curs anatomie umana.pdf

8/17/2019 curs anatomie umana.pdf

1/94

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”FACULTATEA DE BIOLOGIE

ANATOMIA OMULUI

Conferenţiar dr. Luminiţa Bejenaru

IASI


2/94

2

CUPRINS

Modul 1.1.1. Organizarea generală a corpului uman 51.2. Sistemul tegumentar 11Modul 2.

2.1. Sistemul scheletic 162.2. Sistemul muscular 28Modul 3.

3.1. Sistemul nervos 333.2. Structuri receptoare 53Modul 4.

4.1. Sistemul digetiv 63

4.2. Sistemul respirator 714.3. Sistemul circulator 76Modul 5.

5.1. Sistemul urinar 845.2. Sistemul genital 88Bibliografie 92


3/94

3

MODUL 1 Cunoaşterea nivelurilor de organizare ale organismului uman.Definirea şi utilizarea corectă a termenilor de pozitie în corpul uman.Descrierea morfologiei şi structurii componentelor tegumentare.Cunoaşterea factorilor cu potenţial vătămator pentru tegument.

1.1. ORGANIZAREA GENERALĂ ACORPULUI UMAN

Organizarea corpului asigură integritatea sa, care este menţinută printr -un consumenergetic continuu, necesar învingerii entropiei.

Nivelurile de organizare ale corpului umanÎn organizarea corpului uman se disting mai multe niveluri de organizare, ce îşi

sporesc complexitatea structurală şi funcţională progresiv, după cum urmează: nivel

chimic, celular, tisular, al organelor, al sistemelor de organe şi al organismului ca întreg(figura 1).

În cadrul celui mai mic nivel de organizare, cel chimic, atomii se leagă între eiformând molecule, care la rândul lor sunt organizate în structuri celulare numite organite.Totalitatea organitelor constituie următorul nivel, celular, fundamental în organizarea

biologică, caracterizat prin proprietăţi specifice viului: reproducere, creştere, reglareainternă a reacţiilor chimice pentru menţinerea homeostaziei. Celule de acelaşi tip formeazăţesuturi, constituindu-se astfel nivelul tisular. Ţesuturi diferite se grupează formând nivelulorganelor. Toate organele care interacţionează între ele pentru a realiza o sarcină comunăalcătuiesc un sistem de organe. Sistemele de organe interacţionează integrator formândnivelul organismului ca întreg.

Fiecare sistem de organe îndeplineşte funcţii specifice:- sistemul tegumentar: protecţie împotriva acţiunii factorilor externi, termoreglare,

recepţia de stimulilor externi;- sistemul scheletic: suport şi protecţia organelor, rezervă de minerale, hematogeneză;- sistemul muscular: asigură forma corpului, locomoţie, suport, funcţionarea inimii;- sistemul nervos: recepţionarea şi răspunsul imediat la stimuli, coordonarea activităţii

altor sisteme;- sistemul endocrin: modificări de lungă durată în activitatea altor sisteme de organe;- sistemul digestiv: prelucrarea alimentelor, absorbţia nutrienţilor, mineralelor,

vitaminelor şi a apei;- sistemul respirator: schimbul de gaze dintre mediul extern şi sânge, vorbire;- sistemul cardio-vascular: transport intern de celule, gaze, substanţe nutritive şi

reziduale;- sistemul imunitar: apărarea împotriva infecţiilor şi bolilor;- sistemul urinar: eliminarea excesului de apă, săruri şi substanţe reziduale;- sistemul de reproducere: producerea de celule sexuale şi hormoni; dezvoltarea

embrionară şi fetală.


4/94

4

atomi

molecule

celulă muscularănetedă

ţesut muscular neted

A B C

organism uman sistem cardio-vascular

inimă

vase

vas de sânge

ţ.e.

ţ.m.n.

ţ.c.

F E D

Figura 1. Niveluri de organizare ale corpului uman (ţ.e. = ţesut epitelial, ţ.m.n. = ţesut muscular neted, ţ.c. = ţesut conjunctiv): A – nivel chimic, B – nivel celular, C – nivel tisular, D – nivel de

organ, E – nivel de sistem de organe, F – nivelul organismului.

Regiunile corpului umanRegiunile fundamentale ale corpului sunt: axială şi apendiculară (figura 2).

Regiunea axială, care marchează axul principal al corpului, cuprinde capul (regiuneacefalică), gâtul (regiunea cervicală) şi trunchiul (regiunea troncală). Trunchiul, la rândulsău este divizat în torace (regiunea toracică), abdomen (regiune abdominală), pelvis(regiune pelviană) şi perineu (regiunea din jurul anusului şi a organelor genitale externe,

numită perineală). Regiunea apendiculară este reprezentată de cele două perechi demembre. Fiecare din regiunile mari este divizată în regiuni mai mici, prezentate în tabelul 1şi figura 3.


5/94

5

Tabelul 1. Denumiri de regiuni ale corpului uman.

Regiuni

fundamentale

Regiuni mari Regiuni mici Reper anatomic

Regiune Regiune cranială Craniu (Cranium)cefalică Regiune facială Faţă (Facies)

Regiune cervicală Gât (Cervicis)Regiune toracică Torace sau piept (Thoracis)

Regiune Regiune abdominală Abdomen (Abdomen)axială Regiune Regiune dorsală Spate (Dorsum)

troncală Regiune lombară Şale, spate (Lumbus)Regiune gluteală Fese, şezut (Gluteus)Regiune pelviană Pelvis (Pelvis)Regiune pubiană Genitale (Pubis)Regiune perineală Perineu (Perineos)

Regiuni Regiune axilară Axilă (Axilla)de legătură Regiune inghinală Stinghie, vintre (Inguen)

Regiune acromială Umăr (Acromion)Regiune brahială Braţ (Brachium)

Regiune olecranială Olecran sau cot (Olecranon)Regiune Regiune antebrahială Antebraţ (Antebrachium)membru Regiune carpală Încheietura mâinii (Carpus)superior Regiune palmară Palmă (Palma)

Regiune digitală Degete (Digitis)Regiune Regiunea mâinii Mâna (Manus)apendiculară Regiune femurală Coapsă ( Femur)

Regiune patelară Rotulă (Patella)Regiune poplitee Partea posterioară a genunchiului (Popliteus)Regiune crurală Partea anterioară a gambei (Crus)

Regiune Regiune surală Partea posterioară a gambei (Sura)membru Regiune tarsală Gleznă (Tarsus)inferior Regiunea piciorului Picior (Pes)

Regiune digitală Degete (Digitis)Regiune plantară Talpă (Planta)Regiune digitală Degete ( Digitis)Regiune plantară Talpă (Planta)


6/94

6

cap

gât

torace

abdomen

pelvis

trunchi

regiune axială

regiune apendiculară

Figura 2. Regiunile fundamentale ale corpului uman.

reg. facială

reg. cervicală

reg. toracică

reg.axilară

reg. brahială

reg.antebrahialăreg.

carpală

reg. palmară

reg.digitală

reg.abdominală

reg. pelviană

reg. pubiană

reg. inghinală

reg. femurală

reg. patelară

reg. crurală

mână

reg. tarsală

reg. digitalăpicior

reg. plantară

reg. surală

reg. poplitee

reg. perineală

reg. gluteală

reg. lombară

reg. dorsală

reg.olecranială

reg. acromială

reg. cranială

A B

Figura 3. Regiuni ale corpului uman: A – faţa anterioară; B – faţa posterioară.


7/94

7

Termeni anatomici

Într-o descriere anatomică se folosesc diferiţi termeni specifici. Unii dintre ei, maifrecvent utilizaţi, sunt explicaţi mai jos.

Termeni de direcţie şi de localizare (figura 4):- ventral, anterior = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp;- dorsal, posterior = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp;- cranial, superior, cefalic = spre extremitatea cefalică;- caudal, inferior = opus extremităţii cefalice;- medial = apropiat de linia mijlocie a corpului;- lateral = depărtat de linia medială a corpului;- superficial (extern, periferic) = pe sau aproape de suprafaţă;- profund (intern, central) = depărtat de suprafaţă;

- proximal = apropiat de originea părţii;- distal = depărtat de originea părţii;- parietal = referitor la peretele unei cavităţi;- visceral = referitor la organele dintr-o cavitate.

Denumiri de planuri sau secţiuni (figura 5):- sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate, divizând verticala

corpului în două porţiuni laterale (dreaptă şi stângă);- mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în

acest caz, celelalte planuri, paralele planului mediosagital, sunt denumiteparasagitale);

- frontal = planul longitudinal care trece prin laturile corpului, împărţindu-l îndouă porţiuni, anterioară şi posterioară;- transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni (superioară

şi inferioară).

Denumiri de mişcări:- flexie = închiderea unghiului dintre două axe;- extensie = mărirea unghiului dintre două axe;- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat;- adducere = apropierea unui segment de un ax sagital dat;- protracţie = ducerea spre înainte a unui segment;- retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment;

- pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung;- supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung.


8/94

8

Superior (cranial)

Inferior (caudal)

Dorsal(posterior)

Ventral(anterior)

Plan sagital

Plan frontal

Plantransversal

Figura 4. Direcţii şi localizări. Figura 5. Planuri şi secţiuni.

Tem - Enumeraţi părţile componente ale corpului şi principalele organe situate la

nivelul lor.

- Enumeraţi planurile de orientare ale corpului uman.

- Utilizaţi diferiţi termeni de localizare şi mişcare pentru a desemna poziţia

membrelor în anumite situaţii.


9/94


10/94


11/94

9

papile dermice

terminaţiinervoase libere

glandă sebacee

muşchi erector

folicul pilos

rădăcina părului

vase sanguine

corpuscul Pacini

tulpina părului

pătura vieepidermică

pătură epidermicăcornoasă

strat dermicpapilar

strat dermicreticular

glandăsudoriparăecrină

hipodermă

corpuscul Meissner

plex senzitiv

Figura 6. Secţiune prin tegument.

Structura pieliiPielea este formată din epidermă şi dermă, la care se adaugă formaţiunea subcutanată,

prin care se realizează aderarea tegumentului la organele subiacente.

A. Epiderma este pătura superficială, nevascularizată, de natură epitelială (este unepiteliu stratificat, pavimentos cornificat). Grosimea epidermei variază mult, în majoritatearegiunilor corpului fiind de 0,05-0,1 mm, iar la nivelul palmelor şi tălpilor de 0,6-1,5 mm.Epiderma se află într -o continuă transformare care se desfăşoară de la stratul bazal spre suprafaţă,unde celulele cheratinizate se exfoliază, noile celule de înlocuire fiind date de stratul germinativ

profund. Stratificarea epidermei este variabilă, încât la nivelul pielii groase, se pot identifica cincistraturi, iar în cea subţire doar patru. Descrierea straturilor epidermice respectă succesiunea lor de

la bază spre suprafaţa apicală, cum apare şi pe secţiunea transversală ilustrată în figura 7.Stratul bazal , numit şi germinativ, este constituit dintr -un singur rând de celule strânsataşate de membrana bazală. La nivelul acestui strat există mai multe tipuri de celule:- celule stem, cu intensă activitate mitotică, asigurând formarea celulelor care vor face parte dinstraturile mai superficiale;- melanocite (10-15% dintre celulele stratului bazal), care produc pigmentul melanic, granulelede melanină fiind transferate din prelungirile melanocitelor în cheratinocitele învecinate(melanina apără nucleii celulelor de razele UV);


12/94

10

- celule Merkel de formă hemisferică, mai rare, fiecare fiind intim asociată cu câte o terminaţienervoasă senzitivă sub formă de disc, funcţionând împreună ca receptori tactili (corpusculiMerkel).

Stratul spinos , destul de gros, conţine celule numite cheratinocite, cu o activitatemitotică mai slabă decât în stratul inferior şi care conţin mănunchiuri de tonofilamente (cu o

proteină rezistentă la tensiune, numită precheratină). Denumirea stratului este dată de observarea

unor prelungiri de forma spinilor, care nu sunt însă decât artefacte apărute după preparareaţesutului datorită prezenţei unui număr mare de desmozomi ataşaţi la tonofibrilelecitoscheletului. Printre cheratinocitele stratului spinos apar împrăştiate şi celule Langerhans, cumulte prelungiri care le conferă forma stelată. Celulele Langerhans fac parte din sistemulimunitar, fiind considerate macrofage. Ele împiedică antigenii să invadeze epiderma, preluându-i

prin endocitoză, apoi părăsesc pielea ajungând în vecinătatea unui nodul limfatic, unde "predau"antigenii celulelor numite limfocite T (care atacă toate celulele străine care poartă antigen).

Stratul granular este constituit din trei-cinci rânduri de cheratinocite aplatizate, cu unconţinut ridicat de tonofilamente şi două categorii de granule: de cheratohialină (care ajută laformarea cheratinei în stratul superior) şi lamelare (conţin un glicolipid impermeabil pentru apă,care va fi secretat în mediu extracelular constituind factorul principal de scădere a permeabilităţiiepidermice pentru apă). In acest strat, membrana plasmatică a cheratinocitelor se îngroaşă, fiindmai rezistentă la distrugere.

Stratul lucid , numit şi zonă de tranziţie, apare numai în structura pielii groase. Elconstă în câteva rânduri de cheratinocite turtite şi moarte, identice ca structură cu cele de la bazastratului superior.

Stratul cornos este stratul extern şi cel mai gros din structura epidermei. El conţinecheratinocite moarte, turtite, pline cu cheratină (nucleul şi organitele fiind dezintegrate în urmamorţii celulare), care se mai numesc şi celule cornificate.

Cheratina este constituită din tonofilamente incluse într -un "clei" din granulele decheratohialină. Atât cheratina cât şi membrana plasmatică îngroşată a cheratinocitelor din aceststrat protejează pielea de abraziune şi penetrare. In plus glicolipidul acumulat între celule

păstrează acest strat impermeabil pentru apă.

dermă

stratgerminativ

stratspinos

stratgranular

stratlucid

stratcornos

Figura 7. Secţiune transversală prin epidermă.


13/94

11

B. Derma

Derma este pătura de natură conjunctivă situată sub epidermă, conţinând ca celule – fibroblaste/fibrocite, macrofage, mastocite, leucocite, iar ca fibre - pe cele colagene, elastice şireticulare. Fibrele colagene ale dermei determină tăria (rezistenţa) pielii, iar fibrele elasticeimprimă distensibilitatea şi elasticitatea. Derma este bogată în terminaţii nervoase, vase

sanguine; de asemenea, ea găzduieşte foliculi piloşi, glande sudoripare şi sebacee. Bogatavascularizaţie a dermei, care poate conţine 5% din tot sângele corpului, asigură nu numaihrănirea sa şi a epidermei, ci şi termoreglarea. Derma prezintă două straturi: papilar şi reticular.

Stratul papilar , de contact cu epiderma, este un ţesut conjunctiv ar eolar, cunumeroase proeminenţe apicale numite papile dermice. La nivelul palmelor şi tălpilor, papileleapar înşiruite constituind crestele dermice care determină formarea crestelor epidermice, a căror ordonare este determinată genetic; porii glandelor sudoripare se deschid de-a lungul acestorcreste epidermice, încât la atingerea lor se pot obţine amprentele.

Stratul reticular este un ţesut conjunctiv mai dens, în care mănunchiuri de fibre decolagen formează o reţea (reticulum), multe dintre ele având o orientare paralelă cu suprafaţa

pielii. Porţiunile mai puţin dense dintre mănunchiurile de colagen constituie aşa numitele linii de

tensiune sau de clivaj ale pielii; aceste linii se întind longitudinal în pielea membrelor, capului şicircular în jurul gâtului şi trunchiului.

C. Formaţiunile subcutanateDerma este ataşată de structurile subiacente printr -un strat de ţesut conjunctiv areolar,

numit ţesut subcutanat sau fascie superficială . În unele părţi ale corpului, stratul subcutanatconţine în ar eolele sale celule adipoase, el numindu-se hipoderm. Hipodermul ancorează uşor

pielea de structurile subiacente şi intervine în termoreglare, prin grăsimea stocată.În alte zone, unde pielea acoperă proeminenţe ale scheletului, în ţesutul subcutanat se

f ormează cavităţi spaţioase care să favorizeze alunecarea pielii pe stratul subiacent. În acest caz,fascia superficială se alungeşte, se subţiază, reţeaua ei se rarefiază până la dispariţie, rămânând osingură cavitate, numită bursă subcutanată .

3.1.3. Caracteristici fizice ale pielii

Rezistenţa este dată, în principal, de fibrele colagene şi elastice din derm, precum şi deadezivitatea intercelulară de la nivelul epidermei. Experimental s-a constatat că o fâşie de pielemăsurând 2 mm lăţime şi 3 mm grosime poate suporta 2 kg.

Culoarea pielii este dată, în principal, de melanină, dar contribuie de asemenea alţi doi pigmenţi: carotenul şi hemoglobina. Melanina (pigmentul melanic) rezultă din activitateasecretorie a melanocitelor. Sinteza ei are loc în organite citoplasmatice, numite melanozomi care,ulterior, sunt transferaţi prin prelungirile celulare în citoplasma cheratinocitelor, cele două tipuricelulare constituind o unitate funcţională, unitatea epidermică a melanizării. Există mai multevarietăţi de melanină, de la galbenă la roşiatică, brună şi neagră. Carotenul este un pigment

galben-orange, care tinde să se acumuleze în stratul cornos al epidermei şi în grăsimeahipodermului. Hemoglobina oxigenată din capilarele dermei dă o tentă roz pielii, aşa cum seîntâmplă în cazul caucazienilor care au puţină melanină şi, prin urmare, epiderma aproapetransparentă.

Patologic, pot fi implicaţi pigmenţii biliari (produşi ai ficatului, resorbiţi de sânge), caredau pielii o tentă gălbuie, icterică. De asemenea, în afecţiuni cardiace sau respiratorii, cândhemoglobina este săracă în oxigen, pielea apare violacee, adică cianotică.


14/94

12

Producţiile pielii

Producţiile pielii la om sunt generate numai de epidermă, unele din ele fiind moi(glandele tegumentare), iar altele tari, cornificate (fanerele).

Glandele tegumentare

Există două tipuri de glande tegumentare (deosebite atât din punct de vedere anatomic,cât şi funcţional): sudoripare şi sebacee.

A. Glandele sudoripare sunt foarte numeroase, răspândite pe toată suprafaţa corpului (înmedie 25-38/mm2). Sunt structuri monoptihe (un singur strat de celulele secretorii, înconjurat laexterior de celule mioepiteliale), tubulare, cu sau fără glomerul. Există două tipuri de glandesudoripare: ecrine şi apocrine.

La om, glandele sudoripare ecrine sunt cele mai numeroase şi aproximativ uniformrăspândite pe suprafaţa corpului (mai multe la nivelul palmelor, tălpilor, a frunţii). Nu au nici olegătură cu foliculii piloşi (figura 6). Ele au o secreţie merocrină (produsul de secreţie, numittranspiraţie ori sudoare, este eliminat fără afectarea celulei secretorii), apoasă, clară, conţinând

90% apă, unele săruri şi urme de reziduuri metabolice (uree, amoniac, acid uric). Sudoarea estefoarte importantă în termoreglare (termoliză prin evaporarea transpiraţiei), secreţia fiindcontrolată de sistemul nervos (poate fi influenţată de factori emoţionali ori fizici - precumtemperatura). Porţiunea secretorie a glandei este glomerulară, situată în dermul profund (figura8), iar canalul excretor străbate pielea, deschizându-se la suprafaţa ei.

Glandele sudoripare apocrine au porţiunea secretorie mai largă şi, de regulă, fărăglomerul (figura 9). Prezintă, cel puţin în primele etape ale dezvoltării lor, legături cu foliculiipiloşi. Sunt răspândite neuniform pe suprafaţa corpului: la nivelul regiunilor axilare, anală şigenitală. Secreţia acestor glande este holomerocrină (produsul de secreţie este eliminat prindistrugerea polului apical al celulei secretoare), de consistenţă vâscoasă datorită grăsimilor şi

proteinelor conţinute pe lângă componenţa de bază a sudorii. Prin descompunerea moleculelor organice (în special proteice) de către bacteriile de pe suprafaţa pielii, apare mirosul caracteristicfiecărui individ. Există o serie de glande sudoripare apocrine modificate: glandele ceruminoase,glandele lui Moll, glandele mamare. Glandele ceruminoase, cu o alcătuire tubulară ramificată,aparţin conductului auditiv extern, secretând cerumenul. Glandele lui Moll au un aspect deampulă, fiind dispuse în pielea pleoapelor. Glandele mamare sunt puternic modificate pentrusecreţia laptelui.

celuleglandulare

celulemioepiteliale

lumen

Figura 8. Secţiune transversală prin glomerul de glandă sudoripară ecrină.


15/94

13

duct

porţiune secretorie

fir de păr celulămioepitelială

celuleglandulare

lumen

a. b.

Figura 9. Glandă sudoripară apocrină: a. morfologie, b. secţiune transversală prin porţiunesecretorie.

B. Glandele sebacee sunt poliptihe (celulele secretorii dispuse pe mai multe straturi, la bază existând un strat germinativ), acinoase simple sau compuse, anexate firelor de păr (figura10). Sunt mai puţin numeroase decât glandele sudoripare, dar se întâlnesc pe aproape toatăsuprafaţa corpului, exceptând regiunile palmelor şi tălpilor (lipsite de păr). Secreţia lor, numităsebum, este holocrină (celulele secretorii se distrug pentru eliberarea produsului lor). Sebumulconţine grăsimi, colesterol, albumină, săruri organice şi resturi de celule. El lubrefiază părul şi

pielea, protejându-le de uscăciune. Secreţia glandelor sebacee este controlată hormonal.Glande sebacee modificate sunt glandele Meibomius, de la nivelul pleoapelor. Ele şi-au pierdut legătura cu firul de păr , deschizându-se liber la suprafaţa pielii.

celulesecretorii

folicululfirului de păr

celule stem

Figura 10. Secţiune longitudinală prin glandă sebacee.

Firul de părPărul este o formaţiune tegumentară caracteristică mamiferelor, apărută printr -o înfundare

şi diferenţiere epidermică. Firele de păr sunt filiforme, flexibile, răspândite pe toată suprafaţacorpului, exceptând palmele, tălpile, mameloanele, părţi din organele genitale externe (de


16/94

14

exemplu capul penisului). Dezvoltaţi inegal pe suprafaţa corpului uman, perii pot fi grupaţi în: perii scalpului (protecţie pentru cap împotriva insolaţiei sau a temperaturilor scăzute), ai feţei(barba), ai organelor genitale, axilari, perii anexaţi organelor de simţ (gene, sprâncene, perii de laintrarea în nări, cei din conductul auditiv extern), perii suprafeţei cutanate generale (pentrusensibilitatea tactilă a pielii). Firele de păr pot fi repartizate diferit: rare şi izolate (pe suprafaţacutanată generală), frecvente şi grupate câte 2-3-4, în special pe cap.

Firul de păr este alcătuit din rădăcină şi tulpină (figura 6). Rădăcina este porţiunea cuprinsă în piele, cu două componente: tija şi foliculul pilos (figura 11).Tija firului de păr iese la suprafaţa pielii constituind, la exterior, tulpina. Tija

este structurată în trei pături concentrice de celule cheratinizate: măduva, scoarţa şi cuticula.Măduva, situată central, este constituită din celule mari şi spaţii cu aer; în firele subţiri măduvalipseşte. Scoarţa înconjoară măduva şi constă din câteva straturi de celule aplatizate. Păturaexternă, cuticula, este cea mai cheratinizată din structura firului de păr, având un singur strat decelule imbricate. Pigmentul părului este produs de melanocitele situate în stratul bazal albulbului, fiind transferat apoi în celulele tijei. Există două tipuri de melanină (neagră- brună şigalben-ruginie), din combinarea cărora, în diferite proporţii, apar toate culorile de păr - negru,

brun, roşu şi blond. Incărunţirea părului se datorează scăderii producţiei de melanină şi înlocuiriiei cu bule de aer.

Foliculul pilos este constituit din bulb şi teci (figura 11). Bulbul pilos, situat la capătul profund al rădăcinii, conţine celule epidermice vii, care asigură creşterea firului de păr – atât atijei cât şi a tecilor epiteliale. Hrănirea celulelor cuprinse în bulb, numite şi celule matriciale, esteasigurată de către papila dermică din axul bulbului.

Tecile foliculului constituie peretele folicului. Există două teci principale: una epitelială(spre tijă), de origine epidermică şi alta conjunctivă (spre exterior), derivată din dermă. Teacaepitelială prezintă, la rândul său, o diferenţiere în: teaca epitelială internă (cu celulele dinspre tijăimbricate în sens invers faţă de cuticulă) şi teaca epitelială externă, în directă continuitate cupartea vie a epidermei.

papila dermică

strat bazal

melanocit

bulb

măduvă

scoarţă

cuticulă

tija firuluide păr

teacă conjunctivă

teacă epitelială externă

teacă epitelială internă

peretefolicular

Figura 11. Secţiune longitudinală prin partea profundă a rădăcinii firului de păr.


17/94

15

Unghia

Unghiile protejează partea dorsală a extremităţii degetelor. Unghia este alcătuită dintr -o porţiune dorsală dură, numită lamă şi alta ventrală, tot cornoasă, dar mai moale, vestigială la omşi numită hiponichium (talpa) (figura 12). Lama este constituită din celule cheratinizate(solzoase), intim unite între ele, care nu se descoamează. Lama prezintă o rădăcină (înfundată în

piele) şi un corp (partea vizibilă).Rădăcina este partea mai moale, flexibilă şi elastică. Celulele epiteliale vii de la nivelulrădăcinii constituie matricea, care asigură creşterea în lungime a lamei unghiei.

Corpul este porţiunea vizibilă a lamei, la care se pot deosebi două feţe: cea superficială,convexă, de culoare roz (datorită bogatei vascularizări a dermei subiacente), cu o zonăsemilunară albă, numită lunulă, la capătul proximal; faţa profundă, puternic aderentă la dermă,corespunzătoare păturii vii (interne) epidermice şi numită patul unghiei. Marginile proximo -laterale ale lamei unghiei sunt acoperite de un repliu tegumentar (pliul unghial) care formează unchenar cornificat, numit eponichium.

lamăeponichium

hiponichiumrădăcină

falangă

Figura 12. Structura unghiei (secţiune sagitală).

Tem - Enumeraţi părţile componente ale pielii şi principalele caracteristici

structurale.

- Enumeraţi produţiile tegumentare şi componentele lor.

- Descrieţi efectul razelor ultraviolete asupra tegumenului..


18/94

16

MODUL 2 Cunoaşterea rolului sistemului scheletic şi a celui muscular.Clasificarea morfo-funcţională a oaselor şi a muşchilor scheletici.Descrierea structurii osoase şi musculare.Cunoaşterea factorilor cu potenţial vătămator pentru componetele

locomotorii.

2.1. SISTEMUL SCHELETIC

Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchiischeletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie saucorp uscat. Scheletul uman adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase, şicâteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor (figura 13).

Cartilajele

Scheletul omului adult conţine unnumăr relativ redus de cartilaje, situate înregiunile care necesită o elasticitate maimare. Din punct de vedere histologic,cartilajele scheletice pot fi hialine, elasticesau fibroase.

Cartilajele hialine sunt cele maifrecvente, îndeplinesc rol de suportflexibil, având aspectul de sticlă acoperităde gheaţă (chiciură). Din această categoriefac parte: cartilajele articulare, costale şinazale.

Cartilajele elastice seamănă cu celede tip hialin, având însă o flexibilitate maisporită, datorită conţinutului mare de fibreelastice. Sunt reprezentate de cartilajeleurechii externe (cele care susţinpavilioanele auriculare).

Cartilajele fibroase sunt puternic

compresibile şi au rezistenţă mare larupere. De natură fibrocartilaginoasă suntdiscurile intervertebrale (interpuse întrecorpii vertebrali), meniscurile (la nivelularticulaţiei genunchiului), simfiza pubiană.

Figura 13. Cartilaje ale scheletului uman.

cartilaj nazalcartilajauricular

cartilajecostale

discuriintervertebrale

cartilajearticularesimfiză

pubiană


19/94

17

Oasele: caracteristici anatomice

Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În structuralor predomină ţesutul osos, dar ele mai conţin şi alte tipuri de ţesuturi, precum cel nervos înnervii săi, ţesut sanguin în vasele de sânge, cartilaje pe suprafeţele articulare etc.

Funcţiile oaselor sunt multiple: suportă greutatea corpului (bine adaptate acestei funcţiisunt oasele membrelor inferioare, inclusiv centurile pelviene); protejează organe vitale (cutiacraniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală - măduva spinării, iar cuşca toracică - inima,

plămânii); constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică care asigură mişcareacorpului şi a părţilor sale; constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fieliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie; hematopoieza(formarea celulelor sanguine) este asigurată de măduva roşie a oaselor.

Morfologia oaselorA. Forma oaselor

Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al

funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebescoase: lungi, late, scurte, neregulate.Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr -un corp alungit, numit

diafiză, şi două extremităţi mai voluminoase, numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifiză senumeşte metafiză (la acest nivel este discul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră înalcătuirea scheletului apendicular, prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi deamplitudine mare.

Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decâtlungimea şi lăţimea). Osul lat prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la alcătuireacutiilor de protecţie (cutia craniană, cea toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul)ori oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul).

Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Elealcătuiesc unităţi funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine(carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele).

Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentateanterior, aşa cum sunt vertebrele, mandibula.

Pe lângă oasele tipice (canonice) există şi oase supranumerare, dezvoltate la nivelul uneiarticulaţii, în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă numele de oase sesamoide - de exempluosul pisiform, rotula, oasele vormiene.

B. Relieful extern

Oasele prezintă pe suprafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe, depresiuni şideschideri, care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la formarea articulaţiilor,

asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul 2 sunt cuprinse elemente de relief osos.

Structura oaselorStructura oaselor variază în funcţie de forma lor.

A. Structura osului lung

Secţiunea longitudinală a unui os lung arată că structura diafizei diferă de cea a epifizei(figura 14 a). În axul diafizei se află un canal medular, ocupat de măduvă osoasă. Peretele


20/94

18

diafizar, format în cea mai mare parte din ţesut osos compact, este mărginit spre interior de omembrană epiteliformă numită endost (conţine osteoblaste, osteoclaste, celuleosteoprogenitoare), iar spre exterior de o formaţiune conjunctivă, numită periost (figura 14 b).Endostul acoperă toate trabeculele osului spongios (se află în cantitate minimă pe faţa internă a

peretelui diafizar), ca şi canalele centrale ale osteoanelor. Periostul înveleşte suprafaţa întreguluios, cu excepţia zonelor articulare, unde se găseşte cartilaj articular. Membrana periostală prezintă

două straturi: unul superficial, reprezentat de ţesut conjunctiv fibros şi altul profund care conţinecelule osoase – osteoblaste, osteoclaste. Periostul este bine inervat şi vascularizat. La nivelulepifizei predomină ţesutul osos spongios, cel compact formând doar un strat subţire la suprafaţă.Alveolele osului spongios conţin măduvă roşie.

Tabelul 2. Elemente de relief extern osos.

DENUMIRE DESCRIERE ROL

tuberozitate proeminenţă de mărime medie, rugoasăcreastă linie proeminentă îngustă constituie

trohanter proeminenţă de formă neregulată suprafeţelinie linie îngustă, mai puţin proeminentă decât creasta de ataşare

pentrutubercul mică proeminenţă rotunjită muşchiProeminenţe epicondil suprafaţă înălţată deasupra unui condil şi ligamente

osoase spină expansiune ascuţită, subţireproces orice proeminenţă osoasă

cap expansiune osoasă a unei epifize, susţinută de un gât îngust

faţetă suprafaţă articulară aproape plată, netedă ajută lacondil proces articular rotunjit formareatrohlee proces articular de forma unui scripete articulaţilor ramus expansiunea unui os care face un unghi cu restul

structuriimeat cale de pasaj, de forma unui canal

sinuscavitate în os, cu aer, tapisată cu o mucoasă asigură

Depresiuni şideschideri

fosă depresiune osoasă puţin adâncă, adesea apropiată dearticulaţie

pătrundereavaselor

osoase şanţ brazdă sanguine şi afisură deschidere îngustă, ca o despicătură nervilor

foramen deschidere rotundă sau ovală într -un os

B. Structura osului lat, scurt sau neregulat

Oasele late, scurte şi neregulate au o structură asemănătoare (figura 14 c). Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Interiorul osului esteocupat de o masă de ţesut spongios, numită diploë (trabeculele sale sunt acoperite de endost),care conţine în alveolele sale măduvă roşie.

Măduva osoasă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canalul medular, alveolele osuluispongios) măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind vascularizat şiinervat. Culoarea, structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta, ea prezentându-se ca:măduvă roşie, măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (defăt şi de copil), precum şi la adult - în oase late, scurte, neregulate (vertebre, stern, coaste, coxale,oasele bazei craniului), în epifizele oaselor lungi. Ea are rol hematopoietic, dar în perioada dedezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Măduva galbenă, bogată în celule adipoase (care -idau culoarea galbenă), se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Ea rezultă din transformarea


21/94

19

măduvei roşii. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor, fiind formată mai ales din ţesutconjunctiv cu rol de umplutură.

Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii (găuri)nutritive. In cazul unui os lung, diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă; artera nutritivă seramifică pentru periost, canale Havers, os spongios, canal medular. Fiecare epifiză prezintă câte oarteră şi o venă epifizară, similare celor diafizare.

Inervaţia oaselor este bogată, nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.

a.

Figura 14. Structura osului: a. os lung; b. perete diafizar; c. os lat.

b.

cartilaj dearticulatie

epifizăproximala

metafiză

diafiză

epifizădistală

periost

os compact

os spongios

canal medular

os spongios

os compact

endost

strat fibros

strat celular periost

os spongios

os compact

c.

c


22/94

20

Oasele scheletului uman

Scheletul uman conţine 206 oase, grupate în două zone principale scheletice: axială(craniul, coloana vertebrală, coastele şi sternul) şi apendiculară (oasele membrelor).

Oasele scheletul axial

Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în

trei regiuni: craniul, coloana vertebrală şi cuşca toracică.Craniul

Craniul are două componente: cutia craniană (numită şi neurocraniu întrucât adăposteşteencefalul) şi scheletul feţei (numit şi splanhnocraniu sau viscerocraniu), la care se mai adaugăoasele asociate – cele din urechea medie şi hioidul.

În ansamblul său, craniul uman prezintă unele caracteristici specifice, observabile dacă privim scheletul cefalic din anumite poziţii numite norme (figura 15). Neurocraniul este mare,globulos (în corelaţie cu dezvoltarea puternică a emisferelor cerebrale), iar scheletul feţei multredus şi ortognat (profil facial drept). Arcadele zigomatice sunt subţiri şi apropiate de craniu,orbitele orientate frontal. Fruntea este înaltă, iar oasele nazale sunt dispuse carenat. Mandibula

prezintă o protuberanţă mentonieră proeminentă. Gaura occipitală este dispusă ventral, datorităverticalităţii corpului uman.

Figura 15. Norma frontală a craniului uman.

Cutia craniană este mare şi globuloasă, formată din boltă şi bază, cuprinzând patru oasenepereche (frontal, etmoid, sfenoid şi occipital) şi patru oase pereche (temporale şi parietale).

frontal

sfenoid (aripa mare)

sfenoid (aripa mică)

tem oral

parietal

lacrimalzigomatic

maxilar

vomer

etmoid

mandibulă

orbită

fosă temporalănazalarcadă zi omatică

cavitate nazalăcornet nazalinferior


23/94

21

Acestora li se adaugă încă trei perechi de oase care aparţin urechii medii (ciocănel, nicovală şiscăriţă), asociată temporalului.Osul frontal, dispus în partea anterioară a neurocraniului, este alcă tuit dintr-o porţiune verticală(solzul), care formează fruntea, şi alta orizontală, care formează peretele superior al orbitelor.Osul etmoid, situat în incizura etmoidală a osului frontal, prezintă o lamă orizontală (lamaciuruită), o lamă verticală şi două mase laterale.

Osul sfenoid este dispus înapoia etmoidului, în mijlocul bazei craniului. El cuprinde un corp şicâte o pereche de aripi mici, aripi mari şi procese pterigoide.Osul occipital este localizat în partea posteromediană a cutiei craniene şi participă atât laformarea bazei, cât şi a bolţii craniene; el este străbătut de un orificiu larg, numit foramenoccipital, care este delimitat anterior de procesul bazilar (corpul occipitalului), lateral de maselelaterale, iar posterior de solzul occipitalului.Oasele parietale aparţin în exclusivitate bolţii craniene, fiind dispuse posterior faţă de solzulfrontal şi anterior faţă de solzul occipital;Oasele temporale, localizate în regiunea lateroinferioară a neurocraniului, sunt alcătuite fiecaredin stânca, solzul temporalului şi apofiza stiloidă.

Scheletul feţei (craniul visceral)Scheletul feţei cuprinde oase perechi (maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice,

cornete nazale inferioare) şi neperechi: vomerul şi mandibula, la cel din urmă grup adăugându-seşi hioidul. Mandibula este singurul os mobil al craniului facial, articulându-se cu oaseletemporale. Are un corp şi două ramuri.

Coloana vertebralăColoana vertebrală este localizată în partea medioposterioară a corpului, servind acestuia

ca suport rezistent şi flexibil, precum şi pentru protecţia măduvei spinării. Coloana vertebrală areo structură metamerică (segmentară), fiind formată din 26 de oase, dintre care 24 sunt vertebreindividualizate, iar altele două, numite sacrum şi coccis, provin din sudarea între ele a unorvertebre. Coloanei vertebrale i se descriu cinci regiuni (figura 16): cervicală, toracică, lombară,

sacrală şi coccigiană. Între vertebre sunt interpuse discuri intervertebrale fibrocartilaginoase.Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi

lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacro-coccigiană).O vertebră tipică este alcătuită din corp vertebral, dispus anterior şi arc vertebral, între

cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală (figura 17). Prin suprapunerea vertebrelor,implicit a găurilor vertebrale, se formează canalul neural, în care este adăpostită măduva spinării.Corpul fiecărei vertebre prezintă două feţe de articulare (superioară şi inferioară), aproximativ

plane, prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente, prin intermediul câte unui discintervertebral. Arcul vertebral se leagă de corp prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arcexistă mai multe apofize (procese): spinoasă (unică, dispusă posterior pe linia mediană),transverse (o pereche) şi de articulare intervertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi

inferioare).Regiunea cervicală cuprinde şapte vertebre, primele două atipice numite atlas şi axis şiurmătoarele cinci, vertebre cervicale tipice. Atlasul are formă de inel şi este lipsit de corpvertebral. Axisul are caracteristică apofiza odontoidă, care se găseşte la partea superioară acorpului vertebral, ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel.


24/94

regiunea cervicală

regiunea toracică

regiunea lombară

sacrum

coccis

curburacervicală

curburatoracică

curburalombară

curburasacrococcigiană

Figura 16. Secţiune sagitală prin coloana vertebrală.


25/94

23

apofiză spinoasă arc vertebral

foramen vertebral

zigapofizăsuperioară

apofizătransversă

faţetă articularăpentru tuberozit.coastei

pedicul

faţetă articularăpentru capul coastei

corp vertebral

Figura 17. Vertebră toracică: vedere superioară.

Regiunea toracică cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracică are corpul vertebralaproximativ cilindric. Pe corpul vertebrei, la baza arcului neural, există două perechi de

semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei.Regiunea lombară este alcătuită din cinci vertebre, cu un corp vertebral masiv, la care

diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Foramenul vertebral are formătriunghiulară.

Regiunea sacrală este reprezentată de osul sacrum (provine din sudarea a cinci vertebresacrale), care are formă de piramidă patrulateră, orientată cu baza superior şi vârful inferior (acesta unindu-se cu baza coccisului) şi străbătută de canalul sacral. Osului sacrum i se descriu

patru feţe.Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis, format prin fuzionarea a patru -

cinci vertebre coccigiene rudimentare. Acest os are formă triunghiulară, cu baza îndreptată însus.

Coastele, în număr de 12 perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase, formate postero -lateraldintr-un arc osos (regiune vertebrală), iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală), carelipseşte la ultimele două perechi de coaste. Primele şapte perechi de coaste sunt denumiteadevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern), coastele VIII, IX, X suntconsiderate false (articularea la stern se face prin intermediul cartilajului coastei a VII-a), în timpce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern). Arcului osos alunei coaste i se descriu mai multe părţi: cap (se articulează între corpurile a două vertebretoracice adiacente), gât, tubercul (se articulează cu apofiza transversă a vertebreicorespunzătoare) şi corp.

Sternul, împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia

(cuşca) toracică. Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioară a corpului, format dintrei părţi: manubriu, corp (mezostern) şi apendice xifoid (xifistern).

Scheletul apendicular

Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecareavând o centură (pectorală/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.

Scheletul membrului superior

Scheletul membrului superior este format din centura scapulară (pectorală), scheletul braţului, antebraţului şi mâinii.


26/94

24

A. Centura pectorală (scapulară), leagă membrul superior de trunchi, este constituitădin două oase: omoplat (scapula) şi claviculă. Clavicula, os lat alungit, de forma literei S, estedispusă la partea superoanterioară a toracelui; ea menţine omoplatul şi implicit oasele membruluipropriu-zis superior la partea laterală a toracelui. Omoplatul (scapula), os lat, de formătriunghiulară, este dispus la partea posterioară a cutiei toracice. El prezintă două feţe, trei marginişi trei unghiuri.

B. Scheletul membrului superior propriu-zisOasele care alcătuiesc scheletul membr ului superior propriu-zis se grupează în oasele

braţului (humerus), antebraţului (radius şi ulna) şi mâinii (carpiene - formează încheietura,metacarpiene – formează palma şi falange sau oasele degetelor). Oasele carpiene sunt scurte, înnumăr de opt, dispuse pe două rânduri şi legate între ele prin ligamente. Metacarpienele sunt înnumăr de cinci. Degetele sunt numerotate ca şi metacarpienele, de la unu la cinci pornind de ladegetul mare (se mai numeşte polex sau police); cu excepţia degetului 1, care are numai douăfalange, celelalte degete au în alcătuirea lor trei falange.

Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului inferior este format din centura pelviană (coxal) şi scheletul

membrului propriu-zis: scheletul coapsei (femur), gambei (tibia si peroneul) şi piciorului(tarsiene, metatarsiene şi falange).A. Centura pelviană leagă membrul inferior de scheletul axial şi are rol de susţinere a

organelor pelviene şi a unor organe abdominale. Ea este constituită dintr -o pereche de oase late,numite coxale care, anterior, se articulează între ele pe linia medială la nivelul simfizei pubiene.Cele două oase coxale, împreună cu osul sacrum, cu care se articulează posterior, formează

bazinul. În timpul copilăriei, fiecare os coxal este constituit din trei oase separate – ilion (dispussuperior), ischion (dispus posteroinferior) şi pubis (dispus anteroinferior) - care, la pubertate, sesudează între ele. Coxalul are o cavitate acetabulară, loc de articulare cu capul femural.

B. Scheletul membrului inferior propriu-zis

Oasele care alcătuiesc scheletul membrului inferior propriu -zis sunt grupate în oaselecoapsei (femur), gambei (tibia şi fibula) şi piciorului (tarsiene, metatarsiene şi falange). Acestora

li se adaugă şi patela (rotula). Femurul este osul cel mai lung şi mai puternic al scheletului. Patelaeste un os sesamoid, de formă triunghiulară, care se dezvoltată în tendonul muşchiuluicvadriceps, pe faţa anterioară a articulaţiei femuro-tibiale. Oasele tarsiene sunt în număr de şapte.Oasele metatarsiene sunt în număr de cinci, numerotate începând de la partea medială spre cealaterală, primul metatarsian fiind mai mare faţă de celelalte. Cele 14 falange ale piciorului suntmai mici faţă de cele de la mână. Fiecare deget are trei falange (proximală, mijlocie şi distală),excepţie degetul 1 (numit şi haluce sau halux) care are numai două.

Articulaţiile

Articulaţiile sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele

pentru realizarea fie a unei imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.Forma şi structura unei articulaţii sunt adaptate funcţiei pe care o îndeplineşte.

Clasificarea articulaţiilor, care respectă criteriul funcţional, adică gradul lor de mobilitate,include: articulaţii fixe (sinartroze), articulaţii semimobile (amfiartroze sau hemiartroze) şiarticulaţii mobile (diartroze).

Sinartrozele sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr -o masă deţesut, neexistând o cavitate articulară. Ele se pot împărţi, după natura ţesutului de legătură, însindesmoze, sincondroze şi sinostoze.


27/94

25

Hemiartrozele seamănă în alcătuirea lor cu sincondrozele, doar că au o micădiscontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură, ca în cazul simfizei pubiene

Diartrozele asigură mobilitatea oaselor, realizând discontinuităţi între capetele articulate.Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitateaarticulară cu membrana şi lichidul sinovial), iar pe de altă parte realizează o legătură strânsă aacestora (capsula articulară, ligamente, tendoane) (figura 18). Forma capetelor articulare

determină caracterul mişcării la nivelul unei diartroze.

Figura 18. Alcătuirea unei diartroze.

Tem - Enumeraţi şi descrieţi părţile componente ale unui os lung.

- Localizaţi la nivelul diferitelor tipuri de oase ţesutul osos compact şi cel spongios .

- Descrieţi unitatea structurală a ţesutului oso compact.

periost

cartilaj articular

cavitatearticulară

capsulăarticulară

capăt osos


28/94

26

2.2. SISTEMUL MUSCULAR

Convenţional, sistemul muscular include muşchii scheletici, care asigură mişcareacorpului sau numai a unei părţi din el, starea de tonus necesar menţinerii posturii.

Muşchii scheletici sunt organe, în general, ataşate scheletului, permiţând mişcareaacestuia prin contracţia lor.

Tipuri de muşchi scheletici

Forma şi dimensiunile lor variază, existând muşchi: scurţi, lungi, laţi, circulari (figura 19a). Muşchii scurţi se găsesc în regiunile care efectuează mişcări de amplitudine redusă, cum sunt,de exemplu, muşchii şanţurilor vertebrale; ei sunt în general groşi pentru a dezvolta o forţămusculară mare. Muşchii lungi apar mai ales la nivelul membrelor, unde se realizează mişcări deamplitudine mare. Muşchii laţi pot fi subţiri (m. abdominali) sau groşi (m. marele pectoral, m.trapez). Muşchii circulari se dispun în jurul unor orificii (m. orbicularul buzelor, m. orbicularul

pleoapelor).Având în vedere orientarea fibrelor musculare, muşchiul scheletic poate fi (figura 19 b):fusiform (m. biceps brahial), convergent (m. marele pectoral), unipenat (m. lungul flexor aldegetelor), bipenat (m. drept femural), multipenat (m. deltoid), circular (m. orbicularul buzelor).

a. b.Figura 19. Tipuri de muşchi scheletici: a. după formă şi dimensiuni; b. după orientarea fibrelor

musculare.

Alcătuirea muşchiului scheletic

Un muşchi scheletic este alcătuit din corp şi capete de ataşare (la oase, cartilaje, piele,fascii). Corpul muscular este delimitat la exterior de un strat de ţesut conjunctiv dens neregulatnumit epimisium. În interiorul corpului muscular, fibrele musculare striate sunt grupate în

muşchi intervertebrali(scurţi)

muschiorbiculari

muşchiulbiceps brahial(lung)

muşchiulmarelepectoral (lat)

muşchiuldreptabdominal(lat)

m. cu fibre paralele(sternocleidomastoidian)

m. fusiform(biceps brahial)

m. convergent(marelepectoral)

m. orbicular

m. unipenat(lungul flexor aldegetelor)

m. bipenat(drept femural)

m. multipenat(deltoid)


29/94

27

fascicule, fiecare grup fiind înconjurat de un strat de ţesut conjunctiv fibros numit perimisium. Încadrul unui fascicul, fiecare fibră musculară striată este înconjurată de un strat subţire de ţesutconjunctiv, constituit în principal din fibre reticulare, numit endomisium (figura 20). Caformaţiuni conjunctive, epimisiumul, perimisiumul şi endomisiumul se continuă la nivelulcapetelor de ataşare ale muşchiului.

Capetele de ataşare ale muşchiului scheletic sunt constituite din ţesut conjunctiv dens

regulat, constituind tendoane (înguste, ca nişte funii) sau aponevroze (formaţiuni subţiri,aplatizate). Partea de ataşare mai puţin mobilă este numită origine, iar cea mai mobilă, inserţie.

Figura 20. Alcătuirea muşchiului scheletic.

Structura fibrelor musculare striate

Fibrele musculare striate sunt lungi (2-30 cm), cilindrice (10-100 μm în diametru),multinucleate. Au o strictă specializare, fiind foarte diferenţiate, fără posibilitate de diviziune. Pe

lângă fibrele musculare striate, există celule satelit dispuse între membrana acestora şi matricea pericelulară. Celulele satelit sunt uşor fusiforme, uninucleate, cu rol în creştere şi în proceselereparatorii ale fibrelor musculare striate.

Fibra musculară striată are sarcolemă (membrana plasmatică), sarcoplasmă (citoplasmă),numeroşi nuclei alungiţi şi dispuşi periferic, organite celulare şi incluziuni (lipidice, de glicogen).Dintre organitele celulare comune, numeroase sunt mitocondriile, dispuse atât periferic, cât şi

printre miofibrile. Organitele specifice ale fibrei musculare striate sunt miofibrilele şi reticululsarcoplasmatic.

Miofibrilele sunt organitele contractile, ce ocupă circa 80% din volumul fibrei muscularestriate, întinzându-se pe toată lungimea acesteia. În structura miofibrilei întră două proteinecontractile fundamentale, actina (miofilamente subţiri) şi miozina (miofilamente groase),asociate cu altele reglatoare (troponina, tropomiozina). Dintr-o aranjare specifică amiofilamentelor de actină şi miozină rezultă aspectul striat al miofibrilelor, aspect care esteimprimat şi la nivelul fibrei musculare. De-a lungul miofibrilei apare o succesiune de benzi(discuri) întunecate şi clare.

Reticului sarcoplasmatic este o formă specializată a reticulului endoplasmatic, avânddouă porţiuni: joncţională, reprezentată de cisternele terminale, şi cea liberă, formată din tubulilongitudinali (sistemul L) care fac legătura între cisternele terminale.

os

tendon corp

epimisiumvas sanguin

fibră musculară striată

endomisium

perimisium


30/94

28

Anexe ale muşchilor scheletici

Structuri de natură conjunctivă, precum fasciile musculare, bursele, tecile inelare, ajută lafuncţionarea muşchilor scheletici.

Fasciile musculare sunt formaţiuni conjunctivo-fibroase, de forma unor membrane degrosimi variabile, care învelesc muşchi scheletici, la exteriorul epimisiumului. Fascia poateînveli un muşchi sau un grup – caz în care dezvoltă septe ce separă muşchii din cadrul grupului.Fasciile musculare menţin muşchii în poziţie normală în timpul contracţiei, facilitează alunecarealor.

Bursele musculare sunt formaţiuni cavitare (pungi seroase) care se găsesc de -a lungulmuşchilor şi a tendoanelor, în cazurile în care trec peste proeminenţe osoase (de exemplu, bursamuşchiului deltoid). Uneori bursele prezintă legături cu articulaţiile în apropierea cărora segăsesc.

Tecile inelare (ligamente inelare) sunt formaţiuni conjunctivo-fibroase de formă inelarăcare fixează tendoanele pe suporturi osoase, menţinându-le în poziţie normală când muşchiul se

contractă. Sunt numeroase la nivelul mâinii şi piciorului.

Pârghiile sistemului locomotor

Muşchii scheletici împreună cu segmentele osoase de care se ataşează se comportă casisteme de mişcare, numite pârghii. La o pârghie se disting trei elemente componente: punctul desprijin (S) şi două forţe - cea activă sau motrice (F) şi rezistenţa (R). După modul de dispunere aacestor elemente, se deosebesc trei tipuri de pârghii: de gradul I, de gradul II şi de gradul III.

Pârghia de gradul I are cele două forţe orientate în aceeaşi direcţie, aplicate de o parte şialta a punctului de sprijin. În corpul uman se întâlnesc numeroase astfel de pârghii: capul pecoloana vertebrală, coloana pe bazin, coxalul pe femur, femurul pe tibie etc. În cazul pr imului

exemplu, sprijinul este situat la nivelul articulaţiei cranio -vertebrale, rezistenţa este reprezentatăde greutatea craniului, iar forţa activă este dezvoltată de muşchii nucali.

Pârghia de gradul II prezintă forţa activă şi rezistenţa orientate în direcţii opuse şiaplicate de aceeaşi parte a punctului de sprijin. Acest tip de pârghie este rar în corp şi îl întâlnim,de exemplu, în cazul ridicării corpului pe vârfurile picioarelor. Sprijinul este situat la capeteledistale ale metatarsienelor, forţa activă este dezvoltată de muşchiul triceps sural, iar rezistenţa,reprezentată de greutatea corpului, se află la nivelul articulaţiei gleznei. În acest caz are loc oevidentă economisire de forţă musculară, implicit de energie.

Pârghia de gradul III are forţa activă şi rezistenţa orientate în direcţii opuse, aplicate deaceeaşi parte a punctului de sprijin, forţa activă fiind între sprijin şi rezistenţă. Un exemplu deastfel de pârghie este cel în care sprijinul este plasat la articulaţia cotului, forţa activă estedezvoltată de muşchiul biceps brahial, iar rezistenţa este reprezentată de greutatea antebraţului.

Grupele musculare ale corpului uman

După topografia lor, muşchii scheletici pot fi împărţiţi în muşchii capului, gâtului,trunchiului şi membrelor.

Muşchii capului şi gâtuluiLa nivelul capului se deosebesc mai multe categorii de muşchi:


31/94

29

• muşchii mimicii (muşchi pieloşi), care prin contracţia lor determină anumite expresii alefeţei; se mai numesc muşchi cutanaţi deoarece au o inserţie pe faţa profundă a tegumentuluifeţei; sunt grupaţi în jurul orificiilor orbitare, nazale şi bucal; exemple: f ronto-occipital,sprâncenar, auricular (anterior, superior şi posterior), zigomatic mare, zigomatic mic,ridicatorul buzei superioare, depresorul buzei inferioare, depresorul unghiului gurii,orbicularul ochiului, orbicularul buzelor, buccinator, rizorius, mentonier (figura 21);

• muşchi masticatori, care intervin în realizarea masticaţiei şi, la rândul lor, se împart înridicători şi coborâtori ai mandibulei; exemple: maseter, temporal, pterigoidian intern,pterigoidian extern;

• muşchii extrinseci ai globului ocular, în număr de şase, dau mobilitate globului ocular; sunt patru drepţi (intern, superior, inferior, extern) şi doi oblici (inferior, superior);

• muşchii din urechea medie: muşchiul ciocanului (m. tensor al timpanului) şi muşchiulscăriţei, antagonist primului;

• muşchii extrinseci ai limbii, asigură prin contracţia lor mişcările limbii: stiloglos, genioglos,hioglos.Muşchi de la nivelul gâtului: platisma (muşchi pielos), sternocleidomastoidian; muşchi

suprahioidieni (digastric, stilohioidian, milohioidian, geniohioidian); infrahioidieni

(sternotiroidian, tirohioidian, sternohioidian, omohioidian, scaleni (anterior, mijlociu, posterior);prevertebrali (lung al capului, lung al gâtului, drept anterior al capului).

Figura 21. Muşchii capului.

Muşchi ai trunchiuluiMuşchi ai spatelui şi cefei: Splenial al capului, Semispinal al capului, Trapez, Marele dorsal,Ridicător al unghiului omoplatului, Marele romboid, Micul romboid, Dinţat posterosuperior,Dinţat posteroinferior (figura 23);

m. frontal

m. orbicularul ochiului

m. sprâncenar

m.piramidalul nasului

m. transversul nasului

m. ridicător propriu alaripei nazale

m. ridicător comun al aripeinasului şi al buzei sup.

m. ridicător propriu al buzei sup.

m. zigomatic mic

m. zigomatic marem. rizorius

m. buccinator

m. orbicularul buzelor

m. depresor al buzei inf.

m. depresorul unghiului gurii

m. mentonier

m. auricular sup.

m. platisma

m. maseter


32/94

30

Muşchi anterolaterali ai toracelui: Marele pectoral, Micul pectoral, Dinţat mare (anterior),Intercostali externi, Intercostali interni – 11 perechi (figura 22);Muşchi transversali: Diafragm;Muşchi anterolaterali ai abdomenului: Drept abdominal, Oblic abdominal extern, Oblicabdominal intern, Transvers abdominal, Pătrat lombar, Psoas (figura 22).

Muşchi ai membrului superiorMuşchi ai umărului: Deltoid, Supraspinos, Infraspinos, Subscapular, Rotund mare, Rotund mic;Muşchi ai braţului: Biceps brahial, Coracobrahial, Brahial, Triceps brahial;Muşchi ai antebraţului – regiune anterioară: Rotund pronator, Flexor radial al carpului (palmarmare), Palmar mic, Flexor ulnar al carpului (cubital anterior), Flexor comun superficial aldegetelor, Flexor comun profund al degetelor, Flexor propriu al degetului mare, Pătrat pronator;Muschi ai antebraţului – regiune laterală: Brahioradial, Extensor lung radial al carpului, Extensorscurt radial al carpului;Muşchi ai antebraţului – regiune posterioară: Extensor comun al degetelor, Extensor propriu aldegetului mic, Extensor al degetului II (index), Extensor ulnar al carpului, Supinator, Lungabductor al degetului mare (police), Scurt extensor al policelui, Extensor lung al policelui,

Anconeu;Muşchii zonei palmare externe (eminenţei tenare): m. abductor scurt al policelui; m. opozant alpolicelui; m. flexor scurt al policelui; m. adductor al policeluiMuşchii zonei palmare interne (eminenţei hipotenare): m. palmar scurt; m. abductor al degetuluimic; flexor scurt al degetului mic; m. opozant al degetului micMuşchii zonei palmare mijlocii: m. lombricali (în număr de patru); m. interosoşi ai degetelor II-IV (patru dorsali şi trei palmari).

Muşchi ai membrului inferiorMuşchi ai bazinului – anterior: Iliopsoas: două mase musculare - psoas (psoas mare şi mic) şiiliacMuşchi ai bazinului – posterior: Fesieri (gluteus) - mare, mijlociu, mic; Obturator extern,

Obturator intern, Piriform, Tensor al fasciei lata, Pătrat femural;Muşchi ai coapsei – regiune anterioară: Croitor, Cvadriceps (cu patru capete de origine): vastlateral, vast medial, vast intermediar, drept femural;Muşchi ai coapsei – regiune posterioară: Biceps femural (cu două capete: lung şi scurt),Semimembranos şi semitendinos (dispus superficial faţă de primul);Muşchi ai coapsei – regiune medială: Pectineu, Adductor lung, Adductor scurt, Adductor mare,Gracilis (dreptul intern);Muşchi ai gambei – regiune anterioară: Tibial anterior, Extensor lung al degetului mare (haluce),Extensor lung comun al degetelor;Muşchi ai gambei – regiune laterală: Peronier lung, Peronier scurt;Muşchi ai gambei – regiune posterioară: Tricepsul gambei (triceps sural): gastrocnemieni sau

gemeni (lateral şi medial), solear; Popliteu, Flexor comun al degetelor, Tibial posterior, Flexor lung al halucelui;Muşchi ai plantei: Loja medială: m. abductor al halucelui, m. flexor scurt al halucelui, m.adductor al halucelui; Loja laterală: m. abductor al degetului mic, m. scurt flexor al degetuluimic, m. opozant al degetului mic; Loja mijlocie: m. flexor scurt al degetelor, m. accesor alflexorului comun al degetelor, m. lombricali (în număr de 4), m. interosoşi (3 plantari, 4 dorsali).


33/94

31

Figura 22. Muşchi ai trunchiului (vedere anterolaterală).

m. pielos al gâtului

m. sternocleidomastoidian

m. deltoid

m. marele pectoralm. marele dorsal

m. marele dinţat

m. drept abdominal

m. oblic extern alabdomenului

aponevroza linia albă

m. piramidal

aponevroza fascia lata

m. tensor al fasciei lata

m. croitor

m. cvadriceps

m. oblic extern alabdomenului

Fascia lata (fascieiliotibială)


34/94

32

Figura 23. Muşchi ai spatelui.

Tem - Precizaţi deosebirea dintre acţiunea muşchilor situaţi la nivelul braţului şi cei de

la nivelul coapsei.

- Enumeraţi muşchii abdominali şi descrieţi rolul lor.

m. semisplenial al capului

m. splenialm. sternocleidomastoidian

m. ridicătorul unghiului

omoplatuluim. trapez m. romboizi

m. deltoid

m. supraspinos

m. infraspinos

m. marele rotund

m. marele dorsalm. marele dorsal

m. marele dorsal

m. dinţat posteroinferior

m. micul rotund

m. oblic externabdominal

m. oblic extern abdominal

m. oblic intern abdominal


35/94

33

MODUL 3Cunoaşterea organizării generale a sitemului nervos în organismul uman.Compararea tsructurală şi funcţională a neuronilor şi celulelor gliale.Descrierea structurală a organelor sistemului nervos centralCunoaşterea ariilor de distribuţie a nervilor.Descrierea structurală a organelor de simţ.Cunoaşterea factorilor cu potenţial vătămator pentru sistemul nervos şi organele de simţ.

3.1. SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos coordonează activitatea celorlalte sisteme şi a organismului ca întreg.Monitorizează modificările din mediul intern şi extern al corpului prin receptorii săi, la nivelulcentrilor de integrare procesează şi interpretează informaţiile preluate şi apoi determinărăspunsuri activând organele efectoare (muşchi, glande).

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos include o componentă centrală (sistemul

nervos central) şi alta periferică (sistemul nervos periferic). Funcţional, sistemul nervos prezintădouă componente majore: senzitivă (aferentă) şi motorie (eferentă), fiecare având altesubdviziuni, conform tabelului 3.

Organele sistemului nervos, atât cele ale componentei centrale (encefal şi măduvaspinării), cât şi periferice (ganglioni nervoşi şi nervi), sunt constituite în principal din ţesutnervos, dar şi o cantitate redusă de ţesut conjunctiv.

Tabelul 3. Componente funcţionale ale sistemului nervos.

Componente Subdiviziuni

somatosenzitivă

generală:tactilă, dureroasă, de presiune, vibraţie, modificări detemperatură, propriocepţie

Senzitivă

specială:auditivă, de echilibru, vizuală, olfactivă

(aferentă)

viscerosenzitivă

generală:dureroasă, de întindere, modificări termice şi chimice,iritaţie, greaţă, foamespecială:gustativă

somatomotorie generală:musculatură scheletică

Motorie branhiomotorie musculatura arcurilor faringiene(eferentă) visceromotorie

= sistemul nervosvegetativ

generală:musculatură netedă şi cardiacă, glande

Celule ale ţesutului nervos

Ţesutul nervos are în structura sa două tipuri de celule: neuroni şi celule gliale (neuroglii).

Neuronul Neuronul este o celulă puternic specializată, ale cărei caracteristici de bază sunt

excitabilitatea (reacţia specifică la modificările mediului) şi conductibilitatea (abilitatea de aconduce informaţii prin intermediul unei secvenţe de reacţ ii electrochimice). Neuronii sunt celule


36/94

35

microscopice, unii însă pot avea prelungiri foarte lungi, de până la 1 m (de exemplu, axoniineuronilor motori din regiunea lombară a măduvei spinării care asigură inervarea musculaturiipiciorului).

A. Alcătuirea neuronuluiUn neuron tipic (figura 24) are în alcătuirea sa un corp celular şi prelungiri protoplasmatice

(dendrite şi axon).

Corpul celular (pericarion, soma) constituie centrul trofic şi de recepţie al neuronului. Estedelimitat de membrana plasmatică şi conţine nucleul, citoplasma cu organitele comune (reticulendoplasmatic rugos, ribozomi liberi, aparat Golgi, mitocondrii, incluziuni de glicogen, lipide) şicele specifice (corpusculi Nissl – condensări de ribozomi liberi sau fixaţi; elemente citoscheleticeneuronale - neurofilamente şi neurotubuli; granule de pigmenţi – lipofuxină, pigment brun deschis).Corpul celular matur este incapabil să se dividă prin mitoză, neputându -şi astfel asigura înlocuirea

în cazul distrugerii sale.

Figura 24. Schema alcătuirii unui neuron din sistemul nervos periferic.

Dendritele sunt prelungiri scurte şi ramificate, prezente la cei mai mulţi neuroni. Ele mărescsuprafaţa receptoare a celulei. Dendritele sunt delimitate de membrană plasmatică, iar c itoplasmaconţinută este asemănătoare cu cea din corpul celular, lipsind doar elementele Golgi.

Axonul, prelungirea unică a neuronului, porneşte de la corpul celular printr -o zonă numităcon de emergenţă (lipsit de corpusculi Nissl) şi se ramifică la capătul distal, structura rezultatănumindu-se telodendrium. Fiecare ramificaţie terminală sfârşeşte cu un buton terminal ce conţine,în principal, mitocondrii şi vezicule sinaptice. Ansamblul constituit din membrana plasmatică aaxonului (axolemă) şi citoplasma acestuia (axoplasmă), care conţine neurotubuli, neurofibrile,

mitocondrii şi reticul endoplasmatic rugos, poartă denumirea de cilindrax. La unii neuroni (ceigroşi, care conduc rapid impulsul nervos), axolema este acoperită (cu excepţia porţiunii iniţiale şi acelei terminale) de o teacă de natură lipidică numită mielină, fibrele devenind albe, strălucitoare.Mielina acţionează ca un izolator permiţând conducerea impulsului nervos cu o viteză mai marefără a se scurge excitaţii spre neuronii învecinaţi. Teaca de mielină este întreruptă la anumiteintervale, discontinuităţile fiind numite constricţii Ranvier.

Pe baza prezenţei sau absenţei mielinei se diferenţiază aspectul materiei nervoase: substanţacenuşie, respectiv, substanţa albă. In sistemul nervos periferic fibrele nervoase (axonii), atât celemielinizate cât şi cele nemielinizate sunt învelite de o pătură de celule Schwann (teaca Schwann),

dendrite

corp celular

nucleu

corpusculiNissl

axon

celulăSchwann

teacă demielină

ramificaţiiterminale

butonterminal


37/94

36

care formează teaca de mielină în cazul primului tip de fibre. La nivelul sistemului nervos central,teaca de mielină este formată de oligodendroglii.

Neuronii sunt dispuşi într -o reţea comunicantă integrată, contactele interneuronale numindu-se sinapse. Sinapsele imprimă polaritatea dinamică a neuronului, fluxul de informaţii trecând într -osingură direcţie: dendrite corp axon.

B. Tipuri de neuroni

După caracteristicile prelungirilor, se deosebesc mai multe tipuri de neuroni (figura 25):- unipolari, mai rari, doar cu o prelungire de tip axonic, corpul celular recepţionând stimulii(de exemplu, celulele amacrine din retină);

- pseudounipolari, cu un corp celular şi numai o singură prelungire care se bifurcă, ramurileorientându-se în direcţii opuse, una de tip dendrită are capătul distal specializat pentru recepţiastimulilor, iar cealaltă cu valoare de axon (neuronii din ganglionii cranieni sau spinali);

- bipolari, cu o singură dendrită şi un axon (neuronii din mucoasa olfactivă);- multipolari, cu mai multe prelungiri dendritice şi un axon lung (de exemplu, neuronii din

coarnele anterioare ale măduvei spinării sau celulele piramidale Betz din scoarţa cerebrală).

a

b

c

d

Figura 25. Tipuri de neuroni: a - bipolar, b - unipolar, c - pseudounipolar, d – multipolar.

Celulele gliale (neuroglii) Neurogliile sunt celule specializate pentru a îndeplini diferite funcţii în cadrul sistemului

nervos: susţin şi hrănesc neuronii, asigură “curăţenia” ţesutului, sunt implicate în procese deregenerare, degenerare, în producerea mielinei, inactivarea neurotransmiţătorilor. După cum leindică şi numele (glia = încleiere), ele îmbină elementele ţesutul nervos într -un tot unitar.

A. Neurogliile din sistemul nervos central (SNC)Sistemul nervos central are un număr mare de neuroglii, aproximativ 10 pentr u un neuron

(figura 26). Există mai multe tipuri de celule gliale:- astrocitele, cele mai abundente dintre neuroglii, cu formă de stea datorită prelungirilor

numeroase ce prezintă terminaţii bulboase aplicate o parte la neuroni, iar altele la capilare,

realizându-se prin intermediul lor schimbul de substanţe (figura 27.a);- microgliile, macrofagele sistemului nervos central, cele mai mici şi mai puţin abundente dintrecelulele gliale, constituind “detaşamentul de curăţenie” (figura 27.b);

- oligodendrogliile, cu prelungiri mai reduse ca număr, producătoarele tecii de mielină în sistemulnervos central (figura 6.4.c);

- celulele ependimale, tip special de neuroglii ce căptuşesc ventriculele encefalului şi canalulependimal al măduvei spinării, fără prelungiri, cu aspect epitelial (figura 27.d).

B. Neurogliile din sistemul nervos periferic (SNP)


38/94

37

În sistemul nervos periferic, se găsesc două tipuri de neuroglii (figura 27.e):- celule Schwann (neurolemocite), care produc mielina;- celule satelit, care înconjoară corpii neuronali din ganglionii nervoşi.

neuronimultipolari

celule gliale

Figura 26. Ţesut nervos: detaliu structural privind cornul anterior din măduva spinării.

a. b. c. d.

e.

Figura 27. Tipuri de celule gliale: a. astrocit; b. microglie; c. oligodendroglie; d. celule ependimale;e. celulă Schwann şi celulă satelit.

Sistemul nervos central

În cadrul sistemului nervos central este diferenţiată o parte activă numită substanţă cenuşie(constituită din corpi neuronali, dendrite şi axoni scurţi nemielinizaţi, precum şi celule gliale), şi o

parte pasivă, de conducere, numită substanţa albă, constituită prin gruparea fibrelor axonice, în ceamai mare parte mielinizate, plus celule gliale.

astrocit

microglie

oligodendrocit

celuleependimale

celulă satelit

celulă Schwann


39/94

38

Componentele sistemului nervos central (encefalul şi măduva spinării) sunt protejate de unsistem de membrane numit meninge. Meningele (atât cel cranial, care protejează creierul, cât şi celspinal, care protejează măduva spinării) este constituit din trei membrane (fi gura 28): duramater(membrana durală) - foiţa externă conjunctiv fibroasă, arahnoida - foiţa mijlocie, cu aspectfilamentos (pânză de păianjen) şi piamater – foiţa internă, delicată, formată din ţesut conjunctiv

puternic vascularizat. Între duramater şi arahnoidă este spaţiul subdural, între arahnoidă şi piamater

se află spaţiul subarahnoidian prin care circulă lichid cefalorahidian.

Figura 28. Structura meningelui cranian.

Măduva spinăriiMăduva spinării este adăpostită în canalul coloanei vertebrale (figura 29). La adult măduva

spinării măsoară circa 45 cm lungime şi se întinde din dreptul primei vertebre cervicale până lanivel lombar (în dreptul vertebrelor L1-L2).

Măduva spinării prezintă cinci regiuni: cervicală (C), toracică (T), lombară (L), sacrală (S) şicoccigiană (Cc). Fiecare regiune este organizată în segmente (în total 31 segmente medulare): C 1-C8, T1-T12, L1-L5, S1-S5, Cc1. Fiecărui segment medular îi corespunde câte o pereche de nervispinali. Segmentele medulare asigură activitatea metamerică (segmentară) care, însă la om, ca şi larestul mamiferelor, este mult redusă, dominantă fiind activitatea plurisegmentară şi cea coordonatăde encefal.

A. MorfologieMăduva spinării are forma unui cordon cilindric neuniform calibrat (figura 29). Două

dilatări (intumescenţe) pot fi identificate pe traseul măduvei: una cervicală şi alta lombară,corespunzătoare funcţional celor două perechi de membre (superioare şi inferioare). Inferior,măduva spinării se termină printr -un con medular, iar nervii porniţi de la acest nivel constituie aşanumita coadă de cal. De la capătul conului medular porneşte un fir subţire de ţesut conjunctiv,numit filum terminale, constituit din prelungirea foiţelor duramater şi arahnoidă până la nivelulsacral al coloanei vertebrale (S2). De aici, filum terminale se continuă cu ligamentul coccigian, prinintermediul căruia se realizează ancorarea măduvei spinării de coloana vertebrală.

Faţa posterioară a măduvei are longitudinal, pe linia medială, un şanţ median posterior. Deasemenea, pe faţa anterioară a măduvei există un şanţ mai larg, numit fisură mediană anterioară.B StructurăLa nivelul unei secţiuni transversale realizate prin măduva spinării pot fi evidenţiate

elementele de structură (figura 30). Măduva spinării este străbătută longitudinal, prin centrul său, deun canal central (ependimal) care conţine lichid cefalorahidian. Substanţa cenuşie este dispusă spreinteriorul măduvei, iar substanţa albă spre periferie.

Substanţa cenuşie apare organizată pe secţiune transversală sub forma literei H, prezentândtrei perechi de coarne: anterioare, posterioare şi laterale (corespund unor coloane dispuse în lungul

tegument

os cranian

duramaterspaţiu subdural

arahnoidă

piamater

spaţiu subarahnoidian

scoarţă cerebrală

substanţă albă


40/94

39

măduvei spinării). Corpii neuronilor din substanţa cenuşie sunt grupaţi în nuclei. Coarneleanterioare conţin în principal nuclei (centri) somatomotori, dar şi visceromotori spre bază, iar cele

posterioare nuclei (centri) somatosenzitivi şi viscerosenzitivi. Coarnele laterale, prezente doar însegmentele medulare toracice şi în primele lombare, conţin nuclei motori vegetativi. Nucleii

meninge secţionat

vertebre secţionate

intumescenţă cervicală

intumescenţă lombară

con medular

coada de cal

filumterminale

nervi spinali cervicali

nervi spinali toracici

nervi spinali lombari

nervi spinali sacrali

+ nervul coccigian

Figura 29. Poziţia şi morfologia externă a măduvei spinării.


41/94

40

senzitivi conţin interneuroni ce primesc impulsuri de la neuronii somato - şi viscerosenzitivioriginari din ganglionii spinali, iar în nucleii motori se găsesc neuroni somato- şi visceromotori.

Nucleii (centrii) medulari pot fi segmentari (cu localizare strictă la nivelul unui segment) sauplurisegmentari (cuprinzând mai multe segmente succesive medulare).

Substanţa albă conţine numeroşi axoni, în mare parte mielinizaţi, organizaţi în tractusuri

(fascicule), iar acestea din urmă în cordoane. Fasciculele (tractusurile) conţin fibre de acelaşi tip (deexemplu, fasciculul rubrospinal). Cordoanele, denumite după poziţia lor, anterioare, posterioare şilaterale, conţin fiecare mai multe fascicule. Fibrele nervoase din substanţa albă pot fi grupate,conform traseului, în: fibre comisurale (trec dintr-o parte în alta a măduvei spinării), de asociaţie(leagă mai multe segmente medulare între ele constituind, în principal, fasciculele fundamentaledispuse de jur împrejurul substanţei cenuşii) şi de proiecţie (leagă măduva spinării de encefal).Fibrele de proiecţie, ascendente (senzitive) şi descendente (motorii) constituie cea mai mare pa rte acordoanelor de substanţă albă, fiind prezentate în figura 31.Fasciculele ascendente:- în cordonul anterior: fascicul spinotalamic anterior, fascicul spinoolivar- în cordonul lateral: fascicul spinotalamic lateral, fascicul spinocerebelos posterior (direct),

fascicul spinocerebelos anterior (indirect)

- în cordonul posterior: fascicule Goll şi Burdach (spinobulbare)Fasciculele descendente:- în cordonul anterior: fascicul piramidal anterior (direct), fascicul vestibulospinal, fascicul

olivospinal, fascicul tectospinal, fascicul reticulospinal anterior- în cordonul lateral: fascicul piramidal indirect (lateral), fascicul reticulospinal lateral, fascicul

rubrospinal

şanţ median posterior

fisură mediană anterioră

cordon posterior

corn posterior

corn lateral

corn anterior

cordon lateral

cordon anterior

canal central

Figura 30. Secţiune transversală prin măduva spinării, la nivel lombar.

Encefalul

Encefalul (creierul) cuprinde, din punct de vedere al diferenţierii embrionare, cincisegmente, fiecare având anumite structuri nervoase, după cum reiese din tabelul 3 şi figura 32. Dinpunct de vedere morfologic, encefalul include telencefalul (emisferele cerebrale), diencefalul,cerebelul şi trunchiul cerebral. În interiorul encefalului se găsesc patru camere numite ventricule,

pline cu lichid cefalorahidian, care are rol de protecţie şi nutriţie pentru sistemul nervos central.Ventriculele sunt expansiuni ale unei cavităţi encefalice, iniţial centrală, care au păstratcomunicarea între ele. Primele două ventricule (I şi II) numite şi ventricule laterale se găsesc lanivelul emisferelor cerebrale, al treilea ventricul se află în diencefal, iar al patrulea (numit şirombencefalic) corespunde metencefalului şi mielencefalului. Între ventriculele III şi IV se întinde,


42/94

41

de-a lungul mezencefalului, apeductul cerebral (Sylvius). Ventricului IV se continuă inferior cucanalul central al măduvei spinării şi mai prezintă în peretele său trei orificii de comunicare cuspaţiul subarahnoidian (unul median şi două laterale), prin care circulă şi lichidul cefalorahidianîntre cele două tipuri de compartimente (ventricule şi spaţiul subarahnoidian). În interiorulventriculelor pot fi indentificate structuri numite plexuri coroide, la nivelul cărora este secretată ceamai mare parte a lichidului cefalorahidian.

Figura 31. Căi de proiecţie ale măduvei spinării.

Tabelul 3. Componente ale encefalului.

Segment

encefalic

Structuridorsale laterale ventrale

telencefal palium palium palium + subpalium (intern)

diencefal epitalamus talamus + metatalamus hipotalamusmezencefal tuberculi cvadrigemeni - pedunculi cerebralimetencefal cerebel - puntea lui Varoliomielencefal ventricul IV - piramide bulbare

nerv spinal

fascicul Gollfascicul Burdach

fascicul spinocerebelosposterior

fascicul spinocerebelosanterior

fascicul spinotalamiclateral

fascicul spinolivar

fascicul spinotalamicanterior

fascicul corticospinallateral

fascicul reticulospinallateral

fasciculrubrospinal

fascicul olivospinal

fascicul vestibulospinal

fascicul reticulospinal anterior

fascicul corticospinal anterior fascicul tectospinal


43/94

42

emisferă cerebrală

cerebel

ventricul IV

bulb rahidian

puntea lui Varolio

pedunculi cerebrali

tuberculicvadrigemeni

hipotalamus

epitalamus

talamus

ventricul III

Figura 32. Secţiune sagitală prin encefal.

Emisferele cerebraleTelencefalul sau creierul mare este partea cea mai dezvoltată din encefalul uman,

constituind circa 85 % din masa lui totală şi acoperind diencefalul precum şi partea dorsală amezencefalului. Telencefalul este reprezentat de două emisfere cerebrale, în structura cărora se află

paliumul şi regiunea subpaleală. Paliumul reprezintă mantaua emisferelor, constituită din substanţăcenuşie exterioară (scoarţă cerebrală sau cortex cerebral) şi substanţă albă sp re interior. Subpaliumeste reprezentat de septum pellucidum şi corpi striaţi. Septum pellucidum este o foiţă subţire desubstanţă cenuşie situată la nivelul peretelui median al fiecărui ventricul lateral. Corpii striaţi,numiţi şi nuclei bazali, sunt perechi de mase de substanţă cenuşie situate în interiorul emisferelor cerebrale, separate între ele prin lame de substanţă albă.

Morfologia emisferelor cerebraleCele două emisfere cerebrale sunt separate între ele printr -un şant (fisură) interemisferic, iar

legătura lor medială se realizează la nivelul hilurilor prin intermediul unor comisuri: comisuracorpului calos (cea mai mare dintre comisuri), comisura albă anterioară. Fiecare emisferă cerebrală

prezintă trei feţe: superolaterală (externă), medială (internă) şi bazală (inferioară).

a. b.

sulcus central

sulcus lateral

sulcus parietoccipitallob frontal

girusprecentral

girus postcentral

lob temporal

lob occipital

sulcus centrallob frontal

lob temporalbulb olfactivtractus olfactiv

uncus hippocamp

comisura albăanterioară

corp calosgirus cingulat

fornix

lob parietallob parietal

lob occipital

girus parahippocampic


44/94

43

Figura 33. Morfologia emisferei cerebrale: a. faţa laterală; b. faţa medială.

Structura emisferelor cerebralePaliumul are diferenţiate trei zone: arhepaliumul, paleopaliumul şi neopaliumul. Primele

două sunt mai vechi din punct de vedere filogenetic, cu o slabă dezvoltare la om, scoarţa la acestnivel având în structura sa doar două straturi (motor şi senzitiv). Ce

curs anatomie umana.pdf

Documents