BOLILE MIOCARDULUI

Definiţie: bolile miocardului sunt afecţiuni inflamatorii şi neinflamatorii ale muşchiului cardiac.Afecţiunile inflamatorii se numesc miocardite, iar cele neinflmatorii - miocardiopatii.

Etiopatogenie:= miocarditele apar în R.A.A., difterie, febra tifoidă, scarlatina, angine,

tifosul exantematic, viroze, alergii. =miocardopatiile reunesc numeroase cauze. Făcând abstracţie de

miocardiopatia ischemică(cardiopatia ischemică), se descriu : -miocardiopatii secundare apar în unele carenţe vitaminice , tulburări

electrolitice (hipopotasemie), endocrine( mixedem), anemii, lupusul eritematos, -miocardiopatii primitive cu etiologie şi patogenie necunoscute

(miocardiopatia obstructivă sau stenoza subaortică, miocardiopatia post-partum).Tabloul clinic este variabil, unele simptome fiind legate de suferinţa

miocardică altele de afecţiunea cauzală. =In miocardite este frecvent sindromul miocardic: tahicardie, suflu sistolic

funcţional apical, diminuarea zgomotului I, tulburări de ritm şi de conducere , puls alternant,mărirea inimii. Insuficienţa cardiacă poate fi stângă, dreaptă sau globală.

=In miocardiopatii aspectul clinic este divers, uneori asimptomatic, alteori sunt prezente hipertrofia ventriculară, tulburări de ritm sau conducere, insuficienţa cardiacă. Hemodinamic, se descrie forma hipertrofică, obstructivă (hipertrofia septurilor interventriculare), restrictivă (cu aspect de pericardită) sau congestivă (cu mare dilatare ventriculară).

Evoluţia si prognosticul depind de etiologie. Miocarditele se vindecă de obicei. Prognosticul este rezervat în miocardiopatii, în special în cele primitive.

Tratamentul variază în raport cu etiologia. In formele inflamatorii - digitalizarea asociată cu corticoterapia. In stenoza subaortică, hipertrofia idiopatică, sunt indicaţi beta-blocanţii

adrenergici şi în toate formele, prevenirea sau tratamentul insuficienţei cardiace şi al tulburărilor de ritm.

BOLILE PERICARDULUI PERICARDITĂ ACUTĂDefiniţie: inflamaţie acută a pericardului, cu apariţia la început a unui exsudat fibrinos (pericardită uscată) şi apoi serofibrinos (pericardită cu lichid). Apare rar izolată, fiind de obicei asociată unei leziuni endocardice sau miocardice. După natura lichidului ultima poate fi serofibrinoasă, hemoragică, purulentă .

1

Etiopatogenie: reumatismul articular acut, tuberculoza şi pericardita acută benignă (probabil de natură virotică sau alergică) sunt cele mai frecvente cauze. Mai rar se întâlnesc forma purulentă (cu pneumococ sau stafilococ), pericardita din uremie, din infarctul miocardic, din mixedem, neoplasme şi diateze hemoragice.Simptome: =pericardita uscată are tablou clinic variabil, frecvent trecând neobservată, mascată de boala de bază. Primul semn caracteristic este durerea retrosternală, cu iradiere spre umărul şi zona supraclaviculară stângă, agravată de inspiraţia profundă şi pretând la confuzia cu infarctul miocardic. Al doilea semn caracteristic este frecătura pericardică, zgomot independent de sistolă şi distolă, superficial şi variabil de la o zi la alta. Dispare pe măsură ce apare lichidul. Pericardita uscată se poate vindeca sau poate evolua către o pericardită cu lichid; =pericardita exsudativa (cu lichid) se caractrizează prin diminuarea sau dispariţia durerii precordiale, cu accentuarea dispneei,uneori foarte intensă, obligând bolnavul să ia anumite poziţii care o ameliorează: poziţia şezând şi aplecat înainte sau poziţia genu-pectorală. In funcţie de boala de fond şi de cantitatea de lichid,apare: febră cu frisoane, transpiraţie, astenie, tahicardie şi semne de compresiune a organelor din jur (disfagie, tuse, cianoză).Exameul fizic aduce importante elemente diagnostice: la percuţie, mărire a matităţii cardiace de la o zi la alta, iar la auscultaţie, asurzirea zgomotelor inimii şi, uneori, persistenţa frecăturii. De la o cantitate de cel puţin 300 ml lichid, semnele fizice devin nete.Explorari paraclinice Examenul radiologic este un preţios mijloc de precizare a diagnosticului: volumul inimii creşte, inima ia o formă triunghiulară sau de carafă. Puncţia pericardică confirmă existenţa lichidului şi permite stabilirea naturii sale (serofibros, hemoragic, purulent).Când lichidul pericardic devine brusc abundent, apare tamponada cardiacă, cu tablou de insuficienţă cardiacă hipodiastolică: durerea şi dispneea se accentuează,apar disfagie, greţuri, durere abdominală, anxietate mare, transpiraţii, polipnee şi stări confuzionale. Creşte staza retrogradă şi apar turgescenţa exagerată a venelor jugulare, pulsaţii exagerate ale venelor gâtului, cianoză periferică, tahicardie, hipotensiune, diminuarea zgomotelor inimii, mărirea rapidă a inimii (clinic şi radiologie), hepatomegalie şi creşterea presiunii venoase.Tamponada cardiacă impune, de urgenţă, puncţia evacuatoare a pericardului.Forme clinice:Pericardita reumatismală apare în cursul unui reumatism articular acut, mai ales la tineri, şi este asociată de obicei cu o miocardită şi o endocardită. Lichidul lipseşte sau este redus.

2

Pericardita tuberculoasă este secundară de obicei unei tuberculoze pulmonare. Lichidul este abundent, serofibrinos şi uneori hemoragic. Uneori, se însoţeşte de o pleurezie sau de o peritonită, realizând tabloul clinic numit poliserozită. Pericardita acută benignă se caracterizează prin debut brutal, dureros, de obicei la un tânăr.Regresează spontan.Evoluţia şi prognosticul depind de forma clinică şi afecţiunea de fond. Prognosticul este sever în tamponada cardiacă, formele cu lichid abundent, cu pancardită sau cu insuficienţă cardiacă.Tratamentul este în primul rând etiologic:- în pericardita tuberculoasă: tuberculostatice;- în pericardita reumatismală: tratamenul R.A.A.;- în pericardita acută benignă, vindecarea spontană; corticoterapia şi salicilatul de sodiu dau rezultate bune;- în pericardita purulentă: antibiotice în doze mari, după natura germenului; Hidrocortizonul, intracardiac, împiedică organizarea fibroasă a exsudatelor; la nevoie drenaj chirurgical.In caz de lichid abundent, se procedează la puncţie evacuatoare. Tratament simptomatic:sedarea durerii cu analgetice sau pungă cu gheaţă precordial. Repausul şi dieta completează tratamentul.

PERICARDITA CRONICĂ CONSTRICTIVĂDefiniţie: pericardita cronică constrictivă este o afecţiune cronică, caracterizată prin simfizare,transformarea fibroasă şi, uneori, calcifierea pericardului.Etiopatogenia este adeseori necunoscută. Tuberculoza pare să fie cauza principală, mult mai rar pericardita purulentă . Apare de obicei la bărbaţi tineri.Anatomie patologică: sacul pericardic prezintă o îngroşare fibroasă sau fibrocalcară, cu sudarea celor două foiţe, astfel încât inima este strânsă într-o carapace rigidă şi inextensibilă.Simptome: datorită învelişului fibro-calcar, inextensibil, care strânge inima şi în special cavităţile drepte, ventriculii, îndeosebi cel drept, nu se pot umple suficient. Rezultă o stază sanguină în venele cave, cu creşterea presiunii venoase şi micşorarea debitului cardiac. Datorită mecanismului său de producere (micşorare a umplerii diastolice), insuficienţa cardiacă consecutivă este numită insuficienţă cardiaca hipodiastolică.Tabloul clinic este de tamponada cardiacă, stângă sau dreaptă, cu manifestări mai reduse, în tamponada stângă, predomină semnele stazei pulmonare (dispnee de efort, ortopnee, raluri destază, edem pulmonar acut); în cea dreaptă turgescenţa venelor jugulare, hepatomegalia, ascita.Semnele cardiace sunt şterse, adeseori

3

putând fi trecute cu vederea. Inima este de dimensiuni normale sau mai mică ; auscultaţia evidenţiază uneori asurzirea zgomotelor cardiace, apariţia unui suflu sistolic , prezenţa fibrilaţiei atriale . Ritmul este tahicardic.Semnele periferice sunt caracteristice. =Pulsul este rapid şi mic, =T.A. adesea coborâtă,= presiunea venoasă constantă şi precoce crescută. Datorită stazei şi hipertensiunii venoase din teritoriul venei cave inferioare se instalează- hepatomegalie, -turgescenţa jugularelor,- ascită abundentă, şi -edeme discrete ale membrelor pelviene.Examenul radiologic precizează diagnosticul, evidenţiază calcifierile pericardice.Electrocardiograma şi cateterismul dau indicaţii suplimentare.Evoluţie: în absenţa intervenţiei chirurgicale, maladia evoluează spre insuficienţă cardiacă, cu prognostic fatal.Tratamentul constă în regim hiposodat, diuretice, paracenteze, eventual tonicardiace, corectarea hipoproteinemiei. Singurul tratament eficace este cel chirurgical (decorticarea inimii). Intervenţia are loc după stingerea procesului evolutiv, dar înainte de a fi apărut leziuni hepatice şi miocardice ireversibile.

REVĂRSATELE PERICARDICE NEINFLAMATORII=Hidropericardul este prezenţa în cavitatea pericardică a unui revărsat neinflamator, care depăşeşte100 ml şi care de obicei se instalează insidios. Diagnosticul este sugerat de mărirea inimii. In caz de anasarcă, apar şi alte localizări (pleural, peritoneal). Se întâlneşte în insuficienţa cardiacă, glomerulonefrită, mixedem, stări caşectice.=Hemopericardul este prezenţa unei cantităţi de sânge în cavitatea pericardică şi apare în caz de ruptură a peretelui inimii după un infarct miocardic, rănirea inimii sau a marilor vase în porţiunea intrapericardică, tumori pericardice, ruptură a unui anevrism aortic. In caz de hemoragie rapidă şi masivă poate surveni moartea subită. Dacă hemoragia apare lent, tabloul clinic este dominat de dureri precordiale, dispnee intensă şi semne de hemoragie internă. Tratamentul este chirurgical.=Pneumopericardul este prezenţa unei cantităţi de aer în pericard. De obicei se întâlnesc forme asociate: hidropneumo- sau hemopneumo-pericard. Apare în caz de perforaţie traumatică a pericardului sau de stabilire a unei comunicări între pericard şi organele vecine (plămân, esofag,stomac). Debutul este brutal cu dureri violente, precordiale, dispnee, cianoză, stare lipotomică. Examenul radiologic precizează diagnosticul.Prognosticul este în general foarte grav. Tratamentul se adresează bolii cauzale.

4