1

Conf. Univ. Dr. Ioan Apostu

DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ

Galaţi, 2009

2

DREPT CIVIL Partea Generală I

• PARTEA I INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL (PARTEA GENERALĂ)

• PARTEA A II-A SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL TITLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

Capitolul 1 Caracterizare generală a dreptului civil român Capitolul 2 Raportul juridic civil

Capitolul 3 Actul juridic civil Capitolul 4 Prescripţia extinctivă

TITLUL II SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

Capitolul 1 Persoana fizică Capitolul 2 Persoana juridică

Titlul I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

CAPITOLUL I NOŢIUNEA, ROLUL ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

Secţiunea 1.1. Noţiunea dreptului civil român

Definiţie. Dreptul civil român este acea ramură care

reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

3

La aceasta mai trebuie adăugat că dreptul civil este o ramură a sistemului de drept unitar românesc, adică o totalitate de norme juridice. Izvorul acestor norme îl constituie Constituţia României, Codul civil şi alte legi. In terminologia juridică, expresia „Drept civil” este folosită în trei înţelesuri: Primul înţeles este cel dat de însăşi definiţie, şi anume ramură de drept, adică ansamblu sau totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare raporturile juridice civile. Acestui înţeles îi corespunde mai ales în doctrină (ştiinţa dreptului) acela de drept obiectiv şi drept pozitiv. Al doilea înţeles este cel de element al conţinutului raportului juridic civil, exprimat prin noţiunea de „drept subiectiv civil”, adică o posibilitate recunoscută de legea civilă subiectului activ ca titular al dreptului subiectiv civil, de a avea o anumită conduită şi de a cere o conduită corespunzătoare subiectului pasiv, putând face în acest sens apel la forţa coercitivă a statului pentru respectarea şi proteguirea dreptului său. Al treilea înţeles este acela de ramură a ştiinţelor juridice ( de exemplu studenţii facultăţilor de drept şi ştiinţe administrative, au ca şi discipline de studiu Dreptul constituţional, Dreptul administrativ, Teoria generală a Dreptului, dar şi Dreptul civil). Mai exact, dreptul civil este acea ramură a ştiinţei juridice care are ca obiect de cercetare dreptul civil, ca ramură de drept. Cele trei sensuri nu pot fi confundate, întrucât înţelesurile pe care le au se dezvăluie uşor prin context, astfel încât în practică este exclusă confuzia.

Definiţia dată mai sus dreptului civil trebuie completată şi susţinută prin elementele definitorii ale acestuia şi anume:

Conţinutul dreptului civil Obiectul dreptului civil adică raporturile dreptului civil Subiectele raportului de drept civil, persoanele fizice şi juridice Poziţia juridică a subiectelor raportului juridic civil.

1.1.1. Conţinutul dreptului civil

Totalitatea normelor de drept civil este ordonată în instituţiile sale, adică în acele grupe de norme ce reglementează anumite grupuri omogene de relaţii sociale, cunoscute şi ca subdiviziuni ale dreptului civil. Instituţiile dreptului civil în ordinea studierii lor sunt 1. Raportul juridic civil care presupune reglementări privitoare la părţi, obiect, conţinut. În egală măsură drepturi subiective civile şi

4

obligaţii civile (ce constituie conţinutul raportului juridic civil), în fine bunurile ce constituie obiectul derivat al raportului juridic civil.

Izvoarele raportului juridic civil concret (actele şi faptele juridice), proba raportului juridic civil şi mijloacele de probă sunt în egală măsură instituţii şi subiecte de studiu în cadrul dezvoltărilor privitoare la raportul juridic civi. 2. Actul juridic civil reuneşte norme referitoare la categoriile de acte juridice, condiţiile actului juridic civil, efectele actului juridic civil şi nulitatea acestuia. În cadrul aceleiaşi instituţii urmează a fi observate prescripţia extinctivă reunind normele referitoare la efectul, domeniul, termenele şi cursul prescripţiei extinctive în dreptul civil şi in final nulitatea actului juridic civil. 4. Subiectele dreptului civil, două grupe mari de norme referitoare la persoana fizică (subiect individual) şi la persoana juridică (subiect colectiv de drept). 5. Drepturile reale principale, instituţie ce reuneşte normele reglementând drepturile reale, dreptul de proprietate în diferitele sale forme (privată - publică), precum şi dezmembrămintele sale, uzufructul, uzul, abitaţia, superficia, şi servitutea. 6. Obligaţiile civile reunesc norme privitoare la izvoarele obligaţiilor civile (contractul civil, actul juridic civil de factură unilaterală, faptul juridic licit, şi răspunderea civilă delictuală). De asemenea obiectul de studiu al obligaţiilor îl mai constituie dinamica acestora, respectiv executarea, stingerea, transmiterea, transformarea şi garantarea lor.

7. Contractele civile. 8. Dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor), dreptul de

inventator (dreptul de proprietate industrială). 9. Succesiunile sau dreptul de moştenire cu cele două ramuri ale

lor, succesiunea legală şi succesiunea testamentară. 1.1.2. Obiectul dreptului civil Obiectul dreptului civil este alcătuit, potrivit definiţiei date, din raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale (numite şi personale nepatrimoniale), stabilite între persoane fizice şi persoane juridice. Se impune ab initio a preciza care este înţelesul celor două noţiuni binare. Patrimonial este acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu despăgubirea rezultată dintr-un fapt ilicit poate fi exprimată în bani. Nepatrimonial este acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. De pildă numele unei persoane, nu poate fi evaluat pecuniar în nici-ub chip.

5

Dreptul civil însă nu reglementează toate raporturile patrimoniale ori nepatrimoniale din societate. Obiectul său de studiu se determină şi se individualizează fie prin opera legiuitorului, fie prin interpretarea dată de doctrină şi jurisprudenţă. La rândul lor, raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt susceptibile de următoarele subclasificări: Raporturile civile patrimoniale pot fi: a) raporturi patrimoniale reale, care au în conţinutul lor drepturi reale (dreptul de proprietate sau alte drepturile reale); b) raporturi patrimoniale obligaţionale, în al căror conţinut sunt drepturi de creanţă, indiferent de izvorul lor, fapt juridic (licit sau ilicit) ori act juridic. Raporturile civile nepatrimoniale pot fi la rândul lor: a) raporturi ce privesc existenţa şi integritatea subiectului de drept civil, aşa cum sunt dreptul la viaţă şi sănătate; b) raporturi de identificare, ce au în conţinutul lor drepturile care permit individualizarea persoanelor ca subiecte de drept civil aşa cum sunt numele, domiciliul, sediul ori reşedinţa; c) raporturi generate de creaţia intelectuală, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale izvorând din opera intelectuală, ştiinţifică, literară, artistică, din invenţii sau inovaţii. În fine, raporturile juridice civile mai pot fi clasificate şi după subiectele lor:

- raporturi stabilite numai între persoane fizice; - raporturi stabilite numai între persoane juridice; - raporturi stabilite mixte, între persoane fizice şi juridice.

1.1.3. Subiectele dreptului civil şi poziţia lor juridică Potrivit definiţiei formulate şi aşa cum am enunţat-o mai sus, subiecte ale

raporturilor juridice civile pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Aşadar raporturile juridice de drept civil pot avea ca şi subiecte atât oamenii priviţi individual (persoanele fizice), cât şi colectivităţile de oameni denumite persoane juridice sau morale. In raporturile juridice de drept civil, poziţia juridică a subiectelor este aceea de egalitate juridică, prin care se înţelege că nici una din părţi nu se subordonează celeilalte. Altfel spus, în raportul juridic civil părţile se găsesc pe picior de egalitate, ele putându-şi negocia atitudinea şi prestaţiile ce formează obiectul relaţiei lor. Această egalitate juridică este atât o metodă de reglementare specifică dreptului civil, dar şi o trăsătură caracteristică a raportului de drept civil.

6

Secţiunea 1.2. Rolul şi principiile dreptului civil

1.2.1. Rolul dreptului civil Dreptul civil ocupă un rol important, central în sistemul dreptului românesc.

Locul şi importanţa sa se regăsesc în următoarele considerente de maximă importanţă în ştiinţa dreptului:

1) Poziţia dreptului civil de „drept comun”, exprimată prin aceea că ori de câte ori o altă ramură de drept nu conţine norme proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, apelează la norme corespunzătoare din dreptul civil. Într-o exprimare plastică, dreptul civil „împrumută” altor ramuri de drept când acestea nu au norme proprii, normele sale, ori că alte ramuri de drept „împrumută” norme de la dreptul civil. O ilustrare a acestui principiu este, spre exemplu, în materia recunoaşterii de paternitate. Conform art. 57 alin. 2 din Codul familiei, recunoaşterea paternităţii poate fi făcută şi prin testament. Întrucât însă, Codul familiei nu conţine norme proprii cu privire la succesiunea testamentară, s-a apreciat în practica judecătorească împrejurarea că recunoaşterea filiaţiei se poate realiza folosind oricare dintre cele trei forme de testament reglementate de art. 858 şi următoarele din Codul civil, respectiv mistic, autentic sau olograf.

Valorificarea unui testament olograf, scris în întregime, datat şi semnat de către testator este aşadar posibilă într-o asemenea ipoteză dacă testamentul îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 859 din c. civ.

2) Dreptul civil constituie o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, a respectării şi întăririi moralei.

Dreptul civil sancţionează abuzul de drept, şi recunoaşte efecte juridice pozitive, favorabile bunei credinţe.

Spre exemplu, art. 485 din C. civ. apreciind buna credinţă a posesorului, prevede că acesta poate dobândi proprietatea fructelor atunci când este de bună credinţă. 3) Ştiinţa dreptului civil este foarte importantă în sistemul ştiinţei juridice. Importantă este în primul rând cunoaşterea dreptului civil pentru formarea unui bun jurist, începând de pe băncile băncile facultăţii. Importanţa dreptului civil constă şi în aceea că datorită vastităţii sale şi a instituţiilor comune şi pentru alte ramuri ale dreptului, face imposibilă operarea cu multe instituţii analoge fără cunoaşterea temeinică a normelor dreptului civil.

1.2.2. Principiile dreptului civil

7

Principiile de drept sunt ideile călăuzitoare ce guvernează sistemul dreptului

românesc. Ca şi în alte ramuri, şi în dreptul civil întâlnim trei categorii de idei

călăuzitoare: 1) Principiile fundamentale ale dreptului român; 2) Principiile fundamentale ale dreptului civil român; 3) Principii ale unei ori unor instituţii de drept civil. Analiza fiecăreia dintre cele trei categorii de principii ocazionează următoarele

aserţiuni: Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce

se regăsesc în întreaga legislaţie a României. Aceste principii sunt consacrate de Constituţia României, precum şi de alte acte normative de maximă importanţă, aşa cum sunt de pildă sunt codul civil sau codul de procedură civilă. Principiile fundamentale ale dreptului român sunt definite, individualizate şi formulate de Teoria generală a dreptului, şi anume:

a) principiul democraţiei; b) principiul egalităţii în faţa legii; c) principiul legalităţii; d) principiul separaţiei puterilor în stat. Fiind principii fundamentale ale întregului drept românesc în întregul său,

acestea sunt în acelaşi timp şi principii ale dreptului civil român.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, privind şi interesând toate instituţiile dreptului civil român, chiar dacă nu cu intensitate egală. Aceste principii sunt:

a) principiul proprietăţii; b) principiul egalităţii în faţa legii civile; c) principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele obşteşti, generale;

d) principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori al garantării lor.

Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază ce se aplică

fie numai într-una, fie în cazul mai multor instituţii de drept civil. Aceste principii au o vocaţie mai redusă decât principiile fundamentale de drept civil.

8

Deoarece ele vor fi studiate în cadrul diferitelor materii de drept civil ori instituţii, le evocăm totuşi în mod succint mai jos:

principiul consensualismului privind forma actului juridic; principiile forţei obligatorii a convenţiilor (pacta sunt servanda),

al irevocabilităţii şi relativităţii care privesc efectele actului juridic civil; principiul ocrotirii bunei credinţe aplicabil în materia drepturilor

reale şi a răspunderii civile;

principiile priorităţii şi proximităţii gradului de rudenie în materia devoluţiunii succesorale legale. Analiza principiilor fundamentale ale dreptului românesc facând obiectul altor discipline de studiu, vom urmări în continuare în detaliu principiile fundamentale ale dreptului civil.

1.2.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil În ordinea şi în componenţa enumerată mai sus, principiile fundamentale ale dreptului civil impun următoarele observaţii: a) Principiul proprietăţii, a constituit dintotdeauna principalul drept real al omului, fiind consacrat de Constituţia României din 8 decembrie 1991 (aşa cum a fost modificată prin Legea de revizuire din 18.09.2003) în art. 44 alin. 1. Textul prevede expres că „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Dezvoltarea acestui principiu este dată atât de Codul civil, cât şi de alte legi. Astfel, Codul civil precizează în art. 480 că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”, Referiri la acelaşi principiu face şi art. 481 care menţionează că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Alte norme de drept civil reglementează atributele dreptului de proprietate , respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia Dreptul de proprietate poate avea ca titular:

o persoană fizică, şi atunci vorbim despre proprietatea particulară sau

privată; o persoană juridică, în funcţie de care există:

- proprietatea de stat; - proprietatea cooperatistă; - proprietatea altor persoane juridice.

9

Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale Acest principiu rezultă din dispoziţiile exprese ale legii civile. Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Art. 26 lit. e din acelaşi act normativ prevede, printre altele, că persoana juridică are un patrimoniu afectat realizării „…unui anume scop, în acord cu interesul obştesc”. În plus, art. 3 alin. 2 din Decretul 31/1954 prevede că „drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”. Exercitarea dreptului civil cu încălcarea acestui principiu constituie abuz de drept şi se sancţionează ca atare.

c) principiul egalităţii în faţa legii civile este consacrat pentru persoanele fizice de art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că „sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”. Deşi nu este prevăzut in terminis, cu privire la persoanele juridice egalitatea trebuie înţeleasă prin prisma legilor civile care sunt edictate pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de drept civil. d) Principiul ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile

Acest principiu este garantat de Constituţie, Decretul 31/1954 şi de Decretul

212/1974 privind aderarea României la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului. Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul 31/1954 „drepturile civile sunt ocrotite de lege”. Art. 26 din Pact prevede că „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări…”. În cazul încălcării dreptului subiectiv civil, se poate cere restabilirea lui pe calea acţiunii civile în justiţie potrivit regulilor de drept procesual civil. Secţiunea 1.3. Delimitarea dreptului civil

Necesitatea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept prezintă o dublă

importanţă, din raţiuni practice şi teoretice.

10

In practică se pune problema apartenenţei unui raport de drept la o anumită ramură de drept. Această operaţiune presupune deci, calificarea juridică a unui raport juridic. Corecta calificare a unui raport juridic concret este de maximă importanţă pentru că o asemenea calificare asigură aplicarea corectă a legii. Judecătorul investit cu o cauză trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

a) cărei ramuri de drept aparţine raportul juridic din speţă? Răspunzând corect la această întrebare se pot determina subsecvent şi alte împrejurări de fapt sau stări de drept;

b) care sunt normele aplicabile în cauza respectivă, de drept civil ori norme aparţinând altor ramuri de drept? O judecată dreaptă trebuie să fie legală şi temeinică, adică printr-o corectă aplicare a legii. Teoretic, delimitarea se impune datorită faptului că există multe asemănări (nu numai deosebiri) între raporturile reglementate de ramuri diferite de drept. Astfel, nu toate raporturile patrimoniale sunt reglementate de normele de drept civil, ci şi de alte ramuri de drept. Şi alte ramuri de drept au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale. În procesul delimitării, ştiinţa dreptului civil operează cu anumite criterii ce folosesc atât la conturarea normelor de drept cât şi la delimitarea lor. Aceste criterii sunt următoarele:

a) Obiectul de reglementare, b) Metoda de reglementare, c) Calitatea subiectelor, d) Caracterelor normelor, e) Specificul sancţiunilor, f) Principiile de drept. Le analizăm în continuare în aceeaşi ordine. a) Obiectul de reglementare constituie categoria omogenă, unitară

de relaţii sociale, reglementate de un grup de norme juridice, unitare la rândul lor. Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie cele două mari categorii de raporturi sociale la care ne-am referit mai sus, respectiv cele patrimoniale şi cele nepatrimoniale. Nu toate raporturile patrimoniale intră însă în sfera de reglementare a dreptului civil, ci numai cele reale (care au în conţinutul lor drepturi reale) şi cele obligaţionale (care au în conţinutul lor drepturi de creanţă).

11

Nu toate raporturile nepatrimoniale aparţin dreptului civil, ci numai cele referitoare la:

1) existenţa şi integritatea persoanelor, 2) individualizarea ori identificarea persoanelor, 3) creaţia intelectuală.

b) Metoda de reglementare este criteriul ce constă în modalitatea de

influenţare a raporturilor sociale de către societate prin stat, care dictează normele de drept. Specifică dreptului civil este metoda de reglementare a egalităţii juridice a părţilor. Spre deosebire de dreptul civil, care aparţine domeniului dreptului privat, caracteristic dreptului public este faptul că părţile se află în raporturi de subordonare.

c) Calitatea subiectelor Pentru raportul juridic de drept civil este caracteristic faptul că normele nu

pretind subiectelor (persoane fizice sau persoane juridice), o calitate specială. Pentru alte ramuri de drept (constituţional, administrativ etc.), subiectele raporturilor juridice trebuie să aibă o calitatea specială, cum ar fi: organ al puterii, administraţiei ori justiţiei, cetăţean, comerciant, rudă.

d) Caracterul normelor În unele ramuri de drept sunt specifice normele preponderent dispozitive

(permisive ori supletive), iar în altele cele imperative (onerative ori prohibitive). În materia dreptului civil, specifice sunt normele dispozitive. e) Caracterul sancţiunii Încălcarea normei de drept atrage după sine o sancţiune ce diferă de la o ramură de drept la alta. Fiecărei ramuri de drept îi sunt specifice anumite categorii de sancţiuni. Pentru dreptul civil sancţiunea specifică este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, constând în repararea prejudiciului patrimonial cauzat, ori încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial. f) Principiile de drept constituie un criteriu de delimitare a unei ramuri de drept de alte ramuri. Am prezentat mai sus care sunt principiile dreptului civil, în funcţie de care putem aprecia că ne găsim sau nu în faţa unui raport de drept civil.

1.3.1. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil

12

1.3.1.1. Dreptul constituţional şi dreptul civil Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine norme fundamentale

pentru existenţa şi funcţionarea statului de drept român, din care se inspiră şi celelalte ramuri de drept, deci şi dreptul civil. Între cele două ramuri de drept interacţionează conexiuni pe mai multe planuri, după cum urmează: a) Constituţia conţine norme care consacră, printre altele, şi principii de drept civil (principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii); b) Principalele drepturi şi libertăţi ale omului (care sunt şi drepturi civile subiective ale cetăţeanului) sunt reglementate de legea fundamentală; c) Organele de stat reglementate în Constituţie sunt din punct de vedere al dreptului civil persoane juridice;

d) Garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt reglementate de

Constituţie. Dreptul Constituţional şi Dreptul Civil, privite comparativ, conţin atât

asemănări cât şi deosebiri. 1) În dreptul civil majoritare sunt raporturile juridice patrimoniale, spre deosebire de dreptul constituţional unde majoritare sunt raporturile juridice nepatrimoniale; 2) Subiectele de drept civil nu sunt calificate şi se află pe poziţii de egalitate juridică. În dreptul constituţional subiectele sunt calificate (organe de stat) şi se află pe poziţii de subordonare. 3) Normele dreptului constituţional sunt imperative, cele de drept civil sunt în majoritate dispozitive. 4) Dreptul constituţional are sancţiuni specifice, cum sunt revocarea sau demiterea, ce nu presupun un proces, spre deosebire de dreptul civil ale cărui sancţiuni (restabilirea dreptului încălcat sau repararea prejudiciului) nu pot fi realizate decât pe calea unui proces.

1.3.1.2. Dreptul administrativ şi dreptul civil Dreptul administrativ reglementează raporturi sociale născute în cadrul

administraţiei publice. Între dreptul administrativ şi dreptul civil sunt următoarele deosebiri:

13

a) În dreptul civil sunt preponderente raporturile juridice patrimoniale, în dreptul administrativ preponderente sunt cele nepatrimoniale; b) În dreptul civil părţile participă pe poziţii de egalitate juridică, în timp ce în raportul de drept administrativ părţile se află în poziţie de subordonare;

a) În dreptul administrativ este necesar ca cel puţin unul dintre subiecte să

aibă calificarea de organ al administraţiei de stat. În dreptul civil subiectele raportului juridic nu trebuie să aibă nici o calificare. În cazul în care un organ al administraţiei de stat se găseşte într-un raport juridic civil, acesta participă de pe poziţii juridice de egalitate.

b) În dreptul civil predomină normele dispozitive, în vreme ce în materia

dreptului administrativ predomină cele imperative; e) Sancţiunile în dreptul administrativ sunt amenda contravenţională şi confiscarea, iar în dreptul civil restabilirea dreptului civil subiectiv încălcat. 1.3.1.3. Dreptul civil şi dreptul financiar Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale născute din procesul constituirii şi utilizării sumelor cuprinse în bugetul statului.

Asemănarea dintre ele constă în aceea că atât în dreptul civil cât şi în cel de drept financiar preponderente sunt raporturile patrimoniale

Între cele două ramuri de drept există următoarele deosebiri: a) părţile în raportul de drept financiar sunt în poziţie de

subordonare, spre deosebire de dreptul civil, în care acestea sunt pe poziţie de egalitate juridică; b) subiectele de drept financiar sunt calificate, în sensul că una din părţile raportului juridic de drept financiar este un organ cu atribuţiuni fiscale; c) normele de drept financiar au un caracter imperativ, în vreme ce normele dreptului civil au caracter dispozitiv;

d) dreptul financiar are sancţiuni proprii aşa cum este majorarea pentru

întârziere în plata datoriilor fiscale. 1.3.1.4. Dreptul comercial şi dreptul civil Dreptul comercial reglementează raporturile ce se stabilesc în activitatea

14

comercială internă, realizată de comercianţi prin actele şi faptele lor de comerţ. Acesta nu se confundă cu Dreptul Comerţului Internaţional care este o parte a dreptului internaţional privat român. Ca şi reglementare, ambele ramuri cunosc o veche tradiţie în dreptul românesc. Astfel, Codul civil român a fost adoptat în anul 1864 iar Codul comercial în 1887.

Asemănări şi deosebiri între cele două amuri de drept: a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi personale. În

dreptul comercial sunt mai puţine norme ce reglementează raporturi personale.

b) În ambele ramuri, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică; c) În ambele există subiecte individuale şi colective. În dreptul

comercial însă cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de comerciant;

d) Există deosebiri şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă şi cea comercială.

1.3.1.5. Dreptul civil şi dreptul familiei Dreptul familiei reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce

izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege sub anumite aspecte cu raportul de dreptul familiei în scopul ocrotirii şi întăririi familiei. Asemănări şi deosebiri: a) Ambele au ca obiect de reglementare atât relaţii patrimoniale cât şi nepatrimoniale, raportul lor este însă invers: în dreptul familiei sunt mai multe raporturi nepatrimoniale şi mai puţine patrimoniale, spre deosebire de dreptul civil în cadrul căruia preponderente sunt cele patrimoniale; b) Ambele utilizează metoda egalităţii juridice. În dreptul familiei o nuanţă deosebită o au raporturile dintre părinţi şi copiii minori;

c) În dreptul familiei se cere o calitate deosebită a subiectelor: soţ, părinte,

copil, spre deosebire de deptul civil în care părţile nu trebuie să aibă o anumită calitate;

d) Fiecăreia dintre cele două ramuri îi sunt specifice sancţiuni proprii: în

dreptul familiei decăderea din drepturile părinteşti sau divorţul, în dreptul civil repunerea în situaţia anterioară;

e) Normele de dreptul familiei sunt preponderent imperative, cele de drept civil sunt dispozitive.

15

1.3.1.6.Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale Dreptul muncii reglementează raporturile generate de contractul de

muncă, precum şi cele conexe acestuia. Asemănări şi deosebiri:

a) Ambele au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale;

b) În dreptul civil părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, pe când în

dreptul muncii, după încheierea contractului de muncă, acestea au poziţii de inegalitate; c) Sfera subiectelor dreptului muncii este mai restrânsă (minorii sub 14 ani sunt excluşi); d) Răspunderea în dreptul muncii poate fi materială şi disciplinară.

e) Dominante în dreptul muncii sunt normele imperative. Dreptul civil şi dreptul procesual civil Dreptul procesual civil este sistemul de norme ce reglementează modul de

judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. Dreptul procesual civil reprezintă cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său sancţionator. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă nu s-ar asigura realizarea lui pe calea procesului civil. Nici dreptul procesual civil nu ar fi de conceput fără dreptul civil material pe care să-l apere şi să-l valorifice.

CAPITOLUL II TOERIA LEGII CIVILE

Secţiunea 2.1. Legea civilă ca izvor al dreptului civil

Dreptul ca sumă de reguli după care se conduce întreaga societate, izvorăşte în primul rând din nevoile sociale, economice, politice. Ele sunt cele care impun necesitatea consacrării de reguli în cele mai diferite domenii. Aceste reguli trebuie să ajungă la cunoştinţa membrilor societăţii într-o anumită modalitate, astfel încât ele să poată fi percepute, înţelese şi respectate. S-ar putea aşadar pune problema celor două accepţiuni ale noţiunii de izvor sau sursă de drept, respectiv cea materială şi cea formală.

Prin noţiunea de izvor al dreptului civil se înţelege într-un prim sens, material, condiţiile materiale de existenţă sau necesităţile sociale

16

care generează normele dreptului civil ca ramură de drept. Aceste condiţii determină apariţia şi conţinutul normei juridice civile.

Într-un al doilea sens, formal, prin izvor de drept civil se înţelege forma specifică de exprimare a normelor dreptului civil.

A nu se confundă noţiunea de izvor al dreptului civil cu aceea de izvor al raportului juridic civil!. Prima noţiune se referă la actele normative ca izvoare de drept civil, a doua la actele şi faptele juridice care pot genera raporturi juridice civile.

Trebuie aşadar să stabilim în cele ce urmează prin ce se exprimă normele de drept civil.

Norma juridică este o regulă generală, impersonală, cu aplicare repetată, a cărei executare este asigurată în caz de nevoie de către organele specializate ale statului.

Ca orice normă juridică, şi cea de drept civil îmbracă forma generică a actelor normative emanate de la organele de stat investite cu puterea de a legifera.

Aceste organe cu competenţa de a legifera sunt: Parlamentul bicameral constituit în Adunarea Deputaţilor şi Senat. Potrivit art. 64 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul

adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. Guvernul, potrivit art. 1 din Legea nr. 37/1990, este organ central al puterii

executive. El adoptă, potrivit art. 7, hotărâri în exercitarea atribuţiilor proprii, şi regulamente de aplicare a legilor, când prin lege s-a prevăzut aceasta. Potrivit art. 107 din Constituţie „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare”. Autorităţile administraţiei locale. Consiliile locale, primarii aleşi şi prefecţii numiţi de Guvern emit hotărâri, dispoziţii şi respectiv ordine care nu constituie însă izvoare de drept deoarece au o aplicare limitată în spaţiu, doar pe teritoriul comunei, oraşului sau judeţului respectiv. Potrivit art. 99 alin. 1 Constituţie, Preşedintele României emite decrete. Aceste decrete pot constitui izvoare de drept civil numai dacă au un caracter normativ. Majoritatea decretelor emise de Preşedintele României au un caracter individual, aşa cum sunt de pildă conferirea gradelor de mareşal, general sau amiral (art. 94 lit. b) sau acordarea graţierii individuale (art. 94 lit. d din Constituţie). În măsura în care nu au fost abrogate, constituie izvoare de drept, actele normative adoptate înainte de decembrie 1989, legi şi decrete, ordine şi instrucţiuni. Astfel de reglementări, încă în vigoare, au ca obiect

17

indeosebi raporturi cu caracter internaţional, respectiv ratificarea sau aderarea la convenţii, pacte, acorduri. 2.1.1. Actele normative în vigoare, izvoare ale dreptului civil

Actele normative în vigoare ca şi izvoare ale dreptului civil sunt: 1) legile; 2) decretele; 3) hotărâri ale Guvernului; 4) ordonanţele; 5) acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale

administraţiei de stat. 1. În categoria largă a legilor, trebuie menţionate Constituţia, Codul

civil şi alte legi speciale. Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. În

acelaşi timp însă ea este izvor şi pentru dreptul civil deoarece: a) unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt şi drepturi

subiective civile având ca titulare persoane fizice, cum este de pildă dreptul de proprietate;

b) principiile fundamentale de drept civil (asa cum este de exemplu cel al egalităţii în faţa legii) au ca izvor dispoziţiile constituţionale;

c) organele puterii de stat interesează şi dreptul civil fiind din punctul său de vedere persoane juridice.

Codul civil român adoptat în 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie

1865, având ca model Codul civil francez (Codul Napoleon de la 1804). Codul civil este sistematizat în 3 cărţi: Cartea I – Despre persoane , în prezent abrogată; Cartea a II-a – Despre bunuri şi osebite modificări ale proprietăţii; Cartea a III-a – Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte

proprietatea; Codul civil român este cea mai veche leguire în vigoare, cu toate că

în decursul timpului a suferit numeroase modificări. Alte legi civile ca izvoare ale dreptului civil pot fi menţionate - Codul familiei (Legea 4/1954) care conţine dispoziţii privind

capacitatea civilă a persoanei; - Legea 15/1990 pentru reorganizarea unităţilor economice de stat

ca regii autonome şi societăţi economice precum şi Legea 31/1990 privind societăţile comerciale conţin dispoziţiuni referitoare la înfiinţarea unor persoane juridice, care pot constitui în acelaşi timp subiecte ale raporturilor juridice civile;

18

- Legea 18/1991 a fondului funciar, ce consacră principiile fundamentale ale dreptului de proprietate asupra terenurilor;

Sub titlu enumerativ mai pot fi menţionate şi alte legi aşa cum sunt Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 7/1996 privitoare la cadastru şi publicitatea imobiliară, Legea nr. 114/1996 a locuinţei, Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă etc.

Decretele şi Decretele-Legi Aceste denumiri le-au avut mai multe izvoare de drept civil, care

au putere de lege, adoptate anterior anului 1990 aşa cum sunt: Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice; Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă; Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactelor internaţionale privind

drepturile omului. Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului

supravieţuitor şi altele. Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului. Anterior anului 1989, aceste

acte normative emanau de la Consiliul de Miniştri şi se numeau Hotărâri ale Consiliului de Miniştri.

Dintre aceste Hotărâri ale Guvernului cităm H.G. 280/1990 privind vânzarea de mărfuri cu plata în rate, H.G. 483/1990 privind înfiinţarea inspectoratelor pentru protecţia mediului înconjurător şi H.G. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei de gestiune.

Dintre Ordonanţele Guvernului, sub titlu de exemplu menţionăm Ordonanţa nr. 40/1997 pentru modificarea Legii locuinţei sau Ordonanţa nr. 25/1997 cu privire la adopţie sau O.G. 138/2 octombrie 2000 de modificare a Codului de procedură civilă.

Actele normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi acte normative adoptate de organele locale executive pot constitui izvoare ale dreptului civil numai în măsura în care au un caracter normativ;

Sub titlu de exemplu menţionăm Ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 53/1963 de aprobarea a contractelor tip de editare sau Ordinul nr. 471/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea Normelor cu privire la organizarea spectacolelor.

În literatura juridică s-a ridicat în discuţie şi problema altor izvoare ale dreptului civil, aşa cum sunt regulile de convieţuire socială, practica judiciară, opiniile specialiştilor sau obiceiul. Regulile de convieţuire socială nu pot fi considerate izvoare de drept deoarece ele sunt o varietate de reguli morale a căror respectare nu este asigurată prin constrângere ci prin măsuri de influenţare. Fireşte, pe măsură ce sunt consacrate de acte normative, ele devin izvoare de drept.

19

Practica judiciară sau jurisprudenţa (deciziile tribunalelor, ale curţilor de apel, sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) nu constituie izvor de drept. Ele însă pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti, în măsura în care o anumită chestiune referitoare la interpretarea sau la punerea în practică a unei instituţii ar fi soluţionată în mod unitar.

Opiniile specialiştilor sau doctrina nu constituie nici ele surse ale dreptului civil. Lucrările şi studiile specialiştilor au rolul de a desluşi ştiinta dreptului şi de a lămuri chestiuni controversate în aplicarea şi învăţarea dreptului.

Moralaşi regulile de convieţuire socială nu sunt izvoare distincte de drept civil. Regulile ce le conţin acestea sunt recunoscute în măsura în care sunt integrate în conţinutul unor dispoziţii de drept civil. De exemplu Codul civil în art. 485 dă efect bunei credinţe ca regulă morală stabilind că posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele lucrului posedat. Potrivit art. 1899 alin. 2 din C. civ., buna credinţă este întotdeauna prezumată, sarcina probei aparţinând celui ce invocă reaua credinţă.

Art. 968 din acelaşi cod precizează că este nelicită cauza actului juridic atunci când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice Cutuma sau obiceiul este o regulă de conduită statornicită de-a lungul vremii în practica vieţii sociale. Ea poate constitui izvor de drept numai dacă însăşi legea face trimitere expresă la o astfel de regulă. De pildă referindu-se la dreptul de îngrădire, art. 600 din C. civ. precizează că înalţimea acesteia se va hotărî „după obiceiul obştesc” iar art. 607 stabileşte interzice sădirea arborilor înalţi la o depărtare mai mică de proprietatea vecinului apreciată potrivit „obiceiurilor consacrate şi recunoscute”. Secţiunea 2.2. Aplicarea legii civile

Aplicarea legii civile poate fi urmărită în cele trei coordonate deja cunoscute, respectiv în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Ea are aşadar o anumită durată când acţionează în timp, un teritoriu asupra căruia îşi produce efectele şi anumite persoane cărora le sunt aplicabile normele juridice.

Fiecare dintre aceste trei coordonate urmeaza a fi analizată în dezvoltările ce urmează mai jos.

2.2.1. Aplicarea legii civile în timp

Din punct de vedere al timpului legile se succed şi coexistă din

punct de vedere al spaţiului. Viaţa legilor parcurge firescu traseu al naşterii, al vigorii şi al morţii, numind astfel în mod plastic ieşirea lor din vigoare.

20

Legea se naşte şi intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată precizată în conţinutul ei. Acest moment este important deoarece el marchează data la care dispoziţiunile legii devin obligatorii şi de la care se prezumă că ele sunt cunoscute. Legea iese din vigoare la data abrogării care poate fi expresă sau implicită. Abrogarea este expresă atunci când noul act normativ nominalizează în conţinutul lui actul normativ sau dispoziţiunile din acesta pe care le abrogă. Abrogarea poate fi implicită sau tacită atunci când deşi în cuprinsul legii noi nu este nominalizat actul normativ sau dispoziţiile abrogate totuşi se face menţiunea că se abrogă toate dispoziţiunile din legile ce contravin noului act normativ. Aplicarea legii civile în timp cunoaşte două principii şi două excepţii:

Principiul neretroactivităţii este regula potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ivite după adoptarea ei, nu şi situaţiilor anterioare. Altfel spus, trecutul scapă legii civile noi. Art. 15 alin. 2 din Constituţie instituie acest principiu precizând că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile” în vreme ce art. 1 din Codul civil glăsuieşte că „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite imediat după intrarea ei în vigoare.

Acest principiu porneşte de la două premize: a) Dacă legea nu se aplică pentru trecut, atunci ea trebuie aplicată

pentru viitor de îndată. b) Regula de interpretare prevăzută de art. 978 Cod civil instituie

obligativitatea ca atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea să se interpretează în sensul ce poate avea efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul. Or legea civilă îşi produce efectele numai prin aplicarea ei imediată. Excepţiile de la cele două principii Retroactivitatea legii civile noi presupune aplicarea legii civile noi la situaţii juridice anterioare adoptării ei. Aceasta însă numai dacă este consacrată expres în legea civilă nouă. Această excepţie, ca oricare excepţie, nu se prezumă, ea trebuie să rezulte dintr-o dispoziţie expresă. Ultraactivitatea legii civile vechi (supravieţuirea) presupune aplicarea încă un timp a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o lege nouă. Fiind o situaţie de excepţie, şi ea trebuie să fie expres prevăzută de lege.

21

În practică, s-a pus problema determinării legii aplicabile unei situaţii juridice concrete, cu respectarea principiilor de mai sus. O rezolvare este cea dată de regula tempus regit actum, potrivit căreia o situaţie juridică produce acele efecte ce sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei. 2.2.2. Aplicarea legii civile în spaţiu Aplicarea legii civile în spaţiu, ca ipostază a aplicării legii civile, trebuie privită sub două aspecte: - unul intern, care vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil de cetăţenie română pe teritoriul României; - unul internaţional, care vizează ipoteza raporturilor juridice civile cu element de extraneitate (cetăţenia, locul încheierii actului etc.) aşa cum sunt ele reglementate de Legea 105/1992 cu privire la raporturile juridice de drept internaţional privat. Raporturilor civile interne le sunt aplicabile reglementările naţionale, fie cele emanate de la organele centrale ce sunt aplicabile pe întregul teritoriu, fie cele emanate de la un organ de stat local. Raporturile civile cu element de extraneitate se supun normelor conflictuale de Drept internaţional privat român. Art. 2 din Codul civil reglementa până la abrogarea lui 3 reguli cu caracter de norme conflictuale, preluate de Legea 105/1992 şi anume: - Legea locului situării lucrului, lex rei sitae, potrivit căreia imobilele sunt supuse legii ţării pe teritoriul căreia se află („Numai imobilele aflatoare în cuprinsul teritoriului României sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă de străini”).

- Legea personală sau legea cetăţeniei, lex personalis, lex patriae, potrivit căreia starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei fizice sunt supuse legii cetăţeniei. În privinţa capacităţii persoanei juridice, aceasta este supusă legii naţionalităţii determinată de sediul său. - Legea locului în privinţa formei actului juridic civil. Forma actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie, locus regit actum. Este posibil ca într-un raport juridic de drept internaţional privat, judecătorul român să fie nevoit să aplice legea străină pentru că la această aplicare îl obligă legea română. Făcând insă o astfel de aplicare judecătorul nu se supune legii străine ci legii române care îl obligă să aplice acea lege. 2.2.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile civile se divid în trei categorii:

22

1. Legi civile cu vocaţie generală de aplicare, fiind aplicabile atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (Codul civil, Decr. 31/1954, Decr. 167/1958); 2. Legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice aşa cum este de pildă Codul familiei; 3. Legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice (Legea nr. 15/1990 sau Legea nr. 31/1990). Secţiunea 2.3. Interpretarea legii civile

Prin interpretarea legii civile se înţelege operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin. Din definiţie rezultă cele trei elemente definitorii ale interpretării legii civile: 1) Interpretarea este o etapă a aplicării legii civile. De exemplu la încheierea unui contract se procedează la interpretarea normelor civile aplicabile în materia obligaţiilor părţilor. 2) Conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului voinţei legiuitorului exprimată într-o normă de drept civil; 3) Scopul interpretării este corecta încadrare a diferitelor situaţii juridice în ipoteza normei de drept civil.

Necesitatea interpretării legii civile rezultă din cele ce urmează: a) Oricât de perfectă ar fi o lege, aceasta este depăşită întotdeauna

de dinamica vieţii sociale, apărând situaţii noi. Situaţiile noi trebuie încadrate în normele de drept civil. Pentru încadrarea situaţiilor într-o anumită normă trebuie stabilit înţelesul şi sensul acelei norme.

Din interpretarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil de exemplu s-a născut teoria răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului deoarece, spune textul, „Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat… de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

b) Explicarea formulărilor generale impune stabilirea dacă o situaţie sau alta se încadrează ori nu în ipoteza normei.

De exemplu art. 19 alin. 1 din Decr. 167/1958 precizează că instanţa poate, în cazul în care costată că a fost depăşit cursul prescripţiei din cauze temeinic justificate, să dispună judecarea acţiunii sau executarea silită. Care sunt acele cauze temeinic justificate însă legea nu ne spune. Ele sunt lăsate în grija judecătorilor, care trebuie, prin interpretarea „cauzelor temeinic justificate”, să stabilească dacă o situaţie constituie motiv de repunere în termen.

3) Utilizarea unor termeni sau expresii tehnice care au un sens juridic, altul decât cel din vorbirea obişnuită. Noţiunile de bun gospodar

23

sau de diligenţă de exemplu, au în dreptul civil alt înţeles decât cel de om harnic sau de trăsură,

Clasificarea interpretării legii civile se poate face după trei criterii: 1. În funcţie de forţa interpretării, aceasta poate fi interpretarea

oficială sau obligatorie şi interpretarea neoficială, neobligatorie. 2. În funcţie de rezultatul interpretării, aceasta poate fi interpretare

literală sau declarativă, interpretare extensivă şi interpretare restrictivă. 3. În funcţie de metoda interpretării, avem interpretarea

gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică. Analiza fiecăreia dintre acestea, impune următoarele consideraţiuni:

Interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii. Dacă interpretarea vine de la însuşi organul care a edictat actul normativ, interpretarea se numeşte interpretare oficială autentică. Actul interpretativ se aplică retroactiv deoarece face parte din actul interpretat. Interpretarea oficială autentică are un caracter obligatoriu, ca însuşi actul interpretat. Interpretarea oficială judiciară este cea făcută de instanţa de judecată şi are forţă obligatorie doar în speţă, prin hotărârea judecătorească definitivă intrată în puterea lucrului judecat. Precedentul nu este izvor de drept căci, judecătorul aplică legea civilă, nu o creează.

Interpretarea neoficială este interpretarea ce se dă legii civile în doctrină, ori de către avocat. Ea nu are forţă juridică obligatorie.

Interpretarea literală există atunci când între formularea textului interpretat şi cazurile din practică există concordanţă, nefiind motive nici de a extinde şi nici de a restrânge aplicarea dispoziţiunii. Această interpretare se mai numeşte şi declarativă, întâlnită frecvent în practică atunci când se afirmă că o anumită conduită a fost „în litera legii”! Astfel de pildă, art. 969 Cod civil dispune: „Convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante”.

Interpretarea extensivă se impune atunci când între formularea textului şi cazurile din practică nu există concordanţă în sensul că textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera sa, ci în spiritul său. Un exemplu în acest sens îl constituie cel al comorienţilor. Potrivit art. 25 din Decr. nr. 31/1954 „În cazul când mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Dacă însă au murit în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite? Practica judiciară a adoptat răspunsul pozitiv pornind de la situaţia

24

persoanelor decedate în cursul unui naufragiu, atâta vreme cât unele au murit înecaţi pe nava scufundată, iar alţii încercând să ajungă înot la mal.

Interpretarea restrictivă este necesară atunci când între formularea unui text şi cazurile de aplicare practică există neconcordanţă în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele care se pot încadra în text. De exemplu art. 53 din L 15/1990 se referă la terenurile ce rămân în proprietatea statului. „Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor şi Industriei”. Actele de decizie însă pot fi de dispoziţie sau de administrare. Cu siguranţă, textul se referă numai la actele de dispoziţie, nu şi la cele de administrare. Acceptând contrariul, ar însemna ca ministerele enunţate de text să se suprapună conducerii tuturor regiilor şi societăţilor comerciale în privinţa administrării bunurilor proprietate de stat. Această interpretare este restrictivă.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de semantica termenilor utilizaţi în textul interpretat, ca şi de semnele de punctuaţie. De pildă art. 13 din Decr. 31/1954 stabileşte că „Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală”. Din interpretarea gramaticală rezultă că persoana nu poate avea decât un singur domiciliu. Folosirea conjuncţiei adversative „sau” în loc de cea copulativă ”şi” impune soluţia prin interpretarea gramaticală.

Interpretarea sistematică presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ. Interpretarea sistematică este întâlnită în determinarea domeniului de aplicare a unei norme, plecând de la calificarea ei ca normă generală sau specială. În această interpretare există două reguli:

norma generală nu derogă de la norma specială „generalia specialibus non derogant”;

norma specială derogă de la cea generală „specialia generalibus derogant”.

Un exemplu de interpretare sistematică îl poate constitui art. 8 alin. 3 din

Decr. 31/1954 care prevede că „Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitate deplină de exerciţiu ”.

25

Dar cum se poate căsători un minor? Din altă dispoziţie a legii înţelegem sensul acestei dispoziţii, şi anume art. 4 din Codul familiei: „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit 18 ani, iar femeia 16 ani.

Cu toate acestea, pentru motive temeinice, prevede acelaşi text, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.

Altfel spus, deşi femeia care a împlinit 16 ani este încă o persoană minoră, ea se poate căsători prin interpretarea sistematică a textului sus menţionat.

Interpretarea teleologică presupune stabilirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor. Exemplele cele mai sugestive le constituie preambulurile celor mai multe acte normative care stabilesc cu exactitate intenţia generală alegiuitorului, aşa cum ar fi: dezvoltarea economiei de piaţă, descentralizarea administrativă, compensarea pierderii terenurilor cu ocazia cooperativizării etc.

Interpretarea logică a legii civile Interpretarea logică înseamnă lămurirea sensului normei pe baza legilor logicii formale, a raţionamentelor logice inductive şi deductive. Interpretarea logică s-a bucurat de o însemnătate deosebită în dreptul roman, ceea ce a condus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare exprimate în cunoscute şi întrebuinţate adagii. În doctrină şi în practică se reţin 3 reguli de interpretare logică şi anume: a) Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare „exceptio est strictissimae interpretationes”. Legea specială derogă de la legea generală aşa cum s-a văzut la interpretarea sistematică. b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Unei formulări generale a legii îi corespunde o aplicare generală, fără introducerea de distincţii pe care legea nu le conţine. De exemplu art. 14 alin. 1 D 31/1954 care prevede că „Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic”. Textul nu distinge între minorii sub, sau între 14 ani şi 18 ani, ceea ce înseamnă că nici interpretarea textului nu trebuie să o facă. c) Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Această regulă este exprimată de pildă de art. 908 la care ne-am referit când am vorbit despre aplicarea de îndată a legii civile noi.

26

De multe ori interpretarea înseamnă utilizarea în practică a unor principii, general recunoscute şi apreciate ca şi „formule” pe care practicianul le pune în aplicare de cele mai multe ori. Astfel de formule, numite „argumente de interpretare logică” sunt următoarele:

Argumentul „per a contrario”, este cel potrivit căruia, atunci când se

afirmă ceva, se neagă contrariul. De exemplu, art 477 C. civ. precizează că averile vacante sunt ale domeniului public. „per a contrario” dacă există succesori, acestora li se cuvine moştenirea. Art. 5 din Codul civil prevede că „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. „Per a contrario”, se poate deroga de la dispoziţii ce nu interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Această aserţiune trebuie completată şi cu ideea că nu tot ce nu este interzis expres, este permis!

b) Argumentul „a fortiori” (cu atât mai mult) Potrivit acestuia, se poate extinde aplicarea unei norme la un caz

nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc şi mai evident în cazul dat. De pildă, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin uzucapiune. A fortiori, prin uzucapiune poate fi dobândit şi un dezmembrământ aşa cum ar fi dreptul de uzufruct sau superficie. Pe acest principiu se bazează şi maxima „qui potest plus, potest minus” (cine poate mai mult poate şi mai puţin). De exemplu, dacă pentru o acţiune în pretenţii taxa judiciară de timbru este de 100.000 lei, plata sumei de 150.000 lei satisface pe deplin cerinţa timbrajului deoarece „qui potest plus, potest minus”.

c) Argumentul de analogie „ubi eadem et ratio, eadem lex esse debet”, altfel spus, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, sau la aceeaşi situaţie, aceeaşi soluţie. Judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că nu există prevedere legală, căci găsind raţiunea legii, poate găsi soluţia legală. Art. 3 din C. civ. prevede că „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.

a) Argumentul reducerii la absurd „reductio ad absurdum” Potrivit acestui raţionament numai o singură soluţie este admisibilă,

respingând ca absurd raţionamentul contrar. De exemplu, dacă ziua de Crăciun este întotdeauna la 25 decembrie, este absurd a se susţine că tranzacţia încheiată la data de 1 martie 1998.

CAPITOLUL III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

27

Secţiunea 3.1. Noţiune, caractere şi structură

3.1.1. Definiţie

Raportul juridic în genere, este o relaţie socială reglementată de norma de

drept. Raportul juridic civil este şi el însă un raport juridic, deci definiţia

lui poate fi formulată ca fiind o relaţie socială patrimonială ori nepatrimonială reglementată de norma de drept civil.

Prin definiţie, raportul juridic civil implică două condiţii esenţiale si anume:

- reglementarea unei relaţii sociale prin norme de drept civil deoarece nu orice relaţie socială patrimonială este un raport juridic civil.

- relaţia reglementată de dreptul civil trebuie să fie o relaţie socială 3.1.2. Caracterele raportului juridic civil

a) Raportul juridic civil are un caracter social, întrucât este o

relaţie între oameni, reglementată de norma de drept, care este una socială deoarece ce se adresează conduitei oamenilor. Chiar dacă se referă spre exemplu la bunuri, norma are în vedere conduita oamenilor care-şi pot sau nu apropia bunurile.

b) Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în primul rând prin aceea că voinţa de stat exprimată prin norma juridică s-a transmis relaţiei sociale reglementate prin norma juridică.

De altfel, acest aspect este comun tuturor raporturilor periodice. Specific dreptului civil este însă, că sunt şi raporturi ce izvorăsc din

actele sau faptele juridice civile. Ori, actul juridic este o manifestare de voinţă în scopul de a se produce efecte juridice.

Prin urmare, raportul juridic civil este guvernat pe lângă norma de drept civil şi de voinţa părţilor exprimată prin acte juridice civile.

Această categorie de raporturi juridice îmbracă un caracter dublu voliţional, deoarece nu este suficientă doar voinţa legiuitorului pentru a se naşte raporturi juridice, ea trebuie să fie complinită şi de voinţa persoanelor ca subiecte ale dreptului civil pentru a lua naştere un raport juridic civil. c) Raportul juridic civil este caracterizat de poziţia de egalitate juridică a părţilor.

Egalitatea juridică a părţilor este atât o metodă de reglementare în dreptul civil, dar reprezintă şi o caracteristică proprie raportului juridic civil.

28

Egalitatea părţilor are în vedere poziţia de nesubordonare a uneia dintre părţi faţă de cealaltă. Părţile la rândul lor sunt egale în faţa legii, ceea ce constituie un principiu al dreptului civil.

Secţiunea 3.2. Structura raportului juridic civil

Elementele structurale ale raportului juridic civil sunt trei, şi anume: Părţile sau subiectele, care sunt persoanele fizice sau juridice titulare de

drepturi şi obligaţii civile. Conţinutul raportului juridic civil, dat de totalitatea drepturilor

subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile şi inacţiunile la

care părţile sunt îndrituite ori pe care acestea sunt ţinute a le respecta. Toate aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ, fiind de

neconceput raportul juridic civil în lipsa oricăreia din cele trei elemente.

Secţiunea 3.3. Părţile raportului juridic civil 3.3.1. Definiţie Tratarea din această parte a cursului este foarte sumară, urmărind

doar înţelegerea unor noţiuni generale necesare studiului raportului juridic civil precum şi a altor părţi ale introducerii în studiul dreptului civil.

Expunerea detaliată a subiectelor dreptului civil, urmează a se face spre finele acestui curs.

Părţile raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice

Deci, ce se înţelege în primul rând prin persoane fizice? Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul ca

titular de drepturi şi obligaţii civile. Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un

colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.

Care sunt însă acele condiţii cerute de lege? Acestea sunt: organizarea proprie; patrimoniu distinct; un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti.

În lumina celor precizate mai sus, poate fi formulată definiţia generală a subiectului de drept civil după cum urmează:

Prin subiect de drept civil se înţelege acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective şi obligaţii civile.

29

3.3.1.1. Clasificarea subiectelor raportului juridic civil Clasificarea subiectelor raportului juridic civil poate fi făcută potrivit următoarelor criterii după cum urmează:

Persoanele fizice: 1) După criteriul vârstei, acestea pot fi:

- minori sub 14 ani, lipsiţi de capacitatea de exerciţiu; - minori între 14 şi 18 ani cu capacitatea de exerciţiu restrânsă; - majori, având delina capacitate de exerciţiu. 2) După criteriul cetăţeniei, ele pot fi: - cetăteni români; - cetăţeni străini, apatrizi sau persoane cu dublă cetăţenie. Persoanele juridice: 1) după criteriul naturii capitalului, ele pot fi: - persoane particulare (private); - persoane juridice cooperatiste sau obşteşti;

- persoane juriedice mixte; - persoane juridice de stat. 2) după criteriul naţionalităţii, persoanele juridice pot fi: - persoane juridice de naţionalitate română; - persoane juridice de altă naţionalitate (străine) 3) după criteriul scopului social avem: - persoane juridice cu scop patrimonial; - persoane juridice non profit, cu scop nepatrimonial 3.3.1.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil Determinarea subiectelor raportului juridic civil, presupune cunoaşterea în concret a părţilor. Această cunoaştere diferă în funcţie de conţinutul raportului juridic civil ce poate fi format din drepturi absolute sau relative (opozabile tuturor sau numai celeilalte părţi). În cazul drepturilor absolute, nu este cunoscut decât subiectul dreptului absolut, activ, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil. De exemplu în materia proprietăţii, este cunoscut doar titularul dreptului de proprietate asupra unui bun. Subiectul pasiv este format din toţi cei obligaţi a respecta proprietatea, ceea ce înseamnă că subiectul pasiv este nedeterminat. Din contră, în cazul drepturilor relative, sunt determinate atât subiectul activ (creditorul obligaţiei) cât şi cel pasiv (debitorul obligaţiei). În cazul contractului de donaţie determinaţi sunt atât donatarul cât şi donatorul.

30

Dacă unui drept absolut i se aduce atingere printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, în cadrul raportului obligaţional sunt determinaţi atât creditorul cât şi debitorul obligaţiei de despăgubire. 3.3.1.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil Majoritatea raporturilor juridice civile sunt relaţii sociale stabilite între o persoană ca subiect activ şi o altă persoană ca şi subiect pasiv. În practică există însă şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane ca subiecte active sau pasive. Astfel: 1. În raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv (nedeterminat) este format din toţi cei ţinuţi să respecte proprietatea deci o pluralitate pasivă. Subiect activ poate fi o persoană (proprietatea exclusivă) sau mai multe persoane aşa cum este cazul în privinţa proprietăţii comune (pluralitatea activă în cazulproprietăţii comune numită şi coproprietate). Proprietatea comună se înfăţişează în trei ipostaze după cum urmează: Coproprietatea (proprietatea comună pe cote părţi) când mai multe persoane deţin în proprietate un bun determinat ori mai multe. Fiecare coproprietar cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are o parte determinată din bun. Indiviziunea, atunci când mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri nedeterminate (o universalitate) ori un bun, caz în care fiecare cunoaşte cota ideală dar nu are un anumit sau anumite bunuri pe care să le deţină în exclusivitate. Devălmăşia este cazul soţilor care deţin bunurile comune, dar nici unul nu cunoaşte întinderea dreptului său, aceasta fiind determinată prin lege, ambii stăpânind în fapt toate bunurile. Starea de pluralitate activă încetează prin partaj sau ieşire din indiviziune. 2. În raporturile nepatrimoniale, decurgând din drepturile de creaţie intelectuală, pluralitatea îmbracă forma coautoratului (şi în penal există coautorat dar se referă la comiterea unei infracţiuni de către două persoane). 3. În raporturile obligaţionale, pluralitatea poate fi:

- activă, atunci când sunt mai mulţi creditori; - pasivă, când sunt mai mulţi debitori; - mixtă – când sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. Regula în raporturile obligaţionale, o reprezintă divizibilitatea, în

sensul că în principiu, obligaţiile civile sunt conjuncte.

31

De exemplu când sunt mai mulţi creditori, fiecare poate pretinde de la debitor doar cota sa. Dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut pentru partea sa din datoria comună. Regula fiind divizibilitatea, ea nu trebuie să fie prevăzută expres, subînţelegându-se. De la această regulă, există două excepţii, şi anume:

solidaritatea (activă sau pasivă); indivizibilitatea – doar pasivă;

Solidaritatea activă, presupune că oricare dintre creditori este în drept să ceară întreaga datorie de la debitor. Debitorul se eliberează faţă de toţi creditorii solidari.

Solidaritatea pasivă presupune că oricare dintre codebitori poate fi obligat la plata întregii datorii. În acest caz, se stinge datoria şi încetează solidaritatea. Codebitorul solidar care e plătit, are însă deschisă o acţiune în regres contra celorlalţi codebitori.

3.3.1.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic Schimbarea subiectelor raportului juridic trebuie privită şi

analizată nuanţat. În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, nu este

posibilă schimbarea, nici a subiectului activ, întrucât drepturile personale sunt inalienabile, şi nici a celor pasive, alcătuite din totalitatea persoanelor ţinute a respecta dreptul personal.

În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale, schimbarea este posibilă, în funcţie de natura raportului, real sau obligaţional.

În materia raporturilor reale, este posibilă schimbarea subiectului activ, spre exemplu: A îi vinde lui B proprietatea sa. Subiectele pasive nu se schimbă, rămân aceleaşi ca în cazul drepturilor nepatrimoniale.

În materia drepturilor de creanţă, este posibilă schimbarea atât a subiectului activ (cesiunea de creanţă, subrogaţia prin schimbarea de creditori, novaţia prin schimbarea de creditori), cât şi a subiectului pasiv (delegaţia, poprirea). 3.3.1.5. Capacitatea civilă

Capacitatea juridică a unei persoane înseamnă aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii.

Capacitatea juridică civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile.

În structura capacităţii juridice civile intră două elemente, capacitate de exerciţiu şi capacitate de folosinţă.

Aceste elemente sunt distincte, atunci când este vorba despre persoane fizice sau juridice.

Capacitatea civilă a persoanelor fizice. Fără a face precizările ce se impun,

32

deoarece ele vor face obiectul unor dezvoltări ulterioere, se impune a menţiona că trebuie distins între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile, aşa cum este definită de art. 5 alin.2 din Decretul 31/1954.

Începutul şi sfârşitul acesteia sunt delimitate de art.7 din Decretul 31/1954:

„Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.”

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice, definiţie consacrată de art.5 alin.3 din Decretul 31/1954.

Sunt lipsite, potrivit art.11 de capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie.

Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali.

Potrivit art. 9 din Decretul 31/1954 „minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă.

Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui.”

Capacitate de exerciţiu deplină începe de la vârsta când persoana devine majoră.

Persoana devine majora la 18 ani, potrivit art. 8 Decretul 31/1954. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta deplina

capacitate de exerciţiu. Capacitatea civilă a persoanei juridice. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea

subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Potrivit art.33 din Decr. 31/1954, capacitatea de folosinţă se

dobândeşte de la data înregistrării în registrul comerţului, sau la o dată ulterioară.

Art. 34 prevede că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Acest text consacră principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a a-şi exercita dreptul şi de a-şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Actele făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

33

Secţiunea 3.4. Conţinutul raportului juridic civil

3.4.1. Dreptul subiectiv civil

În structura raportului juridic civil, conţinutul este definit ca fiind alcătuit din totalitatea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.

Din această formulare rezultă două aspecte: 1. Conţinutul raportului juridic civil are două elemente: drepturile civile subiective şi obligaţii civile. 2. Oricărui drept civil subiectiv îi corespunde o obligaţie civilă. În doctrină au fost formulate mai multe definiţii ale drepturilor civile subiective. Definiţia pe care o propune prof. Gh. Beleiu, este în opinia noastră

cea mai cuprinzătoare şi totodată completă. Enunţul ei este următorul: „Dreptul civil subiectiv este posibilitatea

recunoscută de legea civilă subiectului activ (persoană fizică sau persoană juridică) în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare,(să dea, să facă ori să nu facă ceva), de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului.”

Din definiţie, rezultă elementele definitorii ale dreptului civil subiectiv:

dreptul civil subiectiv este o posibilitate recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică sau persoană juridică.

În temeiul acestei posibilităţi, subiectul activ: 1) poate avea el însuşi o

anumită conduită sau 2) poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv (să dea, să facă sau să nu facă ceva) ori 3) poate apela la concursul forţei de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său subiectiv. Clasificarea drepturilor subiective civile este o operă pe cât de vastă pe atât de complexă, astfel încât şi precizările referitoare la fiecare dintre speciile acestei categorii juridice se impun în cele ce urmează. În funcţie de criteriile generale de mai jos, drepturile subiective civile pot fi: 1. După opozabilitatea lor, ele pot fi drepturi absolute şi drepturi relative 2. În funcţie de natura dreptului, avem: drepturi patrimoniale (la rândul lor drepturi de creanţă sau drepturi reale) şi drepturi nepatrimoniale (care pot fi drepturi ce privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturi ce privesc identificarea persoanei şi dreoturi decurgând din creaţia intelectuală)

34

3. După corelaţia dintre ele, pot fi drepturi subiective principale sau accesorii. 4. În funcţie de gradul de certitudine conferit titularului lor, ele pot fi drepturi subiective pure şi simple sau afectate de modalităţi Analiza in detaliu a fiecărei categorii ne prilejuieşte următoarele observaţii asupra fiecăruia dintre ele:

Drepturile subiective civile absolute şi relative Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia

titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a-l realiza. Exemplul cel mai concludent îl constituie drepturile personale nepatrimoniale şi cele reale pentru al căror exerciţiu nu este necesară nici măcar cunoaşterea subiectelor pasive, întotdeauna nedeterminate.

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul său poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu poate fi realizat. De pildă dreptul de creanţă nu poate fi realizat decât în raport cu persoana debitorului, întotdeauna cunoscută.

Caracteristicile comparative ale acestor două categorii sunt următoarele:

D r e p t u l a b s o l u t: 1. Are cunoscut numai titularul său. Titularul obligaţiei corelative

nu este cunoscut.

2. Îi corespunde o obligaţie generală şi negativă de a nu i se aduce atingere.

3. Este opozabil tuturor, „Erga Omnes”. D r e p t u l r e l a t i v : 1. Sunt cunoscuţi atât titularul subiect activ, cât şi subiectul pasiv. 2. Îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect a da, a face, pe care o

are un subiect pasiv determinat. 3. Este opozabil numai subiectului pasiv, determinat. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale Patrimonial este dreptul subiectiv civil ce poate fi exprimat

băneşte, aşa cum sunt drepturile reale sau cele de creanţă. Nepatrimonial este acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi

exprimat în bani, aşa cum este de pildă dreptul persoanei de a fi identificată prin nume şi prenume.

Drepturile patrimoniale pot la rândul lor fi:

35

Drepturi reale jus in re sunt acele drepturi în virtutea cărora titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.

Drepturi de creanţă – jus in personam, sunt acele drepturi subiective civile patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, creditorul, poate pretinde subiectului pasiv, debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Între cele două categorii de drepturi patrimoniale există următoarele asemănări şi deosebiri:

A s e m ă n ă r i 1. Ambele sunt patrimoniale; 2. Ambele au cunoscuţi titularii, ca subiecte active. D e o s e b i r i 1. Sub aspectul subiectului pasiv: - în cazul drepturilor reale nu este cunoscut; - în cazul drepturilor de creanţă este cunoscut. 2. Sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: - dreptului real îi corespunde o obligaţie generală de a nu face

„non facere” adică de abţinere; - dreptului de creanţă îi poate corespunde o obligaţie personală de a

da, a face sau a nu face ceva. 3. Sub aspectul numărului lor: - drepturile reale sunt limitate; - drepturile de creanţă sunt nelimitate. 4. Sub aspectul executării lor: - drepturile reale sunt însoţite de prerogativele urmăririi şi a

preferinţei (un creditor ipotecar poate urmări imobilul ipotecat şi să fie desdăunat cu preferinţă înaintea oricărui alt creditor). Drepturile nepatrimoniale sau personale sunt următoarele drepturi subiective civile, clasificate astfel:

- Drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la onoare, cinste, demnitate, viaţă, sănătate).

- Drepturi care privesc identificarea persoanei, respectiv persoană fizică prin nume, pseudonim sau domiciliu şi persoană juridică prin denumire şi sediu.

- Drepturi decurgând din creaţia intelectuală, din opera literară sau ştiinţifică.

Drepturile subiective civile principale şi accesorii Principale sunt acele drepturi subiective civile a căror existenţă nu

este depinzătoare de un alt drept, fiind de sine stătătoare. Accesorii sunt acele drepturi subiective civile a căror existenţă este

legată de un soarta juridică a unui alt drept subiectiv civil.

36

În consecinţă, dreptul accesoriu depinde întotdeauna de un drept subiectiv principal, potrivit cunoscutului adagiu „accesorium sequitur principale”.

Drepturile nepatrimoniale sunt toate drepturile principale. Faţă de dreptul de creanţă care are un caracter principal, dobânda aferentă acestuia sau clauza penală au un caracter accesoriu.

În materia drepturilor reale facem următoarele distincţii între drepturile subiective principale şi accesorii:

Drepturile reale principale sunt următoarele: a. Dreptul de proprietate, într-una din următoarele forme:

• proprietate privată sau particulară a persoanei fizice; • proprietate a persoanei juridice cooperatiste sau obşteşti; • proprietate a persoanei juridice mixte, art.35 alin.1 Legea

31/1990; • dreptul de proprietate de stat;

b. Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate care pot fi dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, superficie sau servitute.

c. Dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat (fostul drept de administrare operativă directă).

d. Dreptul de folosinţă al cetăţenilor asupra terenurilor proprietate de stat pe care şi-au construit locuinţe.

e. Dreptul de folosinţă asupra unor terenuri de stat atribuite persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti.

f. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 48 din Legea 18/1991 (al coproprietarilor şi vecinilor).

Drepturi reale accesorii sunt: Dreptul de ipotecă (garanţie reală imobiliară); Dreptul de gaj (garanţie reală mobiliară); Privilegiile; Dreptul de retenţie.

Drepturi subiective civile principale pure şi simple şi drepturi

subiective afectate de modalităţi Este pur şi simplu acel drept subiectiv civil, a cărui realizare nu

depinde de o condiţie, cauză sau termen viitor. Un astfel de drept este de exemplu cel de proprietate dobândit de cumpărător prin efectul vânzării.

Este afectat de modalităţi, acel drept subiectiv civil a cărui existenţă ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare certă ori incertă. Un asemenea drept este dreptul de proprietate dobândit de exemplu prin efectul unei vânzări sub condiţie rezolutorie.

37

3.4.1.1. Recunoaşterea, ocrotirea şi exerciţiul dreptului subiectiv civil

Recunoaşterea dreptului subiectiv civil poate fi globală sau generală şi specială.

Recunoaşterea dreptului subiectiv civil în general, este realizată pentru

persoanele fizice de către art.1 din Decretul 31/1954 iar pentru persoane juridice de către art. 2 din acelaşi decret.

Potrivit art.1, „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc potrivit legii...”.

Potrivit art.2, „Drepturile civile pe care le au ca persoane juridice organizaţiile..., precum organele de stat şi celelalte instituţii de stat, sunt recunoscute...”

Recunoaşterea specială a dreptului subiectiv civil este realizată de diferitele izvoare ale dreptului civil pe categorii ori specii de asemenea drepturi.

De exemplu: • Codul civil recunoaşte majoritatea drepturilor civile

patrimoniale; • Decretul 31/1954 stabileşte atributele de identificare ale

persoanelor fizice, denumire, sediu pentru persoane juridice. • Constituţia consacră drepturile fundamentale ale cetăţenilor

care pot fi şi drepturi civile subiective. Ocrotirea dreptului subiectiv civil este unul din principiile

fundamentale ale dreptului civil, consacrat de art.3 alin.1 din Decretul 31/1954, potrivit căruia „Drepturile civile sunt ocrotite de lege”.

Ocrotirea în concret a drepturilor subiective civile se realizează prin mijloace de drept procesual civil.

În cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul său poate chema în judecată persoana răspunzătoare de ştirbirea dreptului său.

3.4.1.2. Principiile exercitării dreptului subiectiv civil În dreptul civil, principiul general este că dreptul subiectiv civil nu

trebuie exercitat obligatoriu, aceasta fiind doar o facultate a titularului. Exercitarea dreptului subiectiv civil, dacă este o facultate, înseamnă că gradual, poate avea o anumită măsură (mai mult sau mai puţin), în funcţie de care sunt delimitate principiile exercitării:

a. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul lui economic şi social;

b. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei;

38

c. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă. Art. 970 alin. 1 din C. civ. formulează acest principiu în următorii termeni: „Convenţiile trebuie exercitate cu bună credinţă ”;

d. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale. Dacă un drept subiectiv civil este exercitat cu respectarea acestor

principii, îşi are finalitate regula că ”cine-şi exercită dreptul său, nu vatămă pe nimeni” – „qui suo jure utitur, nemo laedet„.

3.4.1.3. Abuzul de drept Prin abuzul de drept se înţelege exercitarea unui dreptul subiectiv

civil cu încălcarea principiilor exercitării sale. Altfel spus abuzul de drept presupune una dintre următoarele

ipoteze: - nesocotirea scopului economic pentru care a fost recunoscut

dreptul; - nesocotirea legii şi moralei în exercitarea dreptului subiectiv civil; - exercitarea dreptului subiectiv civil cu rea credinţă; - exercitarea dreptului subiectiv civil cu depăşirea limitelor sale. Sancţiunea abuzului de drept, este refuzul concursului forţei

coercitive a statului de a-l ocroti. Dacă-l invocă reclamantul instanţa va respinge cererea iar dacă-l

invocă pârâtul va respinge apărarea sa. Dacă abuzul se concretizează printr-o faptă ilicită, nu se mai pune

problema sancţionării acestuia, făptuitorul urmând a fi tras la răspundere pentru delictul comis în temeiul art. 998 din C. civ.

3.4.2. Obligaţia civilă Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului

juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

Expresia, este primitoare de trei înţelesuri: - îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face ori a nu face ceva,

care este şi sensul definiţiei; - raport obligaţional în care subiectul activ (creditorul) pretinde

subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă ori să nu facă ceva; - înscris constatator al unei creanţe (obligaţiunea C.E.C.). 3.4.2.1. Clasificarea obligaţiilor civile

39

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a se exclude unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi obligaţie. Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt

următoarele :

A.după izvorul obligaţiei; B.după obiectul obligaţiei; C.după sancţiunea obligaţiei; D.după opozabilitatea obligaţiei; E.după structura obligaţiei.

A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice din fapte juridice “stricto senso” şi din lege. Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii, fac parte contractele şi actele juridice unilaterale. La rândul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor juridice ilicite se înscriu delictele şi quasi-delictele civile.

B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare şi anume :

Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive ( a da , a face) şi obligaţii negative (a nu face);

După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace. Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia

antreprenorului de a executa o anumită lucrare, în vreme ce obligaţia de

diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a depune toată

priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării

de sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii

asistate.

C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie gradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii se bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce altele se bucură mai puţin sau chiar deloc. Observăm deci că în funcţie de sancţiunea de ordin statal care le însoţeşte obligaţiile, nu se înfăţişează identic în toate cazurile.

40

Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte, obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.

Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de sancţiune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere a statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării de bună voie.

Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură integral de sancţiunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silită, odată executate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea prestaţiilor, căci potrivit art. 1092 Cod civil “repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bună voie”. Spre exemplu, cazul debitorului care executându-şi prestaţia după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că dreptul la acţiune al creditorului s-ar fi prescris.

Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice sancţiune juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa

de constrângere a statului. Spre exemplu, norma instituită de art. 2 din C.

fam. potrivit căreia, membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia

sprijin moral şi material.

D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.

• Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii regulilor comune drepturilor relative şi care se bazează pe principiul relativităţii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest).

• Sunt reale, ( propter rem), acele obligaţii care apar ca accesoriu al

unui drept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obligaţi să conserve calităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare.

Sunt opozabile terţilor, (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât de la posesorul actual al bunului. Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune locatorul are obligaţia de a-i asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1411 Cod civil).

41

Odată înstrăinat lucrul, noul dobânditor al dreptului de proprietate este obligat să respecte dreptul de folosinţă al locatarului; cu toate că el nu a fost parte în contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător, obligaţiile acestuia referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile. Principiul rezultă din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit cărora “dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare…”. E.În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri: 1. Pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi (termen sau condiţie), ele presupunând un singur debitor şi un singur creditor; 2. Obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, fie mai multe obiecte; 3. Obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).

Secţiunea 3.5. Obiectul raportului juridic civil

3.5.1. Definiţie, noţiuni generale Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea la care

este îndreptăţit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv, mai pe scurt, conduita părţilor.

Între conţinutul şi obiectul `raportului juridic civil există o strânsă independenţă, fără ca acestea să se confunde între ele. Prin conţinut se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor, deci posibilităţile juridice ale unor acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare în vreme ce prin obiect se înţeleg însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde şi pe care subiectul pasiv este obligat a le săvârşi sau a se abţine de a le săvârşi.

Aşa cum am precizat mai sus, alături de subiecte şi de conţinut, obiectul raportului juridic face parte dintre elementele raportului juridic civil.

În majoritatea cazurilor părţile se referă la lucrurile din lumea exterioară de care îşi leagă conduita (a da, a face, etc.).

Lucrurile sau bunurile nu pot fi însă incluse în structura raportului juridic civil întrucât acesta are o natură socială aşa încât ar fi de neconceput relaţia dintre o persoană şi un lucru. Lucrul sau bunul nu este decât obiectul la care se referă raportul juridic, adică un element exterior al acestuia. Acţiunile ori abstenţiunile ce alcătuiesc obiectul raportului juridic civil se referă uneori la lucruri, fără ca ele să intre în structura raportului juridic ele fiind în afara acestuia.

Cu toate acestea se foloseşte şi exprimarea potrivit căreia obiect al unui raport juridic îl constituie un bun, ori nişte bunuri.

42

Bunul, într-o astfel de accepţiune este considerat ca şi obiect derivat al raportului juridic civil, motiv pentru care se justifică şi studiul atent al acestei noţiuni.

3.5.2. Bunurile 3.5.2.1. Noţiunea de bun Numeroase sunt în legislaţia civilă textele care se referă la bunuri

ori lucruri. Astfel, art. 480 C. civ. referindu-se la proprietate, fface trimitere la “un lucru”, iar art. 963 din acelaşi cod precizează că “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract”.

Doctrina însă nu face nici o deosebire între bun şi lucru. Definind noţiunea, vom spune că prin bun se înţelege o valoare

economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului, ce este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial.

Din definiţie, rezultă că două sunt condiţiile impuse de dreptul civil pentru prefigurarea noţiunii de bun şi anume:

1) Valoarea economică. 2) Susceptibilitatea de apropiaţiune (însuşire). Raportul dintre patrimoniu şi bun este un raport dintre întreg şi

parte, întrucât patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce aparţin unei persoane fizice ori juridice.

3.5.2.2. Clasificarea bunurilor Bunurile sunt susceptibile a fi clasificate potrivit următoarelor

criterii; 1. În funcţie de natura lor bunurile pot fi mobile sau imobile; 2. După regimul circulaţiei juridice avem bunuri aflate în circuitul

civil şi bunuri scoase din circuitul civil; 3. După modul de determinare bunurile pot fi certe sau

generice; 4. După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii sunt

bunuri fungibile şi bunuri nefungibile; 5. După cum folosirea implică consumarea substanţei lor,

bunurile pot fi consumptibile sau necomsumptibile; 6. După cum sunt sau nu, producătoare de fructe ele se clasifică în

bunuri frugifere sau nefrugifere; 7. După cum pot fi împărţite fără a-şi schimba destinaţia avem

bunuri divizibile şi bunuri indivizibile; 8. După corelaţia dintre ele sunt bunuri principale şi bunuri

accesorii;

43

9. După modul de percepere bunurile pot fi corporale sau incorporale;

10. După cum sunt sau nu supuse executării silite sunt bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile;

Analiza fiecăreia dintre categoriile de bunuri menţionate în această clasificare impune următoarele observaţii.

1. Bunuri mobile şi bunuri imobile a) Categoriile de bunuri mobile, sunt următoarele trei: - mobile prin natura lor, care potrivit art. 473 C. civ., “sunt...

corpurile care se pot muta dintr-un loc în altul, atât cele care se mişcă de sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină”.

- mobile prin determinarea legii, sunt conform art. 474 C. civ. obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare (adică bunuri mobile prin natura lor) acţiunile sau interesele în companii de finanţe, comerţ sau industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile.

- mobile prin anticipaţie, neprevăzute de codul civil, ele sunt o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei. Sunt acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. Aşa sunt de pildă fructele şi recoltele neculese, dar vândute printr-un act juridic.

b) Categorii de bunuri imobile - Imobile prin natura lor, aşa cum sunt ele precizate de codul civil

în următoarele texte: Art. 463 C.civ. se referă la fondurile de pământ şi clădirile despre

care precizează că sunt imobile prin natura lor; Art. 464 C.civ. face trimitere la morile de vânt sau de apă aşezate

pe stâlpi; Art. 465 C.civ. menţionează recoltele care se ţin de rădăcini şi

fructele de pe arbori, neculese încă. - Imobile prin obiectul la care se aplică sunt bunurile la care se

referă următoarele texte din Codul civil: Art. 471 C.civ. precizează că sunt imobile prin obiectul la care se

aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile ce tind a revendica un imobil.

- Imobile prin destinaţie Art. 468 C.civ. vorbeşte despre obiectele ce proprietarul unui fond

a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie. Astfel de bunuri, enumarate cu minuţiozitate de text, sunt:

44

animalele afectate la cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbii din porumbărie, iepurii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările şi alambicurile, căzile şi vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, şi în fine, paiele şi gunoaiele.

Art. 469 C.civ. enumeră în aceeaşi categorie lucrurile mobile aşezate perpetuu şi întărite pe fond cu gips sau cu ciment, cum sunt oglinzile unui apartament, tablourile, ornamentele sau statuile.

Art. 470 C.civ. se referă la ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ sau la vreo casă.

Importanţa clasificării În privinţa efectelor posesiei, acestea se produc diferit după cum

bunul posedat este unul mobil sau un imobil. În privinţa imobilelor, efectul posesiei este dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte mobilele, posesia de bună credinţă valorează proprietate, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 1909 alin. 1 din C. civ.

Drepturile reale accesorii diferă şi ele după cum lucrul ce constituie garanţia este un bun mobil sau un imobil. Astfel, ipoteca are ca obiect un imobil în vreme ce gajul are ca obiect un mobil.

Importanţa clasificării operează şi în raporturile de drept internaţional privat:

Norma conflictuală aplicabilă imobilelor are în vedere legea ţării locului unde se află imobilul lex rei sitae.

În privinţa mobilelor operează legea deţinătorului lex personalis. Importante sunt efectele clasificării şi în privinţa normelor de

procedură aplicabile pentru determinarea instanţei competente. În privinţa imobilelor, competenţa teritorială apartine instanţei în a

cărei jurisdicţie se află imobilul. Cât despre mobile, competenţa aparţine instanţei în a cărei rază

teritorială îşi are domiciliul pârâtul deţinător sub orice titlu a lucrului mobil, căci actor sequitor forum rei.

2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul

civil Sunt în circuitul civil, acele bunuri care pot face obiectul actelor

juridice civile, deci bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin astfel de acte.

Art. 963 C.civ., precizează că “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract…”.

45

Regula fiind că majoritatea bunurilor sunt în circuitul civil, excepţia trebuie să fie prevăzută în mod expres de lege.

Categoria bunurilor din circuitul civil se subdivide la rândul ei în două subcategorii şi anume:

a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit. b) bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate condiţionat aşa cum

sunt de pildă armele şi muniţiile supuse în privinţa circulaţiei lor dispoziţiunilor Legii nr. 17/1996, precum şi produsele şi substanţele toxice supuse reglementărilor Decr. nr. 466/1979.

Scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul actelor juridice civile între vii sau pentru cauză de moarte. Astfel de bunuri sunt în primul rând cele enumerate de art. 135 alin. 4 din Constituţie, care nu pot face decât obiect al proprietăţii publice. Bunurile scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile deoarece nu pot forma obiectul unui eventual act juridic de înstrăinare.

Astfel de bunuri sunt enumerate şi de legi ordinare, aşa cum este de pildă cazul reglementat de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar care prevede că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil”.

3. Bunuri certe şi generice Certe, sau individual determinate (res certa), sunt acele bunuri

care potrivit naturii lor sau voinţei exprimate printr-un act juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice.

Generice sau generic determinate (res genera), sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea acestora se face prin cântărire, numărare, măsurare etc.

Importanţa clasificării În privinţa transmiterii unui drept real, momentul transferului

diferă după cum obiectul lui îl constituie un bun generic sau unul cert. (al propr. de ex.)

• în cazul bunurilor certe, momentul transmiterii este cel al acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul.

• în cazul bunurilor generice, momentul transmiterii este cel al numărării, cântăririi şi predării lor.

În ceea ce priveşte suportarea riscului contractului, este important modul de determinare a lucrului:

• în cazul bunurilor certe, dacă bunul piere fortuit înainte de predare, debitorul este liberat de obligaţia predării.

46

• în cazul lucrurilor generice, dacă bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este eliberat de obligaţia predării, potrivit principiului “genera non pereunt”.

Importanţa clasificării în privinţa locului predării bunului Bunul cert trebuie predat în locul în care se găsea la data

contractării, cel generic la domiciliul debitorului, căci plata (obligaţia în speţă) este cherabilă şi nu portabilă potrivit art. 1104 c.civ.

4. Bunuri fungibile şi nefungibile Fungibil este acel bun, care în executarea unei obligaţii poate fi

înlocuit cu altul fără să fie afectată valabilitatea plăţii. Nefungibil, este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în

executarea unei obligaţii, astfel că, debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.

Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun, este dat nu numai de natura lui, ci şi de voinţa părţilor.

De regulă, bunurile generice sunt fungibile, iar cele certe nefungibile.

Importanţa acestei clasificări constă în consecinţele diferite ale executării unei obligaţii având ca obiect un bun fungibil sau nefungibil. Astfel, dacă debitorul datorează creditorului un bun fungibil, plata este valabilă dacă acesta a dat un bun de gen. Dacă, dimpotrivă, obiectul plăţii l-a constituit un bun nefungibil, debitorul nu va face o plată valabilă decât dacă-i remite creditorului bunul pe care îl datorează.

5. Bunuri consumptibile şi bunuri necomsumptibile Consumptibil este acel bun, care nu poate fi folosit în mod obişnuit

fără consumarea substanţei, distrugerea materială încă de la prima întrebuinţare. Astfel de lucruri sunt de pildă alimentele sau combustibilii, care nu pot fi folosite potrivit destinaţiei lor obişnuite fără a li se consuma sau distruge substanţa.

Neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit repetat, fără să fie necesară consumarea substanţei ori distrugerea lui chiar şi după repetate folosiri. Astfel de bunuri sunt de exemplu construcţiile, maşinile sau tereneurile.

Importanţa clarificării, rezidă în materie de uzufruct şi împrumut. Când dreptul de uzufruct este constituit asupra unui bun

neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să-i restituie nudului proprietar chiar acel bun. Dacă însă bunul ce constituie obiectul uzufructului este unul consumptibil (cazul quasiuzufructului reglementat de art. 526 C. civ.), cel ce l-a folosit este ţinut a-i restitui nudului proprietar bunuri în aceeaşi cantitate, calitate, valoare sau preţ ori un bun de acelaşi fel.

Obiectul împrumutului de folosinţă (comodat) este un bun necomsumptibil, pe când al cel al împrumutului de consumaţie (mutuum ) este un bun consumptibil.

47

6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere Frugifer, este acel bun care produce fructe periodic, fără

consumarea substanţei sale. Nefrugifer, este acel bun care nu are însuşirea de a da naştere

periodic la produse ori fructe fără consumarea substanţei lui. Fără a defini în vreunul dintre textele sale noţiunea de „fructe”,

Codul civil consacră în art. 483 clasificarea lor, distingând între fructele naturale, civile şi industriale.

Fructele naturale sunt acelea pe care un bun le dă fără nici-o intervenţie a omului, aşa cum sunt de pildă sporul animalelor, vreascurile sau ciupercile din pădure.

Fructele industriale sunt acele produse obţinute ca urmare muncii oamenilor, aşa cum sunt recoltele produse pe terenul agricol cultivat, fructele din livadă sau obiectele obţiunte din prelucrarea lemnului.

Fructele civile constituie echivalentul în bani subsecvent închirierii sau arendării unor bunuri. Ele sunt potrivit art. 523 C. civ. chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele etc.

Fructele se deosebesc de producte. Productele, sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale, aşa cum ar fi piatra sau nisipul extrase dintr-o carieră. Putem spune deci, că fructele sunt produse de bunurile frugifere, iar productele de cele nefrugifere.

Importanţa clasificării constă în : În materia proprietăţii, în virtutea dreptului său de accesiune

proprietarul dobândeşte potrivit art. 483 C. civ. fructele pe care le produce bunul său.

În materia uzufructului, fructele se cuvin uzufructuarului în vreme ce productele se cuvin nudului proprietar.

În ceea ce priveşte modul de dobândire, se impune distincţia dintre fructele naturale şi industriale, pe de o parte, care se dobândesc prin culegere şi cele civile care se dobândesc prin scurgerea timpului.

7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile Divizibil, este acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe

prin aceasta destinaţia sa economică (o foaie de geam, un val de stofă o căruţă de fân).

Indivizibil, este acel bun care nu poate fi împărţit fără să-şi schimbe destinaţia economică (geamul unei ferestre dacă se sparge, un costum de haine).

Divizibilitatea lucrurilor trebuie privită atât din punct de vedere fizic dar şi juridic. Fizic, doar bunurile corporale pot fi divizate, căci

48

însăşi materia este divizibilă. Divizibilitatea fizică însă impune trei condiţii: a) părţile din care este compus bunul să posede calităţile individuale ale întregului; b) părţile, în urma diviziunii, să rămână proprii pentru destinaţia economică pe care o avea întregul; c) părţile să nu sufere o devalorizare disproporţionată, căci altfel bunul ar fi indivizibil din punct de vedere juridic. Dacă aceste cerinţe nu sunt respectate, atunci bunul, din punct de vedere juridic este indivizibil.

De exemplu, un animal viu este indivizibil, căci părţile lui nu mai posedă calităţile întregului. Carnea obţinută din sacrificarea lui este însă divizibilă.

Importanţa clarificării se regăeşte în materia partajului. În acest caz, se împart în natură bunurile divizibile, cele

indivizibile sunt atribuite unuia dintre copartajanţi cu obligarea lui la plata echivalentului valoric al cotelor celorlalţi copartajanţi.

8. Bunuri principale şi accesorii Principal, este acel bun care poate fi folosit independent, fără a

servi la întrebuinţarea altui bun ( un autoturism sau o vioară). Accesoriu, este acel bun care serveşte la întrebuinţarea unui alt

bun, a cărui soartă juridică o urmează (roata de rezervă a autoturismului sau cutia în care este ţinută o vioară).

Importanţa clarificării, constă în obligaţia debitorului de a preda pe lângă bunul principal (vioara) şi pe cel accesoriu (cutia viorii), potrivit principiului, accesorium sequitur principale.

9. Bunuri corporale şi bunuri incorporale Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor

perceptibil simţurilor omului (o masă, un scaun). Pentru noţiunea de bun corporal este lipsită de importanţă starea de agregare a acestuia, el putând fi în egală măsură un corp solid, lichid sau gazos.

Este incorporală valoarea economică având o existenţă ideală, abstractă, ce nu poate fi percepută decât cu “ochii minţii” (aşa cum este de pildă o datorie sau o creanţă).

Importanţa clasificării prezintă un întreit interes practic. Potrivit art. 1909 C. civ., posesia de bună credinţă valorează titlu

de proprietate numai cu privire la bunurile corporale. Pot fi dobândite prin simplă tradiţiune, numai bunurile corporale. În fine, titlurile de valoare, ce privesc bunuri incorporale, se

transmit în mod diferit, prin tradiţiune (titlurile la purtător), prin cesiune (titlurile nominative) şi prin gir (biletele la ordin).

10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

49

Sesizabil este bunul ce poate forma obiectul executării silite a

debitorului. Insesizabil este bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei

datorii (aşa sunt de pildă mijloacele fixe ale unei societăţi comerciale sau pensia de întreţinere a unui copil minor).

Importanţa clasificării rezidă în faptul că, în ipoteza executării silite a lucrurilor debitorului pentru plata unei datorii, anumite bunuri nu pot fi urmărite, ori pot fi urmărite numai pentru anumite creanţe privilegiate.

Secţiunea 3.6. Izvoarele şi proba raportului juridic civil

concret.

3.6.1. Izvoarele raportului juridic civil concret.

Definiţie. Înţelegem prin izvoare ale raportului juridic civil concret acele împrejurări, acte sau fapte juridice de care legea civilă leagă naşterea unui astfel de report jurdic.

Faţă de definiţia formulată mai sus trebuie să precizăm că o astfel de împrejurare, act sau fapt juridic, nu are prin el însuşi valoare de izvor producător de efecte de drept civil, decât atâta vreme cât norma juridică civilă îi conferă o astfel de putere.

Pe de altă parte, el poate fi doar izvorul drepturilor şi obligaţiilor civile care formează conţinutul unui raport juridic civil concret.

Ce este însă raportul juridic concret? Raportul juridic pe care l-am definit până acum ca fiind o relaţie

socială, patrimonială ori nepatrimonială reglementată de norma de drept civil, este un raport juridic abstract.

Un astfel de raport juridic, abstract aşa cum am arătat, este prefigurat de două premize şi anume:

- subiectele care stabilesc relaţia socială; - norma juridică civilă. Pentru existenţa unui raport juridic civil civil concret, este

necesară, pe lângă aceste două premise, încă una care-l concretizează şi anume o împrejurare (act sau fapt juridic concret) de care legea civilă condiţionează naşterea unui astfel de raport juridic. Aşa fiind, raportul juridic civil abstract poate fi privit ca şi tiparul sau matricea oricărui raport juridic, în vreme ce raportul juridic civil concret particularizează raportul juridic civil abstract

3.6.1.1. Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil concret

50

Izvoarele raportului juridic civil concret sunt susceptibile de următarea clasificare:

a) După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic civil concret pot fi:

– acţiuni omeneşti, dependente de voinţa omului; – fapte naturale (evenimente), care deşi independente de voinţa

omului (naşterea dreptului la succesiune, paternitatea etc.) produc consecinţe juridice;

b) După sfera lor izvoarele raportului juridic civil concret se împart în:

– faptele juridice în sens larg – loto sensu; – fapte juridice în sens strâns – structo sensu.

Analizăm separat şi în detaliu în cele ce urmează toate categoriile sus menţionate ale izvoarelor raportului juridic civil concret.

Acţiunile omeneşti I. Sunt acţiuni umane, faptele omului comisive sau omisive,

săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efectele juridice prevăzute de legea civilă.

În această categorie intră atât acţiunile voluntare, dorite şi urmărite, cât şi cele involuntare, nedorite de om.

Spre exemplu, un contract civil de vânzare, este un act civil, adică un act voluntar, intenţionat al omului.

Deteriorarea într-n accident de circulaţie a unui gard este un fapt omenesc care obligă la despăgubiri indiferent că a fost săvârşit cu sau fără intenţie.

Acţiunile omeneşti pot fi sub clasificate astfel: - acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (de a da

naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil), numite acte juridice;

- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care îşi produc efecte prin puterea legii, numite fapte juridice.

După cum sunt sau nu conforme cu legea acţiunile omeneşti sunt: 1) – licite, comise cu respectarea dispoziţiilor legale de pildă

gestiunea afacerilor altei persoane; 2) – ilicite, săvârşite cu încălcarea prevederilor legale aşa cum este

de exemplu delictul civil. II. Evenimentele sau faptele naturale, sunt împrejurări care se produc independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice concrete.

Asemenea fapte sunt: naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia. c) Importanţa juridică a clasificării, se concretizează în

următoarele situaţii:

51

1) Capacitatea civilă este privită nuanţat după cum analizăm acte sau fapte juridice. Astfel, răspunderea contractuală este legată strict de capacitatea de a contracta a părţilor potrivit art. 948 din C.civ. În ceea ce priveşte capacitatea delictuală, responsabilitatea nu este condiţionată în toate cazurile de capacitatea de exerciţiu a făptuitorului căci art. 1000 alin. 2 din C.civ. instituie de exemplu răspunderea civilă delictuală indirectă a părinţilor pentru faptele copiilor lor minori.

2) Reprezentarea operează numai în materie de acte nu şi de fapte juridice. Nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru faptele ilicite săvârşite prin reprezentare. Chiar şi răspunderea pentru fapta altei persoane nu porneşte de la ideea reprezentării, ea avându-şi fundamentul în garanţiei sau al culpei educaţionale1.

3) Prescripţia extinctivă comportă reguli diferite în privinţa cursului ei.

Astfel, în cazul faptei ilicite, termenul prescripţiei extinctive începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin 1 din Decr. 167/1958). Aceeaşi regulă, se aplică prin extensia aceloraşi dispoziţiuni şi în privinţa îmbogăţirii fără just temei (art. 8 alin. 2 din Decr. 167/1958) titularul dreptului la acţiune a cunoscut paguba, întinderea ei şi pe făptuitor. În cazul viciilor ascunse ale lucrurilor transmise prin acte juridice, prescripţia curge de la data descoperirii lor însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării (art. 11 alin. 1 din Decr. 167/1958).

Faptele juridice Prin fapt juridic în sens larg, lato sensu, se înţeleg atât acţiunile

omeneşti, cât şi faptele naturale. Lato sensu, faptul juridic este el însuşi izvorul raportului juridic civil concret. Prin fapt juridic stricto sensu, se înţeleg numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc prin voinţa legii, precum şi faptele naturale sau evenimentele producătoare de efecte juridice.

3.6.2. Proba raportului juridic civil concret

Prin probă sau dovadă, se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic, şi, prin aceasta a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile ce constituie conţinutul raportului juridic civil.

1 În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria Generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti 1981 pag. 205 sau I. Apostu, Izvoarele obligaţiilor civile, Ed. Naţional, Bucureşti 2003 pag. 167.

52

Cei doi termeni utilizaţi atât legislativ cât şi in literatură şi jurisprudenţă sunt sinonimi, în cod făcându-se referire şi la noţiunea de „credinţă” tot în sensul de probă ( Art. 1183 din C. civ. precizează de exemplu că registrele comercianţilor „nu fac credinţă în contra persoanelor necomerciante”).

Terminologic, noţiunea de probă sau dovadă are trei înţelesuri: 1. ca mijloc juridic pentru stabilirea existenţei drepturilor

subiective şi a obligaţiilor civile; 2. ca şi operaţiune de exhibare în faţa judecătorilor a mijloacelor

de probă care pot fi aşa cum vom urmări mai jos înscrisuri, mărturii, expertize etc. Se reţine de pildă în considerentele unei hotărâri judecătoreşti că reclamantul şi-a dovedit ori şi-a probat testimonial (adică prim martori) pretenţiile împotriva pârâtului.

3. ca şi rezultat obţinut prin folosirea mijloacelor de probaţiune. De exemplu, prin dovezile administrate, reclamanta a dovedit că pârâtul este tatăl copilului prin proba cu expertiza medico legală .

Nu trebuie confundate însă, deşi în practică frecvent sunt utlizaţi ambii termeni cu acelaşi înţeles, mijlocul de probă cu proba: proba este ceea ce se urmăreşte a fi dovedit (prejudiciul suferit de cel păgubit de exemplu) iar mijlocul de probă instrumentul probaţiunii care poate fi o depoziţie de martor, recunoaşterea sau expertiza prin care se stabileşte că există prejudiciul reclamat de păgubaş.

Probele, adică faptele care pot constitui elemente de convingere pentru judecător asupra situaţiei de fapt nu sunt nici enumerate şi nici limitate de lege. În acest sens, art. 167 din C. proc. civ. stabileşte numai că proba propusă trebuie să fie concludentă şi pertinentă, adică să ducă la dezlegarea pricinii şi să aibă legătură cu cauza.

Mijloacele de probă ca procedee tehnice şi căi prin care se poate ajunge la aflarea adevărului judiciar sunt însă expres şi limitativ prevăzute de lege, în număr de şase şi anume: cinci care privesc proba directă (mărturisirile, înscrisurile, mărturiile, expertizele şi probele materiale) şi un mijloc de probă indirect al cărui obiect îl constituie prezumţiile.

Stabilirea adevărului în procesul civil este o operă uneori deosebit de anevoioasă şi la aceasta contribuie atât dificultăţile intrinseci ale cauzei (fapte şi împrejurări greu de stabilit, sau care s-au petrecut în circumstanţe neclare sau îndepărtate) dar şi conduitei multor justiţiari, care în dorinţa chiar justificată de a birui în privinţa intereselor lor denaturează adevărul ori ascund sau deformează mijloacele de probă.

Potrivit art. 129 alin. 5 din C. proc. Civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeala privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi pentru aplicarea corectă alegii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. În

53

acest scop, „ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”2.

3.6.2.1. Obiectul probaţiunii

a) Obiectul probei, îl constituie ceea ce trebuia dovedit pentru a

demonstra existenţa unui drept subiectiv civil sau a unei obligaţiei civile. El este format din toate împrejurările care pot constitui izvoare ale raportului juridic civil concret. S-ar putea spune altfel că obiectul probei îl constituie actul sau faptul care a dat naştere dreptului subiectiv sau a obligaţiei civile.

În principiu orice act sau fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, fireşte cu precizările şi excepţiile care sunt impuse de lege.

Sunt astfel de excepţii de la regulă următoarele împrejurări ce nu pot constitui obiectul probaţiunii judiciare:

1) Norma de drept civil naţional nu constituie obiect al probaţiunii deoarece se prezumă că judecătorul cunoaşte legea sa naţională. Este însă posibil ca în procesul civil internaţional judecătorul să ceară lămuriri cu privire la legea străină pe care trebuie să o aplice, aşa încât acela care o invocă este ţinut să-i probeze conţinutul3.

2) Nu fac obiectul probaţiunii faptele negative nedeterminate, ce nu pot fi dovedite în nici un chip. Pot fi însă dovedite faptele negative determinate, prin probarea faptului pozitiv contrar. De pildă afirmaţia „Nu am plecat niciodată de acasă neînsoţit” constituie un fapt negativ (nu am plecat de acasă) şi nedeterminat, (niciodată!). Afirmaţia „Nu am plecat de acasă marţi” constituie un fapt negativ determinat care poate fi dovedit el ori faptul contrar.

3) Faptele notorii nu trebuie dovedite. De pildă pisicile nu latră iar noaptea nu luceşte soarele.

4) Faptele necontestate de părţi. De exemplu într-un proces pentru cercetarea paternităţii, părţile nu tăgăduiesc faptul de a fi întreţinut împreună relaţii intime.

5) Faptele cunoscute personal de judecător pot face obiectul probaţiuni. El nu poate invoca în hotărârea pronunţată alte cunoştinţe decât cele juridice. Pentru orice alte împrejurări ale pricinii, el trebuie să-şi întemeieze convingerea pe mijloacele de probă administrate de părţi, nu pe ceea ce el cunoaşte personal. Dacă însă cunoştinţele sale sunt 2 Cu privire la obiectul probaţiunii vezi V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol. II Editura Naţional Bucureşti 1997 pag.197 precum şi A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 pag. 132 - 134 3 Cu privire la sarcina probei în procesul civil internaţional, I. Apostu, Ghe. Arat ş.a., Prelegeri de Drept internaţional public şi privat, Ed. Alma, Galaţi 2004 pag. 198

54

deosebit de utile şi concludente pentru soluţionarea cauzei, el poate renunţa la calitatea de judecător în favoarea celei de martor sau expert.

3.6.2.2. Sarcina probei

Sarcina probei, pune în discuţie trei reguli care constituie întregul „mecanism” juridic al probaţiunii.

1) Prima regulă şi cea mai generală este cea prevăzută de art. 1169 din Codul civil care prevede că: “Cel ce face o propunere înaintea prejudecăţii trebuie să o dovedească!” Or, întotdeauna cel ce face primul o afirmaţie în faţa judecătorilor este reclamantul, deci el trebuie să-şi dovedească mai întâi susţinerile. Această regulă este exprimată plastic şi prin adagiul “Onus probandi incumbit actori !” 2) A doua regulă se aplică situaţiei în care la rândul său şi pârâtul face susţineri în apărarea sa ori în dovedirea propriilor pretenţii. În acest caz, el este cel ce face „propuneri înaintea judecăţii” aşa incât potrivit aceloraşi dispoziţiuni ale art. 1169 din C. civ. el va trebuie la rândul său să dovedească ceea ce susţine. Plastic această regulă a fost ilustrată prin adagiul “ in excipiendo reus fit actor “

3) Este de principiu că în soluţionarea oricărui litigiu, judecătorul are obligaţia de a stărui pentru aflarea adevărului, conduită definită în procedura civilă ca fiind cea a „rolului activ”. Judecătorul trebuie să aibă aşadar o atitudine activă dar imparţială în aflarea adevărului, astfel încât prin insistenţa sau stăruinţa lui să nu abandoneze imparţialitatea care este şi ea de esenţa înfăptuirii justiţiei. Fiind o chestiune sensibilă, este la latitudinea acestuia să stăruie pentru aflarea adevărului dar fără a încuraja sau a descuraja părţile în administrarea probatoriilor.

3.6.2.3. Condiţiile de admisibilitate a probei

Pentru a putea fi primit şi exploatat în scopul în care a fost propus,

un mijloc de probă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii după cum urmează:

să fie licit, adică să nu fie oprit de lege; să fie verosimil, deci să poată fi crezut; 3) să fie util cauzei în sensul că prin evaluarea lui poate fi dovedit

izvorul raportului juridic civil concret; 4) să fie pertinent, adică să aibă legătură cu cauza; 5) să fie concludent, de natură să conducă la rezolvarea cauzei.

3.6.3. Mijloacele de probă Cele mai însemnate mijloace de probă ale raportului juridic civil

concret sunt înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile. În practică

55

însă, elementele raportului juridic pot fi dovedite prin orice mijloace de probă cu condiţia ca acestea să întrunească condiţiile de admisibilitate sus menţionate.

Analiza fiecăruia dintre acestea, prilejuieşte următoarele observaţii.

3.6.3.1. Înscrisurile şi clasificarea lor Deşi nu dă o definiţie generală a înscrisului ca mijloc de probă,

Codul civil se referă însă variatele categorii de înscrisuri şi la forţa lor probantă.

Doctrinar s-a convenit că prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un suport material (hârtie, carton, lemn, peliculă ori bandă magnetică). Datele respective nu trebuie să fie neaparat grafisme, litere sau cifre, ele putând avea şi diferite alte forme, aşa cum este de pildă cazul răbojurilor, care conţin crestături cu cuţitul pe două bucăţi de lemn.

În vorbirea curentă, semnificaţia improprie a înscrisurilor este atribuită actelor juridice, noţiune care în sens larg este acceptată, deşi semnificaţia ei corectă este aceea de manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte juridice4.

Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii: a) După scopul urmărit la întocmirea lor înscrisurile pot fi

preconstituite şi nepreconstituite: - preconstituite sunt acele înscrisuri întocmi în mod special pentru

a folosite ca mijloace de probă în cazul în care faptul consemnat ar deveni unul litigios. De pildă chitanţa prin care se consemnează imprumutul uneu sume de bani şi termenul de restituire a acestuia este un înscris preconstituit;

- nepreconstituite sunt toate celelalte categorii de înscrisuri care deşi nu au fost întocmite în vederea folosirii lor ca mijloace de probă, pot servi în mod indirect la aflarea adevărului. O astfel de valoare are de pildă scrisoarea prin care debitorul îi propune creditorului în mod unilateral un alt termen pentru executarea obligaţiei asumate prin contract.

b) După efectul lor înscrisurile pot fi originare, recognitive şi confirmative.

Este originar acel înscris întocmit pentru a dovedi încheierea sau modificarea unui act juridic civil, aşa cum poate fi chitanţa prin care debitorul recunoaşte împrumutul unei sume de bani sau cea prin care creditorul confirmă restituirea de către debitor a sumei împrumutate;

4 Privitor la înscris ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit. pag.197 sau V. Negru şi D. Radu, Drept procesual civil Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1975 pag.145.

56

Recognitiv este un înscris întocmit pentru recunoaşterea unui înscris originar pierdut ori distrus, cum este de pildă recunoaşterea unei datorii;

Confirmativ este înscrisul întocmit pentru a înlătura anulabilitatea unui act juridic. Un astfel de înscris este cel prin care de pildă, părintele unui minor ratifică vânzarea unui bun al său de către fiul incapabil să contracteze;

c) După raportul dintre ele înscrisurile pot fi originale sau copii. Este original acel înscris care provine de la cel ce l-a redactat în

calitate de parte a raportului juridic sau de autoritate publică (notar public, instanţa judecătorească ori autoritate administrativă etc.).

Este o copie acel înscris care reproduce un înscris original în orice modalitate, prin copiere, fotocopiere, fotografiere etc.

d) După criteriul semnăturii, înscrisurile pot fi semnate sau nesemnate.

e) După formă înscrisurile sunt autentice sau sub semnătură privată.

O ultimă categorie de înscrisuri cu o extindere deosebită cauzată de beneficiile informaticii o constituie în prezent înscrisurile în formă electronică. Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică defineşte înscrisul în formă electronică „o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”5.

Prin importanţa şi consecinţele practice care urmează regimul juridic al acestei clasificări se impun mai multe precizări în privinţa înscrisurilor autentice şi a celor sub semnătură privată.

Înscrisul autentic Definiţia înscrisului autentic este dată de art. 1171 din Codul civil

potrivit căruia „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.

Fac parte din această categorie, înscrisurile autentice notariale întocmite de notarul public, hotărârile organelor jurisdicţionale pronunţate de instanţele judecătoreşti arbitraje şi alte organe cu activitate jurisdicţională precum şi actele de stare civilă.

Importanţa acestei categorii de înscrisuri constă în stabilitatea şi puterea lor doveditoare, mai presus şi înaintea altor mijloace de probă. Pentru anumite categorii de acte juridice aşa cum este de pildă vânzarea

5 Cu privire la alte aserţiuni referitoare la înscrisul electronic, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele Ed. All Beck, Bucureşti 2002 pag.105.

57

imobiliară, întocmirea unui înscris autentic este chiar o condiţie de validitate, ad validitatem.

Forţa probantă a înscrisului autentic comportă următoarele observaţii:

a) menţiunile făcute de agentul instrumentator reflectând constatări personale, fac dovada deplină, până la înscrierea în fals. Astfel de menţiuni sunt de exemplu împrejurarea că preţul a fost numărat şi semnat în faţa notarului public sau că părţile au semnat în faţa lui;

b) menţiunile privitoare la declaraţiile părţilor făcute în faţa agentului instrumentator, dar a căror realitate nu poate fi verificată de acesta, fac dovada deplină până la proba contrară. Aşa este de exemplu menţiunea că s-a primit integral preţul vânzării;

c) menţiunile străine ale obiectului înscrisului pot avea valoarea unui început de dovadă scrisă. Potrivit art. 1174 C. civ. „menţionările care au de obiect un fapt cu totul străin de acela al convenţiei, nu pot servi decât numai la un început de dovadă.”6

Înscrisul autentic îşi produce toate efectele atâta vreme cât condiţiile stabilite de lege pentru valabila lui încheiere au fost respectate. Cu toate acestea, înscrisul autentic declarat nul poate produce anumite consecinţe în funcţie de cauza care a determinat anularea.

Astfel, când forma autentică este o condiţie de specială pentru valabilitatea operaţiunii juridice, ad validitatem, nulitatea înscrisului atrage nulitatea actului însuşi, deci a operaţiunii juridice. De pildă art. 813 din C. civ. precizează că „toate donaţiunile se fac prin act autentic”. Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea actului de donaţie, întocmit printr-un înscris sub semnătură privată.

Dacă însă înscrisul autentic a fost făcut pentru dovada actului juridic, „ad probationem” nulitatea înscrisului nu atrage şi nulitatea actului juridic. Înscrisul autentic anulat are valoarea de înscris sub semnătură privată căci potrivit art. 1172 C. civ. „actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante”7. 6 Între „începutul de dovadă scrisă” reglementat de art. 1197 C. civ. şi „începutul de dovadă” reglementat de art. 225 C. proc. Civ. există deosebiri. Cel dintâi rezultă dintr-un fapt pozitiv, dintr-o scriere a părţii căreia i se opune, care este o probă ce se referă fie nemijlocit la faptul de dovedit, pe care îl face verosimil fie la un fapt conex din cunoaşterea căruia se poate deduce verosimilitatea faptului dovedit. Cel de al doilea rezultă dintr-un fapt negativ, din refuzul unei părţi de a răspunde sau de a se înfăţişa la interogator. În acest sens, C. Turianu, Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed. Publishing House, Bucureşti 2004 pag. 89. 7 Potrivit art. 44 alin. 1 din Legea nr.35/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale „înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul ori

58

Înscrisul sub semnătură privată Înscrisul sub semnătură privată, este o scriere semnată de cel ori

cei de la care provine. Aşa cum se poate observa din definiţie, singura condiţie de valabilitate a lui este aceea ca el să poarte semnătura sau semnăturile celor care se angajează în raportul juridic respectiv.

Prin semnătură, trebuie să se înţeleagă fără echivoc că printr-un grafism obişnuit al unei persoane, care nu este obligatoriu să conţină numele şi prenumele în clar al executantului său, aceasta şi-a asumat conţinutul scripturii respective. În fine, din locul unde este aşezată semnătura, trebuie să rezulte că autorul ei îşi însuşeşte întregul conţinut.

S-a stabilit în practică împrejurarea că nu constituie semnătură, cea dactilografiată, executată prin parafă ori punere de deget.

Progresele realizate în ultimii ani de informatică şi mai ales de tehnicile de comunicare prin intermediul computerului au pus în practică posibilitatea recunoaşterii ca valabilă a semnăturii electronice. Definind o asemenea operaţiune, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 455/2001 asimilează semnătura electronică aceleia a unui înscris sub semnătură privată. Sub aspectul forţei probante, art. 6 din acelaşi act normativ conţine o dispoziţiune similară celei din art. 1176 C. civ. privitoare la opozabilitatea înscrisului sub semnătură privată.

În ceea ce priveşte condiţiile de validitate ale înscrisului sub semnătură privată, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:

a) pluralitatea de exemplare (multiplul exemplar) la care se referă art. 1179 C. civ. Textul prevede că „actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interes contrar.”

Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei “bun şi aprobat” este reglementată de art. 1180 Cod civil în următorii termeni: „actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”8. Mai precizează reprezentantul legal al persoanei juridice”. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat menţionează în art. 3 printre competenţele avocaţilor şi „redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor”. Aşadar, în cazul actelor juridice pentru care legea cere forma autentică ad validitatem, avocatul poate doar să redacteze aceste înscrisuri, părţile urmând a se prezenta la notarul public în vederea autentificării lui. (V. Paşca şi D. Lămăşanu, Înscrisurile certificate de avocat şi valoarea lor juridică în Dreptul nr. 4/1999 pag. 71 – 78. 8 Menţiunea „bun şi aprobat” nu constituie o formulă sacramentală, ea poate fi înlocuită printr-o expresie corespunzătoare, esenţial fiind ca acela care se obligă să înscrie personal suma sau câtimea lucrurilor primite. În acest sens, T.S. Dec.nr.

59

în continuare acelaşi text, că regulii de mai sus „nu i se supun comercianţii industriaşii, plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua.”

Nefiind o formulă sacramentală, ea poate fi înlocuită printr-o expresie corespunzătoare, esenţial fiind ca cel ce se obligă să înscrie personal suma sau câtimea lucrurilor primite9.

Neîndeplinirea acestei condiţii lipseşte înscrisul de forţă probantă. Actul juridic ca atare însă, ar putea fi dovedit prin alte mijloace de probă, respectiv cu martori sau prezumţii. Deşi nul, un asemenea înscris sub semnătură privată constituie totuşi un început de dovadă scrisă.

Textul art. 1180 C. civ. conţine la o analiză mai atentă dispoziţiuni de protecţie pentru cel ce se obligă, împiedicând practica semnăturilor în alb, care lasă deţinătorilor de rea credinţă posibilitatea de a completa înscrisul contrar înţelegerii dintre părţi.

Condiţii speciale de formă impun dispoziţiunile art. 859 din C. civ. privitoare la testamentul olograf. Deşi textul se referă vădit la un înscris sub semnătură privată, condiţionează valabilitatea testamentului de scrierea, datarea şi semnarea lui „de mâna testatorului”

Forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată este reglementată in terminis de către unele dintre textele codului.

1) Regula instituită de art. 1174 alin. Din C. civ. este aceea potrivit căreia actul sub semnătura privată îşi produce efectele între părţi „despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act”

Dacă valabilitatea sau originalitatea unui astfel de înscris este contestată de cel căruia i se opune, în condiţiile art. 1178 instanţa poate dispune verificarea valabilităţii lui.

2) Puterea doveditoare a datei este consacrată de art. 1182 din C. civ., care precizează că data certă a înscrisului este aceea la care el a fost înfăţişat sau înregistrat în registrul unei autorităţi publice, ziua morţii celui care l-a subscris sau ziua consemnată în procesele verbale de punere de peceţi în vederea inventarierii. Între părţi, data are aceeaşi valoare ca şi celelalte menţiuni din cuprinsul înscrisului iar faţă de terţi face dovada din ziua când a devenit “dată certă”.

Dispoziţiuni speciale se referă la forţa probantă a registrelor comerciale ţinute de comercianţi. Ele nu au forţă doveditoare împotriva necomercianţilor în privinţa vânzărilor, dar sunt acceptate ca dovezi împotriva comercianţilor (art. 1183 şi 1184 C. civ.).

De asemenea, nici înscrisurile „domestice” nu au forţă probantă în favoarea celui ce le-a scris, ci numai împotriva lui (art. 1185 C. civ.).

2561/1987 în R.R.D. nr.7/1988 pag. 55. 9 Pentru mmotivarea soluţiei, TS dec. 2561/1987 în C. Turianu, op. cit. pag. 40.

60

3.6.3.2. Mărturia. (Proba cu martori).

Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană în faţa

instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu activitate jurisdicţională, cu privire la acte sau fapte litigioase, despre care are cunoştinţă personal10.

Proba cu martori sau testimonială este consacrată prin două reguli şi mai multe excepţii :

În principiu doar faptele juridice stricto senso pot fi dovedite cu martori. Art. 1191 din Codul civil stabileşte 2 reguli esenţiale în ceea ce priveşte admisibilitatea probei testimoniale:

- dovada actelor juridice civile al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată (art. 1191 alin. 1 din C. civ.). Această dispoziţiune din cod este vădit desuetă, ţinând cont de faptul că în prezent nici nu există monedă naţională pentru o asemenea valoare! Într-o legislaţie viitoare, fie că ar trebui recorelată această suma la valoarea de circulaţie a monedei naţionale fie că ar trebui făcută doar menţiunea unei valori serioase, apreciabile, consistente, etc11.

- nu se va primi niciodată, (precizează în alineatul 2 acelaşi text), o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.

În textele art. 1192 - 1196 sunt prevăzute ipotezele de aplicare a regulilor prevăzute în art. 1191 C. civ.

Excepţiile de la aceste reguli, sunt enunţate de art. 1197 şi 1198 C. civ. Primul text precizează că “regulile mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există început de dovadă scrisă”.

Prin început de dovadă scrisă se înţelege orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţiunea sau a celui ce el reprezintă, şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins.

Art. 1198 menţionează că regulile prevăzute de art. 1192 nu se aplică atunci când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată12.

10 Pentru mărturie ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit. pag.200 sau V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.175 11 În acest sens vezi şi E.C. Mogârzan, Consecinţe ale majorării de lege ferenda a plafonului valoric pentru admisibilitatea probei cu martori prevăzut de codul civil în revista Dreptul nr. 1/1999 pag. 14 - 18 12 Referindu-se la aceleaşi dispoziţii restrictive privind admisibilitatea probei testimoniale, art. 1198 alin. 1 C. civ. Stabileşte că ele nu se aplică atunci când creditorul s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală să-şi procure o dovadă

61

De asemenea textul mai consacră excepţii şi pentru următoarele

situaţii juridice: „1. la obligaţiile care se nasc din cvazicontracte şi din delicte sau

cvazidelicte; 2. la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau

naufragiu şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria în care trag; despre toate acestea judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului;

3. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţile de a face înscrisuri;

4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, din o cauză de forţă majoră neprevăzută.”

Cât despre forţa probantă a dovezii testimoniale, aceasta este lăsată la aprecierea judecătorului, la intima sa convingere. În dreptul civil românesc nu-şi are aplicare principiul latin “testus unus, testul nullus”. În cazul în care se coroborează şi cu alte mijloace de probă, depoziţia uni singur martor poate fi primită ca mijloc de probă cu forţă probantă în dezlegarea unei pricini.

3.6.3.3. Mărturisirea (recunoaşterea)

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra autorului ei.

Aşa cum rezultă din definiţia propusă, mărturia este din punct de vedere al dreptului civil un act juridic, şi un mijloc de probă din punctul de vedere al dreptului procesual civil13. Ca orice act juridic civil,

scrisă despre obligaţia ce pretinde. În sensul arătat, nu poate fi nici-o îndoială că relaţiile ce există între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori în mod obişnuit sau între rude apropiate sunt incompatibile cu comportări din care ar reieşi o lipsă de încredere a unora faţă de alţii, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operaţiunilor juridice care intervin între ele. (C.S.J. Dec. Nr. 1030/1993 în revista Dreptul nr.7/1994 pag. 93) Unii autori au considerat că şi raporturile de deferenţă care pot exista între anumite persoane pot prezuma imposibilitatea morală de a preconstitui sau produce dovezi scrise pentru anumite operaţiuni juridice. În acest sens, I. Stoenescu, Drept procesual civil Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1966 pag. 173 13 Pentru mărturisire ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit. pag.195 V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.158 sau B. Diamant şi V. Negru, Recunoaşterea, mijloc de probă în procesele de statut civil, în R.R.D. nr.10/1973 pag. 54 - 55

62

mărturisirea este şi ea irevocabilă afară doar dacă s-a făcut din eroare de fapt.

Mărturisirea poate fi clasificată după următoarele criterii: 1. Codul civil distinge între mărturisirea judiciară şi cea extrajudiciară.

Mărturisirea judiciară, este potrivit art. 1206 alin.1 C. civ. cea care se poate face înaintea judecătorului de însăşi partea prigonitoare sau de un împuternicit special al ei spre a face o mărturisire.

Mărturisirea extrajudiciară, prevede art. 1205, nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori.

Potrivit art. 1204 “Se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecăţii sau în cursul judecăţii”.

2. După modul de exprimare mărturisirea poate fi expresă ori tacită.

Este expresă mărturisirea prin care cel ce o face recunoaşte faptul pretins.

Este tacită mărturisirea atunci când împrejurarea pretinsă rezultă din tăcerea sau fapta omisivă a părţii împotriva căreia operează aşa cum sunt de pildă refuzul prezentării unui înscris sau refuzul nejustificat de a răspunde la interogator.

3. După structură, distingem trei categorii de mărturisiri : Mărturisirea simplă, făcută fără rezerve, presupune recunoaşterea

pretenţiilor reclamantului făcută de pârât, în sensul în care a fost formulată acţiunea. De pildă pârâtul recunoaşte la interogator că a primit de la reclamant sub formă de împrumut suma de un milion pretinsă prin acţiune, pe care într-adevăr nu i-a restituit-o.

Mărturisirea calificată implică recunoaşterea de către pârât a faptului invocat de reclamant, dar şi a altor împrejurări, anterioare sau concomitente faptului pretins care schimbă semnificaţia sa juridică. De pildă pârâtul recunoaşte la interogator că a primit de la reclamant suma de un milion pretinsă prin acţiune, dar nu sub titlu de împrumut ci ca şi plată a serviciilor făcute acestuia.

Mărturisirea complexă este recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant, dar şi a unei alte împrejurări ulterioare, care-l anihilează pe primul. De pildă pârâtul recunoaşte la interogator că a primit de la reclamant sub formă de împrumut suma de un milion pretinsă prin acţiune, însă i-a restituit-o.

Dacă în privinţa mărturisirii simple nu s-ar putea pune problema indivizibilităţii, în cazul celor calificate sau complexe ea s-a pus multă vreme. Potrivit art. 1206 alin. 2 C. civ. mărturisirea nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui ce a mărturisit. Acest text pune în discuţie posibilitatea pe care o are judecătorul de a primi doar o parte din mărturisirea făcută. Atât doctrinar cât şi jurisprudenţial soluţiile au

63

adoptat punctul de vedere potrivit căruia, în funcţie şi de alte mijloace de probă, judecătorul poate primi şi numai în parte mărturisirea. Această rezolvare dă glas pe de o parte principiului rolului activ al judecătorului care are obligaţia de a stărui pentru administrarea tuturor mijloacelor de probă ce se impun în soluţionarea cauzelor, iar pe de altă parte principiului aflării adevărului prin orice mijloc de probă permis de lege.

În ceea ce priveşte forţa probantă şi mijlocul procesual de administrare al mărturisirii se impun următoarele consideraţiuni.

Anterior modificării în 1950 a codului civil prin Decretul nr. 205/1950, mărturisirea era considerată regina probelor, de natură a tranşa litigiul împotriva celui ce a făcut-o fără a mai fi necesară administrarea şi a altor mijloace de probă.

Ulterior a fost reconsiderată forţa ei probantă, lăsată la aprecierea judecătorului, coroborată şi cu alte mijloace de probe.

În fapt însă mărturisirea a fost şi este o probă esenţială de natură să elucideze cel mai eficient elementele raporturilor juridice deduse judecăţii.

Mijlocul procesual de administrare al probei cu mărturisirea este interogatoriul. Mărturia poate fi însă şi spontană fără de interogator, sau provocată, prin interogator.

În practica judecătorească, lipsa la interogator a părţii chemate este prezumată ca o recunoaştere. Potrivit art. 225 C. proc. Civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează când este chemată în acest scop, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în beneficiul părţii potrivnice14.

3.6.3.4. Prezumţiile

Art. 1199 cod civil defineşte prezumţiile ca fiind “consecinţele ce

legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Cu alte cuvinte, prezumţia este o presupunere a legii sau a judecătorului15.

Doctrinar se consideră că în cazul prezumţiilor în loc să se dovedească faptul generator al dreptului pretins, fapt ce nu este cunoscut şi nici nu poate fi dovedit prin probe directe, obiectul probei se deplasează la un alt fapt, vecin şi conex, care este cunoscut şi datorită

14 Aceste împrejurări nu dispensează pe judecător să administreze şi alte mijloace de probă în vederea stabilirii adevărului. În acest sens, C.S.J. Dec. 118/1991 în R.D. nr.5/1992 pag. 87. 15 Cu privire la prezumţie ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit. pag.215 sau V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.184.

64

legăturii dintre cele două fapte se deduce faptul necunoscut care trebuie dovedit16.

Clasificarea prezumţiilor poate fi făcută după două criterii, respectiv după autorul lor si după forţa lor probantă.

După autorul lor, prezumţiile pot fi legale şi simple. Prezumţiile legale reprezintă opera litigiului. Ele sunt definite de

art. 1200 din C. civ. ca fiind „acelea care sunt determinate special prin lege” De pildă art. 940 din C. civ. declară nule donaţiile deghizate făcute între soţi iar art. 1201 instituie autoritatea lucrului judecat.

Textele din Codul civil exprimă astfel de prezumţii prin sintagme înrudite, precizând că „se prezumă” (art. 402, 706, 1181, 1432), „se presupune” (art. 469), „este considerat” (art. 507, 509, 696) sau „se socoteşte” (art. 590, 602).

În condiţiile art. 1202 alin. 1 din C. civ., „prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acel în favoarea căruia este făcută”. Conţinutul sarcinii probei în privinţa sa, constă în dovedirea faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia legală. Prezumţiile simple sunt acelea stabilite de magistrat pornind de la un fapt cunoscut pentru a stabili existenţa unui fapt necunoscut. Spre deosebire de prezumţiile legale, cele simple nu sunt prevăzute de lege, ele fiind lăsate la înţelepciunea judecătorului. Pentru admisibilitatea acestui mijloc de probă, art. 1203 C. civ. impune două condiţii, şi anume: a) prezumţia să aibă puterea de a naşte probabilitatea; b) să fie admisibilă proba cu martori.

Prima condiţie se justifică prin necesitatea ca judecătorul să poată trage o concluzie cât mai temeinică, de natură a conduce la soluţionarea litigiului.

Cea de a doua, se justifică prin aceea că prezumţiile simple nu pot fi întrebuinţate spre dovada unui act juridic, căci în acest fel s-ar încălca dispoziţiunile art. 1191 C. civ. privitoare la probaţiunea prin înscrisuri.

Prezumţiile simple, spre deosebire de cele legale, nu sunt limitate ele fiind frecvent utilizate în practica instanţelor judecătoreşti atunci când faptele directe nu sunt satisfăcătoare sau lipsesc pentru stabilirea adevărului.

După forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute sau relative. Prezumţiile absolute, numite şi irefragabile sau juris et de jure sunt

cele ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie. Sunt astfel de prezumţii de exemplu cea a autorităţii lucrului judecat (res judicata pro ceritate habetur) sau prezumţia timpului legal al concepţiei stabilit de art. 61 din

16 Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Buucureşti 2000, pag. 152, Ghe. Beleiu, op. cit pag. 121

65

C. fam. ca fiind situat între a trei suta şi a o sută opt zecea zi de dinaintea naşterii copilului.

Prezumţiile relative numite şi juris tantum sunt cele ce pot fi răsturnate prin proba contrară. O astfel de prezumţie este de pildă preuzumţia paternităţii copilului din căsătorie al cărui tată este presupus a fi soţul mamei. Cu toate acestea, soţul mamei poate dovedi că este imposibil ca el să fie tatăl copilului chiar dacă acesta s-a născut din căsătorie.

3.6.3.5. Alte mijloace de probă ale raportului juridic civil concret Deşi nu sunt menţionate în codul civil, procesul civil cunoaşte şi

alte mijloace de probă, menţionate în Codul de procedură civilă. Dintre acestea, menţionăm expertiza şi cercetarea la faţa locului. Expertiza judiciară poate fi definită ca fiind un mijloc de probă

prin care se aduce la cunoştinţa judecătorului opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinii care se formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente desemnate de către instanţă17. Sediul materiei îl constituie art. 201- 214 din C. proc. Civ. care constituie dreptul comun la care se adaugă şi alte legi speciale privind expertiza tehnică şi contabilă, expertiza asupra metalelor preţioase, expertiza criminalistică, expertiza medico-legală, expertiza sanitar veterinară şi altele.

Cercetarea la faţa locului, denumită şi „descindere locală” duce la constatarea directă şi nemijlocită de către judecător a stării şi sutiaţiei unui obiect, a locului şi modului de aşezare a unor lucruri (plantaţii, hortare, ferestre etc.).

Ea este reglementată prin dispoziţiunile procedurale de drept comun ale art. 215 – 217 din C. proc. Civ.

CAPITOLUL IV ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile 4.1.1. Noţiunea actului juridic civil

1. Definiţie. Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret18.

17 Cu privire la expertiză ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit. pag.206 sau V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.167 sau E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică Bucureşti 1971. 18 Pentru alte definiţii, vezi şi Ghe Beleiu, op. cit. pag 113 sau Doru Cosma, Teoria

66

Definiţia formulată mai sus aduce în discuţie elementele esenţiale ale actului juridic civil care sunt următoarele:

a) – existenţa unei manifestări de voinţă, provenită de la un subiect de drept civil respectiv o persoană fizică sau o persoană juridică.

b) – manifestarea de voinţă trebuie făcută în scopul de a se produce consecinţe juridice civile. Manifestarea de voinţa este tocmai elementul definitoriu care deosebeşte actul juridic de faptul juridic ce este doar o împrejurare de fapt ce poate conduce, în anumite circumstanţe strict delimitate de lege, la consecinţe juridice. Efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.

2.Sensurile noţiunii actului juridic civil Sensurile şi înţelesul noţiunii de act juridic sunt diferite de cele

primitoare în vorbirea curentă şi chiar în limbajul tehnic juridic. Noţiunea din vorbirea curentă are o sferă foarte largă ce înseamnă

rezultatul unei acţiuni, al unei activităţi umane19. În terminologia juridică, noţiunea actului juridic civil are două

înţelesuri şi anume: a) Într-un prim sens, prin act juridic civil se înţelege o manifestare

de voinţă în scopul de a produce consecinţe juridice, tocmai semnificaţia dată de definiţia de mai sus. Tehnic vorbind aceeaşi valoare o are şi noţiunea de operaţiune juridică numită în dreptul roman negotium juris ori negotium.

b) Într-un al doilea sens prin act juridic civil s-ar putea înţelege şi un înscris constatator al unei manifestări de voinţă ca şi mijloc de probă al unui raport juridic civil, actum probationis.

Art. 689 C.civ. atribuie noţiunii de act juridic ambele sensuri, atât pe acela de negotiun cât şi pe acela de actum probationis. Referindu-se la acceptarea succesiunii, textul precizează ca ea poate fi expresă ori tacită. „Este expresă atunci când calitatea este însuşită printr-un act autentic ori privat (adică un înscris s.n.) şi tacită atunci când eredele face un act din care rezultă neîndoios intenţia de a accepta moştenirea” (deci o manifestare de voinţă s.n.).

În demersul nostru ne referim bineînţeles la noţiunea exprimată prin definiţia acestei instituţii de drept civil, adică aceea de manifestare de voinţă cu scopul de a produce efecte juridice.

Secţiunea 4.2. Clasificarea actelor juridice civile

generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti 1969 pag. 14 19 În acest sens, Fl. Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti 1978 pag. 25

67

Schematic, clasificarea actelor juridice civile se prezintă după cum

a fost sistematizată mai jos:

1. După numărul părţilor: a - unilaterale b- bilaterale c- multilaterale 2. După scopul urmărit la încheierea lor

a - cu titlu oneros 1 - comutative 2 - aleatorii

b- cu titlu gratuit 1 - liberalităţi 2-acte Dezinteresate

3. După efectul lor: a- constitutive b- translative c- declarative 4. După importanţa lor: a- de conservare b- de administrare c- de dispoziţie 5. După conţinutul lor: a- patrimoniale b- nepatrimoniale 6. După forma de încheiere: a- consensuale b- formale (solemne) c- reale 7. După momentul producerii efectelor:

a- între vii (inter vivos) b- pentru cauză de moarte (mortis causa)

8. După rolul voinţei părţilor: a- acte subiective b- acte condiţie 9. După legătura lor cu modalităţile:

a- acte pure şi simple b- acte afectate de modalităţi

10. După raportul dintre ele: a- principale b- accesorii 11. După legătura cu cauza: a- cauzale b- abstracte 12. După modalitatea încheierii lor: a- acte strict personale b- acte încheiat prin

reprezentare

13. După reglementarea şi denumirea lor legală:

a- acte tipice (numite) b- acte atipice (nenumite)

14. După modul lor de executare: a- acte cu executare dintr-o dată (uno ictum) b- acte cu exercitare succesivă

68

Clasificarea de mai sus prilejuieşte următoarele comentarii şi prcizări pentru fiecare specie în parte.

1. Acte unilaterale, bilaterale şi multilateralle

a) Unilateral este actul juridic civil care este rezultatul voinţei unei

singure părţi. De exemplu, sunt acte juridice civile de factură unilaterală testamentul, acceptarea succesiunii, oferta de a contracta sau promisiunea publică de recompensă.

b) Bilateral este actul juridic civil care reprezintă voinţa coordonată a două părţi. Sub titlu de exemplu aşa sunt actele de vânzare-cumpărare, donaţie sau mandat.

c) Multilateral este actul juridic civil care surprinde manifestarea de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi aşa cum este de pildă contractul de societate civilă reglementat de art. 1501 şi urm. din C. civ.

2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

a) Este cu titlu oneros, acel act juridic civil prin care în schimbul unui folos patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. De pildă în contractul vânzare cumpărare vânzătorul urmăreşte obţinerea unui preţ pentru lucrul vândut, iar în cel de locaţiune locatorul urmăreşte să câştige de la locatar preţul locaţiunii.

La rândul lor, actele cu titlu oneros se subîmpart în două subcategorii şi anume: 1) Actele juridice comutative, sunt acele acte cu titlu oneros, la încheierea cărora părţile cunosc întinderea obligaţiilor lor, existând atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. De pildă în cazul unei vânzări, cumpărătorul ştie şi lucrul pe care îl vinde şi preţul pe care îl va primi. 2) Actele juridice aleatorii în cazul cărora întinderea obligaţiile părţilor sau câştigul ce ar urma să fie realizat depinde de hazard. Fac parte din această categorie renta viagerã, vânzarea-cumpărarea cu clauză de întreţinere, jocul sau prinsoarea (947 C. civ.)20.

b) Este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos patrimonial altuia fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb. Aşa sunt de pildă donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândã, mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori legatul. 20 Cu privire la contractele aleatorii vezi şi Ioan Apostu, Contractele aleatorii de joc şi prinsoare……

69

La rândul lor actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în două subcategorii: 1. Liberalităţile sunt acte juridice prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul urmare folosului patrimonial procurat unui terţ, cum este cazul donaţiilor, iertării de datorie şi a legatelor. 2. Actele dezinteresate, prin care dispunătorul procură un folos patrimonial unui terţ fără a-şi micşora propriul patrimoniu, de exemplu mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori comodatul. Importanţa clasificării. Capacitatea de a contracta este supusă unor reguli mai stricte în privinţa actelor cu titlu gratuit decât a celor oneroase.

De asemenea, aprecierea viciilor de consimţământ este privită în mod diferit după cum este vorba despre un act cu titlu gratuit sau unul oneros. Leziunea de pildă nu priveşte actele cu titlu gratuit, căci în privinţa lor este de neconceput o disproporţie vădită între prestaţiile reciproce ale părţilor, atâta vreme câr cel gratificat nu are în principiu nici-o obligaţie.

3. Acte juridice constitutive, translative şi declarative

a) Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior. Aşa sunt de pildă garanţiile reale ale executării obligaţiilor civile, ipoteca, amanetul sau gajul.

b) Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia aşa cum sunt de exemplu contractele de vânzare-cumpărare sau de donaţie în care lucrul donat sau vândut iese din patrimoniul dispunătorului pentru a intra în cel al dobânditorului.

c) Este declarativ, actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. De exemplu partajul în cazul căruia dreptul de coproprietate al copartajanţilor asupra cotelor lor ideale din bun se consolidează prin încetarea stării de coproprietate subsecvent căreia fiecare devine proprietar exclusiv asupra unei părţi materiale din bun.

O specie aparte a actului declarativ, este actul juridic confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate actul juridic lovit de nulitate relativă, consolidând astfel dreptul de proprietate dobândit prin efectul actului respectiv.

Importanţa clasificării Unele consecinţe semnificative se produc în legătură cu efectele

diferite pe care le produc actele juridice enumerate mai sus. Astfel dacă actele constitutive şi cele translative produc efecte numai pentru viitor, ex nunc, actele declarative produce efecte şi pentru trecut ex tunc.

70

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive, justul titlu nu poate fi decât un act translativ de proprietate, căci unul declarativ ar pune deja problema dobândirii proprietăţii făcând inutilă uzucapiunea.

4. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie

a) Este de conservare, acel act juridic civil ce are ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. În această categorie se situează de pildă întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în justiţie, sau o somaţie adresată debitorului unei obligaţii comerciale în vederea obţinerii într-un proces viitor a cheltuielilor de judecată.

b) Este de administrare, acel act juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Au caracterul unor acte de administrare de exemplu reparaţiile făcute unui imobil, asigurarea unui lucru sau preîntâmpinarea pieririi unui bun.

c) Este de dispoziţie, actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept, ori grevarea unui bun cu o sarcină reală, ipotecă sau gaj. Astfel de acte sunt vânzarea, donaţia ori schimbul Importanţa şi efectele diferite ale acestei clasificări oferă câmp de examinare în privinţa actelor permise copărtaşilor ce au un drept de coproprietate asupra unui bun. Fiecare dintre ei poate face singur, fără acordul celorlalţi coproprietari, acte de administrare a bunului comun. Nici-unul dintre coproprietari nu poate face însă acte de dispoziţie asupra întregului bun decât cu acordul unanim al tuturor celorlalţi coproprietari.

5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut economic,

adică este evaluabil în bani. Actul de donaţie de exemplu exprimă în bani valoarea cu care a fost gratificat donatarul

Este nepatrimonial actul juridic civil care are nu în conţinut un drept patrimonial exprimabil în bani. Bunăoară recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara căsătoriei ca act juridic este neevaluabilă în bani.

Importanţa clasificării constă în posibilitatea titularilor unor drepturi subiective de a dispune sau nu de ele prin acte juridice.

Sfera actelor juridice patrimoniale este mult mai mare decât a celor nepatrimoniale.

Pe de altă parte, drepturile subiective patrimoniale pot face obiectul unor acte juridice de dispoziţie, spre deosebire de drepturile nepatrimoniale care nu pot face obiectul unor asemenea operaţiuni juridice.

71

6. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale a) Este consensual, actul juridic civil pentru a cărui valabilă

încheiere este suficientă simpla manifestare de voinţă. De altfel principiul general în materia actelor juridice civile este cel al consensualismului, ceea ce face ca majoritatea lor să aibă un astfel de caracter. Art. 971 din C. civ. exprimă acest principiu în contractele translative de drepturi reale precizând că în astfel de convenţii „proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor”

Sunt contracte consensuale de exemplu vânzarea (cu excepţia terenurilor), locaţiunea, antrepriza sau comodatul.

b) Este solemn, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisã de lege şi anume cea autentică. Forma specială este o condiţie de validitate, ad validitatem, a cărei ignorare are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic. Astfel, vânzarea unui teren nu poate fi valabil făcută decât printr-un act autentic încheiat în faţa notarului public. Aceeaşi condiţie trebuie să o îndeplinească şi contractul de donaţie, cel de arendare sau de ipotecă21.

c) Este real, acel act juridic civil care nu poate fi valabil încheiat decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită şi de remiterea materială a bunului. Au un astfel de caracter împrumutul, depozitul şi darul manual. Importanţa clasificării constă în aprecierea valabilitătii lor determinantă fiind respectarea condiţiilor de formă. În ceea ce priveşte actele autentice, orice viciu al acesteia atrage drept consecinţă nulitatea absolută a actului astfel încheiat. Totodată, neremiterea lucrului atrage nulitatea actelor juridice reale.

6. Acte juridice între vii, şi pentru cauzã de moarte

a) Sunt între vii – inter vivos – actele juridice civile care-şi produc efecte necondiţionat de moartea autorului ori autorilor. În această categorie enumerăm sub titlu de exemplu donaţia, schimbul sau locaţiunea, ca de altfel marea majoritate a actelor juridice civile

b) Sunt pentru cauză de moarte – mortis causa – actele juridice civile care nu-şi produce efectele decât condiţionat de moartea autorului,

21 Aactul şefului secţiei consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat consimţământul oral de renunţare la cetăţenia română are valoare de act autentic în sensul art.39 din Legea nr. 21/1991.Pentru dezvoltare, CSJ, secţia de contencios administrativ, dec. 2827/2002 în D. nr.9/2003 pag. 248

72

în considerarea căreia se şi întocmeşte actul. Un astfel de act juridic este dispoziţia testamentară. Importanţa clasificării constă în aceea că de regulă actele între vii au un caracter consensual spre deosebire de cele pentru cauză de moarte care sunt în principiu acte solemne. Condiţii restrictive de capacitate se impun în privinţa persoanelor ce dispun pentru cauză de moarte.

7. Acte juridice subiective şi acte condiţie

a) Este subiectiv, acel act juridic civil. al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui. Din această categorie fac parte marea majoritate a actelor juridice civile.

b) Este act condiţie acel act juridic civil la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii lui, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga sau negocia. Un astfel de act juridic este de pildă este căsătoria sau adopţia. Importanţa clasificării constă în aceea că în vreme ce actele subiective pot fi negociate de părţi, în privinţa actelor condiţie părţile sunt ţinute să se supună numai dispoziţiunilor legii. De asemenea în vreme ce categoria primelor este nelimitată, actele condiţie sunt strict şi limitativ determinate prin voinţa legii.

9. Acte juridice civile pure şi simple şi acte afectate de modalitãţi a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu este afectat de o

modalitate: termen, condiţie ori sarcinã. Unele acte juridice civile de altfel nici nu sunt compatibile cu vreo modalitate aşa cum sunt acceptarea unei succesiuni sau recunoaşterea filiaţiei.

b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Din această categorie fac parte împrumutil, renta viageră, donaţia cu sarcină sau asigurarea. Importanţa clasificării constă în momentul producerii efectelor, diferit în cazul celor pure şi simple de cel al actelor afectate de modalităţi, ale căror efecte se vor produce în funcţie de realizarea sau nerealizarea modalităţii.

10. Acte juridice civile principale şi accesorii

a) Este principal actul juridic civil. care are o existenţã de sine

stătătoare, soarta sa nedepinzând de cea a altui act juridic.

73

b) Este accesoriu, acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic principal, situaţie exprimata plastic de adagiul „accesorium sequitur principale”. Au sub titlu de exemplu o asemenea soartă juridică gajul, ipoteca sau arvuna. Importanţa clasificării constă în aceea că desfiinţarea sau îndetarea efectelor actului principal are ca efect şi desfiinţarea celui accesoriu.

Acte cauzale şi acte abstracte a) Este cauzal, acel act juridic civil a cărui valabilitate implică

analiza cauzei ori scopului său astfel încât dacă scopul ori cauza sunt ilicite ori lipsesc, însuşi actul e lovit de nulitate. Majoritatea actelor juridice sunt acte cauzale.

b) Este abstract sau necauzal actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa nedepinzând de cauză, aşa cum sunt de pildă titlurile de valoare la purtător.

Acte juridice civile strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentare

Este strict personal, actul juridic civil care nu poate fi făcut decât personal. Astfel de acte sunt căsătoria, mandatul intuitu personae, testamentul sau recunoaşterea unui copil.

Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate atât personal, dar şi prin reprezentanţi.

Acte juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite

a) Este numit sau tipic actul juridic civil care are o denumire stabilitã de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Este tipic sau numit contractul de vânzare – cumpărare consacrat de art. 1294 şi urm. din C. civ. sau donaţia prevăzuta de art. 813 C. civ.

b) Este nenumit sau atipic, actul juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi de o denumire proprie. De exemplu, vânzarea cu clauzã de întreţinere.

Acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu executare succesivă

a) Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare presupune o singurã prestaţie din partea debitorului, motiv pentru care se mai numeşte şi cu executare instantanee.

74

Este cu executare succesivã acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp fie în mod repetat aşa cum este renta viageră executabilă lunar sau anual, fie printr-o prestaţie continuă aşa cum este locaţiunea.

Secţiunea 4.3. Condiţiile actului juridic civil Definiţie. Prin noţiunea de condiţii ale actului juridic civil

înţelegem elementele esenţiale ale manifestării de voinţă, care îi conferă acesteia calitatea şi forţa de a produce efecte juridice civile, adică de a da naştere, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile..

Codul civil consacră în al său art. 948 aceste condiţii pe care le enumeră ca fiind:

Capacitatea de a contracta; Consimţãmântul valabil exprimat al pãrţii ce se obligã; Un obiect determinat; O cauză licită. Aceste condiţii sunt esenţiale deoarece fără oricare dintre ele este

de neconceput actul juridic civil, textul făcând o strictă enumerare a lor. Deşi numai patru, semnificaţia fiecăreia dintre aceste condiţii poate

fi privită diferit în funcţie de contextul juridic în care sunt analizate. Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după cum urmează:

a) În funcţie de aspectul la care se referă, ele pot fi condiţii de fond, care privesc conţinutul actului juridic civil (de exemplu obiectul sau cauza), condiţii de formă care se referă la exteriorizarea voinţei juridice (în scris sau verbal, expres sau tacit, etc.) şi condiţii de publicitate impuse pentru ca anumite acte juridice să fie opozabile.

b) În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale (cum sunt capacitatea sau consimţământul) ori neesenţiale aşa cum este forma scrisă ca o condiţie ad probationem.

c) În funcţie de sancţiunea nerespectãrii lor, condiţiile pot fi de validitate ( a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de eficacitate a căror nerespectare are drept consecinţă inopozabilitatea actului juridic.

d) În funcţie de izvorul lor formal, condiţiile pot fi legale (prevăzute de lege) sau convenţionale, prevăzute de părţi, aşa cum este cazul întocmirii unui înscris pentru un act juridic valabil încheiat şi numai prin simplul acord de voinţă. Analiza fiecăreia dintre condiţiile actului juridic civile ne prilejuieşte în cele ce vor precede următoarele consideraţiuni. 4.3.1. Capacitatea de a contracta

75

Definim capacitatea de a contracta ca fiind acea condiţie de fond şi esenţială a actului juridic civil ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Art. 949 C.civ. precizează că “poate contacta orice persoanã nu este declarată necapabilă de lege în vreme ce art. 950 din acelaşi cod precizează că sunt incapabili de a contracta minorii22, interzişii precum şi „toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. În categoria interdicţiilor de a contracta privitoare la calitatea anumitor persoane, amintim sub titlu de exemplu interdicţia ca minorii de 16 ani să poată dispune prin testament de mai mult de jumătate din averea lor (art. 807 C. civ.), interdicţia ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi testament una în favoarea alteia (art. 857 C. civ.) sau interdicţia ca oricare dintre soţi să incheie convenţii prin care ar fi eludat principiul comunităţii de bunuri prevăzut de art. 30 din C. fam. În privinţa capacităţii de a contracta, toate persoanele sunt prezumate a se bucura de această prerogativă, cel ce susţine incapacitatea având obligaţia de a o dovedi.

Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege, astfel incât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare. Deşi art. 948 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului; singură partea incapabilă se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea. Garanţia principiului capacităţii de a contracta, aplicabil în privinţa persoanelor fizice este înscrisă în art. 6 din Decretul nr. 31/1954 care precizează că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în condiţiile strict stabilite de lege”.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, capacitatea de a contracta este subordonată principiului specialităţii înscris în art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi ce corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.

22 Textul art. 949 C. civ. Este reprodus şi de alin. 1 al art. 11 din Decr. 31/1954, care precizează şi el că nu poate contracta minorul care nu a împlinit 14 ani şi nici persoana pusă sub interdicţie.

76

S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile şi actele încheiate de o persoană incapabilă, dacă este vorba despre acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului.23

4.3.2. Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă

4.3.2.1 .Voinţa juridică şi principiile sale Aşa cum l-am definit mai sus, actul juridic civil este în cea mai

sintetică analiză o manifestare de voinţă sobordonată volitiv intenţiei de a produce efecte juridice.

Conţinutul voinţei, din punct de vedere juridic este alcătuit din două dintre condiţiile esenţiale ale actului juridic civil, respectiv consimţământul şi cauza (scopul actului juridic civil) Formarea voinţei juridice este precedată de reflectarea din sinele unei persoane a unei nevoi în exterior prin dorinţa de satisfacere a acesteia, urmată de investigarea mijlocului de satisfacere şi în final de luarea hotărârii de a încheia actul juridic. Voinţa se naşte aşadar în mintea unei persoane reflectând nevoile şi aspiraţiile acesteia. Atâta vreme cât ea rămâne neexprimată, nu este producătoare de consecinţe juridice căci ideea neexteriorizată nu produce decât dorinţe sau sentimente.

Pentru ca ideea sau faptul psihologic să devină sociale, în sensul de a produce consecinţe, voinţa internă trebuie exteriorizată.

Or, exteriorizarea voinţei este traductibilă prin consimţământ, exprimat într-o formă cu relevanţă juridică, fie expres, fie tacit, fie verbal fie în scris etc.

În procesul exprimării voinţei juridice, ne interesează desigur mai puţin aspectele psihologice care deşi sunt necesare şi utile pentru o corectă abordare, nu rezolvă decât parţial chestiunile pendinte consimţământului.

Relevante însă sub aspect doctrinar şi practic sunt principiile de drept generale privitoare la voinţa juridică, a căror evaluare are însemnate foloase jurisprudenţiale. În dreptul nostru civil au fost subliniate două principii ale voinţei juridice, respectiv principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale. Principiul autonomiei de voinţă, numit şi principiul libertăţii actelor juridice exprimă ideea că părţile au libera opţiune de a încheia

23 C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999 p. 110 si urm.

77

orice act juridic, fireşte cu condiţia de a nu încălca legea sau bunele moravuri. Această regulă este consacrată legislativ de art. 5 şi art. 969alin. 1 din C. civ. Art. 5 din C. civ. precizează că „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” în vreme ce art. 969 din acelaşi cod face precizarea că numai „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Per a contrario, ar trebui înţeles aşadar că acele convenţii care nu sunt făcute legal sau care derogă de la lege nu au o asemenea forţă juridică! În puterea acestui principiu, subiectelor de drept civil le este permis tot ce nu li se interzice în mod expres prin lege, şi respectiv: - să încheie sau nu ori să denunţe sau să modifice orice act juridic civil; - să se angajeze juridiceşte în orice convenţie, indiferent dacă aceasta este reglementată sau nu printr-un text al legii; - să stabilească prin voinţa proprie clauzele oricărei convenţii civile, chiar derogând de la acele dispoziţii ale legii care au un caracter dispozitiv. Principiul autonomiei de voinţă este operant pentru orice act juridic civil cu unele limitări care privesc: - eludarea unor dispoziţiuni care privesc ordinea publică; - încălcarea dispoziţiunilor imperative ale legii; - nesocotirea bunelor moravuri. Aceste limitări cu valoare de excepţie întăresc de fapt principiul, deoarece însuşi art. 5 din C. civ. se referă in terminis la ele, făcând trimitere la ordinea publică şi bunele moravuri. Principiul voinţei reale, este impus de observaţia că în procesul psihologic de exprimare a voinţei juridice este posibil ca între voinţa internă şi cea exteriorizată să nu existe întotdeauna identitate. Or, într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea firească referitoare la întâietatea uneia sau a celeilalte dintre cele două exprimări: cea internă, mai apropiată de voinţa internă a fiecărui subiect, sau cea exteriorizată, mai apropiată de actul juridic pe care-l prefigurează. Răspunsul la această întrebare a dat naştere la doua concepţii privitoare la valorificarea voinţei juridice. Într-o concepţie obiectivă adoptată de Codul civil german de la 1900, se apreciază că prioritară este voinţa exhibată de părţi la încheierea actului juridic civil, singura cunoscută şi exprimată, care este în egală măsură producătoare de efectele juridice urmărite de părţi. Această concepţie este de natură să confere securitate statică circuitului civil au precizat susţinătorii ei.

78

A doua concepţie, de orientare subiectivă, pune în primul plan voinţa reală, deci cea internă, singura care poate determina părţile să contracteze şi care conferă un sporit grad de securitate dinamicii circuitului civil. Această concepţie adoptată de Codul civil francez de la 1804 a fost preluată şi de codul nostru civil de la 1864 şi este exprimată în mai multe texte dintre care enumerăm:

- art. 977 C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor” - art. 1175 din C. civ. dă putere actului care reprezintă voinţa reala în cazul simulaţiei, precizând că „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane” - art. 953 C. civ. dă valoare de adevăr numai manifestării reale de voinţă, precizând că nu are valoare consimţământul „dat din eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol” Este adevărat că unele texte dau o mai mare greutate consimţământului exprimat decât voinţei interne. Un astfel de exemplu îl constituie art. 1191 alin. 2 din C. civ. care prevede că nu poate fi primită proba cu martori „în contra sau peste ceea ce cuprinde actul juridic”. Această dispoziţie apreciem însă că nu este o excepţie de la principiul voinţei reale sau o inconsecvenţă a legiuitorului care a dorit să dea prioritate voinţei declarate24, ci, ea trebuie corelată mai degrabă cu principiul care dă glas forţei obligatorii a convenţiilor, căci odată exprimată voinţa, chiar dacă nu este conformă cu realitatea, ea este singura producătoare de efecte juridice.

4.3.2.2. Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic

care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior. Din redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea însă trage concluzia că convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure părţi, şi anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie este fireşte greşită, căci consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o ofertă de a contracta şi are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe punctul de a se încheia.

24 În acest sens vezi A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex, bucureşti 2000 pag.187.

79

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele condiţii:

a) să provină de la o persoană cu discernământ; Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte

efectele juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor pe care manifestarea sa de voinţa le poate produce.

In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta.

Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de sănătate mintală.

Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg din aceastâ ipoteză25.

b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament juridic. “Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia de a contracta a fost făcută în alt scop decât pentru a produce efecte juridice cum ar fi de pildă atunci când: - consimţământul a fost asumat în glumă, jocandi causa ; - manifestarea de voinţă este rodul prieteniei, curtoaziei sau complezenţei (îţi rămân veşnic îndatorat pentru serviciul pe care mi l-ai făcut !); - consimţământul a fost dat sub o rezervă mentală cunnoscută de cealaltă parte (mă angajez dacă va fi de acord şi soţul meu); - consimţământul a fost exprimat sub o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, condiţie prohibită de art. 1010 din C. civ. (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”) - consimţământul este prea vag sau imprecis (îţi voi restitui banii împrumutaţi când voi avea, ad calendas graecas !). c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput încheierea unui act juridic civil fără o manifestare exterioară de voinţă. Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă expresă, fie într-una tacită.26 Ea poate de asemenea să 25 Pentru dezvoltări, TS dec. 1998/1990 citată de C. Turianu în op. cit. pag.38 26 Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este cazul actelor solemne, pe câtă vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o manifestare tacită a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în dreptul civil tăcerea nu valorează neaparat consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace

80

constea într-un gest (semnul făcut unui taxi) ori o anumită atitudine (expunerea unei mărfî într-o vitrină cu afişarea preţului). Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială. d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei. Această condiţie este reglementată expres de art. 948 pct. 2 din C. civ. care pentru validitatea actului juridic impune „consimţământul valabil al părţii care se obligă”. Actul juridic civil fiind o manifestare de voinţă conştientă dar mai ales liberă, este de neconceput valabilitatea acestuia atunci când procesul psihologic de formare a voinţei juridice a fost în mod fraudulos deturnat de la adevăratele sale finalităţi. Per a contrario, art. 953 din C. civ. consacră dispoziţiunea potrivit căreia „consimţământul nu este valabil atunci când este dat prin eroare, smuls prin violenţa sau surprins prin dol” În dreptul nostru civil viciile care afectează caracterul liber al consimţământului sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.27 Analiza fiecăruia dintre acestea, ne prilejuieşte în cele ce urmează următoarele precizări: 4.3.3. Viciile consimţământului 4.3.3.1. Eroarea Reglementare şi definiţie.

Majoritatea autorilor au definit eroarea ca fiind falsa reprezentare a

realităţii cu prilejul încheierii unui act juridic, definiţie care apreciem că satisface atât cerinţele de ordin teoretic dar mai ales de natură practică ale instituţiei studiate28.

este gata sa consimtă) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o asemenea interpretare în mod expres tăcerii, cum ar fi de pildă cazul tacitei reconducţiuni. 27 Potrivit opiniei că leziunea nu este un viciu al consimţământului ci o condiţie de anulare a actelor juridice săvârşite de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă care încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui acte juridice civile, vezi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 pag. 153 28 Pentru alte definiţii, D. Cosma op. cit. pag. 153, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 145, O.

81

Eroarea nu este definită legislativ, dar textul art.954 din C. civ. se referă la consecinţele ei precizând că: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei” - alineatul 1 al textului citat. „Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţie persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia” - potrivit alineatului al doilea al aceluiaşi text.

Clasificare. 1. Potrivit unui prim criteriu, al naturii realităţii asupra căreia

poartă, eroarea poate fi de fapt sau de drept. Eroarea de fapt ( error facti) constituie falsa reprezentare asupra

unei stări de fapt cu prilejul încheierii actului juridic. O astfel de eroare poate cădea asupra obiectului actului juridic, al persoane sau a circumstanţelor de fapt în care s-a realizat acordul de voinţă.

Eroarea de drept (error jus) constă în greşita cunoaştere sau necunoaşterea dispoziţiunilor legii.

În doctrină şi jurisprudenţă există încă dispute privitoare la calificarea unei astfel de situaţii juridice ca făcând sau nu parte din categoria viciilor de consimţământ.

Pe de o parte, unii autori au susţinut că eroarea ca viciu de consimţământ nu poate fi una de drept, deoarece nimeni nu se poate apără susţinând că nu a cunoscut legea – nemo censetur ignorare legem! 29

Alţi autori, la a căror opinie subscriem, au apreciat că eroarea de drept poate fi invocată ca viciu de consimţământ în vederea anulării unui act juridic civil asumat prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii30.

Argumentele acestei consideraţii le găsim atât în textele Codului civil dar şi în practica judiciară.

Astfel, nici art. 953 şi nici 954 C. civ. nu fac distincţie între eroarea de fapt şi cea de drept. Or, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus!

În ceea ce priveşte jurisprudenţa, este adevărat că ea nu constituie izvor de drept, dar unitatea de practică judiciară este o obligaţie pentru judecător. Este adevărat că nimeni nu se poate apără invocând Ungureanu Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag.84, G. Boroi Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck Bucureşti 2002 pag. 160 sau A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag.196. 29 I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. pag.113 30 D. Cosma op. cit pag.162, Ghe. Beleiu op. cit. pag.146, A. Cojocaru pag. 194.

82

necunoaşterea sau neclaritatea legii, dar se pot ivi situaţii în care nu este posibilă cunoaşterea legii, fie datorită imposibilităţii consultării textelor legale, fie al lipsei resurselor materiale pentru angajarea unei consultanţe calificate, fie pur şi simplu pentru că un act normativ a fost publicat în preziua încheierii actului respectiv iar Monitorul Oficial nu a fost încă difuzat.

2. Potrivit unui al doilea criteriu, al efectelor produse, eroarea poate fi de trei feluri, respectiv: a) eroarea obstacol; b)eroarea viciu de consimţământ; c) eroarea indiferentă.

a) Eroarea obstacol este aceea care datorită gravităţii sale face ca actul juridic să nu poată lua naştere aşa încât ea nu constituie o falsă reprezentare a realităţii ci chiar lipsa consimţământului, care nu a fost exprimat datorită unui obstacol nedepăşit de cel care contractează. Astfel de obstacole pot privi fie natura, fie identitatea obiectului actului juridic.

Eroarea obstacol asupra naturii actului juridic - error in negotio -, este acea situaţie în care una dintre părţi consideră că încheie un anumit act juridic iar cealaltă un cu totul altul. De pildă, primus este convins că primeşte de la secundus cu titlu de donaţie un lucru în vreme ce acesta este încredinţat că îl vinde. La fel, o parte consideră că cumpără un imobil în vreme ce proprietarul consimte să îl închirieze. În nici-unul dintre aceste exemple acordul de voinţă nu s-a format cu privire la adevăratul act juridic, fiecare dintre părţi având o reprezentare diferită cu privire la adevărata natură a convenţiei.

Eroarea obstacol asupra identităţii obiectului actului juridic – error in corpore – este situaţia juridică în care o parte negociază cu privire la un bun, iar cealaltă cu privire la un altul. De exemplu părţile negociază transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil. Cumpărătorul vrea să cumpere casa de locuit, vânzătorul vrea să vândă grădina.

Atât în cazul erorii cu privire la natura actului cât şi asupra identităţii actului juridic, deoarece voinţa părţilor nu s-a întâlnit nici actul juridic nu s-a format. Or, o asemenea eroare care obstaculează voinţa părţilor are drept consecinţă nulitatea absolută.

b) Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă implică falsa reprezentare a realităţii fie cu privire la calitatea substanţială a obiectului actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam).

Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic poate privi calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic privit ca un bun în materialitatea sa şi atunci avem în vedere vechimea sau originea sa care au determinat pe una dintre părţi să contracteze. Există de pildă eroare asupra substanţei în cazul în care o persoană cumpără copia unui tablou

83

crezând că este un original sau un inel din metal galben pe care-l consideră ca fiind din aur dar care este în realitate din alamă.

S-a stabilit în practica judiciară că nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei31.

Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ atunci când actul juridic a fost încheiat numai în consideraţia unei anumite persoane sau a calităţilor acesteia, aşa cum este cazul actelor intuitu personae. Este o astfel de eroare de pildă angajarea unui avocat al cărui nume seamană numai cu cel ales de justiţiabil în realitate. Susţinerea unui spectacol de divertisment de către un alt actor decât cel vestit în considerarea căruia a fost organizat spectacolul pot constitui cazuri de eroare cu privire la o persoană.

c) Eroarea indiferentă este tot o falsă reprezentare a realităţii dar care nu are nici-o influenţă asupra validităţii actului juridic întrucât nu are nici-o relevanţă în privinţa acestuia. Pot constitui astfel de erori, care nu afectează valabilitatea unei convenţii, eroarea cu privire la starea civilă a unuia dintre contractanţi sau la starea sa de solvabilitate.

Structura şi condiţiile erorii - viciu de consimţământ. În ceea ce priveşte structura erorii – viciu de consimţământ, falsa

reprezentare a realităţii fiind de ordin subiectiv, cunoaşterea dar mai ales dovedirea ei sunt foarte dificile. Fiind un element de apreciere condiţionat de repere personale ce ţin de gradul de instruire, de emoţionabilitatea persoanei precum şi de posibilităţile acesteia de evaluare a realităţii şi a propriilor interese, dovedirea lui ca şi element psihologic este foarte anevoioasă.

Cât despre condiţiile erorii, acestea sunt două, trebuie îndeplinite cumulativ şi sunt următoarele:

a) elementul cu privire la care a fost posibilă falsa reprezentare a realităţii să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, astfel încât dacă acesta ar fi fost cunoscut, actul juridic nu ar fi fost încheiat. Asupra acestei condiţii, posibilitatea de apreciere aparţine judecătorului, de la caz la caz. S-a opinat spre exemplu că eroarea asupra valorii economice a prestaţiei, eroarea lezionară, urmează regulile de la viciul de consimţământ al leziunii, iar nu regulile erorii-viciu de consimţământ.32 O

31 T.S. Dec. 1985/1975 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed.Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.51. 32 St. D. Cărpenaru ş.a., Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală Ed. Academiei, Bucureşti 1989 pag. 178.

84

altă rezolvare propusă a fost aceea a aprecierii comportamentului oricărei persoane într-o situaţie similară.33

b) în cazul actelor juridice de factură bilaterală, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau să fi avut posibilitatea de a cunoaşte că elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare a avut o importanţă hotărâtoare pentru încheierea actului. Această conditie priveşte numai actele juridice bilaterale, căci în cele unilaterale lipseşte prin ipoteză „cocontractantul” sau „cealaltă parte”. Se mai impune totodată precizarea că nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a putea fi invocată eroarea viciu de consimţământ.

Efectul erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă a actului juridic astfel încheiat, aşa cum precizează art. 961 din C. civ.

Dreptul la acţiune pentru anularea unui act juridic motivat de eroarea în care s-a aflat reclamantul este prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decr. Nr. 167/1958 care fixează termenul general de prescripţie de 3 ani. Acest termen începe să curgă, potrivit art. 9 alin. 2 din acelaşi act normativ, de la data când cel aflat în eroare, reprezentantul său legal sau persoana chemată prin lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut eroarea, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

4.3.3.2. Dolul (Viclenia) Definiţie şi reglementare Dolul este acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în

eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.34 În cea mai sintetică definiţie, dolul este aşadar o eroare provocată. Spre deosebire de eroare, care are un caracter spontan, dolul este rezultatul unor manopere înşelătoare, prin care un contracant îl determină pe cocontractantul său să încheie o convenţie.

Legislativ, reglementarea dolului este dată de Codul civil. Art. 953 din C. civ. precizează că nu este valabil consimţământul

”surprins prin dol” în vreme ce art. 960 menţionează că „dolul este o

33 În acest sens vezi G. Boroi, op. cit. pag. 163. Autorul exemplifică o speţă în care vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându-se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. 34 Pentru alte definiţii vezi şi D. Cosma op. cit. pag. 164, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 147, O. Ungureanu op. cit. pag.88, G. Boroi op. cit. pag. 164 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.198.

85

cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat”. Mai precizează art. 961 din C. civ. că acea convenţie „făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate”.

Clasificare După consecinţele pe care le produce, dolul poate fi principal

(dolus dans causam contractui) sau incident (dolus incidens), numit şi incidental, secundar sau accesoriu.

Este principal dolul care poartă asupra unor împrejurări determinante la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.

Incident este dolul ce cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea actului juridic şi nu atrage anulabilitatea acestuia.

În funcţie de gravitatea manoperelor dolosive, doctrinar se vorbeşte despre dolus bonus, care constă în viclenii mărunte, uşor de observat, care nu atrag anulabilitatea actului juridic ( spre exemplu exagerarea în scop de reclamă a calităţilor unui produs) şi despre dolus malus, dolul grav, care atrage anulabilitatea actului.

Structura dolului Structural, dolul este alcătuit din două elemente: unul obiectiv,

material, constând în utilizarea de mijloace dolosive în scopul inducerii în eroare a unei persoane şi unul subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a înşela o persoană pentru a o determina să încheie actul juridic.

Elementul material al dolului poate consta fie într-o faptă comisivă fie într-una omisivă. Atunci când elementul obiectiv constă într-o omisiune, vorbim despre dolul prin reticenţă, în sensul că una dintre părţile actului juridic ţine sub tăcere unele împrejurări esenţiale ale actului juridic pentru a o determina pe cealalta să contracteze. Simpla tăcere, fără intenţii viclene, nu constituie însă dol atunci când de pildă partea nu se obligă să-i atragă atenţia unui cocontractant asupra dezavantajelor unui contract.35

În cazul liberalităţilor dolul se înfăţişează din punct de vedere obiectiv sub forma captaţiei şi a sugestiei în scopul ca profitând de dragostea, pasiunea sau compasiunea unei persoane, să o determine la facerea unei donaţi sau a unui legat.

35 Pentru dezvoltări, vezi O. Ungureanu, op. cit. pag. 88

86

În ceea ce priveşte elementul intenţional, s-a stabilit că provocarea unei erori din neglijenţă, fără intenţie, nu constituie dol, aşa cum nu există nici atunci când cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă prin reticenţă.36

Condiţiile dolului Două sunt condiţiile pentru ca dolul să constituie viciu de

consimţământ si anume: a) să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic şi b) să provină de la cealaltă parte.

a) În ceea ce priveşte prima condiţie, trebuie stabilită împrejurarea că dacă partea indusă în eroare ar fi cunoscut realitatea nu ar fi contractat. În materia dolului, eroarea nu trebuie să poarte asupra anumitor calităţi sau însuşiri, ca în cazul erorii-viciu de consimţământ, fiind suficient a se demonstra deformarea oricărui element al realităţii în scopul determinării unei persoane să încheie actul juridic.

Caracterul determinant al dolului, ca şi în cazul erorii, se stabileşte de către judecător, de la caz la caz, ţinând seama de gradul de instrucţie, cultura, experienţa de viată starea de sănătate etc. al celui ce invocă dolul.

b) Cea de a doua condiţie a dolului este consacrată de art. 960 C. civ. care precizează că mijloacele viclene trebuie să provină de la cealalată parte.

La o primă observare a textului s-ar putea trage concluzia că dolul se aplică numai în privinţa actelor juridice bilaterale sau multilaterale, deoarece în cazul actelor unilaterale nu există „cealaltă parte” iar textul art. 960 C. civ. se referă expres la „convenţii”, care sunt acte de factură bilaterală. Cu toate acestea şi în cazul actelor unilaterale poate interveni dolul sub forma captaţiunii sau a sugestiei dacă, de exemplu, pentru a testa într-un anumit fel, au fost îndepărtate rudele testatorului, acesta a fost ameninţat ori i-au fost exploatate sentimentele, mila ori compasiunea.

S-a mai stabilit totodată că cea de a doua condiţie poate fi îndeplinită şi în cazul în care de pildă dolul provine de la un terţ iar cocontractantul avea cunoştinţă despre această imprejurare sau de la reprezentantul legal al cocontractantului.37

Efectele dolului Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a

actului juridic în cadrul căruia consimţământul uneia dintre părţi a fost surpins prin dol.

36 Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 148 37 În acest sens, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 180

87

În măsura în care prin actele dolosive s-a săvârşit un delict civil poate fi antrenată în egală măsură şi răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiunile art. 998 din C. civ

Aşa cum precizează art. 960 C. civ., dolul nu se presupune, el trebuie probat. Fiind un fapt juridic el poate fi dovedit prin orice mijloc de probaţiune, inclusiv cu martori sau prezumţii.

Titularul acţiunii în anulare este cel ce se pretinde a fi victima dolului, cererea sa fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Termenul începe să curgă de la data când a fost cunoscută viclenia dar nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului (art.9 alin.2 din acelaşi decret).

4.3.3.3. Violenţa Definiţie şi reglementare Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea

unei persoane cu un rău material, direct, imediat şi injust ce o determină să încheie un act juridic pe care în condiţii normale nu l-ar fi încheiat.38

În afară de art. 953 şi 961 C. civ. care se referă la violenţă şi la efectele ei în mod generic, alte texte fac menţiuni cazuale la acest viciu al consimţământului după cum urmează:

- Art. 955 dispune că „violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când se exercită de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”;

- Art. 956 prevede că „este violenţă, întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine seama în această materie de etate, de sex, şi de condiţia persoanelor”;

- Art. 957 adaugă că „violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;

- Art. 958 menţionează că „simpla temere reverenţioasă, fără violenţă nu poate anula convenţia”;

- Art. 959 face precizarea că o convenţie „nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă, dacă după încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat expres sau tacit sau dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune”.

38 Pentru alte definiţii vezi şi şi D. Cosma op. cit. pag. 172, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 149, O. Ungureanu op. cit. pag.90, G. Boroi op. cit. pag. 167 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.202.

88

Clasificare Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două

crietrii, respectiv după natura răului şi după caracterul ameninţării. Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi

morală (metus) atunci când amenin Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi

morală (metus) atunci când ameninţarea cu răul se referă la cinstea, onoarea sau sentimentele persoanei sau fizică (vis) dacă ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a persoanei sau patrimoniul său.

După cel de al doilea criteriu, caracterul ameninţării, distingem între ameninţarea legitimă şi cea nelegitimă.

Ameninţarea legitimă sau justă este aceea proferată de o persoană îndreptăţită, în puterea unui drept subiectiv, aşa cum este somaţia adresată de creditor debitorului că va trece la executarea silită sau că îl va chema în judecată. Acest gen de ameninţare nu constituie viciu de consimţământ.

Ameninţarea nelegitimă, injustă, este proferată fără de drept, constituie viciu de consimţământ şi are drept consecinţa nulitatea relativă a actului juridic astfel încheiat.

Structura violenţei Ca şi dolul, violenţa are în structură două elemente, unul exterior,

material şi unul de ordin psihologic, intern. Elementul material, exterior, constă într-o ameninţare cu un rău

de natură fizică (lovire, sluţire omor etc.), patrimonială (distrugerea unui bun, incendierea unei clădiri etc.) sau morală (divulgarea unui secret, compromiterea demnităţii sau a onoarei etc.).

Elementul psihologic constă în temerea insuflată celui ameninţat, de natură a-l determina să încheie actul juridic. De fapt încheierea actului juridic este în reprezentarea celui ameninţat însuşi mijlocul de a evita producerea răului cu care a fost ameninţat. S-a stabilit în practica judiciară că violenţa constituie viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut actul juridic39.

Condiţiile violenţei

39 CSJ, dec. 200/1993 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.35

89

Pentru ca violenţa viciu de consimţământ să constituie cauza de nulitate relativă a actului juridic aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:

1- ameninţarea să fie una injustă, în sensul că nu a fost făcută în exercitarea unui drept legitim. Aşadar, nu orice ameninţare cu un rău constituie violenţă viciu de consimţământ ci numai aceea care nu este proferată în mod just, căci acela care exercită un drept al său nu vatămă pe nimeni. Dacă însă realizarea unui drept este făcută cu depăşirea limitelor în care acesta a fost recunoscut, chiar şi prin ameninţare, atunci ar putea fi invocat ca şi mijloc de apărare abuzul de drept dacă nu sunt întrunite condiţiile violenţei viciu de consimţământ40.

2- violenţa să fie determinantă pentru încheierea actului juridic. Aprecierea in concreto a caracterului determinant al ameninţării este lăsată la latitudinea judecătorilor de la caz la caz. În acest scop, se au în vedere o serie de criterii de apreciere de ordin subiectiv, aşa cum pot fi de exemplu vârsta, gradul de instrucţie, sexul, starea de sănătate etc. Temerea provocată prin ameninţare trebuie să fie de natură a-l determina pe cel ameninţat să contracteze, căci temerea reverenţioasă nu constituie motiv de violenţă.

S-a mai susţinut doctrinar că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei viciu de consimţământ.

Efectele violenţei Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea actului

juridic astfel încheiat. Cel ce invocă violenţa trebuie să dovedească acest fapt, uşor de

probat datorită caracterului obiectiv al elementului material. În cazul în care actele de violenţa întrunesc şi condiţiile art. 998 C. civ., cel ce se consideră îndreptăţit are deschisă şi calea unei acţiuni pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Dreptul la acţiunea în anulare a unui act juridic pentru violenţă se prescrie în termen de 3 ani iar anularea căsătoriei pentru violenţă poate fi cerută numai în termen de 6 luni, potrivit art. 21 alin.2 din C. fam. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când violenţa a încetat.

Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare, după încetarea violenţei în condiţiile art. 959 C. civ., în măsura în care actul juridic al confirmării nu a fost şi el viciat.

40 Pentru această rezolvare vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 149 sau A. Cojocaru, op. cit. pag. 204

90

4.3.3.4. Leziunea Definiţie şi reglementare În cea mai sintetică formulare41, leziunea este acel viciu de

consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii42.

Art. 951 din C. civ. prevede că „minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauza de necapacitate, decât în caz de leziune”. Referiri la cererea în anulare pentru leziune, numită acţiune în resciziune fac şi articolele 1157 – 1159 şi art. 1162 – 1165 din C. civ.

În prezent aceste texte sunt desuete căci odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, acţiunea în anulare pentru leziune priveşte numai minorii între 14 – 18 ani care încheie singuri fără încuviinţarea ocrotitorilor legali acte juridice, dacă aceste acte le produc pagube.

Leziunea are în aceste condiţii un redus domeniu de aplicare deoarece s-au restrâns atât categoriile de persoane care o pot invoca dar şi numărul actelor juridice susceptibile a fi atacate pentru leziune.

În privinţa persoanelor, leziunea are ca domeniu doar minorii cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, între 14 şi 18 ani, deoarece majorii, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 1165 C. civ., nu pot introduce o acţiune în resciziune.

Excepţiile de la această regulă le constituie convenţiile de salvare maritimă prevăzute de art. 60 din O.G. nr.42/1997 privind navigaţia civilă şi cazurile prevăzute de art. 694 C. civ. privitoare la atacarea de către major a acceptării succesiunii pentru descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării.

În ceea ce priveşte actele juridice care pot fi anulate pentru leziune, ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie acte juridice de administrare; - să fie acte juridice bilaterale şi cu titlu oneros; - să fie încheiate de minorul între 14 – 18 ani fără

încuviinţarea ocrotitorului legal; - să fie lezionare.

Structura leziunii

41 Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 150 42 Pentru alte definiţii vezi şi O. Ungureanu op. cit. pag.92, G. Boroi op. cit. pag. 174 sau A. Cojocaru, op. cit. pag.206

91

Structura leziunii ar trebui privită diferit în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei:

Potrivit concepţiei subiective43, leziunea ar implica două elemente, unul obiectiv constând în disproporţia vădită dintre două prestaţii, şi unul subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte partea cocontractantă, care poate fi minoritatea.

În concepţia obiectivă, singurul element necesar îl constituie paguba încercată prin disproporţia dintre cele două prestaţii.

Sistemul dreptului nostru civil acceptă concepţia obiectivă, potrivit căreia acţiunea în anularea actului juridic afectat de leziune este posibilă chiar şi făcându-se numai dovada văditei disproporţii.

Condiţiile leziunii Acţiunea în anularea actului juridic afectat de viciul leziunii poate

fi pornită dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: - dacă leziunea este o consecinţa directă a actului respectiv; - leziunea trebuie să existe în raport cu momentul încheierii actului; - disproporţia dintre cele două prestaţii trebuie să fie vădită. Efectele leziunii Sancţiunea leziunii în dreptul civil poate consta atât în nulitatea

relativă a actului juridic lezionar cât şi în majorarea sau reducerea după caz a uneia dintre prestaţii.

În cazul prevăzut de art. 60 din O.G. nr. 42/1997, salvatorul nu poate solicita anularea convenţiei pentru leziune ci doar majorarea contraprestaţiei navei căreia i-a acordat asistenţă de salvare.

4.3.3.5. Comparaţie între viciile de consimţământ. Asemănări - orice viciu de consimţământ este anterior sau contemporan

încheierii actului juridic; - sancţiunea pentru încheierea unui act juridic în condiţiile oricăruia

dintre viciile de consimţământ este nulitatea relativă; - împrejurarea asupra căreia poartă viciul de consimţământ este

determinantă pentru încheierea actului juridic;

43 În sensul acestei concepţii, vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag.151

92

- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este necesară existenţa viciului de consimţământ concurent al tuturor contractanţilor.

- oricine invocă oricare dintre viciile de consimţământ trebuie să-şi dovedească afirmaţia, căci nici-unul dintre viciile de consimţământ nu se prezumă.

Deosebiri - în vreme ce în structura dolului şi a violenţei intră atât un element

obiectiv (material) cât şi unul subiectiv (intenţional), în structura erorii determinant este numai elementul subiectiv iar în cea a leziunii cel obiectiv;

- în vreme ce domeniul erorii îl constituie atât actele bilaterale cât şi cele de factură unilaterală, dolul, violenţa şi leziunea privesc în principiu doar actele juridice bilaterale;

- eroarea se produce spontan, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea pot constitui ele însele fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă delictuală;

- ca efect specific, doar leziunea poate avea consecinţe alternative constând fie în anularea actului lezionar fie în reducerea sau sporirea uneia dintre prestaţii.

- din punctul de vedere al probaţiunii eroarea este cel mai greu de dovedit deoarece ea constă doar în elementul subiectiv, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit datorită elementului obiectiv ce intră în structura lor.

4.3.4. Obiectul actului juridic civil

Textul art. 962 din C. civ. precizează că “Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din ele se obligă”. Din această prevedere, rezultă că obiectul actului juridic constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. Doctrinar, obiectul a fost definit ca fiind condiţia de fond generală şi esenţiala a actului juridic civil care constă în acţiunile şi inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la îndeplinirea cărora se obligă44. Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca următoarele condiţii: - să existe în momentul încheierii convenţiei sau să fie certă producerea lui în viitor45. 44 Pentru definiţii asemănătoare vezi şi Gh. Beleiu op. cit. pag. 138, A. Cojocaru op. cit. pag. 210, O. Ungureanu op. cit. pag. 93, sau G. Boroi op. cit. pag. 173

93

În ipoteza în care obiectul actului juridic constă într-un bun, la care se referă conduita părţilor, atunci distingem următoarele ipoteze : a) bunul există in momentul încheierii actului juridic deci este îndeplinită condiţia impusă mai sus ; b) bunul deşi a existat nu mai există în momentul consensului ; nefiind îndeplinită condiţia şi lipsind obiectul, actul juridic este ineficace ; c) bunul nu există dar el va exista cu siguranţă în viitor, împrejurare care face îndeplinită condiţia existenţei obiectului (sub titlu de exemplu, recolta ce se va culege în viitor, chiriile sau arenzile ce se vor percepe etc.)46.

- să fie în circuitul civil. Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al actului juridic civil, ceea ce de fapt explică si prevederea din art. 963 C. civ. anume că “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract” Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive de proprietate47. În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate ca făcând parte din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiaţiunii private.48

Nesocotirea acestei condiţii lipseşte de valabilitate actul încheiat care ar avea un obiect nelicit ( de exemplu vânzarea unui bun aflat în proprietatea publică a statului, un teren sau o exploatare petroliferă).

- să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este impusă generic de art. 948 C. civ. şi în mod explicit de art. 964 din acelaşi cod care precizează că „obligaţia trebuie să aibă de obiect un

45 In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind interzise pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 518 46 Există însă şi excepţii de la această regulă. De pildă nu poate face obiectul unei convenţii o succesiune nedeschisă, deci viitoare căci s-ar opune regulii instituită de art.965 alin. 2 din C. civ. 47 Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat unanim că de fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Această interpretare este confirmată de acte normative de dată recentă, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri care “sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brăila 1998, p. 57 - 60 48 La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrădit şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu armele, muniţiile sau produsele şi substanţele stupefiante etc.

94

lucru determinat cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.

Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta constă într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel. - să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un subiect, atunci obiectul convenţiei este valabil iar neexecutarea culpabilă.49 - să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege. - să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile art.5 şi 968 din C. civ.50

4.3.5. Cauza actului juridic civil

Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea ce numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult sau mai putin directă răspunsuri la întrebările „pentru ce ?” sau „în ce scop ?” s-a încheiat contractul, deci, “cui prodest?”

Definim aşadar cauza actului juridic civil ca fiind acel element esenţial şi de fond care constă in scopul urmărit de părţi la încheierea unei convenţii. Pe lângă condiţia prevăzută de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare la caracterul licit al cauzei, codul mai consacră caracterizării cauzei încă trei texte după cum urmează: - art. 966 potrivit căruia “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect;

49 La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia posibilităţii obiectului poate fi apreciată în strânsa legătură şi cu progresul tehnico-ştiinţific, care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare. 50 În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaţiei sau interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.

95

- art.967 în următorii termeni, “Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie” - art. 968 prevede că este nelicită convenţia ”când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa proxima şi scopul mediat - causa remota. Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de contracte, respectiv: - în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei); - în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica (animus donandi); - în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii materiale a bunului. Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau nevoia unui lucru. Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. Aceste condiţii sunt consacrate de art. 966 din C. civ. care precizeaza că “Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect”51

4.3.6. Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă în scopul producerii de consecinţe juridice.

Noţiunea formei actului juridic civil este primitoare de două sensuri:

- Într-un prin înţeles, în sens restrâns (stricto senso), forma actului juridic exprimă modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice cârmuită de principiul consensualismului ce caracterizează întregul drept civil românesc. 51 Faţă de dispoziţiunile art. 966-968 C. civ., nulitatea actelor ilicite şi imorale impune desfiinţarea lor retroactivă, urmând ca pârţile să fie repuse în situaţia anterioară. Acţiunea în restituirea prestaţiilor nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea convenţiei potrivnice legii şi regulilor de convieţiore socială, în sensul art. 1 –3 din Decr. 31/1954. Altminteri ar însemna ca reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în susţinerea acţiunii, ceea ce nu trebuie admis. (TS dec. 807/1980 citată de C. Turianu în op. cit. pag. 47

96

- Într-un al doilea înţeles, în sens larg (lato sensu), forma actului juridic implică acele condiţii de formă necesare pentru validitatea lui (ad validitatem), pentru dovada existenţei şi a conţinutului său (ad probationem), precum şi pentru opozabilitatea lui faţă de terţe persoane care nu au participat la formarea lui.

Condiţiile de formă ale actului juridic pot fi clasificate după două criterii:

După criteriul consecinţelor juridice ale nesatisfacerii lor, condiţiile de formă pot fi: Condiţii de validitate (ad validitatem), a căror încălcare are drept consecinţă nulitatea absolută a actului juridic însuşi; Condiţii de probă (ad probationem), menite să facă dovada existenţei şi conţinutului actului juridic, a căror ignorare nu are ca efect nulitatea actului ci imposibilitatea dovedirii lui; Condiţii pentru opozabilitate faţă de terţi a căror nerespectare deşi nu conduce la nulitate atrage doar sancţiunea inopozabilităţii lui faţă de terţe persoane. După criteriul izvorului lor, forma actului juridic poate fi: - forma legală, impusă părţilor printr-o dispoziţie a legii; - forma convenţională, stabilită de părţi în mod voluntar. 4.3.6.1. Principiul consensualismului Fiind o aplicaţie a libertăţii de a contracta, principiul consensualismului dă glas regulii că simpla manifestare de voinţa exteriorizată în orice mod, este o condiţie necesară şi suficientă pentru naşterea unui act juridic. Potrivit acestui principiu, voinţa juridică poate fi exteriorizată în orice formă, în scris sau verbal, tacit sau expres, prin gesturi, atitudini sau chiar prin simpla tăcere (qui tacit, consentire videtur). Principiu necunoscut în dreptul roman dar cu largă răspândire în perioada dreptului burghez, el a fost adoptat şi în dreptul civil român modern prin Codul civil adoptat în anul 1864, fiind comun de altfel tuturor ramurilor dreptului privat. Deşi adoptat şi recunoscut ca atare, principiul consensualismului nu este consacrat expres printr-o normă aparte, existenţa lui rezultând din interpretarea unor texte ale codului privitoare la o serie de acte juridice. Astfel, art. 971 C. civ. menţionează că „în contractele care au ca obiect translaţia proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului”

97

Acelaşi principiu se regăseşte şi în dispoziţiunile art. 1295 din C. civ. care prevede că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi a preţului deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. Că aceasta a fost intenţia legiuitorului, rezultă şi din interpretarea per a contrario a art. 948 C. civ., care printre condiţiile de validitate ale actului juridic nu a inclus şi pe aceea a formei. În mod excepţional, ori de câte ori pentru încheierea unui act juridic impune o anumită condiţie de formă, atât codul cât şi legile speciale o numesc în mod expres: de pildă în materia donaţiilor art. 813 C. civ. prescrie forma autentică, aceeaşi prevăzută şi de art. 1772 privitor la ipotecă. 4.3.6.2. Forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad validitatem) Ca şi o excepţie de la principiul consensualismului, pentru anumite acte juridice, în mod strict şi limitativ prevăzute de lege, este necesară o anumită formă, de regulă cea solemnă, pentru validitatea lor. Consecinţa neobservării acestor condiţii atrage după sine nulitatea actului juridic încheiat cu nerespectarea lor. Se înţelege aşadar prin forma ad validitatem, acel element esenţial de validitate al actului juridic care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă cerute de lege pentru ca actul juridic să fie valabil încheiat. Această cerinţa imperativă a legii se justifică prin următoarele considerente: - conştientizarea părţilor cu privire la importanţa unor acte juridice cu privire la drepturile lor subiective (de pildă un act de donaţie sau constituirea unei ipoteci); - verificarea încă de la încheierea actului a exprimării libere a voinţei şi a caracterului ei real (de exemplu la redactarea unui testament sau a vânzării unui teren); - exercitarea de către societate a unui control asupra unor acte juridice a căror importanţă excede interesele părţilor care contractează (cum sunt de pildă contractul unei societăţi comerciale sau statutul ei). Ca şi instituţie juridică, forma ad validitatem a actului juridic are următoarele caractere subliniate doctrinar:52 - este un element esenţial al actului juridic a cărui neîndeplinire are ca efect nulitatea absolută;

52 În acest sens vezi Gh. Beleiu op. cit. pag. 162, A. Cojocaru op. cit. pag. 228, O. Ungureanu op. cit. pag. 101, sau G. Boroi op. cit. pag. 185.

98

- presupunând manifestarea voinţei în mod expres, este exclusă ipoteza manifestării tacite a intenţiei de a contracta; - este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic trebuie îndeplinită cu stricteţe o anumită formă, de regulă cea autentică. Pentru a fi asigurată forma ad validitatem, trebuie respectate anumite condiţii după cum urmează: a) întregul conţinut al actului, deci atât clauzele esenţiale cât şi cele lipsite de importanţă, trebuie să fie întocmite în forma solemnă prevăzută de lege; b) actul juridic aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie făcut şi el tot în formă solemnă (împuternicirea dată unui mandatar pentru a cumpăra un teren trebuie să fie în formă autentică); c) actul juridic prin care se declară ineficace un act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (modificarea clauzelor unui testament autentic trebuie făcută tot printr-un act autentic) Domeniul de aplicare al formei cerută ad validitatem Prevederile Codului civil prin care este reglementată condiţia de formă ad validitatem sunt următoarele: - contractul de donaţie (art. C.civ.); - testamentul autentic (art. 858 C.civ.); - revocarea expresă a unui legat (art. 920 C.civ.); - acceptarea unei succesiuni sub beneficiu de inventar (art. 704 C.civ.); - subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art. 1107 pct. 2 C. civ.); - ipoteca convenţională (art. 1772 C. civ.). Condiţii de formă ad validitatem sunt cuprinse şi în unele legi speciale dintre care exemplificăm> - renunţarea expresă la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea nr.36/1995); - contractul de înstrăinare a unui teren (art. 12 şi 14 din Legea nr.54/1998) - contractul de arendare (art.3 şi 6 alin. 1 şi 4 din Legea nr.16/1994); - contractul de societate comercială (Legea nr.31/1990); - contractul de mecenat (art.1 alin. 4 din Legea nr.32/1994); - consimţământul la adopţie al părinţilor copilului (art. 7 alin.1 din O.G. nr.25/1997); - consimţământul de a dona ţesuturi sau organe umane în scopuri terapeutice (Legea nr.2/1998);

99

- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii (art.40 alin.1 din Legea nr.84/1998); - contractul de administrare a fondului forestier (art. 17 alin. 2 din O.G. 96/1998); - actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor cu scop nepatrimonial (O.G. 26/2000); - contractul de voluntariat (art. 6 alin. 1 din Legea nr.195/2001). 4.3.6.3. Forma cerută ad probationem

Este posibil ca şi în situaţia unor acte juridice valabil încheiate chiar şi numai prin consens, legea sau părţile să impună încheierea unui act juridic într-o anumită formă, necesară nu pentru validitatea convenţiei ci numai în vederea dovedirii existenţei şi conţinutului acestuia.

Prin forma cerută pentru dovada actului juridic, ad probationem, se înţelege deci acea cerinţă impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil. Ca şi forma ad validitatem, cerinţa formei ad probationem reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea ei însă nu atrage sancţiunea nulităţii actului ci doar decăderea din dreptul de a-l proba, deci inadmisibilitatea dovedirii lui printr-un alt mijloc de probă. Condiţia formei ad probatonem s-a impus mai ales din raţiuni de ordin practic, deoarece fiind consemnat în scris, obiectul raportului juridic ce ia naştere între părţi poate fi cu uşurinţă stabilit, atâta vreme cât se cunosc de la bun început drepturile şi obligaţiile lor corelative. În ceea ce priveşte forma scrisă ad probationem, nici-un text din Codul civil nu o consacră în mod generic, însă unele texte ale sale precum şi din alte legi speciale se referă la ea, după cum urmează: - dovada actelor juridice având o valoare mai mare de 250 lei (art. 1191 C. civ.); - contractul de locaţiune (art. 1416 C. civ.); - contractul de depozit voluntar (art. 1597 C. civ.); - tranzacţia (art. 1705 C. civ.); - acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr.134/1995); - contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr.135/1995); - contractul de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor, de reprezentare teatrală şi de execuţie muzicală (Legea nr.8/1996); - contractul de închiriere al locuinţelor (art. 21 alin. 1 din Legea nr. 114/1995). 4.3.6.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi

100

Prin forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi se înţeleg acele formalităţi pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât părţile actului juridic. Justificarea acestei cerinţe constă în ideea de proteguire a drepturilor terţilor care nu au avut calitatea de părţi la încheierea actului juridic. Această formă prevăzută de lege are un caracter obligatoriu, nerespectarea ei având drept consecinţă inopozabilitatea actului, adică posibilitatea unui terţ interesat de a-l ignora. Aşa fiind, actul nu-şi va produce efecte decât numai între părţile contractante, fiind ineficace faţă de terţi. Domeniul de aplicaţie al cerinţei de formă pentru opozabilitate faţa de terţi este definit atât de dispoziţiuni ale codului civil cât şi de unele dispoziţiuni cuprinse în legi speciale după cum urmează: - notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.); - publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.); - darea de dată certă a înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.); - înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale; - înregistrările prevăzute în materia invenţiilor, desenelor şi a modelelor industriale prevăzute de Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992; - înregistrarea contractelor de arendare la consiliul local în a carei rază teritorială se află terenul în condiţiile art. 6 alin. 1, 2 şi 4 din Legea nr. 16/1994; - înregistrarea contractelor de administrare a fondului forestier la inspectoratele silvice teritoriale în raza cărora se află fondul forestier (art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 96/1998). Secţiunea 4.4. Efectele actului juridic civil

4.4.1. Principiile efectelor actelor juridice civile

Principiile efectelor actelor juridice civile sunt acele reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.

Care sunt aşadar aceste principiile: – principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda; – principiul irevocabilităţii; – principiul relativităţii – exprimat plastic prin adagiul res inter

alios acta, aliis neque nocre neque prodesse potest. Principii mai sus menţionate sunt reglementate de textele art. 969 şi

973 din C.civ. Analizăm mai jos toate principiile şi exceptiile lor.

101

Principiul forţei obligatorii “pacta sunt servanda”

Potrivit art. 969 C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Rezultă din text, că forţa obligatorie este acea regulă a efectelor actelor juridice civile potrivit căreia actul legal încheiat se impune autorilor săi întocmai ca şi legea.

Această regulă îşi este frecvent exprimată în practică prin zicerea că “contractul este legea părţilor”, aşa încât voinţa părţilor se impune întocmai ca şi legea.

Fundamentul principiului forţei obligatorii este exprimabil prin două cerinţe:

– necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile generate de actele juridice civile;

– imperativul moral al respectării cuvântului dat. De la ceastă regulă, ca de altfel şi la multe reguli de drept există şi excepţii care de altfel le întăresc

Excepţiile vizează cazurile când efectele sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât au voit părţile la încheierea actului, şi aceasta independent de voinţa lor.

Cazurile de restrângere sunt atunci când actul juridic civil încetează

înainte de termen aşa cum sunt de pildă: - potrivit art. 1552 pct. 3 C.civ., contractul de mandat încetează

prin moartea, interdicţia, falimentul ori a mandantului ori a mandatarului; - art. 1439 alin. 1 din C. civ. potrivit căruia contractul de locaţiune

se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare

Cazurile de extindere operează în ipotezele când: - actul juridic civil este prelungit prin voinţa legii (contractele de

închiriere)53; - efectele actului juridic civil sunt amânate de o cauză ce suspendă

executarea unui act cu prestaţii succesive.

4.4.1.2. Principiul irevocabilităţii actelor juridice civile

Ca şi principiu, irevocabilitatea este prevăzută de art. 969 al. 2 C.civ., potrivit căruia “convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia din părţi, ci numai prin acordul părţilor”.

53 În acest sens, Legea nr.17/1994 pentru reînnoirea sau prelungirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative.

102

Cât despre actul juridic unilateral, legea nu o spune expres, dar o menţionează in terminis printre excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului de factură unilaterală.

Definim aşadar irevocabilitatea ca fiind regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.

Irevocabilitatea este în acelaşi timp o garanţie şi o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.

Fiind aşadar obligatoriu actul juridic civil nu poate fi revocat; fiind irevocabil el este în egală măsură obligatoriu, ceea ce constituie o garanţie a stabilităţii lui. De la principiul irevocabilităţii există însă şi excepţii!

Sunt excepţii, acele situaţii în care actului bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, iar actului unilateral prin voinţa autorului lui.

Excepţii ce privesc actele bilaterale art. 937 C. civ. referitor la donaţiile între soţi precizează că orice

donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă; art. 1436 alin.2 din acelaşi cod, privitor la locaţiune, menţionează

că dacă contractul a fost făcut fără termen, denunţarea trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului54;

art. 1552 pct.1 şi 2 din C. civ. referitor la mandat reglementează încetarea acestuia prin revocarea şi prin renunţarea mandatarului la mandat.

Excepţii ce privesc actele unilaterale art. 822 referitor la revocabilitatea donaţiei consacră principiul

potrivit căruia este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire depinde numai de dorinţa donatorului;

retractarea renunţării la succesiune prevăzută de art.701 C.civ. 4.4.1.3. Principiul relativităţii actului juridic civil res inter alios

acta, aliis neque nocere neque prodesse protest Efectele actelor juridice sunt limitate la părţile contractante, regulă prescrisă de art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept55. Principiul relativităţii efectelor actului juridic pune în valoare două idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi 54 Vezi şi art.7 şi 12 din Legea nr. 16/1994 privind contractul de arendare. 55 Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la încheierea contractului au fost valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele lor.

103

obligat prin voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite printr-un act juridic le profită doar celor care au contractat. Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, actele juridice împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător, îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la această operaţiune, cărora deci actul juridic le este opozabil. Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de drepturi şi obligaţii prin actele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile juridice statornicite între autorii lor. Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte efectele pe care actele juridice le-au produs între părţi. Aşadar, deşi actele juridice produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost savârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate. Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta aceste acte.56 Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ci o ipostază a acestui principiu. De la principiul relativităţii există însă unele excepţii. Acestea sunt situaţii în care, mai mult sau mai puţin aparent, actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile.

4.4.1.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil Se pot ivi în practica situaţii în care actul juridic civil îşi produce efecte şi asupra altor persoane, care nu au participat la încheierea lui şi care nu au nici calitatea de avânzi cauză.

2. Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor actului juridic, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi convergente acestuia: părţile asupra cărora se răsfrâng

56 D. Cosma, op. cit. p. 386

104

toate efectele şi terţii – penitus extranei, care sunt străini de convenţie şi de efectele ei. Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele actului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care nu se răsfrâng în nici un fel efectele sale, să existe o categorie “intermediară” de persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea contractului, se răsfrâng anumite efecte ale acestuia. Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe succesorii universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii chirografari57. Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul că deşi neparticipând la încheierea actului juridic ei evocă figura terţilor, datorită raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi asupra lor. Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a domeniului principiului relativităţii efectelor actului, operant atât faţă de părţi cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză. Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză următoarele categorii de persoane: a. succesorii universali sau cu titlu universal. Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial58. În sensul demersului nostru, succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante, căci asupra succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale actelor încheiate de către părţi cu excepţia celor intuitu personae59. Se mai impune totodată precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizării persoanelor juridice, convenţiile încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra succesorilor, care iau locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din contractele respective60. Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la o parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa

57 Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-a transmis în limbajul juridic român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaţie şi 1132 privitor la forţa probantă a actului sub semnătură privată. 58 Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 35 59 În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 19 60 Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 11 - 25

105

dintre cele două categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura cantitativă ce se referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime a acestuia. b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra părţile contractante. În privinţa acestora, efectele actelor juridice se vor răsfrânge numai dacă obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către succesori. O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că îi profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii, ştiut fiind că “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habeat”. Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care se referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem”61 care datorită legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular. c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă. Ei îşi pot totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă, urmărind acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului în momentul exigibilităţii. Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii chirografari au drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca universalitate juridică existentă independent de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ei. Conceptul de gaj general este exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevede că “oricine este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”62. Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în patrimoniul debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.

61 De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat, “cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”. 62 Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, vezi şi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8

106

Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt ţinuţi de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de aceştia prin contractele încheiate. Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin care au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către debitori în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene prevăzută de art. 975 C. civ. fie pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de succesori ai părţilor. În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei persoane. În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină de contract poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie de contract este de pildă stipulaţia pentru altul. Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează analizând şi alte asemenea convenţii.

a). Promisiunea faptei altei persoane Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului. O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil român63, totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un asemenea contract intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru evitarea unui partaj succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la majorat aceştia vor ratifica împărţeala făcută. Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă 63 Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864. Potrivit acestui text însă, promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi anume unul imediat între debitor şi creditor şi unul eventual între creditor şi terţ. Până când terţul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se consideră încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”

107

prezumându-se că în viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu vor fi determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde pentru propria lor neexecutare, fie plătind daune interese, fie suportând consecinţele rezoluţiunii contractului. Aşa cum bine se poate observa în speţa dată, promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care îşi asumă o obligaţie de rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune determinarea terţului să-şi asume angajamentul. Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele caractere: 1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din această convenţie nu rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în viitor un contract cu creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de contract. 2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează, obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului.

3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare obligaţiile debitorului faţa de acesta. Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se obligă doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a garanta şi executarea de către terţ a obligaţiei asumate. Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa numitele bune ofici, “bons offices”. În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea de a procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor. Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei persoane. b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul) Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor,

108

contractul în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul, constituie o autentică excepţie. Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi dintr-o convenţie la încheierrea căreia nu a participat. Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să execute o obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest fel, terţul devine creditorul direct al promitentului64. Spre exemplu, asigurarea asupra vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului să plătescă în cazul decesului său îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume desemnat de către asigurat. În acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul promitent iar cel ce încasează indemnizaţia terţ beneficiar. O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie contractul de transport de bunuri65. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta nu a fost parte în contractul de transport66. Expeditorul care plăteşte contravaloarea prestaţiei acţionează ca un stipulant în vreme ce transportatorul şade pe poziţia de promitent, destinatarul fiind un terţ beneficiar. În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o terţă persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar. Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze următoarele condiţii de validitate:67 1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să întrunească condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile, privitoare la capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea consimţământului, obiectul determinat şi cauza licită. 2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de factură individuală aşa cum sunt: - existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe persoane;

64 I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.230 65 Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11 66 Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să nu plătească transportul, iar destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest sens vezi şi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti 1997 p. 15 67 Pentru dezvoltări vezi şi Cristiana Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în literatura juridică şi practica judiciară în R.D. nr.8/2000 p. 149 şi urm.

109

- beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil68. Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice după cum se va vedea. Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora, creditorul stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute prestaţia impusă în beneficiul terţului. Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a încercat personal un prejudiciu69. În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu stipulantului70. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl acceptă sau nu. Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare, putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are deschisă calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi promitent, deoarece el nu este decât un terţ faţă de acest contract. La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul beneficiar de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea contractului împotriva stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea. Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport juridic între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în favoarea altei persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută

68 S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în momentul încheierii contractului, este cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută în favoarea primului copil care se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83. 69 Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de terţul beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de către promitent, este de natură a-i cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontată a pasivului său patrimonial. 70 Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea prestaţiei de către promitent poate avea oricare dintre consecinţele specifice contractelor bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea convenţiei.

110

terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut acordat acestuia. În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o prin teoria ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii, subscriitorul poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-a făcut asigurarea să intre în patrimoniul său. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa, îndemnizaţia să-i fie transferată terţului şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a încheiat un nou contract. Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă parte, întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi până atunci creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al creditorilor, terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit. Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant este considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar dacă acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul unei liberalităţi. Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca prestaţia datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe persoane, beneficarul. Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât nici-un text de lege nu s-ar opune. Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora stipulaţia pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi efecte proprii ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de mai sus71. Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta să-şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.

c. Simulaţia Simulaţia72 reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile încheie

simultan două contracte: - un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită aparenţă juridică, neadevărată; 71 În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. p.235 sau P. M. Cosmovici op. cit. Obligaţiile, p. 157. 72 Pentru o privire exhaustivă a instituţiei, Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşri 2003

111

- un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor. Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public. În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1175, text care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului care exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de terţi. În funcţie de efectele acordului simulatoriu,73 simulaţia poate fi absolută sau relativă.74 În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme: - Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului care în scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui amic bunul susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va rămâne în realitate proprietarul bunului; - Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în realitate un contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi, mascându-l însă într-un alt contract. Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe feluri: + ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii, făcându-se în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie; + ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o clauză a contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a obligaţiei fără a afecta însăşi natura juridică a actului; - Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o persoană căreia intenţionează a-i păstra anonimatul. Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.

73 Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 şi urm. 74 Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice efecte. Ea este relativă, atunci când actul secret modifică actul aparent privitor la natura, părţile sau cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia relativă poate fi obiectivă sau subiectivă.Fl Baias, op. cit. pag 97

112

Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre părţi ori despre terţi. În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe care aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract adevărat este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse terţilor, căci art. 1175 din C. civ. precizează că actul secret “nu poate avea nici un efect în contra altor persoane” în afara părţilor. Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun totuşi câteva precizări: - terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi; - actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că acesta nu le este opozabil; - dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent. Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune. Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie. Printr-un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului simulat al operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui contract care corespunde voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. În cea mai sintetică definiţie, acţiunea în simulaţie este “acţiunea de restabilire a realitătii prin distrugerea aparenţei”75. Fireşte, în măsura în care terţilor le profită actul aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa contractului secret. Potrivit art. 1175 şi 1197 C. civ., simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent, ce se prinde a fi simulat. Această regulă nu suferă excepţie în cazul în care s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba testimonială, precum şi prezumţiile76. Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind actul secret, devenit public.77

75 P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998 pag. 143 76 CSJ, dec. nr.463/1993 în D. nr.7/1997 pag. 85. 77 Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă.

113

Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru alte considerente.78 c). Contractul colectiv de muncă Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele şi faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi, reprezentanţi sau avânzi cauză. Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni, pe de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile reciproce ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă79. Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze constituie partea aşa zis legală a contractelor individuale. Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate şi chiar la nivel naţional. Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina unor persoane străine de încheierea lui.

Secţiunea 4.5. Modalităţile actului juridic civil De cele mai multe ori, actele juridice sunt limpezi în privinţa

existenţei şi al efectelor lor, claritate impusă prin voinţa părţilor potrivit principiului libertăţii de a contracta. Acelaşi principiu lasă însă părţilor şi posibilitatea de a lega existenţa şi efectele actelor juridice de împrejurări viitoare mai mult sau mai puţin sigure.

Prin stările de incertitudinile create de părţi în privinţa existenţei şi efectelor actelor juridice încheiate se definesc tocmai modalităţile actului juridic civil.

Nu toate actele juridice pot fi afectate de modalităţi, căci însăşi prin natura lor, drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi supuse unor evenimente viitoare mai mult sau mai puţin certe ca întâmplare.

Actele juridice care au ca obiect drepturi personale nepatrimoniale aşa cum sunt de exemplu căsătoria, recunoaşterea de paternitate sau adopţia nu pot fi afectate de modalităţi.

78 Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului. 79 Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor, Contractul colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997 p. 7 - 9

114

Nici unele acte juridice cu efecte patrimoniale aşa cum este de pildă acceptarea unei succesiuni, nu pot fi supuse unei modalităţi.

Pe de altă parte, există acte juridice care prin însăşi natura lor nu pot fi concepute decât condiţionate de termene sau evenimente viitoare incerte, aşa cum sunt exemplis gratia renta viageră, asigurarea sau împrumutul.

În sistemul codului nostru civil modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina.

4.5.1. Termenul 4.5.1.1. Definiţie şi caractere juridice Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până

la care este amânată începerea sau încetarea exercitării drepturilor subiective sau a obligaţiilor civile.

Ca şi instituţie de drept civil, termenul nu are o definiţie consacrată legislativ. Consecinţele particulare ale acestuia sunt însă prevăzute în cuprinsul articolelor 1022 – 1025 care se referă la obligaţiile cu termen. Referiri la termen ca modalitate a actului juridic civil pot fi găsite şi în legi speciale aşa cum este de pildă referirea din art.7 din Legea nr.16/1994 a arendării care prevede că „durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare”

Termenul poate fi exprimat, după caz, în mai multe feluri. El poate fi:

- o dată calendaristică, şi aceasta constituie regula, în care el apare fixat calendaristic: de exemplu împrumutul sumei de un milion lei până la data de 15 feb. 2007, închirierea unui apartament pâna la 1 ianuarie 2008 etc. - o durată de timp determinată, de exemplu împrumutul sumei de un milion timp de o lună sau închirierea unui apartament pe o durată de un an etc. - un eveniment viitor care se va întâmpla cu siguranţă, de exemplu împrumutul unui milion pănă la Paşte.

Caracterele juridice ale termenului ca modalitate a actului juridic civil sunt următoarele:

a) raportat la momentul încheierii lui, termenul este un eveniment viitor;

b) ca şi eveniment viitor, termenul este sigur ca realizare80;

80 S-a apreciat de exemplu că obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei persoane este o obligaţie cu termen, nu condiţionata, căci dacă nu se poate cunoaşte dinainte data decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se va produce. În acest sens, vezi Doru Cosma op. cit pag.264

115

c) ca modalitate, termenul afectează doar executarea actului juridic, nu şi existenţa acestuia.

4.5.1.2.Clasificarea termenelor Clasificarea termenelor poate fi făcută după mai multe criterii După criteriul efectului, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Suspensiv, este acel termen care amână începerea exerciţiului

dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui.

Până la împlinirea lui, dreptul nu poate fi executat şi nici obligaţia nu poate fi impusă. De pildă împrumutătorul nu poate cere înainte de împlinirea lui restituirea împrumutului, iar împrumutatul nu poate fi obligat la restituire.

Extinctiv, este acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui. Până la împlinirea termenului extinctiv, actul poate fi executat ca şi unul pur şi simplu. Odată cu împlinirea termenului însă actul încetează a-şi mai produce efecte pentru viitor. De exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, moartea credirentierului constituie termenul la care obligaţia debirentierului încetează.

2) În funcţie de titularul beneficiarului termenului, termenele sunt

de trei feluri: - termene stipulate în favoarea debitorului, care constituie regula

consacrată în materie de art. 1024 C.civ. potrivit căruia „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului”.

- termene stipulate în favoarea creditorului, aşa cum este cazul în contractul de depozit. Potrivit art.1616 C. civ. „depozitul trebuie să se restituie deponentului (creditorul obligaţiei de restituire – s.n.) îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un termen pentru restituirea lui”

- termene stipulate atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului aşa cum este într-un contract de împrumut cu dobândă. El poate profita atât împrumutatului cât şi împrumutătorului. Creditorul care ar refuza să primească executarea obligaţiei înainte de termen este dator să probeze că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea sa. Când termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la beneficiul lui nu poate opera decât prin acordul acestora.

3) În funcţie de izvorul lor, termenele pot fi împărţite în trei

categorii:

116

- termenul voluntar sau convenţional, este cel stabilit de autorul actului unilateral sau de către părţi chiar în cuprinsul actului la care consimt.

- termenul legal, stabilit prin lege şi care face parte de drept din actul juridic. De exemplu termenul de acceptare a unei succesiuni, prevăzut de art.700 alin. 1 din C. civ. este de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.

- termenul judiciar sau jurisdicţional, este cel acordat de instanţa judecătorească debitorului. Un astfel de termen de graţie este cel la care se referă art.1101 alin.2 din C. civ. potrivit căruia judecătorii pot acorda debitorilor „mici termene de plată şi să oprească executarea urmăririlor” sau art. 1583 C.civ. în puterea căruia judecătorul poate acorda împrumutatului un termen de plată.

4) În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului în care termenul se va împlini distingem între:

- termenul cert, a cărui împlinire este cunoscută din chiar momentul încheierii actului, fie prin exprimarea unei date calendaristice certe ( 1 ianuarie 2007, 3 mai 2009), fie a unui interval de timp (o lună, un an etc).

- termenul incert a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată (moartea, naşterea unui copil, căderea brumei sau topirea zăpezii).

5) În funcţie de modul în care este stabilit în actul juridic termenul poate fi: - termen expres, stipulat de părţi încă de la încheierea actului juridic. - termen implicit (tacit), care fără a fi stipulat de părţi poate fi dedus din natura actului juridic sau din împrejurările în care se execută acesta. De exemplu moartea credirentierului, care eliberează de obligaţia de întreţinere pe debirentier, este un termen implicit ce rezultă din natura viageră a contractului de rentă viageră.

4.5.1.3. Efectele termenului Principiul general este că termenul afectează doar executarea

actului, nu şi existenţa sa. Efectele se produc distinct, după cum ele sunt ale unui termen

suspensiv sau extinctiv. Termenul suspensiv întârzie sau amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi îndeplinirii obligaţiei corelative. Prin urmare el se răsfrânge după cum urmează asupra unor categorii de acte juridice:

117

- dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă şi nu una nedatorată, întrucât el a renunţat la beneficiul termenului Aşadar, potrivit art.1023 C.civ. el nu mai poate cere repetirea plăţii făcute.

- chiar şi înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservarea a creanţei sale prin întreruperea unei prescripţii sau înscrierea unei ipoteci;

- în cazul actelor translative de drepturi reale asupra unui bun determinat (res certa) termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul când părţile au stabilit contrariul (vânzarea cu clauză de întreţinere). Aşa fiind, riscul pieirii aparţine dobânditorului, căci res perit domino! Când părţile au amânat transferul proprietăţii la împlinirea termenului, riscul pieirii este suportat de către dispunător potrivit aceluiaşi principiu;

- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor deoarece aceasta nu este exigibilă, decât la scadenţă81 adică la împlinirea termenului;

- prescripţia dreptului la acţiune începe nu începe să curgă decât la data împlinirii termenului suspensiv.

Termenul extinctiv are ca efect amânarea stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiilor corelative. Până la împlinirea acestuia drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi executate întocmai ca în cazul unui act juridic pur şi simplu. De exemplu, moartea credirentierului eliberează pe debirentier de plata rentei. 4.5.2. Condiţia

4.5.2.1. Definiţie şi caractere juridice

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa, naşterea sau desfiinţarea actului juridic civil.

Condiţia este aşadar ca şi termenul un eveniment viitor, dar spre deosebire de termen, realizarea evenimentului este nesigură ca realizare. Condiţia este consacrată legislativ de Codul civil în Titlul III, Cap.VI Secţiunea I-a intitulată Despre obligaţiile condiţionale în articolele 1004 – 1021. Codul nu defineşte in terminis condiţia ca modalitate a actului juridic civil dar menţionează în art. 1004 că „obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”

81 Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv, aşa încât o obligaţie scadentă devin exigibilă deci poate ficerută executarea fie voluntar, fie pe calea executării silite. În acest sens, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag. 108.

118

Din definiţia dată mai sus, rezultă că următoarele sunt caracterele juridice ale condiţiei: a) condiţia este un eveniment viitor;

b) condiţia este un eveniment nesigur în privinţa realizării lui; c) condiţia este un eveniment care afectează însăşi existenţa actului juridic.

4.5.2.2. Clasificarea condiţiilor Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de următoarele criterii: 1) După criteriul efectelor, condiţia poate fi suspensivă sau

rezolutorie: - suspensivă, este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde

naşterea actului juridic. De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă voi muta la Piteşti. Până la realizarea evenimentului, raportul juridic nu ia naştere.

- rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic. Potrivit art. 1019 din C. civ. condiţia rezolutorie este aceea care „supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert”. De exemplu, îţi vând apartamentul, dar dacă până la 1 decembrie 2008 nu-mi plăteşti integral preţul, vânzarea va fi desfiinţată.

2) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului viitor, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau potestativă:

- cazuală, este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, independent de voinţa părţilor. Art. 1005 din C. civ. dispune: „Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului nici într-aceea a debitorului”. De exemplu, asigurarea pentru răspunderea civilă auto în cazul producerii unui accident.

- mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată (art. 1007C. civ.).

De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă căsătoresc cu X care are casă.

- potestativă este acea condiţie care constă într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile actului juridic. Potrivit art. 1006 C. civ. „.Condiţia potestativă este aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice”

Condiţiile potestative sunt de două categorii: pure şi simple. - pur potestativă, este condiţia a cărei îndeplinire depinde exclusiv

de voinţa uneia dintre părţi. Exemplul unei condiţii pur potestative este: Îţi vând apartamentul dacă voi crede de cuviinţă.

119

Condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului atrage nulitatea întregului act juridic, deoarece ea nu denotă voinţa acestuia de a se angaja juridiceşte: îţi voi da un milion de lei dacă voi dori. De altfel, expresiile de genul „dacă vreau”, „dacă doresc”, „dacă voi considera rezonabil” etc, evocă însăşi condiţia pur potestativă. Condiţia pur potestativă suspensivă din partea creditorului este însă valabilă, căci ea presupune un angajament jurididc neechivoc: de exemplu vânzarea unui apartament cu condiţia de a-i place cumpărătorului.

- potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare sau nerealizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu, îţi vând casa dacă mă căsătoresc în America până la sfârşitul anului 2004. Condiţia potestativă simplă este valabilă atât din partea creditorului cât şi a debitorului, deoarece realizarea ei mai depinde şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe persoane.

3) După modul de formare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă. - Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur De exemplu îţi vând dacă mă mut la Piteşti. - Condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur. De exemplu îţi vând dacă nu mă mut la Piteşti. 4) După cum condiţia poate fi realizată sau nu, vorbim despre condiţii posibile şi condiţii imposibile: - posibilă este condiţia care se poate realiza de exemplu dacă mă voi muta, dacă va ninge, dacă mă voi căsători etc. Condiţia posibilă poate fi în egală măsură licită şi morală. - imposibilă este condiţia care nu se poate realiza din cele mai multe considerente după cum urmează: - este fizic imposibil de realizat, cum ar fi săritura cu prăjina peste vârful Omu din Bucegi; - este ilicită, cum ar fi condiţia încheierii unui act juridic, subsecvent unei tâlhării; - este imorală sau contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, de exemplu vânzarea unei case sub condiţia ca cumpărătoarea să se prostitueze.

4.5.2.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii: condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil; efectele condiţiei se produc retroactiv, chiar din mmomentul

încheierii actului juridic şi nu din momentul realizării ei.

120

Apoi, trebuie observat osebit în funcţie de condiţia suspensivă şi cea rezolutive, sau de perioada împlinirii condiţiei, anterioară îndeplinirii (pendente conditione) ori ulterioară (eveniente conditione).

Efectele condiţiei suspensive Pendente conditione actul nu-şi produce efectele, acestea fiind puse

sub semnul incertitudinii şi de aici consecinţele: creditorul nu poate cere îndeplinirea obligaţiei; debitorul nu datorează nimic; nu operează compensaţia; 4) dreptul la acţiune nefiind încă născut, nu începe să curgă prescripţia extinctivă;

5) nu operează efectul translativ de proprietate, aşa încât lucrul, chiar individual determinat rămâne în proprietatea şi riscul proprietarului dispunător

Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, actul juridic se consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi cum acesta ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de modalităţi astfel încât:

1) plata făcută de debitor rămâne valabilă; se consolidează dreptul dobânditorului condiţional. Excepţii de la regula retroactivităţii efectelor condiţiilor suspensive: - prescripţia extinctivă curge numai de la realizarea condiţiei; - actele de administrare şi conservare făcute de debitorul sub condiţie rămân valabile; - riscurile dinaintea realizării condiţiei rămân în sarcina dispunătorului. Deficiente conditione, dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte

părţile se găsesc în situaţia în care actul nu s-a născut ! De aici consecinţe:

- prestaţiile executate trebuie restituite; - garanţiile constituite se desfiinţează căci ele fiind accesorii urmează soarta juridică a actului desfiinţat; - drepturile constituite de debitor se consolidează iar ale creditorului se desfiinţează.

Efectele condiţiei rezolutorii Pendente conditione înainte de realizarea evenimentului incert,

condiţia rezolutorie nu-şi produce efectele, actul acţionând ca unul pur şi simplu. Aşadar, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu şi de aici consecinţele:

121

- obligaţiile debitorului sunt valabile iar creditorul poate cere debitorului executarea obligaţiei;

- debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului, întrucât a dobândit proprietatea asupra lui;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis, dar tot sub condiţie rezolutorie. Eveniente conditione atunci când condiţia s-a realizat, efectul

constă în desfiinţarea retroactivă a actului, deci: - înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul; - drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor teti se restituie

- fructele rămân ale debitorului. Deficiente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, atunci actul se consolidează retroactiv ca unul pur şi simplu.

Comparaţie între termen şi condiţie Asemănările dintre termen şi condiţie sunt două: a) ambele sunt

modalităţi ale actului juridic civil; b) ambele constau în evenimente viitoare.

Deosebirile care individualizează cele două instituţii sunt următoarele:

- termenul este un eveniment viitor şi sigur în vreme ce condiţia este un eveniment viitor dar nesigur ca realizare;

- termenul afectează numai executarea obligaţiilor pe când condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor şi a obligaţiilor asumate de patile actului juridic.

- împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce realizarea sau nerealizarea condiţiei produce efecte retroactiv.

4.5.3. Sarcina Ca şi în cazul celorlalte modalităţi, Codul civil nu consacră

definiţia legislativă a sarcinii, referindu-se doar incidental la unele aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului (823 – 830 şi respectiv 930 C. civ.).

Doctrinar sarcina este definită ca fiind o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit.

4.5.3.1. Clasificare şi efecte

Doctrinar, clasificarea sarcinii s-a făcut după un singur criteriu

respectiv în funcţie de persoana beneficiarului în:

122

- sarcina în favoarea dispunătorului, care nu poate fi stipulată decât în contractele de donaţie nu şi în materia legatului căci defunctului nimic nu i-ar mai putea profita odată deschisă succesiunea.

- sarcina în favoarea gratificatului; - sarcina în favoarea unor terţe persoane, care are drept consecinţă

împrejurarea că terţul devine în acest fel creditorul gratificatului, deşi nu este parte în raportul juridic ce ia naştere între dispunător şi gratificat În ceea ce priveşte efectul sarcinii, dacă sarcina se realizează, gratificatul îşi consolidează dreptul dobândit prin legat sau donaţie. Dacă dimpotrivă, ea nu se realizează, dispunătorul poate cere el sau un succesor al acestuia revocarea donaţiei sau a legatului. 4.5.3.2. Comparaţie între sarcină şi condiţie Sarcina şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale actului juridic şi că in egală măsură sunt evenimente viitoare. Deosebirile dintre cele două modalităţi constau în următoarele:

- ca şi modalitate, sarcina afectează doar actele cu titlu gratuit, în vreme ce condiţia poate afecta atât actele cu titlu gratuit cât şi pe cele cu caracter oneros. - în vreme ce sarcina are efect asupra eficacităţii actului juridic, condiţia priveşte însăşi existenţa lui. - efectul sarcinii se produce numai judiciar, în sensul că neîndeplinirea ei trebuie constatată de către judecător, în vreme ce condiţia rezolutorie poate opera de drept desfiinţarea actului juridic. Secţiunea 4.6. Nulitatea actului juridic civil 4.6.1. Noţiune, definiţie şi funcţii

Deşi numeroase sunt aplicaţiile sale, nici Codul civil nu formulează

o definiţie legislativă a nulităţii şi nici alte legi speciale. Definiţia nulităţii a fost dată de ştiinţa dreptului, în formulări

diferite dar, care surprind în esenţă aceleaşi trăsături care o individualizează.

Definim aşadar nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru valabila sa încheiere82.

82 Definiţia profesorului Ghe. Beleiu a fost preluată de marea majoritate a autorilor contemporani. În acest sens, D. Cosma op. cit. pag. 293, P.M.Cosmovici, op. cit.

123

Din definiţia propusă rezultă şi caracterele juridice ale nulităţii care sunt următoarele:

- este o sancţiune de drept civil; - are efecte numai asupra actelor juridice; - este operantă numai pentru eventualitatea încălcării condiţiilor de

validitate ale actelor juridice. - are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic şi a efectelor

ecestuia; - priveşte momentul încheierii actului juridic şi nu al executării lui. Funcţiile nulităţii, deci foloasele practice ale studiului acestei

instituţii sunt: Funcţia preventivă, în sensul că cei ce încheie acte juridice sunt

prin această sancţiune descurajaţi să eludeze condiţiile de validitate ce ar cauza ineficacitatea convenţiei;

Funcţia sancţionatorie, tradusă prin represiunea împotriva încheierii actelor juridice potrivnice legii;

Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii deoarece prin consacrarea ei se urmăreşte corecta aplicare şi respectare a legii de către persoanele ce contractează; Funcţia reparatorie, în sensul că prin aceasta este restabilită ordinea de drept prin repararea prejudiciului încercat prin încălcarea normelor privitoare la validitatea actului juridic civil. Funcţia reparatorie a nulităţii pune în discuţie două concepţii despre întinderea şi remediabilitatea efectelor nulităţii. Prima, inspirată din dreptul roman este aceea că nulitatea are un caracter total şi iremediabil, ilustrată prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum = nulitatea este totală şi iremediabilă. În dreptul român nu a fost adoptată această concepţie, ci, în principiu nulitatea este parţială şi remediabilă. A doua opinie este cea adoptată de dreptul nostru civil este aceea potrivit căreia nulitatea poate fi atât parţiala cât şi remediabilă. Apreciem că această soluţie corespunde mai mult securităţii dinamice a circuitului civil, posibilitatea remedierii actelor juridice lovite de nulitate fiind una impusă mai els din considerente practice.

pag.138, sau G. Boroi, op. cit. pag. 221 Pentru alte abordări, deşi nu fundamental diferite, A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000 pag. 271, sau O. Ungureanu op. cit. pag.127 Pentru definiţiile propuse de autorii “clasici” ai dreptului civil românesc, vezi Tr. Ionaşcu şi E. Barasch Tratat de drept civil – Partea generală, Bucureşti 1967 pag. 320, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală Bucureşti 1963 pag.105.

124

4.62. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

Nulitate – Rezoluţiune.

Rezoluţiunea înseamnă desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare instantanee pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante. Între cele două instituţii există următoarele asemănări şi deosebiri: Asemănări: - ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; - ambele produc efecte retroactiv, ex tunc. Deosebiri: - nulitatea presupune un act nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat dar culpabil neexecutat; - nulitatea se referă la rice act juridic, în vreme ce rezoluţiunea este o consecinţă specifică numai actelor bilaterale (sinalagmatice); - cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului în vreme ce cauzele rezoluţiunii sunt ulterioare acestui moment; - prescripţia extinctivă în privinţa începutului curgerii termenelor urmează reguli diferite. Mai mult decât atât, nulitatea absolută poate fi invocată oricând ea nefiind supusă prescripţiei extinctive

Nulitate – Reziliere Rezilierea constituie încetarea unui contract sinalagmatic cu

executare succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una dintre părţi.

Între cele nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi între nulitate şi rezoluţiune cu o singură excepţie:

Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor, ex nunc.

Nulitate – Caducitate

Caducitatea constă în ineficacitatea actului juridic civil prin lipsirea de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale, independent de voinţa autorului actului. Ea se aplică în materia legatelor având drept cauze spre exemplu moartea legatarului sau pieirea bunului.

Asemănări: Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate a unor

acte juridice civile. Deosebiri: - caducitatea presupune un act valabil încheiat, în vreme ce

nulitatea unul nevalabil; - caducitatea produce efecte ex. nunc, nulitatea ex tunc;

125

- caducitatea presupune cauze ulterioare încheierii actului, spre deosebire de nulitate ale cărei cauze sunt contemporane.

Nulitate – Revocare

Revocarea implică înlăturarea efectelor actelor juridice cu titlu gratuit datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Asemănări: Atât nulitatea cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a unor

acte juridice civile. Deosebiri: - nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, revocarea un act

valabil; - nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce

recovarea operează pentru cauze ulterioare; - nulitatea este aplicablă tuturor actelor juridice spre deosebire de

revocare, operantă doar în cazul actelor cu titlu gratuit - nulitatea şi revocarea se supun unor reguli diferite în privinţa

prescripţiei.

Nulitate – Inopozabilitate

Inopozabilitatea este sancţiunea ce intervine în cazul înceierii actului juridic cu nerespectarea cerinţelor de publicitate faţă de terţi precum şi în cazul lipsei ori depăşirii mandatului de reprezentare.

Asemănări: Atât nulitatea cât şi inopozabilitatea sunt cauze de ineficacitate a

unor acte juridice civile. Deosebiri: - nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, inopozabilitatea un

act valabil; - nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce

inopozabilitatea operează în cazul neîndeplinirii unor formalităţi ulterioare;

- efectele nulităţii privesc atât părţile cât şi terţii în vreme ce inopozabilitatea îşi produce efectele faţă de părţi dar drepturile şi obligaţiile lor nu pot fi opuse terţilor.

4.6.3. Clasificarea nulităţilor Pentru înţelegerea efectelor şi regimului juridic al nulităţilor, se

impune clasificarea nulităţilor. Criteriile de clasificare, devenite deja clasice sunt cele de mai jos,

înfuncţie de care se impun cuvenitele precizări punctuale

126

1. În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încălcată, nulităţile pot fi absolute sau relative. Este absolută acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic prin încălcarea unei norme juridice prin care este ocrotit un interes general, obştesc. În limbajul juridic uzual, nulitatea absolută mai este cunoscută sub numele de „nul” „nul de drept” sau „nul de plin drept” Relativă este acea nulitate care sancţionează încheierea actului juridic civil prin încălcarea unui norme juridice prin care este ocrotit un interes particular, individual sau personal. Uzual se spune despre un act juridic lovit de nulitate relativă că acesta este un „act anulabil” sau un „act care poate fi anulat”.

În planul consecinţelor, este foarte important să subliniem

caracterele fiecăreia dintre aceste nulităţi dar mai ales deosebirile dintre

ele:

Regimul juridic al nulităţii absolute

a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror şi chiar instanţă din oficiu. De pildă terenul atribuit potrivit Legii nr. 18/1991 a fondului funciar nu poate fi vândut prin acte între vii timp de 10 ani. Constatarea nulităţii vânzării, poate fi cerută de primărie, prefectură, procuror şi orice persoană interesată;

b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, în sensul că ea poate fi oricând intentată. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de acţiune sau excepţie;

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită;

Regimul juridic al nulităţii relative

a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.

b) acţiunea în anulabilitatea unui act juridic lovit de nulitate relativă este prescriptibilă, în sensul că ea trebuie exercitată în interiorul termenului de prescripţie.

c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi chiar

din oficiu, în vreme ce nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana al cărui interes a fost nesocotit;

b) în vreme ce nulitatea absolută este imprescriptibilă nulitatea relativă este prescriptibilă;

127

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare spre deosebire de nulitatea relativă care poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită. 2. În funcţie de criteriul întinderii efectelor nulităţii asupra actului juridic, nulităţile pot fi totale sau parţiale. Este parţială acea nulitate care desfiinţează doar acele efecte ale actului juridic contrare normelor încălcate, menţinând efectele conforme legii. În această ipoteză a nulităţii trebuie avute in vedere actele juridice cu o natură complexă, căci numai aşa poate fi operantă desfiinţarea unor efecte, contrare legii, şi menţinerea altora, conforme legii. Doar un act juridic conţinând mai multe clauze poate avea efecte diferite pentru fiecare dintre acestea. Totală este nulitatea care desfiinţează în întregime actul juridic la încheierea căruia au fost încălcate toate normele de drept prescrise pentru valabila lui încheiere.

În sistemul de drept românesc, nulitatea parţială constituie regula în vreme ce nulitatea totală excepţia.

În literatura juridică au fost subliniate mai multe situaţii juridice de evaluare a nulităţilor totale sau parţiale.

Astfel s-a subliniat că: - dacă un act juridic are o singură clauză şi aceasta este nulă, acel

act este lovit numai de o nulitate totală; - este parţială nulitatea actelor cu executare succesivă, care

operează numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut; - în cazul actelor complexe, alcătuite din mai multe contracte,

nulitatea unuia dintre ele nu conduce la nulitatea actului în întregime. De pildă contractul hotelier conţine clauze privitoare la prestaţiile hoteliere dar şi la depozitul necesar. Nulitatea unuia dintre ele nu conduce şi la nulitatea celuilalt.

3. După consacrarea lor legislativă, nulităţile pot fi exprese ori virtuale.

Expresă (explicită sau textuală) este nulitatea anume prevăzută de o normă legală. De pildă art. 822 din C. civ. prevede că „este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului”

Este virtuală (implicită sau tacită) nulitatea care deşi nu este prevăzută expres ea rezultă neîndoielnic din exprimarea legiuitorului sau din finalitatea normei juridice. O astfel de nulitate rezultă de pildă din dispoziţiunile art. 806 C. civ. care sancţionează cu nulitatea virtuală actele de dispoziţie gratuită ale minorilor în următorii termeni: „minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel, afară de excepţiile prevăzute în capitolul VII al acestui text”

128

4. În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile pot fi de fond sau de formă.

Este de fond nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea actului juridic a uneia dintre condiţiile sale de fond. Condiţiile actului juridic de fond şi esenţiale sunt cele prevăzute de art. 948, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă, obiectul determinat şi cauza licită. Este de formă nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea actului juridic a uneia dintre condiţiile de formă ale acestuia. De pildă vânzarea unui teren printr-un act sub semnătură privată este lovită de o nulitate de formă83.

CAPITOLUL V PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ Secţiunea 5.1. Noţiunea şi efectele prescripţiei 5.1.1. Noţiunea prescripţiei extinctive În literatura de specialitate prescripţia extinctivă este definită ca

fiind acel mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil constând în stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile corelative din cauza neexercitării în termenul stabilit de lege sau, pe scurt, stingerea dreptului la acţiune în sens material, datorită neexercitării lui în termenul prescris de lege.

Sub aspect terminologic, noţiunea de prescripţie extinctivă poate fi folosită în două accepţiuni, anume, desemnează, pe de o parte, instituţia de drept civil care are această denumire, iar, pe de altă parte, stingerea dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.

Reglementarea prescripţiei extinctive o găsim în următoarele acte normative:

- Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, despre care se afirmă că reprezintă legea generală sau dreptul comun în această materie;

- Codul civil, îndeosebi Titlul XX „Despre prescripţie” din Cartea a III-a, în măsura în care nu a suferit modificări sau abrogări prin Decretul nr. 167/1958;

- Codul familiei, articolele 21, 52, 55 şi 60; - alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 11/1991 pentru

combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe etc.

83 Unii autori au mai clasificat nulităţile şi în funcţie de modul în care pot fi valorificate. Potrivit acestui criteriu, nulităţile amiabile sunt acelea cu privire la care părţile contractante pot negocia spre deosebire de nulităţile judiciare pentru a căror constatare sunt chemate instanţele judecătoreşti. În acest sens, A. Cojocaru, op. cit. pag. 285 sau G. Boroi, op. cit. pag. 230.

129

5.1.2. Natura juridică a prescripţiei extinctive

În stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie să se ţină seama de împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept (în dreptul privat şi în dreptul public), iar nu numai de dreptul civil.

În ceea ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive în dreptul civil au fost exprimate mai multe opinii.

Într-o primă concepţie, susţinută cu precădere în doctrina anterioară Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă a fost considerată o sancţiune de drept civil, care constă în stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative acestuia.

Într-o a doua concepţie, prescripţia extinctivă a fost privită ca o sancţiune juridică (de drept civil), care constă în stingerea dreptului la acţiune (în sens material) neexercitat în termenul de prescripţie.

Într-o altă concepţie, se apreciază că prescripţia extinctivă este un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil, deoarece trebuie analizată atât din punctul de vedere al subiectului activ, iar sub acest aspect ea reprezintă o sancţiune, cât şi din punctul de vedere al subiectului pasiv, pentru care prescripţia extinctivă se înfăţişează ca un beneficiu legal.

5.1.3. Efectele prescripţiei extinctive În prezent opinia dominantă consideră că prescripţia extinctivă

stinge numai dreptul la acţiune în sens material, iar nu şi dreptul subiectiv civil. Argumentele în favoarea acestei teze sunt următoarele:

- argumentul de interpretare gramaticală a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Legiuitorul foloseşte formula „drept la acţiune” exprimându-şi clar intenţia. De altfel, prin aplicarea argumentului „per a contrario”, deducem că nu s-a avut în vedere însuşi dreptul subiectiv civil;

- argumentul de interpretare logică a art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită”. Rezultă deci că e posibilă repunerea în termen pentru realizarea pe calea acţiunii a dreptului subiectiv, ceea ce înseamnă că dreptul subiectiv există şi nu s-a stins prin prescripţie;

130

- argumentul logico-gramatical oferit de textul art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit”. Aşadar, plata făcută după împlinirea termenului de prescripţie e valabilă iar temeiul juridic al acestei plăţi nu poate fi altul decât supravieţuirea dreptului subiectiv civil, căci dacă acesta s-ar fi stins, debitorul ar avea dreptul la restituirea prestaţiei sale.

Prin drept la acţiune în sens material se desemnează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a cere şi obţine, de la organul de jurisdicţie competent, protecţia juridică a dreptului său, la nevoie pe calea constrângerii juridice ori a executării silite. Pe de altă parte, în domeniul dreptului procesual civil, dreptul la acţiune în sens procesual desemnează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a sesiza, de a se adresa justiţiei în cazul în care pretinde că dreptul său este încălcat. Se consideră că dreptul procesual la acţiune nu este altceva decât dreptul de a accede liber la justiţie, privit ca un drept subiectiv public, recunoscut potrivit art. 21 din Constituţie oricărei persoane, care constă în posibilitatea de a sesiza instanţa şi de a solicita rezolvarea cauzei deduse judecăţii. Aşadar, dreptul material la acţiune, adică dreptul de a obţine condamnarea celui care atinge dreptul subiectiv civil, nu se confundă cu dreptul de a sesiza instanţa, care există independent de orice încălcare a unui drept subiectiv civil.

Din împrejurarea că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, decurg două consecinţe juridice importante:

- dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii dreptului la acţiune şi, tot astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei corelative, cu menţiunea că sunt transformate din perfecte (asigurate prin acţiune), în imperfecte (naturale);

- dreptul la acţiune în sens procesual este şi rămâne imprescriptibil şi, în consecinţă, titularul dreptului subiectiv poate sesiza instanţa. Dacă nu ar avea această posibilitate, nu s-ar putea verifica, jurisdicţional, dacă prescripţia este sau nu împlinită.

5.1.4. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Decretul nr.167/1958 defineşte cele două principii care guvernează prescripţia extinctivă:

1. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii - art.1 alin. 2.

Acest principiu este în esenţă o aplicaţie a regulii „accesorium sequitur principale”.

131

2. În cazul în care debitorul e obligat la prestaţii succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită - art. 12.

Această regulă îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori debitorul este ţinut să facă, faţă de creditor, prestaţii succesive, indiferent de izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi.

Secţiunea 5.2. Domeniul prescripţiei extinctive 5.2.1. Noţiunea şi criterii de determinare Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor

subiective care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive. În concret, a determina domeniul drepturilor subiective civile ale

căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei extinctive este o operaţiune de delimitare a drepturilor subiective prescriptibile de cele imprescriptibile extinctiv. Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni în justiţie se sting prin neexercitarea lor în termenul prevăzut de lege.

În privinţa criteriilor de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive, avem în vedere următoarele clasificări:

- după natura drepturilor subiective civile distingem între: domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

patrimoniale (în interiorul acestora facem deosebire între drepturile reale şi drepturile de creanţă);

domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

- după actul normativ care reglementează prescripţia deosebim: domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.

167/1958; domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil; domeniul prescripţiei extinctive care rezultă din aplicarea altor

legi. 5.2.2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor

patrimoniale Prescripţia drepturilor de creanţă Pornind de la prevederile art. 1 alin. 1 (coroborate cu art. 21) din

Decretul nr. 167/1958, care stipulează că „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, putem afirma că indiferent de izvorul lor (act juridic, fapt juridic licit sau ilicit) drepturile de creanţă sunt, în principiu, prescriptibile extinctiv.

132

Caracteristica drepturilor de creanţă de a fi prescriptibile rezultă şi din celelalte dispoziţii ale Decretului nr. 167/1958, referitoare la începutul prescripţiei dar şi din reglementările cuprinse în alte acte normative (art. 1903 şi 1904 C.civ., art. 12 din Legea nr. 11/1991 etc.).

Regula prescriptibilităţii drepturilor de creanţă cunoaşte următoarele excepţii:

- acţiunea în restituirea depunerilor la C.E.C. ( art. 4 alin.1 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. în societate bancară pe acţiuni) şi, în general, acţiunile privind restituirea depozitelor bancare;

- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de persoane, deci drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor, adică dreptul la suma de răscumpărare, la suma asigurată redusă ori alte sume prevăzute a se plăti ca urmare a expirării sau la împlinirea unui anumit termen (art. 40 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România).

Prescripţia drepturilor reale principale Articolul 21 din Decretul nr. 167/1958 stipulează: „Dispoziţiile

decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”. Rezultă că în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, drepturile reale principale nu sunt guvernate de Decretul nr. 167/1958, ci acestora li se aplică prevederile din Codul civil sau eventual alte acte normative.

Spre deosebire de domeniul drepturilor patrimoniale de creanţă, se consideră că în domeniul drepturilor reale principale regula o constituie imprescriptibilitatea, iar excepţia o constituie prescriptibilitatea. Pentru că drepturile reale sunt limitate ca număr, devine posibilă stabilirea prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii pentru fiecare caz în parte.

Pornind de la dispoziţiile legale în această materie, jurisprudenţa şi doctrina consideră că sunt imprescriptibile extinctiv:

- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată. În principiu, proprietatea nu se pierde prin neuz, totuşi această acţiune poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii;

- acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică. Titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială iar acest tip de proprietate se caracterizează prin inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate;

- acţiunea în partaj, conform art. 728 C.civ.; - acţiunea negatorie. Acţiunea negatorie este aceea prin care

proprietarul reclamant cheamă în judecată o persoană care se pretinde a fi titularul unui alt drept real principal, dezmembrământ al dreptului de

133

proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie) asupra bunului respectiv şi solicită instanţei să-l oblige pe pârât la încetarea exercitării abuzive a acestui drept. Acţiunea negatorie apără însăşi proprietatea şi de aceea se bucură de regimul acţiunii în revendicare;

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie. Prin acţiunea confesorie, reclamantul, care este titularul unui drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, solicită instanţei să-l oblige pe pârât, care poate fi inclusiv proprietarul bunului, la respectarea dreptului său. Numai acţiunea confesorie ce apără superficia este imprescriptibilă deoarece acest dezmembrământ al dreptului de proprietate include în el şi un drept de proprietate asupra construcţiilor ori plantaţiilor, iar acţiunea în revendicare imobiliară, aşa cum am arătat, este imprescriptibilă;

- acţiunea în grăniţuire. Acţiunea în grăniţuire dă dreptul proprietarilor a două terenuri învecinate să solicite instanţei să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri. Caracterul imprescriptibil al acestei acţiuni rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate imobiliară.

Prin excepţie sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: - acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de

proprietate privată; - acţiunea în revendicare imobiliară în caz de avulsiune. În acest

sens art. 498 C.civ. prevede că: „Dacă un fluviu sau râu, navigabil sau nu, rupe, deodată o mare parte, şi care se poate recunoaşte, de pământ şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă numai dacă se va reclama în termen de 1 an”;

- acţiunea în revendicare a imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;

- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte ocrotirea dreptului de uzufruct, uz, abitaţie şi servitute;

- acţiunea posesorie, prin aceasta se urmăreşte însă apărarea posesiei ca stare de fapt şi nu a unui drept real (art. 674 C.proc.civ.).

Prescripţia drepturilor reale accesorii Din interpretarea „per a contrario” a dispoziţiilor art. 21 din

Decretul nr. 167/1958 rezultă că drepturile reale accesorii sunt prescriptibile extinctiv. De fapt, aceeaşi concluzie se poate deduce şi dacă privim faptul că drepturile reale accesorii depind de existenţa unui drept principal de creanţă, iar „accesorium sequitur principale”.

134

5.2.3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul dreptul nepatrimoniale

În materia drepturilor nepatrimoniale este aplicabil principiul

imprescriptibilităţii, potrivit căruia protecţia juridică a acestor drepturi subiective civile, prin acţiune în justiţie, nu este limitată în timp , putându-se obţine oricând.

Deşi legea nu consacră expres principiul, practica şi doctrina sunt unanime în recunoaşterea lui. Iar o interpretare „per a contrario” a dispoziţiilor art. alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispune că „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termen legal” întăreşte această concluzie.

Jurisprudenţa a statuat că este de principiu că drepturile nepatrimoniale inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc., sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile.

Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturile personale nepatrimoniale, se consideră că sunt prescriptibile extinctiv, deşi au un obiect nepatrimonial, următoarele acţiuni:

- acţiunea în nulitate relativă a unui act juridic civil (în termen de 3 ani, art. 9 din Decretul nr. 167/1958);

- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art. 21 C.fam.: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”);

- acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 55 alin. 1 C.fam.: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”);

- acţiunea în stabilirea paternităţii(art. 60 alin. 1 C.fam.: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului”).

Secţiunea 5.3. Termenele de prescripţie extinctivă 5.3.1. Noţiune şi clasificare Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de

lege în limita căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine obligarea în justiţie a pârâtului la executarea obligaţiei ce-i incumbă.

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un asemenea termen iar datorită normelor imperative care îl reglementează, părţile în momentul încheierii actului juridic civil, nu pot deroga de la acesta stabilind alte termene de prescripţie extinctivă şi nici nu le pot modifica sau stabili alte

135

momente de la care ele încep să curgă. Intrând în contradicţie cu normele de ordine publică orice asemenea clauză contractuală ar fi lovită de nulitatea absolută.

Clasificare După sfera acestora, avem termene generale şi termene speciale; După izvorul normativ, există termene care rezultă din Decretul nr.

167/1958 şi termene care rezultă din alte acte normative; După întindere, se distinge între termene mai lungi decât cel

general, termene egale cu cel general şi termene mai scurte decât cel general.

5.3.2. Termenele generale de prescripţie extinctivă Termenul general de prescripţie extinctivă este acela care se aplică

ori de câte ori pentru dreptul prescriptibil la acţiune legea nu a prevăzut un termen special.

Pornind de la distincţia dintre acţiunile personale şi acţiunile reale, din materia domeniului prescripţiei, se admite că în sistemul nostru există:

1. un termen general de 3 ani aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile de creanţă;

2. un termen general de 30 de ani aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale principale.

Termenul general de prescripţie extinctivă aplicabil acţiunilor personale

Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter generale, aplicabil raporturilor obligaţionale, este instituit în art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia: „termenul de prescripţie este de 3 ani”.

Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul lor, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres anumite termene speciale.

Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 de ani

aplicabil acţiunilor reale prescriptibile extinctiv În privinţa drepturilor reale principale prescriptibile extinctiv,

termenul de prescripţie aplicabil va fi cel reglementat în art. 1890 C.civ. care dispune că: „toate acţiunile reale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie în 30 de ani”.

Acest termen de prescripţie se aplică: - acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de

proprietate privată; - acţiunilor confesorii (cu excepţia situaţiilor când aceasta

ocroteşte un drept de superficie).

136

5.3.3. Termene speciale de prescripţie extinctivă Există termene speciale de prescripţie, aplicabile atât acţiunilor

patrimoniale cât şi acţiunilor nepatrimoniale; de exemplu, în materia acţiunilor nepatrimoniale:

- termenul de 6 luni aplicabil în caz de anulare a căsătoriei în baza art. 21 alin. 2 C.fam.;

- termenul de 1 an, aplicabil stabilirii paternităţii copilului din afara căsătoriei, reglementat de art. 60 alin. 1 C.fam.;

- termenul de 6 luni, în care se prescrie acţiunea în tăgada paternităţii, conform art. 55 alin. 1 C.fam.

Secţiunea 5.4. Cursul prescripţiei extinctive 5.4.1. Începutul prescripţiei extinctive Principial, prescripţia începe să curgă de la data când ia naştere

dreptul la acţiune. Regulile speciale au în vedere dreptul subiectiv pur şi simplu,

dreptul subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, răspunderea civilă pentru fapta ilicită, acţiunea în anulare, răspunderea pentru viciile lucrului sau lucrării.

În cazul obligaţiilor care urmează să fie executate la cererea creditorului şi în cazul obligaţiilor al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului juridic civil concret.

Pentru dreptul subiectiv afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau la care a expirat termenul respectiv.

În cazul răspunderii civile delictuale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât producerea pagubei, cât şi persoana care trebuia să răspundă de aceasta.

În cazul răspunderii pentru vicii ascunse ale lucrului, prescripţia începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la data predării lucrului sau lucrării; în cazul construcţiilor, prescripţia pentru vicii ascunse începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare.

În situaţia în care debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune pentru fiecare dintre prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

5.4.2. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

137

Pe parcursul curgerii termenului de prescripţie pot exista situaţii care împiedică exercitarea dreptului la acţiune, punând uneori, pe titularul dreptului, în imposibilitatea de a formula pretenţii în termenul prevăzut de lege, deşi nu i se poate imputa lipsa de preocupare sau de diligenţă pentru realizarea acestui obiectiv.

Definim suspendarea prescripţiei extinctive ca fiind acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului material la acţiune în imposibilitatea de a acţiona.

Cazuri de suspendare Cazuri generale Cazurile de forţă majoră care îl pun pe titularul acţiunii în

imposibilitate materială de a-şi exercita acest drept; prescripţia este suspendată cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat să facă acte de întrerupere.

Cazurile în care debitorul, creditorul sau ambii fac parte din forţele armate ale României, iar acestea se află pe picior de război.

Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, câtă vreme acesta nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, câtă vreme nu are ocrotitor legal.

Cazuri speciale Prescripţia se suspendă până la rezolvarea reclamaţiei

administrative făcută de persoana îndreptăţită la despăgubire sau restituiri, în temeiul unui contract de transport ori de prestări de servicii de poştă sau de telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, calculat de la înregistrarea reclamaţiei.

Prescripţia nu curge cât timp nu au fost date şi aprobate socotelile între părinţi sau tutori, pe de o parte, şi cel pe care îl reprezintă, pe de altă parte, precum şi între orice alte persoane care, în conformitate cu legea sau cu o hotărâre judecătorească, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt administrate.

În raporturile dintre soţi, prescripţia se suspendă pe durata căsătoriei.

Efecte generale ale suspendării Pentru perioada anterioară cauzei de suspendare, aceasta nu

produce efecte; timpul scurs până la acel moment intră în calculul termenului de prescripţie.

138

Pe durata cauzei de suspendare, efectul este reprezentat de oprirea curgerii prescripţiei; această perioadă nu intră în calculul termenului.

Ulterior încetării cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul. Prescripţia nu se socoteşte împlinită înainte de expirarea unui

termen de 6 luni de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia termenelor de prescripţie mai scurte de 6 luni, care nu se împlinesc decât după expirarea unui termen de 1 lună de la suspendare.

5.4.3. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive Întreruperea prescripţiei extinctive este acea modificare a cursului

acesteia care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi începerea unei prescripţii extinctive noi.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel în

folosul căruia curge prescripţia; Introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare,

chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă; printr-un act începător de executare.

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea

prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte: - anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică

înlăturată. Astfel, toată prescripţia care a curs între momentul ei de început şi data cauzei de întrerupere este socotită ca necursă;

- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii, prin urmare, după ce a operat întreruperea începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Efectele întreruperii se produc însă numai în cazul în care cauza de întrerupere a intervenit în interiorul termenului de prescripţie. Ele se produc de drept în baza legii iar instanţa doar va constata producerea lor.

5.4.4. Repunerea în termenul de prescripţie S-a considerat că repunerea în termen este beneficiul acordat de

lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cerea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.

139

Cazurile temeinic justificate reprezintă împrejurări care, fătă să aibă caracterul forţei majore şi fără să reprezinte o culpă a titularului, l-au împiedicat pe acesta în mod efectiv să-şi exercite dreptul la acţiune.

Sunt cazuri temeinic justificate: - necunoaşterea de către succesor a morţii autorului, întrucât

ceilalţi moştenitori i-au ascuns această împrejurare, cu rea-credinţă; - cazul de spitalizare îndelungată, repetată; - executarea unei pedepse privative de libertate; - comunicarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie cu

depăşirea termenului de executare de 1 an; - părăsirea minorului de către reprezentantul legal etc. Instanţele au decis că nu constituie cauze temeinic justificate

următoarele: - necunoaşterea legii sau eroarea de drept; - ruperea legăturii cu defunctul şi stabilirea domiciliului într-o

altă localitate; - boala consilierului juridic; - absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului

persoanei juridice etc. Cererea de repunere în termenul de prescripţie trebuie formulată în

termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie extinctivă; termenul de 1 lună este, la rândul său, un termen de prescripţie extinctivă. În conformitate cu cele prevăzute în Decretul nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripţie constă în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a fost depăşit. Astfel, repunerea în termenul de prescripţie anihilează efectul extinctiv al prescripţiei şi permite organului de jurisdicţie să treacă la soluţionarea pricinii pe fond. Repunerea, însă, nu permite judecătorului să acorde părţii un nou termen de prescripţie ci doar lasă acestuia posibilitatea de a considera prescripţia