dr civil teoria obligatiilor-apostu

UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” GALATI

DREPT CIVIL.TEORIA OBLIGATIILOR

Conf.univ.dr. IOAN APOSTU

GALATI 2009

PARTEA I IZVOARELE OBLIGAŢIILOR CIVILE

Modulul I

GENERALITĂŢI Lecţia 1. NOŢIUNEA OBLIGAŢIEI CIVILE

Obiective specifice:

- definirea conceptului juridic de „obligaţie civilă”;

- clasificarea obligaţiilor civile în funcţie de criterii variate;

- delimitarea formelor ilicite de răspundere.

Rezultate aşteptate:

- distingerea obligaţiilor civile de alte tipuri de obligaţii;

- integrarea obligaţiilor civile între celelalte noţiuni ale dreptului civil.

Competenţe dobândite:

- aplicarea noţiunii de obligaţie civilă pe cazuri concrete;

- capacitatea de analiză a clasificării obligaţiilor civile.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 2 ore

Lecţia 1 NOŢIUNEA OBLIGAŢIEI CIVILE

Pasul 1. Aspecte generale cu privire la sensurile noţiunii de obligaţie În vorbirea curentă prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau îndatorire, la

care o persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de raporturi sociale, juridice sau nejuridice. În această categorie intră, spre exemplu, şi obligaţiile impuse de normele morale, etice sau religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie, obligaţia de politeţe şi respect între oameni. Acest gen de obligaţii nu are însă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare ele nu pot fi îndeplinite cu ajutorul forţei coercitive a statului.

Lipsa constrângerii de stat se datorează faptului că aceste obligaţii sunt eliptice de sancţiunea juridică.

Dimpotrivă, când o îndatorire este reglementată de norma juridică şi are izvorul într-un raport juridic, ne referim la o obligaţie veritabilă, ca instituţie de drept.

În drept, noţiunea de obligaţie este primitoare de trei înţelesuri: 1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în al cărui

conţinut intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi datoria corelativă a debitorului, ambele constituind latura activă şi respectiv latura pasivă a aceluiaşi raport juridic.

În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic al raportului juridic, creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul stă în postura de subiect pasiv. Aşadar, din punctul de vedere al creditorului, raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme ce punctul de vedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi entitate juridică, obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic între creditor şi debitor, ca doi subiecţi ai aceluiaşi raport juridic. Esenţial pentru definirea acestui liant este verbul a datora, în jurul căruia se configurează chintesenţa noţiunii. Cum însă a datora presupune în mod necesar a putea, a fi la îndemână, a fi în stare etc., înseamnă că existenţa obligaţiilor nu poate fi concepută decât în sfera posibilului, căci nimeni nu se poate obliga la imposibil, altfel spus, impossibilium nulla obligatio. Această conexiune dintre datorat şi posibil, infirmă orice alăturare între obligaţie şi imposibil, noţiuni care se exclud reciproc.

2. În sens restrâns, „stricto senso“, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea sau prestaţia ce-i revine debitorului. Obligaţia acestuia poate consta în a da, a face sau a nu face un anumit lucru.

3. Cel de al treilea sens al noţiunii este cel întrebuinţat pentru a desemna un înscris destinat să servească drept mijloc de probă a raportului juridic obligaţional. Asemenea înscrisuri pot fi obligaţiile nominative sau la purtător, ce au menirea de a dovedi un împrumut, obligaţiile emise de o societate comercială pe acţiuni ce constituie de fapt fracţiuni ale capitalului ei social sau pur şi simplu obligaţiuni C.E.C.

În tratarea noţiunii de obligaţie, avem în vedere înţelesul ei „lato senso“, obiectul studiului nostru constituindu-l aşadar, raportul juridic obligaţional. Mai precizăm că ne vom referi la acele raporturi juridice obligaţionale care au un conţinut patrimonial şi în cadrul cărora părţile participă pe poziţii de egalitate juridică, deci la raporturile obligaţionale civile.

Faţă de toate aceste elemente de individualizare definim obligaţia ca fiind un raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiect activ, de a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facă ceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi aduce la îndeplinire prestaţia sub sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bună voie.

Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt proprii aceleaşi trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul

1. Subiecte ale raportului juridic obligaţional, pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice (prin urmare şi statul).

Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două categorii de persoane şi anume:

- subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă, numit creditor, pe de o parte;

- subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numit debitor. Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să

întrunească în cadrul aceluiaşi raport, o dublă calitate: atât pe cea de creditor, cât şi pe cea de debitor. Într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, de exemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit şi pe aceea de creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat.

Pe lângă denumirile generice de creditor şi debitor, subiectele unor raporturi juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi specifice rezultate din variate genuri de contracte numite cum ar fi: locatar-locator, mandant-mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar etc.

2. Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parte obligaţia corelativă a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului său).

3. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care este ţinut subiectul pasiv. Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a face) sau într-o abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.

Obligaţia de a da presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul încheierii contractului, căci potrivit art. 971 Cod civil “în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor”.

Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheierea contractului, în următoarele situaţii:

a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment ulterior încheierii contractului;

b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează în momentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;

c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite în momentul intabulării şi nu în cel al încheierii contractului.

Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice prestaţie pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.

Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unor contracte ele se apropie până la identitate.

Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de a transmite proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remitere materială a bunului care este o obligaţie de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit lucru la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei asumate.

Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt determinat şi la o anumită sau anumite persoane limitativ determinate.

Prin aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia generală de abstenţiune ce revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real. În vreme ce în cazul drepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu face un lucru determinat izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.

Pasul 2. Clasificarea obligaţiilor civile Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a se exclude

unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi obligaţie.

Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt următoarele : A. după izvorul obligaţiei; B. după obiectul obligaţiei; C. după sancţiunea obligaţiei; D. după opozabilitatea obligaţiei; E. după structura obligaţiei. A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice, din fapte juridice

“stricto senso” şi din lege. Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii, fac parte contractele şi actele

juridice unilaterale. La rândul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor juridice

ilicite se înscriu delictele şi quasi-delictele civile. B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare. Potrivit

unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative (a nu face). După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.

Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia antreprenorului de a executa o anumită lucrare în vreme ce obligaţia de diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a depune toată priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării de sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii asistate.

C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie gradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii se bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce altele se bucură mai puţin sau chiar deloc.

Observăm deci că în funcţie de sancţiunea de ordin statal care le însoţeşte obligaţiile, nu se înfăţişează identic în toate cazurile.

Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte, obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.

• Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de sancţiune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere a statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării de bună voie.

• Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură integral de sancţiunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silită, odată executate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea prestaţiilor, căci potrivit art. 1092 Cod civil “repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bună voie”. Spre exemplu, cazul debitorului care executându-şi prestaţia după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că dreptul la acţiune al creditorului s-ar fi prescris.

Există şi posibilitatea transformării prin novaţie a obligaţiilor naturale în obligaţii civile, fie prin recunoaşterea obligaţiei naturale de către debitor, fie, prin promisiunea fermă din partea debitorului că va executa o astfel de obligaţie.

• Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice sancţiune juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa de constrângere a statului, aşa cum este de exemplu obligaţia instituită de art. 2 din C. fam. potrivit căreia, membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.

• Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii regulilor comune drepturilor relative şi care se bazează pe principiul relativităţii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest).

• Sunt reale, (propter rem), acele obligaţii care apar ca accesoriu al unui drept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obligaţi să conserve calităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare.

• Sunt opozabile terţilor, (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât de la posesorul actual al bunului. Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune locatorul are obligaţia de a-i asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1411 Cod civil). Odată înstrăinat lucrul, noul dobânditor al dreptului de proprietate este obligat să respecte dreptul de folosinţă al locatarului; cu toate că el nu a fost parte în contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător, obligaţiile acestuia referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile. Principiul rezultă din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit cărora “dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare…”.

E. În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri: - pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi (termen sau condiţie), ele presupunând un singur debitor şi un singur creditor; - obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, dacă sunt divizibile, fie mai multe obiecte când debitorul datorează cumulativ două sau mai multe prestaţii; - obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie). Termenul este un eveniment viitor şi cert care amână fie producerea efectelor fie stingerea unei obligaţii civile. El nu are aşadar efect în ceea ce priveşte naşterea obligaţiei ci numai a exigibilităţii ei. Condiţia este acea modalitate care afectează existenţa obligaţiei civile, perfectarea ei depinzând de un eveniment viitor şi incert.

Pasul 3. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile Cvasi-contractul este, aşa cum îl defineşte art. 986 Cod civil, “un fapt licit şi

voluntar din care se naşte obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”. În sistemul Codului civil, cvasi-contracte sunt gestiunea intereselor altei persoane şi plata lucrului nedatorat (plata indebitului), la care practica şi literatura juridică au adăugat şi îmbogăţirea fără just temei.

• Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri constă în faptul unei persoane (gerant) care fără a primi mandat din partea altei persoane (gerat), administrează (girează) interesele acesteia din urmă, din acest fapt luând naştere obligaţii civile reciproce (art. 986-991 Cod civil).

• Prin plata lucrului nedatorat se înţelege fapta unei persoane (solvens) de a plăti alteia (accipiens) o datorie neexistentă sau care nu-i revenea, obligând-o în acest fel la restituire (art. 992-997 Cod civil).

Noţiunea de cvasi-contract a fost şi este criticabilă prin impreciziunea ei. Între contracte şi aşa numitele cvasi-contracte nu există în realitate asemănări cât de mici care să justifice denumirea. În ceea ce priveşte naşterea raportului juridic contractual, important este acordul de voinţă al părţilor, producător de consecinţe în planul obligaţiilor. Un asemenea acord de voinţă nu există însă nici în cazul gestiunii de afaceri şi nici în cel al plăţii nedatorate, izvorul obligaţional constituindu-l în ambele cazuri faptul ilicit şi voluntar al garantului sau al solventului.

Se impune aşadar a preciza că din categoria faptelor juridice ca izvoare de obligaţii civile fac parte faptele juridice licite categorisite de către legiuitor greşit drept cvasi-contracte, şi faptele juridice ilicite.

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii care dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţii este definită de art. 998 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce cauzează alteia un prejudiciu şi care dă naştere obligaţiei de reparaţie. Textul nu se referă numai la faptele comise cu intenţie ci şi la cele săvârşite din neglijenţă. Astfel, art. 999 Cod civil precizează că “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela care l-a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Definiţia dată de art. 998 Cod civil corespunde noţiunii de delict, în vreme ce cvasi-delictul este definit de art. 999 Cod civil.

Deosebirea dintre delict şi cvasi-delict constă aşadar în faptul că, în vreme ce primul implică intenţia făptuitorului, cel de-al doilea este comis de pe poziţia subiectivă a neglijenţei sau imprudenţei.

Şi într-un caz şi în celălalt, autorul faptei cauzatoare de prejudiciu este ţinut a-l repara în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau din neglijenţă ori imprudenţă. Răspunderea ce are ca izvor delictul civil, numită din acest motiv şi răspundere civilă delictuală se înfăţişează în următoarele trei ipostaze: 1. Răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil); 2. Răspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:

• răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art. 1000 alineat 2 Cod civil);

• răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod civil);

• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 aliniat 3 Cod civil).

3. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care poate fi la rândul ei de trei feluri şi anume:

• răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);

• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1003 Cod civil);

• răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat prin ruină sau viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

Printre izvoarele obligaţiilor civile, a fost inclusă şi legea, în măsura în care aceasta ar genera direct şi nemijlocit obligaţii civile, fără a fi necesară intervenţia unui fapt juridic care să genereze naşterea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic obligaţional. În susţinerea acestei aserţiuni s-a precizat că ar putea fi vorba despre obligaţiile care incumbă proprietarilor de imobile din raporturile de vecinătate aşa cum sunt ele menţionate de art. 578 din C. civ.

În aceeaşi categorie de obligaţii, poate fi inclusă şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii, sau obligaţia anumitor categorii profesionale de a păstra secretele aflate în exerciţiul serviciului, de pildă medicii sau preoţii.

Apreciem că acest ultim izvor de fapt constituie sursa “alma mater” a tuturor obligaţiilor civile, căci nici un raport juridic, şi cu atât mai puţin un raport juridic civil, dublu voliţional (deoarece naşterea lui depinde, pe de o parte de voinţa părţilor, iar pe de altă parte de voinţa legii), nu-şi poate avea existenţa decât în limitele trasate de voinţa legiuitorului exprimată prin lege.

Pe de altă parte, nicio obligaţie civilă nu poate lua naştere împotriva sau peste voinţa legii, care consacră toate împrejurările juridice generatoare de obligaţii civile. Aşa fiind, ar trebui trasă concluzia că în afara legii nu ar exista nici-un alt izvor al obligaţilor civile, ceea ce poate fi valabil într-o exprimare generică, dar insuficient şi neconcludent într-o analiză ştiinţifică.

Rezumat Definirea noţiunii de obligaţie civilă permite delimitarea acesteia de celelalte tipuri

de obligaţii, fără caracter juridic. Clasificare obligaţiilor civile în funcţie de criterii variate contribuie la delimitarea netă a conceptului de altele similare din domeniul dreptului civil.

Concluzii

Prin însuşirea noţiunii de obligaţie civilă, dreptul civil românesc îşi delimitează zona de aplicabilitate juridică a acestui concept general în speţe ale instanţelor de judecată.

Test de autoevaluare 1. Din punctul de vedere al creditorului, raportul obligaţional apare ca: a. o datorie; b. un drept de creanţă; c. ambele variante. 2. Raportul juridic obligaţional se stabileşte între: a. creditor şi debitor; b. patrimoniul subiectelor de drept civil; c. subiectul activ şi creditor. 3. Obligaţia de a da presupune: a. îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real; b. remiterea materială a unui lucru; c. realizarea unei prestaţii pozitive. 4. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile se clasifică în: a. obligaţii pure şi simple şi obligaţii afectate de modalităţi; b. obligaţii reale şi obligaţii morale; c. obligaţii reale, obligaţii obişnuite şi cele opozabile terţilor. 5. Gestiune de afaceri şi plata lucrului nedatorat sunt: a. acte juridice licite; b. fapte juridice; c. cvasi-contracte. Recomandări bibliografice

1. Apostu, Ioan, Izvoarele obligaţiilor civile, Bucureşti, Editura Naţional, 2003; 2. Dogaru, Ion, Cercel, Sevastian, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Bucureşti, Editura All Beck, 2002; 3. Pop, Liviu, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,

Editura Lumina Lex, 1998; 4. Pop, Liviu, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general,

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006; 5. Safta-Romano, Eugeniu, Drept civil. Obligaţii, Focşani, Editura Neuron,

1996;

6. Stătescu, Constantin, Bîrsan, Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2008.

Modulul II IZVOARELEOBLIGAŢIILOR CIVILE

Lecţia 1. Contractul ca izvor de obligaţii civile

Lecţia 2. Condiţiile de validitate ale contractelor.

Lecţia 3. Încheierea contractelor


- definirea contractului perceput ca izvor de obligaţii civile;

- precizarea condiţiilor de validitate ale contractelor;

- clarificarea condiţiilor de încheiere a contractelor.


- delimitarea contractului civil de alte tipuri de contract;

- cunoaşterea condiţiilor de validitate ale contractelor.


- redactarea unui contract civil;

- capacitatea de analiză a condiţiilor de validitate ale contractelor.


Lecţia 1 CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

Pasul 1. Noţiunea şi definiţia contractului civil Art. 134 din Constituţia României consacrând printre libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor şi principiul libertăţii comerţului, se referă implicit şi la libertatea contractuală, definită în doctrină ca fiind posibilitatea pe care o au, conform legii, persoanele fizice şi juridice de a crea contracte şi de a le stabili conţinutul.

La rândul său, Codul civil român a reglementat contractele negociabile, acestea fiind rodul exclusiv al voinţei comune a părţilor contractante.

În cea mai generală şi mai sintetică formulare, art. 942 din C. civ. defineşte contractul civil ca fiind “acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui, sau a stinge între dânşii raporturi juridice”. Din economia redactării textului rezultă că esenţial pentru prefigurarea contractului este acordul de voinţă manifestat în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi subiective şi obligaţii civile.

S-a acceptat în mod constant în literatura noastră juridică împrejurarea că termenul de contract este sinonim şi deci echivalent celui de convenţie.

Deşi de inspiraţie franceză, definiţia dată de Codul civil român de la 1865 se aseamănă fără a se identifica însă cu aceea formulată de art. 1001 din Codul civil francez. Potrivit acestui text, contractul este o convenţie particulară generatoare de drepturi şi obligaţii, aşa încât între convenţie şi contract există un raport ca de la parte la întreg. Doctrinar s-a acreditat şi ideea că termenul de convenţie ar avea un sens mai larg decât cel de contract. Astfel, dacă ea are ca obiect naşterea unei obligaţii poate fi privită ca şi un contract.

Această teorie îşi are sorgintea în vechiul drept roman, în care exista o netă deosebire între contracte şi convenţii: pe când contractul dădea naştere unei obligaţii garantate printr-o acţiune, convenţia sau simplul pact (pactum nudum) nu producea decât o obligaţie naturală neocrotită printr-o acţiune în justiţie.

Distincţia a fost preluată şi în literatura noastră juridică de dată relativ recentă, potrivit căreia convenţia ar fi genul iar contractul specia. Astfel, convenţia a fost considerată ca acordul de voinţă intervenit între persoane în scopul de a crea orice fel de efecte juridice pe când contractul este specia de convenţie prin care se creează obligaţii.

Textul art. 942 C. civ. citat mai sus, deşi nu a preluat din codul napoleonian de la 1802 noţiunea de ”convenţie”, totuşi a echivalat-o printr-o formulare mai analitică definită prin sintagma “acordul dintre două sau mai multe persoane”

În plan obiectiv, codul nostru a preluat de la cel francez mai sintetic şi mai concret ideea de finalitate a contractului, constând în “a constitui sau a stinge un raport juridic”

Sinonimia dintre cele două noţiuni mai rezultă şi din împrejurarea că art. 942 din C. civ. este sistematizat în Titlul III numit “Despre contracte sau convenţii”. Aşa fiind, în mod generic orice acord de voinţă asupra unui obiect cu relevanţă juridică poate fi o convenţie, în vreme ce consensul steril de orice efect juridic se plasează în planul complezenţei sau al curtoaziei.

Pornind de la aceste precizări prealabile, definiţia doctrinară a contractului civil este aceea potrivit căreia contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.

Pasul 2. Voinţa juridică, element esenţial al contractului Potrivit definiţiilor date contractului, factorul său esenţial şi totodată dinamizator este acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul de a produce efecte juridice. Întrucât în principiu încheierea oricărui contract este liberă, căci este permis tot ce nu se interzice, câmpul de exprimare al voinţei juridice este şi el nelimitat. Această autonomie este traductibilă prin ceea ce se numeşte în ştiinţa dreptului principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Teoria autonomiei de voinţă elaborată sub influenţa raţionalismului individualist din secolul al XIX-lea şi a doctrinei dreptului natural, considera consimţământul părţilor ca fiind creator de drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare forţa obligatorie a contractului este consecinţa exclusivă a acordului de voinţă, legea nefăcând altceva decât să recunoască puterea generatoare de drepturi şi obligaţii a autorilor actului juridic. În raporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea făcând parte din conceptele politice ale societăţii.

Raportând voinţa juridică relaţiilor juridice ca o componentă a relaţiilor sociale, avem în vedere nu numai legile obiective ale societăţii şi condiţiile sale materiale de existenţă ci, şi necesităţile de ordin juridic exprimate prin totalitatea normelor imperative şi a principiilor de drept, precum şi prin complexul relaţiilor care formează ordinea de drept.

Dând cuvenita valoare acestui principiu, interpretarea art. 5 din C. civ. exprimă în acelaşi timp nu numai limitele ci şi libertatea voinţei exprimată implicit, întrucât potrivit textului, “nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Această dispoziţie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborată şi cu prevederile art. 966 din C. civ. Care precizează că “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.

Referindu-se la cauză textul art. 968 C. civ. subliniază caracterul ei nelicit atunci când “este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

La aceste prevederi se adaogă şi cele cuprinse în art. 1 – 3 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice, potrivit cărora exercitarea drepturilor subiective se poate face numai potrivit cu scopul lor economic şi social, ele servind pentru satisfacerea unor interese personale “în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”.

Ca o consecinţă imediată cu valoare practică, libertatea de a contracta surprinde mai multe ipostaze ale încheierii unui contract. Aceasta se referă în primul rând la libertatea oricărui subiect de drept de a încheia un contract atunci când doreşte acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia în caz contrar. În al doilea rând, ea se referă la libertatea de a stabili condiţiile de formă şi de fond ale contractului, sub rezerva de a nu fi încălcate dispoziţiunile imperative ori prohibitive ale legii.

În consecinţă, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să fie circumscrisă necesităţii de ordin juridic configurată de textele susmenţionate. Numai în măsura în care voinţa juridică respectă aceste imperative îşi poate găsi aplicare principiul forţei

obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), consacrat de art. 969 din C. civ., căci doar “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”

Pasul 3. Clasificarea contractelor civile Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii de contracte,

care se individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor conferă atât posibilitatea caracterizării fiecărei specii particulare de contract, dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint dar cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare clasificare este importantă deoarece permite a se stabili regimul juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip de contract.

În acest demers vom urmări deci criteriile de clasificare a contractelor civile aşa cum sunt ele sistematizate în literatura juridică, respectiv:

A. După modul de formare; B. După conţinutul lor; C. După scopul urmărit de părţi; D. După modul executării; E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă; F. După corelaţia existentă între contracte; G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.

A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de formare,

contractele pot fi consensuale, solemne sau reale. 1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită de vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un înscris fără ca prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei lor, atâta vreme cât nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem), ci, doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia, ad probationem.

2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică. Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei solemne are ca efect juridic nulitatea absolută.

3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită şi de remiterea materială a lucrului.

B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau unilaterale.

1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte. Potrivit art. 943 din C. civ. contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una faţă de alta. În consecinţă, fiecare

dintre ele poate avea concomitent atât calitatea de creditor dar şi pe aceea de debitor al unei obligaţii.

2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.

Conform definiţiei legislative dată de art. 944 din C. civ. “contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.” C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau contracte cu titlu gratuit.

1. Sunt cu titlu oneros, acele contracte în care fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes patrimonial propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter sinalagmatic, deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.

2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv al unei părţi, căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în schimb.

D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare imediată, uno ictu, şi contracte cu executare succesivă.

1.Sunt contracte cu executare imediată (instantanee), cele a căror îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei constând într-o singură prestaţie.

2.Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor prestaţii succesive.

E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi numite şi nenumite.

1. Contractele numite sunt cele ce au o reglementare specială şi corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în legislaţia civilă (contractul de vânzare-cumpărare sau donaţie).

2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe, părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor, fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite (spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere).

F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau accesorii.

1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi.

2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de ipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a cărui soartă juridică depind, potrivit principiului “accesorium sequitur principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor, contractele pot fi comutative sau aleatorii. Esenţial pentru definirea celor două specii este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului.

1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproce ale părţilor, aşa cum îl individualizează art.947 Cod civil “Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia uneia din părţi este echivalent cu obligaţiile celelalte”.

Contractele comutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trec dintr-un patrimoniu în altul.

2. Contractul este aleatoriu atunci când existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert. Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştig sau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard. Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate si contractele de adeziune, contractele constitutive sau translative de drepturi si contractele declarative etc.

Lecţia 2 CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTELOR

Prin încheierea contractului se înţelege în cea mai sintetică formulare realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art. 948 din C. civ. precizează “ín terminis”că pentru încheierea valabilă a unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:

Capacitatea de a contracta; Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă; Un obiect determinat sau determinabil O cauză licită.

Analiza sumară a fiecăreia dintre acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:

Pasul 1. Capacitatea de a contracta Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fie

capabile de a contracta. Art. 949 din C. Civ. dispune că “poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege.” Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege, astfel încât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare. Deşi art. 948 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului; singură partea incapabilă se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea.

Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit 14 ani; b) persoana pusă sub interdicţie. Aceste incapacităţi sunt de altfel prevăzute şi în codul civil de art. 950, care îi numeşte pe incapabilii de a contracta ca fiind minorii şi interzişii. Pentru aceste categorii de persoane, precizează art.11 alin.2 din acelaşi decret, “actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali”.

S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile actele încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului.

Pasul 2. Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior. Din redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea însă trage concluzia că convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure părţi, şi anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie este fireşte greşită, căci consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o ofertă de a contracta şi are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe punctul de a se încheia. Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil, pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele condiţii:

a) să provină de la o persoană cu discernământ; Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele

juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic obligaţional), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării sale de voinţă.

În ceea ce priveşte persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta.

Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de sănătate mintală.

Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din aceasta.

b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament juridic. “Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia de a contracta a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie sau complezenţă. De asemeni, consimţământul nu poate fi dat sub forma unei condiţii pur potestative din partea celui care se obligă (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”), sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas graecas!).

c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput încheierea unui contract fără o manifestare exterioară de voinţă. Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă expresă, fie într-una tacită. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.

d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei. Fără a dezvolta teoria viciilor de consimţământ (care a constituit obiectul de studiu al unei importante secţiuni a părţii generale a Dreptului civil), se impune totuşi a reaminti că sunt vicii ale consimţământului eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

- eroarea constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui contract;

- dolul sau viclenia, constă în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Potrivit art. 960 C. civ. “dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat”. - violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Potrivit art. 956 C. civ. “Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i-a insuflat temerea, raţionabilă pentru dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”. - leziunea ca viciu al consimţământului constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii. Acţiunea în anulare pentru leziune, sau ceea ce codul civil numeşte “acţiunea în resciziune”, se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice care le pricinuesc o vătămare. O astfel de protecţie a devenit inutilă pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, deoarece astfel de acte sunt anulabile pentru lipsa capacităţii de a contracta. Pasul 3. Obiectul contractului

Textul art. 962 din C. civ. precizează că “Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din ele se obligă”. Din această prevedere, rezultă că obiectul contractului constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al actului juridic civil, ceea ce de fapt explică si prevederea din art. 963 C. civ. anume că “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract” Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplinească următoarele condiţii:

- să existe în momentul încheierii contractului sau să fie certă producerea lui în viitor.

- să fie în circuitul civil. Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive de proprietate. În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate ca făcând parte din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiaţiunii private.

- să fie determinat sau determinabil. Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel. - să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o prestaţie imposibilă, “ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil iar neexecutarea culpabilă.

- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege. - să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 968 din C. civ. Pasul 4 .Cauza contractului.

Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea ce numim cauza contractului. Ea exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin directă răspunsuri la întrebările pentru ce sau în ce scop s-a încheiat contractul, deci, “cui prodest?” Pe lângă condiţia prevăzută de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare la caracterul licit al cauzei, codul mai consacră caracterizării cauzei încă trei texte după cum urmează: - art. 966 potrivit căruia “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect; - art. 967 în următorii termeni, “Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie” - art. 968 prevede că este nelicită convenţia ”când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa proxima şi scopul mediat - causa remota. Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de contracte, respectiv: - în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi constă în reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul ei); - în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica (animus donandi); - în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii materiale a bunului. Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau nevoia unui lucru. Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. Aceste condiţii sunt consacrate de art. 966 din C. civ. care precizează că “Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect”

Lecţia 3 ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

Realizarea condiţiilor de validitate ale contractelor este legată de momentul în care acordul de voinţă al părţilor se formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea. Anterior acestei împrejurări, este posibil ca părţile să parcurgă un itinerariu susceptibil de desfăşurare în timp, o perioadă numită de unii autori precontractuală, de alţii negociere. De cele mai multe ori, contractele se încheie fără parcurgerea prealabilă a unor faze precontractuale, părţile convenind simultan asupra clauzelor contractuale, sau pur şi simplu manifestându-şi adeziunea la clauzele unor contracte nesusceptibile de negociere fie prin modul în care au fost concepute, (de exemplu tariful unei călătorii cu avionul), fie

prin implicaţiile unui anumit gen de a tranzacţiona (spre exemplu vânzarea unui magazin la un preţ ce nu ţine seama de alte elemente, fond de marfă, mijloace circulante etc.). Anterior momentului încheierii contractului, drumul parcurs de către părţi până la realizarea acordului de voinţă poate surprinde, în unele situaţii, mai multe faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2. oferta de a contracta, 3. promisiunea de a contracta sau antecontractul şi 4. acceptarea.

Pasul 1. Negocierile precontractuale Negocierile sau tratativele precontractuale, constituie invitaţia făcută de către una

din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. In privinţa acestei etape precontractuale, s-ar putea aprecia că ea reprezintă de fapt faza finală a tratativelor, fiind chiar ulterioară acceptării ofertei. Poate fi vorba despre negocieri precontractuale doar atâta vreme cât încă nu a fost lansată o ofertă şi nici exprimată o acceptare. Ulterior acceptării ofertei deja vorbim despre un contract, astfel încât eventualele negocieri pot avea drept obiect executarea efectivă a unor clauze speciale sau angajarea altor obligaţii, ori pur şi simplu negocierea unui alt contract. Spre deosebire de oferta fermă care îl obligă pe ofertant, negocierile nu produc asemenea consecinţe juridice. Este adevărat că de multe ori negocierile se pot finaliza printr-un “acord de principiu”, “scrisoare de intenţie” sau “protocol”, uzitate mai ales în domeniul comerţului internaţional. Deşi în planul consecinţelor juridice negocierile precontractuale sunt lipsite de relevanţă, totuşi interesează comportamentul celor care sunt în tratative, sub aspectul cerinţei de a se abţine de le orice manevră neloială sau de a se informa reciproc cu sinceritate asupra tuturor împrejurărilor care ar avea un rol determinant pentru încheierea unui contract. Totodată, există obligaţia, născută din uzanţe, ca părţile să se manifeste cu bună credinţă în cadrul negocierilor, să-şi respecte angajamentele de principiu sau să îşi acorde reciproc termene de reflexie rezonabile. Tratativele pot fi întrerupte oricând în principiu, fără a se produce consecinţe în planul răspunderii, afară doar dacă nu se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a unui partener.

Pasul 2. Oferta de a contracta Sensul juridic al noţiunii nu diferă cu nimic de cel întrebuinţat în limbajul comun:

oferta este o propunere făcută de către o persoană alteia în scopul încheierii unui contract. Oferta sau policitaţiunea implică deja o propunere având un obiect precis determinat sau determinabil, aşa încât contractul să poată fi oricând prefigurat de către părţile contractante. Fiind prima manifestare de voinţă, ea reprezintă de fapt primul pas către acordul de voinţă. Este şi motivul pentru care, fiind o latura a voinţei de a contracta, deci a consimţământului, ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele de formă şi de fond ale acestuia. A. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE OFERTEI În privinţa formei ofertei ca modalitate de exprimare a voinţei de a contracta nu se cere în principiu nici-o condiţie specială, aceasta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal, adresată unei persoane determinate sau publicului. Fireşte cea mai uzuală formă de exhibare a ofertei este cea expresă, exprimată fie în scris, fie verbal.

Valoarea juridică a unei oferte o pot avea însă numeroase împrejurări din care s-ar putea trage neechivoc concluzia voinţei de a contracta exprimată în mod tacit: staţionarea unui taxi într-o staţie pentru taximetre, afişarea meniului zilei la intrarea într-un restaurant etc. Cel mai uzitat exemplu în susţinerea ipotezei ofertei tacite de a contracta îl reprezintă desigur tacita relocaţiune: poate fi considerată ca o ofertă de prelungire a unui contract de închiriere, împrejurarea că, deşi contractul a expirat, “dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită…” (art. 1437 din C. civ.). Oferta poate fi făcută unei persoane determinate sau publicului. În ultimul caz este de regulă vorba despre o simplă invitaţie de a negocia, posibilitatea acceptării având-o orice persoană. Expunerea unui lucru în vitrina unui magazin într-un stand sau pe o tarabă în piaţă cu indicarea preţului de vânzare constituie exemplul cel mai grăitor al ofertei făcute publicului.

Într-o asemenea abordare, identitatea destinatarilor ofertei este indiferentă: pentru un comerciant care vinde o marfă nu contează identitatea celor care cumpără ci faptul că ei plătesc, după cum în cazul ofertei publice de recompensă nu contează cine furnizează lucrul sau informaţia cerută ci realizarea interesului ofertantului.

Se pot ivi şi situaţii în care oferta adresată publicului poate da naştere la obligaţii în sarcina ofertantului: acesta va fi obligat faţă de primul acceptant, dacă spre exemplu oferta de vânzare a unui bun cert a fost publicată într-un ziar.

Oferta poate conţine sau nu în cuprinsul ei un termen, în interiorul căruia trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Acest termen poate fi arătat în mod expres dar el poate rezulta şi implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi acceptare de către destinatar, care fără a fi stabilit în mod expres trebuie să aibă o durată rezonabilă. În funcţie de respectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea revocării ofertei sau a caducităţii ei. B. CONDIŢIILE DE FOND ALE OFERTEI Ca şi o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească condiţiile generale ale acestuia, adaptate fireşte momentului şi specificului policitaţiunii în formarea contractelor, după cum urmează: 1. Oferta trebuie să fie fermă, în sensul că ea trebuie să sugereze un angajament neîndoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens cu relevanţă juridică. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat şi nici retras. Nu poate fi considerată o ofertă fermă aceea prin care spre exemplu cineva se oferă să efectueze o prestaţie contra unei remuneraţii al cărui cuantum îl va preciza după ce va termina lucrarea.

2. Oferta trebuie să fie reală, serioasă şi conştientă, făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. “Per a contrario”, oferta făcută în glumă, din curtoazie sau “jocandi causa” fără intenţia unui angajament juridic nu poate conduce la încheierea unei convenţii. 3. Oferta trebuie să fie neechivocă. Este echivocă acea ofertă ce nu-i poate forma în mod neîndoios convingerea destinatarului asupra intenţiilor ofertantului de a contracta. Este cazul expunerii unei mărfi într-o vitrină în scopuri publicitare sau fără indicarea preţului. 4. Oferta de a contracta trebuie să furnizeze informaţii complete sau esenţiale asupra condiţiilor încheierii contractului. Această cerinţă de dată recentă, este de natură să ofere protecţie consumatorului, incapabil la un moment dat să facă faţă atât volumului

mare de oferte cu privire la şi mai marea varietate a mărfurilor ce-i sunt oferite spre cumpărare cât şi subtilităţilor juridice ale clauzelor convenţiei ce de multe ori îi este impusă. Constatându-se că el este supus în permanenţă exceselor de influenţă din partea celor ce-i oferă lucruri sau servicii fără ca sistemul viciilor de consimţământ să-i mai ofere o reală protecţie juridică, s-a intervenit în plan legislativ prin adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor aşa cum a fost ea aprobată şi modificată prin Legea nr. 11/1994. Art. 10 lit. a prevede că la încheierea contractelor consumatorii au dreptul “de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului sau a tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor”. Totodată, art. 24 interzice “prezentarea prin publicitate în prospecte, cataloage, prin mass-media şi altele, a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, altele decât cele efectiv realizate”. Obligaţia de informare constituie un remediu al inechităţilor ce se produc frecvent prin dezinformarea sau informarea incompletă a consumatorilor, ca destinatari ai ofertelor cu care societatea civilă este agresată în mod sistematic prin diverse modalităţi. C. FORŢA OBLIGATORIE A OFERTEI, REVOCAREA ŞI CADUCITATEA OFERTEI. Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producătoare de efecte juridice, deci poate fi revocată de către autorul ei. Cu totul alta este însă situaţia dacă a ajuns la destinaţie, dacă a fost adresată publicului sau unei persoane determinate ori dacă ea implică un termen de acceptare sau nu. În măsura în care oferta a ajuns la destinatar şi a fost acceptată, discutarea forţei ei obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem în prezenţa unui contract, aşa încât răspunderea se va regla potrivit principiului forţei obligatorii a convenţiilor “pacta sunt servanda”. Or, forţa obligatorie a ofertei vizează numai intervalul de timp scurs de la lansarea ei şi până la acceptare sau împlinirea termenului. Într-o asemenea abordare însă, trebuie avut în vedere dacă oferta a ajuns sau nu la destinatar şi dacă aceasta este sau nu cu termen. 1. Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocată de către ofertant în mod liber; 2. Dacă oferta a ajuns la destinatar, chestiunea trebuie rezolvată nuanţat, după cum oferta este cu sau fără de termen: a) dacă oferta este cu termen, ofertantul este dator să o menţină până la expirarea acestuia, căci odată expirat oricum ea ar fi devenit caducă; b) dacă oferta este fără termen, ofertantul este ţinut să o menţină un timp considerat rezonabil, apreciere lăsată la latitudinea judecătorului. Ofertantul poate fi făcut răspunzător pentru revocarea intempestivă a ofertei, răspunderea lui întemeindu-se pe fapta delictuală. Caducitatea ofertei este o cauză de ineficacitate întemeiată pe împrejurări survenite ulterior lansării ei, constând fie în schimbarea condiţiilor iniţiale fie pur şi simplu în expirarea termenului de acceptare. Sub titlu de exemplu, oferta poate deveni caducă în cazul morţii ofertantului, a falimentului ori a declarării incapacităţii sale.

Pasul 3. Promisiunea de a contracta sau antecontractul

În ultimă analiză, oferta este un act juridic de formaţiune unilaterală, deoarece ea nu se întemeiază pe un acord de voinţă. Spre deosebire de ofertă, promisiunea de a contracta sau antecontractul deşi creează obligaţii numai în sarcina ofertantului, sunt totuşi acte juridice de formaţiune bilaterală. Soluţia se impune căci promisiunea de a contracta implică un acord prealabil prin care părţile se obligă, în ipoteza în care promisiunea are un caracter sinalagmatic, să încheie în viitor un contract. Este aşadar posibilă existenţa unei promisiuni sinalagmatice de a contracta, atunci când ambele părţi se obligă ca în viitor să încheie un anumit contract. Cel mai frecvent caz care ilustrează această împrejurare este cel în care un contract nu poate fi încheiat în lipsa unei formalităţi cum este bunăoară obţinerea unei autorizaţii administrative. Într-o asemenea ipoteză, promisiunea bilaterală de contract (antecontractul), precede şi uneori constituie chiar cauza obţinerii autorizaţiei ce condiţionează perfectarea contractului. Neperfectarea contractului din diverse motive neimputabile cumpărătorului într-o promisiune de vânzare de pildă, poate constitui motivul unei acţiuni în justiţie, pentru restituirea preţului şi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse lucrului. Condiţiile de validitate ale antecontractului şi promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare sunt diferite, de natură să evidenţieze deosebirile dintre acestea. Raportat la dispoziţiunile art. 948 din C. civ., şi într-un caz şi în celălalt părţile trebuie să aibă în primul rând capacitatea de a contracta. Cu toate acestea, dacă antecontractul nu poate fi încheiat decât între vânzătorul proprietar şi cumpărător, promisiunea de vânzare de pildă, poate fi avansată şi de către un neproprietar, care poate dobândi această calitate până în momentul încheierii actului translativ de proprietate. Şi în ceea ce priveşte consimţământul, chestiunea trebuie pusă tot în mod diferit. În cazul antecontractului de vânzare cumpărare, părţile pot negocia asupra elementelor esenţiale ale contractului, încheierea acestuia în formă autentică putând fi suplinită de instanţă atunci când ea nu a putut fi realizată datorită unor motive obiective. Cu totul este însă alta situaţia în privinţa promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, când consimţământul poartă asupra încheierii în viitor a unui contract. Condiţiile şi elementele contractului propriu zis nu sunt negociate în momentul promisiunii, ele urmând a fi convenite de către părţi abia la încheierea contractului, când se poate pune problema consimţământului lui cu privire la clauzele contractului. În privinţa obiectului, dacă antecontractul are ca obiect lucrul vândut şi preţul, obiectul promisiunii îl constituie contractul translativ de proprietate care se va încheia în viitor între părţi. Cât despre cauza lor, şi aceasta diferă între antecontract şi promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare. Dacă în privinţa antecontractului cauza o constituie obligaţia de a da asumată de părţi, (respectiv obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate şi a cumpărătorului de a-i remite acestuia preţul), în cazul promisiunii, atât promitentul cât şi acceptantul îşi asumă o obligaţie de a face, adică de a încheia în viitor un contract. În ceea ce priveşte admisibilitatea unei acţiuni pentru validarea unui antecontract de vânzare cumpărare este condiţionată de existenţa unui înscris din care să rezulte obligaţiile părţilor, dar mai ales preţul. În general un astfel de înscris nu poate să conducă la încheierea contractului în formă autentică, decât dacă el însuşi îndeplineşte condiţiile de validitate necesare oricărui contract.

Pasul 4. Acceptarea ofertei Acceptarea ofertei este al doilea pas spre încheierea contractului, aceasta

constituind de fapt o replică la oferta primită. Ca şi oferta, nici acceptarea nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru valabila ei exprimare. Ea poate fi deci verbală sau scrisă, expresă ori tacită, important fiind doar să exprime cu certitudine voinţa de a încheia contractul. Şi în privinţa acceptării chestiunea manifestării tacite a intenţiei de a contracta trebuie să rezulte neîndoios pentru a avea o asemenea valoare. În practică şi în literatura de specialitate s-a acceptat că şi tăcerea poate avea valoarea unei acceptări atunci când: a) există o prevedere a legii în acest sens. Este tocmai cazul tacitei reconducţiuni prevăzută de art. 1437 din C. civ., căci simpla tăcere a locatorului, care lasă pe locatar să locuiască în continuare, apare ca o acceptare tacită a ofertei de prelungire a contractului. b) când părţile stipulează în contractul lor ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoarea unei acceptări. Este cazul furnizorului care în mod obişnuit trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei sale se produce de regulă în mod tacit. c) atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi. A. CONDIŢIILE ACCEPTĂRII

Pe lângă condiţiile generale de validitate ce trebuie să caracterizeze orice manifestare de voinţă dată în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil, valabilitatea acceptării ofertei trebuie să îndeplinească anumite condiţii specifice şi anume:

1. acceptarea să fie în concordanţă cu oferta. Ea trebuie să se refere la oferta primită şi nu la o alta. Atunci când acceptarea condiţionează sau limitează oferta iniţială nu mai poate fi vorba despre o acceptare ci de o contraofertă în condiţiile art. 39 din C. com. 2. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică. Ea trebuie aşadar să fie manifestată în scopul vădit de a accepta angajamentul juridic. Simpla cercetare a unei mărfi sau informarea cu privire la caracteristicile unui bun expus spre vânzare de pildă, nu poate constitui o acceptare a ofertei de vânzare.

3. oferta adresată unei anumite persoane se consideră primită numai dacă acceptarea vine de la această persoană şi nu de la alta. Oferta lansată unui artist plastic de a executa o anumită lucrare, de exemplu, nu poate fi acceptată decât de către acel artist, căci dacă oferta are un caracter “intuitu personae”, acelaşi caracter îl conservă şi acceptarea. Dimpotrivă, dacă oferta se adresează publicului, ea poate fi acceptată de oricine.

4. acceptarea trebuie să se manifeste mai înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost retrasă.

Pasul 5. Momentul încheierii contractului B. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI Momentul încheierii contractului este acea secvenţă în care oferta se întâlneşte cu

acceptarea, realizându-se în acest fel acordul de voinţă. Pentru determinarea momentului încheierii contractului avem în vedere 3 ipostaze

şi anume:

1. atât ofertantul cât şi acceptantul se află faţa în faţă; 2. contractul se încheie prin telefon;

3. neaflându-se în acelaşi loc şi nediscutând la telefon, contractul se încheie prin corespondenţă.

În fiecare dintre acestei situaţii, s-ar putea pune problema momentului în care oferta a fost acceptată, deci a realizării acordului de voinţă. O asemenea chestiune poate fi primitoare de mai multe rezolvări: În prima ipostază, contractul se consideră încheiat în momentul realizării consensului, prilej uşor de perceput datorită caracterului său obiectiv. În a doua ipostază, datorită caracterului concomitent al angajamentului lor, părţile pot determina la fel de simplu momentul realizării acordului lor de voinţă. A treia ipostază suscită însă mai multe întrebări, deoarece distanţa în timp dintre lansarea ofertei şi acceptarea ei face ca momentul încheierii contractului să poată fi perceput în mod diferit. În dreptul nostru s-a conturat existenţa a patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului, respectiv:

a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaraţiunii, este acela potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei primind-o îşi exprimă acordul, chiar fără a-l mai comunica ofertantului. Această construcţie se întemeiază pe ideea că în acel moment deja încep să coexiste cele două consimţăminte, or, prin definiţie contractul ia naştere tocmai prin realizarea acestui consens.

Oricât de simplă şi de tentantă apare ea, în realitate această abordare este deficitară, inconvenientele ei făcând-o neutilizabilă, deoarece pe lângă gradul ridicat de probabilitate în determinarea momentului în care acceptantul agreează oferta, el poate la fel de bine să revină asupra ei mai înainte de comunicarea acceptării. Gradul atât de sporit de probabilitate face aşadar ca acest sistem să nu poată fi acceptat în practica atât de dinamică a realizării raporturilor contractuale

b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptării, potrivit căruia momentul încheierii contractului se consideră a fi acela în care acceptantul a expediat scrisoarea de acceptare, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant, deci el nu a luat cunoştinţă de acceptare.

Şi acest sistem prezintă inconveniente pentru că acceptantul are posibilitatea de a-şi revoca acceptarea până în momentul primirii scrisorii de către ofertant. Sistemul este şi inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea contractului decât cel mai devreme în momentul primirii corespondenţei.

c) Un al treilea sistem este cel al recepţiei acceptării de ofertant sau sistemul primirii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul primeşte scrisoarea de acceptare, chiar şi dacă el nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el prezintă un mai mare grad de siguranţă. Desigur, şi el poate fi criticat întrucât contractul se consideră încheiat în pofida faptului că ofertantul nu cunoaşte acceptarea, inconvenient mai mult teoretic decât cu rezonanţă practică.

Faţa de toate obiecţiunile enunţate cu prilejul evocării acestor sisteme, ultimul sistem poate fi acreditat ca prezentând cel mai ridicat grad de certitudine asupra momentului încheierii contractului.

d) Sistemul informării este cel potrivit căruia contractul se consideră perfectat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă despre acceptare. Această

accepţiune se întemeiază pe dispoziţiunile art. 35 din C. com. potrivit cărora contractul se consideră încheiat dacă “acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.

Confruntată cu cele patru sisteme, practica judiciară a acceptat şi dă utilizare sistemului primirii acceptării potrivit căruia odată primită acceptarea de către ofertant, contractul se consideră a fi încheiat. Această soluţie este pe cât de rezonabilă pe atât de practică şi uşor de dovedit, scutind părţile de administrarea unor probatorii adeseori imposibile.

Atât jurisprudenţa cât şi necesităţile practice impuse de tehnicile contractuale susţinute de mijloace de comunicare din ce în ce mai sofisticate, au impus necesitatea intervenţiei legislative în domeniul încheierii contractelor la distanţă. Elaborarea cadrului legal adecvat încheierii contractelor la distanţă s-a impus atât datorită necesităţii adaptării legislaţiei româneşti la standardele europene, cât mai ales imperativului de proteguire a consumatorilor care achiziţionează produse şi servicii la distanţă.

Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, a adoptat prin art. 5 sistemul recepţiei acceptării de către ofertant, confirmând în acest fel o constantă uzanţă comercială susţinută jurisprudenţial de instanţele judecătoreşti. Totuşi, faţă de voinţa expresă a părţilor, care pot conveni ca momentul încheierii contractului să fie un altul, dispoziţiunile art. 5 din O.G. nr.130/2000 au un caracter supletiv.

Odată determinat, momentul încheierii contractului este foarte important pentru următoarele considerente:

1. În funcţie de acest moment, poate fi apreciată posibilitatea de revocare a ofertei sau caducitatea ei;

2. Viciile de consimţământ sau cauzele de nulitate relativă ori absolută pot fi apreciate ca atare numai dacă sunt anterioare ori contemporane momentului încheierii contractului. Pe de altă parte, viciile ofertei sau ale acceptării îşi produc efecte numai în privinţa acestor acte juridice nu şi în privinţa contractului însuşi.

3. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi stabilită legea care este aplicabilă executării lui. O astfel de abordare este necesară atunci când se ridică chestiunea conflictului de legi în timp.

4. Momentul încheierii contractului este important deoarece el marchează de când anume încep să se producă efectele sale juridice.

5. Din momentul încheierii contractului începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii în anulabilitatea contractului lovit de nulitate relativă.

6. În cazul ofertei publice, momentul primei acceptări care este şi momentul perfectării contractului face ca acceptările ulterioare să nu-şi mai producă efectul deoarece “qui prior tempore potior jure”.

7. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi determinat şi locul încheierii acestuia.

Pasul 6. Locul încheierii contractului În determinarea locului încheierii contractului se aplică aceleaşi reguli ca şi cele

referitoare la momentul contractului:

- dacă părţile contractante sunt prezente, locul încheierii contractului este cel în care se găsesc părţile;

- dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este cel în care se găseşte ofertantul, căci în acel loc este recepţionată acceptarea; - când contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractului este cel în care se găseşte ofertantul sau cel în care acesta a primit corespondenţa. Cu privire la locul încheierii contractului la distanţă, O.G. nr. 130/2000 nu face nici-o precizare aşa cum a făcut-o în art. 5 referindu-se la momentul încheierii acestuia. Consacrând totuşi sistemul recepţiei acceptării în materia momentului încheierii, urmează a se considera că în privinţa locului încheierii contractului sunt operante aceleaşi considerente, localitatea sediul ofertantului fiind cea în care s-a realizat acordul de voinţă.

Locul încheierii contractului prezintă importanţă sub aspectul stabilirii regulilor conflictuale de drept internaţional privat, potrivit principiului ”the proper law of the contract”. Potrivit acestor reguli, unui contract îi sunt aplicabile normele de drept ce guvernează operaţiunea respectivă în locul în care s-a încheiat.

În egală măsură, locul încheierii contractului poate fi relevant şi datorită faptului că el poate atrage competenţa anumitei instanţe judecătoreşti. Potrivit art. 10 pct. 4 din C. proc. civ., în cererile privitoare la obligaţii comerciale, competenţa aparţine instanţei locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.

Rezumat Deşi întâlnită şi în alte ramuri de drept, noţiunea de contract civil desemnează

acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile. Voinţa juridică se evidenţiază ca fiind elementul esenţial al contractului. Clasificarea contractelor civile prezintă importanţă în sensul că permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei specii de contract.

Concluzii Precizarea noţiunii de contract civil, a condiţiilor de validitate şi încheierea propriu-

zisă a acestuia sunt elemente definitorii pentru formaţia juridică, cu impact practic extrem de important.

Test de autoevaluare 1. După scopul urmărit, contractele pot fi: a. contracte principale şi contracte accesorii; b. contracte cu titlu oneros şi contracte aleatorii; c. contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. 2. Sunt incapabili de a contracta: a. majorul pus sub interdicţie judecătorească; b. persoanele lipsite de capacitatea de folosinţă;

c. minora căsătorită. 3. În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este acela: a. unde se află ofertantul; b. unde se află acceptantul; c. nicio variantă. 4. Oferta de a contracta nu produce efecte dacă: a. nu există un termen expres de acceptare a ei; b. nu a ajuns la destinatar; c. nu este licită. 5. Oferta de a contracta devine caducă: a. dacă nu a ajuns la destinatar; b. dacă oferta este fără termen; c. în cazul falimentului. Recomandări bibliografice




Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2006; 11. Safta-Romano, Eugeniu, Drept civil. Obligaţii, Focşani, Editura Neuron,

1996; 12. Stătescu, Constantin, Bîrsan, Corneliu, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2008.

Modulul III EFECTELE CONTRACTULUI

Lecţia 1. Interpretarea contractelor

Lecţia 2. Forţa obligatorie a contractelor


- cunoaşterea modalităţilor de interpretare a contractelor;

- cunoaşterea principiilor care guvernează efectele contractelor.


- însuşirea noţiunilor de interpretare şi efecte ale contractelor;

- identificarea regulilor şi excepţiilor care caracterizează instituţia efectelor

contractelor.


- capacitatea de analiză asupra principalelor aspecte ce caracterizează instituţia

efectelor contractelor

- realizarea de referate cu privire la problematica modulului.


EFECTELE CONTRACTULUI

Efectul oricărei convenţii constă în a da naştere unui raport juridic obligaţional, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o obligaţie civilă. Evitând confuzia făcută de Codul Napoleon, Codul nostru civil se referă în texte deosebite atât la efectele contractelor cât şi la cele ale obligaţiilor: art. 969 – 985 “Despre efectul convenţiilor” şi art. 1073 – 1090 “Despre efectele obligaţiilor”. În abordarea efectelor contractelor civile avem în vedere următoarele chestiuni principale: 1. Interpretarea contractului;

2. Forţa obligatorie a contractului şi anume: - obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante;

- obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane care nu au calitate de părţi.

Lecţia 1 INTERPRETAREA CONTRACTELOR

Interpretarea unui contract este un proces logico‐juridic prin care sunt determinate şi explicate clauzele sale neclare sau obscure. In funcție de această definiție se impun trei precizări:

În primul rând operaţia interpretării nu este necesară decât atunci când conţinutul unui contract este neclar, căci este pe cât de inutil pe atât de absurd a se căuta cu orice chip clauze neclare în contractele ale căror prevederi sunt limpezi, deci pot fi executate fără nici-o dificultate.

În al doilea rând, interpretarea contractelor implică reguli şi metodologii specifice, care deşi se aseamănă nu se confundă cu acelea uzitate în domeniul interpretării normelor de drept. Aceasta mai ales pentru faptul că interpretarea contractelor implică analiza voinţei reale a părţilor în vreme ce interpretarea legii presupune căutarea voinţei legiuitorului.

În al treilea rând, interpretarea conţinutului contractelor nu poate fi confundată cu proba acestora. Ceea ce trebuie mai întâi dovedit este existenţa contractului şi numai după aceea se poate trece la interpretarea clauzelor îndoielnice.

Regulile pentru interpretarea conţinutului contractelor îşi găsesc în sistemul Codului civil român consacrarea în textele articolelor 970, 977 – 985. Ele constituie un sistem consensualist în care rolul primordial îl joacă voinţa reală părţilor şi nu modul în care aceasta s-a exteriorizat, aşa încât interpretul trebuie să stabilească înţelesul contractului în funcţie de ceea ce au reuşit să exprime ele, potrivit priceperii şi gradului lor de cultură juridică. În opinia unor distinşi autori, aceste norme “derivă din logică şi din raţiune”, aşa că ele s-ar impune judecătorilor prin autoritatea lor raţională chiar dacă legiuitorul nu le-a concretizat în texte exprese. De altfel, normele de interpretare fixate de lege nu au un caracter imperativ, ci constituie mai mult “sfaturi” date judecătorilor: aceştia pot da unui contract o interpretare diferită de aceea ce ar rezulta din texte, dacă din circumstanţele cauzei rezultă că intenţia părţilor nu este aceea ce ar deriva din stricta aplicare a textelor. În funcţie de obiectul de reglementare, distingem între: a) normele de interpretare cu caracter general, care se referă la principiile diriguitoare pentru interpretarea oricărui contract, şi b) normele cu caracter special ce privesc interpretarea prin specificitatea convenţiei analizate.

Pasul 1. Regulile generale de interpretare a contractelor A. REGULILE GENERALE DE INTERPRETARE A CONTRACTELOR Două sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor, şi ele se referă la: 1. prioritatea voinţei reale a părţilor; 2. efectele subînţelese ale contractelor.

Analiza fiecăreia dintre ele ne prilejuieşte următoarele precizări: 1.- Prioritatea voinţei reale a părţilor. Codul civil român a preluat din cel francez în materia interpretării convenţiilor principiul stabilirii voinţei reale a părţilor, precizând în art. 977 că “interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Acest principiu poate induce însă dificultatea de a stabili care a fost adevăratul acord de voinţă, pentru că este posibil ca fiecare dintre părţile contractante să atribuie valori diferite consensului realizat, în funcţie de propriile-i nevoi sau interese. Pe de altă parte, analiza severă a tuturor mobilurilor încheierii unui contract ar face practic imposibilă determinarea consensului având în vedere varietatea de interese ce pot determina două sau mai multe persoane să contracteze. În rezolvarea acestor dificultăţi se porneşte de la prezumţia că forma în care se exteriorizează voinţa părţilor corespunde voinţei reale, interne, până la proba contrară. Aşadar, revine părţilor ce o invocă, sarcina de a dovedi că voinţa reală este alta decât cea exprimată în cuprinsul convenţiei. O asemenea dovadă se poate face fie cu elemente intrinseci contractului, fie cu unele de natură extrinsecă, precum circumstanţele încheierii convenţiei, tratativele sau negocierile purtate etc. Totodată, voinţa reală a părţilor trebuie circumscrisă anumitor limite, căci nu pot fi luate în consideraţiune toate mobilurile ce determină o persoană să contracteze. O asemenea limită, pe cât de rezonabilă pe atât de utilă, o constituie cauza actului juridic, care are în vedere doar motivele de ordin subiectiv care prezintă semnificaţie juridică. Deosebirea dintre voinţa internă şi cea exteriorizată produce consecinţe deosebite, după cum părţile au avut sau nu intenţia de a-şi exprima adevăratele mobiluri care le-au determinat să contracteze. Numai în măsura în care discordanţa este rodul unor împrejurări independente de voinţa sau intenţiile părţilor s-ar pune problema interpretării cuprinsului unei asemenea convenţii. Dacă, dimpotrivă, părţile au mascat cu intenţie existenţa unui contract exhibând un altul, deja nu se mai pune problema interpretării ci a simulaţiei: aceasta implică prin definiţie două acte juridice, (unul real, adevărat şi unul simulat, neadevărat dar aparent), care sunt consecinţa a două manifestări de voinţă separate, spre deosebire de interpretarea contractului care priveşte un singur acord de voinţă, ai cărui termeni nu exprimă exact în formă ceea ce părţile au urmărit în realitate. 2.- Efectele subînţelese ale contractului Cea de a doua regulă generală de interpretare se referă la efectele convenţiilor. Textul art. 970 alin. 2 din C. civ. precizează că “Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. O asemenea prevedere trebuie coroborată şi cu aceea din art. 981 C. civ. potrivit căreia “clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg deşi nu sunt exprese într-însul”. Această categorie de efecte se produc independent de voinţa părţilor, ele având un caracter subînţeles rezultat din voinţa legii care a reglementat anumite categorii de contracte, a obiceiului sau chiar a unor reguli de etică aşa cum precizează textul.

Pasul 2. Regulile speciale de interpretare a contractelor B. REGULILE SPECIALE DE INTERPRETARE A CONTRACTELOR

Următoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un caracter special:

1. Interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Alcătuind un tot unitar, clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul în care se încadrează. În acest sens, art. 982 din C. civ. precizează că “toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”. 2. Interpretarea clauzelor îndoielnice sau echivoce. Sunt îndoielnice, acele prevederi ale contractului ce pot fi primitoare de mai multe înţelesuri, sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de împrejurări, legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:

- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art. 979 C. civ.);

- clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce un efect, iar nu în acela în care nu ar produce nici unul (art. 978 C. civ.);

- dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 C. civ.);

- în cazul îndoielii, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă (principiul “in dubio pro reo”, consacrat de art. 983 din C. civ.).

3. Alte reguli de interpretare. În afară de regulile arătate şi grupate mai sus, codul mai prevede şi alte reguli

speciale de interpretare după cum urmează: - convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au

propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat (art. 984 C. civ.); atunci când într-un contract părţile citează un caz ca exemplu pentru a explica

obligaţia, nu se poate interpreta ca o răsfrângere a efectului obligaţiei la acel caz şi ca o excludere a cazurilor neexprimate (art. 985 C. civ.).

Lecţia 2 FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTELOR

Potrivit art. 969 din C. civ. “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Aceeaşi idee este preluată şi de textul art. 973 din acelaşi cod, cu precizarea potrivit căreia “convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”. Precizarea că “au putere de lege” convenţiile legal făcute îşi găseşte explicarea în aceea că legea dă forţă obligatorie contractelor astfel încheiate şi implicit efectelor generate de acestea. De la acest principiu pornesc două consecinţe importante şi anume:

a) părţile nu se pot sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale legal asumate, potrivit adagiului “pacta sunt servanda”. De altfel, pe această idee se fundamentează consecinţa potrivit căreia între părţi contractul are putere obligatorie. b) forţa obligatorie a contractului este operantă doar între părţile contractante, căci “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest”. Această idee fundamentează principiul relativităţii efectelor contractului.

Pasul 1. Obligativitatea contractului între părţile contractante

Forţa obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinţă a principiului realizării drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice, care conferă în ultimă analiză certitudine, siguranţă şi eficienţă raporturilor juridice civile. Dispoziţiunile art. 969 C. civ. dau în acelaşi timp expresie principiilor libertăţii şi egalităţii părţilor contractante dar şi cerinţei derulării raporturilor juridice în condiţii de deplină încredere şi bună credinţă. Cea mai frecventă modalitate de aducere la îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate este fireşte, cea de bună voie. Fiind o consecinţă naturală a consensului părţilor, aceasta nu implică nici rezolvări litigioase şi nici recurgerea la alternative extreme ce ar conduce la desfiinţarea convenţiilor. Totuşi, aşa cum acordul de voinţă dă naştere unui raport juridic contractual, potrivit principiului simetriei, un asemenea consens poate produce în egală măsură modificarea ori chiar stingerea raportului juridic respectiv. O asemenea precizare conţine de altfel şi textul art.969 din C. civ. care conţine prevederea potrivit căreia convenţiile “se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Cu alte cuvinte, aceleaşi părţi care prin simplul lor acord de voinţă, “mutuus consensus” au dat naştere unui contract, au putinţa să-l revoce printr-un acord simetric, “mutuus dissensus” Dacă legea acordă valoare de principiu posibilităţii revocării bilaterale a contractelor, “per a contrario” interzice denunţarea lor unilaterală. Este însă posibil, sub titlu de excepţie, ca în cazuri strict şi limitativ prevăzute, legea civilă să autorizeze totuşi denunţarea unilaterală a unor contracte. Un asemenea procedeu este admisibil în situaţia contractului de închiriere fără termen (art. 1436 alin. 2 din C. civ.), a mandatului (art. 1552 şi 1556 din C. civ.) ori a contractului de depozit prevăzut de art. 1616 din C. civ. Nimic nu s-ar opune desigur, nici ca părţile să prevadă în contractul lor o clauză de denunţare unilaterală, cu condiţia ca o asemenea facultate să satisfacă două cerinţe: a) clauza să nu fie inserată într-un contract declarat prin voinţa legii irevocabil, aşa cum este de pildă donaţia;

b) clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte în realitate o condiţie potestativă, deoarece o astfel de condiţie este lovită de nulitate în condiţiile art. 1010 C. civ. În afară de cazurile prevăzute mai sus, există şi împrejurări în care încetarea, modificarea sau suspendarea forţei obligatorii a contractelor nu depinde de voinţa părţilor, ci de cauze extrinseci. Pot constitui asemenea împrejurări: 1. decesul persoanei în considerarea căreia a fost încheiat contractul “intuitu personae”. Moartea unei asemenea persoane, ale cărei calităţi esenţiale au determinat încheierea convenţiei, face să înceteze forţa obligatorie a contractului. Menţionăm de exemplu decesul avocatului pledant într-un contract de asistenţă avocaţială ori a

medicului curant, dar şi decesul comodatarului atunci când împrumutul de folosinţă a fost procurat în considerarea persoanei acestuia (art. 1563 alin. 2 C. civ.); 2. prelungirea legală a valabilităţii unor contracte ajunse la termen. Asemenea modificare a duratei contractului, independent de voinţa părţilor a operat frecvent în materie de locaţiune; 3. suspendarea forţei obligatorii a contractelor cu executare succesivă pentru un caz de forţă majoră care îl pune pe debitorul obligaţiei în imposibilitate să-şi execute prestaţiile o perioadă de timp. Pe durata persistenţei unor atari împrejurări, efectele obligatorii ale contractului sunt suspendate. Sub titlu de exemplu, menţionăm suspendarea operaţiunilor portuare pe timp de furtună, viscol sau îngheţ.

Pasul 2. Obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane care nu

au calitatea de părţi. Principiul relativităţii efectelor contractului Efectele contractelor sunt limitate la părţile contractante, regulă prescrisă de art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept. Principiul relativităţii efectelor contractului pune în valoare două idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite prin contract le profită doar celor care au contractat. Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale, contractele împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi derularea lor face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător, îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la această operaţiune, cărora deci convenţia le este opozabilă. Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de drepturi şi obligaţii prin contractele încheiate de părţi, ele nu pot ignora existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de raporturile juridice statornicite între autorii lor. Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte efectele pe care contractele le-au produs între părţi. Aşadar, contractele deşi produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost săvârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate. Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a respecta aceste acte. Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o derogare de la principiul relativităţii efectelor contractului ci o ipostază a acestui principiu. Cele mai citate ipoteze ale opozabilităţii contractelor faţă de terţi sunt următoarele: - invocarea contractului faţă de un terţ, pentru a justifica dobândirea unui drept real sau de creanţă a cărui valorificare o urmăreşte acesta prin acţiunea în justiţie; - invocarea de către posesorul de bună credinţă a contractului ca şi just titlu împotriva proprietarului care a avut calitatea de terţ faţă de actul prin care posesorul a cumpărat fără să ştie de la un aparent proprietar.

Analizând izvorul opozabilităţii contractului faţa de terţi, vom constata că acesta este faptul juridic. Dacă în privinţa părţilor contractul apare ca şi un act juridic, el are pentru terţi semnificaţia unui fapt. Din această împrejurare se trag două consecinţe, una în privinţa responsabilităţii civile şi una privitoare la probaţiunea raportului juridic ce s-ar crea între părţi şi terţi. În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia rezultată din contract, responsabilitatea sa va fi una de natură contractuală. Atunci când însă o terţă persoană nesocoteşte drepturile alteia ce izvorăsc dintr-un contract, răspunderea civilă va avea un temei delictual, căci art. 998 din C. civ. precizează că “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”. Cât despre probaţiune, între părţi proba contractului se face potrivit dispoziţiunilor referitoare la dovada actelor juridice în vreme ce terţul poate uza de orice mijloc de probă pentru a proba existenţa sau inexistenţa contractului, deoarece faţă de el acesta apare ca un fapt juridic, pentru care legea admite orice mijloc de probaţiune. 1. Simulaţia, excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi. Există fireşte şi excepţii, create de lege, în virtutea cărora terţele persoane nu pot fi obligate să respecte raporturile juridice născute din operaţiuni obscure. O asemenea operaţiune juridică este simulaţia. Ea reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile încheie simultan două contracte: - un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită aparenţă juridică, neadevărată; - un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor. Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public. În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1175, text care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului care exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de terţi. În funcţie de efectele acordului simulatoriu, simulaţia poate fi absolută sau relativă. În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme: - Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului care în scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui amic bunul susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va rămâne în realitate proprietarul bunului; - Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în realitate un contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi, mascându-l însă într-un alt contract. Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe feluri: - ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii, făcându-se în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie; - ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o clauză a contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a obligaţiei fără a afecta însăşi natura juridică a actului;

- Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o persoană căreia intenţionează a-i păstra anonimatul. Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre părţi ori despre terţi. În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe care aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract adevărat este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse terţilor, căci art. 1175 din C. civ. precizează că actul secret “nu poate avea nici un efect în contra altor persoane” în afara părţilor. Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun totuşi câteva precizări: - terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi; - actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că acesta nu le este opozabil; - dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent. Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune. Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie. Printr-un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului simulat al operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui contract care corespunde voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. În cea mai sintetică definiţie, acţiunea în simulaţie este “acţiunea de restabilire a realităţii prin distrugerea aparenţei”. Fireşte, în măsura în care terţilor le profită actul aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa contractului secret. Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind actul secret, devenit public. Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru alte considerente. 2. Domeniul de aplicaţie al principiului relativităţii efectelor contractului Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor contractului, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi convergente contractului: părţile asupra cărora se răsfrâng toate efectele şi terţii – penitus extranei, care sunt străini de contract şi de efectele acestuia. Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele contractului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care nu se răsfrâng în nici un

fel efectele contractului, să existe o categorie “intermediară” de persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea contractului, se răsfrâng anumite efecte ale acestuia. Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe succesorii universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii chirografari. Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul că deşi neparticipând la încheierea contractului ei evocă figura terţilor, datorită raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi asupra lor. Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a domeniului principiului relativităţii efectelor contractului, operant atât faţă de părţi cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză. Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză următoarele categorii de persoane: a. succesorii universali sau cu titlu universal. Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial. În sensul demersului nostru, succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante, căci asupra succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale contractelor încheiate de către părţi cu excepţia celor intuitu personae. Se mai impune totodată precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizării persoanelor juridice, contractele încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra succesorilor, care iau locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din contractele respective. Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la o parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa dintre cele două categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura cantitativă ce se referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime a acestuia. b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintre părţile contractante. În privinţa acestora, efectele contractelor se vor răsfrânge numai dacă obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către succesori. O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că îi profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii, ştiut fiind că “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habeat”. Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care se referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem” care datorită legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular. c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă. Ei îşi pot totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă, urmărind acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului în momentul exigibilităţii. Neavând aşadar o garanţie reală,

creditorii chirografari au drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca universalitate juridică existentă independent de bunurile individuale ce intră în cuprinsul ei. Conceptul de gaj general este exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevede că “Oricine este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”. Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în patrimoniul debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari. Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt ţinuţi de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de aceştia prin contractele încheiate. Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin care au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către debitori în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene prevăzută de art. 975 C. civ. fie pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de succesori ai părţilor. În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei persoane. În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină de contract poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie de contract este spre exemplu stipulaţia pentru altul. Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează analizând şi alte asemenea convenţii. a). Promisiunea faptei altei persoane Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului. O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil român, totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un asemenea contract intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru evitarea unui partaj succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la majorat aceştia vor ratifica împărţeala făcută. Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă prezumându-se că în viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu vor fi determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde pentru propria lor neexecutare, fie plătind daune interese, fie suportând consecinţele rezoluţiunii contractului. Aşa cum bine se poate observa în speţa dată, promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care îşi asumă o obligaţie de rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune determinarea terţului să-şi asume angajamentul. Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele caractere:

1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din această convenţie nu rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în viitor un contract cu creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de contract. 2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează, obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului.

3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare obligaţiile debitorului faţa de acesta. Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se obligă doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a garanta şi executarea de către terţ a obligaţiei asumate. Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa numitele bune ofici, “bons offices”. În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea de a procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către debitor. Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei persoane. b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul) Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor, contractul în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul, constituie o autentică excepţie. Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi dintr-o convenţie la încheierea căreia nu a participat. Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să execute o obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest fel, terţul devine creditorul direct al promitentului. Spre exemplu, asigurarea asupra vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului să plătească în cazul decesului său îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume desemnat de către asigurat. În acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul promitent iar cel ce încasează indemnizaţia terţ beneficiar. O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie contractul de transport de bunuri. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta nu a fost parte în contractul de transport. Expeditorul care plăteşte contravaloarea prestaţiei acţionează ca un stipulant în vreme ce transportatorul se află pe poziţia de promitent, destinatarul fiind un terţ beneficiar.

În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o terţă persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar. Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze următoarele condiţii de validitate: 1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să întrunească condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile, privitoare la capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea consimţământului, obiectul determinat şi cauza licită. 2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de factură individuală aşa cum sunt: - existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe persoane;

- beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil. Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice după cum se va vedea. Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora, creditorul stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute prestaţia impusă în beneficiul terţului. Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a încercat personal un prejudiciu. În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu stipulantului. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl acceptă sau nu. Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare, putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are deschisă calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi promitent, deoarece el nu este decât un terţ faţă de acest contract. La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul beneficiar de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea contractului împotriva stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea. Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport juridic între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în favoarea altei persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut acordat acestuia. În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o prin teoria ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii, subscriitorul poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-a făcut asigurarea să intre în

patrimoniul său. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa, îndemnizaţia să-i fie transferată terţului şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a încheiat un nou contract. Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă parte, întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi până atunci creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al creditorilor, terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit. Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant este considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar dacă acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul unei liberalităţi. Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca prestaţia datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe persoane, beneficiarul. Această operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât nici-un text de lege nu s-ar opune. Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora stipulaţia pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi efecte proprii ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de mai sus. Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta să-şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare. c). Contractul colectiv de muncă Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele şi faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi, reprezentanţi sau avânzi cauză. Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni, pe de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile reciproce ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă. Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze constituie partea aşa zis legală a contractelor individuale. Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de activitate şi chiar la nivel naţional. Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în sarcina unor persoane străine de încheierea lui.

Rezumat Efectul scontat de către părţile care încheie orice contract este acela de a da

naştere unor obligaţii civile. Codul civil plasează această materie în textele art. 969 – 985. Odată încheiat, contractul dă naştere acelor consecinţe pe care oricare dintre părţile contractante sau chiar numai una dintre ele le-a urmărit prin actul lor de voinţă în acord

cu finalitatea dreptului, căci art. 969 din C. civ. prevede că doar “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Concluzii Prin parcurgerea conţinutului informativ al acestui modul, aţi dobândit cunoştinţe

referitoare la interpretarea şi efectele contractelor civile. Test de autoevaluare 6. În materia interpretării contractelor, regula generală prevede: a. determinarea voinţei fiecărei părţi; b. prioritatea voinţei reale a părţilor; c. interpretarea clauzelor contractului. 7. Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului: a. simulaţia; b. stipulaţia pentru altul; c. contractul deghizat. 8. Printre regulile speciale de interpretare a contractelor se regăseşte şi: a) efectele subînţelese ale contractelor; b) prioritatea voinţei reale a părţilor; c) interpretarea coordonată a clauzelor contractului.

9. Printre cele patru reguli de interpretare stabilite de legiuitor în cazul

prevederilor îndoielnice ale contractului regăsim: a) convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat; b) termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului; c) atunci când într-un contract părţile citează un caz ca exemplu pentru a explica obligaţia, nu se poate interpreta ca o răsfrângere a efectului obligaţiei la acel caz şi ca o excludere a cazurilor neexprimate.

10. In clasa avânzilor-cauză, includem următoarele categorii de persoane: a) succesorii universali şi cu titlu universal; b) succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari, succesorii universali sau cu titlu universal; c) creditorii chirografari.

11. Prin acordul lor de voinţă, două persoane pot : a. să confere drepturi

b. să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei persoane. c. să confere drepturi şi să impună obligaţii în favoarea sau în sarcina altei

persoane. 12. Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie sa întrunească următoarele

condiţii: a) condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile; b) existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei terţe persoane; beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil; c) atât condiţiile prevăzute la punctul a) cât şi cele prevăzute la punctul b).

Recomandări bibliografice







Modulul IV EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR

SINALAGMATICE

Lecţia 1. Excepţia de neexecutare a contractului

Lecţia 2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

Lecţia 3. Riscul contractului


- definirea şi identificarea efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice;

- identificarea excepţiilor care guvernează efectele specifice ale contractelor

sinalagmatice.


- înţelegerea importanţei efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice;

- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de rezoluţiune şi reziliere.


- realizarea de referate cu privire la problematica modulului;

- discuţii cu specialiştii în domeniu.


Lecţia 1 EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI

Aşa cum am precizat şi mai sus, contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt

generatoare de îndatoriri în sarcina ambelor părţi contractante, ceea ce implică reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, fiecare dintre părţi asumându-şi obligaţii în ideea că şi cealaltă parte va proceda la fel. De aici consecinţa că fiecare dintre părţile contractante are atât calitatea de creditor al unei obligaţii dar şi pe aceea de debitor al altei obligaţii corelative. Pentru a exista reciprocitate între ele, obligaţiile trebuiesc raportate următoarelor cerinţe: - obligaţiile trebuie să aibă un izvor contractual comun; - reciprocitatea obligaţiilor nu presupune neapărat reciprocitatea prestaţiilor. În orice contract sinalagmatic dacă obligaţiile sunt reciproce şi prestaţiile au aceeaşi natură. Este însă posibil ca o prestaţie să fie îndeplinită de pildă în beneficiul unei terţe persoane (cum este cazul stipulaţiei pentru altul), ori pentru realizarea unui scop comun; faptul că nu există o contraprestaţie, nu exclude în exemplele date caracterul lor sinalagmatic.

- reciprocitatea obligaţiilor nu presupune şi echivalenţa acestora.

Important pentru formarea contractului bilateral este ca fiecare dintre părţi să aibă reprezentarea subiectivă că ceea ce primeşte în schimb constituie pentru sine un câştig. Fiind de natură subiectivă, echivalenţa se apreciază de la caz la caz, în concret. Faţă de aceste sumare considerente, s-a reţinut pe bună dreptate, că reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor reprezintă caracteristicile esenţiale ale contractelor sinalagmatice, fără a se confunda însă cu reciprocitatea şi echivalenţa prestaţiilor. Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor decurg efectele specifice afirmate în următoarele situaţii: a. deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea va putea să se opună invocând excepţia de neexecutare a contractului, “exceptio non adimplenti contractus”; b. deşi una din părţi este gata să-şi execute obligaţia sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză în mod culpabil să şi-o execute pe a sa. Partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o are de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea lui în toate cazurile putând cere despăgubiri. Desfiinţarea cu efecte retroactive a contractelor sinalagmatice se numeşte rezoluţiune, iar cea care produce efecte numai pentru viitor reziliere; c. una din părţi este în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia contractuală asumată. Este ea îndreptăţită să-i pretindă celeilalte să-şi execute obligaţia? Care dintre cele două părţi va suporta consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii? La aceste întrebări, răspunsurile urmează a fi formulate prin efectul riscului contractului. Atât excepţia de neexecutare cât şi rezoluţiunea sau rezilierea sau riscul contractului pun în discuţie o împrejurare comună tuturor, anume neexecutarea în tot sau în parte a obligaţiilor contractuale. Rezolvările acestor circumstanţe pun în valoare principiul “pacta sunt servanda”, fiecare dintre ele constituind câte o soluţie finală pentru ca odată încheiat, contractul chiar şi neexecutat să producă consecinţe care să confere siguranţă, certitudine şi încredere în forţa lui obligatorie.

Pasul 1. Consideraţii generale Excepţia de neexecutare constituie un mijloc de apărare aflat la dispoziţia acelei

părţi a contractului bilateral pentru eventualitatea în care i se pretinde executarea obligaţiei contractuale fără ca partea care o pretinde să-şi fi îndeplinit propria-i obligaţie. Invocând această neexecutare, se obţine suspendarea executării propriilor obligaţii până în momentul când cealaltă parte îşi va îndeplini propriile-i obligaţii. De îndată ce vor fi îndeplinite acestea, încetează şi suspendarea executării propriilor obligaţii. Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, exprimată plastic şi prin adagiul „do ut des “.

Aceasta implică însă simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi de aici invocarea excepţiei dacă echilibrul prestaţiilor se rupe.

De pildă, într-un contract de vânzare-cumpărare cumpărătorul nu a plătit preţul. Deşi contractul a fost valabil încheiat, vânzătorul poate suspenda obligaţia de predare a lucrului până în momentul achitării preţului. El poate să-şi motiveze refuzul remiterii lucrului tocmai invocând excepţia de neexecutare.

Pasul 2. Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare 1. Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare.

Excepţia de neexecutare nu are o reglementare expresă: ea rezultă implicit din unele texte ale codului civil, fiind consolidată în special pe târâm doctrinar. Astfel, dacă creditorul unei obligaţii contractuale are dreptul ca în condiţiile art. 1020 din C. civ. să ceară în caz de neexecutare desfiinţarea contractului, “a fortiori”, cu atât mai mult ar putea să impună numai suspendarea propriei sale obligaţii până când cealaltă parte şi-ar executa obligaţia sa corelativă. În afară de dispoziţiunile generale ale art. 943 şi 969 din C. civ., alte dispoziţiuni se referă într-o manieră mai explicită la excepţia de neexecutare. Art. 1322 din C. civ. prevede că “vânzătorul nu este dator să predea lucrul dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul”, în vreme ce art.1619 precizează că “depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”.

Pasul 3. Condiţiile excepţiei de neexecutare 2. Condiţiile excepţiei de neexecutare

Pentru valabila şi eficienta ei invocare, excepţia de neexecutare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. Este necesar ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi raport juridic. Nu poate fi invocată aşadar excepţia de neexecutare de către o parte pe motiv că cealaltă nu şi-ar fi îndeplinit o obligaţie rezultată dintr-un alt contract. Prin invocarea excepţiei de neexecutare partea nu exercită o acţiune în vederea executării creanţei sale, ci se apără doar pe cale de excepţie. Cel ce invocă excepţia nu respinge pretenţiile adversarului să, ci stabileşte o legătură de interdependenţă între executarea obligaţiilor ce-i incumbă şi angajamentele partenerului său contractual.

b. Este necesar ca din partea contractantului să existe o neexecutare care chiar dacă este parţială are o însemnătate relevantă. c. Cel ce invocă excepţia de neexecutare să nu fie el însuşi în culpă, căci “nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. d. În contract să nu fi fost stipulate de către părţi termene pentru executarea obligaţiilor, prin care acestea au renunţat expres la beneficiul simultaneităţii. Într-o asemenea împrejurare excepţia de neexecutare nu-şi mai găseşte justificarea, atâta vreme cât termenul de executare stipulat nu se va fi împlinit. e. Invocarea excepţiei de neexecutare are un caracter necontencios. Partea care o invocă nu trebuie să solicite concursul instanţei judecătoreşti pentru a obţine suspendarea executării propriei obligaţii. Din aceasta decurge şi consecinţa că pentru valabila ei invocare, debitorul nu trebuie să fie pus în întârziere printr-o prealabilă notificare.

Lecţia 2 REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTELOR

În cazul în care una din părţile contractante refuză să-şi execute obligaţia partea ce şi-a îndeplinit-o sau e gata să o îndeplinească are două posibilităţi: - să ceară executarea silită a obligaţiei sau, - să solicite rezoluţiunea contractului şi eventuale despăgubiri pentru prejudiciul încercat prin neexecutare. Rezoluţiunea contractului este aşadar o sancţiune a neexecutării culpabile a obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic şi constă în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului. Având aceleaşi efecte ca şi nulitatea, rezoluţiunea prezintă atât asemănări, dar şi deosebiri care o individualizează. Cele două instituţii se aseamănă, prin aceea că: - ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere; - ambele produc efecte retroactiv, ”ex tunc”; - ambele sunt în principiu judiciare. Între rezoluţiune şi nulitate există următoarele deosebiri: - nulitatea presupune un contract nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea este operantă în cazul unui contract valabil încheiat; - nulitatea este o sancţiune cu aplicare oricărui contract, spre deosebire de rezoluţiune, aplicabilă doar contractelor bilaterale; - cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii contractului, cele ale rezoluţiunii sunt ulterioare;

- începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune urmează reguli diferite. Faţă de cele mai sus menţionate, definim rezoluţiunea ca fiind desfiinţarea unui contract sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante, la solicitarea aceleia care şi-a executat sau este gata să-şi execute propriile-i obligaţii. Pasul 1. Temeiul juridic al rezoluţiunii

Spre deosebire de nulitate, care se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, rezoluţiunea are în vedere contractul valabil încheiat dar neexecutat din culpă. Neîndeplinirea cu vinovăţie a uneia din obligaţii, lipsite de temei juridic, obligaţii reciproce, impune desfiinţarea efectelor întregului contract. Temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie dispoziţiunile articolelor 1020 şi 1021 din codul civil. Potrivit art. 1020 „condiţia rezolutorie este întotdeauna subînţeleasă în contractele sinalagmatice în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.” Spre deosebire de excepţia de neexecutare, rezoluţiunea nu operează de drept, partea care o solicită neputându-se bucura de protecţia legii decât adresându-se instanţelor judecătoreşti. Această precizare rezultă din textul art. 1021 din C. civ. care prevede că “Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau săi ceară desfiinţarea, cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei…” Textele suscitate au fost criticate în literatura juridică pe drept cuvânt pentru inconsistenţa şi inconsecvenţa lor.

În primul rând, executarea obligaţiei contractuale constituie cel mai de seamă efect al contractului, aşa încât neexecutarea nu ar trebui privită ca şi o condiţie rezolutorie, în accepţiunea ei de modalitate a actului juridic. În al doilea rând, dacă rezoluţiunea s-ar întemeia pe nerealizarea condiţiei rezolutorii, ea ar trebui să opereze “ope legem” ca orice condiţie şi nu numai prin intervenţia instanţei aşa cum prevede teza finală a art. 1021 din C. civ. Aşa fiind, ne raliem opiniilor potrivit cărora temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, faptului că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. De altfel, odată ce s-a adresat instanţei, aceasta are posibilitatea să verifice cauzele rezoluţiunii, având posibilitatea conferită de art. 1021 C. civ. de a-i acorda debitorului obligaţiei un termen de graţie pentru îndeplinirea ei. Întemeindu-se totodată şi pe ideea de culpă în privinţa neexecutării obligaţiilor contractuale, acţiunea în rezoluţiune este deschisă numai părţii ce şi-a executat obligaţia, sau este gata să o execute. Pe de altă parte, existenţa unei cauze de nulitate a contractului nu justifică acţiunea în rezoluţiune ci ea poate constitui un motiv pentru constatarea nulităţii contractului, cu efectele specifice cauzate de o astfel de ineficacitate. Cum însă, potrivit art. 1021 din C.civ. legea recunoaşte doar instanţei judecătoreşti posibilitatea aprecierii “după circumstanţe” a cauzelor rezoluţiunii, urmează a trage din aceasta concluzia caracterului judiciar al rezoluţiunii. Pe de altă parte, potrivit art. 969 C. civ., forţa obligatorie a convenţiilor este condiţionată de principiul exercitării drepturilor civile în conformitate cu legea. O înţelegere care excede acest principiu nu poate avea un asemenea efect, astfel încât nici rezoluţiunea nu poate fi cerută atâta vreme cât obligaţia nu poate fi executată deoarece este interzisă de lege.

Pasul 2. Condiţiile rezoluţiunii Pentru a fi admisibilă acţiunea în rezoluţiune a unui contract sinalagmatic, se cer îndeplinite următoarele condiţii: 1. Una dintre părţi să nu-şi fi executat chiar şi numai în parte obligaţiile contractuale. Fireşte, dacă neexecutarea este doar parţială, aceasta trebuie să aibă o semnificaţie deosebită pentru cel ce pretinde rezoluţiunea. Este însă atributul instanţei să verifice în ce măsură neexecutarea parţială poate constitui temei al rezoluţiunii, după circumstanţe. 2. Neexecutarea să fie imputabilă în exclusivitate părţii ce nu şi-a îndeplinit obligaţia. Este de neconceput acţiunea în rezoluţiune dacă neexecutarea s-a datorat cazului fortuit, deoarece în această împrejurare s-ar putea pune eventual chestiunea riscului contractului, şi nicidecum a faptei proprii culpabile a celui care solicită rezoluţiunea, deoarece nimeni nu-şi poate invoca in justiţie propria-i culpă.

3.Debitorul obligaţiei trebuie să fie în prealabil pus în întârziere. În privinţa acestei condiţii, ne raliem opiniei care susţine ideea necesităţii ei. Punerea în întârziere nu constituie numai o modalitate de interpelare a debitorului, ci şi o condiţie pentru acordarea de către instanţă a daunelor interese.

În plus, ea poate constitui una dintre acele circumstanţe în funcţie de care instanţa ar putea stabili dacă se impune acordarea unui termen de graţie în vederea executării obligaţiei, faţă de poziţia adoptată de către debitorul somat pe această cale.

Pasul 3. Efectele rezoluţiunii Aşa cum menţionează art. 1021, după circumstanţe, instanţa poate acorda debitorului obligaţiei neîndeplinite un termen de graţie, în interiorul căruia acesta va săvârşi prestaţia asumată. S-a susţinut chiar că această obligaţie poate fi adusă la îndeplinire pe toată durata procesului, inclusiv în căile ordinare de atac, în apel sau în recurs. O asemenea apreciere poate stârni însă unele amendamente. Este adevărat că scopului aducerii la îndeplinire a obiectului unui contract, trebuie să-i fie subordonate toate demersurile pe care creditorul obligaţiei le are la îndemână. Este însă la fel de adevărat, că urgenţa şi necesitatea unei prestaţii l-ar putea determina pe creditor, ca, odată cu introducerea acţiunii în rezoluţiune, să încheie un alt contract cu o altă persoană, în vederea obţinerii aceleiaşi prestaţii. Într-o asemenea ipoteză, debitorul care şi-ar aduce la îndeplinire obligaţia pe tot parcursul procesului şi chiar în căile de atac nu ar face altceva decât să majoreze prejudiciul deja cauzat creditorului prin întârziere. Odată îndeplinite condiţiile mai sus menţionate, instanţa judecătorească, admiţând acţiunea, poate dispune rezoluţiunea contractului, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. Prin aceasta se înţelege că părţile trebuie să-şi restituie reciproc toate prestaţiile deja îndeplinite. Totodată, ca efect al rezoluţiunii, partea în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor sale poate fi obligată la plata de daune interese. Efectele rezoluţiunii urmează a fi suportate şi de către terţi, aceştia suportând consecinţele ei în privinţa contractelor încheiate cu părţile şi care au legătură cu contractul desfiinţat, căci “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

Pasul 4. Rezoluţiunea convenţională Pentru a preîntâmpina efectele pe care rezoluţiunea judiciară le-ar putea avea,

(timp îndelungat, taxe de timbru cheltuieli avocaţiale etc.), la încheierea unui contract, părţile obişnuiesc să stipuleze şi clauze referitoare la rezoluţiunea contractului lor. Astfel de clauze prin care părţile contractante prevăd în mod expres în convenţia lor rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale se numesc pacte comisorii. Astfel de clauze produc efecte mai energice decât dacă s-ar parcurge etapele procesuale ale rezoluţiunii judiciare, întrucât ele operează de drept, fără îndeplinirea unor formalităţi şi prin simpla ajungere la termenul de executare, căci ele derogă de la prevederile art. 1021 din C. civ. După modul lor de redactare şi în funcţie de celeritatea efectelor pe care le produc, pactele comisorii pot cuprinde următoarele clauze: a. clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează în cazul neexecutării lui de către una dintre părţile contractante. Acest gen de pact comisoriu, reia de fapt dispoziţiunile art. 1020 din C.civ., ce vor trebui urmate şi de către partea care se prevalează de o astfel de clauză, urmând a se adresa instanţei judecătoreşti cu tot ce decurge din demersul ei judiciar.

b. clauza potrivit căreia dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă este îndreptăţită să considere contractul desfiinţat printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune. În acest caz, intervenţia instanţei s-ar putea produce numai la cererea părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia, care ar putea invoca eventual îndeplinirea angajamentului său mai înainte de declaraţiunea rezolutorie. Fără a mai putea acorda un termen de graţie, instanţa poate constata totuşi că nu au fost îndeplinite condiţiile rezoluţiunii convenţionale. Dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, rezoluţiunea nu operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată. Chiar după introducerea unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract pentru neîndeplinirea obligaţiilor, contractul subzistă şi debitorul poate să prevină rezoluţiunea executându-şi obligaţiile, dar numai până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. c. clauza că în caz de neexecutare contractul se consideră rezolvit de plin drept. Potrivit acestei clauze, instanţa sesizată nu ar mai putea nici să acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze dacă se impune sau nu rezoluţiunea. Pentru ca pactul comisoriu să fie totuşi operant, partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie pusă în întârziere printr-o somaţie, deoarece simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate nu este suficientă pentru a-l pune în întârziere pe debitor. d. clauza că în caz de neexecutare contractul se consideră rezolvit de plin drept, fără o prealabilă somaţie sau declaraţie unilaterală de rezoluţiune. Potrivit acestei clauze, instanţa sesizată nu ar mai putea nici să acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze cu privire la rezoluţiune, căci aceasta operează de plin drept.

Pasul 5. Rezilierea contractelor Spre deosebire de rezoluţiune, operantă în cazul contractelor sinalagmatice cu executare instantanee, rezilierea operează doar în privinţa contractelor bilaterale susceptibile de executare succesivă, “rata temporis”. Pornind de la această precizare, efectele pe care le dă naştere rezilierea sunt similare celor produse de rezoluţiune cu o singură excepţie: rezoluţiunea desfiinţează contractul retroactiv, “ex tunc”, în vreme ce rezilierea desfiinţează contractul numai pentru viitor, ”ex nunc”, fără vreo relevanţă în planul prestaţiilor deja executate. Pe cale de consecinţă, în privinţa rezilierii nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, pentru simplul motiv că prestaţiile deja îndeplinite rămân valabile. În afară de această excepţie, toate celelalte reguli referitoare la temeiul juridic, caracterul judiciar, efectele şi condiţiile de admisibilitate, sunt comune rezilierii şi rezoluţiunii contractelor sinalagmatice.

Lecţia 3 RISCUL CONTRACTULUI

Pasul 1. Considerații generale

Din raporturile sinalagmatice, aşa cum am mai precizat, se poate naşte şi o a treia împrejurare în care una dintre părţile contractante nu-şi execută obligaţia. Această neexecutare însă este definitivă, (spre deosebire de excepţia de neexecutare care doar suspendă executarea), şi dintr-o cauză independentă de voinţa sa, spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care presupun culpa debitorului. Se poate pune aşadar întrebarea, cine va suporta pierderile rezultate din neexecutarea în aceste condiţii a obligaţiilor contractuale? Dacă contractul este unul de factură unilaterală iar debitorul acestui contract nu-şi mai poate executa obligaţia lui dintr-o cauză independentă de voinţa sa, adică forţă majoră, caz fortuit sau fapta terţilor, soluţia este dată de art. 1156 din C. civ. care precizează că nici debitorul nu mai este obligat să-şi execute obligaţia. Dacă însă contractul este unul bilateral şi numai una dintre părţi nu-şi mai poate executa obligaţia dintr-o cauză independentă de voinţa sa, va trebui celălalt să-şi execute obligaţia lui? Altfel spus, cine va suporta riscul, ca eveniment independent de voinţa părţilor? Deşi legiuitorul a dat soluţii pentru unele cazuri izolate, el nu a prevăzut şi o soluţie generală, de principiu a riscului, aşa cum n-a făcut-o nici în privinţa excepţiei de neexecutare dar a prevăzut-o doar în materia neexecutării imputabile debitorului, deci a rezoluţiunii, prin art. 1020 din C. civ. Astfel, art. 1423 din C. civ. precizează că “dacă în timpul locaţiunii, lucrul închiriat ori arendat se strică în totalitate prin caz fortuit, contractul este de drept desfăcut”. În consecinţă, proprietarul nu mai este îndreptăţit să pretindă chiria de la chiriaş pentru că el nu-i mai poate procura locaţiunea la care s-a obligat prin contract, el fiind debitorul unei obligaţii imposibil de executat. Potrivit art. 1481 din C. civ. referitor la contractul de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat piere în mod fortuit, “meseriaşul nu are nici un drept de a pretinde salariul său, afară numai când lucrul a pierit din cauza unui viciu al materiei”. Textele induc, în ambele cazuri ideea că în contractele sinalagmatice debitorul lucrului pierit, adică al obligaţiei care nu mai poate fi executată, pierde dreptul de a cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale. În exemplele date, riscul este al debitorului, res perit debitori, căci ţinând seama de interdependenţa obligaţiilor reciproce, dacă una din părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte nu poate fi ţinută să şi-o execute pe a ei, fiecare obligaţie fiind, aşa cum s-a mai menţionat, cauza celeilalte. O discuţie diferită comportă riscul în contractele sinalagmatice translative de proprietate. Potrivit art. 971 C. civ., “În contractele ce au ca obiect translaţiunea proprietăţii, sau a unui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Textul citat consacră principiul că riscul contractual al pieirii lucrului din motive neimputabile va fi suportat de către cumpărător, care este proprietarul acestuia şi totodată creditorul obligaţiei imposibil de executat, deci “res perit creditori”. De exemplu, dacă după încheierea unui contract de vânzare cumpărare a unui lucru cert acesta piere fortuit, cumpărătorul rămâne obligat să plătească preţul, deoarece el suportă riscul contractului el fiind proprietarul lucrului, căci “res perit domino”.

Fireşte, unele excepţii întăresc regula de mai sus după cum urmează: - Transferul proprietăţii operează prin simpla încheiere a contractului doar în cazul bunurilor certe, individual determinate. În cazul în care nu operează acest transfer al proprietăţii, care se transferă la momentul predării, aşa cum este cazul bunurilor generice, riscul contractului îl suportă vânzătorul, deoarece el este debitorul obligaţiei imposibil de executat, iar pieirea bunului până la predare nu înlătură obligaţia de executare în natură, cu atât mai mult cu cât, este de principiu că lucrurile generice nu pier, ele putând fi oricând înlocuite cu altele (genera non pereunt); În acest caz, operează regula res perit debitori, în virtutea căreia debitorul obligaţiei imposibil de executat, suportă toate daunele care rezultă din imposibilitatea fortuită de executare, inclusiv cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei. - Înainte de pieirea lucrului cert, vânzătorul să nu fi fost pus în întârziere, căci în caz contrar el va suporta riscul contractului, deoarece potrivit art. 1074 alin. 2 din C. civ. “Lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului.” Cu toate acestea, vânzătorul va fi exonerat de suportarea riscului contractului dacă ar face dovada că bunul ar fi pierit şi la creditorul cumpărător, dacă i-ar fi fost predat la termen (art. 1156 alin.2 C. civ.); - Dacă, deşi este vorba de bunuri certe transferul proprietăţii nu se produce la încheierea contractului ci ulterior iar bunul piere înainte de a fi operat strămutarea dreptului, riscul va fi suportat de vânzător, căci el este debitorul obligaţiei imposibil de executat prin aplicarea principiului res perit domino. Este cazul vânzării de lucruri viitoare, când transferul operează la predare, sau al împrejurării în care părţile au stipulat în contract că transmiterea proprietăţii va opera la o dată ulterioară încheierii convenţiei lor.

Pasul 2. Riscul contractului în cazul transferului proprietăţii afectat de condiţie

În cazul în care transferul proprietăţii asupra unui bun s-a făcut printr-un act juridic afectat de condiţie, iar bunul piere înainte de îndeplinirea condiţiei, pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care avea calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. În funcţie de natura condiţiei, suspensivă sau rezolutorie, consecinţele diferă după cum urmează: - dacă cumpărarea s-a făcut sub condiţie suspensivă şi lucrul piere pendente conditione, riscul va fi suportat de către vânzător, deoarece el este proprietarul sub condiţie rezolutorie, deci debitorul obligaţiei imposibil de executat. - dacă cumpărătorul a cumpărat lucrul sub condiţie rezolutorie şi acesta piere pendente conditione, riscul este suportat de către cumpărător, deoarece el este proprietarul sub condiţie rezolutorie.

Pasul 3. Imposibilitatea parţială de executare

Este posibil ca o obligaţie să devină doar parţial imposibil de executat din cauze străine de voinţa părţilor. Într-o asemenea împrejurare sunt posibile două soluţii şi anume:

a. reducerea corespunzătoare a contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de către cealaltă parte, aşa încât debitorul obligaţiei imposibil de executat ar suporta riscul contractului numai în măsura câtimii neexecutate;

b. desființarea integrală a contractului pe considerentul că partea ce ar mai putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care a fost încheiat contractul. În această ipoteză, riscul contractului este suportat în întregime de către debitorul obligației chiar şi numai parțial imposibil de executat.

Rezumat Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor reprezintă caracteristicile esenţiale ale contractelor sinalagmatice, fără a se confunda însă cu reciprocitatea şi echivalenţa prestaţiilor.

Rezoluţiunea contractului este aşadar o sancţiune a neexecutării culpabile a obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic şi constă în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Rezilierea operează doar în privinţa contractelor bilaterale susceptibile de executare succesivă, “rata temporis”.

Concluzii Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor decurg efectele

specifice ale contractelor. Test de autoevaluare 1. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor contractante în contractele sinalagmatice presupune: a) fiecare dintre părţile contractante are atât calitatea de creditor al unei obligaţii

dar şi pe aceea de debitor al altei obligaţii corelative; b) fiecare dintre părţile contractante are calitatea de creditor al unei obligaţii; c) fiecare dintre părţile contractante are calitatea de debitor al altei obligaţii corelative. 2. Printre condiţiile necesare valabilităţii şi eficientei invocări a excepţiei de neexecutare se regăsesc: a) obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi raport juridic şi cel ce invocă excepţia de neexecutare să nu fie el însuşi în culpă b) din partea contractantului să existe o neexecutare care chiar dacă este parţială

are o însemnătate relevantă;

c) Invocarea excepţiei de neexecutare are un caracter necontencios. 3. În cazul în care una din părţile contractante refuză să-şi execute obligaţia partea

ce şi-a îndeplinit-o sau e gata să o îndeplinească are următoarele posibilităţi: a) să ceară executarea silită a obligaţiei; b) să solicite rezoluţiunea contractului sau eventuale despăgubiri pentru prejudiciul încercat prin neexecutare; c) există şi alte posibilităţi prevăzute de lege. 4. Nulitatea se aseamănă cu rezoluţiunea prin: a) ambele presupun un contract nevalabil încheiat; b) cauzele lor sunt contemporane încheierii contractului; c) ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere. 5. Pentru a fi admisibilă acţiunea în rezoluţiune a unui contract sinalagmatic, se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) Una dintre părţi să nu-şi fi executat chiar şi numai în parte obligaţiile contractuale; neexecutarea să fie imputabilă în exclusivitate părţii ce nu şi-a îndeplinit obligaţia şi debitorul obligaţiei trebuie să fie în prealabil pus în întârziere; b) Una dintre părţi să nu-şi fi executat chiar şi numai în parte obligaţiile contractuale; neexecutarea să fie imputabilă în exclusivitate părţii ce nu şi-a îndeplinit obligaţia; c) neexecutarea să fie imputabilă în exclusivitate părţii ce nu şi-a îndeplinit obligaţia şi debitorul obligaţiei trebuie să fie în prealabil pus în întârziere. 6. Printre efectele la care le dă naştere rezilierea se numără: a) în privinţa rezilierii este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului; b) desfiinţează contractul numai pentru viitor, ”ex nunc”; c) desfiinţează contractul retroactiv, “ex tunc”. 7. În cazul în care o obligaţie devine doar parţial imposibil de executat din cauze străine de voinţa părţilor, este posibilă: a) reducerea corespunzătoare a contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de către cealaltă parte; b) desfiinţarea integrală a contractului pe considerentul că partea ce ar mai putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care a fost încheiat contractul; c) atât prevederea de la pct. a cât şi cea de la pct. b. Recomandări bibliografice



Editura Lumina Lex, 1998;

22. Pop, Liviu, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;

23. Safta-Romano, Eugeniu, Drept civil. Obligaţii, Focşani, Editura Neuron, 1996;


Modulul V

ACTUL JURIDIC UNILATERAL

Lecţia 1. Unilateralismul în drept

Lecţia 2. Condiţiile actului juridic unilateral

Lecţia 3. Efectul creator de obligaţii al unor acte juridice unilaterale


- clarificarea termenilor de contract şi de act juridic unilatreral;

- cunoaşterea actelor juridice unilaterale.


- integrarea actelor juridice unilaterale în celelalte noţiuni ale dreptului civil;

- identificarea actelor juridice unilaterale.


- realizarea de referate cu privire la problematica modulului;

- discuţii cu specialiştii în domeniu.


Lecţia 1 UNILATERALISMUL ÎN DREPT

Noţiunile de contract, pact, convenţie, înţelegere etc. au avut în societatea omenească din toate timpurile aceeaşi rezonanţă universal valabilă a respectării cuvântului dat, exprimată prin binecunoscutul adagiu “Pacta sunt servanda!” Legământul personal poate fi transpus într-o infinitate de angajamente, dar numai cele cu rezonanţă juridică pot da naştere, modifica transmite sau stinge raporturi juridice. În dreptul public angajamentele, chiar şi cele asumate personal, nu au aceeaşi valoare ca în dreptul privat deoarece inegalitatea juridică a subiectelor şi ierarhiile care le domină le fac mai greu de individualizat. Totodată, este greu de delimitat voinţa funcţionarilor de cea a organelor în numele cărora aceştia acţionează. În dreptul privat dar mai ales în dreptul civil, teoria contractuală a obligaţiilor ocupă un necontestat loc central şi nu este greu de argumentat această observaţie. Jurisprudenţial s-a constatat, şi fenomenul este într-o constantă progresie în ultimii ani, că obligaţiile născute din contracte constituie cea mai frecventă cauză de angajare a răspunderii civile. În plan doctrinar, ideile de care uzitează teoria contractuală a obligaţiilor sunt general valabile şi aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil aşa încât pe bună dreptate contractul a fost considerat în mod plastic că este “inima dreptului civil”. S-ar putea pune întrebarea dacă voinţa unei singure persoane poate ca, acţionând singură, să dea naştere unei obligaţii civile. Potrivit teoriei mai sus exprimată, forţa oricărei convenţii este dată de obligativitatea cuvântului dat, care concentrează într-o singură exprimare cele mai multe valori morale printre care cinstea, corectitudinea, intransigenţa onestitatea şi onorabilitatea sunt cele mai importante. Dacă aceste valori pun în evidenţă angajamentul unei singure persoane ca unică voinţă în scopul de a da naştere unor consecinţe juridice, este suficient ca acest angajament să-l oblige pe cel ce şi l-a asumat. Un astfel de angajament are valoarea unui act juridic de factură unilaterală. Astfel de acte deşi numeroase, prin modul lor specific de exprimare pot pune la îndoială caracterul lor generator de obligaţii civile. Spre exemplu testamentul, în temeiul căruia urmează a fi dezbătută succesiunea, este un astfel de act juridic de factură unilaterală ce poate da naştere unui raport juridic obligaţional. El nu creează însă nicio obligaţie în sarcina testatorului, care îl poate oricând revoca sau modifica. În ceea ce-i priveşte pe legatari, la rândul lor şi ei pot accepta sau refuza primirea legatului instituit în favoarea lor. În egală măsură, recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei care este tot un act juridic de factură unilaterală, poate da naştere în mod incontestabil unor

obligaţii civile. Astfel de obligaţii însă, aşa cum este de pildă obligaţia legală de întreţinere, nu sunt antrenate decât ca o consecinţă a voinţei legii. Cel ce recunoaşte paternitatea şi implicit obligaţia de a creşte copilul, nu poate stabili prin actul său unilateral de voinţă nici cuantumul şi nici vârsta până la care va plăti pensia de întreţinere pentru simplul motiv că aceste obligaţii sunt stabilite de către judecător în puterea legii. Astfel de acte unilaterale nu au aşadar un caracter constatator de obligaţii deoarece acel ce recunoaşte o astfel de obligaţie nu are posibilitatea decât de a crea premisele unui angajament şi nu un angajament veritabil. O altă ipoteză de natură a crea dubii o reprezintă promisiunea publică de recompensă. În realitate, s-a susţinut că aceasta nu are valoarea unui veritabil contract unilateral ci a unei oferte de a contracta, căci angajamentul asumat ar fi valabil numai în măsura în care beneficiarul ofertei s-ar angaja la rândul său prin propria-i prestaţie. În ultimă analiză însă, o astfel de contraprestaţie scoate la iveală chiar caracterul bilateral, deci sinalagmatic al unui astfel de act juridic.

Lecţia 2 CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC UNILATERAL

Pasul 1. Consideraţii generale Pentru a fi considerat ca şi izvor de obligaţii, actul juridic unilateral trebuie să emane de la o singură persoană, să producă consecinţe patrimoniale şi să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă. Spre deosebire de contract, care ia naştere prin întâlnirea a cel puţin două voinţe, actul juridic unilateral este o manifestare de voinţă prin care o persoană angajându-se singură face să se producă anumite consecinţe juridice. Codul civil român nu include actul juridic unilateral printre izvoarele obligaţiilor civile, deşi acesta este susceptibil să genereze consecinţe juridice printre care, fireşte, şi obligaţii civile. Actele juridice unilaterale pot produce atât efecte patrimoniale cât şi efecte nepatrimoniale. Astfel, recunoaşterea paternităţii unui copil este un act juridic personal şi nepatrimonial, deşi unele dintre efectele sale, la care ne-am referit mai sus, pot avea conexiuni patrimoniale. Dimpotrivă, testamentul are un caracter patrimonial, fiind actul juridic unilateral prin care o persoană dispune de patrimoniul său în întregime sau fracţionat în favoarea unuia sau mai multor legatari pentru cazul morţii sale. Cu toate acestea, testamentul poate conţine şi dispoziţiuni nepatrimoniale, aşa cum este recunoaşterea paternităţii unui copil sau pur şi simplu recomandări cu privire la locul înmormântării sau la funeralii. Tot un caracter unilateral şi patrimonial are şi renunţarea la un drept, aşa cum este de pildă renunţarea la o succesiune, uzufruct ori servitute, confirmarea unui act anulabil sau neexercitarea în mod voluntar a dreptului la acţiune în termenul de prescripţie extinctivă ori neexercitarea în termen a unei căi de atac. În categoria actelor unilaterale ca izvoare de obligaţii civile le avem în vedere în demersul nostru doar pe cele patrimoniale.

Pasul 2. Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral În principiu, actul juridic unilateral este supus aceloraşi condiţii de valabilitate ca orice act juridic civil, referindu-ne în egala măsură la condiţiile de fond sau la cele de formă. Referindu-ne la condiţiile generale de fond, le evocăm pe cele menţionate de art. 948 din C. civ., respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cu mai multă sau mai puţină rigoare, în funcţie de natura şi de forţa angajamentului asumat. Dacă în ceea ce priveşte spre exemplu obiectul nu ar putea exista particularităţi, cauza actului juridic unilateral nu poate fi dedusă decât subiectiv, în sensul găsirii motivului formal exprimat de cel ce şi-a manifestat voinţa. În egală măsură, consimţământul liber şi capacitatea de a contracta pot fi analizate ca şi în privinţa oricărui contract. Pe lângă aceste condiţii de fond generale, unele acte juridice unilaterale trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de fond speciale. Aceste condiţii speciale vor fi analizate de la caz la caz de către judecător pentru fiecare categorie aparte de acte juridice în măsura în care astfel de condiţii sunt prevăzute de lege. Spre exemplu, în materia purgii urmează a fi observate condiţiile speciale de fond prevăzute de art. 1801 – 1813 din C. civ. Pasul 3. Condiţiile de formă ale actului juridic unilateral

Dacă în privinţa condiţiilor de fond actul juridic unilateral nu pune probleme deosebite, în ceea ce priveşte condiţiile de formă se impun unele conotaţii speciale. Fără a suprima deplin caracterul consensual, (deşi strict tehnic vorbind ne existând un acord de voinţă nu s-ar putea pune problema consensualismului decât în privinţa modului de exprimare a consimţământului), multe acte de factură unilaterală trebuie asumate după unele rigori de formă mai severe. În privinţa testamentului de exemplu, pentru a fi valabil trebuie întocmit într-una dintre cele trei forme prevăzute de art. 858 din C. civ., respectiv mistic, olograf sau autentic. La rândul lor fiecare dintre cele trei trebuie să respecte condiţiile de formă precizate de art. 859 – 864 C. civ. O chestiune aparte o constituie în privinţa actelor unilaterale, cerinţa comunicării lor. Pentru valabila lor formare, anumite acte juridice trebuie comunicate destinatarilor direcţi ai voinţei exprimate de autor. Distincţia dintre actele unilaterale supuse comunicării şi cele nesupuse comunicării nu vizează valabila lor încheiere ci efectele lor care nu se vor produce decât în funcţie de comunicarea lor destinatarilor direcţi.

Lecţia 3 EFECTUL CREATOR DE OBLIGAŢII AL UNOR ACTE JURIDICE

UNILATERALE

Aşa cum am mai precizat, spre deosebire de actul bilateral care promovează sau “împacă” interesele diferite şi distincte a cel puţin două persoane, actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure părţi.

Deşi legislativ nu sunt consacrate în mod expres, izvoarele obligaţiilor includ şi actul juridic de formaţiune unilaterală, dacă manifestarea de voinţă a unei persoane este în scopul de a da naştere unei obligaţii civile fără nici-o acceptare din partea creditorului. Dacă această calitate a continuat să fie contestată doctrinar, literatura de specialitate a ultimilor ani tratează actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Aceeaşi poziţie de acceptare a avut-o şi jurisprudenţa, stabilind de exemplu că, spre deosebire de antecontract, oferta de a contracta este un act juridic unilateral producător de obligaţii civile. S-a mai admis în ştiinţa dreptului că de îndată ce voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, neputând fi retractată de către autor. Sunt considerate ca izvoare producătoare de obligaţii următoarele acte juridice civile unilaterale: a. Testamentul, este un act juridic unilateral prin care o persoană numită testator dispune de patrimoniul sau ori de o parte a acestuia, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă şi prin care îşi exprimă ultimele sale dorinţe cu privire la unele aspecte privitoare la persoana şi la averea sa. Fiind un act juridic unilateral, este de neconceput ca testamentul să fie întocmit de mai multe persoane, dar, el poate da naştere unor drepturi de creanţă în beneficiul uneia sau mai multor persoane. b. Oferta de a contracta este, de asemenea, un act juridic unilateral. Ea constituie un izvor de obligaţii în cazul în care prin ea este stipulat termenul de valabilitate al propunerii, termen în interiorul căruia aceasta nu poate fi revocată. Din ea se naşte obligaţia ofertantului de a o menţine până la expirarea termenului, iar dacă nu s-a prevăzut un asemenea termen, ofertantul este ţinut să menţină propunerea într-un termen rezonabil necesar acceptării. c. Promisiunea publică de recompensă, este acel act juridic unilateral prin care o persoană se obligă în mod public, să plătească o recompensă persoanei care va îndeplini un act sau un fapt şi din care rezultă pentru promitent obligaţia de a recompensa prestaţia respectivă. O astfel de promisiune produce efecte juridice indiferent de persoana care ar accepta-o, căci oferta este adresată publicului, deci unor persoane nedeterminate. Până în momentul acceptării ei, promisiunea poate fi revocată, dar retragerea trebuie făcută în orice caz, tot public şi mai înainte de a fi fost acceptată. d. Promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în cazul câştigării unui concurs. Această promisiune este adresată publicului şi constă în obligaţia pe care şi-o asumă promitentul de a premia pe acela care va câştiga în cadrul concursului organizat pentru anumite lucrări. Fireşte, nu este suficientă numai promisiunea de recompensă, promitentul având obligaţia să aducă la cunoştinţă candidaţilor condiţiile de desfăşurare a concursului, termenul fixat etc. Cel ce a făcut o asemenea promisiune, are obligaţia de a plăti premiul celui a cărui lucrare îndeplineşte cel mai bine condiţiile concursului. e. Oferta de purgă a imobilului ipotecat. Potrivit art. 1805 din C. civ., “Noul proprietar va declara prin acea notificare că este gata a plăti îndată datoriile şi sarcinile ipotecare, numai până la concurenţa preţului stipulat prin actul de înstrăinare sau până la valoarea la care se va preţui imobilul, dacă este dăruit, fără distincţie între datoriile exigibile sau neexigibile”. Textul citat permite dobânditorului unui imobil ipotecat să-l degreveze de ipotecă, plătind pe creditorii ipotecari, în limita preţului de cumpărare a imobilului. Oferta sa poate fi sau nu acceptată de către creditori: şi într-un caz şi în

celălalt, acest act juridic unilateral constituie un izvor de obligaţii. Pasivitatea sau tăcerea creditorilor la oferta de purgă echivalează cu acceptarea ofertei: dacă refuză oferta vor trebui să scoată imobilul la vânzare prin licitaţie publică, făcând o supraofertă care să depăşească cu cel puţin 10% oferta făcută de către dobânditorul imobilului. Oferta de purgă, prin care se urmăreşte înlăturarea ipotecilor ce grevează imobilul, trebuie menţinută de către ofertant timp de 40 de zile. f. Titlurile de valoare sunt tot acte juridice unilaterale care iau naştere din voinţa exclusivă a semnatarului referitoare la un drept patrimonial propriu. Obligaţia de plată asumată de cel ce subscrie un titlu de valoare la purtător, izvorăşte din actul de voinţă unilateral al subscriitorului. În literatura juridică au mai fost incluse în categoria actelor juridice unilaterale şi altele, precum gestiunea intereselor altei persoane sau contractul în folosul altuia. Considerentele pentru care apreciem că o asemenea aserţiune nu se impune le-am expus deja, sau urmează să o facem mai jos.

Rezumat Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcuta cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifică ori stinge un raport juridic civil concret. Sunt considerate ca izvoare producătoare de obligaţii următoarele acte juridice civile unilaterale: testamentul, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în cazul câştigării unui concurs, oferta de purgă a imobilului ipotecat,titlurile de valoare.

Concluzii

Actul juridic unilateral poate fi caracterizat ca un act „discret”. Efectele pe care le produce sunt foarte diversificate şi, uneori, chiar în sfera aceleiaşi categorii de acte unilaterale, efectele lui constituie obiect de controversă. În plus, actele juridice unilaterale au o existenţă discretă, uneori greu de sesizat, spre deosebire de contracte, care domină viaţa socială.

Test de autoevaluare 1. Reprezintă act juridic unilateral: a. actul juridic sinalagmatic; b. manifestarea de voinţă a două persoane, dintre care doar una se obligă; c. manifestarea de voinţă prin care o persoană, angajându-se singură, face să se

producă anumite consecinţe juridice. 2. Testamentul este: a. act juridic civil unilateral patrimonial; b. act juridic civil unilateral nepatrimonial;

c. contract civil. 3. Actele juridice unilaterale pot produce: a. numai efecte patrimoniale; b. atât efecte patrimoniale, cât şi nepatrimoniale; c. numai efecte nepatrimoniale. 4. Sunt acte juridice unilaterale: a. donaţia, testamentul; b. oferta de a contracta, revocarea donaţiei; c. testamentul, oferta de purgă a imobilului ipotecat. 5. Oferta de a contracta este: a. un act juridic unilateral prin care este stipulat termenul de validitate al

propunerii, termen în interiorul căruia aceasta nu poate fi revocată; b. un contract juridic unilateral prin care este stipulat expres un termen maximum

de 30 de zile, termen în interiorul căruia aceasta nu poate fi revocată; c. un precontract producător doar de obligaţii civile. Recomandări bibliografice







Modulul VI FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII

CIVILE

Lecţia 1. Prevederi generale

Lecţia 2. Gestiunea intereselor altei persoane

Lecţia 3. Plata nedatorată

Lecţia 4. Îmbogăţirea fără justă cauză


- definirea conceptelor de fapt juridic licit, gestiunea intereselor altei persoane,

plată nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză;

- delimitarea formelor faptelor juridice licite.


- clarificarea termenilor de fapt juridic licit;

- descrierea şi conştientizarea faptelor juridice licite.


- aplicarea noţiunii de fapt juridic licit pe cazuri concrete;

- capacitatea de analiză a clasificării faptelor juridice licite.


Lecţia 1 PREVEDERI GENERALE

Pasul 1. Generalităţi privind faptul juridic licit Atât legislativ cât şi în doctrina românească mai veche ce a urmat riguros şcoala

clasică franceză, printre izvoarele obligaţionale erau incluse şi quasicontractele, ca fapte licite născătoare de obligaţii. Justificarea cuprinderii acestora în categoria izvoarelor obligaţiilor era dată chiar de consacrarea lor legislativă de către textele Codului civil. Fără a prefigura desigur dezvoltările ce vor urma, se impun câteva observaţii generale referitoare la mai sus menţionatele izvoare ale obligaţiilor. Prin contract se înţelege, aşa cum precizează art. 942 din C.civ. "acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic"

Cvasi-contractul, aşa cum îl defineşte textul art. 986 din C. civ., este "un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi" În sistemul Codului civil român, asemenea fapte licite producătoare de obligaţii civile sunt gestiunea intereselor altei persoane şi plata lucrului nedatorat, cărora li se adaugă şi îmbogăţirea fără justă cauză, ca o creaţie doctrinară şi jurisprudenţială. Studiul acestora constituie în cele ce urmează, obiectul demersului nostru. Pasul 2. Inexactitatea şi inutilitatea noţiunii de cvasi-contract Deşi de vădită inspiraţie franceză, codul nostru civil nu a reprodus textul art. 1370 al modelului său francez, în pofida faptului că a păstrat diviziunea izvoarelor obligaţiilor aşa cum a fost ea dată iniţial de textul napoleonian Potrivit acestui text, în afara obligaţiilor care iau naştere din convenţii, există altele care iau naştere fără vreo convenţie, prin simpla “autoritate a legii”, dintre care unele se formează involuntar (cum sunt cele care sunt create de raporturile de vecinătate imobiliară), iar altele rezultă din săvârşirea unui fapt personal, care atrage prin însăşi comiterea lui o obligaţie. Pe acestea codul francez le enumeră şi le denumeşte cu terminologia tradiţională: cvasi-contracte, delicte şi cvasi-delicte. Această împărţire a izvoarelor de obligaţii este datorată, în ceea ce priveşte dreptul francez, ilustrului jurisconsult Pothier, care a jucat un rol de mare importanţă prin influenţa pe care a avut-o, datorită prestigiului său de cunoscător al dreptului roman asupra redactorilor codului Napoleon. Pothier, l-a rândul său, primise împătrita diviziune a surselor din opera unui autor german, Heinecius, care a respectat diviziunea dată de “Institutele” lui Justinian. Atât această lucrare cât şi “Digestele”, făceau trimitere însă la acele obligaţii care nu-şi au izvorul în convenţii, ci în fapte licite (facta honesta), care iau naştere ca şi cum ar proveni dintr-un contract (quasi ex contractu nosci videntur). “Institutele” lui Gaius, operă cu două secole anterioară faţă de Institutele elaborate de către jurisconsulţii împăratului Justinian, redau expresia tradiţiei autentice a dreptului roman. Şi în concepţia acestora însă, izvoarele obligaţiilor nu erau decât două: contractul şi delictul! Este adevărat că juriştii romani din epoca iustiniană cunoşteau şi utilizau expresiile quasi-usufructus, quasi-maritus, dar expresia quasi-contract le-a fost necunoscută, ea fiind în realitate imaginată de către juriştii moderni. Aceeaşi cale s-a urmat de altfel şi în plăsmuirea noţiunii de quasidelict: în loc să se spună că obligaţia s-a născut ca şi dintr-un delict cum spuneau romanii, quasi ex delicto, quasi ex maleficio, s-a spus ca ea s-a născut dintr-un quasi-delict. Această invenţie a aparţinut, ca de altfel multe alte inovaţii în dreptul roman, pretorului. Prima fază a judecării unui proces, in jure, se desfăşura în faţa pretorului, căruia reclamantul îi solicita deschiderea procedurii în faţa judecătorilor, şi care stabilea acţiunea pe baza căreia urma să se judece procesul. În cazul în care reclamantul nu avea deschisă calea acţiunii în justiţie datorită unui impediment de netrecut, pretorul îi refuza acţiunea, şi de cele mai multe ori datorită faptului că reclamantul nu era cetăţean roman. Dându-şi seama totuşi de nedreptatea pe care o săvârşea datorită unui viciu strict formal, pretorul a recurs la o ficţiune, spunând că dacă solicitantul ar fi fost cetăţean roman, şi cives romanus esset, i-ar fi acordat acţiunea, şi a sfârşit în timp prin a i-o acorda, tocmai

în temeiul acestei ficţiuni. Neavând la îndemână o acţiune anume, pretorul a valorificat o astfel de ficţiune şi în materia unor litigii în care izvorul obligaţiei a fost considerat, tot printr-o ficţiune, ca şi cum ar fi rezultat dintr-un contract sau dintr-un delict. Cele două noţiuni, de cvasi-contract şi de cvasi-delict au fost în realitate creaţia juriştilor moderni, creaţie preluată şi de către legiuitorul român de la 1864, care prevede în al său art. 986 în mod expres împrejurarea că “Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau o obligaţie reciprocă între părţi” Cele două forme de cvasi-contracte reglementate de Codul nostru civil sunt gestiunea de afaceri şi plata nedatorată. Terminologia uzitată de Codul civil a fost şi este îndelung criticată atât în ştiinţa deja clasică a dreptului românesc, dar şi în cea de dată actuală. Denumirea de “cvasi-contract” a fost şi este considerată pe cât de inutilă, pe atât de inexactă şi neştiinţifică. Într-o primă opinie, s-a susţinut că obligaţiile care se nasc din gestiunea de afaceri derivă din ideea de culpă iar cele născute din plata nedatorată din ideea de convenţie. Într-o altă opinie, s-a apreciat că efectele acestor obligaţii pot fi explicate cu ajutorul principiilor care cârmuiesc contractele, fără a mai fi nevoie de a crea un alt izvor de obligaţiuni cum este cvasicontractul. Există şi susţinerea potrivit căreia inexactitatea definiţiei cvasicontractului ar avea două puncte de plecare greşite: Pe de o parte în cazul aşa ziselor cvasi-contracte, lipseşte acordul de voinţă al părţilor care este de esenţa contractului. În cazul gestiunii de afaceri, se pune problema unei persoane care din propria-i iniţiativă se ocupă de interesele patrimoniale ale altei persoane absente, administrându-i treburile fără a avea o împuternicire în acest scop, şi fără ca acel ale cărui treburi sunt gerate să aibă cunoştinţă şi cu atât mai puţin să-şi dea consimţământul la cele întreprinse de gerant. Atâta vreme cât intervenţia gestorului în afacerile geratului da naştere obligaţiei acestuia de a-l despăgubi în lipsa acordului său, este de neconceput că această obligaţie ar putea lua naştere ca şi dintr-un contract, deoarece contractul presupune ca o condiţie “sine qua non” existenţa unui acord de voinţă. Or, ceea ce face o persoană fără acordul sau împuternicirea alteia nu este nici un contract şi nici o altă specie juridică asemănătoare contractului, deci un cvasi-contract. Pe de altă parte, problema capacităţii părţilor se pune în mod diferit în cazul celor două categorii de izvoare de obligaţii, în sensul că, pentru a încheia un contract dispoziţiunile art. 948 C. civ. impun condiţia capacităţii de exerciţiu manifestată prin consimţământul valabil exprimat, spre deosebire de cvasi-contracte în cazul cărora debitorul este angajat din punct de vedere juridic indiferent dacă are sau nu deplina capacitate de exerciţiu. Este de observat, susţineau aceeaşi autori, că legea, vorbind de un fapt licit şi voluntar generator de raporturi juridice obligaţionale, nu a reglementat expres un alt asemenea fapt, anume obligaţia de restituire născută din faptul juridic care a dus la îmbogăţirea fără just temei a unei persoane în detrimentul alteia şi care, într-o viitoare reglementare va trebui să-şi găsească locul ca izvor de obligaţii de sine stătător. În fine, a fost exprimată şi ideea că gestiunea de afaceri şi plata nedatorată ar avea ca unic izvor îmbogăţirea fără just temei. Fireşte, nici această teză nu poate fi primită, pentru următoarele considerente: În măsura în care gestiunea de afaceri este generatoare de obligaţii nu numai în sarcina geratului, care trebuie să-l despăgubească pe gerant, ci şi în sarcina acestuia, care este ţinut să continue gestiunea începută, este indubitabil că obligaţia sa nu-şi poate găsi fundamentul în noţiunea îmbogăţirii fără just temei, de vreme ce gerantul este cel care

cheltuieşte pentru gerat, deci el nu se îmbogăţeşte în niciun caz, şi cu atât mai puţin în detrimentul stăpânului afacerii.

LECŢIA 2 GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE

Pasul 1. Condiţii generale În sistemul codului nostru civil există două izvoare distincte de obligaţii rezultate

din faptul juridic licit şi anume: gestiunea de afaceri reglementată de textele art. 987 - 991 C. civ. şi respectiv plata lucrului nedatorat, prevăzută de art. 992 - 997 din acelaşi cod. În temeiul dezvoltărilor aduse acestor texte, jurisprudenţa şi literatura de specialitate au construit şi teoria obligaţiei de restituire născută din faptul îmbogăţirii fără justă cauză, izvor de sine stătător de obligaţii. În genere, obligaţiile născute din aşa zisele cvasi-contracte, se sprijină pe alte temeiuri decât cele rezultate din litera codului civil. S-a susţinut că în realitate, este vorba despre un fapt juridic stricto senso care produce în puterea legii anumite efecte juridice prin care dă naştere unor raporturi juridice obligaţionale, la drepturi şi obligaţii civile, indiferent dacă părţile au voit ori ba să se producă aceste efecte juridice. În consecinţă, în această situaţie nu voinţa părţilor apare ca fiind hotărâtoare în privinţa efectelor juridice, aşa cum este cazul în ceea ce priveşte actele juridice, ci faptul juridic. Fireşte, ne referim la faptul juridic stricto sensu, dar numai la cel licit, deoarece comportarea părţilor raportului juridic la care acesta a dat naştere nu are nimic ilicit, chiar dacă ideea de reparaţiune a unui prejudiciu nu-i este întru totul străină. Dimpotrivă, doar situaţia rezultată în urma săvârşirii lui este injustă, ceea ce determină restabilirea echilibrului iniţial. Lipsa acordului de voinţă exclude gestiunea de afaceri din sfera contractelor, în vreme ce împrejurarea că ea induce obligaţii în afara oricărei culpe o exclude din domeniul delictelor civile. În acest sens, practica judiciară a trasat o linie de demarcaţie foarte exactă, reţinând că “Principiul îmbogăţirii fără just temei nu se aplică în cazurile când raporturile dintre părţi sunt de natură contractuală sau când se întemeiază pe delict sau alt izvor de obligaţii” Exista gestiune de afaceri ori de câte ori o persoana îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane. Expresia relevă în dreptul civil un sens tehnic distinct de cel pe care îl are in mod obişnuit în limbajul comun: gerantul nu este acea persoană care are grijă de “afacerile” sau de “averea” altuia, ci mai degrabă este un administrator temporar al bunurilor sau intereselor geratului. El “se amestecă” în treburile altuia fără a fi primit însărcinare în acest sens, exemplul devenit deja clasic fiind acela al vecinului care intervine pentru a efectua o reparaţie în folosul proprietarului care lipseşte de la domiciliu. Fireşte, pot fi găsite şi aplicaţiuni mai moderne, cum ar fi spre exemplu acţiunea unui notar sau agent de schimb, în afara angajamentului avut cu un client, care preia iniţiativa unei operaţiuni oportune în interesul clientului lor.

Iniţiative luate în scopul de a face altuia un serviciu sunt însă în viaţa cotidiană foarte rare. Este şi motivul din care rezultă necesitatea de a evita inechitatea ca beneficiarul unui astfel de serviciu să păstreze toate avantajele fără a-şi asuma nicio responsabilitate faţă de cel ce i-a salvat interesele. Ideea menţionată protejează în acelaşi timp şi drepturile celui ce a intervenit, în vederea reparării pagubelor şi despăgubirilor încercate prin iniţiativa sa. Acesta este echilibrul unui mecanism dominat de echitate, care a fost numit în dreptul francez modern “morala carităţii”. O asemenea aserţiune justifică şi concluziile unui ilustru autor român care, spunea că gestiunea de afaceri trebuie sa pornească “dintr-un sentiment de afecţiune şi de prietenie: de aceea ea este esenţialmente gratuită”. Trebuie totuşi observat că în ultimă analiză gestiunea de afaceri înseamnă şi un act de imixtiune în treburile altei persoane, care trebuie să fie protejate de amestecul abuziv, inutil şi indiscret. “Nu vor putea deci să se prevaleze de regulile gestiunii de afaceri - spunea acelaşi autor - samsarii şi alţi agenţi, care s-ar fi amestecat în treburile altora într-un scop egoist şi în vederea unui interes personal, cu intenţia neruşinată de a specula şi de a-şi face un venit din administrarea patrimoniului altuia”. Fireşte, asemenea intervenţii nu ar trebui să se bucure de protecţia legii. Dimpotrivă, privite ca servicii aduse în caz de nevoie altuia, iniţiativele bune şi folositoare trebuie în egală măsură încurajate şi răsplătite.

B. CONDIŢIILE GESTIUNII DE AFACERI

Apărută încă din perioada clasică a dreptului roman, gestiunea de afaceri era cunoscută sub numele de “negotiorum gestio”. Etimologic, verbul “a gera” provine din latinescul gero, gerere, gessi, gestum, traductibil prin a duce, a purta sau a administra. În “Instituţii” Justinian o califica implicit referindu-se la împrejurarea când cineva se preocupa fără mandat de treburile altuia “şi sine mandato quisque alienis negotiis gerendis se obtulerit” Art. 987 din C.civ. defineşte gestiunea de afaceri ca fiind fapta aceluia “care cu voinţă, gere interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului,” şi care, “se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi” Textul se referă numai la obligaţia geratului de a continua gestiunea pe care a început-o, tăcând însă în privinţa obligaţiilor celui în interesul căruia a acţionat gestorul afacerii. Codul se referă într-un alt text, reglementând în cuprinsul art. 991 C. civ. obligaţia geratului de a-l indemniza pe gerant “de toate acele ce el a contractat personalmente şi a-i plăti toate cheltuielile utile şi necesare ce a făcut” Acestor texte le-a fost reproşată insuficienţa conţinutului apreciindu-se că ele nu se raportează decât la situaţia rezultată din administraţia propriu-zisa a gestiunii, ignorând că obiectul ei poate consta şi din alte acte decât cele de pură administraţie. Doctrinar, gestiunea intereselor altei persoane a primit mai multe definiţii, fiecare dintre ele purtând imprimată fie amprenta vremii, fie personalitatea de netăgăduit a autorilor. Definiţiile formulate în doctrina francez[, care i-au inspirat şi pe autorii români, sunt asemănătoare până la identitate. Trăsătura generală a acestora este utilizarea noţiunii de “amestec” a unei persoane numită gerant în afacerile unei alte persoane numită gerat, în interesul şi în contul acestuia, fără a fi primit vreo însărcinare din partea geratului.

Trebuie precizat că între textul art. 1372 din codul civil francez şi textul art. 987 din Codul civil român există deosebiri esenţiale. Primul articol se referă la gerarea voluntară a afacerii altuia şi precizează că cel care gerează contractează angajamentul tacit de a continua gestiunea pe care a început-o, până când proprietarul va fi în situaţia de a se ocupa el însuşi de aceasta. În plus, gerantul trebuie să-şi asume orice obligaţie dependentă de afacerea începută. Textul francez mai face o serie de precizări în alineatele următoare privitor la supunerea gerantului şi la alte obligaţii ce ar rezulta ca şi dintr-un mandat expres pe care i l-ar fi dat proprietarul. Legiuitorul român, a preluat mai concis conţinutul acestor dispoziţiuni, renunţând chiar la cel de al doilea alineat. Subliniind latura contractuală a instituţiei, M. Cantacuzino definea gestiunea de afaceri ca fiind “amestecul cu bune intenţiuni a cuiva în afacerile altuia, fără ştirea proprietarului”. Distinsul autor aprecia că legiuitorul a intenţionat să sublinieze că amestecul gerantului cu ştirea dar fără consimţământul expres al proprietarului implică ideea de contract, de mandat tacit. Aşa fiind, “amestecul în contra voinţei proprietarului ar trebui după împrejurări să fie considerat sau ca o liberalitate sau ca o gestiune de afaceri” Preluând definiţia data de Planiol, C. Hamangiu definea gestiunea afacerilor altei persoane ca existând ori de câte ori “o persoana îndeplineşte fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane”. O definiţie asemănătoare este cea formulată de profesorul Paul I. Demetrescu: el preciza că “prin gestiunea de afaceri se înţelege îndeplinirea unui act în interesul altuia, fără o împuternicire prealabilă”. Preluând elementele de esenţă care pot sublinia cele mai importante caractere ale instituţiei gestiunii de afaceri, definim gestiunea intereselor altei persoane ca fiind un fapt licit, unilateral şi voluntar prin care o persoană intervine fără a fi primit mandatul sau încuviinţarea altei persoane şi săvârşeşte în folosul sau interesul acesteia acte materiale ori juridice. Persoana care intervine prin fapta sa poartă în mod obişnuit numele de gerant, iar cel în folosul căruia se intervine se numeşte gerat. Aceste denumiri au fost dublate atât cu unele referiri la instituţiile clasice ale dreptului roman, cât şi cu unele de dată recentă, ce au corespuns mai bine nevoilor practice. Astfel denumirilor mai vechi de “negotiorum gestor” sau “dominus” li s-au adăugat şi cele mai noi de “gestor”, “stapân” sau “proprietar” impuse mai ales în practica judecătorească. Exemplului devenit potrivit unei opinii “clasic”, cel al proprietarului unui imobil în a cărui lipsă intervine un terţ remediind o stricăciune, i se pot adăuga multe altele, după cum urmează: - agentul de schimb care acţionează pe lângă o bursă şi face diferite operaţii pentru clienţii săi, pe care aceştia nu le cunosc, dar le dă socoteală de activitatea sa. Agentul nu lucrează ca mandatar, deoarece neavând mandat de la clienţi, el acţionează de pe poziţia unui gerant; - actele materiale şi juridice pe care le face proprietarul asupra bunurilor din coproprietate. Coproprietarul face actele pentru el, dar folosesc şi celorlalţi coproprietari, cu toate că nu a avut mandat din partea lor, lucrând în calitate de gerant; - chiriaşul care face reparaţii mari în contul proprietarului, acţionează şi el tot ca un gerant;

- plata datoriei altei persoane, fără a fi obligat, pentru a scuti pe debitor de urmărire, duce la subrogarea sa in drepturile creditorului dezinteresat, dar poate naşte drepturi directe împotriva debitorului gestiunii intereselor altuia; - plata pensiei de întreţinere către creditorul acesteia, în numele debitorului ei. În acest sens, executarea obligaţiei de întreţinere a copiilor geratului de către gerant prin vânzarea unor bunuri ale geratului care execută o pedeapsă privativă de libertate constituie o gestiune a intereselor altuia; - terţa persoană conduce victima accidentului la spital sau acasă, dându-i îngrijiri şi făcând în acest scop cheltuielile necesare; Fireşte această înşiruire de exemple poate continua, în practica instanţelor judecătoreşti putând apărea oricând noi şi noi aplicaţii practice ale gestiunii de afaceri. Ceea ce este însă important a evidenţia după exemplificările de mai sus, constă în împrejurarea că prin fapta unilaterală şi voluntară săvârşită de către gerant, ia naştere un raport juridic obligaţional în temeiul căruia se produc obligaţii reciproce între părţi, adică între gerant şi gerat. Aceste obligaţii nu depind de faptul că proprietarul cunoştea sau nu cunoştea ceva despre angajamentul gerantului. Ca izvor distinct de obligaţii, gestiunea de afaceri se fundamentează pe ideea de echitate, conturată şi în practica judiciară, ca persoana care a intervenit în profitul alteia să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate. Geratul trage un folos de pe urma actului săvârşit de gestor, aşa încât este în firea lucrurilor să fie obligat a-l despăgubi de cheltuielile făcute. Obiectul gestiunii de afaceri, limitat în concepţia tradiţională doar la ipoteza actelor de administrare şi de conservare executate pentru o persoană absentă, s-a lărgit astăzi simţitor, aşa încât pe bună dreptate se poate afirma că există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte un act în interesul altuia. Dar, intervenţia poate fi folositoare nu numai geratului, ea poate fi utilă şi din considerente economice generale, dacă prin ea se tinde spre conservarea şi apărarea unor bunuri de interes obştesc ce au fost puse în pericol prin lipsa de îngrijire manifestată de către proprietar. Efectele juridice ale gestiunii de afaceri nu se produc decât dacă aceasta întruneşte anumite condiţii prestabilite de lege. Altfel spus, nu este suficient ca cineva să fi intervenit în afacerile altuia pentru a pretinde să fie despăgubit, dacă actele sale sau poziţia sa subiectiva nu-l înfăţişează ca pe un veritabil gestor de afaceri. Pentru a-şi produce aşadar efectele, activitatea acestuia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la: 1. obiectul gestiunii; 2. utilitatea actelor de gestiune; 3. atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele de gestiune; 4. capacitatea părţilor; 5. proba gestiunii de afaceri.

Studiul separat al fiecărei condiţii prilejuieşte în mod firesc şi cuvenitele comentarii. 1. Obiectul gestiunii Obiectul gestiunii poate consta în săvârşirea uneia sau mai multor fapte de gestiune. Ele pot consta fie în acte materiale fie în acte juridice, şi unele şi celelalte neputând depăşi limitele unor acte de administrare.

Actul de administrare însă, nu trebuie privit izolat, relativ la un anumit bun ci, în raport cu întregul patrimoniu al geratului. În această accepţiune recunoscută şi acceptată de majoritatea autorilor, unele acte de dispoziţiune ale geratului pot fi în realitate acte de administrare, fireşte raportate la ideea de patrimoniu al geratului, ca universalitate juridică. Sub titlu de exemplu, gerantul înstrăinează unele bunuri ale geratului, aflate în pericolul pieirii sau distrugerii, aşa cum este de imaginat sacrificarea unor animale în stare de necesitate cauzată de un incendiu sau inundaţie. Examinate intr-o accepţiune globală, asemenea acte de dispoziţiune ale gerantului sunt în realitate acte de administrare. Extinzând înţelesul şi sfera noţiunii de act de administrare în acest caz, instanţele judecătoreşti n-au mai limitat actele de gestiune la cele de administrare sau conservare a bunurilor geratului. S-a decis în acest sens că astfel de acte pot privi şi “executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii legale, cum este cea privitoare la întretinerea copiilor” În timpul cât geratul executa o pedeapsă privativă de libertate, în scopul întreţinerii copiilor gerantului, soţia geratului, a înstrăinat unele bunuri ale geratului, împrejurare căreia fostul Tribunal Suprem i-a atribuit semnificaţia unei gestiuni de afaceri. O asemenea rezolvare, deşi discutabilă, poate fi reţinută sub titlu de exemplu, ea putând fi încadrată în noţiunea de cheltuieli necesare aşa cum este ea definită de disp. art. 991 C. civ. Într-o interpretare mai largă a înţelesului noţiunii de act de administrare, s-a afirmat că noţiunea de gerare trebuie să capete un înţeles extensiv deoarece, pe de o parte, textul art. 987 C. civ. nu prevede nici o îngrădire, iar, pe de alta parte, interesele celui gerat pe care gerantul le rezolva pot îmbracă forme multiple şi variate, uneori fiind legate şi de asigurarea intereselor altor persoane aflate chiar în nevoie, cum este cazul persoanelor îndreptăţite a primi întreţinere de la gerat. O asemenea interpretare este totuşi criticabilă, atâta vreme cât textul art.987 C. civ. se referă la un act îndeplinit de bună voie. Cât timp interesul care a constituit comandamentul intervenţiei gerantului l-a constituit nu un act voluntar ci o obligaţie legală pentru executarea căreia era el însuşi debitor, se poate la fel de bine pune întrebarea dacă acesta nu a intenţionat în egală măsură stingerea propriei obligaţii subsecvente. Un asemenea act fiind totodată facultativ, utilitatea intervenţiei gerantului este vădit pusă sub semnul întrebării. O alta chestiune căreia jurisprudenţa încă nu i-a răspuns hotărât a fost cea referitoare la calificarea ca fiind sau nu un act conex gestiunii de afaceri, intentarea unei acţiuni în justiţie. Părerea potrivit căreia un asemenea act, ar fi un veritabil act juridic de dispoziţie ce ar excede sfera gestiunii intereselor altei persoane datorită termenelor scurte ce se acordă în mod frecvent în cauzele deduse judecăţii, este contestată de majoritatea autorilor. Fireşte, nimic nu s-ar opune ca protecţia unui interes să poată fi realizată de către gerant chiar şi pe calea unei acţiuni în justiţie, care, deşi este un act de dispoziţiune, îi poate fi atribuit în egală măsură şi atributul unui act de gestiune. Esenţial este însă ca utilitatea intervenţiei gerantului, chiar şi pe calea unei acţiuni în justiţie, să fie apreciată ca atare în relaţie cu momentul săvârşirii faptei licite, deoarece numai gestiunea utilă poate genera obligaţii între gerant şi gerat.

2. Utilitatea gestiuni În al doilea rând, gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, folositoare geratului, în sensul că prin ea s-a urmărit evitarea sau diminuarea unei pagube în patrimoniul geratului. Raţionamentul se impune deoarece, în ultimă analiză beneficiul gestiunii de afaceri depinde de utilitatea actului îndeplinit de gerant. Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită şi nu a posteriori: este posibil ca un act care părea util în momentul îndeplinirii lui să nu-i procure niciun profit geratului sau să-i aducă ulterior chiar o pagubă. Exemplul clasic îl constituie reparaţiile aduse de către gestor unui imobil distrus ulterior intervenţiei sale de un incendiu. Cursul ulterior al evenimentelor nu trebuie să înlăture caracterul utilităţii intervenţiei gerantului, atâta vreme cât ele au fost săvârşite în scopul realizat de a fi utile. Utilitatea trebuie apreciată apoi şi în funcţie de importanţa actului îndeplinit de gerant: actele de simplă complezenţă sau de curtoazie nu ar putea da naştere unei obligaţii de despăgubire atâta vreme cât ele nu s-au situat dincolo de limita contemplativului, prin acte sau fapte materiale. Nu este de neglijat apoi nici oportunitatea intervenţiei gerantului, căci gestiunea nu poate fi apreciată ca fiind utilă, atâta vreme cât ea nu este oportună. Cu privire la acest aspect, este atributul judecătorului să se pronunţe, apreciind dacă geratul ar fi făcut aceeaşi intervenţie în situaţia când ar fi fost prezent. O ultimă precizare se impune în privinţa caracterului indivizibil al utilităţii gestiunii de afaceri: este aşadar de neconceput ca gerantul să pretindă a i se rambursa doar beneficiile gestiunii prestate prin ignorarea pierderilor încercate de către gerat pe socoteala sa. 3. Atitudinea subiectiva a părţilor faţă de actele de gestiune Interpretând per a contrario dispoziţiunile art. 987 C. civ., nu există gestiune de afaceri dacă nu este intenţia de a gira afacerea altuia fără ştirea acestuia, căci dacă geratul ar avea cunoştinţă despre amestecul gestorului în treburile sale gestiunea de afaceri s-ar transforma în mandat. Rezultă aşadar că geratul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia şi, evident, să ceară cheltuielile făcute cu ocazia gestionării. Dacă el nu solicită restituirea acestora, acţiunea să poate fi privită ca o liberalitate sau ca un act dezinteresat (animo donandi). S-a mai stabilit totodată, că există gestiune de afaceri şi în ipoteza în care gerantul acţionează concomitent, atât în interesul altei persoane cât şi în interes propriu. Cele două aserţiuni conduc la concluzia că cea de a treia condiţie a gerării intereselor altuia priveşte atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele de gestiune şi anume: 1. geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său, căci art. 987 C. civ. prevede că gerarea se face “fără ştirea proprietarului”; 2. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia; Cele două condiţii referitoare la atitudinea subiectivă a părţilor prilejuiesc următoarele observaţii:

1. Referitor la atitudinea geratului, dacă el ar cunoaşte operaţiunea respectivă, aceasta s-ar putea interpreta ca un mandat tacit, deci am fi în prezenţa unui contract de mandat şi nu în prezenţa unei gestiuni de afaceri. De aici, o consecinţă la fel de importantă: atâta vreme cât geratul nu trebuie să consimtă la actele gerantului, el poate fi şi o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu, căci interesează doar utilitatea gestiunii nu şi încuviinţarea ei. Mai trebuie menţionat totodată că este de neconceput gestiunea de afaceri dacă geratul s-ar opune actelor întreprinse de gestor. Chiar dacă un asemenea fapt ar fi oportun, nimeni nu poate accepta să i se facă un serviciu împotriva voinţei sale, serviciu pe care în final să îl şi plătească. Totuşi, ce soluţie s-ar putea adopta în cazul opunerii geratului ca gerantul să efectueze pe cheltuiala sa un act impus de voinţa legii sau pentru ocrotirea unui interes general, cum ar fi stingerea unui incendiu pe cale a se propaga pornind chiar de la casa geratului? Consideram că în această situaţie regulile gestiunii de afaceri ar trebui înlocuite cu cele referitoare la plata lucrului nedatorat ca izvor al obligaţiei de restituire a cheltuielilor făcute, căci prestaţia gerantului constituie o datorie legală a geratului, care s-a comportat ca un accipiens de rea credinţă. 2. Atitudinea gerantului faţă de gestiunea întreprinsă. Intervenţia gerantului trebuie să fie spontană, deci din proprie iniţiativă şi voinţă, în interesul şi în contul altuia. Dimpotrivă, dacă el acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în prezenţa unei gestiuni de afaceri. De exemplu, în ipoteza în care o persoană crezându-se proprietarul unui bun intervine săvârşind acte de administrare, ea nu-i va putea pretinde adevăratului proprietar restituirea cheltuielilor făcute în temeiul gestiunii de afaceri ci în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Pe de altă parte, gerantul poate fi făcut răspunzător pentru prejudiciile cauzate geratului, atunci când acesta acţionează culpabil, indiferent de gradul vinovăţiei sale. Intenţia gerantului de a produce un prejudiciu rezultă însă din reaua sau de buna sa credinţă în îndeplinirea actelor de gestiune. În această materie, bună-credinţăconstă în convingerea celui ce acţionează că activitatea sa este benefică geratului, căci obligându-l să acţioneze ca un bun proprietar, legea îl prezumă a acţiona cu bună-credinţă. Sintetizând cele expuse mai sus, se impun in privinţa poziţiei subiective a părţilor, următoarele observaţii: a. actele de gestiune trebuie să fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia; b. actele de gestiune trebuie să fi fost săvârşite fără împuternicirea prealabilă a geratului şi fără cunoştinţa acestuia; c. gestiunea de afaceri nu trebuie să fie neapărat în interesul geratului, ea poate fi şi in interesul gerantului (cum este cazul gestiunii coproprietarului); d. faptele sau actele de gestiune trebuie făcute cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor, nu cu intenţia de liberalitate sau de act dezinteresat, animo donandi. 4. Capacitatea părţilor În privinţa capacităţii părţilor, chestiunea se poate pune diferenţiat, pentru că legea nu impune nicio condiţie în privinţa geratului, în vreme ce gerantul, săvârşind acte în contul altei persoane fireşte că trebuie să aibă capacitatea de a contracta. A. Capacitatea de exerciţiu a gerantului se impune aşadar ca o condiţie de esenţă, deoarece simpla idee de amestec în afacerile altei persoane implică

responsabilitatea celui ce o comite. Când gerantul este un incapabil (minor, sau interzis), el nu poate fi ţinut de nicio obligaţie, deoarece nu poate contracta obligaţii valabile. Cum ingerinţa gerantului trebuie să fie animată de reprezentarea exactă a actelor întreprinse şi a consecinţelor ce le-ar putea produce, se poate concluziona la prima vedere cu uşurinţă că responsabilitatea gestiunii de afaceri nu poate fi asumată decât de către o persoană cu capacitatea deplină de exerciţiu. Chestiunea poate fi pusă însă şi într-o altă manieră. Apreciem că în anumite condiţii chiar şi un incapabil ar putea foarte bine gera interesele altei persoane atunci când obiectul gestiunii îl constituie simple acte de conservare din trei motive: În primul rând, izvorul obligaţiei incapabilului faţă de gestiunea începută nu-l constituie propria sa voinţă ci comandamentul legii. În al doilea rând, instituţia incapacităţii are drept scop proteguirea incapabililor împotriva unui parteneriat prin care să se abuzeze fie de tinereţea, fie de slăbiciunea facultăţilor lor mintale. Fiind o măsura de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacităţii de exerciţiu datorită lipsei de discernământ nu trebuie să funcţioneze împotriva acestei finalităţi a legii, ci numai când şi cât este necesar. Aşa fiind, atâta vreme cât un incapabil, prin fapta sa voluntară şi fără de ştirea altuia i-a gerat interesele, nu vedem ce s-ar opune a fi despăgubit de cheltuielile sau eforturile făcute potrivit regulilor referitoare la gestiunea de afaceri? În al treilea rând, deşi lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, incapabililor le sunt permise anumite acte juridice, pe care le pot valabil îndeplini, anume actele de conservare şi cele mărunte, necesare traiului zilnic. Or, de cele mai multe ori obiectul gestiunii de afaceri îl constituie tocmai asemenea acte de administrare. În situaţia în care s-ar pune problema răspunderii incapabilului faţă de terţi, aceştia s-ar putea îndrepta împotriva geratului, temeiul răspunderii sale fiind îmbogăţirea fără justă cauză. B. Capacitatea de exerciţiu a geratului nu constituie o cerinţă a existenţei gestiunii de afaceri. El nu trebuie să îndeplinească nicio condiţie de capacitate, aşa încât poate fi în egală măsură atât o persoană deplin capabilă cât şi o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Aceasta deoarece, dacă incapacitatea îl ocroteşte pe incapabil contra actelor sale proprii, el va fi obligat să despăgubească pe gestor în măsura serviciilor aduse de acesta. Soluţia se întemeiază pe raţionamentul că atâta vreme cât el nu-şi manifestă consimţământul în niciun chip, nu interesează dacă are sau nu capacitate de exerciţiu. O asemenea chestiune s-ar putea totuşi pune doar atunci când geratul s-ar opune actelor de gestiune săvârşite de către gerant, împrejurare oricum lipsită de relevanţă deoarece într-o asemenea ipoteză nu ne-am mai afla in prezenţa unei gestiuni de afaceri. 5. Proba gestiunii de afaceri În funcţie de obiectul gestiunii sale, gerantul poate înfăptui fapte materiale sau acte juridice. Pentru a face dovada faptelor materiale întreprinse de el, gestorul poate recurge la orice mijloc de probă. Dacă însă aceste operaţiuni au constat în acte juridice vor trebui observate regulile speciale prevăzute de art.1191 şi 1198 pct.1 din C. civ. referitoare la proba actelor juridice.

Cât despre gerat, el este faţă de actele încheiate de către gerant un terţ. Faţă de el, proba faptelor juridice se va face prin toate mijloacele de dovadă îngăduite de lege, ca pentru orice fapte. Stricto sensu, din punctul de vedere al probaţiunii judiciare, geratul apare ca un terţ faţă de acele acte, nu însă şi din punctul de vedere al efectelor căci el nu este străin de ele, dimpotrivă este beneficiarul lor.

Pasul 2. Efectele gestiunii intereselor altei persoane A. RATIFICAREA GESTIUNII Odată întrunite toate condiţiile enumerate mai sus se nasc anumite raporturi juridice obligaţionale atât între gerant şi gerat, cât şi între aceştia şi terţe persoane. Efectele pe care le produce gestiunea de afaceri în planul obligaţiilor părţilor trebuie corelate mai întâi cu acceptarea de către gerat a actelor întreprinse în folosul sau de gerant, operaţiune juridică numită ratificare. Subsecvent ratificării, gestiunea de afaceri se transformă retroactiv într-un contract de mandat (ratihabitio mandato aequiparatur). Din momentul ratificării, gerantul nu mai este obligat a face dovada că gestiunea a fost utilă, deoarece nici mandatarul nu are obligaţia de a dovedi utilitatea cheltuielilor efectuate în vederea executării mandatului. Ratificarea gestiunii, este tocmai momentul din care încep să decurgă toate consecinţele deduse din raportul juridic născut, raport în al cărui conţinut sunt cuprinse drepturi şi obligaţii reciproce. Aşadar, din acest moment se poate vorbi despre obligaţiile reciproce ale gerantului şi ale geratului unul faţă de celălalt, precum şi despre drepturile pe care le pot reclama eventual terţii cu privire la gestiunea întreprinsă de către gestor. B. OBLIGAŢIILE GERANTULUI Potrivit art. 987 şi urm. din C. civ., gerantul are următoarele patru obligaţii: 1. De a continua gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia. În măsura în care continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabila pentru gerant, el are posibilitatea să o întrerupă (art. 987 C. civ.); 2. De a îndeplini gestiunea asumată din proprie iniţiativă ca un bun proprietar, afară dacă ar dovedi că fără intervenţia sa afacerea s-ar fi compromis (art. 989 C. civ.); 3. De a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile făcute, pentru ca acesta să poată aprecia asupra utilităţii lor; 4. De a executa obligaţiile asumate faţă de terţi, în măsura în care a încheiat acte juridice în nume propriu cu terţii, şi de care urmează să beneficieze geratul. Toate aceste categorii de obligaţii impun următoarele comentarii: 1. Legea impune gerantului obligaţii foarte asemănătoare mandatarului. Astfel, art. 987 din C. civ. îi impune gerantului obligaţia de a continua gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi vor fi în stare să o preia. Cu alte cuvinte, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie iniţiativă în interesul altei persoane nu poate abandona săvârşirea lor până în momentul în care nu l-ar mai expune pe gerat sau pe erezii săi riscului daunelor Trebuie desigur observat că dispoziţiunea sus citată agravează situaţia gerantului în raport cu cea a mandatarului în două privinţe: a). Aşa cum corect s-a remarcat, pare paradoxal ca într-un contract de mandat, mandatarul să poată oricând renunţa la mandat, pe câtă vreme gerantul, care în ultimă

analiză ia pe cont propriu o acţiune umanitară să fie obligat a continua gestiunea chiar şi după moartea geratului, adică până ce eredele va putea lua “direcţiunea afacerii” aşa cum precizează art. 988 din C. civ. Prelungind spiritul acestor prevederi vădit înrobitoare, se poate pune întrebarea ce s-ar întâmpla dacă gerantul ar muri? Vor fi oare obligaţi moştenitorii săi să continue gestiunea, sau se vor întrebuinţa regulile aplicabile prin similitudine situaţiei decesului mandatarului? Mai comod pare a demonstra că moştenitorii pot fi ţinuţi să continue gestiunea în cazul acceptării moştenirii, căci succesiunea presupune şi transmiterea obligaţiilor, iar gerantul avea faţă de gerat o asemenea obligaţie. Ni se pare însă mai echitabilă soluţia adoptată în privinţa mandatului. Or, între cele două raţionamente apreciem că echitatea răspunde mai degrabă necesităţii practice, moştenitorii având totuşi mai înainte de a prelua gestiunea posibilitatea de a-l anunţa pe proprietar despre moartea gerantului, în loc să accepte o moştenire vădit împovărătoare. b). Pe de altă parte, gestorul îşi asumă o obligaţie a cărei întindere îi este necunoscută. Aceasta deoarece codul îi atribuie creditul seriozităţii, apreciind că devreme ce a început să se ocupe de afacerile altuia, este dator să le ducă la bun sfârşit, ceea ce înseamnă că nu poate abandona o afacere pe care a început-o. Altfel spus, ceea ce ar putea face pentru sine însuşi, respectiv să renunţe a mai termina o afacere, nu poate să facă atunci când o execută pentru altul. Şi aceasta, deoarece legea consideră că o treabă a altuia, părăsită după ce a fost începută, poate fi mai păgubitoare pentru gerat decât una de care nu s-a ocupat nimeni. Începându-şi lucrarea, gerantul nu poate proceda eclectic, alegând acele acte care-i convin şi neglijând pe cele pe care le consideră inconvenabile. El trebuie să execute toate lucrările conexe gestiunii începute. Per a contrario, nu înseamnă că gerantul este obligat să se ocupe de toate sectoarele patrimoniului geratului, ci numai de acelea ce privesc lucrarea începută. Justificarea acestei aserţiuni stă în aceea că el nu este un administrator general al patrimoniului geratului aşa încât să aibă obligaţia de a se ocupa de toate afacerile acestuia în lipsa lui. Pe de altă parte, nimic nu l-ar putea împiedeca să se ocupe de mai multe afaceri sau chiar de gestiunea întregului patrimoniu al celui plecat. 2. Cea de a doua obligaţie a gerantului constă în a efectua actele de gestiune cu diligenţa unui bun proprietar, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 989 din C. civ. Legiuitorul nu tolerează imixtiunea în afacerile altei persoane decât cu condiţia ca aceste treburi să fie bine administrate. Nu se are în vedere modul concret în care gerantul şi-ar administra propriul patrimoniu ci, in abstracto, diligenţa firească manifestată de orice bonus pater familias în cârmuirea propriilor interese. Totodată legea nu instituie nicio regulă precisă a responsabilităţii, limitându-se să precizeze doar în art. 990 C. civ. că gerantul “nu răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui afacerea s-ar fi putut compromite” Şi prin această dispoziţiune, gerantului i-a fost creată o situaţie mai grea decât mandatarului sau depozitarului: pe câtă vreme ultimii fiind aleşi de către mandant sau deponent nu suportă riscurile lipsei lor de diligenţă, gerantul deşi s-a oferit singur să vegheze la interesele altuia trebuie să le administreze bine sau să lase afacerea în mâinile unei persoane mai diligente. Raportat la obligaţia de diligenţă a gerantului trebuie apreciată şi răspunderea sa eventuală pentru îndeplinirea actelor de gestiune. În măsura în care intervenţia sa a fost

necesară, răspunderea lui nu poate fi angajată decât în ipoteza în care culpa sa îmbracă forma dolului, deci a intenţiei prejudiciabile. Dimpotrivă, dacă intervenţia sa nu a fost necesară el va fi ţinut să răspundă indiferent de gradul culpei. În fine, dacă gerantul şi-a substituit o altă persoană, el răspunde de faptele acesteia. Împotriva subgerantului, proprietarul are atât o acţiune proprio nomine, negotiorum gestorum directa, cât şi o acţiune în numele gerantului. 3. În al treilea rând, gerantul trebuie să dea socoteală geratului cu privire la operaţiunile întreprinse pentru ca acesta să poată aprecia in concreto utilitatea lor. Şi în acest caz, devin aplicabile regulile mandatului prevăzute de art.1541 C. civ. potrivit căruia mandatarul este obligat, oricând i se va cere, “a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot aceea ce ar fi primit in puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului”. 4. A patra şi ultima obligaţie a gerantului se referă la raporturile sale cu terţii. În ipoteza în care gerantul a încheiat acte juridice în nume propriu cu terţii dar de care urmează să beneficieze geratul, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Raţiunea este că terţii trebuie să fie apăraţi, întrucât ei nu au cunoştinţă de faptul ca gerantul acţionează pentru altcineva. C. OBLIGAŢIILE GERATULUI Art. 991 C. civ. precizează că “stăpânul ale cărui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini obligaţiile contractate în numele său de gerant, a-l indemniza de toate acelea ce le-a contractat personal şi a-i plăti toate cheltuielile utile şi necesare ce a făcut” Din analiza acestui text rezultă că geratul are două categorii de obligaţii, faţă de gerant şi faţă de terţi. 1. Obligaţiile geratului faţă de gerant. Cu toate că în principiu gestiunea de afaceri este gratuită, geratul este totuşi ţinut a-i restitui gerantului cheltuielile pe care acesta le-a făcut cu gestiunea. Obligaţia de restituire este traductibilă în acest caz în două prestaţii: Mai întâi el va plăti valoarea muncii întrebuinţate şi a cheltuielilor făcute în limita în care ele vor fi fost necesare sau numai utile, utilitatea lor apreciindu-se după rezultatul direct al amestecului gestorului. În al doilea rând, obligaţia de restituire se opreşte în privinţa cheltuielilor voluptorii făcute de către gerant. Tot în temeiul gestiunii de afaceri se poate pretinde şi restituirea cheltuielilor făcute de către un cocontractant, în ipoteza aşa numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, adică a acelor contracte care, în momentul încheierii sunt unilaterale şi devin sinalagmatice pe parcursul executării lor. La rândul său, gerantul are împotriva geratului o acţiune negotiorum gestorum contraria, deosebită de acţiunea in rem verso, în care se are în vedere ca pârâtul s-a îmbogăţit în dauna reclamantului. În literatura juridică s-a pus întrebarea dacă geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant în cazul când în cursul şi din cauza intervenţiei sale a suferit un prejudiciu. Răspunsul a fost negativ, pornindu-se de la ideea că gestiunea este un fapt licit gratuit,

chiar dacă actele materiale sunt săvârşite de către un profesionist. El nu poate pretinde aşadar decât cheltuielile generate de necesitatea şi utilitatea gestiunii purtate. Dacă până la achitarea integrală a cheltuielilor de către gerat, gerantului i se poate recunoaşte un drept de retenţie asupra lucrului este o altă chestiune controversată. Opinăm că răspunsul nu poate fi decât negativ. Dreptul de retenţie este o măsură excepţionala prevăzută de legiuitor în vederea garantării plăţii unor creanţe. El este prevăzut expres de legiuitor şi nu poate fi admisă aplicarea lui prin analogie altor cazuri, aşa cum este cel al gestiunii intereselor altei persoane. 2. Obligaţiile geratului faţă de terţi. În privinţa terţilor, geratul este ţinut să execute toate obligaţiile decurgând din actele încheiate în numele său de către gerant. Spre exemplu, dacă gerantul angajează meşteri pentru a repara casa geratului, el nu se obligă pe sine ci pe proprietar, asemănător mandatarului. În momentul în care geratul a ratificat gestiunea, retroactiv aceasta se converteşte într-un contract de mandat. Din momentul ratificării, părţile sunt legate între ele prin regulile referitoare la mandat. Aşa fiind, terţul creditor are acţiune împotriva proprietarului şi nu a gerantului.

Asemănări şi deosebiri intre gestiunea de afaceri şi alte instituţii analoge Aşa cum am precizat mai sus, gestiunea intereselor altei persoane constituie un izvor distinct de obligaţii cu condiţii şi efecte juridice proprii. În cadrul studiilor privind natura juridica a gestiunii de afaceri au fost formulate diferite puncte de vedere, pornindu-se de la ideea că aceasta instituţie ar fi un mandat imperfect, (cvasimandat) deoarece ar lipsi voinţa mandantului, că ar fi un act juridic unilateral care are posibilitatea de a naşte obligaţii în sarcina altora, că ar fi sancţiunea juridică a unor îndatoriri morale, sau că ar constitui o sursa autonomă de obligaţii, aceasta din urmă soluţie fiind îmbrăţişată de majoritatea autorilor români. Pentru a determina corect natura juridică a gestiunii de afaceri, ar trebui comparată aceasta cu alte instituţii juridice înrudite, astfel încât să poată fi corect şi strict individualizată în raport cu caracterele acestora. Inventariind instituţiile mai mult sau mai puţin înrudite la care se poate face trimitere în analiza caracterelor juridice ale gestiunii de afaceri, ne vom opri la comparaţiile cu contractul de mandat, îmbogăţirea fără just temei, stipulaţia pentru altul şi actul juridic de formaţie unilaterală. A. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI CONTRACTUL DE MANDAT Asemănări: Aparenţele lasă să se creadă că între cele două instituţii începând de la un punct nu ar mai exista nicio linie de demarcaţie deoarece: 1 Atât actele şi faptele săvârşite de către gerant cât şi cele întreprinse de mandatar se răsfrâng în acelaşi mod şi dau în principiu naştere aceloraşi efecte juridice în privinţa geratului şi a mandantului; 2 Ca şi mandatul, gestiunea de afaceri are acelaşi obiect, adică o acţiune în favoarea altei persoane. De aici similitudinea operează şi în planul consecinţelor, căci obligaţiile gerantului sunt identice acelora pentru îndeplinirea cărora este ţinut mandatarul.

3 Ratificarea actelor şi faptelor gestiunii de către gerat transformă relaţiile ulterioare într-un raport juridic al cărui izvor este ca şi un contract de mandat. Deosebiri: 1. Raportat la izvoarele lor, cele două operaţiuni au surse total diferite: Pe câtă vreme mandatul este la origine un act juridic, deci o manifestare de voinţă în scopul voit de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil, gestiunea de afaceri este un fapt juridic, deci un eveniment creator de efecte de drept impuse de voinţa legii. Mandatul este prin definiţie un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă împuternicire şi pe care îl reprezintă, potrivit art. 1532 şi urm. din C. civ. Gestiunea de afaceri se realizează în afara oricărui acord de voinţă, implicând doar faptul voluntar unilateral al gerantului. 2. În vreme ce mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant, chiar dacă mandatul este tacit, gerantul îşi aduce la îndeplinire lucrarea fără ştirea geratului sau chiar dacă acesta a aflat, în orice caz fără aprobarea lui. În ultimă analiză ceea ce demarcă gestiunea de afaceri de mandat constă tocmai în lipsa aprobării activităţii gestorului de către gerat, spre deosebire de mandat care nu înseamnă numai ştiinţă ci şi aprobare. 3. Mandatul, ca un contract intuitu personae ce este, încetează la moartea uneia dintre părţile contractante. În cazul gestiunii de afaceri, obligaţiile gerantului subzistă şi după moartea geratului, până când moştenitorii acestuia vor fi în măsură să o preia. 4. Mandatarul răspunde faţă de mandant indiferent de forma culpei sale, dacă în îndeplinirea mandatului el acţionează necorespunzător. Deşi legea îi impune gerantului obligaţia generală de a acţiona cu diligenţa unui bun gospodar, dacă gestiunea a fost utilă răspunderea sa va putea fi angajată numai dacă vinovăţia sa îmbracă forma intenţionată a dolului. În acest sens, art. 990 C. civ. precizează in terminis: “Gerantul nu răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui afacerea s-ar fi putut compromite” 5. Geratul îi este obligat gerantului numai în măsura oportunităţii şi utilităţii gestiunii. Criteriul utilităţii constă în evitarea producerii unor daune în patrimoniul geratului. Dimpotrivă, obligaţiile mandatarului şi cele ale mandantului se circumscriu de la bun început în sfera obiectului convenţiei: mandatarul obligă întotdeauna pe mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite. 6. Potrivit art. 1556 C. civ. mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa, dacă se află în neputinţă de a-şi continua mandatul fără o dauna însemnată Din contră, gerantul nu are o asemenea alternativă, oricât ar fi de împovărătoare gestiunea el fiind obligat să o ducă la bun sfârşit (art. 987 - 988 C. civ.). 7. O ultimă deosebire pe care o semnalăm, este una jurisprudenţială şi anume, cerinţa ca gerantul să fie capabil a se obliga, cerinţă care nu este impusa în cazul contractului de mandat în ceea ce-l priveşte pe mandant.

B. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUST TEMEI Asemănări 1. Analogia dintre gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei se fondează pe faptul că în teorie şi în jurisprudenţă s-a considerat că îmbogăţirea fără just temei poate avea ca sursă o gestiune de afaceri. 2. Pe de altă parte, ca şi gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei se întemeiază tot pe ideea că ar fi inechitabil ca o persoană să se îmbogăţească pe seama alteia. 3. În egală măsură, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei se înscriu în categoria faptelor licite producătoare de obligaţii. Deosebiri 1. În cazul gestiunii de afaceri se restituie cheltuielile făcute de gerant, fără a se ţine seama de avantajele geratului sau de faptul că ele au fost inferioare cheltuielilor. Îmbogăţirea fără just temei implica dimpotrivă, restituirea în raport de sporirea efectivă a patrimoniului îmbogăţitului. 2. Pe câtă vreme la îmbogăţirea fără just temei se are în vedere doar faptul nud al îmbogăţirii, nu şi sursa care o produce, gestiunea de afaceri implică actul voluntar al gerantului, intenţia de a gera afacerile altuia, altfel spus tocmai sursa care dă naştere obligaţiei. 3. Gestiunea de afaceri este întotdeauna consecinţa manifestării unilaterale a voinţei gerantului de a se îngriji de interesele altei persoane. Îmbogăţirea fără just temei poate lua naştere şi prin fapta unui terţ, caz fortuit sau de forţă majoră. 4. Efectele îmbogăţirii fără just temei subzistă până în momentul introducerii acţiunii de in rem verso şi se admite numai în măsura în care există o mărire a unui patrimoniu pe seama altuia. În cazul gestiunii de afaceri, geratul trebuie să ramburseze cheltuielile făcute de gerant chiar dacă în final nu a avut niciun profit. C. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI STIPULAŢIA PENTRU ALTUL Ca şi în privinţa stipulaţiei pentru altul, gestiunea de afaceri conferă drepturi altei persoane în calitate de beneficiar. De asemeni, în ambele operaţiuni juridice intervine o ratificare, iar aceasta valorează ca şi un mandat. În pofida acestor două asemănări, deosebirile dintre stipulaţia pentru altul şi gestiunea intereselor altei persoane sunt de esenţă, aşa încât analogia este vădit imposibilă. În primul rând, în vreme ce stipulaţia pentru altul este consecinţa unui contract, gestiunea de afaceri are un izvor autonom şi independent, acţiunea unilaterală şi spontană a gerantului. În al doilea rând, veghind la afacerile altuia, gerantul nu lucrează pentru sine ci exclusiv în interesul altuia. Spre deosebire de acesta, stipulantul lucrează în primul rând pentru sine însuşi şi numai în al doilea rând în favoarea beneficiarului stipulaţiei.

D. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI ACTUL JURIDIC DE FORMAŢIUNE UNILATERALĂ S-a mai apreciat în doctrină că gestiunea de afaceri este un act juridic de formaţie unilaterală deoarece raportul juridic obligaţional ia naştere ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a gerantului. Nici această analogie nu poate fi primită, întrucât gerantul nu acţionează cu intenţia de a se obliga. Izvorul obligaţiei nu-l constituie în mod direct voinţa gerantului ci comandamentul legii.

Lecţia 3 PLATA NEDATORATĂ

Pasul 1. Premisele plăţii nedatorate A. NOŢIUNEA PLĂŢII NEDATORATE. În sistemul Codului civil român, şi plata nedatorată este inclusă în categoria

juridică a cvasi-contractelor. Analiza instituţiei plăţii lucrului nedatorat nu poate începe altfel decât cu un sumar examen al noţiunii de plată. Potrivit art. 1092 C. civ. “Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”. Textul precizează în alineatul următor, că “Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bună voie” Aşa cum se poate observa din textul art. 1092 C. civ., plata nu constituie un fapt unilateral nici din partea celui care face plata, nici din partea celui care o primeşte întrucât, în sens larg reprezintă pentru ambele părţi un raport convenţional, implicând intenţia comună de a stinge prin remiterea şi primirea plăţii raportul obligaţional existent între ele. În cazul plăţii nedatorate, efectele acesteia urmează să fie explicate în temeiul principiilor din materia contractelor nefiind necesar să se recurgă la noţiunea de cvasi-contract, care în cazul unei asemenea plăţi, “este nu numai inutilă dar şi greşită”. Ea este inutilă pentru că creează o noţiune artificială, care poate fi explicată cu ajutorul principiilor privitoare la contracte. Este şi inexactă, pentru că atât gestiunea intereselor altei persoane cât şi plata lucrului nedatorat presupun îndeplinirea unor fapte care sunt în afara domeniului contractual. Caracterul principal al gestiunii de afaceri şi al plăţii indebitului constă în aceea că obligaţiile la care dau naştere nu izvorăsc dintr-un acord de voinţă, deci dintr-un contract. Aceste obligaţii sunt însă sancţionate de lege ca şi cum s-ar fi născut dintr-un contract, quasi ex contractu. O plată nedatorată poate să aibă loc când datoria pentru stingerea căreia a intervenit plata nu există. Din textul art. 1092 C. civ. rezultă principiul potrivit căruia “orice plată presupune o datorie”. Ca operaţiune juridică aşadar, plata presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă. În cazul în care deşi nu există o datorie dar s-a făcut o plată, aceasta nu este

valabilă. Ca orice act juridic, plata impune întrunirea condiţiilor de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 948 C. civ. printre care şi cauza. Or, în lipsa datoriei, care constituie cauza plăţii, operaţiunea adusă la împlinire în acest fel nu este valabil îndeplinită. Aplicând principiul quod nullum est, nullum producit effectum, o asemenea plată nefiind valabilă pentru că nu stinge nicio datorie, se impune restituirea ei. Concluzia aceasta este în deplină concordanţă cu dispoziţiunile tezei a II-a a art. 1092 alin. 1 din C. civ. care prevăd că “ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”. Faţă de toate aceste considerente, plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţiuni cu valoare de plată la care nu era ţinută, fără intenţia de a plăti datoria altuia. Plătitorul unei astfel de datorii se numeşte solvens, iar cel ce o primeşte se numeşte accipiens. Consecinţa imediată a plăţii nedatorate constă în naşterea între aceste persoane a unui raport juridic obligaţional, accipiensul fiind obligat la restituirea a ceea ce nu i se datora şi la care, evident, nu era îndreptăţit. Temeiul legal al acestei obligaţii de restituire îl constituie art. 992 din C. civ. potrivit căruia “Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”. Dreptul corelativ al solvensului de restituire este prevăzut de art. 993 alin. 1 din C. civ., text în care se dispune că “acela care, din eroare, crezându-se debitor a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”. Într-adevăr, plata indebitului excluzând orice idee de culpă din partea accipiensului, obligaţia lui de restituire nu s-ar putea întemeia nici pe răspunderea civilă delictuală şi nici pe cea de natură contractuală. Câteva aplicaţiuni practice ale plăţii lucrului nedatorat pot fi, exemplis gratia, următoarele: 1. moştenitorul testamentar plăteşte o datorie a defunctului neştiind nici că aceasta fusese deja plătită şi cu atât mai puţin că a fost exheredat; 2. autorul unui accident rutier, asigurat pentru răspundere civilă, îi plăteşte despăgubiri celui ce deja primise contravaloarea prejudiciului încercat de la societatea de asigurări; 3. debitorul preţului unui bun face plata prin mandat poştal, dar datorită coincidenţei numelui aceasta ajunge la o altă persoană decât adevăratul vânzător. În fiecare dintre cele trei exemple, cel ce a primit ce nu-i era debit, are obligaţia restituirii întemeiată pe plata lucrului nedatorat.

B. CONDIŢIILE PLĂŢII NEDATORATE În privinţa cerinţelor plăţii nedatorate, în doctrină au fost reţinute următoarele condiţii: a). prestaţia solvensului să aibă semnificaţia unei plăţi, b). plata făcută de solvens să nu fie datorată şi c). plata să fi fost făcută din eroare. Pentru naşterea raportului juridic obligaţional este necesară întrunirea tuturor acestor condiţii, lipsa oricăreia dintre ele făcând inaplicabile regulile referitoare la plata nedatorată. Problema condiţiilor plăţii nedatorate poate fi pusă şI pornind de la alte criterii. Unul dintre acestea este cel potrivit căruia indebitul poate fi obiectiv sau subiectiv.

Se vorbeşte despre indebit obiectiv atunci când plata este lipsită de cauză fie pentru solvens, fie pentru accipiens: primul nu avea o datorie şi nici cel de al doilea o creanţă. Indebitul este subiectiv atunci când plata este justificată doar în privinţa uneia dintre părţi: fie că debitorul real plăteşte altei persoane decât adevăratului creditor, fie că un creditor veritabil îşi primeşte creanţa din partea altuia decât a debitorului său. Analiza fiecăreia dintre condiţiile plăţii nedatorate, impune următoarele sublinieri:

1. Prestaţia solvensului să aibă semnificaţia unei plăţi. Prima condiţie presupune o prestaţie făcută cu titlu de plată, (solutio), ea putând consta într-o sumă de bani, un bun individual determinat sau unul determinat prin caractere generice şi chiar un bun incorporal. Dacă plata a constat însă în executarea unei obligaţii de a face, restituirea nu s-ar putea face potrivit principiului plăţii nedatorate ci al îmbogăţirii fără just temei. Admiţând că prestaţia nu a avut valoarea juridică a unei plăţi ci a unei alte operaţiuni, (o donaţie sau un depozit de exemplu), restituirea se va face pornind de la temeiul contractual al raportului juridic astfel născut. 2. Plata făcută de solvens să nu fie datorată. A doua condiţie presupune ca plata să nu existe în raporturile dintre solvens şi accipiens. Exemplis gratia, nu există plată în următoarele situaţii: - achitarea unei datorii inexistente; - efectuarea unei plăţi înainte de împlinirea condiţiei; - predarea ambelor lucruri în cazul unei obligaţii alternative, deşi obligaţia s-ar stinge chiar şi numai prin predarea unuia dintre ele; - plata făcută altei persoane decât adevăratului creditor, ori cea făcută adevăratului creditor de către un nedatornic al său; - plata făcută în temeiul unei obligaţii rezultate dintr-un act nul; - plata făcută de către un moştenitor în numele tuturor moştenitorilor, crezându-se din eroare răspunzător solidar pentru o datorie a succesiunii; - încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale, etc. Cu privire la această condiţie a plăţii, se pot distinge următoarele trei ipoteze: Prima ipoteză presupune plata unei datorii existente, dar care nu se referă la raporturile dintre solvens şi accipiens. Într-o asemenea situaţie, plata unei datorii nu a fost făcută veritabilului creditor ci unei alte persoane. Exemplul cel mai uzitat, este cel al depozitarului care restituie din eroare bunul unei alte persoane decât deponentului. Tot o datorie veritabilă care dă naştere obligaţiei de restituire este şi plata făcută de un codebitor neobligat solidar cu mult peste partea sa de obligaţie. A doua ipoteză are în vedere plata făcută de solvens în executarea unei obligaţii civile imperfecte. Într-o asemenea situaţie el nu este îndreptăţit să solicite restituirea căci potrivit art. 1092 C. civ. “repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bună voie”. A treia ipoteză vizează plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit. Întrucât atât nulitatea cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, obligaţia considerându-se că nu a existat niciodată, operează repunerea părţilor în situaţia

anterioară şi în consecinţă restituirea tuturor prestaţiilor îndeplinite în temeiul contractului astfel desfiinţat. În fine, în literatură a mai fost menţionată ca fiind nedatorată şi plata unei obligaţii imorale sau ilicite, deoarece o astfel de plată este lipsită de cauză. S-a admis că repetiţiunea ar fi totuşi posibilă dacă acţiunea nu ar fi paralizată prin aplicarea principiului că nimeni nu-şi poate invoca propria-i greşeală, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

3. Plata să fi fost făcută din eroare. A treia şi ultima condiţie a restituirii indebitului, considerată de unii autori indispensabilă, contestată de alţii, este ca plata să fi fost făcută din eroare. Aceasta presupune că din eroare solvensul a avut convingerea greşită că este debitorul accipiensului. Eroarea este consacrată şi legislativ, art. 933 din C. civ. prevăzând că dreptul de a cere restituirea îl are doar “acela care, din eroare (s. n.) crezându-se debitor a plătit o datorie” Eroarea poate fi în egală măsură de fapt sau de drept, dovada ei fiind permisă prin orice mijloc de probă. Fiind o eroare provocată prin manopere dolosive, dolul poate fi asimilat erorii în contextul plăţii nedatorate. În teoria “clasică” a dreptului civil român, eroarea poate exista în trei împrejurări: Prima este cea prevăzută de art. 993 şi are în vedere cazul plăţii unei datorii existente de către cineva care a crezut că este debitor, dar în realitate nu era debitor, ceea ce înseamnă că a plătit din eroare datoria altei persoane. A doua situaţie se referă la plata făcută pentru stingerea unei obligaţii care fie nu exista, fie ea o obligaţie naturală, despre care cel care a făcut plata credea, din eroare, că există ca şi o adevărată obligaţie civilă. A treia situaţie se referă la plata făcută în executarea unei obligaţii ce era datorată de solvens dar, în loc să plătească adevăratului creditor, solvensul a plătit altei persoane. În afară de ipotezele de mai sus, este posibil ca debitorul să facă o plată voluntară ştiind că nu este debitorul ei. Plata astfel făcută se va interpreta fie ca o liberalitate în favoarea debitorului, fie ca o gestiune a intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor situat pe poziţia juridică de gerat. Există şi unele împrejurări în care nu se impune condiţia erorii solvensului pentru a lua naştere obligaţia de restituire. O astfel de situaţie este plata făcută sub imperiul unui viciu de consimţământ. Deşi debitorul a plătit o datorie, pierzând chitanţa liberatorie nu-i poate opune creditorului, care-i pretinde să plătească a doua oară, îndeplinirea obligaţiei. Pentru a evita o executare silită împovărătoare, el plăteşte pentru a doua oară, deşi ştie că nu datorează prestaţia pretinsă, deci nu o face din eroare! Dacă ulterior găseşte chitanţa, el poate cere restituirea celei de a doua plăţi care fiind lipsită de cauză este supusă repetiţiunii, deşi nu a fost făcută din eroare. O interesantă controversă s-a iscat şi în privinţa plăţii unei datorii a succesiunii, făcută de către un legatar exheredat. Moştenitorul care a plătit datoria în baza singurului testament cunoscut la data plăţii a executat o obligaţie fără să fi fost victima unei erori şi de la care, atunci, nu avea nici o posibilitate de a se sustrage. Nimic nu i-a viciat voinţa când a executat corect obligaţia care-i incumba în temeiul calităţii sale succesorale. Faptul descoperirii

ulterioare a unui ultim testament prin care a fost dezmoştenit nu poate să atragă calificarea de plată făcută din eroare pentru o obligaţie executată fără nici un viciu de voinţă. Aşa fiind, plata este într-adevăr nedatorată şi supusă repetiţiunii, dar nu pentru că ar fi fost făcută din eroare, ci pentru că obligaţia de a fi plătit era lipsită de cauză. Este de asemeni posibil, ca debitorul să cunoască faptul că execută o obligaţie rezultată dintr-un act lovit de nulitate absolută. Solvensul ar putea solicita restituirea plăţii făcută astfel, deoarece nefiind puse în situaţia anterioară, pe o cale ocolită părţile ar putea eluda legea, admiţând executarea unei obligaţii nule. De la acest principiu există excepţia cazului când obligaţia este lovită de nulitate relativă, deoarece pentru o asemenea cauză de ineficacitate a actului juridic civil există posibilitatea acoperirii prin confirmare. Soluţia se impune sub titlu de excepţie şi în cazul actelor nule absolut care pot fi confirmate. Spre exemplu, o donaţie nulă pentru vicii de fond şi formă poate fi confirmată prin executare de moştenitorii donatorului defunct.

Pasul 2. Efectele plăţii nedatorate Ca efect al plăţii indebitului, ia naştere un raport juridic obligaţional care include în conţinutul său obligaţiile accipiensului şi pe cele corelative ale solvensului. În concret se naşte obligaţia accipiensului de a-i restitui solvensului ceea ce a primit sub titlu de plată. Pe de altă parte şi solvensul poate avea la rândul său obligaţii către accipiens.

A. OBLIGAŢIILE ACCIPIENSULUI Obligatia de restituire a accipiensului este mai mult sau mai puţin întinsă în funcţie de buna sau de reaua sa credinţă. In stabilirea obligaţiei de restituire este aşadar important a se stabili poziţia subiectivă a accipiensului faţă de plata primită. El a acţionat cu bună-credinţă dacă nu a cunoscut că plata ce i-a fost făcută nu-i era datorată. Dimpotrivă, dacă a cunoscut că ceea ce i s-a plătit nu-i era debit, el a fost de rea-credinţă, fapt ce influenţează în mod direct întinderea obligaţiei de restituire. În practica judecătorească s-a decis însă că “în cazul unor plăţi nedatorate, nu interesează faptul că ele au fost încasate cu bună-credinţă, ele fiind oricum supuse repetiţiunii şi în această situaţie. Ca un principiu natural de drept, bună-credinţă a accipiensului se prezumă, “bona fides praesumitur”, fiind în sarcina celui ce afirmă contrariul să facă dovada relei credinţe. În ultima analiză, buna sau reaua-credinţă a accipiensului nu interesează decât pentru determinarea întinderii obligaţiei de restituire. 1. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu a ştiut că plata ce a primit-o nu-i era datorată, buna sa credinţă fiind prezumată până la proba contrarie. El va fi ţinut să restituie prestaţiile primite sub titlu de plată numai în limitele îmbogăţirii sale. Codul civil stabileşte cu preciziune în câteva din textele sale întinderea obligaţiei de restituire a accipiensului de bună-credinţă în următorii termeni:

a. din interpretarea “per a contrario” a disp. art. 994 C. civ. accipiensul de bună-credinţă este ţinut să restituie lucrul, putând însă păstra fructele lui, deoarece, ca un posesor de bună-credinţă ce a fost a dobândit proprietatea asupra lor.

În acest caz, condictio indebiti întemeiată pe bună-credinţă a accipiensului, nu dă dreptul nici la dobânzi sau despăgubiri împotriva acestuia. El este asimilat unui posesor de bună-credinţă, el neputând fi obligat la restituirea fructelor sau a dobânzilor decât din ziua în care buna sa credinţă a încetat, mai exact în momentul punerii sale în întârziere fie prin somaţie, fie prin acţiunea în repetiţiune. b. dacă a înstrăinat cu titlu oneros lucrul primit, el nu este ţinut să restituie decât preţul primit. c. dacă lucrul a pierit sau a fost distrus, fie din caz fortuit fie din culpa accipiensului, el va fi liberat de obligaţia de restituire (art. 995 alin. 2 din C. civ.). Acelaşi text mai precizează în teza finală, că accipiensul de bună-credinţă nu răspunde nici de deteriorarea lucrului. 2. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă. Este de rea-credinţă accipiensul care, desi ştia că plata nu-i era datorată, totuşi a primit-o. În raportul convenţional dintre el şi solvens, spre deosebire de accipiensul de bună-credinţă, intervine o conduită culpabilă care dă loc unei reparaţii integrale a pagubei suferite de solvens. Aşa fiind, acesta va fi ţinut să restituie: 1. atât lucrul primit cât şi fructele percepute. (art. 994 C. civ.). 2. potrivit art. 995 alin. 1 C. civ. “Când lucrul plătit nedebit era un imobil sau un mobil corporal, cel care l-a primit cu rea-credinţă este obligat a-l restitui în natură, dacă există, sau valoarea lucrului dacă a pierit sau s-a deteriorat chiar din cazuri fortuite, afară numai de va proba că la aceste cazuri ar fi fost expus lucrul fiind şi în posesiunea proprietarului”; 3. dacă a înstrăinat lucrul primit este obligat, precizează art. 996 alin. 1 din C. civ., să restituie valoarea lucrului “din ziua cererii de restituţiune”. De fiecare dată când indebitul s-a plătit într-o sumă de bani sau alte bunuri de gen, accipiensul este ţinut să restituie aceeaşi sumă sau bunuri în aceeasi cantitate chiar dacă acestea au pierit din cazuri fortuite, căci “genera non pereunt”. Acţiunea solvensului pentru restituirea bunului cert, constituie practic o acţiune în revendicare. Promovarea unei asemenea acţiuni este posibilă şi împotriva terţului dobânditor. În cazul mobilelor terţul se va putea apăra invocând art. 1909 C. civ., iar în cazul imobilelor, prescripţia achizitivă.

B. OBLIGAŢIILE SOLVENSULUI Plata nedatorată poate crea obligaţii şi în sarcina solvensului, indiferent dacă accipiensul a fost de bună sau de rea-credinţă. Potrivit art. 997 C. civ. el este ţinut să-i restituie în egală măsură accipiensului de bună credinţă sau celui de rea-credinţă “toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui.” Sub acest aspect, se impun câteva precizări: Din analiza “per a contrario” a textului sus menţionat, rezultă că nu sunt supuse repetiţiunii cheltuielile voluptorii. Există însă şi punctul de vedere la care subscriem, potrivit căruia şi în cazul acestor cheltuieli, dacă ele au o valoare considerabilă, judecătorii le pot considera ca fiind utile, obligându-l în consecinţă pe solvens să le restituie.

În privinţa terţilor, efectele plăţii nedatorate sunt diferite: dacă accipiensul a înstrăinat bunul cert care a făcut obiectul plăţii, iar terţul a fost de rea-credinţă, solvensul are o acţiune directă şi împotriva dobânditorului. Justificarea este că înstrăinarea este nulă, fiind fără cauză, iar accipiensul nu putea înstrăina ce nu-i aparţinea căci nemo dat quod non habet. Dacă terţul dobânditor este de bună credinţă, în cazul bunurilor mobile sunt aplicabile dispoziţiunile referitoare la prescripţia instantanee (art. 1909 C. civ.), pe câtă vreme în cazul bunurilor imobile el poate invoca efectele uzucapiunii (art. 1895 şi urm. sau art. 1890 C. civ.

C. ACŢIUNEA ÎN RESTITUIREA PLĂŢII NEDATORATE

Primirea plăţii nedatorate este supusă repetiţiunii, pornind de la principiul că orice prestaţie necuvenită trebuie restituită celui ce a făcut-o. Acţiunea pentru înapoierea a ceea ce s-a plătit nedatorat îşi are sorgintea în dreptul roman, mai exact în “restitutio indebiti”. Cererea de restituire a plăţii nedatorate îi aparţine în primul rand solvensului, pentru că el poate justifica interesul unei asemenea acţiuni în justiţie. Acţiunea în restituire poate fi exercitată şi de către creditorii chirografari ai solvensului pe calea unei acţiuni oblice. În egală măsură, o plată nedatorată apreciem că ar putea constitui şi obiectul unei acţiuni pauliene, dacă s-ar dovedi că prin ea solvensul şi-a cauzat ori şi-a mărit starea de insolvabilitate. Dacă plata nedatorată i-a fost făcută altei persoane decât veritabilului creditor, pentru debitor ea deschide calea unei acţiuni în restituire. Nu aceeaşi acţiune o are însă şi adevăratul creditor împotriva accipiensului, căci el are posibilitatea de a urma calea unei actio de in rem verso, întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei. Competenta de soluţionare a cauzei aparţine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul accipiensul, potrivit art. 5 din C. proc. civ. Dacă obiectul acţiunii în restituire este un bun imobil, acţiunea va fi introdusă la instanţa în a cărei circumscripţie se găseşte nemişcătorul. În ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta poate aparţine deopotrivă judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoarea obiectului acţiunii. Fireşte, odată cu introducerea acţiunii, reclamantul trebuie să observe dispoziţiunile legale referitoare la taxa judiciară de timbru şi pe cele privind timbrul judiciar. Sarcina probei aparţine întotdeauna solvensului, ţinut a face dovada erorii în care s-a găsit atunci când a făcut plata. O altă chestiune la care trebuie raportată acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este cea privitoare la termenul de prescripţie. Fiind o acţiune patrimonială, acţiunea în repetiţiune poate fi intentată înăuntrul termenului de prescripţie de drept comun. Un asemenea termen este deci acela de trei ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Acest termen începe să curgă din momentul efectuării plăţii nedatorate, moment în care se naşte dreptul la acţiune al solvensului reclamant.

D. CAZURI ÎN CARE NU EXISTĂ OBLIGAŢIA DE RESTITUIRE A PLĂŢII NEDATORATE În mod excepţional există şi împrejurări în care deşi s-a făcut o plată nedatorată juridiceşte, ea nu este supusă repetiţiunii din diverse motive.

Astfel de împrejurări în care nu poate fi repetit indebitul sunt următoarele: a). Situaţia obligaţiilor imperfecte sau naturale achitate de bună voie de către debitor. Plata făcută de debitor înainte ca datoria să fi ajuns la scadenţa termenului nu este o plată nedatorată, dar executarea obligaţiei de plată nu poate fi pretinsă încă de creditor. Dacă debitorul plăteşte înainte de scadenţă, el nu face o plată nedatorată ci o plată valabilă, pentru că obligaţia există în mod efectiv şi executarea ei nu reprezintă decât renunţarea debitorului la beneficiul termenului. În aceeaşi situaţie se găseşte şi debitorul unei obligaţii naturale. Obligaţia naturală este o datorie existentă şi valabilă. Creditorul nu poate pretinde plata ei, dar dacă debitorul plăteşte, plata este perfectă pentru că este datorată, aşa încât nu s-ar mai putea pune problema repetiţiunii. Pentru aceasta, este însă necesar ca plata să fi fost făcută voluntar, iar nu din eroare. O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia debitorului de a achita o datorie cu privire la care a intervenit prescripţia. Potrivit art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executarii nu ştia că termenul prescripţiei s-a împlinit”. b). Plata făcută în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă. Este de asemeni nedatorată şi plata unei obligaţii imorale sau ilicite, deoarece o asemenea plată este lipsită de cauză. Această soluţie adoptată atât de doctrină cât şi de jurisprudenţă, este motivată de faptul că, cel care solicită restituirea va trebui să invoce ca temei al restituirii propria sa conduită culpabilă, ceea ce este inadmisibil căci, “nemo auditur propriam turpitudinem allegans” În pofida acestui principiu, apare vădit inechitabil ca beneficiarul unei astfel de plăţi să-i profite o plată imorală, apărat de un principiu ce pledează tocmai pentru moralitate. În acest fel, imoralitatea plăţii ar fi apărată de un principiu a cărui aplicare inflexibilă este de natură a-i deturna finalităţile. Este şi motivul pentru care s-a exprimat în doctrină părerea potrivit căreia nimic nu s-ar opune la restituirea unei asemenea plăţi în temeiul unei acţiuni de in rem verso. Alţi autori au optat pentru soluţia ca prestaţiile executate în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă să fie făcute venit la stat. Apreciem că această soluţie nu corespunde întru totul nici comandamentelor etice, pentru că statul ar însemna să strângă un veritabil impozit al turpitudinii, şi nici celor ce vizează finalitatea dreptului, căci statul ar realiza el însuşi o îmbogăţire fără justă cauză. c). Plata făcută în temeiul unui contract anulabil datorită incapacităţii uneia dintre părţi. Dacă plata s-a făcut în temeiul unui asemenea contract, s-a apreciat că solvensul nu are acţiune în restituirea plăţii nedatorate, ci o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără just temei, deoarece incapabilul este ţinut întotdeauna să restituie numai în limita îmbogăţirii sale. Această soluţie îşi are justificarea în aceea că, pe de o parte este nevalabilă plata făcută creditorului necapabil de a o primi (art. 1098 C. civ.), iar pe de altă parte, minorii şi interzişii nu pot fi obligaţi să restituie aceea ce au primit, decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat (art. 1164 C. civ.).

d). Plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul iar creditorul accipiens a distrus titlul cu bună credinţă. În această ipoteză, plata făcută de o altă persoană decât adevăratul debitor este nedatorată şi solvensul poate cere restituirea de la accipiensul creditor. Dacă însă acesta procedează potrivit art. 993 din C. civ. la distrugerea cu bună credinţă a titlului constatator al creanţei sale, încetează obligaţia de restituire către cel ce a plătit. Aşa cum prevede însă acelaşi text, “cel ce a plătit are recurs împotriva adevăratului debitor” (art. 993 teza finală). Desigur, o asemenea acţiune se întemeiază pe imbogaţirea fără just temei a veritabilului debitor. e). Legea prevede pentru plata nedatorată în mod expres o altă modalitate de recuperare. Legea nr. 3/1977 prevede în art.84 că sumele plătite fără temei cu titlu de pensie sau alte drepturi aferente, se recuperează de la cei ce le-au primit şi că recuperarea de la pensionari se face pe baza deciziei date de către organele de pensie, care constituie titlu executor. Aceeaşi lege mai prevede că împotriva deciziilor comisiilor de pensii se poate face apel la Comisia Centrală de pensii.

Pasul 3. Natura juridica a plăţii nedatorate Natura juridică a plăţii nedatorate a stârnit în literatura juridică de specialitate numeroase controverse. S-a exprimat opinia că nu ar exista deosebire principială între îmbogăţirea fără just temei şi plata lucrului nedatorat. Singura deosebire ar consta totuşi în aceea că, în cazul indebitului, prestaţia s-a făcut cu titlu de plată. Pe de altă parte, s-a apreciat că plata nedatorată seamănă cu îmbogăţirea fără justă cauză doar în privinţa ipotezei accipiensului de bună-credinţă, care este obligat să restituie în limita îmbogăţirii sale. Fireşte, există şi opinia, apreciem pe deplin justificată, potrivit căreia plata nedatorată constituie o instituţie distinctă, cu condiţii şi efecte specifice. Această concluzie se întemeiază pe analiza plăţii nedatorate comparativ cu alte instituţii apropiate, răspunderea civilă delictuală, gestiunea intereselor altei persoane şi îmbogăţirea fără justă cauză.

A. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE PLATA NEDATORATĂ ŞI ALTE IZVOARE DE OBLIGAŢII 1. Plata nedatorată şi răspunderea civilă delictuală Asemănări: a). Atât plata nedatorată cât şi răspunderea civilă delictuală, sunt forme ale răspunderii civile; b). Şi plata indebitului şi răspunderea civilă delictuală au ca obiect repararea unor prejudicii pricinuite prin fapte licite (plata nedatorată) sau ilicite (răspunderea civilă delictuală); c). Pentru situaţia accipiensului de rea-credinţă, ca şi în cazul răspunderii civile delictuale, solvensul este indemnizat în întregime pentru prejudiciul încercat. Deosebiri:

a). Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală care se întemeiază pe ideea de culpă, în materia plăţii nedatorate aceasta este exclusă; b). Dacă răspunderea civilă delictuală are drept consecinţă obligaţia de reparare integrală a prejudiciului, în cazul plăţii nedatorate întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de poziţia subiectivă a accipiensului, de bună sau de rea-credinţă. 2. Plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. Între plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei există două asemănări şi o deosebire: Asemănări: a. Atât îmbogăţirea fără just temei cât şi plata lucrului nedatorat fac parte din categoria juridică a faptelor licite producătoare de obligaţii civile; b. Atât în cazul îmbogăţirii fără just temei cât şi în cel al plăţii lucrului nedatorat când accipiensul este de bună credinţă, obligaţia de restituire se situează la limita îmbogăţirii; Imbogăţirea fără just temei se deosebeşte de plata lucrului nedatorat în privinţa obligaţiei de restituire. Accipiensul de rea-credinţă este ţinut să-l indemnizeze pe solvens pentru întregul prejudiciu încercat de acesta. 3. Plata nedatorată şi gestiunea intereselor altei persoane Asemănări: a). Atât plata nedatorată cât şi gestiunea intereselor altei persoane sunt fapte licite şi constituie izvoare de obligaţii civile; b). Atât plata indebitului cât şi gestiunea intereselor altei persoane, dau naştere unei obligaţii civile întemeiate pe principiul echităţii potrivit căruia nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească pe seama altuia. Deosebiri: a). Dacă în cazul plăţii nedatorate accipiensul are cunoştinţă despre prestaţia solvensului pe care o primeşte crezând eronat că i se datorează, geratul nici nu cunoaşte şi nici nu se pune problema că ar accepta prestaţia gerantului. b). În ipoteza plăţii nedatorate, solvensul îndeplineşte prestaţia sa din eroare, crezându-se dator să o facă. Dimpotrivă, in cazul gestiunii intereselor altei persoane, gerantul îndeplineşte actele de gestiune în deplină cunoştinţă de cauză, ştiind că până la un moment nu este îndatorat a le presta.

Lecţia 4 ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

Pasul 1. Noţiuni preliminare despre îmbogăţirea fără justă cauză. A. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ

JUSTĂ CAUZĂ Considerată ca fiind un fapt juridic licit şi totodată izvor distinct de obligaţii, îmbogăţirea fără justă cauză, deşi consacrată atât doctrinar cât şi jurisprudenţial, nu-şi găseşte reglementarea explicită în nici unul dintre textele Codului civil. Teoria îmbogăţirii fără justă cauză a fost “edificată” de doctrină pe fundamentul unei pluralităţi eterogene de texte ce reglementează materii diverse.

Importanţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză a determinat pe unii autori să includă în cadrul ei atât gestiunea intereselor altei persoane cât şi plata lucrului nedatorat. Indiferent de situarea ei în cadrul izvoarelor obligaţiilor, apreciem că îmbogăţirea fără justă cauză constituie un izvor distinct de obligaţii, care nu-şi are originea nici în contract, deoarece este exclus acordul de voinţă ca producător de consecinţe juridice, şi nici în fapta delictuală deoarece lipseşte culpa. Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic prin care, în absenţa oricărui raport juridic, patrimoniul unei persoane se măreşte în detrimentul patrimoniului altei persoane. Expresia de îmbogăţire fără just temei sau fără justă cauză deşi tradiţională este totuşi eliptică. Este de neconceput că obligaţia de restituire ar opera, atâta vreme cât ea nu ar fi raportată la situaţia unei persoane, al cărui patrimoniu sărăcit, a contribuit la sporirea averii celui care s-a îmbogăţit. Altfel spus, ar fi de neconceput obligaţia de restituire în lipsa unei persoane sărăcite, “cum alterius detrimento”. Pe de altă parte, referindu-se la aceeaşi instituţie nu toţi autorii o numesc la fel: denumirea de “îmbogăţire fără justă cauză” întrebuinţată de majoritatea autorilor alternează cu aceea de “îmbogăţire fără just temei” sau cu derivatele acestora “îmbogăţire fără temei legitim” ori “restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”. Cele două noţiuni, cauză şi temei sunt sinonime aşa încât în aparenţă utilizarea oricărora dintre ele nu ar putea crea nicio confuziune. Pe de altă parte, trebuie observat însă că de pildă “lipsa cauzei” ca o condiţie a actului juridic civil nu constituie acelaşi lucru cu “lipsa de temei” ca motiv pentru respingerea unei acţiuni în justiţie. Este evident că sensurile celor două noţiuni pot fi şi diferite, în alte contexte în care ele nu se referă la natura juridică a îmbogăţirii unei persoane pentru o cauza injustă sau fără de temei. Indubitabil, orice eroare sau confuzie este exclusă atâta vreme cât se face trimitere la dezechilibrul patrimonial survenit prin îmbogăţirea fără justă cauză a unei persoane pe seama patrimoniului alteia. Fireşte, utilizarea unei terminologii variate ar putea fi evitată dacă într-o viitoare reglementare, legea ar defini “in terminis” situaţia juridică la care ne referim, nominalizând-o în mod expres. Nu de puţine ori însă, patrimoniul unei persoane se poate mări pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca aceasta mărire să producă un prejudiciu. Altfel spus, de cele mai multe ori, există un temei juridic care justifică mărirea sau micşorarea corelativă a două patrimonii în funcţie de naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil. Nu este lipsit de just temei de exemplu, ca donatarul să-şi mărească patrimoniul său cu bunul pe care-l primeşte de la donator în virtutea unui contract de donaţie ca act juridic de formaţiune bilaterală. In această situaţie, îmbogăţirea are o cauză legitimă aşa încât nu se poate pune problema obligaţiei de restituire. În egală măsură, uzucapantul care dobândeşte proprietatea asupra unui bun imobil prin faptul prescripţiei achizitive, îşi sporeşte patrimoniul datorită faptului că legea consacră această posibilitate. Pentru identitate de raţiuni, este legitimă îmbogăţirea celui ce dobândeşte bunuri mobile corporale ca efect al posesiei de bună credinţă în condiţiile art. 1909 C. civ.

Nu aceeaşi este însă situaţia atunci când are loc o mărire a patrimoniului unei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim. Într-un asemenea caz, practica judecătorească a făcut aplicare principiului restituirii îmbogăţirii fără just temei, stabilind obligaţia de restituire. Faţă de dezvoltările de mai sus, putem formula definiţia completă a îmbogăţirii fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel al cărui patrimoniu a sporit de a-i restitui ceea ce i-a profitat, în limita sporului dobândit, celui ce şi-a diminuat patrimoniul. Legea îi recunoaşte celui din urmă posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care poate pretinde restituirea, acţiune numită şi “actio de in rem verso”

B. APLICAŢII ALE PRINCIPIULUI RESTITUIRII ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ Aşa cum s-a precizat mai sus, deşi legiuitorul nostru nu a consacrat în mod expres dispoziţiuni privitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, totuşi există texte care fac aplicare principiului stabilindu-se obligaţia de restituire ori de câte ori există o mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane. Astfel, textele privind accesiunea a două lucruri mobile aparţinând unor proprietari diferiţi, impune obligaţia de despăgubire în sarcina proprietarului bunului principal în care s-a incorporat lucrul secundar, tocmai pentru a se evita îmbogăţirea nejustificată a proprietarului dobânditor. Cârmuită de acelaşi principiu este şi prevederea referitoare la obligaţia de a raporta la masa succesorală donaţiile primite de un copil sau de soţul supravieţuitor de la autorul a cărui moştenire se discută la partaj. Corelaţia dintre obligaţia de raport şi îmbogăţirea fără just temei este evidentă. Prin raport se înţelege actul prin care un moştenitor rezervatar care vine la succesiune împreună cu alţi erezi rezervatari aduce la masa de împărţit bunurile pe care le-a primit de la autorul comun sub formă de liberalităţi în timpul vieţii acestuia fără scutire de raport. Or, scopul raportului este tocmai evitarea îmbogăţirii fără justă cauză a unuia dintre moştenitori, în dauna celorlalţi. În cazul în care succesorul care a primit liberalitatea a făcut investiţii în bunul ce i-a fost dăruit de autorul defunct în perioada în care lucrul s-a găsit în proprietatea sa, el este îndreptăţit să ceară la rândul său de la ceilalţi comoştenitori partea sa de plus-valoare dobândită bunului prin opera sa. Dacă nu s-ar proceda astfel, comoştenitorii ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză în dauna aceluia dintre ei care a făcut cheltuielile. Alte texte fac aplicare aceluiaşi principiu, prin aceea că ele instituie în mod expres obligaţia de restituire atunci când are loc sporirea patrimoniului unei persoane “cum alterius detrimento”. Asemenea aplicaţii întâlnim în următoarele texte ale Codului civil: - art. 484 stabileşte că proprietarul terenului reţine fructele, dar trebuie sa plătească semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii; - art. 493 prevede că proprietarul care a construit pe terenul său cu materiale străine este obligat să plătească contravaloarea materialelor;

- art. 494 precizează că acel care a construit pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, trebuie indemnizat de proprietarul terenului care reţine construcţia; - art. 997, art. 1618 şi 1691 din C. civ. obligă la restituirea cheltuielilor făcute de o persoană care a conservat un bun; - art. 1522 stipulează că, atunci când un societar încheie un contract pentru societate fără mandatul cosocietarilor, contractul îl obliga numai pe el, exceptând situaţia când ar rezulta pentru societate un profit; - art. 766 prescrie ca în cazul raportului imobilelor la succesiune de către moştenitorul donatar, trebuie să se ţină socoteala de cheltuielile necesare şi utile făcute de acesta; - art. 1164 prevede că, plata făcută unui minor sau incapabil nu trebuie repetită decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat. Prevederi referitoare la restituirea îmbogăţirii fără just temei conţine şi Legea nr.18/1991 privind fondul funciar: - art. 99 precizează că cheltuielile pentru producţia anului 1991 efectuate pe terenurile stabilite în condiţiile acestei legi, până la data preluării în posesie, se vor suporta de noii titulari ai dreptului de proprietate, sau, după caz, de folosinţă; - art. 33 instituie în sarcina persoanelor care au primit terenuri pe care sunt plantate vii şi pomi, obligaţia de a rambursa diferenţa de credit rămasă de plată, corespunzător suprafeţei primite. În cele mai multe cazuri, aplicarea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză a fost făcută de instanţele judecătoreşti, în soluţionarea conflictelor de interese survenite în circuitul civil. Dintre acestea, mai sugestive sunt următoarele: - restituirea de către proprietar a îmbunătăţirilor făcute de către chiriaş imobilului închiriat; - restituirea alocaţiei de stat de către părintele care a încasat-o în situaţia în care copilul se află în întreţinerea celuilalt părinte; - restituirea prestării unei munci de către o persoană, în lipsa unui contract de muncă, dar pe baza unei promisiuni ca va fi încadrată în muncă. În următoarele rezolvări jurisprudenţiale, instanţele au apreciat că nu sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fără just temei: - munca prestată de copii în gospodăria părinţilor lor nu le conferă un drept de proprietate asupra bunurilor dobândite de părinţi; - atunci când părţile locuiesc şi gospodăresc împreună în temeiul unor raporturi de rudenie sau de afinitate în care fiecare a produs şi consumat în comun, prestaţiile executate de către una din părţi se compensează cu foloasele şi avantajele pe care le-a realizat; - în cazul persoanelor care au trăit în concubinaj şi au gospodărit împreună nu s-a reţinut îmbogăţirea unuia în detrimentul celuilalt; - cel ce prestează întreţinere în baza unui contract sau a unei obligaţii legale sau naturale, nu beneficiază de acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, pentru restituirea contravalorii serviciilor prestate.

Pasul 2. Condiţiile acţiunii in restituire

Asemănător culpei, care dă naştere unui prejudiciu, şi îmbogăţirea fără justă cauză obligă pe cel îmbogăţit la restituirea valorii folosului realizat în detrimentul altuia. Realizarea acestei obligaţii este asigurată printr-o acţiune cu caracter personal, asemănătoare acţiunilor numite de romani “condictiones”. Ea este de aplicaţie generală şi funcţionează pe aceleaşi temeiuri juridice ca şi în timpul romanilor, păstrându-şi chiar şi numele latin: “actio de in rem verso”. Condiţiile acţiunii de in rem verso sunt aceleaşi, deşi au fost clasificate, au suferit felurite clasificări şi au primit nume diferite. În literatura franceză modernă, unii autori le-au numit condiţii de ordin economic şi condiţii de ordin juridic, alţii condiţii pozitive sau materiale şi obstacole de ordin juridic ale acţiunii. Ştiinţa românească a dreptului, studiind îndeaproape şcoala dreptului francez a preluat sistemul utilizat de aceasta, împărţind prescripţiile acţiunii în restituire în condiţii materiale şi condiţii de ordin juridic. Alţi autori, păstrând concepţia şcolii clasice a dreptului românesc, enumeră toate condiţiile acţiunii de in rem verso fără a le clasifica potrivit niciunuia dintre criteriile mai sus arătate. Din considerente de preciziune şi sistematizare, optăm pentru clasificarea acestora, în condiţii de natură materială şi condiţii de natură juridică. Includem în categoria condiţiilor materiale: a). mărirea unui patrimoniu; b). micşorarea unui patrimoniu; c). existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire sunt următoarele: a). absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia; b). absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului încercat. Analiza fiecăreia dintre condiţiile enumerate mai sus prilejuieşte următoarele consideraţiuni teoretice şi practice:

A. CONDIŢIILE MATERIALE ALE “actio de in rem verso”. • mărirea unui patrimoniu

Elementul material al acţiunii în restituire are în vedere situaţia de dezechilibru economic creat între cele două patrimonii. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate condiţiile acestui element au mai fost denumite şi economice (les conditions d'ordre economique). Un patrimoniu se poate mări atunci când primeşte un avantaj oarecare apreciabil in bani. Există în mod evident îmbogăţire în cazul dobândirii unui bun fără un contraechivalent, când o persoană dobândeşte folosinţa unui imobil fără a plăti chirie, când cineva se bucură de un bun aparţinând altuia sau primeşte o sumă de bani fără a furniza o contraprestaţie în schimb. S-a admis totodată în egală măsură că mărirea unui patrimoniu poate rezulta şi din micşorarea laturii sale pasive, deci din înlăturarea unei pagube sau diminuarea ori evitarea unor cheltuieli obligatorii. Soluţia este firească deoarece ceea ce este de esenţă, existenţa unei îmbogăţiri, se poate realiza şi pe această cale.

Problema îmbogăţirii a creat dispute şi în privinţa caracterului său material sau moral. Nuanţa îmbogăţirii de ordin moral sau intelectual nu constituie o cucerire a dreptului modern, rafinamentul de a o fi sesizat aparţinând romanilor. Un alt exemplu uzitat în privinţa înstăririi etice îl constituie îmbogăţirea patrimoniului moral al unei comunităţi rurale care a asigurat cele necesare traiului populaţiei sale in perioada critica a exodului cauzat de al doilea război mondial. Mai poate fi citat de asemeni faptul ca un elev să fi profitat de lecţiile primite în particular de la un profesor, împrejurare care a făcut să crească “bagajul” cunoştinţelor sale intelectuale.

• micşorarea unui patrimoniu Un patrimoniu este sărăcit atunci când suferă o pierdere evaluabilă în bani. În ultimă analiză, micşorarea se produce în patrimoniul celui care devine ca o consecinţă a acestei împrejurări titularul acţiunii în restituire şi dobândeşte în acest fel calitate procesuală activă în acţiunea de in rem verso. În practică asemenea cazuri se întâlnesc atunci când un coindivizar face îmbunătăţiri la bunul aflat în indiviziune, iar cu ocazia partajului el este atribuit altui coindivizar, aşa încât, acesta din urma devine debitorul contravalorii îmbunătăţirilor. Mai trebuie menţionat că micşorarea unui patrimoniu poate să constea atât în diminuarea unor elemente active ale sale cât şi în efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite. Aşadar sărăcirea poate avea drept obiect, ca şi îmbogăţirea în mod simetric, fie creşterea pasivului fie diminuarea activului patrimonial.

• existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt Între sărăcirea şi îmbogăţirea a două patrimonii trebuie să existe o legătură, în sensul că fără mărirea primului nu ar fi intervenit nici micşorarea celuilalt. Nu este necesar ca această legătură să aibă un caracter cauzal, deşi unii autori o susţin, apreciind că atât micşorarea cât şi sporirea trebuie să constituie efectul unei cauze unice. Potrivit acestei opinii, legătura de cauzalitate poate fi directă, ca atunci când o valoare trece direct din patrimoniul unuia în patrimoniul celuilalt, ori ca în cazul posesorului care ridică o construcţie pe terenul altuia, teren pe care îl are în posesie. Legătură de cauzalitate poate fi, în aceeaşi opinie, şi indirectă (prin intermediar) atunci când prin sărăcirea unui patrimoniu nu s-a îmbogăţit alt patrimoniu decât prin intermediul unui terţ. De exemplu, angrosistul de cereale nu l-a îmbogăţit pe proprietar în mod direct ci, prin intermediul contractului încheiat cu fermierul producător care i-a furnizat grânele. În acest caz nu există o legătură de cauzalitate între pierderea suferită de vânzător şi îmbogăţirea proprietarului, deoarece contractul nu s-a încheiat între vânzător şi fermier. De asemenea, proprietarul poate obiecta faptul că nu i se poate opune un contract faţă de care el este terţ, în virtutea principiului relativităţii efectelor contractelor. S-a admis că actio de in rem verso poate fi exercitată atunci când îmbogăţirea are drept cauza sărăcirea prin intermediul unui terţ, legătura de cauzalitate fiind astfel indirectă. În practică totuşi problema nu s-a pus, căci atunci când îmbogăţirea se produce prin intermediul unui terţ, ea are în general o cauză legitimă în raporturile dintre îmbogăţit şi terţ. În acest caz, sărăcirea poate fi una dintre cauzele îmbogăţirii, dar ea poate avea şi alte cauze care exclud exerciţiul acţiunii în restituire. În doctrina românească este însă majoritară concepţia potrivit căreia nu poate fi vorba de un raport de cauzalitate între îmbogăţire şi sărăcire, deoarece un asemenea

raport intervine între o faptă şi un rezultat, iar nu între două rezultate. Or, în cazul îmbogăţirii fără just temei există o cauză unică a îmbogăţirii şi sărăcirii, care poate proveni fie din fapta îmbogăţitului, fie a sărăcitului, fie a unei terţe persoane ori a unui eveniment.

B. CONDIŢIILE JURIDICE ALE ACŢIUNII ÎN RESTITUIRE Elementul juridic constă în lipsa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane şi a diminuării patrimoniului celeilalte persoane. Acest element este uneori greu de identificat, deoarece poate fi concepută şi intenţia celui sărăcit de a face o donaţie altcuiva sau de a-i face un serviciu gratuit celui îmbogăţit. De asemeni, cauza o poate constitui o contraprestaţie simbolică sau pur şi simplu speranţa de a obţine o contraprestaţie din partea celui îmbogăţit. Aşa cum am mai precizat, îmbogăţirea fără just temei poate fi sancţionată prin acţiunea introdusă de cel sărăcit numai în lipsa unei cauze legitime care să fi constituit motivul creşterii patrimoniului celui îmbogăţit. Fundamentul acţiunii l-au constituit în timp ideile de echitate, de echilibru, de risc, de echivalenţă şi de morală. Asupra acţiunii de in rem verso, instanţele judecătoreşti au avut ocazia să pronunţe numeroase hotărâri, prilej în care au examinat atât condiţiile ei de exerciţiu cât şi câmpul său de aplicare. Exerciţiul acţiunii nu este supus niciunei condiţii speciale, predeterminate: este suficient să existe consecinţa îmbogăţirii produsă de un fapt personal al părţii păgubite, de un terţ sau de un fapt juridic. Această formulare de maximă generalitate implică totuşi în ultimă analiză două condiţii şi anume: a) îmbogăţirea să fie lipsită de cauza legitimă a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia; b). absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului încercat.

Analiza lor în detaliu, prilejuieşte următoarele dezvoltări: a) îmbogăţirea să fie lipsită de cauza legitimă a măririi patrimoniului

unei persoane în detrimentul alteia. Fundamentul îmbogăţirii fără justă cauză constă în îndatorirea generală şi obiectivă a oamenilor, de a nu se îmbogăţi unul pe seama altuia într-o manieră injustă. Această îndatorire morală presupune absenţa oricărei culpe din partea celui al cărui patrimoniu s-a mărit fără o cauză legitimă. În aceste condiţii, se pune aşadar chestiunea stabilirii împrejurării ca îmbogăţitul să fi avut reprezentarea cauzei legitime a îmbogăţirii sale, altfel spus de a fi acceptat cu bună credinţă înavuţirea sa. Pentru unii autori “cauza” înseamnă în cadrul instituţiei analizate “titlu justificativ” şi deci va exista posibilitatea menţinerii îmbogăţirii în situaţiile în care actul juridic încheiat de cel îmbogăţit constituie un titlu valabil, deci legitim. Cauza poate fi definită aici ca justificarea juridică a îmbogăţirii. Dacă beneficiarul se îmbogăţeşte datorită unui instrument juridic, chiar pe cheltuiala altuia, nu i se poate pretinde să restituie această îmbogăţire. Cel mai frecvent asemenea instrument juridic este fără îndoială contractul. Astfel, pot fi exemplificate numeroase aplicaţiuni ale cauzei juridice de natură să obstacoleze calea unei actio de in rem verso, atunci când de exemplu: - chiriaşul convine cu proprietarul ca anumite îmbunătăţiri pe care le-a adus imobilului închiriat să-i rămână acestuia;

- o persoană se înţelege cu o alta să gospodărească împreună şi să-i acorde îngrijiri medicale; - o vânzare prin care i se oferă cumpărătorului un preţ vădit avantajos, etc. Un asemenea contract trebuie să fie valabil încheiat căci el constituie cauza legitimă care-i profită celui îmbogăţit. Chiar dacă el nu ar fi echitabil din cauza lipsei unei contraprestaţii sau a uneia vădit inferioare, principiul forţei obligatorii a convenţiilor este prioritar în faţa unor considerente de natură etică. Este vorba în primul rând despre un contract valabil încheiat între sărăcit şi îmbogăţit iar potrivit art. 969 C.civ. “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Într-o altă ipoteză, îmbogăţirea poate fi justificată prin intenţia de a-l gratifica pe îmbogăţit urmare unei liberalităţi: părinţii care au făcut o plată în profitul fiului lor nu pot pretinde restituirea cheltuielilor făcute decât dacă fac dovada că nu au avut intenţia de a-i face acestuia o liberalitate. Îmbogăţirea mai poate fi consacrată şi de voinţa legii, cum ar fi de exemplu dobândirea unui bun ca efect al prescripţiei achizitive, sau dacă este vorba despre un bun mobil prin posesia de bună credinţă în condiţiile art. 1909 C. civ. Un asemenea dobânditor nu poate fi considerat în niciun caz ca şi un îmbogăţit fără justă cauză. În egală măsură şi un principiu de drept poate constitui cauza legitimă pentru sporirea unui patrimoniu. Spre exemplu, libertatea comerţului şi principiul concurenţial indus de conceptul economiei de piaţă, justifică îmbogăţirea celui ce deschide noi fonduri de comerţ, chiar dacă prin aceasta ar cauza sărăcirea sau falimentarea comercianţilor concurenţi. Un asemenea act de concurenţă însă trebuie să fie loial, căci în caz contrar îmbogăţirea ar avea o cauză ilicită. Cauza legitimă a îmbogăţirii o poate constitui şi o hotărâre judecătorească. Categoria hotărârilor judecătoreşti include fireşte şi soluţiile pronunţate de către instanţele Curţii de Conturi, precum şi hotărârile pronunţate în străinătate. În această situaţie singura condiţie care se pune este ca hotărârea să fie definitivă şi irevocabilă, deci executorie. b). - absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului încercat. Cea de a doua condiţie care se impune în cazul acţiunii de in rem verso constă în absenţa oricărui mijloc juridic pentru acoperirea pierderii suferită de cel ce şi-a văzut diminuat patrimoniul. Având aşadar un caracter subsidiar, ea nu poate fi exercitată decât în absenţa oricărui alt mijloc de drept Preluând din dreptul francez teoria obstacolelor în exerciţiul subsidiar al acţiunii în restituire, doctrina românească contemporană a acceptat principiul potrivit căruia actio de in rem verso nu poate fi primită atâta vreme cât există un obstacol de drept, fiind însă admisibilă dacă alte acţiuni sunt împiedecate de un obstacol de fapt. S-a acceptat bunăoară, că proprietarul unui bun individual determinat nu poate cere restituirea lui de la cel la care se găseşte pe calea unei acţiuni de in rem verso, deoarece el are la îndemână acţiunea în revendicare, care constituie un obstacol de drept. De asemenea, dacă obligaţia rezultă dintr-un contract, nu se poate recurge la acţiunea în restituire deoarece partea interesată are la dispoziţie o acţiune rezultată din contract. Pe această cale, reclamantul ar putea cere obligarea pârâtului pretins îmbogăţit fără de justă cauză, fie la executarea obligaţiei asumate, fie la dezdăunarea pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

In acest sens, practica instanţelor a stabilit în mod constant că “acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţirea fără justa cauză”. Intr-o altă speţă, părţile s-au înţeles să se gospodărească în comun, ipoteză în care munca în comun a concubinilor poate să ducă la constatarea existenţei unor drepturi de proprietate comună pe cote-părţi asupra bunurilor dobândite în timpul convieţuirii, în raport cu contribuţia fiecăruia în parte. Reclamantul nu a solicitat partajul bunurilor aflate în coproprietatea părţilor ci suma de bani ce ar reprezenta contribuţia sa la menajul dus în comun cu pârâta. Or, împrejurarea ca a contribuit cu veniturile sale la menajul în comun, s-a apreciat a nu deschide calea unei acţiuni bazate pe îmbogăţirea fără just temei. De altă parte, aportul reclamantului la menajul comun se compensează cu foloasele realizate de acesta din munca comună a pârâtei. În practică s-a mai pus problema dacă s-ar putea recurge la actio de in rem verso în situaţia când acţiunea principală a fost paralizată. Dacă a intervenit o piedică juridică aşa cum este prescripţia dreptului la acţiune, s-a decis că nu se poate recurge la acţiunea în restituire. Totodată, dacă reclamantul are la dispoziţiune acţiunea bazată pe contract sau cvasi-contract, delict sau cvasi-delict ori pe alt izvor de obligaţii, nu se justifică de asemeni acţiunea în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei. De aceea, chiar şi în cazul în care îmbogăţirea s-a realizat prin intermediul unei alte persoane, care poate fi acţionată de cel sărăcit în baza unuia dintre temeiurile arătate, nu se justifică totuşi exercitarea acţiunii în restituire bazată pe îmbogăţirea fără just temei, dat fiind tocmai caracterul ei subsidiar. Acest caracter subsidiar al acţiunii nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva celui îmbogăţit dacă, datorită unei situaţii de fapt, cum este insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la acela cu care a avut, de exemplu raporturi contractuale. Este cazul antreprenorului care face lucrări la un imobil pentru cumpărătorul acestuia. In situaţia în care cumpărătorul nu ar plăti preţul vânzării, iar imobilul s-ar întoarce la vânzător, nimic nu s-ar opune ca antreprenorul să pretindă despăgubiri de la vânzător pe calea unei acţiuni întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, dacă între timp cumpărătorul a devenit insolvabil. O asemenea rezolvare are în vedere tocmai împrejurarea că insolvabilitatea debitorului constituie un obstacol de fapt, care, nefiindu-i imputabil reclamantului, îi lasă deschisă calea unei acţiuni fundamentate pe ideea îmbogăţirii fără just temei.

C. PROBA ŞI PRESCRIPŢIA DREPTULUI LA ACŢIUNE În actio de in rem verso îşi justifică legitimarea procesuală activă cel al cărui patrimoniu s-a diminuat. Competenţa de soluţionare a cauzei este atrasă ca o cerinţă generală de domiciliul pârâtului, aşa cum prescriu dispoziţiunile art. 5 din C. proc. civ. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, precizează acelaşi text, cererea se face la instanţa reşedinţei reclamantului. Această ipoteza are în vedere fireşte o acţiune personală. Dacă însă, deşi greu de imaginat în practică, actio de in rem verso ar avea ca obiect un nemişcător, atunci s-ar aplica dispoziţiunile art. 13 din C. proc. civ. care

stabilesc competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul. Admiţând că nemişcătorul ar fi situat în circumscripţia mai multor instanţe, potrivit art. 13 alin. 2 din C. proc. civ. cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în circumscripţiile cărora se află nemişcătorul. Fireşte, după determinarea instanţei competente şi observarea tuturor criteriilor formale vizând legala sesizare a instanţei, reclamantul trebuie să observe şi cerinţele privitoare la timbraj, respectiv taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar. În privinţa capacităţii părţilor, apreciem că nu se impune nicio condiţie, atâta vreme cât obligaţia de restituire se naşte independent de vreo manifestare de voinţă din partea lor. Sarcina probei, ca în orice cauză civilă, aparţine şi în cazul acţiunii în restituire reclamantului potrivit principiului “actori incumbit probatio, aşa cum la rândul său pârâtul este ţinut să-şi probeze susţinerile în apărare, căci in excipiendo reus fit actor. Fireşte, fiind vorba în principiu de fapte juridice, dovada lor s-ar putea face prin orice mijloc de probă. Doar în măsura în care s-ar invoca un act juridic, probaţiunea ar trebui să urmeze regulile prescrise de dispoziţiunile art. 1191 din C. civ. Acţiunea de in rem verso este prescriptibilă în termen de trei ani atât în raporturile dintre persoanele fizice cât şi în cele dintre persoanele juridice. Momentul în care începe să curgă termenul de precripţie, în cazul acţiunii pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, este acela în care creditorul obligaţiei de restituire a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul îmbogăţirii altui patrimoniu şi pe cel care a beneficiat de îmbogăţire, împotriva căruia se va îndrepta. De altfel, instanţa Supremă a stabilit ca dispoziţiunile referitoare la prescripţia extinctivă cuprinse în art. 8 alin. 2 din Decretul nr.167/1958, se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei. In literatura juridică s-au făcut numeroase comentarii in privinţa chestiunilor pendinte prescripţiei acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei. O astfel de chestiune este aceea de a determina momentul curgerii prescripţiei dreptului la acţiune în funcţie de cel al producerii dezechilibrului patrimonial. Pentru a se da cuvenitul răspuns la această problemă, trebuie făcută o netă distincţie între daunele certe şi cele eventuale. Îmbogăţirea fără just temei se poate consuma fie printr-un singur fapt, care conduce la un singur şi sigur rezultat, fie prin mai multe fapte susceptibile de desfăşurare în timp, aşa încât trecerea valorilor dintr-un patrimoniu în altul are loc "rata temporis". În aceeaşi măsură, şi refacerea echilibrului patrimonial se poate petrece fie deodată, fie prin acte repetate, pe măsura scurgerii timpului. Aşa fiind, s-a pus problema de a şti dacă valoarea îmbogăţirii reprezintă avantajul net ori avantajul brut şi dacă, termenul de prescripţie curge de la data fiecărui act ori numai a ultimului act prin care s-a produs o sărăcire a patrimoniului sau dacă, în cazul scurgerilor reciproce de valori dintr-un patrimoniu în altul, ca urmare a unor fapte corelative, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care această scurgere de valori a încetat şi deci se cunoaşte nu numai întinderea prejudiciului, dar este certă şi definitivă însăşi existenţa acestuia.

Soluţia care a suscitat comentariul, a acreditat teza potrivit căreia valoarea îmbogăţirii reprezintă avantajul net, adică ceea ce rămâne ca rezultat final, după ce au încetat să se mai întoarcă în patrimoniul iniţial sărăcit, acele avantaje care diminuează sau fac să dispară dezechilibrul produs. Aşa fiind, în mod justificat şi răspunzând totodată finalităţii acţiunii rezultate din îmbogăţirea fără just temei, se impun următoarele concluzii: 1. Atunci când sărăcirea şi îmbogăţirea subsecventă sunt susceptibile de o dezvoltare în timp, calea acţiunii în justiţie este deschisă în momentul în care a luat sfârşit scurgerea valorilor dintr-un patrimoniu în altul, prin producerea ultimului act material. Acest moment final odată consumat, apreciem că marchează începutul scurgerii termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 8 alin. 2 din Decretul nr.167/1958. A disocia actele materiale ar însemna ca pentru fiecare dintre ele să curgă un alt termen de prescripţie, ceea ce ar denatura caracterul reparatoriu al acţiunii de in rem verso. 2. Îmbogăţirea şi sărăcirea reală ca temei al acţiunii în restituire o constituie diferenţa care rămâne în patrimoniul celui îmbogăţit şi în defavoarea celui sărăcit la data când a încetat scurgerea valorilor. Fireşte, o asemenea diferenţă trebuie să fie integral evaluată şi prin raportarea la consecinţele inflaţioniste care ar putea avea influenţe nefaste asupra celui sărăcit. Aşa fiind, pe lângă evaluarea făcută la momentul producerii faptului licit pauperizant, apreciem că instanţele ar trebui să opereze şi cu o reevaluare a daunelor în momentul pronunţării hotărârii sau chiar al executării silite în caz de nevoie.

Pasul 3. Efectele şi natura juridica a îmbogăţirii fără justă cauză A. EFECTELE ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

Mărirea patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane dă naştere unui raport juridic obligaţional, în temeiul căruia, îmbogăţitul devine debitorul obligaţiei de restituire către cel care şi-a micşorat patrimoniul şi care devine la rândul său creditorul acestei obligaţii. Restituirea trebuie să fie făcută în natură, iar numai când acest lucru nu este cu putinţă, atunci se va face prin echivalent. În dreptul nostru nu există nicio reglementare care să stabilească limita maximă a valorii ce trebuie restituită. Este şi motivul pentru care practica judecătorească şi literatura de specialitate au intervenit, stabilind o dublă limitare, după cum urmează: 1. Cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi ţinut să restituie decât în măsura creşterii averii sale, iar această creştere trebuie apreciată la momentul promovării acţiunii de in rem verso. Prin urmare, dacă bunul cu care s-a mărit patrimoniul a pierit în mod fortuit până în momentul sesizării instanţei cu acţiunea in rem verso, obligaţia de restituire încetează. Dacă bunul a fost vândut, trebuie restituită valoarea lui din momentul introducerii acţiunii în justiţie. 2. Cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său, pentru că în caz contrar i-ar profita lui o îmbogăţire fără justă cauză. În jurisprudenţa instanţelor s-a subliniat că “justa aplicare a principiului îmbogăţirii fără just temei impune ca obligaţia de restituire a pârâtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului”.

În cazul în care o persoană încadrată (în speţă funcţionar la o direcţie judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale), a fost condamnată prin hotărâre penală rămasă definitivă, pentru infracţiuni legate de plata ilegală a unor ajutoare familiale şi în consecinţă a fost obligată la plata despăgubirilor civile echivalente cu totalul ajutoarelor, în acţiunea civilă bazată pe îmbogăţirea fără just temei intentată de către fostul condamnat împotriva beneficiarilor, el poate să ceară restituirea, independent de orice culpă a acestora, numai în limita sumelor efectiv plătite unităţii păgubite, iar nu în limita celor la care a fost obligat prin hotărârea penală.

B. NATURA JURIDICĂ A ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ ŞI ALTE INSTITUŢII ÎNRUDITE

Pentru a determina natura juridică a îmbogăţirii fără just temei, trebuie să plecăm de la constatarea că raportul juridic la care ea dă naştere îşi are izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns. Este însă vorba despre un fapt juridic licit ce constă, aşa după cum am mai precizat în acţiunea ori evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim, din care ia naştere obligaţia de restituire în sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit. Îmbogăţirea fără just temei se aseamănă cu alte izvoare de obligaţii cum ar fi răspunderea civilă delictuală, gestiunea de afaceri sau plata nedatorată. Pentru o determinare cât mai exactă a naturii juridice a îmbogăţirii fără just temei, aceasta ar trebui comparată cu instituţiile juridice mai sus menţionate, aşa încât în cadrul sus arătatelor izvoare ale obligaţiilor să-şi găsească o cât mai strictă individualizare. 1. Îmbogăţirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală.

• Asemănarea dintre cele două instituţii constă în aceea că şi una şi cealaltă dau naştere unui prejudiciu a cărui reparare porneşte de la principiul de echitate al refacerii unui dezechilibru patrimonial injust.

• Deosebirile dintre cele două instituţii, care le individualizează făcând imposibilă orice confuzie sunt următoarele: 1. Spre deosebire de cazul răspunderii civile delictuale, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză mărirea patrimoniului nu presupune culpa celui căruia îi profită; 2. În vreme ce în cazul răspunderii civile delictuale prejudiciul trebuie integral reparat, îmbogăţirea fără just temei limitează restituirea în funcţie de creşterea patrimoniului îmbogăţitului; 3. Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe o faptă ilicita, spre deosebire de îmbogăţirea fără just temei, care îşi are sorgintea într-o faptă licită, care poate fi în egală măsură gestiunea intereselor altei persoane sau plata lucrului nedatorat; 2. Îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea intereselor altei persoane. Între îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea intereselor altei persoane există atât asemănări cât şi deosebiri:

• Asemănări: 1. Analogia dintre îmbogăţirea fără just temei şi gestiunea de afaceri se fondează pe faptul ca în teorie şi în jurisprudenţă s-a considerat că îmbogăţirea fără just temei poate avea ca sursă o gestiune de afaceri.

2. Pe de altă parte, ca şi gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei se întemeiază tot pe ideea ca ar fi inechitabil ca o persoană să se îmbogăţească pe seama alteia; 3. În egală măsura, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei se înscriu în categoria faptelor licite producătoare de obligaţii.

• Deosebiri: 1. În cazul gestiunii de afaceri se restituie cheltuielile făcute de gerant, fără a se ţine seama de avantajele geratului sau de faptul că ele au fost inferioare cheltuielilor; Îmbogăţirea fără just temei implică dimpotrivă, restituirea în raport de sporirea efectivă a patrimoniului îmbogăţitului; 2. Pe câtă vreme la îmbogăţirea fără just temei se are în vedere doar faptul nud al îmbogăţirii, nu şi sursa care o produce, gestiunea de afaceri implică actul voluntar al gerantului, intenţia de a gera afacerile altuia, altfel spus tocmai sursa care dă naştere obligaţiei; 3. Gestiunea de afaceri este întotdeauna consecinţa manifestării unilaterale a voinţei gerantului de a se îngriji de interesele altei persoane. Îmbogăţirea fără just temei poate lua naştere şi prin fapta unui terţ, caz fortuit sau de forţă majoră; 4. Efectele îmbogăţirii fără just temei subzistă până în momentul introducerii acţiunii de in rem verso şi se admite numai în măsura în care există o mărire a unui patrimoniu pe seama altuia. În cazul gestiunii de afaceri, geratul trebuie să ramburseze cheltuielile făcute de gerant chiar dacă in final nu a avut niciun profit. 3. Îmbogăţirea fără justă cauză şi plata lucrului nedatorat. Între îmbogăţirea fără just temei şi plata lucrului nedatorat există două asemănări şi o deosebire:

• Asemănări: 1. Atât îmbogăţirea fără just temei cât şi plata lucrului nedatorat fac parte din

categoria juridică a faptelor licite producătoare de obligaţii civile; 2. Atât în cazul îmbogăţirii fără just temei cât şi în cel al plăţii lucrului nedatorat

când accipiensul este de bună-credinţă, obligaţia de restituire se situează la limita îmbogăţirii;

• Îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de plata lucrului nedatorat în privinţa obligaţiei de restituire. Accipiensul de rea-credinţă este ţinut să-l indemnizeze pe solvens pentru întregul prejudiciu încercat de acesta.

Rezumat Constituie fapte licite producătoare de obligaţii civile gestiunea intereselor altei

persoane şi plata lucrului nedatorat, cărora li se adaugă şi îmbogăţirea fără justă cauză, ca o creaţie doctrinară şi jurisprudenţială. Gestiunea intereselor altei persoane constituie un fapt licit, unilateral şi voluntar prin care o persoană intervine fără a fi primit mandatul sau încuviinţarea altei persoane şi săvârşeşte în folosul sau interesul acesteia acte materiale ori juridice. Plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţiuni cu valoare de plată la care nu era ţinută, fără intenţia de a plăti datoria altuia.

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Concluzii Şi în practica judecătorească şi în jurisprudenţă s-a observat că restituirea plăţii nedatorate nu se întemeiază pe ideea de culpă din partea accipiensului, ceea ce exclude asemănarea cu răspunderea civilă delictuală. Aşa cum s-a subliniat atât în doctrina mai veche, dar mai ales potrivit unor opinii de ultimă oră, nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără just temei. Potrivit acestei opinii, obligaţia de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Întinderea diferită a obligaţiei de restituire, după cum accipiensul a fost de bună sau de rea-credinţă nu este de natură să conducă la o altă concluzie.

Pentru aceste considerente, într-o legislaţie viitoare s-ar impune o nouă reglementare, atât în privinţa plăţii nedatorate, dar mai ales în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără just temei, lipsită aşa cum am mai precizat de o recunoaştere legislativă.

Test de autoevaluare 1. Constituie condiţii ale gestiunii de afaceri: a. gerantul să acţioneze exclusiv în interesul altei persoane; b. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia; c. gestiunea să aibă ca obiectiv exclusiv acte materiale. 2. Poate avea calitatea de gerant: a. minorul sub 14 ani; b. minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani; c. persoana cu capacitate de plină de exerciţiu. 3. În caz de plată nedatorată: a. accipiensul de rea-credinţă datorează dobânzi din ziua introducerii acţiunii în

restituire; b. accipiensul de rea-credinţă datorează dobânzi din ziua plăţii; c. ambele variante. 4. Constituie obligaţie a accipiensului de bună-credinţă:

a. accipiensul de bună-credinţă este ţinut să restituie lucrul, putând însă păstra fructele lui, deoarece, ca un posesor de bună-credinţă ce a fost, a dobândit proprietatea asupra lor;

b. va fi ţinut să restituie atât lucrul primit cât şi fructele percepute; c. dacă a înstrăinat cu titlu oneros lucrul primit, el este ţinut să restituie atât

preţul primit cât şi fructele. Recomandări bibliografice







Modulul VII FAPTA ILICITĂ

Lecţia 1. Noţiuni preliminare

Lecţia 2. Natura juridică şi funcţiile răspunderii civile delictuale.

Lecţia 3. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie


- definirea conceptelor de fapt juridic ilicit, răspundere civilă delictuală;

- delimitarea formelor răspunderii civile delictuale.


- clarificarea termenilor de fapt juridic ilicit;

- descrierea şi conştientizarea formelor răspunderii civile delictuale.


- realizarea de referate cu privire la noţiunile studiate;

- capacitatea de analiză a clasificării a faptelor ilicite.


Lecţia 1 NOŢIUNI PRELIMINARE

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii care dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţii este definită de art. 998 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce cauzează altuia un prejudiciu şi care dă naştere obligaţiei de reparaţie. Textele din Codul civil nu se referă numai la faptele comise cu intenţie ci şi la cele săvârşite din neglijenţă. Astfel, art. 999 Cod civil precizează că “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela care a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Definiţia dată de art. 998 Cod civil corespunde noţiunii de delict, în vreme ce cvasi-delictul este definit de art. 999 Cod civil. Deosebit de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil consacră şi răspunderea civilă delictuală indirectă, pentru fapta altor categorii de persoane (art. 1000 – 1002), pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale (art. 1000 alin. 1 şi 1001), precum şi pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1002). În fine, art. 1003 din C. civ. instituie principiul răspunderii solidare al persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea unui prejudiciu. Întrucât temeiul răspunderii pentru cauzarea de prejudicii îl constituie fapta ilicită - săvârşită de persoanele sau in situaţiile menţionate de textele art. 998 – 1002, consacrată legislativ sub denumirea de “delict civil”, răspunderea pentru comiterea unor asemenea acţiuni este numită în mod curent “răspundere civilă delictuală” Aşa fiind, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie izvorul răspunderii civile delictuale, care dă naştere obligaţiei civile de reparare a prejudiciului cauzat prin ea. Răspunderea ce are ca izvor delictul civil, numită din acest motiv şi răspundere civilă delictuală se înfăţişează în următoarele trei ipostaze:

1. Răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil) 2. Răspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv: • răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art.

1000, aliniat 2 Cod civil);

• răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod civil);

• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşiilor în funcţiile încredinţate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).

3. Răspunderea pentru lucrări, edificii şi animale, care poate fi la rândul ei de trei feluri şi anume:

• răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);

• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1003 Cod civil);

• răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat prin ruină sau viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

Lecţia 2 NATURA JURIDICĂ ŞI FUNCŢIILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

Pasul 1. Funcţiile răspunderii civile delictuale

Datorită impactului ei social, răspunderea civilă delictuală ce se întemeiază pe faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii este menită să refacă dezechilibrele patrimoniale pricinuite printr-o mare varietate de fapte ilicite. Ea are în primul rând un caracter patrimonial, căci urmăreşte repararea unui prejudiciu cu valoare economică, susceptibil de evaluare în bani. De aici consecinţa că răspunzător pentru cauzarea unui prejudiciu nu este neapărat numai autorul faptei ilicite, pentru care sau alături de care pot răspunde şi alte persoane. De asemenea, în cazul în care făptuitorul moare mai înainte de a se fi stabilit existenţa şi întinderea răspunderii sale civile, obligaţia de despăgubire poate trece asupra moştenitorilor lui. Pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune specifică ramurii dreptului civil, care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Acestei sancţiuni, de natură civilă, i se poate adăoga şi una de sorginte penală, căci nu de puţine ori fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate constitui în acelaşi timp şi infracţiune. Spre exemplu aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui lucru, poate constitui un delict civil dar poate întruni în acelaşi timp şi elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 214 din C. pen.

Faptul că autorul prejudiciului va fi tras atât la răspundere penală prin aplicarea unei pedepse cât şi la răspundere civilă prin obligarea la acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta sa nu constituie o încălcare a principiului “non bis in idem”. Asocierea acestor două forme ale răspunderii (pedeapsa cu caracter penal şi sancţiunea reparatorie cu caracter civil), nu duce la confundarea lor şi nici la modificarea naturii juridice a fiecăreia dintre sancţiunile aplicate.

În ceea ce priveşte funcţiile răspunderii civile delictuale, ca orice formă de răspundere juridică, aceasta are un dublu rol: unul educativ, preventiv şi unul sancţionator propriu-zis.

Funcţia educativă, cu un grad sporit de generalitate, constă în influenţarea conştiinţei oamenilor şi prevenţia săvârşirii de delicte civile atât la nivelul individului făptuitor, (ţinut să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită), cât şi la cel al conştiinţei publice, ştiut fiind că la fel vor răspunde toate persoanele ce vor cauza altora prejudicii. Funcţia sancţionatorie constă în obligarea autorului faptei cauzatoare de prejudiciu la repararea lui. În acest fel, prin funcţia sancţionatorie răspunderea civilă delictuală constituie în ultimă analiză un mijloc de proteguire a drepturilor civile subiective. Această funcţie are însă un caracter relativ, căci de cele mai multe ori repararea prejudiciului este posibilă numai prin înlocuirea valorilor atinse prin alte valori, adeseori de natură pecuniară.

Pasul 2. Conexiunile răspunderii civile delictuale cu alte forme de răspundere juridică.

Comune tuturor formelor răspunderii juridice le sunt funcţiile preventivă şi sancţionatorie a acestora. Specificitatea fiecărei ramuri de drept însă conferă şi răspunderii juridice proprii caractere care o individualizează atât în planul vertical al generalităţii cât şi în cel orizontal care o particularizează în raport cu alte ramuri de drept. Aşa fiind, între răspunderea civilă delictuală şi alte forme ale răspunderii juridice există atât asemănări cât şi deosebiri, a căror analiză este de natură a individualiza mai exact natura şi caracterele juridice ale raportului juridic delictual.

A. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA PENALĂ ASEMĂNĂRI:

- Atât răspunderea civilă delictuală cât şi răspunderea penală implică săvârşirea unei fapte ilicite; - Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală pot coexista şi acţiona concomitent; - Discernământul constituie şi într-un caz şi în celălalt o condiţie a angajării răspunderii juridice.

DEOSEBIRI: 1. Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe principiul că orice faptă cauzatoare de prejudiciu dă naştere obligaţiei de despăgubire. Legea nu individualizează însă şi care sunt delictele ce pot angaja răspunderea, aşa încât este greu de imaginat suma tuturor faptelor ce pot într-o anumită conjunctură să constituie delicte. Răspunderea penală porneşte de la principiul legalităţii incriminării, căci nu poate fi făcută răspunzătoare decât o persoană care a comis cu vinovăţie o anumită faptă care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală, deci o infracţiune (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este şi motivul pentru care legea individualizează toate faptele care constituie infracţiuni, definindu-le ca atare şi stabilind regimul lor sancţionator.

2. Finalitatea răspunderii civile delictuale constă în repararea prejudiciului cauzat unei persoane de către făptuitor, pe câtă vreme scopul răspunderii penale este pedepsirea celui care a comis o infracţiune.

3. Deşi ambele forme de responsabilitate implică săvârşirea cu vinovăție a faptei ilicite, forma şi gradul ei sunt diferite:

În cazul răspunderii civile delictuale forma şi gradul de vinovăţie sunt irelevante, necondiţionând nici întinderea prejudiciului şi nici cuantumul obligaţiei de reparare a acestuia. Obligaţia de despăgubire subzistă integral, indiferent dacă autorul a acţionat cu sau fără intenţie ori din culpă. Cu toate acestea, întinderea vinovăţiei este relevantă în două situaţii şi anume: a) în raporturile dintre coautorii unei fapte ilicite; b) pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor dacă la producerea prejudiciului a concurat şi fapta culpabilă a victimei.

Dimpotrivă, forma şi gradul de vinovăţie reprezintă în sistemul răspunderii penale elemente esenţiale atât în ceea ce priveşte caracterizarea infracţiunii, dar mai ales în privinţa individualizării judiciare a pedepselor sau a modalităţii de executare. 4. Deşi atât răspunderea civilă delictuală cât şi cea penală implică discernământul făptuitorului, vârsta de la care poate fi angajată răspunderea diferă: În materie civilă, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumaţi că au lucrat cu discernământ. Cei ce nu au împlinit această vârstă răspund delictual numai dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ, aşa cum precizează dispoziţiunile art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fizice şi juridice. În materie penală, minorul care nu a împlinit 14 ani nu poate fi tras la răspundere, chiar dacă ar fi lucrat cu discernământ, între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă a săvârşit fapta penală cu discernământ, iar de la 16 ani răspunde penal întrucât operează potrivit art. 99 din C. pen. prezumţia de discernământ. 5. Repararea prejudiciului civil poate fi negociată şi numai de către părţile raportului juridic obligaţional pe cale amiabilă, prin consens, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti printr-o hotărâre judecătorească. Dimpotrivă, răspunderea penală nu poate fi negociată, fiind atributul exclusiv al instanţelor anume desemnate de lege să tragă la răspundere pe cei ce au comis infracţiuni. 6. Atât acţiunea penală cât şi cea civilă pot fi soluţionate fie separat, de către instanţe diferite, fie împreună de către aceeaşi instanţă în cadrul procesului penal.

Dacă partea vătămată ce a suferit un prejudiciu urmare comiterii unei infracţiuni se constituie parte civilă în procesul penal, instanţa soluţionează odată cu latura penală a cauzei şi acţiunea civilă ce are ca obiect repararea prejudiciului. Odată soluţionate pretenţiile civile în procesul penal, partea vătămată nu mai poate să se adreseze din nou instanţei civile, potrivit principiului “electa una via, non datur recursus ad alteram”.

Atunci când însă în cadrul procesului penal nu au fost soluţionate pretenţiile civile ale părţii vătămate ori prejudiciul s-a născut sau a fost descoperit ulterior procesului penal, cel păgubit se poate adresa instanţei civile.

Fireşte, există certe şi însemnate deosebiri între acţiunea civilă si cea penală, în demersul nostru subliniindu-le doar pe cele ce ne interesează:

- în vreme ce acţiunea penală este obligatorie şi se porneşte din oficiu (potrivit principiului oficialităţii procesului penal), acţiunea civilă pentru repararea

prejudiciului este o facultate a celui ce a fost păgubit, procesul civil fiind guvernat, printre altele, de principiul disponibilităţii.

- hotărârea definitivă pronunţată de instanţa penală se bucură de autoritatea lucrului judecat în faţa instanţei civile, în privinţa existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea instanţei civile nu are însă aceeaşi forţă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei penale, în ceea ce priveşte existenţa faptei, a făptuitorului şi vinovăţiei acestuia. În privinţa autorităţii hotărârii penale în civil se impune însă o precizare: soluţia de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale nu constituie autoritate de lucru judecat, fiind deschisă în continuare calea acţiunii civile în justiţie.

- sub aspectul prescripţiei extinctive, cursul şi întinderea termenului sunt diferite. Răspunderea penală se prescrie în termenele de 3, 5, 8, 10 şi respectiv 15 ani de

la data comiterii infracţiunii , cu precizarea făcută de art. 129 din C. proc. pen. Că dacă autorul era minor durata prescripţiei se reduce la jumătate.

Dreptul la acţiune întemeiat pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în 3 ani, calculat de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel răspunzător de producerea ei potrivit art. 8 alin.2 din Decretul nr.167/1958.

B. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ Între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală există atât asemănări cât şi deosebiri. ASEMĂNĂRI

1. ambele sunt forme ale răspunderii civile; 2. ambele se întemeiază pe aceleaşi condiţii: fapta ilicită, culpa, prejudiciul şi

legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; 3. ambele presupun încălcarea unei obligaţii prin care s-a produs un prejudiciu. DEOSEBIRI Răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de răspunderea civilă contractuală

prin următoarele caractere: - În cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată se întemeiază pe

comandamentul legii, care proteguieşte prin reguli cu caracter general şi impersonal drepturile patrimoniale ale persoanelor.

Răspunderea civilă contractuală se întemeiază pe obligaţia părţilor unui contract de a-şi îndeplini angajamentele asumate prin convenţii legal încheiate.

Din această deosebire, rezultă următoarele consecinţe: a) prejudiciul cauzat prin revocarea intempestivă a ofertei în faza precontractuală angajează răspunderea civilă delictuală şi nu aceea de sorginte contractuală, căci părţile nu au ajuns încă să perfecteze convenţia lor; b) dacă contractul a fost declarat nul şi desfiinţat ca atare, temeiul răspunderii pentru prejudiciul încercat este cel delictual.

- În ceea ce priveşte capacitatea persoanelor, cea contractuală nu coincide cu aceea delictuală. Dacă răspunderea contractuală implică deplina capacitate de exerciţiu, (numai o persoană cu capacitate deplină poate să-şi exprime valabil consimţământul în scopul de a se angaja juridiceşte), în ceea ce priveşte răspunderea

civilă delictuală, legea prezumă capacitatea delictuală de la vârsta de 14 ani (art. 25 din Decretul nr. 32/1954). - Punerea în întârziere operează de drept în cazul răspunderii civile delictuale, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în acest scop, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală în cazul căreia este necesară punerea în întârziere a celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală asumată. - Culpa autorului prejudiciului trebuie întotdeauna dovedită în cazul răspunderii civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, creditorului unei obligaţii contractuale profitându-i prezumţia de culpă a celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.

Lecţia 3 RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE

Pasul 1. Generalităţi Art. 998 Cod civil precizează in terminis că “Orice faptă a omului care cauzează

altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat a-l repara”. Omul nu este însă responsabil numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci şi de acela ocazionat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. O precizează textul art. 999 Cod civil, tocmai pentru a distinge întra delicte şi aşa zisele cvasi-delicte, deoarece în vreme ce primele sunt săvârşite cu intenţie (animus nocendi), ultimele sunt comise din neglijenţă sau imprudenţă. Culpa nu este definită de legea civilă, dar ea poate consta dintr-un fapt pozitiv, ori dintr-o abţinere, inactivitate, neglijenţă sau imprudenţă. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil răspunderea civilă delictuală este antrenată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii generale:

A.- existenţa unei fapte ilicite; B.- existenţa unui prejudiciu; C.- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

D.- existenţa culpei. În strânsă legătură cu existenţa culpei, există şi o altă condiţie subsidiară, capacitatea delictuală, căci nu pot fi trase la răspundere civilă decât persoanele care au acţionat având discernământul faptelor lor. Se impune şi precizarea că nu este suficientă numai existenţa obiectivă a acestor elemente: ele trebuie şi dovedite prin orice mijloc de probă în cadrul procesului prin care se cer despăgubiri civile.

Pasul 2. Fapta ilicită Fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definită ca orice faptă prin care,

încălcându-se o normă juridică, se cauzează o pagubă unui drept subiectiv civil sau unor interese aparţinând altei persoane.

Fapta delictuală poate consta fie într-o acţiune, fie într-o abstenţiune (omisiune sau inacţiune). Astfel, distrugerea unor bunuri sau comiterea unui accident rutier care are drept urmare vătămarea corporală a unei persoane, constituie fapte ilicite comisive. Dimpotrivă, faptul de a nu fi luat toate măsurile pentru paza unui animal care i-a produs altuia un prejudiciu, constituie o faptă delictuală omisivă, comisă printr-o inacţiune. Fapta ilicita poate fi comisă, aşa cum am mai precizat, fie cu intenţie, fie din culpă. Între fapta ilicită şi culpă există următoarele distincţii: - fapta poate fi ilicită, dar săvârşită fără culpă. Aşa fiind, deşi ea a produs un prejudiciu nu va antrena răspunderea civilă delictuală pentru că lipseşte vinovăţia (de exemplu, fapta a fost comisă în legitimă apărare); - există unele cazuri speciale în care răspunderea civilă este angajată numai pe simplul temei al existenţei obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, fără a mai fi necesară dovedirea vinovăţiei autorului faptei. Pot exista însă situaţii în care deşi fapta a cauzat un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu poate fi angajată întrucât caracterul ei ilicit a fost înlăturat de anumite împrejurări. Asemenea împrejurări care constituie cauza de înlăturare a caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu sunt: 1. Legitima apărare (art. 44 alin. 2 C. pen). Prin legitima apărare se înţelege orice acţiune săvârşită în scopul de a respinge orice atac al unei persoane care ar putea cauza prejudicii. O persoană care produce prin fapta sa alteia un prejudiciu este considerată în legitimă apărare dacă atacul respins are următoarele caractere: a. este material, direct, imediat şi injust (deci lipsit de temei, care prezintă un pericol iminent nu o simplă ameninţare); b. - este îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general, obştesc; c. pune în pericol grav viaţa sau integritatea corporală a celui atacat ori interesul general; d. apărarea celui ce comite fapta este proporţională cu gravitatea pericolului indus de atac. Dacă legitima apărare a depăşit dimensiunile atacului, ea poate constitui doar o circumstanţă atenuantă, care nu mai exonerează pe cel ce a comis-o de răspundere civilă.

2. Starea de necesitate (art. 45 alin. 2 C. pen). O faptă cauzatoare de prejudiciu este considerată a fi fost comisă într-o asemenea împrejurare, dacă prin ea s-a urmărit salvarea vieţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii altuia, ori ocrotirea unui interes general, care nu puteau fi altfel proteguite.

S-a admis că pentru a-şi produce efectele, starea de necesitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie vorba de un pericol grav şi iminent; - pericolul să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace; - pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane, un bun

important sau un interes public; - prin fapta respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea care s-ar fi

provocat în cazul în care fapta nu s-ar fi săvârşit.

Nu se apreciază ca fiind în stare de necesitate potrivit art. 45 alin. 3 din C. pen făptuitorul care în momentul săvârşirii faptei şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

3. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, sau a ordinului superiorului. Fapta comisă în asemenea circumstanţe nu are un caracter ilicit, deoarece a fost impusă ori permisă de un comandant al legii, superior intereselor particulare înfrânte. Este spre exemplu, fapta pompierului care pentru a pătrunde într-o locuinţă să stingă un incendiu, distruge uşile de le intrare. Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă el nu este vădit ilegal sau abuziv şi nici modul de executare nu a fost nelegal.

4. Exercitarea unui drept. Exerciţiul unui drept subiectiv civil trebuie să corespundă gradual limitelor şi scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut. În principiu, cel ce-şi exercită dreptul nu vatămă pe nimeni, potrivit adagiului “qui suo jure utitur neminem laedit”. Exerciţiul normal al dreptului subiectiv, chiar dacă aduce unele restrângeri sau prejudicii unui drept subiectiv aparţinând altei persoane nu dă naştere unei obligaţii de reparaţie. În mod firesc, fiecare subiect de drept suportă exerciţiul normal al drepturilor subiective ale celorlalte subiecte de drept (spre exemplu, concurenţa comercială loială, oricât de păgubitoare ar fi ea). Cu toate acestea, exercitarea dreptului peste limitele stabilite de lege constituie abuz de drept. O asemenea depăşire ori deturnare de la scopul pentru care a fost recunoscut dreptul subiectiv, este de natură să producă prejudicii pentru a căror reparare poate fi angajată răspunderea civilă. Abuzul de drept este sancţionat fie prin refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat astfel, fie cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare. O aplicaţie a abuzului de drept este făcută şi de art. 723 Cod procedură civilă care prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.

5. Consimţământul victimei constituie o cauză de nerăspundere, dacă înainte de producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a acţiona a autorului căci “volenti non fit injuria”. Esenţial în calificarea acestei cauze de nerăspundere este ca victima să-şi fi dat anterior acordul nu la producerea prejudiciului ci la eventualitatea producerii lui prin acceptarea săvârşirii faptei. O astfel de convenţie încheiată între autorul prejudiciului şi victimă constituie de fapt o clauză de nerăspundere juridică. Dacă acordul victimei este ulterior producerii prejudiciului, prin aceasta renunţându-se de fapt la despăgubire, numai suntem în prezenţa unei clauze de nerăspundere, ci la o renunţare la un drept ca efect al atributului dispoziţiei. Chestiunea acordului victimei se pune însă nuanţat atunci când prin natura lor, anumite drepturi personale nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renunţări. Spre exemplu, o persoană nu poate consimţi la propria-i moarte, chiar dacă aceasta este produsă de un medic printr-o operaţie chirurgicală riscantă. Ea poate să-şi asume cel mult riscul operaţiei! În aceeaşi măsură, practicarea unor sporturi cu un grad de risc sporit, aşa cum ar fi de pildă paraşutismul, automobilismul, boxul sau artele marţiale, implică de la bun început asumarea în întregime de către viitoarea victimă fie a riscurilor cauzate de accidente tehnice,

fie a celor rezultate din confruntarea în limitele regulamentelor sportive. În practicarea acestor sporturi, de regulă, asigurarea sportivilor este obligatorie. Pasul 3. Prejudiciul Prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a unei fapte ilicite săvârşită de o altă persoană. Acest efect poate avea un caracter patrimonial, dar s-a admis că el poate fi şi de natură morală.

Constituie prejudiciu orice pierdere materială suferită de o persoană, constând în diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial, vătămarea integrităţii corporale, distrugerea unor bunuri, decesul susţinătorului legal etc.

Într-o modernă şi riguroasă clasificare a prejudiciului, acesta poate fi patrimonial (material), sau nepatrimonial numit în literatură tot mai frecvent prejudiciu moral. La rândul lor, prejudiciile morale sunt susceptibile a fi subclasificate în prejudicii corporale şi prejudicii morale necorporale aduse personalităţii fizice, afective sau sociale.

Este material, acel prejudiciu care se refară la patrimoniul şi bunurile unei persoane, la câştigul nerealizat sau la pierderea încercată subsecvent faptei ilicite.

Este corporal acel prejudiciu ce poate fi conceput ca orice atingere adusă integrităţii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs o incapacitate de muncă, permanentă sau temporară apreciabilă în procente În general, acesta poate consta în prejudiciul durerii fizice (pretium doloris) sau psihice, prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement pierderea speranţei de viaţă (loss of expectation of life) şi prejudiciul juvenil.

Prejudiciile constând în dureri fizice sau psihice, include suferinţele şi durerile de natură fizică sau psihică pe care le încearcă victima unul fapt ilicit şi culpabil. În afara suferinţelor fizice, trebui avute în vedere şi consecinţele psihice subsecvente acestora. În această categorie ar trebui inclusă spre exemplu teama resimţită de o persoană care şi-a pierdut un ochi în perspectiva de a rămâne complet lipsită de vedere sau angoasa pricinuită de iminenţa unei intervenţii chirurgicale viitoare şi riscantă.

Prejudiciile estetice (pretium pulchritudinis), cuprind vătămările şi leziunile prin care este afectată armonia fizică ori înfăţişarea unei persoane, cu consecinţe dezagreabile cauzate de mutilarea, desfigurarea sau cicatricele rămase de pe urma unei fapte ilicite. Astfel de prejudicii corporale pot constitui pentru o persoană un handicap generator de complexe cu efecte negative permanente în planul excluderii persoanei de la viaţa socială, stigmatizarea ori marginalizarea acesteia în raport cu semenii sau cu colectivitatea din care face parte. Un astfel de prejudiciu este susceptibil să genereze şi daune patrimoniale, dacă ne referim la persoanele cărora le este impusă profesional o înfăţişare agreabilă, aşa cum este cazul stewardeselor, recepţionerelor, prezentatoarelor de modă sau TV.

Prejudiciile de agrement constau în diminuarea elementelor plăcute vieţii umane, prin reducerea sau dispariţia unor simţuri, a vieţii sexuale sau a posibilităţii participării persoanei vătămate la viaţa socială. Un astfel de prejudiciu, numit şi “hedonist” mai poate fi plasat şi în sfera atingerii aduse satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere.

Prejudiciul pierderii speranţei de viaţă, constă în consecinţa vătămărilor suferite în planul reducerii duratei vieţii ca o consecinţă a faptului ilicit. Astfel de prejudiciu îl încearcă de exemplu o persoană infestată cu virusul HIV, îndreptăţită să solicite daune

morale datorită caracterului incurabil al maladiei şi faptului că reducerea speranţei de viaţă este evidentă. Prejudiciul juvenil constă în neajunsul corporal încercat de o persoană mai tânără care îşi vede reduse speranţele de viaţă. O astfel de ipostază porneşte de la justificarea că urmările de durată ale vătămărilor corporale sunt resimţite cu mai multă acuitate de către persoanele tinere, mai puţin realizate de regulă în plan profesional, spiritual, afectiv etc., decât persoanele mai în vârstă.

Este moral şi necorporal acel prejudiciu care se referă la valorile morale ale persoanei. La rândul lui, el poate interesa atingerea adusă onoarei sau vieţii private ori poate consta într-un prejudiciu de afecţiune. De regulă despăgubirile ce se acordă au mereu un caracter patrimonial pentru că însuşi prejudiciul are un asemenea caractere. Existenţa prejudiciului constituie o condiţie esenţială în antrenarea răspunderii civile delictuale. Culpa, neurmată de producerea unui prejudiciu pentru altul, nu conferă dreptul la o acţiune în despăgubiri, tocmai pentru că fapta nu este producătoare de pagube, iar în drept numai cel care are interes are exerciţiul unei acţiuni în justiţie (pas d’intéret, pas d’action!). În vreme ce răspunderea penală are ca obiect tragerea la răspundere a făptuitorului prin aplicarea unei pedepse, răspunderea civilă delictuală are ca obiect acoperirea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită. Pe bună dreptate s-a susţinut că prejudiciul este măsura reparaţiei indiferent de gradul culpei. Aspectele ce ţin de vinovăţia în concret nu sunt relevante decât în cazul comiterii faptei de către mai multe persoane în calitate de coautori, sau atunci când la producerea prejudiciului a contribuit şi culpa concurentă a victimei. Pentru a se putea stabili răspunderea civilă delictuală a unei persoane, prejudiciul cauzat de aceasta trebuie să întrunească următoarele condiţii:

1. Prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce înseamnă că prezenţa sa este sigură atât în privinţa existenţei sale dar mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a consecinţelor patrimoniale încercate de cel ce le-a suferit.

2. Certitudinea prejudiciului implică actualitatea sa, căci nu se poate pretinde repararea lui decât numai dacă el s-a produs. În mod excepţional, poate fi pretinsă şi repararea prejudiciului viitor, în măsura în care deşi el nu s-a produs este sigur că se va produce şi poate fi evaluat cu certitudine. Mai mult decât atât, când dauna viitoare se va consuma succesiv, “rata temporis” şi reparaţia sa poate lua forma unor prestaţii viitoare şi succesive În practica judiciară s-a stabilit că pentru a se păstra echilibrul între paguba produsă prin fapta prejudiciabilă şi despăgubirea destinată a înlocui cu fiecare rată acea pagubă, cuantumul despăgubirilor acordate eşalonat, sub forma unor prestaţii, periodice poate fi modificat. O altă chestiune referitoare la actualitatea prejudiciului, care a impus clarificări doctrinare şi jurisprudenţiale a fost cea referitoare la actualizarea acestuia în funcţie de evoluţia procesului inflaţionist din ultimii ani în România. În mod obiectiv, între data comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu şi data pronunţării unei hotărâri de reparare a daunelor se poate scurge un interval de timp în care, datorită devalorizării monedei naţionale, despăgubirile calculate în bani nu mai acoperă nici pe departe prejudiciul efectiv încercat. S-a pus totodată şi problema concordanţei care trebuie să existe între nivelul preţurilor şi cel al prejudiciului cauzat, având în vedere că potrivit principiului instituit de

art. 998 din C. civ. prejudiciul trebuie reparat integral. În mod obiectiv nu se poate susţine că în vreme ce preţurile se majorează adaptându-se proceselor inflaţioniste, prejudiciul rămâne acelaşi, raportat la valoarea din ziua în care a fost cauzat. Aşa fiind, soluţia adoptată de instanţe, susţinută şi doctrinar (la care aderăm fără de rezerve), este aceea potrivit căreia prejudiciul trebuie actualizat în funcţie de rata inflaţiei la data hotărârii de obligare a făptuitorului. Atâta vreme cât preţurile cresc ca urmare devalorizării monedei, nimic nu justifică necorelarea prejudiciului cu procesul inflaţionist. A proceda contrar, ar echivala cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 998 din C. civ. Spre deosebire de prejudiciul viitor, prejudiciul eventual este cel a cărui producere este incertă, aşa încât nu se justifică acordarea de despăgubiri.

3. Prejudiciul trebuie să fie direct, caracter ce rezultă din conţinutul art. 1086 Cod civil, care deşi se referă la răspunderea contractuală, constituie o normă generală a răspunderii civile, aplicabilă aşadar şi în cazul răspunderii delictuale (“Chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele – interese ce nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”). Prejudiciul este aşadar direct, atunci când el este urmarea nemijlocită a unei fapte ilicite, conexiune ce explică de altfel legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs cu consecinţe patrimoniale nefaste.

4. - Prejudiciul trebuie să fie personal, caracter ce decurge din împrejurarea că doar consecinţele patrimoniale ale faptei ilicite sunt susceptibile de reparaţie. Ori, asemenea consecinţe nu pot fi suportate decât de către persoane fizice sau juridice, singurele susceptibile să încerce diminuări ale patrimoniului lor. Atingerea adusă patrimoniului unei persoane poate fi atât de natură materială, cât şi de natură morală, în măsura în care aceasta din urmă poate fi evaluată prin consecinţele sale prin criterii patrimoniale. Atâta vreme cât prejudiciul material reprezintă consecinţa atingerii unui interes patrimonial (diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial), prejudiciul moral constituie urmarea lezării prin fapta ilicită a unui drept nepatrimonial. În vreme ce prin prejudiciul material persoana încearcă distrugerea ori pierderea unui bun, prejudiciul moral implică atingerea adusă unuia dintre atributele personalităţii sale, vătămarea corporală sau a sănătăţii sale etc. Prejudiciul material include, aşa cum precizează art. 1084 Cod civil, atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care constă în lipsirea activului patrimonial de o îmbogăţire care ar fi avut loc în cazul în care nu se săvârşea fapta ilicită. Dacă în privinţa prejudiciului material chestiunile referitoare la evaluare şi reparaţia sa au fost tranşate atât în literatură cât şi în jurisprudenţa, prejudiciu moral mai suscită încă discuţii şi clasificări. Prejudiciul moral sau dauna morală este însă dificil de acoperit sau chiar imposibil, deoarece nu se poate stabili o echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani şi nici că despăgubirea materială adusă sentimentelor de afecţiune este imorală. Multă vreme, dând apreciere de principiu unei mai vechi hotărâri a instanţei supreme, instanţele au apreciat că nu se pot acorda reparaţii materiale pentru prejudicii de ordin moral. Tendinţele jurisprudenţiale actuale sunt însă pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat. Spre exemplu, s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial, care sunt consecinţe ale vătămării sănătăţii ori integrităţii fizice a persoanei.

Vătămarea corporală severă poate avea drept consecinţă pe lângă pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă (concretizată printr-un prejudiciu uşor de evaluat ca o diferenţă dintre salariul avut anterior şi pensia pentru invaliditate stabilită), desfigurarea, paralizia ori imobilizarea care lipsesc persoana de posibilitatea de a participa la viaţa socială ori culturală şi de a culege toate beneficiile acestei participări. Un asemenea prejudiciu numit şi prejudiciu de agrement poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri care să asigure o ambianţă corespunzătoare in mediul în care trăieşte persoana vătămată (în familie, institute de ocrotire ori recuperare etc.). De asemenea, s-a considerat că o astfel de vătămare poate reclama pentru cel în cauză un efort suplimentar pentru activităţile sale cotidiene. Un asemenea efort (traductibil spre exemplu, prin deplasarea cu ajutorul unor proteze, citirea cu ajutorul unui singur ochi etc.), poate fi evaluat şi trebuie reparat. Repararea prejudiciilor morale în genere a confruntat ştiinţa dreptului şi jurisprudenţa cu o serie de chestiuni speciale care merită să fie trecute chiar şi sumar în revistă la finele acestei subsecţiuni. O primă chestiune este aceea referitoare la extinderea domeniului daunelor morale şi a acordării lor şi în alte împrejurări decât cele legate de angajarea răspunderii civile delictuale. Este cazul bunăoară al arestării pe nedrept, în care deja există o practică constantă a Curţii Supreme de Justiţie şi a altor instanţe. De asemeni, o extensie o constituie acordarea daunelor morale pentru neexecutarea culpabilă a contractelor civile şi comerciale ori pentru desfacerea abuzivă a contractului de muncă. O rezolvare la fel de interesantă o constituie acordarea de despăgubiri şi altor categorii de persoane decât cele ce au suferit în mod direct şi nemijlocit prejudiciul nepatrimonial. S-a apreciat că suferinţele psihice cauzate în urma lezării sentimentelor de afecţiune, cum este şi suferinţa psihică de netăgăduit, produsă unui părinte prin moartea fiului său poate şi trebuie să fie reparată. S-a mai pus problema acordării de daune morale persoanelor aflate în stare vegetativă cronică, solicitate de către părinţii victimei “puşi în situaţia de a veghea asupra creşterii şi dezvoltării în viitor a unui copil handicapat, fără perspectiva unei însănătoşiri”. Aceeaşi idee a acordării daunelor morale a fost adoptată şi în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei. Fără a intra, fireşte, în analiza tuturor situaţiilor în care au fost acordate ori s-a propus acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudicii morale, subliniem un fapt deosebit de benefic, că în prezent această problemă a fost soluţionată şi în planul legislativ. Bunăoară art. 11 alineatul 2 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ prevede că în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale sau morale. La fel, art. 9 din Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede că dacă faptele de concurenţă neloială cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei cu o acţiune în răspundere civilă. În egală măsură, Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, instituie în art. 2 alin. 5 răspunderea pentru daunele morale cauzate prin comunicaţiile audiovizuale. Nu trebuie fireşte neglijată nici împrejurarea că textele art. 998 şi 999 Cod civil, referindu-se la prejudiciu nu fac nici o distincţie între prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial, aşa încât obligaţia de despăgubire a ambelor feluri de prejudicii rezultă fără putinţă de tăgadă, căci, “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”!

Pasul 4. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa răspunderii civile delictuale presupune ca o a treia condiţie, necesitatea ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că o anumită faptă a cauzat un anumit prejudiciu. Nu poate fi trasă la răspundere decât acea persoană care printr-o faptă ilicită determinată, a produs acel prejudiciu a cărui reparare se cere. “Per a contrario” nu poate fi trasă la răspundere civilă o persoană care nu a produs prin fapta sa acel prejudiciu. Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu trebuie să fie directă, sigură şi necesară, ca un raport dintre cauză şi efect. Existenţa condiţiilor concrete în care se realizează legătura de cauzalitate nu poate fi apreciată decât, de la caz la caz, de către instanţa judecătorească. (Spre exemplu, o persoană alunecând pe stradă pe gheaţă se loveşte la cap. Pe parcursul transportării sale la spital, ambulanţa derapează şi izbindu-se intr-un copac îi cauzează leziuni costale. În timpul intervenţiei chirurgicale moare din cauza asfixiei cauzate de lipsa de oxigen în sala de operaţii. În speţă, la decesul victimei, au concurat mai mulţi factori: neglijenţa municipalităţii, fapta conducătorului auto şi incompetenţa profesională a medicilor). Pe lângă aceste condiţii generale, proprii în principiu oricărui raport de cauzalitate, răspunderea civilă delictuală implică şi o anumită specificitate a caracterelor legăturii de cauzalitate. Specifice raportului de cauzalitate în cazul răspunderii civile delictuale îi sunt următoarele premise, unanim recunoscute ca atare şi în doctrină şi jurisprudenţă:

1. legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea cu caracter ilicit şi prejudiciu “stricto senso” şi nu ca o eventualitate cauzală acceptată în mod generic;

2. în analiza raportului de cauzalitate se face abstracţie de atitudinea subiectivă, psihică a făptuitorului faţă de fapta comisă şi consecinţele ei. Sub acest aspect specific, interesează doar obiectivarea faptei şi urmările sale, fiind deocamdată irelevantă chestiunea imputabilităţii sau a responsabilităţii. În acest sens, ne referim la caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale. Interesează deci existenţa obiectivă a faptei (acţiune sau inacţiune) şi a urmării sale specifice, concretizată printr-un prejudiciu;

3. fapta ilicită având un caracter uman nu trebuie disociată de alte fapte umane sau de factori exteriori, ce pot contribui la producerea prejudiciului. Nu interesează toate conexiunile posibile, ci doar acelea care într-un fel sau altul contribuie la realizarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

4. raportul de cauzalitate poate fi şi indirect sau mediat, dacă fapta ilicită a produs o situaţie care a permis altor factori să determine direct un anume prejudiciu. Spre exemplu, faptele complicelui la un furt nu sunt în legătură cauzală directă cu prejudiciul cauzat de autor, deoarece el ajută sau înlesneşte săvârşirea faptei. El va răspunde însă alături de autor pentru repararea prejudiciului, chiar dacă nu l-a produs nemijlocit prin fapta sa. Pasul 5. Vinovăţia (culpa) făptuitorului

Vinovăţia sau culpa este condiţia de natură subiectivă în prezenţa căreia poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, condiţie care reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi de consecinţele ei.

Dacă în dreptul penal vinovăţia se înfăţişează fie sub forma intenţiei (directă sau indirectă), fie sub forma culpei (neglijenţă sau imprudenţă), răspunderea civilă delictuală operează numai cu termenul de culpă, acoperitor al tuturor formelor de vinovăţie. Distincţia nici nu şi-ar putea avea utilitate, atâta vreme cât această formă a răspunderii juridice poate fi angajată indiferent de gradul de vinovăţie. În mod excepţional gravitatea culpei are relevanţă judiciară doar în anumite cazuri strict determinate sau al culpei concurente a victimei (în funcţie de gradul de vinovăţie se stabileşte întinderea despăgubirilor datorate). Spre exemplu, culpa unei persoane care traversează imprudent strada şi este accidentată de un autovehicul având un caracter concurent la producerea accidentului va fi apreciată ca atare cu prilejul stabilirii despăgubirilor civile printr-un procent corespunzător. Indiferent de gravitatea sa, culpa presupune un factor intelectiv de conştiinţă, care presupune un anumit nivel de percepţie socială a faptelor şi urmărilor lor, dar şi un factor volitiv, de voinţă, care reflectă actul psihic de deliberare şi opţiune cu privire la un anumit comportament ce urmează a fi adoptat de către făptuitor. El implică libertatea de voinţă, de deliberare şi decizie în deplină cunoştinţă de cauză. Factorul intelectiv este condiţionat de nivelul de pregătire şi cunoaştere în concret a autorului faptei ilicite, reductibil în final la întrebarea: putea sau trebuia să cunoască autorul faptei ilicite semnificaţia şi urmările faptei sale? În funcţie de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă persoana a acţionat sau nu cu discernământ, altfel spus dacă are capacitate delictuală. Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la răspundere decât dacă a acţionat cu capacitate de discernământ, deci dacă a avut reprezentarea consecinţelor faptelor sale. În privinţa capacităţii delictuale, operează prezumţia că fiecare persoană a acţionat cu discernământ până la proba contrarie. Sunt lipsiţi de discernământ şi nu răspund pentru faptele lor delictuale minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească, chiar dacă s-ar face dovada că ultimii au acţionat într-un moment de pasageră luciditate. Fireşte problema culpei sau a capacităţii delictuale nu se pune decât în cazul răspunderii pentru fapta proprie, deoarece ea nu-şi are nici o raţiune atunci când răspunderea este angajată pentru fapta lucrurilor, a animalelor ori ruina edificiului.

Pasul 6. Proba răspunderii civile delictuale Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a se face dovada existenţei tuturor elementelor răspunderii pentru fapta proprie şi anume: existenţa faptei, prejudiciul, legătura cauzală, vinovăţia şi discernământul făptuitorului. Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite toate aceste elemente. Este de neconceput angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane în lipsa oricăruia dintre aceste elemente. Sarcina probei acestor elemente incumbă reclamantului, care de cele mai multe ori este însăşi persoana vătămată. Repararea prejudiciului se face în cadrul procesual numai atunci când cel ce a cauzat prejudiciul nu înţelege să-l repare pe cale amiabilă. În caz contrar el poate fi obligat la cererea celui ce a suferit prejudiciul pe calea unei acţiuni în justiţie. Această acţiune poate fi purtată fie în procesul penal, fie printr-o acţiune civilă separată pentru că nu mereu o faptă cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune.

Rezumat Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte

dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o persoana chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul. Ea apare ca o sancţiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligaţia de reparare a prejudiciului se va transmite moştenitorilor.


referitoare la descrierea şi conştientizarea formelor răspunderii civile delictuale. Test de autoevaluare 1. În materia răspunderii delictuale, este supus reparaţiunii: a. numai prejudiciul previzibil; b. şi prejudiciul moral; c. si prejudiciul eventual. 2. În materia răspunderii delictuale, lipsa discernământului: a. exclude vinovăţia numai în cazul răspunderii pentru fapta proprie; b. se prezumă, până la proba contrară, în cazul minorilor în vârstă de până la 14

ani; c. este sinonimă cu absenţa factorului volitiv. 3. Autorul unei fapte ilicite poate răspunde, în baza art. 998 şi 999 Cod civil, dacă a

săvârşit fapta: a. cu intenţie directă, culpă şi din neglijenţă; b. cu intenţie indirectă; c. ambele variante. 4. Sarcina probei civile delictuale incumbă: a. reclamantului; b. ambelor părţi în cadrul procesului civil; c. făptuitorului de bună-credinţă. Recomandări bibliografice



Editura Lumina Lex, 1998;

40. Pop, Liviu, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;

41. Safta-Romano, Eugeniu, Drept civil. Obligaţii, Focşani, Editura Neuron, 1996;


Modulul VIII RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ INDIRECTĂ

PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE Lecţia 1. Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori Lecţia 2. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul cât se găsesc sub a lor supraveghere Lecţia 3. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat Lecţia 4. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale Obiective specifice:

- definirea conceptelor de fapt juridic ilicit, răspundere civilă delictuală indirectă;

- delimitarea formelor răspunderii civile delictuale indirecte.


- descrierea şi conştientizarea formelor răspunderii civile delictuale indirecte pentru

fapta altei persoane;

- analiza condiţiilor fiecărei forme a răspunderii civile delictuale indirecte pentru

fapta altei persoane.


- analiza formelor de răspundere civilă delictuală indirectă;

- sinteza formelor de răspundere civilă delictuală indirectă;

- compararea răspunderii civile delictuale cu cea contractuală.


RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ INDIRECTĂ PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Deşi textul art. 998 C. civ. caracterizează răspunderea civilă delictuală ca fiind

directă, deci pentru fapta proprie, totuşi numai o asemenea formă de răspundere nu ar fi acoperitoare pentru toate împrejurările în care interesele victimelor ar trebui proteguite. Ceea ce interesează în primul rând în restabilirea unui eventual dezechilibru patrimonial cauzat printr-o faptă ilicită este ca prejudiciul încercat să fie reparat, şi de cele mai multe ori acest lucru nu este posibil datorită insolvabilităţii autorului sau vârstei la care acesta nu poate fi făcut răspunzător în mod obiectiv. În vederea preîntâmpinării unor asemenea neajunsuri, în scopul protejării intereselor celor vătămaţi prin fapte ilicite, în legislaţia noastră civilă a fost instituită pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie şi o răspundere complimentară, întemeiată pe existenţa unor relaţii între persoanele care trebuie să răspundă şi autorul faptei ilicite. Astfel de relaţii sunt cele la care se referă textul art. 1000 alin. 1 din C. civ. precizând că “Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră” În toate ipotezele prevăzute de textele codului civil, răspunderea pentru fapta altuia constituie o garanţie faţă de victimă, cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat. Esenţial este că cel ce răspunde pentru altul o face ca un veritabil “garant al celui pentru care este chemat să răspundă; garantând în virtutea legii, comportamentul acestuia în viaţa socială, cel ce garantează devine obligat alături şi pentru cel garantat ori de câte ori acesta din urmă a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii”. Cu toate acestea, răspunderea civilă delictuală indirectă nu exclude posibilitatea angajării răspunderii pentru fapta proprie. Este facultatea victimei să aleagă între posibilitatea angajării răspunderii directe a autorului faptei cauzatoare de prejudiciu sau, să cheme pentru a răspunde de faptele culpabile ale acestuia pe acele persoane chemate să răspundă alături de el în condiţiile art. 1000 alin. 1 din C. civ. În sistemul codului nostru civil, răspunderea civilă delictuală indirectă pentru fapta altei persoane a primit următoarea reglementare:

- răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);

- răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod civil);

- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 aliniat 3 Cod civil).

Lecţia 1 RĂSPUNDEREA PĂRINŢILOR PENTRU FAPTELE

ILICITE SĂVÂRŞITE DE COPIII LOR MINORI

În reglementarea dată de art. 1000 alin. 2 din C. civ., “Tatăl şi mama, după moartea bărbatului sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc împreună cu dânşii” Alineatul 5 al aceluiaşi text precizează însă că “Tatăl şi mama, institutorii şi artizanii sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” Redactarea textelor a rămas aceeaşi ca la data adoptării codului, ea răspunzând la acea vreme conceptului că doar tatăl avea exerciţiul deplin al puterii părinteşti. Precizarea că mama ar răspunde numai după decesul tatălui este caducă, atâta vreme cât potrivit art. 1 alin.4 din Codul familiei adoptat prin Legea nr. 4/1954 se stabileşte că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţa de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.”

Pasul 1. Fundamentul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori

Prezumţia de culpă a părinţilor instituită de textele citate şi de aici chemarea lor a răspunde pentru faptele copiilor lor minori a fost fundamentată în literatura juridică pornind de la mai multe considerente conturate de următoarele concepte. Într-o primă opinie, părinţii ar trebui să răspundă pentru lipsa de supraveghere a copilului sau supravegherea lui necorespunzătoare. Multă vreme, instanţele judecătoreşti împărtăşind o asemenea interpretare şi-au motivat în acest fel soluţiile. Într-o a doua opinie, prezumţia de culpă este fundamentată pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere precum şi pe lipsa de educaţie sau educaţia necorespunzătoare dată copilului de către părinţii săi. În prezent această opinie a câştigat teren în practica judiciară, soluţiile pronunţate de către instanţe fiind motivate într-o astfel de interpretare. Potrivit celei de a treia opinii, prezumţia de culpă a părinţilor constă în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere precum şi a obligaţiei de creştere a copilului minor. Întrucât obligaţia de a creşte copilul este mai largă decât aceea de educare, această concepţie este considerată cu mult mai exigentă. În conţinutul obligaţiei de a creşte copilul intră şi obligaţia de supraveghere, care are ca obiect îndrumarea copilului într-o anumită direcţie, prin felul cum este crescut şi împiedicat de la săvârşirea anumitor acte.

În literatura juridică de dată recentă, tot mai mulţi autori însă propun obiectivizarea răspunderii părinţilor, pornind de la ideea că sunt prea multe situaţiile în care este greu să se considere că fapta ilicită prejudiciabilă a copilului se datorează îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de supraveghere şi educare a acestuia. Aşa fiind, ne raliem opiniei care consideră că fundamentul răspunderii părinţilor este dublu, fiind operante mai întâi prezumţia de culpă în supraveghere şi educaţie apoi obligaţia de garanţie pe care părinţii o datorează terţilor pentru copilul lor minor. In plus, întemeierea răspunderii părinţilor exclusiv pe ideea de culpă este depăşită, oferind prea multe posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei în numeroase cazuri fiind formală, artificială şi nedreaptă. Ideea de garanţie, în opinia aceluiaşi autor, este preferabilă deoarece îşi are suportul moral şi social în calitatea de părinte, şi pe cel juridic în existenţa îndatoririlor şi drepturilor părinteşti. Fundamentarea ideii de garanţie este cu atât mai benefică, cu cât autorul prejudiciului are o vârstă mai mică. Pe de altă parte, ar permite într-o viitoare reglementare implicarea mai serioasă şi a instituţiilor şcolare, de reeducare, etc. în tragerea la răspundere pentru faptele ilicite ale minorilor ce se află sub a lor supraveghere sau ocrotire.

Pasul 2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 2 din C. civ. Dispoziţiunile art. 1000 alin. 2 din C. civ. se referă la părinţi, fiind lipsită de

relevanţă distincţia dacă filiaţia a fost stabilită din căsătorie sau din afara acesteia. La fel de irelevant este şi faptul că filiaţia a fost stabilită urmare adopţiei, părinţii

adoptivi fiind ţinuţi să răspundă pentru faptele copilului minor adoptat faţă de care au aceleaşi obligaţii ca şi părinţii dintr-o filiaţie firească. În sprijinul acestei teze este de altfel şi textul art. 79 alin. 2 din C. fam. care precizează că de la data adopţiei “adoptatul devine rudă cu rudele celor care adoptă, ca un copil firesc al acestora din urmă, iar drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie între cel adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora încetează.” Discuţii pot fi făcute însă cu privire la răspunderea părinţilor într-o adopţie cu efecte restrânse, căci la o primă observare, art. 75 alin. 2 din C. fam. precizează că cel adoptat şi descendenţii săi păstrează toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din filiaţia faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora. Aşa fiind este creată aparenţa că ar putea răspunde atât părinţii fireşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt păstrate prin faptul naşterii copilului, dar şi cei adoptivi datorită efectelor ce le produce actul juridic al adopţiei. În realitate însă răspunderea aparţine în exclusivitate părinţilor adoptivi, asupra cărora trec drepturile şi obligaţiile părinteşti aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 76 alin.1 din C. fam, care exclud orice cumul de răspunderi între părinţii fireşti ai copilului minor şi cei adoptivi. Faţa de unele dispoziţiuni ale Codului familiei, au existat discuţiuni şi cu privire la o posibilă extensie a aplicării art. 1000 alin. 2 din C. civ. şi altor categorii de persoane decât părinţii. O astfel de persoană ar putea fi de pildă tutorele, care potrivit 123 din C. fam. este obligat să crească copilul. Acelaşi gen de obligaţii îl au şi instituţiile de ocrotire ori persoanele fizice cărora le-au fost încredinţaţi minorii. Ne raliem opiniei potrivit căreia o asemenea interpretare nu poate fi făcută, atâta vreme cât textul art. 1000 alin. 2 din C. civ. se referă in terminis la tatăl şi mama copilului. Nu poate fi dată aşadar nici o interpretare extensivă textului, căci ar însemna să se adaoge la lege, şi în consecinţă este exclusă orice analogie.

Pasul 3. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori 1. Condiţii generale Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic obligaţional de natură delictuală. Aşadar copilul trebuie să comită o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, care să întrunească elementele constitutive deja studiate: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpă. Singurele deosebiri faţă de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie constau în aceea că ţinuţi a despăgubi victima sunt părinţii făptuitorului şi că pentru a fi angajată răspunderea acestora nu este necesară vinovăţia sau discernământul copilului.

Pentru a fi antrenată răspunderea părinţilor, cel păgubit trebuie să facă dovada existenţei acestor elemente generale, în funcţie de care devine operantă prezumţia de culpă educaţională la care ne-am referit mai sus. 2. Condiţii speciale Odată întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, mai trebuie observată întrunirea următoarelor condiţii speciale:

- copilul să fie minor; - copilul să locuiască la părinţii săi. Analiza fiecăreia dintre aceste condiţii prilejuieşte mai multe precizări:

a) Prima condiţie, minoritatea copilului, trebuie să fie realizată la momentul comiterii faptei prejudiciabile, fiind irelevantă împrejurarea că la data tragerii la răspundere a părinţilor acesta a devenit major. “Per a contrario”, dispoziţiunile art. 1000 alin. 2 din C. civ. nu se aplică dacă potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 copilul a devenit major înainte de 18 ani ca efect al căsătoriei, căci răspunderea părinţilor nu poate fi antrenată decât pentru faptele copiilor lor minori. Pentru aceleaşi raţiuni, părinţii nu pot fi traşi la răspundere pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârşite de persoanele majore lipsite de discernământ sau de către interzişi, dacă aceştia sunt copiii lor iar sarcina ocrotirii le-a fost încredinţată. b) Cea de a doua condiţie, copilul să locuiască la părinţii săi, trebuie subordonată mai multor dispoziţiuni legale care complinesc noţiunea de “locuinţă”. În vreme ce textul art. 1000 alin. 2 din C. civ. se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii, art. 100 alin. 1 din C. fam. face trimitere la copilul minor care “locuieşte cu părinţii săi” iar dispoziţiunile art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 precizează că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar dacă părinţii nu au o locuinţă comună “la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic”. Din parcurgerea acestor texte, rezultă fără dubiu că legiuitorul a avut în vedere locuinţa şi nu domiciliul copilului minor. În stabilirea răspunderii părinţilor pentru faptele prejudiciabile săvârşite de copiii lor minori, trebuie avut în vedere faptul dacă minorii au sau nu locuinţa la părinţii lor, sau dacă având legal stabilită locuinţa la aceştia sau numai la unul dintre ei nu locuieşte în fapt la o altă persoană. În antrenarea răspunderii, avem în vedere nu locuinţa în care minorul se află în fapt, ci pe aceea la care el ar trebui să se afle potrivit legii sau dispoziţiunii instanţei. Dacă în sarcina părintelui divorţat căruia i s-a încredinţat copilul se poate reţine atât culpa educaţională cât şi lipsa de garanţie pentru faptele acestuia, o figură aparte o constituie în cadrul răspunderii de care ne ocupăm părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul. Acestuia i se poate imputa faptul de a nu se fi ocupat corespunzător de educaţia copilului, dar nu i se poate imputa că nu a asigurat supravegherea acestuia,

deoarece nu mai locuieşte cu el şi nici nu are paza lui. Există şi părerea că acesta ar putea fi tras la răspundere, exonerarea sa fiind condiţionată de dovada că şi-a îndeplinit corespunzător îndatoririle părinteşti. În practica judiciară cele mai multe dificultăţi au fost întâlnite tocmai datorită neconcordanţei dintre locuinţa de fapt a minorilor şi aceea stabilită prin voinţa legii. Deja în doctrină şi în jurisprudenţa s-a stabilit cu valoare de principiu, că indiferent unde s-ar afla în fapt copilul minor, răspunzători pentru faptele sale sunt părinţii la care el locuieşte sau ar trebui să locuiască potrivit legii. Fundamentul răspunderii lor constă în culpa pe care aceştia o au pentru tarele educaţionale ale copilului, manifestate în cele mai variate împrejurări. Cele mai frecvente ipostaze ale răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor care locuiesc în altă parte sunt cele în care: copilul minor are locuinţa legală la părinţii săi, dar temporar se află în altă parte cu consimţământul sau ştirea acestora. Spre exemplu:

- copilul săvârşeşte fapta cât se află în vizită la rude ori prieteni sau este internat în spital, timp în care părinţii nu-l pot supraveghea;

- copilul minor are locuinţa legală la părinţii săi, dar locuieşte în fapt în altă parte împotriva voinţei părinţilor săi. De pildă, copilul este fugit de acasă şi în acest interval de timp săvârşeşte fapta cauzatoare de prejudiciu.

- copilul are locuinţa legală la părinţii săi, dar săvârşeşte fapta ilicită în vreme ce aceştia se află în stare de arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate;

- copilul săvârşeşte fapta în vreme ce este fugit dintr-o şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat printr-o hotărâre judecătorească;

- minorul comite fapta pe durata de timp cât are o locuinţă diferită de aceea a părinţilor, datorită locului unde învaţă, îşi desăvârşeşte pregătirea profesională sau este încadrat în muncă;

- copilul produce prin fapta sa un prejudiciu, în vreme ce este încredinţat prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare unuia dintre părinţii săi.

Pasul 4. Efectele răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori

În analiza efectelor răspunderii părinţilor în condiţiile art. 1000 alin. 2 din C. civ., avem în vedere două chestiuni şi anume: 1. condiţiile dreptului la acţiune al celui prejudiciat; 2. posibilitatea înlăturării răspunderii părinţilor. Observarea fiecăreia dintre aceste chestiuni ne prilejuiesc următoarele remarci:

Condiţiile dreptului la acţiune a celui prejudiciat. Calea acțiunii în justiție împotriva părinților îi este deschisă celui prejudiciat, dacă acesta face în primul rând dovada existenței elementelor generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a culpei, fără să intereseze dacă făptuitorul a lucrat cu discernământ. Apoi, el trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1000 alin. 2 din C. civ. analizate de noi mai sus, referitoare la minoritatea făptuitorului şi la condiția locuinței acestuia la părinții săi.

În principiu, păgubaşul are deschisă calea acțiunii împotriva oricăruia sau a ambilor părinți, dreptul la acțiune împotriva acestora nefiind condiționat de chemarea în judecată a minorului. Întotdeauna când copilul este minor şi lipsit de discernământ, doar părinții săi pot răspunde pentru faptele sale cauzatoare de prejudiciu. În ipoteza în care a fost chemat în judecată doar un singur părinte şi acesta a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat de copilul minor, el are deschisă calea acțiunii în regres împotriva celuilalt părinte pentru a‐i pretinde cota sa de contribuție, apreciată în practica instanțelor ca fiind jumătate din întinderea reparației.

Dacă copilul minor avea împlinită vârsta de 14 ani în momentul comiterii faptei şi se face dovada discernământului său, cel păgubit are deschisă opțiunea pentru a pretinde despăgubiri fie de la părinți în temeiul răspunderii civile delictuale indirecte întemeiată pe dispozițiunile art. 1000 alin. 2 din C. civ., fie de la minor a cărui răspundere poate fi angajată în temeiul art. 998 din C. civ. pentru fapta ilicită proprie.

2. Posibilitatea înlăturării răspunderii părinţilor. Textul art. 1000 alin. 5 din C. civ. prevede că părinţii sunt apăraţi de răspundere ”dacă probează că n-au putut împiedeca faptul prejudiciabil”. Faţă de prevederile art. 1000 alin.2 din acelaşi cod, rezultă că probaţiunea la care face trimitere art. 1000 alin. 5 vizează răsturnarea prezumţiei de culpă educaţionala a părinţilor în ceea ce priveşte supravegherea, creşterea şi educarea copiilor minori. Fireşte, dovada contrarie pentru răsturnarea acestei prezumţii este grea şi dificilă, în funcţie de modul de abordare a culpei educaţionale, de pe o poziţie obiectivă sau subiectivă: - dacă se consideră că fapta părinţilor a constat în exercitarea necorespunzătoare a supravegherii minorului, proba contrarie constă în aceea că au exercitat această supraveghere, însă nu au putut împiedeca fapta ilicită a minorului; - dacă se apreciază că fapta părinţilor a constat pe lângă nerespectarea îndatoririlor de supraveghere şi a acelora de educare şi creştere a minorului, proba contrarie ar trebuie să aibă un dublu obiect: pe de o parte supravegherea copilului şi pe de altă parte buna lui creştere şi educare; - dacă totuşi nu au răsturnat prezumţia de culpă educaţională, părinţii ar avea posibilitatea să facă dovada că un fapt exterior copilului şi imposibil de prevăzut sau de înlăturat a determinat cauzal săvârşirea faptei.

Lecţia 2 RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR ŞI ARTIZANILOR PENTRU

PREJUDICIUL CAUZAT DE ELEVII ŞI UCENICII LOR, ÎN TIMPUL CÂT SE GĂSESC SUB A LOR SUPRAVEGHERE

Codul civil instituie o altă formă a răspunderii civile delictuale indirecte în art. 1000 alin. 4 precizând că răspund ”Institutorii şi artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor supraveghere”. Ca şi în cazul anterior

studiat, codul instituie o prezumţie relativă de culpă în sarcina institutorilor şi meşteşugarilor, care însă poate fi şi ea răsturnată tot în condiţiile art. 1000 alin. final din C. civ. dacă s-ar face dovada că aceştia “nu au putut împiedeca faptul prejudiciabil”.

Pasul 1. Domeniul de aplicare a răspunderii institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor

Faţă de data redactării codului civil, ca şi în cazul altor instituţii, este necesară clarificarea unei terminologii arhaice a cărei aplicare este încă în actualitate. Se pune aşadar în primul rând problema dezlegării înţelesului noţiunilor de institutor şi a celei de artizan, iar apoi a celor de elev şi ucenic, care deşi nu au suferit mutaţii semantice însemnate pot totuşi crea dificultăţi în interpretare. a) În vorbirea secolului trecut, prin “institutor” se înţelegea învăţătorul de la clasele primare. În timp, noţiunea a acoperit şi alte funcţii didactice primind un înţeles mult mai cuprinzător, referindu-se şi la educatorul din învăţământul preşcolar, la profesorul din învăţământul gimnazial, profesional sau liceal, la pedagogii din internatele şcolare ori la supraveghetorii şi instructorii din taberele şcolare. În prezent se consideră că prin termenul de institutor la care se referă art. 1000 alin. 4 din C. civ. se înţeleg toate cadrele didactice indiferent de funcţie sau grad didactic din învăţământul public sau privat. ”Per a contrario”, dispoziţiile menţionate nu se referă la cadrele didactice universitare şi la personalul care conduce şi îndrumă activitatea în căminele şi cantinele studenţeşti, termenul de institutor fiind incompatibil cu statutul lor. Indiferent de sensul şi aplicaţia noţiunii de institutor, codul se referă la răspunderea personală a acestuia şi nu a instituţiei de învăţământ la care acesta este angajat ori a altor organe ale administraţiei de stat cu competenţă în organizarea şi funcţionarea învăţământului de toate gradele. b) Prin “artizani” se înţeleg acei meseriaşi ori meşteşugari, ce au obligaţia de a învăţa pe un ucenic o artă sau o meserie. Ei pot lucra fie pe cont propriu fie în unităţi particulare sau de stat. Indiferent însă de forma sub care şi-ar desfăşura activitatea, ei răspund numai ca persoane fizice în temeiul art. 1000 alin. 4 din C. civ., neputând fi aşadar antrenată răspunderea persoanelor juridice în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. c) Calitatea de “elev” o au tinerii care urmează cursurile de pregătire şcolară într-o unitate de învăţământ particulară sau de stat, după cum au calitatea de “ucenic” acele persoane care învaţă o meserie sub îndrumarea unui artizan sau meşteşugar. În ceea ce priveşte sfera de aplicare a dispoziţiunilor art. 1000 alin. 4 din C. civ., a existat controversa dacă textul îi are în vedere deopotrivă pe elevii şi ucenicii minori şi majori, ori numai pe cei minori. În susţinerea primei ipoteze, s-a justificat că atunci când legiuitorul s-a referit la minori, aşa cum este cazul alineatului 2, a făcut-o în mod expres instituind răspunderea părinţilor. Prin urmare, în alineatul al patrulea, a avut în vedere sfera mai largă a elevilor şi ucenicilor, indiferent dacă aceştia sunt majori sau minori. Cea de a doua opinie împărtăşită de majoritatea autorilor, pe care o considerăm justă, este aceea potrivit căreia răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor în temeiul art. 1000 alin. 4 din C. civ. îi vizează numai pe elevii şi ucenicii minori. Cel mai serios argument al acestei rezolvări îl constituie faptul că numai minorii trebuie să fie supravegheaţi, ipoteză avută în vedere de legiuitorul de la 1864. Majorii având discernământ, nu mai este necesară supravegherea şi de aici angajarea răspunderii

institutorilor şi meşteşugarilor, căci în acest fel ei ar fi “împovăraţi cu o prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”. Pe de ală parte, precizând că este vorba de institutori, legea i-a avut în vedere de la bun început pe învăţătorii de la clasele primare I – IV unde elevii erau minori. Cât despre ucenici, legea a avut în vedere că aceştia erau persoane minore care nu atinseseră vârsta majoratului, stabilită de legiuitorul român de la 1864 a fi de 21 de ani. Cât despre persoana prejudiciată, aceasta poate fi oricine a suferit un prejudiciu urmare faptei ilicite săvârşite de către elevul sau ucenicul nesupravegheat în timpul instrucţiei şcolare sau profesionale.

Pasul 2. Fundamentul răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor Fundamentarea răspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 din C. civ. se găseşte în neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririi de supreveghere de către profesor sau meşteşugar. Textul instituie o triplă prezumţie “juris tamtum”, ce acţionează în următoarele trei condiţii cumulative: a) îndatorirea de supreveghere nu a fost îndeplinită corespunzător; b) între neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi săvârşirea faptei ilicite de către elev sau ucenic există un raport de cauzalitate; c) există prezumţia de culpă a profesorului sau meşteşugarului pentru supravegherea necorespunzătoare a elevului ori ucenicului. Spre deosebire de răspunderea părinţilor, în cazul reglementat de art. 1000 alin. 4 din C. civ. prezumţia de responsabilitate îşi găseşte justificarea numai în lipsa de supraveghere. Fireşte prezumţia fiind relativă, ea poate fi răsturnată prin proba contrară care să ateste că deşi supravegherea a fost corespunzătoare nu a putut fi împiedecat faptul prejudiciabil, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 1000 alineat final din C. civ.

Pasul 3 Condiţiile răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor

Pentru a fi angajată răspunderea persoanelor prevăzute de art. 1000 alin. 4 din C. civ. este necesară îndeplinirea a două categorii de condiţii, unele generale caracteristice răspunderii civile delictuale în genere şi altele speciale, caracteristice răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor. 1. Condiţiile generale ale răspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 C. civ. sunt: a) victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite comise de elev sau ucenic, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În ceea ce priveşte culpa ca ultimă condiţie, aceasta nu trebuie neapărat îndeplinită, căci este posibil ca elevul să nu aibă capacitate delictuală fie datorită vârstei foarte mici (de pildă un preşcolar), fie datorită deficienţelor sale psihice. b) odată făcută dovada condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, celelalte condiţii sunt prezumate de lege, astfel încât cel păgubit nu mai are a proba

nimic, deoarece în favoarea sa pledează prezumţiile instituite de art. 1000 alin. 4 din C. civ. 2. Condiţiile speciale. Pe lângă condiţiile generale enumerate mai sus, pentru a atrage răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor se impune a mai fi îndeplinite două condiţii speciale şi anume: a) persoana care a cauzat prejudiciul să fie elev sau ucenic şi să fie minor; b) fapta ilicită să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau a meşteşugarului. S-a pus în mod firesc întrebarea cine va răspunde în situaţia în care elevul sau ucenicul a comis fapta pe timpul cât dintr-un motiv sau altul nu se afla sub supraveghere? S-a stabilit în principiu că răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. 4 se va angaja în aceste situaţii în funcţie de faptele comisive sau omisive ale institutorului sau meşteşugarului, care-i sunt sau nu imputabile. Astfel, distingem:

- cadrul didactic lipseşte ori întârzie datorită culpei sale; - meşteşugarul părăseşte atelierul şi nu instruieşte pe ucenic ce trebuie să facă în lipsa lui; - elevul sau ucenicul este învoit să lipsească de la orele de clasă sau de instrucţie fără un

motiv temeinic justificat. În mod diferit se va pune problema dacă sustragerea de sub supraveghere nu le este imputabilă, dacă elevul nu se prezintă ori fuge de la şcoală

Pasul 4. Efectele răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor În temeiul art. 1000 alin. 4 victima prejudiciului are un drept de opţiune în virtutea căruia ea se poate îndrepta fie numai împotriva institutorului sau meşteşugarului fie numai împotriva minorului dacă are discernământ, fie împotriva ambelor categorii. Trebuie însă menţionat că răspunderea părinţilor nu poate fi angajată concomitent cu aceea a institutorilor şi meşteşugarilor, ci numai în subsidiar. Dacă însă profesorii sau meşteşugarii au răspuns faţă de victimă, ei au deschisă calea acţiunii în regres împotriva elevilor sau ucenicilor. Totodată, s-a stabilit pe bună dreptate, că răspunderea părinţilor este generală şi subsidiară în raport cu aceea a cadrelor didactice. Aşa fiind, responsabilitatea acestora se va angaja cu excluderea în întregime a răspunderii speciale, de îndată ce cadrul didactic sau meseriaşul va face dovada că şi-a îndeplinit cu rigurozitate obligaţia de supraveghere şi totuşi nu a putut împiedeca săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei. În măsura în care cadrul didactic va înlătura prin proba contrarie prezumţia de culpă, va fi reactivată răspunderea generală şi subsidiară a părinţilor.

Lecţia 3 RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE

DE PREPUŞII LOR ÎN FUNCŢIILE CE LI S-AU ÎNCREDINŢAT Pasul 1. Sediul materiei

Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 3 din C. civ. “Stăpânii şi comitenţii sunt răspunzători de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”. În complinirea acestei prevederi legale, textul art. 393 din C. com. prevede că “Patronul răspunde de faptele prepusului în limitele însărcinării ce i s-a dat”. Spre deosebire de celelalte forme ale răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane, în cazul pe care-l analizăm nu există o prevedere exoneratoare de răspundere, textul art. 1000 alin. 5 neavându-şi aplicare în cazul comitenţilor. Comitenţii urmează aşadar a răspunde pentru faptele prepuşilor lor în mod indirect, în vreme ce aceştia răspund direct pentru prejudiciile cauzate prin faptele lor ilicite în temeiul art. 998 şi 999 din C. civ. Raţiunea instituirii acestei forme de răspundere indirectă a constat în aceea de a i se putea asigura victimei posibilitatea de a obţine repararea pagubei prin punerea la adăpost de o eventuală insolvabilitate a prepusului autor al faptei.

Pasul 2. Domeniul de aplicare

Codul civil nu defineşte noţiunile de comitent şi de prepus, însă o face literatura de specialitate. Şi de această dată, terminologia uzitată de text este tributară în mod firesc celei utilizate de legiuitorul român de la finele secolului al XIX-lea. Ceea ce s-a reţinut constant cu ajutorul practicii judiciare, este că raportul dintre “stăpân” şi “servitor” este un raport de prepuşenie. Elementul de bază în definirea acestui raport îl constituie relaţia de subordonare ce trebuie să existe între cele două persoane, raport în virtutea căruia comitenţii încredinţează prepuşilor anumite însărcinări pe care aceştia trebuie să le execute în limitele mandatului funcţional încredinţat. În temeiul acestuia, comitentul este îndreptăţit să coordoneze şi să direcţioneze activitatea prepusului care în mod frecvent are calitatea de angajat al său. Raportul de prepuşenie rezultă dintr-un contract care frecvent are forma unei convenţii de muncă. Există şi rapoarte de prepuşenie ce nu au la bază un contract de muncă ci unul de natură civilă. În acest context, comitent poate fi o persoană fizică, persoană juridică, statul, judeţul, oraşul sau comuna pentru faptele funcţionarilor lor sau stăpânul pentru omul de serviciu.

Pasul 3. Fundamentul răspunderii

În privinţa fundamentului răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor în practică şi jurisprudenţă s-au conturat mai multe opinii după cum urmează:

Într-o primă părere, acest fundament se justifică prin culpa comitentului în alegerea sau supravegherea prepusului (culpa in eligendo sau culpa in vigilendo). Este fundamentarea care conduce la rândul său la prezumţia legală absolută de culpă în supraveghere, îndrumare şi control din partea comitentului.

Altă idee este aceea potrivit căreia prepusul ar acţiona ca un adevărat mandatar al comitentului, aşa încât fapta sa ilicită este însăşi fapta comitentului. Fundamentarea a fost însă respinsă de majoritatea autorilor, cu motivarea că mandatarul nu are împuternicire să comită o faptă ilicită. Pe de altă parte, împrejurarea că fapta a fost

comisă în condiţiile art. 1000 alin. 3 din C. civ. nu este de natură să înlăture răspunderea personală a făptuitorului.

Într-o altă interpretare, fundamentul răspunderii ar porni de la împrejurarea că cel ce trage foloasele activităţii desfăşurate de prepus trebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile ale acestei activităţi, căci ubi emolumentum ibi onus. Neajunsul acestei fundamentări, întemeiată la rândul său pe ideea de risc, constă în aceea că ea nu justifică dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului pentru recuperarea daunelor plătite în locul său. Potrivit altei opinii, împărtăşită în prezent de majoritatea autorilor, fundamentul răspunderii civile delictuale a comitenţilor pentru faptele prepuşilor constă în ideea de garanţie a comitentului pentru a corecta îndeplinire de către prepus a însărcinării date. Ea rezultă din însuşi textul art.1003 alin. 3 C. civ. care instituie o adevărată garanţie a comitentului în solidar cu prepusul faţă de victima prejudiciului. Această idee justifică atât dreptul victimei de a se îndrepta împotriva comitentului pentru a fi despăgubită cât şi dreptul comitentului de a avea regres împotriva prepusului pentru a-şi recupera prestaţia îndeplinită în favoarea victimei. Ideea de garanţie poate fi abordată în două maniere: Există în primul rând concepţia garanţiei obiective, întemeiată exclusiv pe risc în care răspunderea este detaşată de culpa prezumată a comitentului. Într-o altă concepţie, pe care o împărtăşim, a garanţiei subiective, fundamentul răspunderii porneşte tocmai de la prezumţia de culpă a comitentului în garantarea conduitei prepusului. În această abordare mult mai apropiată de spiritul Codului civil, garanţia comitentului pentru fapta proprie a prepusului derivă de la împrejurarea că în virtutea raportului de prepuşenie, comitentul trebuie să exercite supravegherea, direcţionarea şi controlul activităţii desfăşurate de prepus.

Pasul 4. Condiţiile răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor

Ca şi în cazul celorlalte forme ale răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane studiate mai sus, şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor în funcţiile încredinţate implică întrunirea aceloraşi două categorii de condiţii şi anume, condiţii generale şi condiţii speciale. 1. Condiţiile generale, implică întrunirea în persoana prepusului a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, reportul de cauzalitate şi culpa prepusului în săvârşirea faptei. 2. Condiţiile speciale ale răspunderii comitenţilor sunt:

a) existenţa raportului de prepuşenie; b) fapta să fi fost comisă de prepus în funcţia ce i s-a încredinţat. Fiecare dintre aceste condiţii prilejuieşte următoarele comentarii:

a) Existenţa raportului de prepuşenie implică stabilirea unui raport de subordonare între prepus şi comitent. El trebuie să fie contemporan momentului săvârşirii faptei ilicite de către prepus, căci altminteri nu s-ar mai justifica răspunderea comitentului pentru conduita prepusului. Textul art. 1000 alin 3 din C. civ. nu precizează însă ce se înţelege printr-un asemenea raport, aşa încât în literatură şi în jurisprudenţă clarificările au fost necesare. Astfel, prin raportul de prepuşenie se înţelege un raport de subordonare între prepus şi comitent. În vreme ce comitenţii sunt acele persoane care încredinţează funcţii

altora, prepuşii sunt acele persoane care primesc funcţiile ce li s-au încredinţat de comitenţi. Esenţială în prefigurarea raportului de prepuşenie este împrejurarea că în temeiul său comitenţii au dreptul să dea ordine de orice natură prepuşilor pentru ca aceştia să îndeplinească în cadrul funcţiilor încredinţate acele activităţi direcţionate şi supravegheate de primii. De cele mai multe ori, raportul de prepuşenie se stabileşte în cadrul relaţiilor de muncă. Existenţa contractului de muncă prezumă raportul de prepuşenie în cadrul căruia salariatul este subordonat angajatorului în îndeplinirea funcţiei sale. Există şi profesiuni al căror exerciţiu exclude ideea de prepuşenie a celor ce le exercită, cum este de pildă profesia de avocat: între acesta şi justiţiabilul asistat nu există un raport de prepuşenie, căci avocatul trebuie să-şi exercite meseria în deplină independenţă. În egală măsură, nici medicul, în exerciţiul practicii medicale nu poate fi considerat ca şi prepus al clinicii sau spitalului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea. Unele discuţiuni au fost făcute şi în legătură cu existenţa raportului de prepuşenie între militarul în termen şi unitatea militară în care îşi satisface stagiul militar. Deşi răspunsul a fost negativ, au existat şi soluţii în care instanţele au considerat că satisfacerea serviciului militar ar putea da naştere unui raport de prepuşenie deoarece implică relaţii de subordonare cu caracter convenţional, diferite de raporturile dintre militari, de la inferior la superior. Deşi izolată această practică, s-ar impune ca într-o reglementare viitoare să fie instituită şi răspunderea pentru faptele ilicite ale militarilor în termen, cu atât mai mult cu cât frecvent prejudiciul este cauzat cu tehnica militară din dotarea exclusivă a armatei (armament, mijloace de transport, tehnică de luptă etc.). Argumentul invocat de cei ce neagă caracterul raportului de prepuşenie, este acela că serviciul militar nu este îndeplinit în temeiul unui raport contractual ci în temeiul legii, motiv pentru care statul nu poate avea calitatea de comitent. Opinăm că argumentul lipsei acordului de voinţă în cazul serviciului militar este irelevant, atâta vreme cât subordonarea şi executarea strictă a ordinelor superiorilor dau un caracter mult mai strict relaţiei de subordonare a militarilor decât a celor mai multe raporturi similare bazate pe consens. Poate că în nici-unul dintre raporturile sociale de subordonare puterea de comandă izvorâtă din ierarhia militară nu este egalată, astfel încât în aceste condiţii lipsa acordului de voinţă nu exclude caracterul raportului de prepuşenie ci îl confirmă accentuându-l. În practică s-a mai pus nu de puţine ori întrebarea dacă unele contracte civile pot induce raporturi de prepuşenie. În mod constant s-a răspuns că, de regulă, contractele civile nu dau naştere la raporturi de prepuşenie. Cu toate acestea, contracte cum sunt cele de antrepriză, de mandat sau locaţiune pot da naştere unor interpretări diferite. Astfel, deşi antreprenorul nu este prepusul clientului, dacă potrivit convenţiei încheiate clientul îşi rezervă dreptul de supraveghere generală a acestuia, ipotetic el ar putea răspunde şi în calitate de comitent. Şi în ceea ce priveşte mandatul, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, s-ar putea pune problema raportului de prepuşenie. Pe de altă parte, s-a stabilit că între locator şi locatar nu pot lua naştere în nici-un caz raporturi de prepuşenie. Raporturi de prepuşenie pot apare chiar şi întâmplător în cadrul unor relaţii, dând naştere aşa-zisei “prepuşenii ocazionale”. Cele mai frecvente exemple sunt atunci când

un prieten acceptă, cu sau fără remuneraţie, să-i facă altuia un serviciu care implică ideea de subordonare, ori prepuşenia ocazională ce se naşte între membrii familiei, părinţi, soţi, copii etc. b) Fapta să fi fost comisă de prepus în funcţia ce i s-a încredinţat. Această a doua condiţie specială este prevăzută de art. 1000 alin. 3 C. civ. care prevede că prejudiciul trebuie să fie cauzat de către prepuşi “în funcţiile ce li s-au încredinţat”. Din economia textului rezultă într-o primă interpretare, că prepusul ar trebui să acţioneze circumstanţiat după cum urmează:

- în interesul comitentului; - în limitele funcţiilor ce i-au fost încredinţate; - cu respectarea instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent.

Per a contrario, într-o altă interpretare, dacă prepusul a cauzat prejudiciul acţionând în propriul său interes, cu prilejul unei prestaţii din afara funcţiei încredinţate sau cu depăşirea, devierea ori exerciţiul abuziv al atribuţiilor sale, comitentul nu va răspunde. În funcţie de interpretarea condiţiei “funcţiei încredinţate”, prima abordare apare ca fiind una restrictivă, în vreme ce a doua este una cu tendinţe vădit extensive. Potrivit tendinţei restrictive, s-a apreciat că răspunderea este operantă numai atunci când fapta ilicită a fost săvârşită strict în limitele funcţiei încredinţate. Într-o interpretare extensivă s-a admis că răspunderea comitentului poate fi antrenată şi atunci când prepusul a acţionat prin depăşirea unor circumstanţe referitoare la funcţia încredinţată. Fireşte, atunci când fapta prejudiciabilă a fost comisă în limitele funcţiei încredinţate, nici doctrinar şi nici jurisprudenţial nu există probleme, răspunderea comitentului fiind de necontestat. Totuşi pentru angajarea răspunderii comitenţilor este necesară dovada existenţei unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat comiterea faptei. În practica instanţelor judecătoreşti s-a conturat însă tendinţa extinderii răspunderii comitentului şi pentru cazuri în care prepusul a acţionat prin depăşirea sau devierea de la atribuţiile ce i-au fost conferite. O astfel de extensie ar trebui corelată în aşa fel încât să se poată stabili dacă prepusul a acţionat în limitele normale ale funcţiei încredinţate şi în interesul comitentului. În egală măsură răspunderea comitentului poate fi antrenată şi urmare depăşirii de către prepus a funcţiei încredinţate ori executării ei abuzive, dacă între acest exerciţiu şi funcţie există “dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită a fost comisă în interesul comitentului”. Evocând cele mai frecvente rezolvări jurisprudenţiale, doctrinar s-au conturat şi citat următoarele soluţii:

- comitentul nu răspunde dacă fapta prepusului nu are nici-un fel de legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate, de pildă fapta a fost săvârşită pe durata concediului de odihnă;

- comitentul răspunde dacă prepusul a acţionat în cadrul normal al funcţiei sale, dar a acţionat prin nepricepere, neglijenţă sau imprudenţă, precum şi dacă prepusul a acţionat fără a avea instrucţiunile comitentului ori în contra acestor instrucţiuni;

- comitentul răspunde dacă prepusul a acţionat în interesul lui;

Răspunderea comitentului nu va fi totuşi angajată dacă: - a luat toate măsurile necesare pentru a preîntâmpina producerea faptei; - victima a ştiut că prepusul acţionează în interes propriu; - activitatea prepusului a ieşit din sfera în care comitentul avea obligaţia de a-şi

exercita supravegherea; - pagubele au fost cauzate de prepus prin fapte care nu au legătură cu funcţia

încredinţată, chiar dacă au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia. Pasul 5. Efectele răspunderii comitentului

În scopul recuperării prejudiciului încercat, victima are posibilitatea să se îndrepte în egală măsură numai împotriva prepusului în temeiul art. 998 şi 999 din C. civ., numai împotriva comitentului potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ. sau împotriva ambilor deopotrivă. Legea nu stabileşte nici-o ordine în această privinţă astfel încât este atributul exclusiv al celui păgubit să aleagă împotriva cui se va îndrepta căci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Disociind raportul juridic obligaţional născut ca urmare faptei ilicite şi relaţiei de prepuşenie, avem în vedere în primul rând răspunderea comitentului alături de prepus faţă de victimă şi în al doilea rând răspunderea prepusului faţă de comitent. 1. Răspunderea comitentului alături de prepus faţă de victimă În ceea ce priveşte răspunderea comitentului alături de prepus există opinia potrivit căreia aceasta ar opera in solidum, deoarece fundamentarea răspunderii comitentului este întemeiată nu pe ideea de culpă ci pe aceea de garanţie. Neproducând prejudiciul împreună cu prepusul, comitentul nici nu poate fi chemat să răspundă în solidar cu acesta. În sprijinul teoriei solidarităţii, susţinută şi în practica judiciară a fost invocat în primul rând argumentul că temeiul răspunderii comitentului îl constituie culpa în alegere şi supraveghere. Într-o asemenea ipoteză întemeiată pe ideea de imputabilitate sunt operante dispoziţiunile art. 1003 din C. civ. care fundamentează solidaritatea faţă de victimă, deoarece prejudiciul este imputabil mai multor persoane. În al doilea rând, s-a mai apreciat că nici fundamentarea răspunderii pe ideea de garanţie nu exclude total culpa comitentului care nu a exercitat în mod corespunzător supravegherea, îndrumarea şi controlul prepusului. Or, existenţa acestei imputabilităţi face aplicabile disp. art. 1003 din C. civ. referitoare la solidaritate. Garantând, în virtutea legii, comportamentul prepusului în viaţa socială, comitentul devine obligat pentru cel garantat, dar această garanţie personală nu este de tipul fidejusiunii, fiindcă nu este însoţită de beneficiul discuţiunii sau de cel al diviziunii, singurele care ar putea conferi caracter accesoriu răspunderii reglementate de art. 1000 alin. 3 din C. civ. Chestiunea solidarităţii dintre prepus şi comitent aduce în discuţie unele rezolvări jurisprudenţiale după cum urmează: O primă ipoteză este aceea în care prepuşii unor comitenţi diferiţi cauzează un prejudiciu unei terţe persoane. Dacă în privinţa prepuşilor este limpede că ei vor răspunde în solidar faţă de victimă, s-a pus întrebarea dacă şi comitenţii pot fi obligaţi tot în solidar pentru integralitatea prejudiciului. Altfel spus, are victima posibilitatea de a obţine reparaţia integrală a prejudiciului de la oricare dintre comitenţi?

Rezolvarea a fost în sensul că atâta vreme cât fiecare dintre comitenţi este garantul propriului prepus, atunci “pentru fiecare comitent în parte se instituie solidaritatea cu propriul prepus în limitele părţii de prejudiciu cauzat de acesta”. Aşadar victima va putea urmări pe comitenţi doar proporţional cu partea de prejudiciu cauzat de fiecare dintre prepuşii lor. Într-o a doua ipoteză s-a pus problema angajării răspunderii atunci când prepuşii unor comitenţi diferiţi produc prejudiciul unuia dintre comitenţi. Şi în această rezolvare s-a pornit de la ideea că prepuşii autori ai faptei răspund solidar faţă de comitentul care a încercat prejudiciul. În ceea ce priveşte solidaritatea celuilalt comitent, aceasta este limitată proporţional la întinderea culpei propriului prepus. 2. Răspunderea prepusului faţă de comitent După ce a despăgubit victima, comitentul are acţiune în regres împotriva prepusului, care trebuie să suporte consecinţele patrimoniale ale faptei sale ilicite. Dreptul de regres al comitentului poate fi valorificat în două forme procesuale şi anume: - prin chemarea în garanţie a prepusului de către comitent în cadrul procesului pornit împotriva sa de către victima prejudiciului potrivit art. 60 din C. proc. civ. Atât pentru comitent cât şi pentru prepus aceasta este forma procesuală cea mai avantajoasă: pe de o parte comitentul se poate apăra împreună cu prepusul împotriva pretenţiilor victimei; pe de altă parte şi prepusul se poate apăra faţa de comitent dovedind fapta culpabilă a acestuia. - pe calea acţiunii directe, după soluţionarea litigiului dintre victimă şi comitent. Fundamentul acţiunii în regres a comitentului îl constituie subrogaţia legală în temeiul căreia el poate pretinde oricăruia dintre prepuşi tot ce a plătit cu titlu de despăgubire. În acest fel, cel subrogat preia toate drepturile şi acţiunile creditorului plătit. În cadrul acţiunii în regres prepusul nu s-ar putea apăra decât invocând şi dovedind fapta culpabilă a comitentului. 3. Exonerarea de răspundere a comitentului. Posibilitatea de a face dovada că nu a putut împiedeca fapta culpabilă deschisă de art. 1000 alin. 5 din C. civ. nu este deschisă şi în privinţa comitentului deoarece textul se referă numai la părinţi, institutori şi meşteşugari. El are însă posibilitatea de a se apăra de răspundere invocând acele apărări de natură să înlăture însăşi răspunderea pentru fapta proprie a prepusului cum ar fi inexistenţa unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale directe. În mod excepţional, art. 9 alin. 2 din Legea nr.11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale prevede că fapta de concurenţă săvârşită de un salariat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu atrage şi răspunderea comerciantului, afară de cazul în care comerciantul ar putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină combaterea faptelor.

Lecţia 4 RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURI, EDIFICII ŞI ANIMALE

Pasul 1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri 1. Reglementare. Noţiunea răspunderii obiective

Pe lângă răspunderea directă sau indirectă pentru fapta omului, codul nostru civil instituie răspunderea obiectivă pentru “prejudiciul cauzat de lucrurile de sub paza noastră” (art. 1000 alin. 1), pentru “prejudiciul cauzat de animale” (art. 1001) şi pentru “prejudiciul cauzat prin ruina edificiului” (art. 1002). Nici redactorii Codului Napoleon şi cu atât mai puţin cei ce l-au transpus în Codul civil român de la 1864 nu au avut în vedere în vremurile respective altă finalitate decât să facă prin textul art. 1000 alin. 1 din C. civ. tranziţia de la răspunderea directă pentru fapta proprie, la cea indirectă, pentru fapta altuia, a lucrurilor, animalelor sau edificiilor. Acest text a început să-şi justifice finalitatea abia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea când s-a produs ceea ce în mod plastic s-a numit “revolta faptelor împotriva codului”. Este epoca în care progresul tehnic şi maşinismul au scos de sub controlul şi comanda imediată a omului maşinile, generatoare de accidente în care nu se putea pune problema culpei directe sau indirecte a celor ce le manevrau. Or, în lipsa unor texte care să “încrimineze” consecinţele păgubitoare ale maşinilor, juriştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au străduit să găsească temeiul juridic pentru tragerea la răspundere a celor ce în mod natural trebuiau să desdăuneze pe primele victime ale industrializării. Aceasta deoarece fundamentele clasice ale răspunderii angajate doar pe temeiul culpei proprii sau pentru fapta altuia, erau inaplicabile în cazul accidentelor cauzate de lucrurile neînsufleţite. Mai mult decât atât, s-a constatat că este imposibil de făcut proba vinovăţiei celor ce exploatau forţa maşinilor, neimaginată de dispoziţiile adoptate înainte de inventarea lor. Ca şi în alte domenii ale vieţii sociale, a fost meritul jurisprudenţei de a găsi soluţii dar mai ales justificări în virtutea cărora victimele accidentelor provocate de maşini să poată fi despăgubite: instanţele au stabilit aşadar că deşi nu există culpă, deci răspunderea subiectivă nu poate fi antrenată, totuşi răspunzători se fac cei ce au în pază lucrul ce a produs prejudiciul. Sunt citate în literatură mai multe soluţii ale unor instanţe care au eficientizat pentru prima dată răspunderea civilă obiectivă pentru fapta lucrului: în 1854 Tribunalul din Lyon condamna la despăgubiri pe proprietarul unui vapor deoarece explozia cazanului de abur a omorât un marinar. Cert este că după unele ezitări şi întoarceri, atât jurisprudenţa cât şi doctrina, au recunoscut valoarea de principiu a răspunderii civile delictuale obiective pentru fapta lucrului. În prezent apreciem că textul art. 1000 alin. 1 din C. civ. instituie principiul general al răspunderii civile obiective fără de culpă, care în diversitatea sa însumează: a) răspunderea pentru fapta lucrului; b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi c) răspunderea pentru ruina edificiului. În sprijinul acestei idei pot fi aduse următoarele argumente: 1) în toate cele trei cazuri operează aceeaşi prezumţie de răspundere a celor ce utilizează lucrul, edificiul sau animalul; 2) acelaşi principiu enunţat de art. 1000 alin. 1 din C. civ. îşi găseşte extensia şi în dispoziţiunile art. 1001 şi 1002 din C. civ.; 3) în toate trei cazurile, angajarea răspunderii nu este condiţionată de culpă, idee care se desprinde cel mai limpede din textul art. 1000 alin.1 din C. civ. 2. Domeniul de aplicare. Condiţii.

Din textul art. 1000 alin. 1 C. civ. reiese că răspunderea pentru fapta lucrului poate fi angajată atunci când:

- există un lucru; - exerciţiul pazei lucrului este asigurat de o persoană; - lucrul cauzează un prejudiciu; - există o persoană care încearcă prejudiciul cauzat de lucru. Fiecare dintre aceste noţiuni pun în discuţie mai multe chestiuni, de a căror

elucidare ne vom preocupa în cele ce urmează.

Noţiunea de lucru Atâta vreme cât art. 1002 din C. civ. instituie răspunderea pentru edificii, urmează

a trage concluzia “per a contrario” că lucrurile la care se referă art. 1000 alin. 1 pot face parte în egală măsură atât din categoria bunurilor mobile cât şi a celor imobile cu excepţia edificiilor. În literatură s-a pus problema calificării genului de lucruri la care se referă art. 1000 alin. 1 C. civ. Deoarece, dacă legea nu face o distincţie asupra conceptului de lucru la care se referă textul, există riscul ca interpretarea din vorbirea curentă să fie atât de vastă încât acest gen de responsabilitate să devină practic nelimitat. În consecinţă, s-a apreciat că răspunderea pentru fapta lucrului poate fi antrenată doar pentru unele categorii de lucruri după cum urmează:

- lucrurile vicioase, capabile să provoace accidente datorită viciilor lor interne, de construcţie sau ivite în timpul exploatării lor;

- lucrurile dinamice şi lucrurile statice. Din categoria lucrurilor dinamice sau cu dinamism propriu fac parte acele bunuri care au energie internă, aşa cum este bunăoară benzina sau substanţele radioactive. Cât despre lucrurile statice sau fără dinamism propriu, dacă acestea sunt puse în exploatare de mâna omului, atunci răspunderea pentru eventualele prejudicii se întemeiază pe culpă, căci în spatele faptei lucrului se ascunde greşeala omului. Aşadar, răspunderea pentru lucruri nu ar fi de concept potrivit acestui sistem decât în privinţa lucrurilor dinamice.

- lucrurile periculoase şi lucrurile inofensive. Din prima categorie fac parte acele lucruri care lăsate fără de pază pot produce prejudicii sau care, pot depăşi capacitatea de prevedere a paznicului şi pe cea de apărare a victimei. Dimpotrivă, cele din cealaltă categorie fiind inofensive nu este necesară paza lor, deoarece nu sunt apte a produce accidente. În fine, dacă sunt categorii de lucruri ce pot cauza prejudicii, s-a stabilit că sunt şi lucruri ce nu pot face obiectul răspunderii instituite de art. 1000 alin. 1 din C. civ. după cum urmează:

- corpul uman. Din consideraţie pentru persoana umană s-a stabili că nu poate fi asimilat unui lucru corpul uman. Acesta poate însă cauza prejudicii dar numai cu condiţia să împrumute caracteristicile unui obiect, cum ar fi de pildă schiurile. În cazul în care însă doi schiori se ciocnesc pe o pârtie cauzându-şi reciproc daune, nu s-ar pune problema răspunderii pentru fapta lucrului, ci aceea a răspunderii civile delictuale.

- lucrurile fără stăpân. Pare a fi natural, că atâta vreme cât un lucru este fără de stapân, res nullius, deci nimeni nu are paza lui juridică, el să nu facă parte din categoria de lucruri la care se referă art. 1000 alin. 1 din C. civ. Spre exemplu ar fi greu de stabilit cine va răspunde pentru prejudiciul cauzat unei persoane prin alunecare pe stradă pe o coajă de banană, care evident că este fără de stăpân.

În final, o ultimă precizare cu privire la natura corporală sau necorporală a lucrurilor, distincţie care poate fi şi ea inutilă. În această abordare, ne referim la energia electrică sau radioactivă, bunuri vădit necorporale care totuşi s-au dovedit a fi deosebit de periculoase. Faţă de toate aceste considerente, apreciem că lucrurile care pot cauza prejudicii în sensul art. 1000 alin.1 din C. civ. trebuie apreciate în funcţie de circumstanţe. Cel mai banal obiect în anumite circumstanţe nefericite şi imprevizibile poate fi cauzator de consecinţe dintre cele mai grave. Considerăm aşadar că nu există lucruri periculoase şi nepericuloase, cu sau fără dinamism propriu etc., ci doar circumstanţe în care lucrurile pot deveni violente, deci periculoase. O scrumieră, deşi este un lucru util şi banal de obişnuit, poate deveni periculoasă şi chiar letală dacă alunecă de pe pervazul unei ferestre de la etaj şi loveşte în cap un trecător. În plus, atâta vreme cât legiuitorul nu face nici-o distincţie, referindu-se pur şi simplu la lucruri, orice distincţie sau adăogire este vădit de prisos, căci “ubi lex non distinguit nec nos distinguerre debemus”.

Exerciţiul pazei lucrului Deşi art. 1000 se referă la “paza noastră’, nici acest text şi nici vreun al text din

cuprinsul Codului civil nu defineşte şi nici nu explică noţiunea de pază. În explicarea sensului juridic al acesteia a fost necesară contribuţia jurisprudenţei, care a făcut şi cuvenita distincţie între paza juridică şi paza materială. Distincţia dintre cele două noţiuni trebuie făcută pornind fie de la ideea riscului – profit, în sensul că acela culege foloasele lucrului urmează a răspunde şi pentru pierderile cauzate de acesta căci ubi emolumentum ibi onus, fie de la ideea autorităţii asupra lucrului, în sensul direcţionării, supravegherii şi controlului deplin asupra acestuia. Paza juridică este consecinţa exerciţiului unui drept subiectiv, care presupune pe lângă facultatea obţinerii unui folos şi obligaţia preîntâmpinării sau reparării unei eventuale pierderi viitoare. Ea se exercită asupra lucrului în mod independent, absolut şi exclusiv, constituind principala raţiune a angajării răspunderii civile delictuale obiective pentru fapta lucrului. În ştiinţa dreptului, s-a afirmat recent criteriul direcţiunii intelectuale. Potrivit acestuia, paznicul juridic este cel ce are puterea de comandă asupra lucrului în momentul cauzării prejudiciului şi o face independent, chiar şi în lipsa unui raport juridic. În acest context, este suficient ca paznicul juridic să aibă direcţiunea intelectuală asupra lucrului, chiar dacă nu se găseşte într-un contact material, nemijlocit cu acesta. Paza juridică decurge din calitatea de proprietar sau de titular al unui alt drept real asupra lucrului, şi este în firea lucrurilor ca acela care are paza juridică a unui lucru să exercite şi paza materială, dar este la fel de posibil ca paznicul material să nu aibă şi paza juridică. Paza materială este inferioară calitativ, subordonată pazei juridice, căci ea nu-i conferă paznicului dreptul de a trage vreun folos din întrebuinţarea lucrului, şi în consecinţă nici vreo obligaţie şi cu atât mai puţin aceea de a răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate altora de către acesta în temeiul art. 1000 alin.1 din C. civ. Totuşi, paznicul material al lucrului poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul cauzat de lucru, dar nu pentru fapta lucrului ci pentru propria-i culpă în temeiul art. 998 –999 din C. civ. Între paza juridică şi paza materială a lucrului există aşadar următoarele deosebiri:

- paza juridică a unui lucru este o stare de drept, pe câtă vreme paza materială este o stare de fapt; - paza juridică a unui lucru constituind o stare de drept, este mai puţin aparentă decât paza materială, care este o stare de fapt şi poate fi mai uşor percepută; - în vreme ce răspunderea păzitorului juridic este prezumată, răspunderea păzitorului material trebuie dovedită. Varietatea de situaţii în care o persoană poate fi chemată să răspundă pentru fapta lucrului impune unele precizări: - coproprietarii, pe cote părţi sau în devălmăşie, răspund pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le au în coproprietate, afară de cazul în care ar face dovada că numai unul dintre ei a exercitat controlul deplin şi exclusiv asupra lucrului; - posesorul unui lucru, care stăpâneşte pentru sine şi are reprezentarea că este proprietarul lucrului, exercitând asupra acestuia controlul deplin şi exclusiv are calitatea de păzitor juridic, deci răspunde pentru fapta lui în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ.; - hoţul sau găsitorul unui lucru dobândesc de la data furtului sau a găsirii acestuia calitatea de păzitori de drept, astfel încât vor fi ţinuţi să răspundă în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ. pentru prejudiciul cauzat de lucru în perioada de timp cât acesta s-a aflat asupra lor. - accidentul de circulaţie produs de către cel ce ia lecţii de conducere în cadrul unei şcoli de şoferi implică în mod diferit pe cursant, şcoala de şoferi sau examinatorul poliţist. Dacă accidentul s-a produs în timpul şcolarizării, răspunde şcoala, care are paza juridică a lucrului. Dimpotrivă, dacă accidentul s-a produs în timpul examenului, s-a opinat că paza juridică aparţine candidatului şi nu examinatorului. O astfel de soluţie, diferită în funcţie de momentul producerii accidentului nu ni se pare justă. Şcolarizarea unui elev de către şcoala de şoferi durează până în momentul terminării examenului, indiferent de rezultatul său. Apreciem deci că şi pe durata examenului, candidatul care conduce autovehiculul şcolii are tot calitatea de paznic material, deci el nu va răspunde în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ. Soluţia este cu atât mai puţin convingătoare, cu cât pe durata examenului practic de conducere, cel examinat trebuie să se supună şi să execute comenzile examinatorului, care îi direcţionează conduita şi care are la îndemână sistemul de dublă comandă pentru conducerea autovehiculului.

Existenţa unui prejudiciu cauzat de lucru Pentru a fi angajată răspunderea civilă a păzitorului juridic, faptul prejudiciabil al

lucrului nu trebuie să-i fie imputabil acestuia, ci, el trebuie să se datoreze în exclusivitate lucrului, aflat în mişcare, având un dinamism propriu sau un anumit grad de risc in exploatare. Precizarea se impune, pentru că dacă prejudiciul s-a produs ca urmare neglijenţei sau imprudenţei păzitorului în exploatarea sau folosirea lui, atunci temeiul răspunderii nu-l mai constituie fapta lucrului ci propria culpă în condiţiile art. 998 – 999 din C. civ. Aşadar, în consumarea faptului prejudiciabil nu trebuie să intervină în nici-un fel, şi nici în cel mai mic grad culpa păzitorului, producerea rezultatului păgubitor fiind consecinţa exclusivă a cineticii lucrului.

Existenţa unei persoane prejudiciate prin fapta lucrului Răspunderea pentru prejudiciul încercat subsecvent faptei lucrului poate fi

invocată de către orice persoană în patrimoniul căreia s-a localizat o astfel de pierdere sau de către succesorii acesteia împotriva păzitorului juridic al lucrului.

Acţiunea în despăgubire poate fi intentată şi de către paznicul material împotriva paznicului juridic, dacă acesta a încercat un prejudiciu cauzat de lucru şi dacă fapta lucrului nu-i este lui imputabilă. Dacă între cei doi a existat un contract pentru folosirea de către paznicul material a lucrului, atunci temeiul răspunderii este contractual şi nu delictual. Dacă victima a participat la folosinţa lucrului prin îngăduinţa păzitorului juridic, atunci temeiul răspunderii îl constituie nu fapta lucrului ci delictul, cu motivarea că a acceptat riscul sau pe ideea de echitate. În fine, dacă cel prejudiciat foloseşte în mod clandestin lucrul, apreciem că el nu este îndreptăţit să pretindă a fi despăgubit. În practica instanţelor, o astfel de împrejurare se consumă în privinţa călătorilor clandestini într-un mijloc de transport implicat într-un accident. Apreciem că soluţia se impune, atâta vreme cât paznicul juridic nu avea nici-o obligaţie de garanţie în privinţa călătorului clandestin. Victima nu ar putea invoca nici obligaţia contractuală a cărăuşului căci în lipsa biletului de călătorie nu a existat contract de transport, şi nici răspunderea pentru fapta lucrului, deoarece atâta vreme cât păzitorul nu şi-a direcţionat lucrul în ideea câştigului nu-i poate fi imputat nici riscul asumat unilateral numai de către călătorul clandestin . În genere, cel ce a încercat un prejudiciu prin fapta lucrului este îndreptăţit a cere despăgubiri de la păzitorul juridic al lucrului. La rândul său, dacă a plătit despăgubirile, păzitorul juridic are deschisă calea unei acţiuni în regres împotriva păzitorului material în temeiul art. 998 – 999 din C. civ. Antrenarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri este condiţionată aşadar de existenţa unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu şi a calităţii de paznic juridic a celui chemat a răspunde. Sarcina probei aparţine celui ce invocă în favoarea sa împrejurările de mai sus, potrivit principiului general actori incumbit probatio. Pentru a evita această formă de răspundere se utilizează asigurarea pentru răspunderea civilă. 3. Cazuri speciale de răspundere pentru prejudiciile cauzate de unele lucruri Pe lângă dispoziţiunile deja citate din Codul civil care consacră condiţiile generale de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, există şi reglementări care individualizează şi alte cazuri speciale de răspundere pentru categorii aparte de lucruri. Includem în această categorie, răspunderea pentru coliziunea de autovehicule, nave şi aeronave, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin deteriorarea mediului şi răspunderea pentru pagubele nucleare. Prejudiciul cauzat prin coliziunea de autovehicule Intensitatea şi amploarea traficului auto din ultimii ani, aduce tot mai des în discuţie chestiunea responsabilităţii civile pentru pagubele înregistrate subsecvent accidentelor rutiere. Atunci când se poate stabili culpa unuia sau a mai multor participanţi la traficul rutier, răspunderea acestora se stabileşte potrivit dispoziţiunilor art. 998 şi 999 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Cu totul alta este situaţia atunci când nu poate fi stabilită din motive obiective, culpa celor implicaţi în ciocnirea de autovehicule. Într-o astfel de împrejurare, fiecare dintre autorii accidentului este la rândul său, în egală măsură, victimă şi făptaş. Cum ar

trebui aşadar stabilită întinderea răspunderii civile pentru repararea prejudiciilor încercate prin avarierea sau distrugerea autovehiculelor? În lipsa unor reglementări speciale, în literatura juridică au fost emise trei ipoteze cu privire la soluţionarea unor astfel de împrejurări: I. Într-o primă ipoteză, chestiunea coliziunii de autovehicule ar putea fi rezolvată prin adoptarea regulilor referitoare la culpa comună, astfel încât prejudiciile ar trebui însumate şi reparate de către păzitorii juridici proporţional cu întinderea culpei fiecăruia. O astfel de rezolvare însă este susceptibilă de serioase critici! În primul rând, pornind de la ideea răspunderii obiective, deci fără de culpă, s-ar ajunge la instituirea unei veritabile prezumţii de culpă, ce-i drept partajabilă între cei ce au produs şi încercat prejudiciul. În al doilea rând, criticabil este şi faptul că s-ar aplica regulile culpei comune atunci când nici-o culpă nu poate fi stabilită, ceea ce este vădit lipsit de logică dar mai ales de suport legal. II. Într-o a doua ipoteză, s-a susţinut că datorită caracterului unitar al faptului coliziunii, se confruntă două prezumţii de răspundere reciproce şi concurente care se anihilează una pe alta, cu consecinţa revenirii la dreptul comun al răspunderii civile delictuale fundamentate pe ideea de culpă, conform prevederilor art. 998 şi 999 din C. civ. Această rezolvare implică ideea că fiecare păzitor juridic ar urma să suporte propriul prejudiciu, dacă nici-unul dintre cei implicaţi nu ar putea dovedi culpa celuilalt. În consecinţă, aplicând regulile de la răspunderea pentru fapta proprie, în cazul în care nu se va stabili culpa pârâtului, reclamantul va suferi întreaga pagubă ce i-a fost cauzată. S-a susţinut că o asemenea soluţie este atât echitabilă cât şi legală devreme ce în unele acte normative ea chiar a fost adoptată în mod expres. Nici această ipoteză deşi acceptată nu a scăpat criticilor. Pornindu-se de la ideea că cele două prezumţii de culpă se întâlnesc pentru a se contrazice reciproc, se ajunge la situaţia că în realitate fiecare dintre prezumţii priveşte paguba suferită de păzitorul juridic ce o invocă împotriva celuilalt. În acest caz, suntem în faţa a două pretenţii distincte, fiecare dintre ele având drept obiect repararea unei alte daune în temeiul unei alte prezumţii, care nu poate fi invocată decât de către victimă. III. În cea de a treia ipoteză, fiecare păzitor implicat în coliziune este prezumat răspunzător de daunele provocate celuilalt în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ. Aşa fiind, fiecare păzitor ar urma să repare prejudiciul suferit ca urmare coliziunii, de către celălalt. Întrucât legea nu dispune contrariul, prezumţia de culpă instituită de art. 1000 alin. 1 din C. civ. îşi păstrează în întregime efectul în virtutea căruia a fost instituită. Pe de altă parte, dacă s-ar face dovada culpei exclusive a unuia dintre autorii coliziunii, răspunderea s-ar deplasa, şi de această dată, din sfera răspunderii pentru fapta lucrului în cea a răspunderii în cea a răspunderii pentru fapta proprie. Întrucât este ipoteza cea mai practică şi cu cea mai sigură acoperire în drept, această ultimă soluţie a fost adoptată atât de literatură cât şi de jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti. O astfel de rezolvare are meritul de a îmbina atât cerinţe de ordin doctrinar cât şi de ordin practic, cu atât mai mult cu cât ea îşi are într-adevăr suport în dispoziţiile de principiu ale art. 1000 alin. 1 din C. civ.

b. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave

Recent adoptatul Cod Aerian al României precizează că în privinţa Transporturilor aeriene există două categorii de împrejurări ce pot angaja răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de aeronave. În art. 3.1 este definit în primul rând accidentul ca fiind un eveniment legat de operarea unei aeronave, care se produce între momentul în care o persoană se îmbarcă la bordul acesteia cu intenţia de a efectua un zbor şi momentul în care persoanele aflate la bord sunt debarcate. Consecinţele unui accident aviatic pot consta, potrivit aceluiaşi text, în: rănirea gravă sau mortală a unei persoane datorită faptului că se găseşte în aeronavă, în contact direct cu aceasta sau cu un obiect fixat în aeronavă, în contact direct cu o parte oarecare a navei inclusiv cu părţile care se detaşează ori este expusă aspiraţiei sau suflului motoarelor sau elicei; distrugerea, dispariţia sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei aeronave. În al doilea rând, art. 3.2 din Codul Aerian se referă la actul de intervenţie ilicit săvârşit cu intenţie, care poate consta în: distrugerea unei aeronave sau a mijloacelor de navigaţie prin care s-ar periclita siguranţa în zbor (art. 3.2 lit. b şi d); violenţa împotriva uneia sau mai multor persoane la bordul unei aeronave la sol şi în zbor dacă acel act poate să pericliteze siguranţa navei respective (art. 3.2 lit. a); amplasarea sau favorizarea amplasării unui dispozitiv sau substanţe care poate distruge o aeronavă aflată în serviciu sau îi poate provoca avarii care să o facă indisponibilă pentru zbor ori care îi poate periclita siguranţa în zbor (art.3.2 lit. c); comunicarea cu intenţie a unor informaţii false prin care este pusă în pericol siguranţa zborului (art. 3.2 lit. e); folosirea ilegală a oricărui dispozitiv, substanţă sau armă ce ar avea drept consecinţă distrugerea sau avarierea aeronavei ori punerea acesteia în pericol (art. 3.2 lit.f). Chestiunea răspunderii civile pentru fapta lucrului nu s-ar putea pune în cazul incidentului la care se referă art. 3.2 din Codul Aerian, întrucât într-o asemenea împrejurarea sunt operante dispoziţiunile art. 998 din C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie. Mai mult decât atât, prin definiţia dată de text incidentului aviatic, fapta nu poate fi comisă din imprudenţă sau neglijenţă, atâta vreme cât condiţia esenţială pentru atragerea răspunderii este aceea ca aceasta să fi fost săvârşită “în mod ilicit şi cu intenţie”. În ceea ce priveşte accidentul aviatic, răspunderea poate fi angajată în primul rând în temeiul obligaţiilor contractuale pentru executarea cărora este ţinut agentul aeronautic civil, ca unică persoană fizică sau juridică autorizată să desfăşoare activităţi aeronautice civile. Potrivit art. 46 alin. 1 din Codul Aerian, transporturile publice aeriene se execută pe bază de contract de transport încheiat între operatorul aerian şi pasager sau expeditorul mărfii. Operatorul aerian răspunde în aceste condiţii pentru orice prejudiciu care a produs decesul sau vătămarea sănătăţii pasagerilor ori avarierea sau pierderea bagajelor ori a mărfii. Atunci când însă prejudiciile suferite au fost cauzate în alte împrejurări decât cele descrise de art. 3, deci la sol, s-ar putea pune chestiunea răspunderii civile în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ. pentru fapta lucrului. Într-o astfel de ipoteză, apreciem că ar putea fi angajată răspunderea agentului aeronautic civil, în limitele şi condiţiile dreptului comun, la care de altfel fac trimitere dispoziţiunile art.47 alin. 2 din Codul Aerian. Cât priveşte coliziunea sau abordajele aeronavelor, întrucât Codul Aerian nu face referiri exprese la aceste incidente, apreciem că răspunderea ar putea fi angajată ca şi în

situaţia coliziunii de autovehicule la care ne-am referit mai sus, fiecare dintre operatorii participanţi la trafic fiind ţinut să repare prejudiciul cauzat celuilalt.

c. Răspunderea pentru coliziunea navelor Sub titlul “ Despre avarii şi despre contribuţiune”, Codul Comercial se referă şi la prejudiciile încercate subsecvent ciocnirii navelor comerciale. Potrivit art. 654 din C. com., se socotesc avarii toate cheltuielile făcute pentru vas şi pentru povară, pentru amândouă împreună sau pentru fiecare parte, şi toate pagubele ce se întâmplă vasului şi lucrurilor încărcate, după încărcare şi plecare până la întoarcere şi descărcare”. Codul clasifică avariile în două categorii, respectiv avariile mari sau comune şi avariile simple sau particulare. Sunt avarii comune sau mari în înţelesul art. 655 C. com. cheltuielile făcute şi pagubele suferite de bună voie pentru binele şi scăparea vasului şi a încărcăturii. Avariile particulare sunt toate pagubele încercate şi toate cheltuielile făcute numai pentru vas sau numai pentru povară. În termeni marinăreşti consacraţi, ciocnirea sau coliziunea materială dintre două nave maritime sau fluviale indiferent de natura apelor în care a avut loc poartă numele de abordaj. La rândul său abordajul poate fi maritim când ciocnirea a avut loc între două nave maritime sau între o navă maritimă şi una fluvială, dar şi fluvial dacă ciocnirea s-a produs între două nave fluviale în apele interioare. În privinţa ciocnirii navelor, legislaţia comercială a adoptat sistemul răspunderii obiective, în sensul că în principiu păzitorul lucrului care a ocazionat paguba este răspunzător pentru repararea ei, dacă este vorba despre avaria particulară, care priveşte exclusiv nava şi încărcătura ei. În ceea ce priveşte însă avariile comune, costul acestora este proporţional împărţit între povară şi jumătate din vas şi navlu. În cazul în care nu există culpă şi lovirea s-a datorat cazului fortuit sau forţei majore, art. 672 din C. com. stabileşte că pagubele şi pierderile provenite din această cauză sunt în sarcina lucrurilor care le-au suferit, fără drept de despăgubire. Este posibil ca abordajul să constituie fapta unui terţ dacă o a treia navă a împins nava abordatoare peste nava abordată sau a impus acesteia din urmă o manevră de evitare care a provocat abordajul. În această situaţie, pentru nava abordatoare, fapta unei terţe nave constituie un caz de forţă majoră cu condiţia ca acţiunea ei să fi fost imprevizibilă şi inevitabilă. Aşa fiind, nava abordată trebuie să ceară despăgubiri de la nava terţă. Culpa navelor implicate în coliziune, dacă se face dovada existenţei ei, constituie un element hotărâtor în stabilirea răspunderii. Astfel, dacă s-a stabilit că lovirea s-a datorat din culpa unuia dintre vase, pagubele şi pierderile sunt în sarcina vasului în culpă (art. 673 din C. com.). Dacă nu se poate dovedi cărei nave îi este imputabilă culpa abordajului sau dacă se stabileşte că este comună vinovăţia, atunci fiecare “suferă pagubele şi pierderile încercate fără drept la vreo despăgubire” (art. 674 C. com.). Urmează aşadar ca răspunderea civilă să fie stabilită în proporţie cu gravitatea culpei fiecăreia dintre navele implicate, fără solidaritate faţă de terţi. Normele speciale stabilite de textele art. 672 – 674 din C. com. nu derogă totuşi de la regulile de drept comun în materia răspunderii civile, concluzie ce se desprinde din dispoziţiunile exprese ale art. 675 din acelaşi cod, care precizează că indiferent de

responsabilitatea navelor, nu este înlăturată răspunderea “autorilor culpei” către persoanele vătămate şi către proprietarii vaselor. Dispoziţiuni speciale de procedură sunt instituite în privinţa exerciţiului acţiunii pentru despăgubiri civile rezultate din coliziunea navelor. Astfel, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri aparţine instanţei locului unde s-a petrecut coliziunea sau din primul port în care vasul a ancorat. c. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin deteriorarea mediului Opţiunea omului de a trăi într-un mediu curat şi sănătos a fost consacrată ca fiind un drept fundamental atât în convenţii internaţionale cât şi în legislaţiile naţionale ale statelor. Constituţia României îl prevede în art. 45 alin. 6 dar reglementarea cea mai completă este dată de Legea nr.137/29 decembrie 1995 pentru protecţia mediului. Încă din art. 3, legea dezvoltă atât principiile strategice privitoare la protejarea mediului printre care şi acela potrivit căruia “poluatorul plăteşte” (art. 3 lit. d), cât şi garanţia că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos (art. 5). În anexa nr. 1 privitoare la înţelesul unor termeni, legea defineşte atât noţiunea de deteriorare a mediului cât şi pe aceea de prejudiciu cauzat prin poluare. Astfel, prin deteriorarea mediului se înţelege “alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi al calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea deficitară ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”. În sensul aceleiaşi legi, prin prejudiciu ecologic se înţelege “efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre”. Cât despre răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin deteriorarea mediului, legea instituie răspunderea obiectivă a poluatorului. Potrivit art. 81 “răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară”. Trebuie subliniat faptul că legiuitorul a instituit răspunderea obiectivă, fără de culpă pentru crearea oricărui prejudiciu ecologic indiferent că poate fi cazul angajării responsabilităţii pentru fapta proprie, pentru fapta altei persoane, pentru lucruri, animale sau edificii. Este evident că textul pornind de la ideea răspunderii obiective, creează un temei juridic special, sui generis al responsabilităţii pentru protecţia mediului. Un astfel de temei nu-l poate constitui nici ideea de garanţie având ca suport riscul de activitate deoarece calitatea de poluator o poate avea orice persoană, chiar şi aceea care nu desfăşoară o activitate ce impune un risc ori ce produce printr-o inacţiune, neglijenţa, imprudenţă un astfel de accident, şi nici ideea de culpă, exclusă în mod expres de textul art. 81 din lege. În mod frecvent constituie cauza accidentelor ecologice folosirea de tehnologii, instalaţii şi utilaje sau materiale poluante, toate acestea scăpate de sub controlul utilizatorilor ce au paza juridică a acestor lucruri. Or, această calitate, unită cu dispoziţiunile referitoare la caracterul obiectiv al răspunderii pentru daunele ecologice, fac ca această formă de responsabilitate să constituie de fapt un caz particular al răspunderii civile pentru fapta lucrurilor instituită de art. 1000 alin. 1 din C. civ.

d. Răspunderea pentru cauzarea de prejudicii nucleare Ca şi în cazul răspunderii civile obiective pentru accidentele ecologice, în privinţa exploatării energiei nucleare există reglementări atât naţionale cât şi internaţionale, destinate garantării omenirii şi a mediului înconjurător împotriva unor forţe atât de puternice şi cu efecte devastatoare aşa cum sunt cele declanşate de energia nucleară. În plan internaţional, statele au instituit răspunderea civilă pentru pagubele nucleare în textul Convenţiei de la Viena, adoptată la 21 mai 1963 şi ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 106/1992. De asemeni, Convenţia pentru securitatea nucleară încheiată tot la Viena în 1994, a fost şi ea ratificată de România prin Legea nr. 43 din 24 mai 1995. Aceste texte ce definesc accidentul nuclear au fost complinite de recent adoptata lege nr. 703 din 3 decembrie 2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare. În spiritul acestei ultime legi, art. 3 lit. a defineşte accidentul nuclear ca însemnând “orice fapt sau succesiune de fapte având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară”. În continuare, textul art. 3 lit. d explică înţelesul noţiunii de daună nucleară care înseamnă: 1. orice deces sau orice rănire; 2, orice pierdere sau orice deteriorare de bunuri; 3, orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună provocată de un accident nuclear; 4, costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat urmare unui accident nuclear; 5, orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător datorat unui accident nuclear; 6, costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri; 7, orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente. În ceea ce priveşte răspunderea civilă, textul o situează în sarcina “operatorului unei instalaţii nucleare” care răspunde în mod obiectiv, fără a mai fi necesară dovedirea culpei sale, pentru orice accident nuclear produs în legătură sau din pricina instalaţiei sale (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 703/2001). Dacă mai multe instalaţii nucleare aparţinând aceluiaşi operator sunt implicate în acelaşi accident nuclear, operatorul este răspunzător pentru fiecare instalaţie nucleară implicată. Art. 5 din lege instituie şi câteva cauze de exonerare a operatorului în următoarele situaţii: a) dacă accidentul s-a datorat culpei sau neglijenţei unei persoane care a acţionat cu intenţia de a produce un accident nuclear. Apreciem că în această ipoteză sunt operante dispoziţiunile referitoare la răspunderea pentru fapta proprie şi cele privitoare la angajarea răspunderii comitentului, operator al instalaţiei pentru fapta prepusului sau, în măsura în care între aceştia există un astfel de raport de prepuşenie în condiţiile art. 1000 alin. 3 din C. civ.; b) dacă dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate; c) în cazul producerii unui accident nuclear ce a avut cauze nenucleare; d) dacă pentru persoana fizică ce a cauzat dauna nucleară printr-o acţiune sau omisiune, operatorul instalaţiei nucleare nu este răspunzător, caz în care rămân aplicabile, în opinia noastră, regulile referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie potrivit art. 998 şi 999 din C. civ.;

e) În situaţia în care accidentul nuclear a survenit în timpul transportului de materiale nucleare, răspunderea civilă pentru daune nucleare revine în întregime transportatorului, care este considerat ca şi operator (art. 4 lit. c din lege). Întinderea răspunderii operatorului pentru daunele nucleare survenite pe teritoriul României se stabileşte la cererea celor păgubiţi de către instanţele judecătoreşti competente inclusiv în cazul accidentului survenit în zona economică exclusivă a României. Dreptul la acţiunea în despăgubire împotriva operatorului este prescriptibil în termenul de 30 de ani dacă cererea este legată de decesul unei persoane şi de 10 ani în celelalte cazuri. Cu toate acestea, dreptul la despăgubire împotriva operatorului se stinge în termenul general de prescripţie de 3 ani ce curge de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil de producerea ei, fără ca termenul de 30 şi respectiv 30 de ani să fi fost împlinite, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 12 din Legea nr. 703/2001. Acţiunea în regres a operatorului în cazul antrenării răspunderii sale pentru daune nucleare, este admisibilă potrivit art. 11 din Legea nr. 703/2001, numai dacă ea se întemeiază pe prevederile unui contract sau dacă accidentul s-a produs urmare unei fapte internaţionale. De asemeni, regresul se poate îndrepta şi împotriva statului, dacă acesta a alocat fonduri publice în vederea construirii instalaţiei. În vederea prevenirii unor astfel de accidente nucleare producătoare de prejudicii, a fost adoptată Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.

Pasul 2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale Reglementare

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este consacrată de art. 1001 C. civ. în următorii termeni: “proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.” Din redactarea acestui text, rezultă că în cazul acestei forme de răspundere civilă operează acelaşi criteriu al obiectivităţii ca şi în cazul răspunderii pentru fapta lucrurilor. Aceasta, deoarece art. 1001 C. civ. instituie prezumţia de culpă a celui ce are paza juridică a animalului, respectiv proprietarul sau cel ce se serveşte de animal. Răspunderea este antrenată în mod obiectiv şi pentru faptul că ea operează indiferent dacă animalul se afla sub paza acestuia sau a scăpat. Spre deosebire de alte forme ale răspunderii civile delictuale, ce sunt însoţite de reglementări speciale exoneratoare de răspundere sub condiţia probei contrarii a culpei, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale nu poate fi înlăturată printr-o astfel de probă. Domeniul de aplicare Chemat să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale este omul, căci numai el poate fi subiect al unui raport juridic obligaţional, chiar dacă în mod obiectiv şi de netăgăduit animalul a cauzat dauna. Relaţia dintre om şi animalul ce a produs prejudiciul trebuie însă disociată în două ipostaze a căror rezolvare este dată de cunoaşterea, pe de o parte a categoriilor de animale la care se referă textul, şi pe de altă parte la persoanele răspunzătoare de faptele prejudiciabile ale animalelor.

În privinţa animalelor la care se referă textul art. 1001 C. civ., acestea trebuie să fie susceptibile de apropriaţiune în orice formă sau cel puţin de posibilitatea supravegherii comportamentului lor. Or, astfel de animale sunt în primul rând cele domestice, deoarece omul se poate folosi nemijlocit numai de acestea, le poate păzi şi le poate comanda. În această categorie pot fi incluse prin analogie şi animalele sălbatice care trăiesc în captivitate, respectiv în grădini zoologice, parcuri sau circuri. În literatură s-a pus şi problema animalelor sălbatice din parcurile şi rezervaţiile de vânătoare închise. Cine va fi aşadar răspunzător pentru prejudiciile cauzate de astfel de animale? La această întrebare răspunsul este diferenţiat după cum prejudiciul a fost cauzat în interiorul sau în exteriorul rezervaţiei. Astfel, în jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem s-a stabilit că numai dacă prejudiciul s-a cauzat în interiorul rezervaţiei se aplică dispoziţiunile art. 1001 C. civ. Răspunderea pentru animalele sălbatice care trăiesc în stare de libertate ori cele ieşite din rezervaţie nu este incidentă dispoziţiunilor art. 1001 din C. civ. Până la abrogarea Legii nr.26/1976 privind economia vânatului şi vânătoarea, reglementarea responsabilităţii pentru fapta animalelor sălbatice oferea soluţii satisfăcătoare pentru variate ipoteze. Legea nr. 103/1996 conţine din păcate reglementări mai puţin exacte în această privinţă. Textul art. 15 precizează că două categorii de prejudicii cauzate de animale sălbatice pot face obiectul răspunderii civile, şi anume, cele încercate direct de persoane şi cele cauzate prin distrugerea sau avarierea bunurilor, a culturilor sau animalelor domestice. În sistemul acestei legi, doar răspunderea pentru prejudiciile cauzate direct fiinţelor umane prin rănire sau alte prejudicii corporale se încadrează în dispoziţiile art. 1001 C. civ. Într-o asemenea ipostază, răspunzător va fi făcut gestionarul fondului de vânătoare. În ceea ce priveşte cealaltă categorie de daune, cel prejudiciat trebuie să facă dovada culpei gestionarului fondului de vânătoare pentru a obţine despăgubiri. O astfel de dovadă însă face ca responsabilitatea să fie plasată în sfera răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, răspundere ce poate fi înlăturată dacă gestionarul fondului de vânătoare face dovada că şi-a îndeplinit toate obligaţiile de pază prevăzute de art. 13 din lege. Cât despre persoana chemată să răspundă, aceasta trebuie să aibă în momentul producerii prejudiciului calitatea de paznic juridic al animalului. Paza juridică îi conferă titularului dreptul de a se folosi de animalul respectiv, de a-i dirija activitatea, dar şi obligaţia de direcţie şi supraveghere. Până la proba contrarie, se prezumă că paza juridică a unui animal o are proprietarul lui. Cu toate acestea, proprietarul poate transmite paza juridică în temeiul drept de uzufruct sau al unui contract de locaţie, comodat, etc. Dacă nu se cunoaşte persoana care folosea animalul în momentul producerii prejudiciului, răspunzător urmează a fi considerat proprietarul acestuia. Cât despre cel ce deţine doar paza materială a animalului, acesta nu poate fi făcut răspunzător în temeiul art. 1001 C. civ. deoarece el nu are prerogativa de a se servi animalul deţinut numai în temeiul unei relaţii contractuale, în vederea satisfacerii propriilor sale interese. În practică au fost evidenţiate şi unele situaţii particulare ale răspunderii pentru fapta animalelor. Astfel, s-a stabilit că dacă animalul aparţine în coproprietate ori se află

în folosinţa comună a mai multor persoane, paza juridică exercitată în comun atrage şi răspunderea solidară a celor cărora ea aparţine, în vederea reparării prejudiciului cauzat de animal. Dacă prejudiciul a fost produs de mai multe animale aparţinând unor proprietari diferiţi, ori aflate în folosinţa unor persoane diferite între care nu există comunitate de pază juridică, răspunderea este divizibilă şi nu solidară. De asemeni, dacă victima prejudiciului este persoana care are paza materială a animalului, cel ce are paza juridică poate fi tras la răspundere potrivit art. 1001 C. civ., ţinându-se seama şi de comportarea sau eventual chiar culpa concurentă a victimei, aşa cum este bună oară îngrijitorul animalului sau vizitiul. Fundamentul răspunderii. Ca şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, răspunderea pentru daunele provocate de animale este fundamentată pe ideea de garanţie a comportamentului acestora, deci este una de natură obiectivă. Fundamentul acestei răspunderi a fost însă plasat şi în ideea de risc sau a prezumţiei de culpă. Pornind de la paza juridică asupra animalului, s-a apreciat că fundamentul răspunderii l-ar constitui ideea de risc, căci cel ce trage foloasele trebuie să suporte şi prejudiciile activităţii sale căci ubi emolumentum, ibi onus! S-a mai apreciat totodată că la baza răspunderii ar trebui plasată prezumţia de culpă în supravegherea animalului, deci în exerciţiul pazei juridice. Iniţial s-a apreciat că o asemenea prezumţie are un caracter relativ, juris tantum, apoi, literatura şi jurisprudenţa au considerat că de fapt ne aflăm în prezenţa unei prezumţii absolute de culpă, juris et de jure. Cel ce are paza juridică a unui animal este îndatorat să supravegheze animalul pentru a nu cauza pagube terţilor. Dacă totuşi cineva a fost păgubit, este de la sine înţeles că obligaţia de supraveghere nu a fost dusă la îndeplinire. Raţionând în acest fel, culpa nu este numai prezumată ci chiar dovedită. Această fundamentare, îmbrăţişată şi de practica judecătorească, nu diferă de aceea a garanţiei, ambele pornind de la constatarea obiectivă a producerii prejudiciului, fapt constatat nemijlocit, datorită lipsei de supraveghere a animalului. Totodată, ambele fundamente pornesc de la ideea obiectivă a existenţei prejudiciului, astfel încât nu este posibilă nici invocarea cazului fortuit în vederea exonerării de răspundere. Condiţiile răspunderii Două sunt condiţiile pentru angajarea răspunderii civile în temeiul art. 1001 C. civ. şi anume: dovada că prejudiciul a fost cauzat de animal şi că acesta se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubirile. Odată dovedite aceste condiţii, devin operante dispoziţiunile art. 1001 C. civ. care fac posibilă tragerea la răspundere civilă a paznicului juridic al animalului care a produs prejudiciul. Fireşte, în apărarea sa el poate invoca împrejurări care să conducă la exonerarea sa de răspundere. Astfel de împrejurări pot fi considerate a fi spre exemplu fapta ori culpa concurentă a victimei, forţa majoră sau fapta unui terţ pentru care paznicul juridic nu răspunde. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale Cel păgubit, este îndreptăţit a cere repararea prejudiciului de la paznicul juridic al animalului. El se poate îndrepta totodată şi împotriva celui ce a avut paza materială a

animalului, dar temeiul acţiunii sale în justiţie îl constituie dispoziţiunile art. 998 – 999 C. civ. şi nu cele ale art. 1001 din acelaşi cod. Paznicul juridic ce a plătit despăgubirile are la rândul său deschisă calea acţiunii în regres împotriva celui care a avut paza materială a animalului, culpabil în condiţiile art. 998 C. civ. de producerea prejudiciului prin nesupravegherea animalului. Pasul 3. Răspunderea pentru ruina edificiului 1. Sediul materiei Răspunderea pentru ruina edificiului este reglementată de dispoziţiunile art. 1002 din C. civ. Potrivit acestui text, “proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.” Textul instituie aşadar o răspundere derogatorie de la dispoziţiunile art. 1000 alin. 1 C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta lucrurilor în genere, căci edificiile sunt şi ele tot lucruri neînsufleţite aşa încât, per a contrario, reglementarea separată nu s-ar fi impus. Existând deci o normă specială, diferită de dispoziţiunile de drept comun în materia răspunderii pentru fapta lucrurilor, răspunderea pentru ruina edificiului are un caracter derogatoriu, urmând a fi aplicată ori de câte ori prăbuşirea unui edificiu a cauzat altuia un prejudiciu. În consecinţă, cel păgubit nu are alegerea acţionării în judecată a persoanei răspunzătoare în temeiul art. 1000 alin 1 C. civ. sau a art. 1002 din acelaşi cod deoarece doar ultimul text poate constitui temeiul acţiunii sale. După cum rezultă din economia textului, legiuitorul a instituit o formă specială de răspundere civilă obiectivă care aparţine proprietarului unui edificiu, dacă datorită neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere a construcţiei sau din cauza unui viciu de construcţie s-a ajuns la ruina ori dărâmarea construcţiei. 2. Domeniul de aplicare În aplicarea art. 1002 C. civ. trebuie avut în vedere înţelesul noţiunilor la care face trimitere acest text, urmând a stabili ce se înţelege prin edificiu, ruină, lipsă de întreţinere ori viciu de construcţie şi proprietarul edificiului. Prin edificiu, se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea definitivă a unor materiale fie prin încorporarea lor la sau în sol ori la o altă construcţie, prin care se realizează în mod durabil un imobil prin natura sa. Au acest înţeles de pildă, o casă, un gard stabil, un baraj, un pod sau o construcţie subterană cum poate fi un beci, un adăpost sau un canal ori cablajele telefonice sau de electricitate. Dimpotrivă, nu pot fi asimilate noţiunii de edificiu stâncile, grohotişurile ori copacii, deoarece ele nu au fost edificate prin munca omului, şi nici barierele rutiere sau gardurile mobile de protecţie deoarece ele deşi sunt edificate de om, nu sunt nici incorporate direct sau indirect la sol şi nici nu au decât un caracter şi o durată provizorie. Pe de altă parte, edificiul nu trebuie edificat neapărat deasupra solului, căci tot edificii sunt şi demisolurile ori subsolurile unor construcţii, canalele ori tunelurile. Se poate concluziona deci că sunt definitorii noţiunii de edificiu, continuitatea şi durabilitatea. Noţiunea de ruină evocă atât dărâmarea completă cât şi orice dezagregare a materialelor unei construcţii în aşa fel încât să provoace prin aceasta un prejudiciu unei alte persoane. Astfel de împrejurări trebuie să se consume involuntar, independent de

fapta omului căci în cazul demolării intenţionate ce provoacă altuia un prejudiciu răspunderea civilă trebuie plasată în sfera de aplicare a dispoziţiunilor art. 998 şi 999 din C. civ. Nu fac parte din domeniul de aplicare a dispoziţiunilor art. 1002 C. civ. defectarea unui agregat component al unei construcţii aşa cum este de pildă ascensorul şi nici lipsa barei de protecţie pe scara interioară a unui bloc cu mai multe etaje. Dacă ruina a fost cauzată de un incendiu, inundaţie sau cutremur, nu sunt aplicabile dispoziţiunile art. 1002 C. civ. deoarece lipseşte legătura cauzală între acest gen de evenimente şi prejudiciul cauzat deoarece nu căderea materialelor a determinat paguba ci evenimentul extern, invincibil şi inevitabil. Lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie sunt chestiuni de fapt, apreciabile de la caz la caz de către instanţă. Vechimea edificiului este apreciată de către unii autori ca fiind asimilabilă lipsei de întreţinere. Dacă ruinarea nu a fost cauzată de neîntreţinere sau viciu de construcţie, cel păgubit nu are deschisă calea acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiunile art. 1002 C. civ. Pentru corecta apreciere a cauzelor ruinării, este recomandabil ca pe lângă alte probe să fie administrată şi aceea cu expertiza, constatările tehnice având posibilitatea de a le evidenţia cu cea mai mare exactitate. Proprietarul edificiului este potrivit menţiunii exprese din art. 1002 C. civ. persoana răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate prin ruina acestuia. Răspunderea sa nu se întemeiază pe paza juridică a edificiului ci pe calitatea lui de proprietar. Această precizare ilustrează încă o dată în plus, faptul că responsabilitatea pentru ruina edificiului este o formă specială a răspunderii pentru fapta lucrului prevăzută de art. 1000 alin. 1 din C. civ. Proprietarul răspunde aşadar chiar şi atunci când edificiul este stăpânit în fapt de o altă persoană, care poate fi un uzufructuar, locatar, comodatar ori de un posesor ce nu a dobândit încă proprietatea prin efectul uzucapiunii. Superficiarul răspunde pentru ruina edificiului, deoarece el are calitatea de proprietar al construcţiei ridicată pe terenul altuia. Există o opinie că în cazul coproprietăţii pe cote părţi sau în devălmăşie coproprietarii nu răspund solidar de paguba pricinuită de ruina edificiului, deoarece răspunderea coproprietarilor este divizibilă. O astfel de opinie, ar răspunde întru totul ideii de răspundere obiectivă. În primul rând, dreptul de coproprietate asupra edificiului fiind fragmentat potrivit cotelor copărtaşilor, răspunderea lor solidară nu se justifică atâta vreme cât ea poate fi împărţită. Pe de altă parte obligaţia de garanţie obiectivă a coproprietarilor nu înlătură ideea divizibilităţii răspunderii lor. Într-o altă exprimare, răspunderea coproprietarilor este una solidară, opinie care dă expresie deplină spiritului şi literei textului art. 1002 C. civ. Este limpede că textul nu constituie o excepţie de la principiul general al divizibilităţii şi conjunctivităţii obligaţiilor consacrat de art. 1060 C. civ. Aşa fiind, obligaţia delictuală a coproprietarilor edificiului nu poate fi divizată deoarece răspunderea unora dintre codebitori nu poate fi mărită sau micşorată în funcţie de existenţa obligaţiei paralele a celorlalţi. Solidaritatea constă în această ipoteză în unicitatea edificiului care a cauzat prejudiciul, pe de o parte, şi în obligaţia fiecărui debitor, pe de altă parte, de a-i repara victimei în întregime prejudiciul încercat.

Bineînţeles că într-o asemenea ipoteză, debitorul solidar care a reparat prejudiciul are regres în condiţiile art. 1053 din C. civ. împotriva celorlalţi coproprietari solidari în răspunderea pentru prejudiciul cauzat de ruină. În cazul proprietăţii rezolubile, dreptul este exercitat sub condiţie de către dispunător şi dobânditor sub condiţie rezolutorie şi respectiv suspensivă. Aşa fiind, când dreptul proprietarului este afectat de o condiţie rezolutorie proprietarul sub condiţie suspensivă va putea fi obligat la executarea obligaţiei de despăgubire numai în cazul realizării condiţiei. Până la acest moment viitor, răspunderea îi incumbă proprietarului sub condiţie rezolutorie. Acest raţionament se justifică şi prin ideea că în cadrul proprietăţii comune atât actele de administrare cât şi cele de dispoziţie nu pot fi făcute decât subsecvent consensului coproprietarilor. De asemeni, atâta vreme cât în condiţiile art. 1483 C. civ. există solidaritate între antreprenor şi arhitect în cazul dărâmării construcţiei din cauza unui viciu al construcţiei sau al terenului, şi între coproprietari obligaţia lor propter rem faţă de terţi nu poate avea decât acelaşi caracter. Cât despre dreptul de uzufruct, uz ori abitaţie, răspunderea continuă să o aibă tot nudul proprietar. 3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului

Deşi are un fundament obiectiv, ca şi răspunderea pentru lucruri în genere, răspunderea pentru ruina edificiului nu-i incumbă paznicului juridic ci proprietarului. Răspunderea acestuia este atrasă de neîndeplinirea obligaţiei pozitive de garanţie cu privire la stabilitatea şi durabilitatea edificiului. În fundamentarea acestui gen de răspundere s-au mai conturat două opinii, una de orientare subiectivă ce valorifică responsabilitatea având drept temei culpa şi una obiectivă ce afirmă existenţa unei răspunderi obiective, independentă de orice culpă a proprietarului. Într-o primă apreciere, se consideră că temeiul răspunderii proprietarului îl constituie prezumţia culpei acestuia constând în nesupravegherea şi neîntreţinerea corespunzătoare a edificiului. Având în vedere caracterul relativ al acestei prezumţii, ea poate fi răsturnată prin proba contrarie a unor împrejurări şi fapte neimputabile proprietarului. Accentuând forţa acestei prezumţii, s-a ajuns chiar şi în practica judecătorească la ideea că obligaţia de întreţinere a edificiului având un caracter legal, independent de orice culpă, este suficient a se dovedi producerea prejudiciului pentru a fi angajată răspunderea proprietarului. În aceste condiţii, prezumţia responsabilităţii fiind jure et de jure, ea nu poate fi răsturnată prin proba contrarie. Indiferent de particularităţile celor două moduri de abordare, apreciem că obiectivizarea răspunderii se impune în toate cazurile când ruina edificiului a cauzat altuia un prejudiciu fără ca proprietarul să fi avut o culpă directă şi nemijlocită. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că între fapta pozitivă a proprietarului constând în ruina edificiului şi prejudiciul produs există legătură de cauzalitate, fundamentarea răspunderii ar constitui-o fapta ilicită în condiţiile art. 998 şi 999 C. civ.

4. Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiului Angajarea răspunderii în temeiul art. 1002 C. civ. impune în primul

rând întrunirea condiţiilor generale ale răspunderii civile, respectiv existenţa prejudiciului, a faptului ruinei edificiului şi a legăturii de cauzalitate. Cel păgubit nu trebuie însă să dovedească numai aceste elemente, dar şi că ruina edificiului se datorează

lipsei de întreţinere ori unui viciu de construcţie. Cel păgubit nu trebuie să dovedească însă şi vinovăţia proprietarului, respectiv că acesta a prevăzut sau putea să prevadă urmările prejudiciabile ale lipsei de întreţinere sau ale unui viciu de construcţie, aceste elemente având un caracter obiectiv, de fapt. Prin aceasta nu se tinde spre dovedirea vreunei culpe a proprietarului ci doar a existenţei unei situaţii de fapt obiective, care generează răspunderea lui civilă. Odată dovedite aceste elemente, devin aplicabile dispoziţiunile art. 1002 C. civ. aşa încât proprietarul edificiului poate fi obligat la plata despăgubirilor cauzate unei persoane prin ruina edificiului. Împrejurările de mai sus nu pot fi înlăturate de proprietarul ce s-ar apăra susţinând că ar fi luat toate măsurile pentru împiedecarea ruinei ori prevenirea oricăror vicii de construcţie, prezumţie ce operează împotriva lui având un caracter absolut. Răspunderea proprietarului poate fi înlăturată totuşi atunci când ar face dovada unui caz de forţă majoră, a faptei unui terţ sau a victimei. Dimpotrivă, cazul fortuit nu exonerează de răspundere pe proprietarul edificiului ruinat. Dacă între proprietarul edificiului şi victimă au existat raporturi contractuale anterior producerii prejudiciului, aşa cum este cazul unui contract de locaţiune, s-a apreciat că răspunderea pentru prejudiciile încercate de chiriaş nu rezultă din faptul ruinei ci din contractul de locaţiune. Dacă locaţiunea s-a consumat prin acordul unilateral al proprietarului în lipsa unor relaţii contractuale, acesta ar fi ţinut să răspundă în temeiul art. 998 şi 999 C. civ. şi nu potrivit art. 1002 din acelaşi cod.

4. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului. Odată fiind întrunite elementele enumerate mai sus, proprietarul este obligat să acopere prejudiciul cauzat victimei. La rândul său, el poate avea regres pentru recuperarea daunelor plătite după cum urmează: - împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia invocând obligaţia acestuia de a garanta pentru viciile ascunse; - împotriva uzufructuarului ori locatarului care nu au efectuat reparaţiile necesare ce cădeau în sarcina lor; - împotriva unui prepus ce avea obligaţia contractuala de a veghea la repararea şi întreţinerea construcţiei; - împotriva constructorului sau arhitectului, în măsura în care aceştia se fac vinovaţi de viciile de proiectare sau de construcţie a edificiului. Toate aceste ipoteze pun în evidenţă caracterul contractual al relaţiilor dintre proprietar şi cei împotriva cărora el îşi exercită regresul. În lipsa unor raporturi contractuale, el şi-ar putea întemeia acţiunea pe dispoziţiunile art. 998 - 999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală. Şi victima prejudiciului s-ar putea îndrepta direct împotriva constructorului, proiectantului sau locatarului întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 998 –999 C, civ., dar în acest caz ei ar trebui să facă dovada atât a cerinţelor art. 1002 cât şi a culpei persoanei responsabile, ceea ce evident ar fi mult mai greu de adus la îndeplinire. O ipoteză specială ar putea aduce în discuţie şi răspunderea autorităţii administrative într-un eventual regres al proprietarului edificiului. Dacă de pildă acesta a fost împiedecat să salveze edificiul de la ruină datorită refuzului sau eliberării cu întârziere a unei autorizaţii de reparare de către autoritatea administrativă competentă, el ar putea avea regres împotriva acestei autorităţi în măsura în care a fost obligat la

despăgubiri către cel păgubit. O astfel de acţiune s-ar întemeia pe dispoziţiunile art. 1 din Legea nr. 29/1990, sau ale art. 13 în măsura în care s-ar face dovada culpei funcţionarului administrativ care a împiedecat sau a întârziat cu rea credinţă eliberarea autorizaţiei. În cazul în care acţiunea s-ar admite, aşa cum prevede textul art. 13 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, răspunderea funcţionarului public chemat în judecată va fi angajată prin obligarea la plata daunelor, solidar cu autoritatea administrativă în care acesta funcţionează.

Rezumat Codul civil reglementează nu numai răspunderea civilă delictuală directă, adică

răspunderea pentru fapta proprie (care presupune angajarea răspunderii autorului faptei ilicite şi prejudiciabile), ci şi forme de răspundere civilă delictuală indirectă, în cazul acesteia din urmă putând fi vorba fie de răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane (răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori art. 1000 alin. (2) C. civ., răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus - art. 1000 alin. (3) C. civ. şi răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudicii cauzate de elevii şi ucenicii lor - art. 1000 alin. (4) C. civ.), fie de răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general [art. 1000 alin. (1) C. civ.] de animale (art. 1001 C. civ.) sau de ruina edificiului (art. 1002 C. civ.).


referitoare la răspunderea civilă delictuală indirectă. Test de autoevaluare 1. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului: a. victima nu trebuie să dovedească vinovăţia prepusului; b. comitentul este îndreptăţit să recupereze integral de la prepusul său despăgubirile

plătite victimei; c. regresul comitentului plătitor trebuie fundamentat pe actul juridic din care a

izvorât raportul de prepuşenie. 2. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului, pe temeiul art. 1000 alin. 4 C.

civ: a. se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către

institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului; b. poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de elevul respectiv; c. este o răspundere obiectivă. 3. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului, pe temeiul art. 1000 alin. 4 C.

civ:

a. se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;

b. poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de elevul respectiv; c. se angajează şi atunci când fapta a fost săvârşită de un elev major. 4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, reglementată de art. 1001 C.

civ., nu poate fi angajată împotriva: a. celui care deţine paza juridică a unui animal sălbatic; b. detentorului precar al animalului; c. proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost cauzat de animal după ce

proprietarul a fost deposedat de el în mod nelegitim. 5. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general: a. cazul fortuit nu exonerează de răspundere; b. răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului; c. culpa concurentă a unui terţ exonerează total de răspundere. Recomandări bibliografice







PARTEA a II–a MODULUL IX

EFECTELE ŞI DINAMICA OBLIGAŢIILOR

Lecţia 1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor

Lecţia 2. Executarea indirectă a obligaţiilor sau prin echivalent

Lecţia 3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului


- definirea conceptelor de executare a obligaţiilor;

- delimitarea formelor de executare a obligaţiilor.


- descrierea şi conştientizarea formelor de executare a obligaţiilor;

- analiza condiţiilor fiecărei forme de executare a obligaţiilor.


- aplicarea noţiunii de executare a obligaţiilor pe cazuri concrete;

- capacitatea de analiză a clasificării executării obligaţiilor civile.


Lecţia 1 EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR

Pasul 1. Noţiuni generale. Principiul executării în natură a obligaţiilor Efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde îndeplinirea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat (să dea, să facă sau să nu facă ceva). În această ipoteză spunem că executarea directă sau în natură. Conform art. 1073 C.civ.: “Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”. Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului despăgubiri, în ipoteza în care acesta nu îşi execută obligaţia asumată, caz în care vorbim despre executarea indirectă a obligaţiei sau prin echivalent. În materia executării obligaţiilor stă la bază principiul executării în natură a obligaţiilor, şi anume executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, adică în mod voluntar.

Forma cea mai frecventă şi mai dinamică de executare voluntară a obligaţiilor o constituie plata.

Numai în măsura în care însă debitorul nu voieşte sau nu poate să-şi execute în mod voluntar obligaţia, creditorul poate cere executarea acesteia în mod silit, fie în natură, fie prin echivalent bănesc.

Pasul 2. Plata A. Generalităţi În vorbirea curentă semnificaţia noţiunii de plată este aceea de remitere a unei

sume de bani pentru un lucru dobândit prin cumpărare, confundându-se cu preţul. Sensul juridic strict al plăţii este acela al executării voluntare a unei obligaţii

civile de către debitor sau de către o altă persoană, indiferent că obiectul ei este de a da, a face sau a nu face ceva. Noţiunea plăţii este uzitată şi atunci când este vorba despre actul juridic ce ia naştere între solvens şi accipiens prin ceea ce am numit mai sus plata nedatorată sau plata indebitului.

Este adevărat că în actualul cod civil plata este reglementată de art. 1092 – 1121 care fac parte din Capitolul VIII intitulat „Despre stingerea obligaţiilor”. Nu trebuie însă trasă de aici concluzia că plata este un mod de stingere a obligaţiilor, aşa cum ar exista tentaţia de a aprecia. Trebuie precizat că deşi efectul plăţii îl constituie într-adevăr stingerea unei obligaţii civile, plata în sine reprezintă de fapt însăşi executarea prestaţiei asumate. Mai concis, obligaţia executată prin plată se stinge.

Ca şi operaţiune juridică complexă, plata impune pentru valabilitatea ei mai multe condiţii care impun comentariile ce urmează privitoare la cine poate face sau primi plata, obiectul şi indivizibilitatea plăţii, data şi locul plăţii, imputaţia şi dovada plăţii.

B. Condiţiile plăţii Cine poate face plata? Aşa cum precizează art. 1093 din C. civ. „obligaţia poate fi achitată de orice

persoană interesată, precum şi de un coobligat sau de un fidejusor”. Interpretarea acestui text pune în discuţie o largă sferă de persoane care pot face o plată valabilă şi anume:

1. Debitorul cel mai interesat să stingă obligaţia asumată prin plată, fie personal, fie printr-un reprezentant, afară dacă plata nu constituie faptul personal al său. Se mai impune o precizare şi în ceea ce priveşte obligaţia de a da constând în transmiterea unui drept real, care fireşte nu poate constitui decât fapta titularului acestui drept.

2. Plata mai poate fi făcută şi de către un codebitor solidar, aşa cum este spre exemplu plata făcută de către comitentul obligat alături de prepus.

3. Plata mai poate fi făcută şi de către un terţ care are interes să stingă obligaţia debitorului, exemplul cel mai frecvent utilizat fiind plata datoriei debitorului de către dobânditorul unui imobil ipotecat în vederea eliberării de sarcini a imobilului.

4. În cele din urmă plata poate fi făcută şi de către o persoană neinteresată aşa cum ar fi cazul gratificării debitorului de către un terţ care face plata în locul lui cu acordul creditorului. Nu de puţine ori de exemplu, părinţii înţeleg să-şi gratifice fii majori achitându-le integral sau parţial unele datorii! Concluzionând cele expuse mai sus, trebuie înţeles că plata poate fi făcută în principiu de către orice persoană.

C. Cine primeşte plata? În această privinţă, legiuitorul precizează cât se poate de clar în art. 1096 C. civ.

că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia care este autorizat de justiţie sau de lege a primi pentru dânsul. Plata mai poate fi primită şi de către un mandatar al creditorului sau de către reprezentantul său legal cum sunt tutorele sau curatorul. De asemenea, ea poate fi făcută

şi unui terţ desemnat de instanţă, aşa cum este cazul creditorului popritor împuternicit de instanţă să primească plata făcută de debitor prin terţul poprit. În afara acestor persoane, nimeni nu poate primi o plată valabilă, cu trei excepţii:

a) când creditorul ratifică plata făcută unui terţ care nu avea calitatea de a primi; b) când plata i-a folosit creditorului, adică prin ea a fost plătit un creditor al creditorului; c) când plata a fost făcută unui creditor aparent, de pildă unui erede îndepărtat de

la succesiune de către un erede mai apropiat în grad de rudenie. În această situaţie, adevăratul creditor are deschisă împotriva accipiensului o acţiune în regres. D. Obiectul plăţii Potrivit art. 1100 C. civ. „creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela care i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”. Plata trebuie aşadar să constea în executarea întocmai a obligaţiei asumate căci în caz contrar, dacă ea constă intr-o altă prestaţie decât cea datorată, aceasta nu mai are semnificaţia unei plăţi ci a unei dări în plată. Obiectul plăţii poate diferi în funcţie de obiectul obligaţiei după cum urmează: Dacă obiectul plăţii constă într-un bun cert, ea este valabil făcută numai prin predarea acelui bun individual determinat în starea în care s-ar găsi în momentul plăţii. Debitorul răspunde de pieirea sau de stricăciunile bunului, dacă acestea s-au produs datorită faptei sale sau a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă. El nu va fi răspunzător chiar şi după punerea sa în întârziere, dacă face dovada că bunul ar fi pierit şi la creditor în condiţiile art. 1156 din C. civ. Dacă dimpotrivă, obiectul îl constituie un bun generic, debitorul nu poate fi liberat de obligaţia sa de predare datorită pieirii sau stricăciunii, fiind aplicabil principiul genera non pereunt. El va fi ţinut să-i remită creditorului bunuri de acelaşi gen şi cantitate cu acelea datorate creditorului.

E. Data şi locul plăţii Codul nostru civil nu face nici-o referire privitoare la data plăţii, aceasta fiind

dedusă din diverse texte cu referire incidentală. În principiu, orice plată trebuie făcută la termenul stabilit de părţi sau prin voinţa legii.

În cazul obligaţiilor cu executare instantanee, plata este exigibilă la termenul stabilit de comun acord de subiectele raportului juridic obligaţional. El poate fi stabilit fie în favoarea ambelor părţi, fie în favoarea numai unei dintre ele.

Dacă nu există o stipulaţie în acest sens, legiuitorul prezuma că termenul de plată este în favoarea debitorului, aşa cum prevede art. 1024 din C. civ. În acest caz, el poate face chiar şi o plată anticipată fără ca creditorul să poată refuza primirea ei.

În mod excepţional, este posibil ca legea să stabilească termenul în favoarea creditorului aşa cum sunt de pildă dispoziţiunile art. 1616 C. civ. privitoare la contractul de depozit: „depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar dacă s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui”.

Dacă debitorul face plata cu întârziere, peste termenul stabilit, creditorul este îndreptăţit să pretindă şi să primească despăgubiri pentru daunele pricinuite prin neexecutarea la termen a obligaţiei, cu condiţia punerii prealabile în întârziere a debitorului.

Potrivit art. 1104 din C. civ. plata trebuie a se face în locul arătat în convenţie. Dacă părţile nu au negociat nimic în privinţa locului plăţii, acelaşi text precizează în alineatul final că ea va fi făcută la domiciliul debitorului, fiind cherabilă. Dacă s-a stabilit locul plăţii ca fiind la domiciliul creditorului, plata este portabilă.

Stabilirea locului plăţii are o dublă însemnătate de ordin practic; În primul rând, în funcţie de aceasta se rezolvă chestiunile privitoare la

cheltuielile de transport, în sensul că în cazul plăţii cherabile ele sunt suportate de creditor iar în al celei portabile de către debitor.

În al doilea rând, locul plăţii este important pentru că în funcţie de acesta se poate pune problema legii aplicabile în Dreptul internaţional privat şi în Dreptul comerţului internaţional, actul plăţii fiind supus legii locului unde este făcută potrivit principiului locus regit actum.

F. Indivizibilitatea plăţii Este de principiu că obligaţia trebuie îndeplinită integral, în sensul că, aşa cum dispune art. 1101 C. civ. debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar. Debitorul nu poate face o plată valabilă decât dacă aceasta este şi integrală. De la acest principiu există însă şi unele excepţii:

1. dacă prin convenţia lor părţile au statuat ca plata să fie divizibilă; 2. în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, când datoria se divide între aceştia potrivit cotelor lor succesorale; 3. în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie, creditorul obligaţiei celei mai

mari va primi doar o plată parţială; 4. dacă instanţa acordă un termen de graţie debitorului, ea poate eşalona plata.

G. Imputaţia plăţii Este posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaşi creditor mai multe obligaţii care

au ca obiect sume de bani sau bunuri de aceeaşi natură. Am văzut că plata parţială nu poate fi primită, dar o plată îndestulătoare pentru o parte dintre datorii trebuie stabilită în aşa fel încât s-ar putea pune problema care anume dintre datorii se va stinge prin ea. O astfel de determinare poartă numele de imputaţia plăţii. Imputaţia plăţii se stabileşte fie pe cale convenţională sau în lipsa unei înţelegeri bilaterale de către una dintre părţi, fie prin voinţa legii. Art. 1110 C. civ. dă posibilitatea debitorului care are mai multe datorii cu acelaşi obiect, să declare care este datoria pe care doreşte să o desfacă. Această posibilitate este însă condiţionată de următoarele circumstanţe:

a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; b) dacă o datorie este scadentă şi alta nu, imputaţia nu se poate face decât in

privinţa celei scadente căci în caz contrar s-ar face o plată anticipată fără acordul

creditorului; b) dacă datoria este purtătoare de dobânzi, plata se impută mai întâi asupra

acestora şi numai după aceea asupra sumei efectiv datorate. Şi creditorul are posibilitatea şi dreptul de a decide în privinţa plăţii imputate,

remiţându-i debitorului o chitanţă liberatorie cu precizarea asupra cărei datorii s-a imputat plata.

Dacă între părţi nu există un acord privitor la imputaţia plăţii, atunci devin aplicabile dispoziţiunile art. 1113 C. civ. care fixează următoarele reguli generale privitoare la imputaţia legală a plăţii:

1. dacă o datorie este ajunsă la scadenţă iar cealaltă nu este exigibilă, plata se impută mai întâi asupra datoriei ajunsă la scadenţă;

2. dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face mai întâi asupra datoriei celei mai oneroase pentru debitor;

3. dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se va face mai întâi asupra datoriei celei mai vechi;

4. dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de vechi, imputaţia se va face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;

5. imputaţia se va face mai întâi asupra dobânzii şi apoi asupra sumei datorate.

H. Dovada plăţii Efectul plăţii fiind liberarea debitorului de obligaţia asumată, orice litigiu s-ar

naşte în legătură cu aceasta ar pune în faţa părţilor litigante chestiunea dovedirii susţinerilor lor. Trebuie dovedită împrejurarea dacă s-a făcut sau nu o plată valabilă, iar sarcina probei aparţine celui ce face o astfel de afirmaţie. Plata este prezumată de art. 1138 C. civ. prin remiterea voluntară a titlului original făcută de către creditor debitorului. Remiterea voluntară a unei copii legalizate a titlului prezumă şi ea până la proba contrarie o plată valabilă. În toate celelalte cazuri, creditorul eliberează debitorului o chitanţă liberatorie prin care este atestată plata făcută.

I. Oferta reală urmată de consemnaţiune Se poate întâmpla ca debitorul să dorească să facă plata iar creditorul să nu

voiască a o primi. În aceste condiţii, debitorul are la îndemână oferta reală urmată de consemnaţiune, procedura ei fiind prevăzută de art. 1114 – 1121 C. civ. şi art. 586 – 590 C. proc. civ. Oferta reală debutează cu somarea creditorului de către debitor prin intermediul executorului judecătoresc în sensul de a primi plata care i se face. În cazul în care acesta persistă să refuze debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului, iar dacă prestaţia constă într-o sumă de bani, consemnarea se va face la C.E.C.

Pasul 3. Executarea silită a obligaţiilor în natură Atunci când debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, creditorul poate cere

sprijinul organelor abilitate de lege în scopul executării silite în natură sau prin despăgubiri dacă executarea în natură nu mai este posibilă. Executarea silită în natură a obligaţiilor se realizează în mod diferit după cum obligaţia constă în a da, a face sau a nu face ceva. De regulă, orice obligaţie poate fi executată în natură, diferind doar modalitatea concretă de executare a fiecăreia. O asemenea executare silită în natură nu poate fi cerută în cazul obligaţiilor care presupun o participare strict personală din partea debitorului, aşa cum este cazul obligaţiilor intuitu personae.

a) Obligaţiile de a da sunt cel mai uşor de executat, fie că se referă la sume de bani sau la bunuri individual determinate. În privinţa sumelor de bani nu sunt probleme. În ceea ce priveşte bunurile, obligaţia de a da incumbă debitorului în două modalităţi, şi anume:

- el este obligat să transmită un drept real. Această obligaţie este ea însăşi obligaţia de a da;

- debitorului îi incumbă în subsidiar şi o obligaţie de a face, adică de a preda în bunul în natura lui.

Această obligaţie poate fi executată fie în natură, fie prin echivalent dacă bunul nu mai există.

Obligaţiile ce au ca obiect bunuri generice trebuie executate numai în natură pentru că bunurile generice nu pier. Dacă totuşi debitorul susţine că şi bunurile generice au pierit, creditorul are două posibilităţi:

1. să-şi procure bunuri generice din altă parte pe cheltuiala debitorului, sau 2. să accepte plata prin echivalent. b) În privinţa obligaţiilor de a face, dacă debitorul nu înţelege să le

îndeplinească, creditorul poate să fie autorizat să facă el însuşi ceea ce trebuie să facă debitorul, dar pe cheltuiala acestuia. De exemplu debitorul este obligat să repare un gard şi refuză să o facă. În acest caz, creditorul poate, cu încuviinţarea instanţei, să o facă el pe cheltuiala debitorului (art.1077 C.civ.).

c) Dificultatea cea mai mare o implică obligaţiile de a nu face, considerând că creditorul nu se poate abţine el însuşi a face acele acte la care ar fi fost obligat debitorul. În această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art.1075 C.civ. care prevăd că: “Orice obligaţie de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

A. Daunele cominatorii Când în pofida stăruinţei creditorului pentru a se executa în natură obligaţiile, aceasta nu mai este posibil, legiuitorul îi oferă acestuia posibilitatea de a obţine daune cominatorii, despăgubiri la care creditorul este îndreptăţit, potrivit art.1075 C.civ. mai sus citat. Daunele cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul este obligat să le plătească creditorului pentru fiecare zi, an, lună, săptămână întârziere până la executarea obligaţiei. Ele sunt de fapt pedepse civile de natură a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia în natură. Daunele cominatorii nu pot fi percepute atunci când obiectul obligaţiei îl constituie sumele de bani, pentru că acestea produc prin întârziere dobânzi. Ele nu se acordă nici pentru obligaţiile de a da care, în principiu, pot fi executate în natură. Daunele cominatorii pot fi acordate în caz de neexecutare a obligaţiilor de a face şi a nu face. Nici în cazul acestor obligaţii, ele nu pot fi acordate în următoarele situaţii:

a) când executarea în natură nu mai este posibilă, pentru că scopul pentru care au fost asumate obligaţiile nu mai poate fi atins. Exemplu: angajarea unei formaţii de

lăutari pentru o nuntă, dacă nu s-au prezentat la locul stabilit. b) când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor

judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului.

c) când refuzul debitorului este vădit şi neechivoc, astfel încât instanţa poate stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de creditor.

Lecţia 2 EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR SAU PRIN ECHIVALENT

Pasul 1. Noţiuni preliminare Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problema executării lor în echivalent, adică prin plata unor despăgubiri numite daune interese. Ori de câte ori creditorul constată că debitorul nu şi-a executat obligaţia sau a făcut-o cu întârziere, el poate cere repararea prejudiciului cauzat, printr-o sumă de bani numită despăgubire. Această sumă poate consta fie într-o prestaţie globală, fie într-o prestaţie cu caracter succesiv. Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzător a obligaţiei asumate. Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fi obţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interes deosebit pentru creditor. Aceste situaţii sunt următoarele:

1) în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia asumată este intuitu personae, şi când obligaţia trebuie executată într-un termen considerat esenţial pentru creditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să-l execute;

2) în cazul obligaţiilor de a nu face dacă debitorul nu-şi respectă această obligaţie.

La rândul lor, despăgubirile pot fi de două feluri: a. daune interese moratorii ce se acordă în cazul executării cu întârziere a

obligaţiilor şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor; b. daune interese compensatorii ce reprezintă echivalentului prejudiciului suferit

de creditor prin executarea parţială sau neexecutarea creanţei sale. Importanţa distincţiei constă în aceea că daunele moratorii se pot cumula cu

executarea în natură a obligaţiei, pe când daunele compensatorii nu pot fi cumulate cu acestea pentru că ele au menirea de a o înlocui. Chestiunea daunelor interese se pune numai în cazul răspunderii civile contractuale.

Pasul 2. Condiţiile acordării de despăgubiri (daune interese) Codul civil reglementează aparent doar răspunderea civilă delictuală, în vreme ce

răspunderea contractuală rezultă din alte texte ce fac trimitere la daunele interese. Condiţiile răspunderii civile contractuale sunt în principiu aceleaşi ca şi în cazul răspunderii civile delictuale: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate şi vinovăţia (culpa contractuală). Răspunderea civilă contractuală poate fi angajată când debitorul unei obligaţii contractuale, prin fapta sa culpabilă i-a produs creditorului un prejudiciu. Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său. Creanţa sa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă care constă în suma de

bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Dar pentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale mai sus enumerate (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia), mai este necesar ca debitorul să fi fost pus în întârziere, şi să nu existe o cauză de neresponsabilitate.

Ne referim în continuare doar la ceea ce este specific fiecăruia dintre elementele răspunderii civile contractuale.

A. Prejudiciul Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului şi constituie şi aici condiţia

esenţială pentru pretinderea şi primirea despăgubirilor. Condiţii sale sunt următoarele: 1) el poate include atât pierderea efectivă produsă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans). 2) a doua condiţie a prejudiciului constă în aceea că el trebuie să fie previzibil la momentul încheierii contractului. Debitorul nu va răspunde pentru prejudiciul ce

nu a putut fi prevăzut datorită cazului fortuit sau a forţei majore.

B. Punerea debitorului în întârziere Pentru a putea fi acordate despăgubirile este necesar ca, creditorul să-l fi pus în întârziere pe debitor să-şi îndeplinească obligaţia. Principiul că întârzierea este o formă distinctă a violării obligaţiilor contractuale este de inspiraţie franceză.

Neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor pot avea atât cauze obiective, dacă obiectul prestaţiei a devenit materialiceşte imposibil de executat, dar şi de natură subiectivă, constând în refuzul de executare al debitorului sau lipsa de interes în a primi prestaţia din partea creditorului. Executarea cu întârziere ce constituie o încălcare a obligaţiei contractuale poate fi primită, dar numai cu acordul creditorului. Este deci, o facultate a acestuia să primească executarea sau făcând dovada prejudiciului, el să ceară dezdăunări. Neexecutarea în sine nu cauzează nici un prejudiciu atâta vreme cât creditorul nu îl reclamă. Pe de altă parte, nu este suficientă întârzierea atunci când nu este producătoare de daune. Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor. Ea se poate face în următoarele forme:

a) notificarea prin intermediul executorilor judecătoreşti (art.1079 C. civ.), ce constă în somarea adresată debitorului să-şi execute obligaţia;

b) cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei pe calea acţiunii în justiţie. Există situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere:

- în cazurile determinate de lege prevăzute de art.1079 pct. 1 C. civ.; - când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea

termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, art.1079 pct. 2 C. civ. O astfel de convenţie a părţilor în acest sens trebuie să fie expresă.

- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen

determinat pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a o executa (art.1079 pct. 3 C. civ.); în cazul obligaţiilor continue (de exemplu, obligaţia de furnizare a curentului electric sau a apei etc.);

- în cazul obligaţiilor de a nu face (art.1078 C. civ.). Trebuie subliniat că punerea în întârziere este necesară doar pentru neexecutarea

obligaţiilor contractuale. În materie extracontractuală nu este necesară punerea în întârziere.

Punerea în întârziere prezintă interes practic din următorul punct de vedere: - din momentul punerii în întârziere încep să curgă dobânzile sau daunele

interese moratorii; - odată stabilit refuzul debitorului, de la data punerii în întârziere încep să curgă

daunele cominatorii; - în funcţie de data punerii în întârziere, dacă obligaţia constă în a da un bun

individual determinat, riscul se va transmite asupra debitorului obligaţiei imposibil de executat (art. 1074 alin. 2 C. civ.).

Efectele punerii în întârziere încetează prin faptul debitorului ce poate consta într-o ofertă reală urmată de consemnaţiune (art. 1114 alin.2 C. civ.), şi prin fapta creditorului, dacă se face dovada că el a renunţat tacit sau expres la ea. De pildă, el poate renunţa la judecată sau poate lăsa să se perimă judecata în condiţiile art. 248 C.civ.

C. Vinovăţia Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală în care culpa consta într-o faptă deliberată săvârşită cu intenţie sau din greşeală, în privinţa executării obligaţiilor contractuale este suficient a se face dovada neexecutării obligaţiilor, care trebuie să fie imputabilă debitorului. Neexecutarea contractuală constituie o situaţie de fapt obiectivă, exterioară. Dacă în cazul răspunderii civile delictuale trebuie făcută dovada poziţiei subiective a făptuitorului, în răspunderea civilă contractuală, faptul exterior (neexecutarea) conduce direct la existenţa culpei. Este posibil ca neexecutarea să se datoreze dolului sau erorii în cazul obligaţiilor contractuale asumate.

Culpa nu trebuie confundată cu neexecutarea întotdeauna. Culpa este susceptibilă a fi dovedită în măsura în care ea se concretizează în acte exterioare de natură dolosivă. Debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor, ci ori de câte ori nu va dovedi existenţa “cauzei străine” care să nu-i fie imputabilă. În sarcina debitorului operează prezumţia de vină deoarece acesta va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existenţa unei cauze străine neimputabile. Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră. În materie de răspundere civilă contractuală nu există deosebire de efecte între cazul fortuit şi cazul de forţă majoră: ambele exonerează pe debitor de răspundere. În măsura în care debitorul obligaţiei va face dovada că neexecutarea se datorează unor fapte exterioare, de neprevăzut şi neînlăturat, ce nu-i sunt imputabile, el nu va fi obligat la despăgubiri. Forţa majoră şi cazul fortuit nu sunt consacrate prin definiţii legislative. În practică s-a stabilit că prin forţa majoră trebuie să se înţeleagă acele împrejurări naturale ce exced starea de activitate a debitorului aşa cum pot fi starea de război, cutremurele sau inundaţiile.

Prin caz fortuit se înţelege o împrejurare de neînlăturat, în legătură cu activitatea debitorului, aşa cum pot fi o explozie sau un incendiu. Cazul fortuit este un element imprevizibil şi de neînlăturat, insurmontabil şi invincibil. În ceea ce priveşte forţa majoră, debitorul este ţinut să dovada că nu a fost în stare să prevadă producerea evenimentului respectiv. De regulă, părţile stipulează în convenţie cauza de neresponsabilitate pentru cazurile de forţă majoră sau pentru cazurile fortuite. Atunci când cazul fortuit se dovedeşte a fi rezultatul lipsei de prevedere a debitorului sau neluării tuturor măsurilor pentru înlăturarea ei, debitorul obligaţiei civile nu va fi exonerat.

Pasul 3. Evaluarea despăgubirilor Evaluarea prejudiciului poate fi convenţională, dacă se face prin convenţia

părţilor, legală atunci când este lăsată în seama legiuitorului, şi judiciară dacă este lăsată în seama instanţei.

1. Evaluarea judiciară (art.1084-1086 C.civ.) a) Evaluarea judiciară este făcută de instanţă, care are în vedere atât prejudiciul

efectiv (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans) de creditor din cauza neexecutării contractului. Pierderea poate consta fie în diminuarea activului, fie prin majorarea pasivului patrimonial.

b) Conform art. 1085 C.civ., debitorul nu răspunde decât de daunele interese ce au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului, dacă neîndeplinirea obligaţiei nu se datorează dolului său”. Aceste limite nu se aplică în cazul răspunderii civile delictuale.

În cazul în care neexecutarea se datorează înşelăciunii sau dolului, răspunderea civilă se deplasează din plan contractual în plan delictual şi debitorul va fi ţinut să răspundă şi pentru prejudiciul imprevizibil. Previzibilitatea prejudiciului este o chestiune de ordin subiectiv ce nu poate fi apreciată decât abstract de un om diligent într-o situaţie similară.

c) Debitorul este ţinut să răspundă doar pentru prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte, chiar şi în cazul în care neexecutarea obligaţiei se datorează dolului debitorului (art.1086 C.civ.).

2. Evaluarea convenţională (clauza penală) Evaluarea convenţională pe care o fac, de regulă, părţile se mai numeşte şi clauză

penală. Prin inserarea ei, părţile au posibilitatea ca înainte de producerea prejudiciului să

determine cuantumul daunelor interese datorate, ca o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale. Prin aceasta se evită în primul rând, un eventual litigiu având ca obiect stabilirea despăgubirilor datorate ca urmare a neexecutării contractului. În al doilea rând, cauza penală scuteşte părţile să facă dovada prejudiciului cauzat. În al treilea rând, în ipoteza în care suma plătită este mai mică decât valoarea reală a prejudiciului, răspunderea debitorului este diminuată prin efectul clauzei penale.

De exemplu, Legea nr. 76/1992 cu modificările ulterioare (în prezent abrogată) prevedea că clauza penală se înfăţişează sub forma unui procent pe zi de întârziere (0,5%). Aceeaşi lege stabilea că penalităţile de întârziere nu pot depăşi cuantumul sumei datorate.

Definim clauza penală ca fiind o convenţie accesorie obligaţiei contractuale principale intervenită între părţi, prin care ele determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de debitorul său.

Atunci când părţile stabilesc ca obiect al clauzei penale un anumit bun, trebuie delimitată clauza penala de dreptul de gaj. Deosebirea dintre cele două situaţii juridice constă în aceea că creditorul gajist se bucură de un drept real de urmărire asupra bunului, în timp ce creditorul clauzei penale rămâne un simplu creditor chirografar, când vine în concurs cu ceilalţi creditori ai debitorului. Caracterele juridice ale clauzei penale

a) Având o natură contractuală accesorie, părţile pot, de comun acord, să o modifice sau să renunţe la ea. Sunt unele contracte (comerciale) în cazul cărora inserarea clauzei penală este obligatorie, astfel încât chiar dacă părţile omit să o precizeze, ea va opera în virtutea prevederilor legii. De exemplu în cazul contractului de concesiune, pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite în caietul de sarcini, părţile datorează penalităţi în limita stabilită de Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990.

Clauza penală în dreptul civil şi în dreptul comercial nu mai este în prezent obligatorie.

b) Potrivit art. 1068 C. civ. “creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care nu a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale”.

c) În caz de executare parţială, cuantumul clauzei poate fi micşorat de instanţă proporţional cu ce s-a executat. Când ea a fost prevăzută pentru neexecutare nu va putea fi cumulată cu executarea în natură.

d) Clauza penală este datorată doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut.

3. Evaluarea legală Dacă obiectul obligaţiei debitorului constă într-o sumă de bani, proba executării

prin echivalent şi deci a daunelor interese nu poate fi concepută. În cazul neexecutării obligaţiei, creditorul ce solicită daune interese trebuie să aibă în vedere următoarele reglementări speciale: fiind vorba de sume de bani, daunele se stabilesc sub forma dobânzilor legale ce sunt stabilite de băncile la care au cont deschis părţile. În cazul în care nu se poate stabili o anumită dobândă, evaluarea se va face potrivit dobânzii practicate de Banca Naţională Română. Creditorul nu este ţinut să facă dovada nici unui prejudiciu atâta vreme cât el va solicita daune sub forma dobânzii legale. Dobânda nu curge decât din momentul punerii în întârziere a debitorului. Pe de altă parte se impune precizarea că dobânda nu este producătoare de dobânzi. Anatocismul, adică dobândă la dobândă, este interzis de art. 1089 alin 2 din C. civ.

Lecţia 3 DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA

PATRIMONIULUI DEBITORULUI

Pasul 1. Noţiuni generale Potrivit art.1718 C. civ. “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini

îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Suntem în prezenţa dreptului de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său. Nu este vorba de un gaj propriu-zis, ci el desemnează dreptul creditorului de a executa oricare dintre bunurile debitorului, fără însă, ca în temeiul acestui drept să se poată împiedica înstrăinarea bunurilor din patrimoniul debitorului. Dreptul de gaj general nu acordă creditorilor nici un fel de preferinţă, ei vin toţi în concurs la urmărirea bunurilor debitorului lor (art. 1719 C. civ.) În temeiul dreptului de gaj general, creditorii chirografari pot lua anumite măsuri conservatorii în locul debitorului lor sau pot intenta anumite acţiuni în justiţie. Astfel, oricare dintre aceşti creditori va putea:

a) să ceară luarea unor măsuri conservatorii; b) să intenteze acţiunea oblică; c) să intenteze acţiunea revocatorie (pauliană); d) să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului său. În cele ce urmează vom analiza în parte fiecare dintre aceste prerogative pe care le

au creditorii chirografari.

Pasul 2. Măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea patrimoniului debitorului

Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorilor lor. Aceste măsuri conservatorii pot fi exercitate numai pentru conservarea patrimoniului debitorului, dar nu şi pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.

Măsurile conservatorii pot consta în: a) cererea de a se pune sechestru asigurător pe anumite bunuri ale debitorului

atunci când există temerea că acestea ar putea fi dosite, deteriorate sau înstrăinate de debitor;

b) cererea de efectuare a inscripţiei imobiliare, şi a publicităţii imobiliare; c) dreptul creditorului de a interveni în procesele debitorului cu privire la bunuri

din patrimoniul său şi în procesele de împărţeală (partaj) ale debitorului; d) dreptul creditorului de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei. Pentru a intenta aceste acţiuni creditorul trebuie să dovedească un interes serios şi

legitim.

Pasul 3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru

valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Această acţiune se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie pentru că ea este exercitată de creditor în numele debitorului său.

Potrivit art. 974 C.civ. “creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de cele care îi sunt exclusiv personale”.

Domeniul de aplicaţie 1) creditorul va putea exercita numai acţiunile cu privire la drepturi al căror

titular este debitorul, deci care se află în patrimoniul acestuia; 2) un creditor chirografar nu se poate substitui debitorului în administrarea

patrimoniului său. Debitorul poate să administreze cum doreşte bunurile sale, poate să dispună de ele, poate contracta noi datorii sau dobândi noi drepturi.

3) creditorul nu va putea intenta acele acţiuni care au un caracter strict personal. Ele sunt următoarele:

- acţiuni prin care se apără drepturile personal nepatrimoniale: acţiuni de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;

- acţiuni care privesc drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, de exemplu, revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;

- acţiuni care privesc drepturi patrimoniale, care au însă un obiect neurmăribil. De ex.: pensia de întreţinere.

Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente în patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, în numele debitorului lor.

Condiţiile intentării acţiunii oblice 1) debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea pe care o poate

intenta. După ce creditorul a intentat acţiunea, debitorul o poate prelua, devenind titularul ei. Creditorul poate rămâne în proces alături de debitor.

2) creditorul să aibă un interes serios şi legitim. Acesta există când debitorul este insolvabil.

3) creanţa pe care o are creditorul să fie certă, lichidă şi exigibilă. Deşi nu se cere ca debitorul să fie introdus în proces, totuşi, participarea lui este

utilă, pe de o parte, pentru a-şi formula propriile apărări şi excepţii, şi pe de altă parte, pentru ca hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă.

Efectele acţiunii oblice Creditorul exercită acţiunea oblică în numele debitorului său. De aici următoarele

consecinţe: a) pârâtul acţionat de creditor îi poate opune acestuia toate apărările şi excepţiile

pe care le-ar putea opune debitorului; b) dacă creditorul câştigă procesul, bunul este readus în patrimoniul debitorului.

El va servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fără ca acel creditor care a intentat acţiunea să aibă vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori.

O acţiune directă ar prezenta mai mult interes pentru creditor, dar aceasta se poate intenta doar în măsura prevăzută de lege, aşa cum sunt de pildă, în cazul contractului de antrepriză (art.1488 C. civ.), sau în cazul contractului de mandat (art.1542 alin. final C. civ.).

Pasul 4. Acţiunea revocatorie (pauliană) Această acţiune reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele

juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general. Potrivit art. 975 C. civ. “ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele

viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.

Acţiunea revocatorie este mijlocul procedural prin care creditorul poate cere revocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii sale.

Domeniul de aplicaţie În principiu, el nu diferă de domeniul de aplicaţie al acţiunii oblice. Se admite

totuşi, posibilitatea intentării acţiunii revocatorii chiar şi în ipoteza drepturilor neurmăribile, dacă sunt fraudaţi creditorii chirografari.

Condiţiile intentării acţiunii revocatorii: a) actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că prin el debitorul

şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate. Creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plăteşte un alt creditor, un act

care reprezintă un refuz de îmbogăţire, refuzul de a primi o donaţie, nici actele prin care debitorul contractează noi datorii.

b) frauda debitorului, în ideea că el a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor.

c) creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Data anterioară a creanţei creditorului poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.

d) complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat, operantă doar pentru actele cu titlu oneros. Aceasta înseamnă că terţul a cunoscut că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.

Efectele acţiunii revocatorii a) dacă este admisă acţiunea revocatorie, actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos,

va fi inopozabil creditorului. El va putea urmări bunul care face obiectul actului ca şi cum acesta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului.

b) Acţiunea revocatorie produce efecte relative în sensul că, ca urmare a reuşitei ei va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant. Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesară satisfacerii creanţei sale.

Faţă de ceilalţi creditori, acţiunea pauliană nu produce nici un efect. În privinţa lor se consideră că actul nu a fost revocat.

Natura juridică a acţiunii revocatorii Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea oblică prin faptul că în vreme ce

prima aparţine creditorului chirografar, a doua este exercitată de creditor în numele debitorulului.

Acţiunea revocatorie se aseamănă cu acţiunea în anulare a unui act juridic, dar se şi deosebeşte de aceasta prin faptul că acţiunea pauliană are caracter relativ între creditor şi terţ, pe când acţiunea în anularea actului juridic produce efecte faţă de orice persoană.

Acţiunea revocatorie are în concluzie o configuraţie autonomă, ea este o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului său.

Rezumat Efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului

de a pretinde îndeplinirea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat (să dea, să facă

sau să nu facă ceva). În această ipoteză spunem că executarea directă sau în natură. Forma cea mai frecventă şi mai dinamică de executare voluntară a obligaţiilor o constituie plata.

Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fi obţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interes deosebit pentru creditor. Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problema executării lor în echivalent, adică prin plata unor despăgubiri numite daune interese.


referitoare la delimitarea şi analiza formelor de executare a obligaţiilor. Test de autoevaluare 1. Plata poate fi făcută: a. de codebitor sau fidejusor b. de orice persoană, chiar în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae; c. nicio variantă. 2. Daunele cominatorii nu se aplică: a. obligaţiilor având obiect sume de bani; b. când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor

judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului; c. ambele variante. 3 Plata este portabilă când se face: a. la domiciliul debitorului; b. la domiciliul creditorului; c. la locul unde se găsea obiectul obligaţiei l momentul încheierii contratului. 4. Când creditorul câştigă procesul prin care a pornit acţiunea oblică: a. bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea, trece în

patrimoniul creditorului; b. bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea, este readus în

patrimoniul debitorului, creditorul care a introdus acţiunea având un drept preferenţial cu privire la acest bun, pentru satisfacerea creanţei sale;

c. bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea, este readus în patrimoniul debitorului, el servind la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari.

5. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari: a. include creanţele şi obligaţiile existente în patrimoniul debitorului la momentul

asumării obligaţiei; b. include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului împreună cu

garanţiile reale date de acesta pentru garantarea executării obligaţiei; c. include bunurile mobile prezente şi viitoare ale debitorului.








Modulul X TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Lecţia 1. Noţiuni introductive

Lecţia 2. Moduri de transmitere a obligaţiilor

Lecţia 3. Transformarea obligaţiilor


- definirea conceptelor juridice de transmitere şi transformare a obligaţiilor;

- delimitarea modalităţilor de transmitere a obligaţiilor.


- descrierea şi conştientizarea formelor de transmitere a obligaţiilor;

- analiza condiţiilor fiecărei forme de transmitere a obligaţiilor.


- analiza formelor de transmitere a obligaţiilor;

- sinteza formelor de transmitere a obligaţiilor.


Lecţia 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Concepută ca un raport juridic civil, obligaţia contractuală poate fi transmisă atât

prin acte între vii, cât şi prin acte pentru cauză de moarte. Transmiterea obligaţiilor prin acte între vii s-a impus din considerente de ordin practic, pentru că raportul juridic obligaţional pe lângă caracterul său personal prezintă o deosebită importanţă datorită efectelor sale patrimoniale. Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţa părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.

Mijloacele juridice de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă şi subrogaţia. Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa. Operaţiunile juridice prin care părţile, pe baza acordului lor de voinţă, schimbă unul din elementele raportului juridic obligaţional sunt novaţia şi delegaţia.

Lecţia 2 MODURI DE TRANSMITERE A OBLIGAŢIILOR

Pasul 1. Cesiunea de creanţă Cesiunea de creanţă este un contract prin care o persoană numită cedent transmite o creanţă unei alte persoane numită cesionar, creanţă pe care o are de încasat

de la o terţă persoană (terţ în raporturile dintre cesionar şi cedent), persoană numită debitor cedat. Pe scurt, cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. De regulă, cesiunea de creanţă operează cu titlu oneros (vânzare, schimb), dar ea poate fi transmisă şi cu titlu gratuit printr-un contract de donaţie. Indiferent de forma ei, vânzare sau donaţie, cesiunea de creanţă este un contract civil ce ia naştere între cedent şi cesionar. Subiectele cesiunii de creanţă sunt:

a) cedentul (creditorul iniţial); b) cesionarul (al doilea creditor); c) debitorul cedat. În cazul ei intervine o substituire de subiect al raportului juridic obligaţional, şi

anume substituirea creditorului, pentru că în locul creditorului iniţial intervine un creditor subsecvent care este cesionarul. Pentru a fi valabil încheiată, cesiunea de creanţă implică acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar. Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale unui contract.

A. Condiţiile contractului de cesiune de creanţă Cesiunea de creanţă trebuie să întrunească condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C.civ. În principiu, orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, chiar dacă ea nu este încă exigibilă. De la această regulă generală există şi excepţii. O creanţă incesibilă este de exemplu pensia de întreţinere, care nu poate fi cedată de creditorul ei.

Având un caracter contractual cesiunea de creanţă este valabil încheiată prin simplul acord de voinţă dintre cedent şi cesionar. El se execută prin simpla remitere a titlului constatator al creanţei, deşi faţă de caracterul său consensual, cesiunea operează chiar dacă titlul nu a fost efectiv remis.

Fiind un contract între cesionar şi cedent, nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, deoarece el este terţ în convenţia dintre cesionar şi cedent. Cu toate acestea, faţă de terţ, cesiunea de creanţă este opozabilă numai dacă au fost îndeplinite anumite formalităţi: notificarea sau acceptarea cesiunii făcută de debitorul cedat.

a) Notificarea este înştiinţarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cu privire la schimbarea creditorului pentru ca debitorul cedat să ştie cui trebui să-i facă plata.

b) Acceptarea debitorului cedat (art.1393 C.civ.) înseamnă recunoaşterea făcută prin înscris autentic de către debitor a împrejurării că s-a schimbat creditorul iniţial şi că are cunoştinţă că plata trebuie făcută în mâna cesionarului. Pentru ca cesiunea să-şi producă efecte erga omnes trebuie ca acceptarea debitorului cedat să fie făcută în formă autentică. Această acceptare poate fi făcută şi sub forma unui înscris sub semnătură privată care emană de la debitor, dar ea va fi opozabilă numai debitorului cedat.

B. Efectele cesiunii de creanţă Ca orice contract, cesiunea de creanţă produce efectele specifice actelor juridice ce iau naştere prin intermediul ei, vânzarea, donaţia sau schimbul. În afară de aceste

efecte specifice, cesiunea de creanţă mai produce şi alte efecte particulare între părţi şi faţă de terţ.

a) Efectele între părţi Din momentul realizării acordului de voinţă cesionarul devine creditorul creanţei

pe care o are de încasat de la debitorul cedat. Creanţa trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile şi obligaţiile, din cel al cedentului. Cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei indiferent de preţul vânzării, chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. Creanţa se transferă în patrimoniul cesionarului, neschimbată ca valoare sau natură juridică.

Cesionarul nu poate dobândi mai multe drepturi decât avea cedentul. Debitorul cedat poate să-i opună cesionarului toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca faţă de cedent: prescripţia, plata, nulitatea titlului etc.

Până la îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru opozabilitate, debitorul cedat poate să o ignore, în sensul că debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului aşa cum prevăd disp. art. 1395 C.civ. Debitorul cedat se va putea apăra în faţa cesionarului invocând chitanţele liberatorii pe care le are de la cedent, chiar cu dată posterioară cesiunii, dar cu data anterioară notificării sau acceptării. El va putea opune cesionarului şi compensaţia pe care o putea opune şi cedentului.

După îndeplinirea formalităţilor, debitorul devine debitorul cesionarului şi nu mai poate plăti în mod valabil cedentului. El nu va mai putea invoca compensaţia pentru o creanţă ce s-a născut împotriva cedentului ulterior notificării sau acceptării cesiunii.

b) Faţă de terţi Faţă de cesiunea de creanţă au calitatea de terţi debitorul cedat, cesionarii ulteriori

şi succesivi ai aceleiaşi creanţe, precum şi creditorii cedentului. Faţă de toţi aceştia cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai din momentul

notificării ei prin intermediul executorului judecătoresc sau a acceptării de debitorul cedat prin înscris autentic.

Dacă nu au fost îndeplinite formalităţile, contractul de cesiune nu-şi produce efectele faţă de debitorul cedat astfel încât va fi valabilă plata făcută de acesta cedentului. Este valabilă şi iertarea de datorie făcută de cedent.

În cazul existenţei mai multor cesionari succesivi ai aceleiaşi creanţe, conflictul dintre cesionari se rezolvă pe baza qui prior tempore potior iure (actul cu vechime mai mare are forţă sporită). Debitorul va face plata acelui creditor care l-a notificat primul şi care a obţinut acceptarea autentică a debitorului.

Creditorii cedentului au şi ei interes să cunoască existenţa contractului de cesiune (mai ales când a fost făcută cu titlu gratuit) deoarece ei pierd un element însemnat al gajului general pe care îl au asupra patrimoniului cedentului. Până la momentul întocmirii de cedent a formalităţilor legale, creditorii săi au calitatea de terţi şi îşi pot îndestula creanţa urmărind de fapt creanţa pe care cedentul o are de încasat de la debitorul cedat.

C. Obligaţia de garanţie Când cesiunea de creanţă este cu titlu oneros un alt efect în raporturile dintre cedent şi cesionar este obligaţia de garanţie. Ea este de două feluri: de drept (art.1392 C.civ.) şi convenţională.

a) Garanţia de drept (legală) cuprinde obligaţia cedentului de a răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale.

Cedentul trebuie să garanteze că la momentul cesiunii creanţa există în mod valabil, titularul ei este cedentul şi că nu a intervenit nici o cauză de stingere.

Potrivit art. 1397, cedentul nu răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat.

b) Garanţia convenţională prin care părţile pot să convină asupra agravării obligaţiei de garanţie a cedentului, de exemplu acesta să garanteze solvabilitatea actuală sau viitoare a debitorului cedat.

În toate cazurile cedentul răspunde numai în limitele preţului cesiunii, iar nu în limitele valorii nominale a creanţei (art. 1397 C.civ.).

Părţile pot, de asemenea, să limiteze obligaţia de garanţie, de exemplu cedentul să fie descărcat de orice obligaţie de garanţie.

Pasul 2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei Noţiuni generale

Subrogaţia personală este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a unui drept de creanţă cu toate accesoriile şi garanţiile sale, către un terţ care a făcut plata către creditorul iniţial, în locul debitorului. Această situaţie juridică intervine atunci când un terţ a achitat în locul debitorului o datorie ce nu-i aparţine. Acţiunea în restituire a solvensului se poate întemeia fie pe o plată nedatorată atunci când ea se îndreaptă împotriva accipiensului, fie pe o acţiune de îmbogăţire fără justă cauză când acţiunea este pornită împotriva debitorului. Drepturile subrogate ale creditorului se transmit solvensului care în raportul juridic ivit între creditor şi debitor are calitatea de terţ.

Clasificarea subrogaţiei Subrogaţia poate fi de două feluri: legală şi convenţională. Subrogaţia convenţională poate fi subrogaţie consimţită de creditor şi subrogaţie consimţită de debitor. Indiferent de izvor, efectele subrogaţiei sunt aceleaşi.

A. Subrogaţia legală Art.1108 C.civ. prevede patru cazuri de subrogaţie legală: a) Ea operează “în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui

creditor ce are preferinţă” (de pildă creditorul chirografar ce plăteşte datoria pe care debitorul său o are faţă de un creditor ipotecar, subrogându-se în drepturile aceluia în scopul de a fi despăgubit cu preferinţă în cazul vânzării silite a bunului asupra căruia este constituită ipoteca).

b) Subrogaţia operează “în folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor ipotecari ai acelui imobil“(aceeaşi situaţie dar de data aceasta creditorul este el însuşi ipotecar). Cumpărătorul va avea ipoteca asupra propriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi.

c) Subrogaţia legală “în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes a o desface.” Persoanele obligate împreună cu altul sunt codebitori solidari, fidejusori între ei şi codebitorii obligaţiilor indivizibile. Persoanele obligate pentru altul sunt fidejusori şi titularii cauţiunii reale.

Toate aceste persoane sunt interesate în plata datoriei pentru că ei se subrogă în drepturile creditorului urmând a-i urmări la rândul lor pe ceilalţi codebitori sau pe debitorul principal.

d) Subrogaţia este operantă “în folosul eredelui beneficiar, ce a plătit din starea sa datoriile succesiunii”. În acest fel el se subrogă în drepturile creditorului succesoral plătit. Este vorba aici de moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar.

Mai există un caz de subrogaţie care priveşte subrogaţia asigurătorului în drepturile persoanei asigurate şi căreia i-a plătit indemnizaţia de asigurare, împotriva celui vinovat de producerea pagubei.

B. Subrogaţia convenţională 1. Subrogaţia consimţită de creditor Art.1107 C.civ. stabileşte că “subrogaţia este convenţională şi consimţită de

creditor atunci când el, primind plata sa de la o altă persoană, dă acelei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului; această subrogaţie trebuie să fie expresă şi făcută tot într-un timp cu plata”. Aşa cum rezultă din text, subrogaţia operează numai cu consimţământul creditorului care îi transmite drepturile sale celui care face plata (nu este necesar consimţământul debitorului). O asemenea înţelegere trebuie să fie expresă (trebuie să rezulte în mod neîndoielnic), iar pentru opozabilitatea faţă de terţi chitanţa trebuie să aibă dată certă şi să se poată dovedi faptul că operaţia înlocuirii creditorului s-a făcut concomitent cu plata.

2. Subrogaţia consimţită de debitor Art. 1107 alin.2 C.civ. stabileşte că este convenţională acea subrogaţie în care

debitorul se împrumută cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului. Pentru validitatea ei, această subrogaţie trebuie să întrunească următoarele trei condiţii:

a. Actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să fie în formă autentică; b. În actul de împrumut să se declare destinaţia exactă a sumei împrumutate; c. Chitanţa de plată să facă menţiunea că plata s-a făcut din banii daţi de noul

creditor. Subrogaţia consimţită de debitor este un act juridic solemn. O asemenea

subrogaţie operează fără consimţământul creditorului. Dacă el refuză plata, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune.

Efectele subrogaţiei

Indiferent de natura sa, legală sau convenţională, subrogaţia are aceleaşi efecte: Terţul plătitor dobândeşte toate drepturile creditorului plătit plus toate garanţiile de care erau însoţite. Dacă s-a făcut o plată parţială solvensul plătitor se va subroga în drepturile creditorului proporţional cu plata făcută.

1. Terţul plătitor se subrogă în drepturile creditorului numai în funcţie de plata efectuată.

Subrogatul poate pretinde debitorului ceea ce a plătit efectiv creditorului, nu şi valoarea nominală a creanţei. În cazul achitării de solvens a unei obligaţii solidare, deşi nu se subrogă în drepturile creditorului plătitor, el nu mai beneficiază de solidaritatea debitorilor pe care va putea să îi urmărească numai pentru partea fiecăruia din datorie (art. 1674 C. civ.). Dacă unul dintre codebitori este insolvabil, subrogatul (codebitorul solidar plătitor) va suporta alături de ceilalţi codebitori, riscul acestei insolvabilităţi (art.1053 C. civ.).

2. În toate situaţiile, subrogatul are împotriva debitorului, în afară de acţiunile creditorului şi unele acţiuni proprii, care se pot întemeia pe plata nedatorată, îmbogăţirea fără just temei sau pe contractul de mandat.

Subrogatul va utiliza acea acţiune care îi este mai convenabilă.

Lecţia 3

TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Pasul 1. Novaţia Novaţia este acea convenţie juridică ce constă în stingerea unei obligaţii prin

crearea unei noi obligaţii care o va înlocui pe prima. Spre deosebire de plată, în cazul novaţiei obligaţia anterioară nu dispare în mod absolut ci se transformă. Ea este cauza unei noi obligaţii care diferă de prima. Practic, novaţia se realizează printr-un contract care trebuie să întrunească condiţiile de validitate comune tuturor contractelor. Singura particularitate este prevăzută de art. 1129 C. civ.: “novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta”. Precizarea este firească pentru că prin novaţie se stinge vechea obligaţie, deci creditorul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină pentru a putea dispune de acelaşi lucru, în vreme ce noul debitor, şi el trebuie să aibă capacitate deplină pentru că el se obligă.

A. Condiţiile speciale ale novaţiei Pentru a ne afla în situaţia juridică a unei novaţii se cer următoarele condiţii:

1) Obligaţia anterioară trebuie să fi fost valabilă pentru că o obligaţie nulă absolut n-ar putea da naştere unei noi obligaţii valabile. Totuşi, o obligaţie nulă relativ poate da naştere unei noi obligaţii valabile fie prin confirmarea nulităţii, fie prin prescripţia dreptului la acţiune.

2) Obligaţia nouă trebuie să fie şi ea valabilă din punct de vedere juridic. Dacă noua obligaţie ar fi nulă absolut nu s-ar mai nova nimic rămânând valabilă vechea obligaţie. Dacă s-ar anula pentru nulitate absolută noua obligaţie ar rămâne valabilă vechea obligaţie.

3) Existenţa unei deosebiri între cele două obligaţii: noua obligaţie trebuie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în schimbarea părţilor sau obiectului sau a cauzei raportului juridic civil, funcţie de care novaţia poate fi subiectivă sau obiectivă.

4) Intenţia părţilor de a nova (animus novandi) de a transforma vechea obligaţie într-una nouă constituie elementul esenţial al novaţiei. Voinţa părţilor de a nova trebuie să fie clar exprimată deoarece, potrivit art. 1130 C. civ. “novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act.”

B. Felurile novaţiei 1) Novaţia subiectivă poate implica fie schimbarea creditorului, fie a debitorului. La prima vedere, prin schimbarea creditorului ar opera o cesiune de creanţă. Cu

toate acestea nu este vorba de aşa ceva, pentru că prin cesiunea de creanţă se transmit aceleaşi obligaţii, în vreme ce novaţia creditorului presupune transmiterea unei alte creanţe născută din vechiul raport obligaţional al creditorului iniţial.

În cazul cesiunii este necesar consimţământul debitorului, spre deosebire de novaţie în care nu este necesar acest consimţământ.

Novaţia prin schimbare de debitor se îndeplineşte când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără să se ceară concursul vechiului debitor (art. 1131 C. civ.). În mod indirect se realizează o cesiune de datorie. Există două ipostaze ale aceluiaşi gen de novaţie: fie că noul debitor se angajează în mod spontan faţă de creditor în locul vechiului debitor, fie că noul debitor la cererea sau din ordinul vechiului debitor de obligă faţă de creditor.

2) Novaţia obiectivă înseamnă schimbul de datorie, schimbarea obiectului sau cauzei, ori a modalităţii raportului juridic obligaţional. Schimbarea de obiect este asemănătoare dării în plată. Novaţia prin schimbarea cauzei presupune că acelaşi debitor se angajează faţă de acelaşi creditor pentru acelaşi obiect, dar pe baza unui titlu diferit. Exemplu: convenţia prin care cumpărătorul se obligă faţă de vânzător să conserve în depozit preţul vânzării. În acest caz, obligaţia remiterii preţului nu mai izvorăşte din contractul de vânzare ci din cel de depozit. Novaţia prin schimbare de modalitate operează atunci când raportul juridic iniţial este afectat ulterior prin convenţia părţilor de o modalitate.

C. Efectele novaţiei Novaţia are două categorii de efecte: un efect extinctiv şi un efect creator. Prin efectul extinctiv se stinge vechea obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile ce o însoţeau, iar prin efectul creator, novaţia dă naştere unei noi obligaţii.

Pasul 2. Delegaţia. noţiune, definiţie Delegaţia este acea convenţie prin care debitorul aduce creditorului său

angajamentul altui debitor, alături sau în locul lui. Debitorul principal de numeşte delegant, în vreme ce noul debitor adus în locul său se numeşte delegat, iar creditorul – delegatar. Ca operaţiune juridică, utilitatea practică a delegaţiei este mai pregnantă atunci când debitorul este el însuşi creditor faţă de o altă persoană. Atunci el va delega pe terţ să

efectueze în locul său direct, plata către creditorul delegatar pentru a se evita o dublă plată.

A. Felurile delegaţiei Delegaţia poate fi perfectă sau imperfectă. Este perfectă acea delegaţie în care creditorul delegatar îl eliberează în totalitate pe debitor, primind plata făcută de delegat. Atunci, practic, operează o novaţie prin schimbare de debitor pentru că vechea obligaţie se stinge, dar ia naştere o nouă obligaţie. Delegaţia este imperfectă atunci când delegatarul nu-l eliberează pe debitorul său de obligaţie, astfel încât el va avea doi debitori, cel iniţial (delegantul) şi cel ulterior (delegatul). Stingerea primului raport obligaţional trebuie să rezulte din declaraţia expresă a creditorului.

B. Efectele delegaţiei În cazul delegaţiei perfecte vechiul raport obligaţional se stinge, obligaţia delegantului fiind înlocuită cu cea a delegatului (art. 1133 pct. 1 C. civ.). Această obligaţie a delegantului nu se stinge în două situaţii:

dacă delegatarul şi-ar rezerva expres dreptul să-l urmărească pe delegant în cazul în care ar constata că delegatarul este insolvabil;

dacă delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei. În ambele cazuri delegatarul îl va urmări pe delegat şi numai dacă este insolvabil

se va îndrepta împotriva delegantului (care este obligat în subsidiar). Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţii este adăugat

celui preexistent. În delegaţia imperfectă delegantul rămâne obligat faţă de creditor alături de delegat, creditorul având facultatea de a-i urmări la alegerea sa, pe oricare dintre ei.

Rezumat Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţa părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic obligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană. Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.


referitoare la răspunderea civilă delictuală indirectă. Test de autoevaluare 1. Este valabilă afirmaţia: a. cesiunea de creanţă este un contract civil sinalagmatic; b. act juridic unilateral; c. act juridic încheiat în forma autentică.

2. Cesiunea de creanţă: a. presupune, pentru valabilitatea ei, consimţământul debitorului cedat; b. este un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei creditorului; c. este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic. Constituie subrogaţie legală: a. subrogaţia consimţită de debitor; b. subrogaţia “în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la

plata datoriei, are interes a o desface”; c. subrogaţia care operează “în folosul aceluia care, fiind el însuşi debitor,

plăteşte altui creditor ce are preferinţă”. Schimbarea creditorului, fie a debitorului constituie: a. novaţie subiectivă; b. novaţie directă; c. subrogaţie convenţională. Recomandări bibliografice







Modulul XI MODURILE DE STINGERE A

OBLIGAŢIILOR Lecţia 1. Generalităţi Lecţia 2. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei

creditorului Lecţia 3. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei

creditorului


- definirea conceptului juridic de stingere a obligaţiilor;

- delimitarea modurilor de stingere a obligaţiilor.


- descrierea şi conştientizarea modurilor de stingere a obligaţiilor;

- analiza condiţiilor fiecărei forme de stingere a obligaţiilor.


- analiza formelor de stingere a obligaţiilor;

- sinteza formelor de stingere a obligaţiilor.


Lecţia 1 GENERALITĂŢI

Potrivit art.1091 C. civ. “Obligaţiile se pot stinge prin plată, novaţie, remitere

voluntară, compensaţie, confuziune, pierderea lucrului, anulare sau rezoluţiune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”.

Plata este modul cel mai firesc de stingere a oricărei obligaţii. În enumerarea dată de art.1091 C. civ. sunt şi categorii care nu reprezintă propriu-zis moduri de stingere a obligaţiilor, precum sunt:

- nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează însuşi raportul juridic obligaţional şi deci nu-l sting;

- novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;

- prescripţia extinctivă duce numai la stingerea dreptului la acţiune în sens material, iar nu la stingerea dreptului subiectiv de creanţă.

Pasul 1. Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor 1. după rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional: a) moduri voluntare de stingere a obligaţiilor, de pildă remiterea de datorie şi

compensaţia convenţională. b) moduri de stingere care operează în afara manifestării de voinţă a părţilor

cum sunt imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea. 2. după cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului: a) moduri de stingere a obligaţiei care duc la realizarea creanţei creditorului, de

pildă compensaţia, confuziunea şi darea în plată. b) moduri de stingere a obligaţiei care nu duc la realizarea creanţei creditorului

precum remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare. Analiza acestor moduri de stingere a obligaţiilor civile vor fi analizate în cele ce

vor urma.

Lecţia 2 MODURI DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR CARE DUC

LA REALIZAREA CREANŢEI CREDITORULUI

Pasul 1. Compensaţia Compensaţia este acel mod de stingere a două obligaţii reciproce până la

concurenţa celei mai mici din ele (art.1143-1153 C.civ.). Domeniul de aplicare

Textele menţionate mai sus sunt aplicabile tuturor obligaţiilor fără deosebire de izvor, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.1147 C.civ., când nu operează compensaţia şi anume:

1. atunci când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;

2. dacă se pretinde restituirea unui depozit neregulat (bunuri fungibile ce au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar), depozitarului nu-i poate opune deponentului compensaţia şi va trebui să-i restituie bunuri de aceeaşi natură şi în aceeaşi cantitate;

3. când creanţa este insesizabilă aşa cum este pensia de întreţinere. Felurile compensaţiei

Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi judecătorească. a) Compensaţia legală (art. 1144 C. civ.) operează de plin drept dacă sunt

întrunite următoarele condiţii: 1. reciprocitatea obligaţiilor între cele două părţi, fiecare având atât calitatea de

creditor, cât şi cea de debitor; 2. creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;

3. creanţele ce se vor compensa să fie certe, să nu se conteste existenţa lor din punct de vedere juridic;

4. creanţele să fie lichide; 5. creanţele să fie exigibile.

Efectele compensaţiei legale Compensaţia stinge creanţele reciproce, întocmai ca şi plata, până la concurenţa

creanţei celei mai mici – art. 1144 C. civ. Odată cu creanţele se sting şi accesoriile lor, precum şi garanţiile: privilegiile,

gajul şi ipoteca. b) Compensaţia convenţională operează prin convenţia părţilor în situaţia în care

nu sunt întrunite cerinţele pentru a opera compensaţia legală. Această compensaţie se produce din momentul încheierii convenţiei şi operează

până la concurenţa creanţei celei mai mici. Efectele sunt aceleaşi ca la compensaţia legală.

c) Compensaţia este judecătorească dacă cele două creanţe nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri fungibile iar instanţa apreciază şi decide stingerea lor până la concursul celei mai mici. Efectele se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia.

Pasul 2. Confuziunea Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor civile ce constă în întrunirea

în aceeaşi persoană atât a calităţii de creditor, dar şi a celei de debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.

O asemenea operaţiune este posibilă atunci când debitorul îl moşteneşte pe creditor sau viceversa. În cazul persoanelor juridice ea se produce ca efect al reorganizării prin comasare sub forma absorbţiei.

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor indiferent de izvorul lor. Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi obligaţiile

sale. Ea poate să înceteze în momentul în care a încetat cauza care a produs-o: confuziunea nu-şi va mai produce efectele iar obligaţia va renaşte.

Pasul 3. Darea în plată Creditorul nu poate fi obligat, potrivit art.1100 C.civ., să primească o altă

prestaţie decât cea care i se datoreşte, chiar dacă aceasta ar fi egală sau mai mare decât cea datorată.

Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.

O asemenea prestaţie va stinge obligaţia numai cu consimţământul creditorului, dar înainte de efectuarea plăţii. Darea în plată stinge obligaţia întocmai ca şi plata.

Lecţia 3 MODURI DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

CARE NU DUC LA REALIZAREA CREANŢEI CREDITORULUI

Pasul 1. Remiterea de datorie Remiterea de datorie este o convenţie prin care creditorul renunţă cu titlu gratuit

să-şi valorifice creanţa împotriva debitorului, renunţarea făcută cu consimţământul debitorului. Deşi ea are semnificaţia unui act unilateral, este un act bilateral deoarece este necesar şi consimţământul debitorului. Din momentul realizării acordului de voinţă raportul juridic obligaţional se stinge. Remiterea de datorie se poate face şi prin testament (legat de liberaţiune). În ambele cazuri remiterea de datorie este un act cu titlu gratuit. Ea este supusă regulilor specifice acestei materii în privinţa revocării, reducţiunii etc. Dacă se face prin acte între vii constituie o donaţie indirectă. Nu se vor aplica însă regulile de formă ale donaţiei. Dacă se face prin testament, remiterea de datorie se dovedeşte, de regulă, printr-o chitanţă fictivă pe care creditorul o eliberează debitorului şi din care rezultă că s-a făcut plata. Trebuie să avem în vedere prezumţiile de liberare a debitorului prevăzute de art.1138 C.civ., conform căruia:

a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care

este un înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă – iuris tantum.

b) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care

este un înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie absolută – iuris et de iure – de liberare a debitorului.

Remiterea de datorie are ca efect atât stingerea raportului juridic obligaţional principal, cât şi a raporturilor accesorii referitoare la garantarea acesteia (gaj, ipotecă, privilegii).

Pasul 2. Imposibilitatea fortuită de executare Raportul juridic obligaţional se poate stinge şi dacă executarea obligaţiei a devenit

imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră. Această modalitate are în vedere obligaţiile ce au ca obiect bunuri certe, căci în privinţa bunurilor generice există principiul că acestea nu pier (genera non pereunt). Cazul fortuit şi forţa majoră duc la stingerea obligaţiilor numai dacă pieirea lucrului s-a produs independent de orice culpă a debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.

În cazul contractelor sinalagmatice imposibilitatea fortuită de executare ca urmare a pieirii obiectului se pune problema transmiterii riscului, care va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Rezumat Compensaţia este acel mod de stingere a două obligaţii reciproce până la

concurenţa celei mai mici din ele. Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor civile ce constă în întrunirea în

aceeaşi persoană atât a calităţii de creditor, dar şi a celei de debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.

Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.

Remiterea de datorie este o convenţie prin care creditorul renunţă cu titlu gratuit să-şi valorifice creanţa împotriva debitorului, renunţarea făcută cu consimţământul debitorului.


referitoare la formele de stingere a obligaţiilor. Test de autoevaluare 1. Obligaţiile se pot stinge prin: a. plată, novaţie, reziliere, remitere voluntară, prin efectul condiţiei rezolutorii şi

prin prescripţie; b. plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierderea

lucrului, anulare sau rezoluţiune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie;

c. ambele variante. 2. Compensaţia este: a. acel mod de stingere a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai

mici din ele; b. acel mod de stingere a unei obligaţii mai mici printr-una mai mare; c. un mod de garantare a obligaţiilor. 3. Confuziunea: a. stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi obligaţiile sale; b. stinge două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici din ele; c. este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă

prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.








Modulul XII GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

Lecţia 1. Noţiuni generale

Lecţia 2. Garanţiile personale. Fidejusiunea sau cauţiunea

Lecţia 3. Garanţiile reale


- definirea conceptelor de garanţie, garanţie personală, garanţie reală;

- delimitarea formelor garanţiilor reale şi personale.


- descrierea şi conştientizarea formelor garanţiilor reale şi personale;

- analiza condiţiilor fiecărei forme a garanţiilor reale şi personale.


- analiza formelor garanţiilor reale şi personale;

- sinteza formelor garanţiilor reale şi personale.


Lecţia 1 NOŢIUNI GENERALE

Pasul 1. Noţiuni generale Executarea obligaţiilor impune deseori în practică necesitatea constituirii unor

garanţii la dispoziţia creditorului. Art. 1718 C. civ. consacră dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, ce

constituie cea mai generală garanţie. Gajul general este un gaj comun, deoarece el aparţine tuturor creditorilor chirografari. El dă naştere unei poziţii egale tuturor creditorilor faţă de bunurile supuse executării silite. De aici caracterul proporţional al gajului căci creanţele vor fi acoperite în mod proporţional în privinţa fiecărui creditor în funcţie de valoarea creanţei sale.

Dreptul de gaj general conferă creditorilor anumite prerogative: a) dreptul de a lua anumite măsuri de conservare a patrimoniului; b) acţiunea oblică sau subrogatorie; c) acţiunea pauliană sau revocatorie; d) dreptul de a proceda la executarea silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul

debitorului la data urmăririi. Pentru a evita sau reduce riscul insolvabilităţii debitorului au fost create garanţii

care, complinind dreptul de gaj general, întăresc poziţia creditorului care beneficiază de ele.

Definiţie. Garanţiile sunt acele mijloace juridice, care dincolo de limitele dreptului de gaj general conferă creditorului garant anumite prerogative suplimentare,

constând de regulă, fie printr-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie ca în caz de neexecutare din partea debitorului să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat ea să execute obligaţia ce revenea debitorului.

Garanţiile de care se pot bucura creditorii sunt de mai multe feluri. Ele pot fi clasificate în două categorii:

a) garanţii personale constând în angajamentul prin care o persoană se angajează faţă de creditor să execute obligaţia în cazul în care nu o face debitorul principal, aşa cum este fidejusiunea (cauţiunea);

b) Garanţii reale ce constau în indisponibilizarea unui bun mobil sau imobil în favoarea creditorului care în acest fel devine titularul unui drept real accesoriu, care îi dă posibilitatea să urmărească bunul şi să aibă preferinţă în privinţa acestuia: gajul, ipoteca, privilegiile reale. O formă de garanţie reală imperfectă este dreptul de retenţie.

În noţiunea de garanţie nu se include clauza penală şi nici arvuna. În cazul clauzei penale, cel ce nu-şi execută obligaţia va trebui să plătească suma

prestabilită, sau reprezintă evaluarea globală a prejudiciului, fără ca, creditorul să fie dator să facă dovada directă a prejudiciului suferit.

În cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din cauza celui ce a plătit arvuna, acesta nu mai poate cere restituirea ei, iar dacă neexecutarea este imputabilă celui ce a primit arvuna, trebuie să o restituie îndoit (art. 1298 C. civ.).

Nici clauza penală şi nici arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj general, creditorul clauzei penale sau al arvunei rămâne un creditor egal cu toţi ceilalţi cât priveşte posibilităţile de urmărire a bunurilor debitorului.

Există şi alte modalităţi juridice ce îndeplinesc funcţia de garantare a obligaţiilor, altele decât garanţiile propriu-zise: cazul solidarităţii şi indivizibilităţii. Acestea pot fi folosite uneori spre a înlocui fidejusiunea ori spre a întări efectele acesteia.

Lecţia 2 GARANŢIILE PERSONALE. FIDEJUSIUNEA SAU CAUŢIUNEA

Pasul 1. Definiţie.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului principal, în situaţia în care acesta nu ar face-o. Art. 1652 C. civ. prevede că “cel ce garantează o obligaţie se leagă către creditor de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte”. Orice persoană poate să se angajeze ca fidejusor în faţa unui creditor chiar şi fără ştirea debitorului. O asemenea operaţiune nu va putea fi făcută de minor sau interzisul judecătoresc, ambii lipsiţi de capacitate de exerciţiu.

Pasul 2. Felurile Fidejusiunii

Fidejusiunea este de trei feluri: a) Convenţională, când debitorul şi creditorul cad de acord asupra necesităţii

aducerii unui garant; b) Legală, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă un

fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin; c) Judecătorească, atunci când instanţa, într-o cauză litigioasă, dispune aducerea

unui fidejusor care să garanteze obligaţia unei persoane. De exemplu, art. 279 C.proc.civ. – când se dispune încuviinţarea unei execuţii vremelnice a unei hotărâri privitoare la bunuri, instanţa poate cere celui ce a cerut executarea să aducă un fidejusor care să garanteze, alături de el, acoperirea eventualelor pagube ce ar putea rezulta din executarea încuviinţată.

Existenţa fidejusiunii legale şi judecătoreşti nu contrazice caracterul contractual al fidejusiunii, deoarece ea ia naştere doar prin convenţia dintre fidejusor şi creditor, prin care primul îşi asumă faţă de al doilea obligaţia de garanţie.

Pasul 3. Caractere juridice Cauţiunea este un contract accesoriu, consensual, unilateral şi cu titlu gratuit. 1) Este contractul accesoriu pentru că faţă de obligaţia principală el urmează

acelaşi regim juridic cu obligaţia principală. Conform art. 1654 alin. 1 C. civ. “fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută sub condiţii mai oneroase. Ea se întinde şi asupra tuturor accesoriilor (dobânzi) obligaţiei principale.

2) Ea are un caracter consensual ce rezultă din faptul că contractul îşi produce efectele din momentul realizării acordului de voinţă, forma scrisă fiind cerută doar ad probationem. În toate cazurile ea trebuie să fie expresă. Ea nu poate fi extinsă peste limitele în care s-a contractat.

3) Cauţiunea are un caracter unilateral pentru că ea creează obligaţii doar pentru fidejusor faţă de creditorul obligaţiei.

4) Cauţiunea are caracter gratuit rezultând din aceasta că fidejusorul nu urmăreşte nici o contraprestaţie în schimbul garanţiilor sale.

Obligaţiile care pot fi garantate Poate fi garantată prin fidejusiune orice obligaţie, inclusiv obligaţiile strict

personale (intuitu personae). De regulă, sunt garantate astfel obligaţiile băneşti. Pentru a fi primită garanţia prin fidejusiune, fidejusorul trebuie să îndeplinească

două condiţii: - să aibă capacitatea de a contracta şi domiciliu, art. 1659 C. civ.; - să fie solvabil.

Solvabilitatea fidejusorului se apreciază numai cu privire la bunurile imobile pe care le are şi care pot fi ipotecate afară doar dacă datoria este mai mică iar afacerea este comercială (art. 1660 C. civ.). Dacă fidejusorul a devenit insolvabil trebuie adus altul, care trebuie să întrunească condiţiile menţionate.

Pasul 4. Efectele fidejusiunii Prin ea iau naştere trei feluri de raporturi juridice:

1. Între creditor şi fidejusor, ce izvorăsc din contractul de fidejusiune. Fidejusorul se obligă faţă de creditor să plătească datoria debitorului, în cazul în care

acesta nu o va face. Rezultă că, creditorul poate să-l urmărească direct pe fidejusor fără să fie necesar a-l fi urmărit pe debitor (art.1663 C. civ.). Fidejusorul poate invoca însă două excepţii:

- beneficiul de discuţie; - beneficiul de diviziune. A. Beneficiul de discuţie Este excepţia recunoscută de lege fidejusorului prin care acesta poate să-i ceară

creditorului ce a pornit acţiunea împotriva sa, să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai în măsura în care bunurile acestuia ar fi insuficiente să fie şi ele urmărit. Această excepţie nu poate fi invocată:

a) dacă fidejusorul a renunţat expres la beneficiul discuţiunii; b) dacă este obligat solidar cu debitorul; c) în cazul fidejusiunii judecătoreşti (art. 1677, 1678 C. civ.).

Excepţia trebuie să fie invocată înainte de a se fi intrat în dezbaterile judiciare cu privire la fondul procesului. Fidejusorul trebuie să indice acele bunuri ale debitorului ce pot fi urmărite cu condiţia ca acestea să se afle în raza tribunalului competent.

B. Beneficiul de diviziune Poate fi invocat dacă mai mulţi fidejusori garantează faţă de unul şi acelaşi

creditor, aceeaşi datorie a aceluiaşi debitor. Potrivit art. 1666 C. civ.: “într-o asemenea situaţie, fiecare fidejusor rămâne

obligat pentru întreaga datorie”. Invocând beneficiul de diviziune fiecare fidejusor poare cere să răspundă doar pentru partea din datorie pe care a garantat-o, deci urmărirea să se dividă pe ceilalţi fidejusori .

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el ori s-a prevăzut prin convenţie clauza solidarităţii.

C. Fidejusorul mai poate invoca excepţii generale: - excepţii personale ce decurg din contractul de fidejusiune (validitatea

contractului, clauzele menţionate în contract cu privire la întinderea garanţiei, termene, condiţii etc.);

- excepţiile inerente debitorului principal: validitatea obligaţiei principale, întinderea ei etc.

2. Raporturile ce iau naştere între fidejusor şi debitor Conform art. 1669 C. civ. fidejusorul ce a plătit are regres contra debitorului

principal împotriva căruia se poate îndrepta spre a-şi recupera plata făcută. Aceasta ca efect al principiului art. 1670 C. civ. ce precizează că “Cauţionarul ce a plătit datoria intră în dreptul ce ar avea creditorul contra datornicului”. El poate recupera datoria, plus dobânzile şi cheltuielile făcute cu executarea, precum şi daune-interese.

Temeiul regresului îl constituie subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit. Există două situaţii în care fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva

debitorului (art.1672 C. civ.): - dacă nu a înştiinţat pe debitor şi acesta a făcut şi el plata; - dacă a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi notificat pe debitor. 3. Raporturile dintre fidejusori Art. 1674 C. civ. precizează că atunci când mai multe persoane au garantat pentru

unul şi acelaşi debitor, “şi pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.”

Oricare dintre fidejusori care a plătit datoria se poate întoarce împotriva celorlalţi cofidejusori pentru partea pe care fiecare dintre aceştia trebuie să o plătească.

Stingerea fidejusiunii Fidejusiunea se stinge în aceleaşi moduri în care se stinge orice obligaţie, în

primul rând prin stingerea obligaţiei principale în virtutea principiului accesorium sequitur principale (art. 1681 C. civ.).

Ea se poate stinge şi în mod direct, independent de soarta obligaţiei principale: 1. Prin remiterea de fidejusiune dacă creditorul renunţă la garanţie; 2. Prin confuziunea dintre calitatea de creditor şi cea de fidejusor; 3. Prin compensaţia pe care fidejusorul o poate opune creditorului. Există şi un mod specific de stingere a fidejusiunii independent de stingerea

obligaţiei principale, când din culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea să dobândească prin plata datoriei principale privilegiile şi ipotecile de care beneficiază creditorul – art. 1682 C. civ.

Lecţia 3 GARANŢIILE REALE

Pasul 1. Dreptul de retenţie Dreptul de retenţie este o garanţie imperfectă în virtutea căreia cel ce deţine un

bun mobil sau imobil pe care trebuie să-l restituie creditorului, titular al bunului, are dreptul să refuze restituirea lucrului respectiv până în momentul când creditorul îi va plăti cheltuielile făcute pentru conservarea, întreţinerea, îmbunătăţirea acestui bun. Condiţie esenţială – Dreptul de retenţie este operant numai dacă există o legătură între lucrul deţinut şi datoria pe care deţinătorul o pretinde de la creditorul restituirii (debitum cum re iunctum). Codul civil nu conţine reglementări speciale, dar prevede anumite situaţii în care poate fi invocat. Dreptul de retenţie se poate invoca ori de câte ori există un debitum cum re iunctum. Principala condiţie este aceea ca proprietatea bunului să aparţină debitorului deţinătorului în privinţa cheltuielilor făcute de acesta pentru conservarea bunului. De exemplu, depozitarul care a făcut cheltuieli în afara contractului de depozit pentru conservarea sau îmbunătăţirea bunului. Pentru aceste cheltuieli el are un drept de retenţie împotriva deponentului până la plata acelor cheltuieli.

Natura juridică. Efecte a) Dreptul de retenţie este un drept real, opozabil faţă de terţii străini în raportul

juridic care l-au prilejuit. El poate fi opus nu numai creditorilor chirografari, dar şi privilegiaţi, ipotecarilor privind lucrul respectiv, ale căror privilegii sau ipoteci s-au născut ulterior intrării lucrului în detenţia retentorului.

b) Este un drept real imperfect (o garanţie pur pasivă) în sensul că nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane.

c) Este indivizibil în sensul că se întinde asupra întregului bun, până la achitarea integrală a datoriei.

d) Conferă o simplă detenţie precară şi nu o posesie. De aici toate efectele precarităţii: detentorul nu are dreptul să culeagă fructele, nu are exerciţiul acţiunilor posesorii şi nu poate dobândi prin uzucapiune proprietatea lucrului.

e) Poate fi invocat atât pe cale de excepţie dar şi pe calea unei contestaţii la executarea unei hotărâri privind restituirea. Pasul 2. Gajul (amanetul)

Gajul (amanetul) este un contract prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei (art. 1685 C. civ.).

Poate fi obiect al gajului un bun orice bun mobil corporal sau chiar incorporal (de exemplu o creanţă).

I. Ca şi fidejusiunea, gajul poate fi: convenţional, legal şi judecătoresc (art.269 C. proc. civ.).

II. Gajul poate fi: - gaj cu deposedare, dacă debitorul este deposedat de bunul său ce intră în

posesia creditorului sau a unui terţ depozitar, - gaj fără deposedare, dacă bunul rămâne în proprietatea debitorului, dar acesta

este obligat să-l păstreze.

Caractere 1. Gajul are un caracter accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o

garantează şi îi urmează soarta juridică. 2. Dacă este cu deposedare, convenţia are un caracter real şi se consideră valabil

încheiată în momentul remiterii efective a bunului. 3. Gajul fără deposedare (în general orice gaj) este unilateral pentru că-şi

produce efecte numai pentru cel ce păstrează bunul. Constituirea Pentru constituirea legală a gajului trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1. persoana care constituie gajul să aibă deplina capacitate de exerciţiu; 2. să fie proprietarul lucrului; Cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi minorul îşi

poate garanta propriile obligaţii prin gaj. 3. obiectul gajului îl poate constitui orice bun mobil aflat în circuitul civil; 4. pentru a fi opozabil faţă de terţi, contractul de gaj trebuie încheiat în formă

autentică şi transcris la biroul notarului public. În înscris trebuie să se enunţe suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii lor. Art. 1686 C. civ. prevede că “această obligaţie nu există dacă bunul cu care se garantează are o valoare mai mică de 250 lei.

Efectele gajului 1. Gajul, datorită caracterului său unilateral, creează obligaţii numai în sarcina

creditorului sau a terţei persoane ce primeşte în păstrare bunul amanetat. Creditorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat dacă acesta s-

a produs din culpa sa. 2. El are obligaţia restituirii gajului atunci când datoria a fost achitată. Creditorul are următoarele drepturi:

- să reţină lucrul până la achitarea întregii datorii (art.1694 alin.1 C. civ.); - să revendice lucrul în temeiul dreptului de gaj. El se poate bucura de lucru ca

un detentor precar pentru că proprietarul bunului rămâne tot debitorul; - creditorul nu are dreptul să se folosească de lucru. Dacă o face, debitorul

poate cere ca gajul să fie pus sub sechestru (art.1693 C. civ.). - el poate să-i pretindă debitorului restituirea sumelor cheltuite pentru păstrarea

şi conservarea bunului (cheltuielile necesare şi utile); - în situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţia garantată, creditorul poate

să adopte următoarele conduite: a) să ceară instanţei să-i aprobe reţinerea bunului în contul creanţei pe baza unei

expertize judiciare de evaluare a valorii bunului; b) să ceară vânzarea la licitaţie publică a lucrului şi să fie îndestulat cu preferinţă

faţă de ceilalţi creditori (art. 1689 alin. 1 şi art. 1686 C. civ.). c) Stingerea gajului Gajul se stinge ca urmare stingerii sau desfiinţării obligaţiei principale. El poate

subzista obligaţiei principale (art. 1694 C. civ.) în următoarele cazuri: dacă există altă datorie a debitorului faţă de acelaşi creditor; dacă datoria cea nouă a fost contractată după predarea obiectului gajat şi dacă datoria a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii.

Gajul se poate stinge şi independent de obligaţia principală prin modalităţile obişnuite de stingere a obligaţiilor.

Dacă bunul gajat care a pierit era asigurat, dreptul de gaj se va exercita asupra indemnizaţiei de asigurare. Pasul 3. Ipoteca

Ipoteca este un drept real imobiliar asupra unui imobil afectat de plata unei obligaţii (art. 1646 C. civ.). Spre deosebire de gaj, ipoteca nu presupune deposedarea celui care o constituie. Caracterele juridice ale ipotecii sunt următoarele:

a) Ipoteca conferă un drept real titularului asupra unui bun imobil, ceea ce îndreptăţeşte pe titular să urmărească bunul în mâna oricărui s-ar afla (dreptul de urmărire) şi să-i fie satisfăcută creanţa cu preferinţă pentru acelaşi imobil împotriva altor creditori (dreptul de preferinţă).

b) Fiind un drept real accesoriu, ipoteca va urma regimul juridic al raportului obligaţional garantat;

c) Fiind constituită asupra unui imobil, ipoteca constituie o garanţie imobiliară; d) Ipoteca este indivizibilă (art. 1746 alin.2 C. civ.) în sensul că ea continuă să

existe asupra întregului imobil chiar dacă s-a plătit o parte din datorie;

e) Ipoteca este supusă principiului specializării sub sancţiunea nulităţii. Astfel, trebuie să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie (art. 1774 C. civ.), cât şi asupra valorii creanţei garantate (art. 1776 C. civ.). Ipoteca poate fi legală sau convenţională.

A. Ipoteca este legală dacă ia naştere ca urmare a unei dispoziţii a legii (art. 1749 C. civ.). Toate dispoziţiile din Codul civil referitoare la ipoteca legală au fost abrogate.

Ipoteca a fost reglementată printr-o serie de acte normative noi, ca cele referitoare la construirea de locuinţe cu credite sau garantarea unor credite obţinute de la bănci.

B. Ipoteca convenţională ia naştere prin convenţia părţilor în formele prevăzute de lege.

Pentru a constitui o ipotecă, debitorul trebuie să aibă deplina capacitate de exerciţiu, să fie proprietarul imobilului. Ipoteca este un act solemn, se încheie în formă autentică, condiţie a cărei nerespectare duce la nulitatea absolută a ei. Convenţia este supusă obligaţiei de publicitate, a înscrierii sale în cartea funciară. Efectele ipotecii Ipoteca produce efecte faţă de debitor, creditor şi terţii dobânditori ai imobilului.

a) Efecte faţă de debitor Debitorul ipotecar, ca şi cel gajist păstrează posesia bunului ipotecat, culegându-i

fructele. El poate înstrăina imobilul, însă cumpărătorul îl va dobândi afectat de sarcini. Cumpărătorul poate plăti datoria, bunul revenindu-i liber de sarcini. El se poate îndrepta împotriva debitorului iniţial fără a avea împotriva acestuia garanţia ipotecii.

b) Efecte faţă de creditor Ipoteca constituie o garanţie a executării obligaţiei de debitor. El poate urmări

bunul indiferent în mâna cui s-ar afla având un drept de preferinţă în privinţa îndestulării sale (se ia în considerare rangul ipotecii).

c) Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului În principiu, ipoteca nu instituie o indisponibilizare a bunului, care poate fi deci

înstrăinat către o altă persoană. Creditorul ipotecar poate însă urmări bunul în mâna noului dobânditor.

Dobânditorul poate să-i opună creditorului anumite excepţii: nulitatea actului de ipotecă, nulitatea intabulării etc.

Dobânditorul poate recurge la purga ipotecii pentru degrevarea imobilului de ipotecă (art. 1801-1818 C. civ.). Ea este o ofertă pe care dobânditorul o face creditorului de a-i plăti datoriile şi sarcinile ipotecare, până la concurenţa preţului imobilului stipulat prin actul de înstrăinare sau până la valoarea de preţuire a imobilului, dacă dobânditorul l-a primit ca donaţie.

Dacă creditorul acceptă oferta şi dobânditorul plăteşte preţul ori consemnează suma, imobilul este liberat de ipotecile ce-l grevau.

O altă soluţie este ca dobânditorul să-i plătească creditorului urmăritor şi subrogându-se în drepturile acestuia să-l urmărească la rândul său pe debitorul din obligaţia principală.

Dobânditorul poate delăsa imobilul în mâna creditorului. În acest caz dobânditorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina şi să nu fie obligat personal la plata datoriei.

În toate cazurile dobânditorul are o acţiune în garanţie pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit datorită evicţiunii (art. 1799 C. civ.).

Stingerea ipotecii Ipoteca se stinge odată cu stingerea raportului juridic obligaţional garantat. Ea se

poate stinge şi independent de acest raport în următoarele situaţii:

1. prin renunţarea creditorului la ipotecă (art. 1800 alin. 2 C. civ.); 2. prin prescripţie, dacă imobilul este uzucapat de un terţ; 3. prin anularea actului constitutiv al ipotecii; 4. prin pieirea imobilului; În acest caz ipoteca va trece asupra indemnizaţiei de

asigurare. 5. rezoluţiunea dreptului de proprietate a constituitorului; purga obţinută de

dobânditorul imobilului ipotecat. Pasul 4. Privilegiile

Privilegiile sunt garanţii ale executării obligaţiilor în virtutea cărora titularul are dreptul de preferinţă în îndestularea creanţei altor creditori ipotecari sau gajişti.

Codul civil clasifică privilegiile în trei categorii: - privilegii generale; - privilegii speciale asupra unor bunuri mobile; - privilegii speciale asupra unor bunuri imobile. A. Privilegiile generale se pot grupa în două categorii: 1.Privilegiile generale asupra tuturor mobilelor şi imobilelor. Ele cuprind

privilegiile cheltuielilor de judecată şi privilegiile statului pentru plata impozitelor. 2.Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile. Aceste privilegii cuprind: - cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor; - cheltuielile de înmormântare în raport cu condiţia şi starea defunctului

(debitor); - cheltuielile bolii făcute în curs de un an înaintea decesului; - creanţe rezultate din retribuţia oamenilor de serviciu şi a celor ce lucrează cu

ziua; - preţul obiectelor de subzistenţă ale debitorului şi ale familiei sale în timp de 6

luni. Art. 409 C.proc.civ. stabileşte şi o altă ordine de preferinţă atunci când urmărirea

are ca obiect salariul debitorului: 1. obligaţiile de întreţinere; 2. plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau

vătămări corporale; 3. plata datoriilor către stat izvorâte din taxe şi impozite; 4. plata altor datorii pentru pagube pricinuite statului; 5. celelalte datorii. B. Privilegiile speciale asupra unor bunuri mobile au drept obiect un anumit bun

determinat din patrimoniul debitorului, din preţul căruia creditorul are dreptul să fie îndestulat cu preferinţă în caz de executare silită. Sunt grupate în trei grupe:

1. Privilegiile constituite pe baza unui gaj expres sau tacit Privilegiile creditorului gajist asupra bunului gajat, privilegiul locatorului de

imobile, privilegiul hotelierului, privilegiul transportatorului. 2. Privilegiile speciale recunoscute creditorilor în ideea creşterii sau sporirii

patrimoniului debitorului. Privilegiile vânzătorului unui bun mobil când preţul nu a fost plătit atâta vreme

cât acesta se găseşte la cumpărător, privilegii cu care se garantează plata preţului.

Dacă vânzarea a fost făcută fără termen de plată, vânzătorul neplătit poate să revendice obiectele vândute cât timp acestea se află la cumpărător. Revendicarea împiedică revânzarea lucrului dacă este făcută în termen de 8 zile de la predare, iar lucrul se află în starea în care se găsea în momentul predării.

3. Privilegii speciale ce sunt recunoscute acelor creditori ce au conservat anumite bunuri ale debitorului.

Codul civil stabileşte o ordine preferenţială în cazul concursului aceloraşi creditori precizând privilegiile cheltuielilor de conservare înaintea tuturor privilegiilor. Privilegiile se exercită asupra preţului lucrului conservat.

C. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile Există creditori în favoarea cărora sunt prevăzute privilegii cu un rang de

preferinţă mai mare decât al celor ipotecari. Art. 1737 C. civ. stabileşte 5 privilegii imobile: 1. privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului; 2. privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului

către vânzător; 3. privilegiile copărtaşilor asupra imobilului succesoral; 4. privilegiile arhitectului, constructorului şi lucrătorilor asupra imobilului

construit pentru plata lucrării; 5. privilegiile împrumutătorului care a dat bani pentru plata lucrărilor efectuate

de constructori. Pentru conservarea privilegiilor titularii lor trebuie să efectueze formalităţi de

publicitate, asemănătoare ipotecilor. Rezumat Garanţiile sunt acele mijloace juridice, care dincolo de limitele dreptului de gaj

general conferă creditorului garant anumite prerogative suplimentare, constând de regulă, fie printr-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie ca în caz de neexecutare din partea debitorului să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat ea să execute obligaţia ce revenea debitorului.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului principal, în situaţia în care acesta nu ar face-o.

Gajul (amanetul) este un contract prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei.

Ipoteca este un drept real imobiliar asupra unui imobil afectat de plata unei obligaţii.

Privilegiile sunt garanţii ale executării obligaţiilor în virtutea cărora titularul are dreptul de preferinţă în îndestularea creanţei altor creditori ipotecari sau gajişti.


referitoare la garanţiilor reale şi personale. Test de autoevaluare

1. Constituie garanţie personală: a. gajul; b. fidejusiunea; c. dreptul de retenţie. 2. Contractul de gaj: a. este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către creditor; b. nu are caracter accesoriu faţă de acţiunea principală; c. este unilateral. 3. Contractul de ipotecă este un contract: a. real; b. consensual; c. solemn. 4. Dreptul de retenţie: a. se poate invoca pe cale de excepţie; b. se poate invoca pe cale principală; c. nu poate fi invocat pe calea unei contestaţii la executare. 5. Pot fi garantate prin fidejusiune: a. obligaţiile intuitu personae; b. obligaţiile existente şi cele viitoare; c. ambele variante. Recomandări bibliografice







dr civil teoria obligatiilor-apostu

Documents