejudiciu.X.2.3.Obiectul acțiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului, a părții reponsabile civilmente sau a succesorilor în drepturi ai acestora care au acceptat succesiunea, în vederea reparării prejudiciului produs prin infracțiune.Conform art.19 alin.5 Noul Cod proc. pen. repararea pagubei produse prin infracțiune se face potrivit legii civile.X.2.4.Trăsăturile acțiunii civile Acțiunea civilă are următoarele trăsături:

a) Acțiunea civilă este privată Acțiunea civilă este o actiune private când este exercitată de persoana care a suferit un prejudiciu prin săvârșirea infracțiunii, are caracter reparatoriu.

b) Acțiunea civilă este facultativă Acțiunea civilă este facultativă în sensul că este lăsată la latitudinea persoanei prejudiciate dacă o exercita sau nu.

c) Acțiunea civilă este patrimonială Este acțiune patrimonială putând fi exercitată atât împotriva participantilor la infracțiune cât și a persoanei responsabile civilmente, ori a moștenitorilor,respectiv succesorilor în drepturi ai acestora, răspunderea civilă poate fi transmisă pe cale convențională ori succesorală.

d) Acțiunea civilă este divizibilă In sensul că persoana prejudiciată poate solicita tragerea la răspundere civilăa uneia sau mai multor persoane care au produs prejudicial.

e) Acțiunea civilă este disponibilă

126

In sensul ca persoana prejudiciată poate renunța la exercitarea acesteia cu excepția persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Când acțiunea civilă exercitată din oficiu presupune un caracter de indiponibilitate. X.2.5. Procedura de punere în mișcare a acțiunii civile

În ce priveşte acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, potrivit art. 20 alin. 2 din Noul.Cod proc.pen. „constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care aceasta se întemeiază”, iar potrivit art. 20 alin. 4 din Noul Cod proc.pen. „în cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. 1 şi 2, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă”.Nu rezultă din aceste texte care este sancţiunea în cazul nerepectării dispoziţiilor alin. 2, respectiv în cazul în care la constituirea de parte civilă nu s-ar indica natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.

Se menţionează doar că în aceste cazuri persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă, ceea ce ar putea conduce în practică la mai multe soluţii.

S-ar putea respinge acţiunea civilă, s-ar putea disjunge şi trimite la instanta civilă ori s-ar putea ignora pur şi simplu constituirea de parte civilă? Soluţia care ar răspunde cel mai bine interesului unei bune administrări a justiţiei şi stabilirii de la începutul cercetării judecătoreşti a cadrului procesual, ar fi aceea ca o astfel de constituire de parte civilă să fie anulată de instanţa penală, prin încheiere, înainte de debutul cercetării judecătoreşti. Din moment ce la alin. 5 din acelaşi articol se indică doar trei cazuri în care partea civilă ar putea să modifice acţiunea civilă în cadrul procesului penal, după începerea cercetării judecătoreşti până la finalizarea acesteia, rezultă că nu este posibilă o completare a acţiunii civile, cu indicarea naturii şi întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază, după acest moment procesual.

Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă se disjunge (art. 20 alin. 7 din Noul Cod proc.pen.).

Partea civilă poate renunţa la pretenţiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel, fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată (art. 22 alin. 2 din Noul Cod proc.pen.). Nu se prevede ca cererea scrisă să fie autentică, textul nefiind corelat cu Codul de procedură civilă, care prevede o cerere autentică pentru renunţarea la drept, nu însă şi pentru renunţarea la judecată.

În caz de deces al părţii civile, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă moştenitorii îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile în termen de cel mult două luni de la data decesului. La fel, în caz de deces al părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa

127

instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii acesteia în termen de două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă. În acestecazuri, legea prevede în plus şi posibilitatea instanţei de a dispune disjungerea acţiunii civile şi trimiterea acţiunii la instanţa civilă, dacă se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

128

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Acțiunea penală este:a) divizibilă și personalăb) indivizibilă, dar facultativăc) indisponibilă și obligatorie

2. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare:a) prin rechizitoriu, numai dacă urmărirea penală fusese efectuată cu privire la toate acuzațiile cu suspect în cauzăb) numai prin actul emis de judecător, în faza de judecatăc) în cursul cercetării judecătorești

3. In cadrul aceluiași proces penal:a) pot fi exercitate mai multe acțiuni penaleb) se exercită numai o singură acțiune penalăc) nu se poate dispune extinderea acțiunii penale în cursul urmăririi penale

4. Aceeași acțiune penală poate fi exercitată:a) în mai multe procese penaleb) în cazul participației penalec) numai într-un singur proces penal

5. Acțiunea civilă este:a) privatăb) facultativăc) obligatorie

1=c;2=c;3=a,c;4=a,b;5=a,b

129

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a

Constituției României, nr.429/2003

2. Codul român de procedură penală, cu ultimile modificări si completări cu

intrarea în vigoare la 1 februarie 2014

3. Mihail Udroiu, Procedura penală, Partea Generală și Partea Specială, Editura

C.H.Beck, 2010

4. Andrei Zarafiu, Procedura penală, Editia 2, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012

5. Nicoleta Cristus, Carmen Damian, Drept procesual penal -Teste grilă pentru

examenul de licență, de admitere în magistratură și în avocatură, Editura

Hamangiu, 2009

130

CAPITOLUL XI

MĂSURI PREVENTIVE ȘI ALTE MĂSURI PROCESUALE PENALE

Cuprins

XI.1.Măsuri preventive pg 131XI.1.1.Noțiune pg 131XI.1.2.Reținerea pg 131XI.1.3.Controlul judiciar pg 131XI.1.4.Controlul judiciar pe cauțiune pg 132XI.1.5. Arestul la domiciliu pg 132XI.1.6. Arestarea preventive pg 133

XI.2. Masurile de ocrotire si de siguranță pg 135XI.2.2. Măsurile asiguratorii sunt măsurile procesuale pg 135

Obiective

Cunoașterea noțiunilor de măsuri preventive și idenficarea lorIdentificarea măsurilor de ocrotire și siguranță

Rezultate

Cunoașterea și utilizarea măsurilor preventive

Competențe dobândite prin parcurgerea capitoluluiRealizarea de referate cu privire la conținutul capitolului

131

XI.1. MĂSURI PREVENTIVEXI.1.1.Noțiune Măsurile de drept penal sunt măsuri procesuale sau procedurale ce pot fi dispuse de organele de urmărire penală sau de instanța de judecată în vederea asigurării bunei desfăsurari a procesului penal. Măsurile preventive conform art.202 din Noul Cod proc. pen. sunt:- reținerea- controlul judiciar- controlul judiciar pe cauțiune- arestul la domiciliul- arestarea preventivăXI.1.2 Retinerea - este masură preventivă privativă de libertate pe care organul de cercetare penală sau procurorul o poate dispune prin ordonanță față de suspect sau inculpat dacă există probe sau indicii temeinici din care să rezulte că acesta a săvârșit o infracțiune. Durata reținerii este de cel mult 24 ore, iar în durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar. Condițiile pentru luarea măsurii reținerii sunt următoarele:- să existe probe sau indicii temeinici din care să rezulte că acesta a săvârșit infracțiunea- audirea prealabilă a suspectului sau inculpatului în prezența avocatului ales sau din oficiu- măsura reținerii suspectului sau inculpatului să fie necesară pentru buna desfășurare a procesului penal Măsura reținerii se dispune prin ordonanța de organul de cercetare penală sau procuror, după începerea urmăririi penale. Deasemenea se aduce de îndata la cunostință, în limba pe care o întelege infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii. Imediat după reținere, persoana reținută are dreptul de a încunostința personal un membru al familiei sau o alta persoană.XI.1.3. Controlul judiciar – conform art. 211 Noul cod proc. pen este măsura pe care procurorul în cursul urmăririi penale, judecătorul în camera preliminară sau instanța de judecată, în cursul judecății poate dispune luarea acestei măsuri față de inculpat dacă sunt îndeplinite condițiile art. 202 alin.1 Noul cod de proc. pen. Această măsură poate fi luată de procuror, el poate lua această măsură

controlului judiciar prin ordonanță motivată, care se comunică incuplatului.Impotriva ordonanței procurorului care a luat aceasta masură inculpatul poate face plângere în termen de 48 de ore la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni compentența să judece cauza în fond. Luarea măsurii controlului judiciar de judecător în camera preliminară sau de instanța de judecată prin încheiere la cererea motivată a procurorului sau din oficiu. Ascultarea inculpatului este obligatorie precum și participarea procurorului.

132

Pe timpul aflării sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații de ,,a face”:- să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecatorul de camera preliminară sau instanța de judecată de câte ori este chemat- să informeze organul judiciar de schimbarea locuinței- să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere Obligația de ,,a nu face”:- să nu depășeasca o anumită limită teritorială stabilită de organul judiciar- să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar- să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere- să nu revină în locuința familiei, să nu se aproprie de persoana vătămată sau membrii familiei acesteia- să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitate în exercitarea căreia a săvârșit fapta- să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență- să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicarii- să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori alte adunări publice- să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar- să nu dețină, să nu folosescă și să nu poarte arme- să nu emită cecuri

Modificarea controlului judiciar pe parcursul libertății provizorie se dispune de instanță.XI.1.4.Controlul judiciar pe cauțiune

Cauțiunea reprezintă suma de bani pe care persoana privată de libertate se oblige să o depună în numerar sau la care se raportează garanția reală imobiliara adusă, în scopul garantării respectării obligațiilor impuse de judecător,pentru a asigura prezența persoanei în cauză la proceduri.

Obiectul cauțiunii îl constituie suma de bani care trebuie consemnată pe numele învinuitului sau inculpatului la la dispoziția instanței. Limita cauțiunii este de 1.000 lei, peste această limită, fixarea cauțiunii este atributul suveran al instanței ce trebuie să aiba în vedere gravitatea infracțiunii, situația financiară a celui arestat, circumstanțele sale pesonale sau familiale.

Conform art.217 alin.5 din Noul Cod proc.pen.,,instanța de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauțiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune este înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive”pentru încălcarea cu rea-credință a obligațiilor care îi revin sau suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o noua infracțiune.

Libertatea provizorie pe cauțiune se poate acorda numai la cerere, iar nu din oficiu. Cererea poate fi făcută de învinuit sau inculpat, de soț sau de rudele apropiate atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, cererea formulată de substituiții procesuali trebuie să fie însușită de către cel arestat.XI.1.5. Arestul la domiciliu

Conform art. 218 din Noului Cod proc.pen. măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioada determinată, de a nu

133

părăsi imobilul unde locuiește în mod statornic, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se afla cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu. Totodată, măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost condamnat definitiv anterior pentru infracțiunea de evadare, afară de cazul când pentru aceasta condamnare a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Noul Cod de proc. pen. stabileste că în cursul urmăririi penale, durata arestului la domiciliu nu poata depăși 30 de zile, afară de cazul cand ea este prelungită în condițiile legii. Pe durata arestului la domiciliu, judecatorul de drepturi si libertati, judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata impune inculpatului respectarea urmatoarelor obligații:a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecatorului de drepturi și libertăți, a judecatorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat; b) să nu comunice, pe nicio cale, cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu orice alte persoane care nu locuiesc în mod obișnuit impreună cu el sau nu se afla în îngrijirea sa.Mai mult, noile prevederi stabilesc ca judecătorul sau instanța de judecată poate dispune ca, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Obligația poate fi dispusă numai cu acordul inculpatului. In schimb, în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinta măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecatorul sau instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu masura arestării preventive La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi șilibertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învătământ sau pregătire profesională pentru o perioada determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese ale inculpatului.XI.1.6. Arestarea preventivă Potrivit art. 223 din Noul cod proc. pen. arestarea preventivă este măsura preventivă ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza în cursul judecății.

134

Acesta măsura poate fi luată față de inculpatul care a săvârșit o infracțiune și există una din următoarele situații: - inculpatul a fugit sau ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, sau dacă a făcut pregatiri de orice natură pentru astfel de acte- inculpatul încearcă să influenteze un alt participant la comiterea infracțiunii, a unor martori, a unui expert sau să distrugă, altereze, să ascundă materiale de probă- inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă- inculpatul a săvârșit cu intenție o alta infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale se face de către procuror dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.Pocurorul împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecatorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei rază de circumscripţie se află locul de reținere, locul unde s-a săvârșit infracțiunea ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. La soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, în toate cazurile este obligatorie prezența asistentei juridice a inculpatuluide către avocat, precum și prezența procurorului. Judectorul înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, aduce la cunoștință drepturile și libertățile,precum și infracțiunea de care este acuzat. Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reținerii nu se reduce din durata arestării preventive. Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale se poate dispune pe o durata de cel mult 30 de zile, durata totală a arestării inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mult de 180 de zile.

Durata maximă a arestării inculpatului în cursul judecății în prima instanță nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. In toate cazurile, durata arestării preventive în prima instanță nu poate depăși 5 ani.

In mandatul de arestare preventivă se arată:- instanța din care face parte judecătorul care a dispus luarea măsurii de arestare preventivă- data emiterii- numele, prenumele și calitatea judecătorului care a emis mandatul- datele de identificarea ale inculpatului- durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menționarea datei la care încetează- arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei și locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa prevăzută de lege

135

- temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă- ordinul de a fi arestat inculpatul- indicarea locului unde va fi deținut inculpatul arestat preventiv-semnătura judecătorului- semnătura inculpatului prezentXI.2.Masurile de ocrotire si de siguranțăXI.2.1. Măsurile de ocrotire se pot lua alături de măsurile procesuale în procesul penal. Ele se iau față de inculpatul în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela,ori o pesoana care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor,autoritatea competentă este încunoștiințată, de îndată în vederea măsurilor de ocrotire pentru persoana respectivă. Conform art. 229 alin. 2 din Noul cod proc.pen.,,obligația de încunoștiințarea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară.”

Obligarea provizorie la tratament medical este măsura procesuală provizorie ce poate fi dispusă în faza de urmărire penală sau în faza de judecatăcu privire la suspect sau inculpat care prezintă pericol pentru societate datorită unei boli sau intoxicații cronice cu alcool, stupefiante ori alte asemenea substanțe. In cursul urmăririi penale dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală constată că suspectul sau inculpatul prezintăpericol public pentru societate datorită bolii, înaintează judecatorului sau instanței propunerea motivată de luare fața de inculpat a măsurii obligării provizorie la un tratament medical. Propunerea va fi însoțită de expertiza medico-legală din care rezultă necesitatea acestei măsuri.

Judecătorul va fixa un termen de soluționarea a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării și dispune citarea suspectului sau inculpatului,deasemenea participarea procurorului este obligatorie.

In cursul judecății în prima instanță și în apel, la propunerea procurorului sau din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de cătreinstanța de judecată în față căreia se afla cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale.

Internarea medicală este măsura procesuală provizorie ce poate fi dispusă în faza de urmărire penala și în faza de judecată, cu privire la suspect sau inculpat care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică. In cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară,procurorul poate înainta instanței propunerea motivată de luare față de suspect sau inculpat a măsurii de internare medicală provizorie. Propunerea va fi însoțităde expertiza medico-legala din care rezultă nevoia acestei măsuri.

In cursul judecății în prima instanță și în apel, la propunerea procurorului sau din oficiu, față de inculpatul se poate dispune internarea medicală de către instanța de judecată în fața căreia se afla cauză, pe baza expertizei medico-legale psihiatrice.

136

XI.2.2. Măsurile asiguratorii sunt măsurile procesuale constând în indisponibilizarea pe parcusul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente, în vederea garantării pagubei produse prin infracțiune, executării pedepsei amenzii penale ori a măsurii de siguranță a confiscării. Sunt măsuri asiguratorii: sechestrul, inscripția ipotecară și proprirea. Pot face obiectul măsurilor asiguratorii bunurile mobile sau imobile, ori veniturile inculpatului, suspectului si ale părții responsabile civilmente persoana fizică sau juridică, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor până la concurența valorii probabile a pagubei produse, iar cele dispuse în vederea executării pedepsei amenzii penale ori a măsurii de siguranță a confiscării speciale se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.Sechestru Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat săidentifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate și la experți, bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artăși de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu, bunurile perisabile se predau unităților comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activității, care sunt obligate să le primeasca și să le valorifice de îndată, sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor se consemnează pe numele suspectului sau inculpatului sau persoanei responsabile civilmente la dispoziția organului care a dispus instituirea sechestrului. Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind în amănunțit bunurile sechestrate cu indicarea valorii lor. Organul care a dispus inscripția ipotecară asupra bunurilor sechestrate,anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Proprirea constă în indisponibilitatea sumelor de bani datorate cu orice titlul suspectului sau inculpatului ori părții responsabile civilmente, de către un terţ sau de către cel păgubit, sumele poprite se consemnează de debitori, după caz la dispoziția organului care a dispus poprirea sau a organului de executare,în termen de 5 zile de la scadență, iar recipisele sunt predate aceluiași organ în 24 de ore de la consemnare. Restituirea lucrurilor este măsura procesuală ce constă în restituirea către o persoană vătămată a lucrurilor ridicate de la suspect sau inculpate sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, în cazul ce constată ca aceste bunuri sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, iar restituirea nu stingherește aflarea adevarului și justa soluționare a cauzei. Această măsura poate fi luată în cursul urmăririi penale de procuror, iar în faza de judecată de către judecător în camera preliminară sau instanța de judecată.

137

Restabilirea situației anterioare este măsura procesuală ce consta în restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă.

138

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Sunt măsuri preventive:a) internarea medicală nevoluntarăb) controlul judiciarc) arestul la domiciliul

2. Măsura controlului judiciar poate fi dispusă:a) față de suspect, numai de judeăator de drepturi și libertățib) față de inculpat, de judecatorul de cameră preliminarăc) față de suspect sau de un inculpat,de instanța de judecată

3.Măsura arestului la domiciliul nu poate fi dispusă fată de:a) un suspect acuzat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărieb) un inculpate recidivistc) o inculpată acuzată de săvârșirea infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârșita de către mamă

4. O măsura preventivă:a) poate fi înlocuită numai cu o alta măsura preventivă mai ușoarăb) poate fi înlocuită, din oficiu, cu o altă măsura preventivă mai greac) nu poate fi înlocuită la cerere cu o măsura preventivă mai grea

5. Obligarea provizorie la tratament medical a suspectului:a) nu poate fi dispusă de procuror în cursul urmăririi penaleb) poate fi dispusă în faza de urmărire penală de judecătorul de camera preliminarăc) poate fi dispusă de instanța de judecată

1=b,c;2=b;3=a,c;4=b;5=a,c

139

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a

Constituției României, nr.429/2003

2. Codul român de procedură penală, cu ultimile modificări si completări cu

intrarea în vigoare la 1 februarie 2014

3. Mihail Udroiu, Procedura penală, Partea Generală şi Partea Specială, Editura

C.H.Beck, 2010

4. Andrei Zarafiu, Procedura penală, Editia 2, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012

5. Nicoleta Cristus, Carmen Damian, Drept procesual penal - Teste grilă pentru

examenul de licentă, de admitere în magistratură şi în avocatură, Editura

Hamangiu, 2009

140

CAPITOLUL XII

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Cuprins

XII.1.1.Punerea în executarea a hotărârilor judecătoreşti pg 141XII.1.2.Punerea în executare a pedepselor principale pg 141XII.1.3.Punerea în executarea a pedepselor complementare pg 142XII.1.4.Punerea în executarea măsurilor de siguranță pg 142XII.1.5.Punerea în executare a amenzii judiciare și a cheltuielilor avansate de stat pg 144XII.1.6.Punerea în executare a dispozițiilor civile din hotărâre pg 144XII.2.1.Dispoziții comune privind procedura la instanța de executare pg 144XII.2.2.Contestația la executare pg 145

Obiective

Cunoașterea notiunilor de punere în executare a hotărârilor judecătoreştiCunoașterea procedurilor de executare de la instanțe

Rezultate

Cunoașterea și utilizarea noțiunilor de executare a hotărârilor judecătorești

Competențe dobândite prin parcurgerea capitoluluiRealizarea de referate cu privire la continutul capitolului

141

XII.1.1.Punerea în executare a hotărârilor penale judecatoresti Noțiune

Punerea în executarea a hotărârilor penale judecătoresti este activitatea procesuală, efectuată din oficiu, prin care sunt executate dispozițiile hotărârii penale definitive.Hotărârile penale executive sunt hotărâri judecătoresti ce pot fi executate. Rămânerea definitivă a unei hotărâri penale în primă instanță este în următoarele condiții:- la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apelului- la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației atunci când:a) când nu s-a declarat apel sau contestație în termenb) când apelul sau contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului- la data retragerii apelului sau a contestației dacă aceasta s-a produs dupăexpirarea termenului de apel sau de introducere a contestației- la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau contestația

Executarea hotărârilor definitive nu intră în sfera procesului penal, fiind o procedură penală în care sunt deplin aplicabile principiile legalitătii sau oficialității.XII.1.2.Punerea în executare a pedepselor principale

Punerea in executarea a pedepsei închisorii sau detențiunii pe viațăConform art. 555 din Noul cod proc.pen. pedeapsa închisorii și pedeapsa detențiunii pe viață se pune în executare prin emiterea mandatului de executare.

Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instantei de executare în ziua rămânerii definitive a hotăriri la instanța de fond, după caz, în ziua primirii extrasului hotărârii de la instanța de apel sau recurs, se întocmește în 3 exemplare și cuprinde: denumirea instanței de executare, data emiterii,datele privitoare la persoana condamnatului, numărul și data hotărârii care se execută și denumirea instanței care a pronuntat-o, pedeapsa pronunțată și textul de lege aplica, timpul reținerii și arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, mențiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare și de detenție, semnătura judecătorului delegat, precum și stampila instanței de executare, pentru aducerea la îndeplinire a mandaului de executare, se trimite în 2 exemplare, după caz organului de poliție, când condamnatul e liber,comandantului locului de detenție când condamnatul este arestat sau comandantului unității militare unde condamnatul face serviciul militar.

In cazul în care condamnatul este în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detențiunii pe viață se emite și un ordin prin care se interzice condamnatului să părăsească țara.

In vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau resedința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

142

Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită,organul de poliție constată printr-un proces-verbal și ia măsuri pentru darea în urmărire, precum și darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Punerea în executare a amenzii penalePersoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligate să depună

recipisa de plată intergrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitive a hotărârii, iar prin depunerea recipisei de plată integrală pedeapsa amenzii este executată. Dacă cel condamnat este în imposibilitate de a achita integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, instanța poate dispune, la cererea condamnatului,eșalonarea plătii amenzii pe o perioada de cel mult 2 ani, în rate lunare.

Inlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Instanța competentă poate să dispună înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Sesizarea instanței se face din oficiu sau de către organul care execută amenda sau de către persoana condamnată. Consilierul de probațiune va decide în care din cele doua instituții din comunitatea mentionată în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligația și tipul de activitate.

Inlocuirea muncii neremunerate în folosul comunității cu închisoare. Instanța competentă poate înlocui munca în folosul comunității cu închisoarea în următoarele condiții:- dacă persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță- persoana condamnată săvârșeste o noua infracțiune descoperită de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunitățiiSesizarea instanței se face din oficiu sau de către organul care execută amenda sau la sesizare serviciului de probațiune.XII.1.3.Punerea in executarea a pedepselor complementare

Pedeapsa interzicerii exercitiului unor drepturi se pune in executarea prin trimiterea de către judecatorul delegat al instantei de executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, persoanelor juridice de drept public sau privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecatorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii condamnatului unității militare în a cărei evidență este luată persoana condamnată, respectiv centrul militar judetean sau zonal de la domiciliul condamnatului.

Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României se face mențiune în mandatul de executare al pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliție, care va proceda la îndepartarea sa de pe teritoriul României.XII.1.4.Punerea în executarea măsurilor de siguranță Obligarea la un tratament medical Măsura de siguranță a obligării la tratament medical luată prin hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a

143

copiei de pe raportul medico-legal, direcție de sănătate din judetul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură.

In cazul în care obligarea la tratament însotește pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în detenție, comunicarea copiei dispozitivului și a copiei de pe raportul medico-legal se face administrației locului de detenție.

Direcția sanitară judeteană va comunica persoanei față de care s-a luat aceasta măsură, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament.

Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat este obligată săcomunice instanței de executare:

- dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul

- sustragerea de la efectuarea tratamentului - când măsura impusă de instanța nu mai este necesară- dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea

medicalăInlocuirea tratamentului medical

In situația în care instanța de executare primește comunicarea unității sanitare cu privire la fapta ca măsura obligării la tratament medical nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament sau cu privire la faptul că pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internareamedicală, dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care este luată măsura de siguranță.

Internarea medicală Măsura de siguranță a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul medico-legal direcției sanitare din judetul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat măsura aceasta. Dupa primirea comunicării,judecătorul delegat cu executarea care funcțioanează la instanța de executare verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea mai este necesară,în acest scop judecătorul delegat dispune efecuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sanatate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale.

Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie sau activitate

Măsura de siguranță a interzicerii unei functii, profesii sau activități se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri și să supravegheze respectarea lor.Tot acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranță.

144

XII.1.5.Punerea in executare a amenzii judiciare si a cheltuielilor avansate de statAmenzile judiciare se pun în executare de organul judiciar care a aplicat-

o, prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii judiciare organului care execută amenda.

Dispoziția din hotărârea penală sau din ordonanța procurorului privind obligarea la plată cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte de dispozitiv care privește aplicarea cheltuielilor judiciare organului care execută amenda penală.XII.1.6.Punerea in executare a dispozitiilor civile din hotarare

Restituirea lucrurilor și valorificarea celor neridicate.Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află

în păstrarea sau la dispoziția instanței de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri personelor în drept.

Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunostiințării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului.Judecătorul delegat cu executarea constată aceasta prin incheire si dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii. Dacărestituirea lucrurilor nu s-a efectuat,deoarece nu se cunosc persoanele și nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii,lucrurile trec în patrimoniul statului.

Inscrisurile declarate falseDispoziția hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau

în parte se execută sau se pune în executare de către judecatorul delegate cu executarea.Cand inscrisul estee declarat fals sau a fost anulat in totalitatea lui,se face mentiunea aceasta pe fiecare pagina.

Inscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.In cazul în care o persoană justifică un interes legitim, poate solicita

instanței eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătura privată falsificată sau restituirea înscrisului oficial parțial falsificat.

Despăgubirile civile și cheltuielile judiciarePotrivit art. 581 din Noul cod proc.pen. prevede ca dispozițiile din

hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.XII.2.1.Dispozitii comune privind procedura la instanța de executare

Când rezolvarea situațiilor reglementate în prezentul titlul este dată în competența instanței de executare, președintele completului de judecata dispune citarea părților interesate, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se citează și administrația penitenciarului în care executăpedeapsa condamnatul. Deasemenea prezența procurorului este obligatorie.

Sedințele de judecată se desfășoara conform dispozițiilor de judecată în prima instanță, apel sau după caz recurs.

In vederea soluționarii cauzelor ascultarea procurorilor și părților de către instanță, ea putând să se pronunțe prin sentința doar după ascultarea lor.

Sentințele pronunțate sunt communicate instanței de executare.

145

XII.2.2.Contestația la executareEste mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluționarea

incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înaintea ori în timpul executării hotărârii penale definitive, sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legatură cu aceasta.

Contestația la executare se poate face în următoarele cazuri:- când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă- când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea

prevazută în hotărârea de condamnare- când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută

sau vreo împiedicare la executare- când se invocă amnisția postcondamnatorie, prescripția executării

pedepsei, grațierea postcondamnatorie sau orice alta cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei

Contestația privind executarea dispozițiilor civile și amenzilor judiciareContestația privitoare la executarea dispozitiilor civile și a amenzilor

judiciare dintr-o hotărâre se soluționeaza de instanța de executare, iar contestația actelor de executare se soluționeaza de către instanța civilă potrivit legii civile.

146

GRILE DE AUTOEVALUARE

1. Mandatul de executare a pedepsei închisorii se emite de:a) instanța la care a rămas definitivă hotărâreab) completul care a judecat cauza în prima instanțăc) judecătorul delegat al instanței de executare

2. Rămânerea definitivă a unei hotărâri penale în prima instanță este în următoarele condiții:a) la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apeluluib) la data expirării termenului de recursc) la data expirării hotărârii

3. Inscrisul declarat fals rămâne la: a) dosarul cauzeib) procurorc) instanță

4. Instanța competentă poate înlocui munca în folosul comunității cu închisoarea în următoarele condiții:a) dacă persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanțăb) persoana condamnată săvârșeste o nouă infracțiune descoperită de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunitățiic) la cererea persoanei condamnate

5. Originalul mandatului de executare, se trimite în 2 exemplare, după caz :a) organului de poliție, când condamnatul e liberb) comandantului locului de detenție când condamnatul este arestat c) unității spitalicești

1=c;2=a;3=a;4=a,b;5=a,b

147

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a

Constituției României, nr.429/2003

2. Codul român de procedură penală, cu ultimile modificări și completări cu

intrarea în vigoare la 1 februarie 2014

3. Mihail Udroiu, Procedura penală, Partea Generală și Partea Specială, Editura

C.H.Beck, 2010

4. Andrei Zarafiu, Procedura penală, Editia 2, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012

5. Nicoleta Cristus, Carmen Damian, Drept procesual penal -Teste grilă pentru

examenul de licență, de admitere în magistratură și în avocatură, Editura

Hamangiu, 2009

149