Legislaţia mediului în industria de materialeCurs 2

Principiile dreptului mediului înconjurator

A. PE PLAN INTERN

a) Principii de bază

1) Principiul potrivit căruia protecţia mediului inconjurător trebuie să constituie un element esenţial al politicii economice şi sociale a statului

Protectia mediului inconjurator constituie un obiectiv de interes naţional, cu efecte directe şi indirecte, pe termen lung, in toate compartimentele sistemului social, uman. Ea este o activitate complexă ce se desfăşoară dupa o concepţie unitara, la nivel local si naţional şi care reclamă, pe de o parte, mentinerea integrităţii mediului, respectiv a sistemelor suport ale vietii, printr-un control eficient al fluctuaţiilor factorilor antropici in limitele de suportabilitate ale acestora, iar pe de altă parte, reconstrucţia şi recuperarea celor degradaţi, fie ca urmare a unor erori in strategia de dezvoltare, fie a unor catastrofe naturale.

Protecţia mediului constituie o prioritate in cadrul activităţii de restructurare şi redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana vertebrală a strategiei de dezvoltare durabila a societatii in viitor.

In acest scop, in afara atribuţiilor specifice ce revin fiecăruia in domeniul său de activitate, ministerele, celelalte organe centrale, societăţile comerciale şi celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice prin a căror activitate se pot aduce daune mediului inconjurator au, printre obligaţiile lor, următoarele: să stabilească si sa aplice masurile ce se impun pentru desfasurarea activitatii unitatilor existente, cu respectarea normelor legale de protectie a mediului inconjurator; sa asigure pentru noile unitati sau dezvoltarea celor existente, concomitent cu desfasurarea lucrarilor de cercetare si proiectare a tehnologiilor de productie, determinarea cu precizie a nocivitatii poluantilor rezultati, precum si stabilirea si includerea in proiecte a procedeelor de reţinere sau neutralizare a acestora; să ia masuri ca, la stabilirea amplasamentelor pentru noile unitati de productie, sa se asigure protejarea cu precădere a zonelor de locuit din asezarile omenesti; să asigure funcţionarea la parametrii proiectaţi si perfecţionarea utilajelor, instalatiilor si dispozitivelor de protectie a mediului inconjurator; sa ia masuri ca personalul unitatilor sa-si insuseasca cunostintele de protectie a mediului inconjurator, in legatura cu activităţile pe care le desfăşoara, etc.

Pentru coordonarea si indrumarea unitara a activitatilor de protectie, a mediului inconjurator functioneaza Ministerul Mediului care analizeaza rezultatele activitatilor intreprinse pentru protectia mediului si prezinta Guvernului propuneri cu privire la principalele masuri de imbunatatire a activitatii de protectie a acestuia.

La nivelul judetelor si al Municipiului Bucuresti, functioneaza agentii de supraveghere a mediului care intocmesc studii si fac propuneri de masuri in acest scop,

1

urmaresc si sprijina aplicarea masurilor de conservare, intretinere si paza a rezervatiilor si monumentelor naturii; urmaresc si analizeaza modul in care unitatile economice din raza lor de activitate indeplinesc obligatiile ce le revin cu privire la protectia mediului inconjurator.

In tara noastra, preocuparea pentru protectia mediului inconjurator trebuie sa stea alaturi de cele mai importante si urgente probleme, gandirea ecologica impunandu-se tot mai mult ca o componenta prioritara a preocuparilor politicii de stat.

2) Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale, în aşa fel încât să nu aducă prejudicii altor state

Principiul central al Declaratiei de la Stockholm 1972, este cel potrivit caruia statele au dreptul suveran, in conformitate cu Carta O.N.U. si principiile dreptului international, de a exploata propriile resurse din teritoriul national, in functie de politica lor privind mediul inconjurator si au datoria de a asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor sau sub controlul lor, sa nu provoace daune mediului inconjurator in alte state.

Exploatarea resurselor naturale in concordanta cu interesul national, constituie de altfel si o obligatie a statului nostru consacrata in art. 134 lit. d din Constituţie.

Teritoriul national reprezinta spatiul geografic asupra caruia statul isi exercita suveranitatea sa exclusiva si deplina, fiind format din suprafata mediilor terestre si acvatice, din solul, subsolul si coloana de aer de deasupra lor. Parte integranta a suveranitatii de stat, suprematia teritoriala obliga statele sa nu aduca nici o atingere teritoriilor altor state, sa le respecte integritatea mediilor lor terestre, aeriene, fluviale si maritime. De asemenea, parte componentă a suveranitatii este si dreptul fiecarui popor de a decide liber asupra propriilor bogăţii si resurse naturale, de a asigura un mediu inconjurator propice existentei si muncii omului.

Dupa cum se stie, frontiera desparte teritoriul unui stat de teritoriile altor state, de marea libera, de spatiul extraatmosferic. In domeniul fluvial, cursurile de ape internationale sunt apele curgatoare care traverseaza sau separă teritoriile mai multor state, fiind navigabile pana la varsarea lor in mare. Fiecare stat este suveran asupra porţiunii care traverseaza sau formeaza frontiera naturala.

Ca urmare, regimul juridic privind mediul inconjurator nu este unitar, ci difera in functie de existenta suveranităţii de stat, a jurisdictiei nationale sau de inexistenta acestora. Astfel, partea de mediu care se afla in limitele frontierelor nationale - la care se adauga partea de mediu supusa jurisdictiei nationale - este guvernata de regimul juridic stabilit potrivit legilor interne ale fiecarui stat, regim juridic national, in timp ce partea de mediu situată dincolo de jurisdictia nationala cade sub incidenta regimului juridic instituit prin acorduri si conventii internationale (regim juridic international).

Activitatile umane intreprinse la sol, in apă sau in aer, pot determina importante modificari ale mediului prin toate formele de poluare si pot produce serioase prejudicii si pe teritoriile altor state, fapt ce a determinat si determină adoptarea de masuri juridice privind protectia si conservarea elementelor de mediu, atat pe plan national cat si international.

Respectarea suveranitatii permanente si depline a statelor asupra resurselor proprii presupune posesia, folosinta si dispozitia asupra acestor resurse. Cu alte cuvinte, aceasta

2

inseamna dreptul de a le exploata, dezvolta, proteja si utiliza in functie de interesele nationale legitime.

Suveranitarea permanenta asupra bogatiilor si resurselor naturale face parte din dreptul international general, imperativ- adica din ansamblul acelor norme si instituţii ale dreptului international contemporan care se impun respectarii tuturor statelor.

3) Principiul priorităţii si bunăstării populaţiei in comparaţie cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului inconjurător

Potrivit Constitutiei, statul garanteaza dreptul cetateanului de a se bucura de sanatate fizica si mentala. Acest drept cuprinde nu numai eforturile statului pentru scaderea mortalitatii noilor nascuti si a celei infantile, servicii de asistenta medicala corespunzatoare, ci si mentinerea sau chiar prelungirea duratei medii de viata si prin asigurarea unui mediu curat, imbunatatirea tuturor aspectelor igienei mediului si ale igienei industriale. El este strans legat de dreptul la viata, ca drept fundamental al omului si cetateanului. In acceptiunea sa larga acest drept credem ca include, pe langa celelalte aspecte care privesc viata persoanei in sens fizic si ca univers de fenomene, si fapte care-i permit si dezvoltă existenta fizica si asigurarea unui mediu sanatos.

Asigurarea sanatatii populatiei se realizeaza printr-un sistem de masuri complexe - economice, sociale, culturale si sanitare, creandu-se, pe aceasta baza, conditiile pentru dezvoltarea fizica si intelectuala sanatoasa a tuturor cetatenilor, sprijinirea procesului de crestere a natalitatii, ocrotirea mamei si copilului, intarirea familiei, realizarea cerintelor de igiena si protectia muncii, prevenirea poluarii mediului inconjurator si intensificarea actiunilor de cultura si educatie sanitara.

In concordanta cu dezvoltarea economico-sociala a tarii, statul aloca o parte din venitul national pentru largirea si perfectionarea retelei de unitati sanitare, pentru imbunatatirea continua a dotarii acesteia cu medicamente, produse biologice, aparatura si utilaje medicale, cu alte mijloace terapeutice si profilactice, precum şi pentru valorificarea factorilor naturali pentru odihna, recreare si sanatate.

Resursele naturale ale mediului inconjurator trebuie folosite, in primul rand, pentru imbunatatirea permanenta a conditiilor de viata ale populatiei, pentru ferirea oamenilor de imbolnaviri si accidente, pentru mentinerea unei stari de sanatate cat mai bune.

In acest scop, organele de condueere a activitatii sanitare, ca organe de executie, trebuie sa asigure, printre altele, si formarea unor deprinderi sanatoase de viata si munca, prin folosirea unei alimentatii rationale, practicarea cnlturii fizice, a sportului si turismului, utilizarea pe scara larga a factorilor naturali, respectarea unui regim echilibrat de activitati si odihna (art. 6 lit. d din Legea nr. 3/1978).

Legea sanatatii prevede ca fiecare cetatean are indatorirea sa respecte riguros prevederile legale privind asigurarea sanatatii populatiei, sa apere sanatatea proprie, a familiei si a colectivitatii din care face parte, sa respecte normele de igiena, de prevenire si combatere a poluarii mediului inconjurator si sa participe activ la realizarea actiunilor interesand sanatatea publica.

Pentru asigurarea sanatatii populatiei sunt utilizati, in scop profilactic, curativ si de recuperare factorii curativi naturali de pe teritoriul tarii, apele minerale, apele termale, lacurile, namolurile, gazele terapeutice si factorii climatici.

3

Ministerul Sanatatii raspunde de cercetarea medicala si protectia sanitara a substantelor minerale terapeutice, stabilind caracterul de factori curativi naturali, valoarea si indicatiile lor terapeutice si elaboreaza norme tehnice privind stabilirea perimetrelor de protectie sanitara a statiunilor balneo - climaterice, precum si norme sanitare de utilizare a substantelor minerale terapeutice si a derivatelor lor in tratamentul balnear, in industrializarea si comercializarea acestora.

Pe linia folosirii substantelor minerale terapeutice, sarcini specifice revin si Ministerului Industriilor, Ministerului Mediului, Ministerului Agriculturii precum si altor organe centrale si locale ale administratiei publice.

In asigurarea conditiilor igienice de viata si munca, a unui inalt grad de salubritate a localitatilor si locuintelor, in prevenirea si combaterea poluarii mediului inconjurator, un rol deosebit revine respectarii de catre intreaga populatie a normelor de igiena. Acestea stabilesc conditiile de asigurare a calitatii apei, aerului si solului, de igiena la locul de munca si in unitatile de folosinta publica, de protectie sanitara a alimentelor, surselor si instalatiilor de alimentare cu apa potabila, de prevenire a contaminarii radioactive, de salubritate a locuintelor, unitatilor economice, mijloacelor de transport in comun, de indepartare si neutralizare a apelor uzate si a reziduurilor solide.

In completarea atributiilor specifice in domeniul protectiei mediului prevazute de art. 10 din Legea nr. 135/1995, Ministerul Sanatatii are cu privire la asigurarea starii de sanatate a populatiei şi alte atributii, dintre care mentionam: stabileste principalele obiective de etapa si pe termen lung in domeniul asigurarii sanatatii populatiei si al reformei in sectorul sanitar; indruma si controleaza modul de aplicare a normelor de igiena si sanitare antiepidemice in mediul de viata al populatiei si la locul de munca; stabileste si urmareste, impreuna cu organele competente, folosirea energiei nucleare in scopuri medicale; colaboreaza la utilizarea rationala a factorilor naturali de mediu si avizeaza utilizarea si functionarea statiunilor balneo-climaterice s.a.

Activitatea de gospodarie comunala trebuie sa urmareasca realizarea, in conditiile legii, a alimentarii cu apa potabila, a transporturilor locale, a incalzirii locuintelor si obiectivelor social - culturale, a administrarii si intretinerii fondului locativ proprietate publica, iluminatului public, precum si salubrizarea, intretinerea strazilor, a celorlalte cai de comunicatie si a zonelor verzi si de agrement etc.

4) Principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea rationala a resurselor in funcţie de nevoi si pentru asigurarea dezvoltării durabile

Este bine cunoscut azi faptul ca omul dispune de mijloace puternice pentru a interveni asupra naturii prin exploatarea bogatiilor solului si subsolului, prin constructia de baraje, lacuri de acumulare, retele dense de cai ferate si drumuri. Marile fabrici si uzine polueaza aerul, apa, solul si subsolul prin tehnologia de productie, iar utilizarea produselor industriale genereaza cantitati tot mai mari de deseuri.

Sub aspectul pastrarii echilibrului ecologic o mare importanta prezinta modul in care se folosesc resursele naturale. Relatia de folosire a naturii, in care aceasta este tratata ca un mijloc de satisfacere a tuturor nevoilor fundamental ale omului, este unul din elementele principale ale raportului om-natura.

Resursele naturale care se reinnoiesc trebuie sa fie utilizate in limitele in care se produce aceasta reinnoire. Nu trebuie insa uitat ca toate resursele naturale, inclusiv

4

cele care se reinnoiesc (apa, cele vegetale sau animale) sunt totusi limitate. In acelasi timp, resursele naturale ce nu pot fi reinnoite trebuie astfel exploatate, încât sa nu riste sa se epuizeze, iar avantajele obtinute de pe urma folosirii lor sa fie maxime.

Omul poarta o raspundere speciala, se arata in Declaratia de la Stockholm din 1972, in ce priveste apararea si administrarea inteleapta a patrimoniului constituit din flora si fauna salbatica si mediul lor inconjurator, amenintate azi, de un concurs de factori defavorabili. Conservarea naturii si in special a florei si faunei salbatice, trebuie sa ocupe un loc important in planificarea dezvoltarii economice.

Astfel, daca ne referim numai la sol, si in legatura cu acesta, la folosirea terenurilor pentru agricultura putem constata ca, sub aspectul conditiilor ecologice, teritoriul Romaniei se caracterizeaza printr-o mare diversitate, fapt ce confera terenurilor agricole o capacitate de productie extrem de variata, capacitate influentata, la randul ei, de activitatea umana, in scopul ameliorarii ori al degradării prin stricarea echilibrului natural sau prin poluare. Alaturi de factorii biologici, in productia agricola un rol important il are folosirea rationala a resurselor naturale de clima, sol, apa, in general, a ecosistemelor.

Cercetarile efectuate in tara noastra au condus la elaborarea si utilizarea unor metode noi, eficiente, de cunoastere a potentialului si distributiei teritoriale a factorilor naturali, stiinta contribuind astfel la fundamentarea solutiilor privind amenajarea teritoriului, prin lucrarile de imbunatatiri funciare si de gospodarire a apelor, de amplasarea culturilor intensive pomicole, viticole si legumicole, precum si de optimizare a folosirii ingrasamintelor chimice.

In legatura cu folosirea optima si rationala a resurselor naturale in concordanţă cu cerinţele de mentinere si imbunatatire a calitatii mediului inconjurator, toti intreprinzatorii care desfasoara activităţi economice sunt obligati sa adopte tehnologii de productie care sa nu duca la poluarea mediului; sa ia masuri pentru prevenirea sau limitarea efectelor daunatoare ale fenomenelor naturale asupra mediului inconjurator; sa retina, sa neutralizeze si sa depoziteze reziduurile nerecuperabile continute in deseurile provenite din acţivitatile economico - sociale; sa retehnologizeze procesele de productie, in sensul cresterii gradului de prelucrare si de valorificare a resurselor materiale si energetice, cu reducerea corespunzatoare a pierderilor si a deseurilor poluante; sa produca si sa foloseasca mijloace de transport care nu polueaza factorii de mediu; sa promoveze larg actiunile de cooperare internatională, tehnico-economică si stiintifica in domeniul protectiei mediului inconjurator.

5) Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor in mediu

Acest principiu este axat pe ideea ca activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai putin costisitoare decat repararea daunelor ecologice, care de multe ori au un caracter ireversibil.

O buna politica in domeniul mediului trebuie sa aiba in vedere evitarea de la inceput a poluarii si degradarii acestuia, urmarind permanent incidenta actiunilor antropice si adaptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare.

Aplicarea acestui principiu reclama, pe de o parte, reglementarea unor obligatii cu caracter preventiv, iar pe de alta parte, promovarea unor activitati care sa conduca la

5

evitarea producerii unor modificari negative privind calitatea mediului.In acest scop, potrivit Legii nr. 137/1995, sunt supuse procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului activitatile din toate sectoarele si, in special, din agricultura, industrie, transporturi, sectorul energetic, turism, eliminarea deseurilor si ambalajelor s.a., evaluare ce trebuie avuta in vedere in procesul obtinerii acordului si autorizatiei de mediu.

Un rol important revine corelarii planificarii de mediu cu cea de amenajare a teritoriului si de urbanism.

Legea stabileste in acest scop o serie de obligatii persoanelor fizice si juridice, incepand cu prezentarea de catre titularul proiectului sau al activitatii, a raportului privind studiul de impact asupra mediului si terminand cu efectuarea bilantului de mediu la incetarea activitatii generatoare de impact asupra mediului sau la schimbarea destinatiei sau a proprietarului investitiei.

Persoanele fizice si juridice care desfasoara activitati cu substante sau deseuri periculoase, precum si alte deseuri sunt obligate, de exemplu, sa tina evidenta stricta a acestora si sa asigure, prin sisteme proprii, supravegherea mediului pentru identificarea si prevenirea riscurilor, sa tina evidenta rezultatelor si sa anunte iminenţa sau producerea unor eliminari neprevazute sau a accidentelor, autoritatilor competente pentru protectia mediului si de aparare impotriva dezastrelor; cei care desfasoara activitati in domeniul nuclear trebuie sa respecte normele de radioprotectie si de securitate si sa aplice programe de supraveghere, prin sisteme proprii, a contaminarii radioactive a mediului si de evaluare a expunerii populatiei din zona respectiva, care sa asigure ca nu vor fi incalcate conditiile prevazute in autorizatie, de eliminari de substante radioactive si ca dozele se vor mentine in limitele admise etc.

La randul lor, autoritatile pentru protectia mediului sunt obligate sa tina seama de informatiile primite si avizele obtinute in momentul cand iau decizia de autorizare solicitata si sa efectueze controlul asupra activitatilor autorizate.

6) Principiul prezervării diversităţii biologice

Ecosistemele si organismele, ca de altfel si resursele pamantului, mărilor şi atmosferei ce sunt folosite de om, trebuie utilizate in mod controlat pentru a obtine o productivitate optima fara a periclita integritatea altor ecosisteme sau specii cu care coexistă. In acest scop, trebuie mentinute procesele ecologice esentiale ale ecosistemelor pentru o buna functionare a biosferei, pentru prezervarea biodiversitatii biologice si a resurselor naturale de viata.

b) Principii decizionale

1) Principiul interzicerii poluării

Daca in trecut reziduurile nu se produceau in cantitati mari, ele putand fi deversate ca atare in apa, pe sol si in aer, fiind astfel neutralizate datorita marilor posibilitati de integrare in ciclurile de transformare naturala din factorii de mediu si ca urmare nepericuloase pentru om, marele avant al civilizatiei din ultimele secole, cresterea

6

exploziva a populatiei, dezvoltarea agriculturii, industriei şi transporturilor au dus la schimbarea fundamentala a naturii si calitatii reziduurilor.

Invadand si alterand starea naturala a mediului, deseurile si reziduurile conduc la dezechilibre ale vietii naturale, la disparitia unor specii de animale si plante, determinand posibilitatea ca intreaga existenta a lumii vii sa fie supusa unor riscuri de distrugere.

Poluarea aerului, a apei, a pamantului si a fiintelor vii a atins niveluri extrem de periculoase. Sanatatea si viata omului sunt periclitate, numeroase cazuri de boala si decese constituie consecintele negative ale poluarii generale in zonele foarte dezvoltate ale societatii umane.

lata de ce interzicerea producerii sub orice forma a poluarii, trebuie sa constituie nu numai un principiu moral ci si juridic, prin consacrarea expresa a legii.

Evitarea poluarii trebuie sa inceapa de la sursa, actionand direct in procesul de aparitie a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricatie care sa nu genereze evacuari de poluanti sau sa le reduca la minimum. Instalatiile trebuie astfel concepute, incat sa corespunda mai intai acestui scop.

In evitarea poluarii un rol deosebit de important il are si organizarea sistemelor de supraveghere si evidentiere a schimbarilor survenite in calitatea principalilor factori de mediu, prin sistemul de monitoring organizat si controlat de Ministerul Mediului.

Legea protectiei mediului prevede obligativitatea realizarii studiilor de impact ecologic pentru fundamentarea deciziilor privind amplasarea si dimensionarea unor activitati economico-sociale, nivelul de exploatare a tuturor resurselor, regenerabile si neregenerabile, in scopul evitarii unor presiuni perturbatoare asupra functionalitatii sistemelor ecologice.

Consolidarea masurilor de protectie, ca fundament al dezvoltarii durabile, trebuie sa capete haina juridica, neexistand nici un element care sa opuna preocuparile privind protectia mediului celor pentru o dezvoltare economica rationala.

Actiunea impotriva polarii se poate realiza pe deplin, numai prin asocierea masurilor de ordin juridic si administrativ cu cele de ordin educational. Acestea din urma sunt menite sa dezvolte constiinta ecologica a oamenilor, in asa fel incat fiecare membru al societatii sa devina constient de rolul si locul sau in natura si in colectivitatea din care face parte.

Carta drepturilor si indatoririlor economice ale statelor al carui scop fundamental il constituie promovarea instaurarii unei noi ordini economice internationale, a prevazut (art. 30) că ocrotirea, conservarea si ameliorarea mediului inconjurator, pentru generatiile prezente si viitoare, constituie o responsabilitate ce revine tuturor statelor.

Infaptuirea masurilor necesare in lupta impotriva poluarii sunt de natură să asigure conditii elementare .pentru realizarea unor drepturi fundamentale ale omului, a caror exercitare este impiedicata de continua deteriorare a mediului inconjurator.

In lumina consecintelor alterarii mediului inconjurator asupra drepturilor omului si, in acelasi timp, a luptei impotriva poluarii, in literatura juridica se considera ca a aparut un nou drept fundamental al omului - dreptul la un mediu sanatos, drept care face parte din categoria drepturilor de solidaritate.

2) Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu

Declaratia de la Stockholm din 1972 a consacrat pentru prima data, ca un prim principiu, dreptul la un ,,mediu a carui calitate sa-i permita omului sa traiasca in

7

demnitate si buna stare", avand in vedere, totodata, si obligatia societăţii de a conserva, apara si imbunatati mediul pentru generaţiile prezente si viitoare.

Nefiind vorba despre un drept la un mediu abstract, ci de dreptul tuturor si al fiecarui om de a ocroti propriul sau mediu, acest drept include in continutul sau, printre altele, dreptul la informare asupra planurilor sau proiectelor care pot avea consecinţe negative asupra mediului, de a participa la procesele prin care se adopta decizii referitoare la mediu si, daca este necesar, de a dispune de mijloace juridice adecvate pentru recuperarea pagubelor suferite ca urmare a nerespectarii garantiilor legale. lata deci, ca dreptul la un mediu are caracter procedural, ca de altfel si alte drepturi umane fundamentale.

Realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sanatos, presupune participarea publicului, activitate ce include o multitudine de probleme, in special de natura juridica si constitutională.

Documentele Conferintei Natiunilor Unite de la Rio din 1992 si mai ales, Declaratia de la Rio si Agenda 21, precum si majoritatea tratatelor si conventiilor internationale mai vechi sau mai noi, referitoare la protectia marilor si oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor si rezervatiilor naturale, a faunei terestre si acvatice, prevad necesitatea participarii publicului.

Cheia acestui sistem este, in primul rand, accesul la informatii. Dar nu numai atat.Participarea la activitatea de protectie a mediului este un beneficiu public, deoarece

ea permite indivizilor sa contribuie la luarea deciziilor referitoare la mediu; ofera populatiei posibilitatea de a cunoaşte riscurile la care sunt expusi indivizii, familiile si comunitatea, pentru a-si adapta activitatile in mod corespunzator si dă in acelasi timp cetatenilor dreptul si sentimentul că pot influenţa pozitiv starea mediului din tara lor.

Participarea efectiva este posibila si eficace numai daca informatia necesara este accesibila. Tipurile de informatii ce pot fi solicitate pot privi: emisiile in atmosfera, deversarile reziduurilor in apele de suprafata sau subterane, poluarea sonora, deseurile de tot felul, consumarea apei potabile, folosirea apei nepotabile, sursele de energie, recuperarea energiei termice, studiul de impact, acordul si autorizatia de mediu, transportul substanţelor si deseurilor periculoase, accidente si incidente urmate de depuneri de substante nocive, locuri contaminate, emisii de radiatii sau substante radioactive, folosirea ingrasamintelor chimice si a pesticidelor, etc.

In statele membre ale Comunitatii Europene se aplica Directiva Comisiei Europene pentru Libertatea Accesului la Informatii asupra Mediului, document al carui obiectiv il constituie raspandirea si asigurarea libertatii accesului la informatiile asupra mediului deţinute de catre autoritatile publice si stabilirea termenelor si conditiilor in care aceste informatii pot fi accesibile.

Problema generala care se pune este, in ce masura informatia poate fi libera si ce trebuie tinut secret. Raspunsul la aceasta intrebare se afla in politica guvernului care trebuie să ofere informatia necesara, dar sa si apere niste interese ale statului sau ale companiilor particulare. In orice democratie, deschiderea si transparenta trebuie sa fie regula si secretul o exceptie.

Pentru ca autoritatile sa nu ramana pasive, informatia trebuie, in primul rand, ceruta de cetateni.

In al doilea rand, guvernul si organele administratiei publice locale, trebuie sa tina la dispozitia publicului si sa distribuie informatii asupra mediului, nu numai atunci cand acestea sunt cerute.

8

Informatia furnizata trebuie folosita. Obligatia fiecaruia de a ocroti mediul inseamna in acelasi timp si dreptul de a

participa la formularea si punerea in aplicare a politicii mediului si la stabilirea regulilor generale si a legilor referitoare la acesta.

In tara noastra, cadrul legal pentru participarea publica este dat de Constitutia adoptata la 21 noiembrie 1991 si de Legea protectiei mediului nr. 137/1995, precum si de unele acte normative care o completeaza.

Astfel, art. 5 din Legea protectiei mediului, consacra expres recunoasterea de catre stat a dreptului tuturor persoanelor la un mediu sanatos, garantand in acest scop:

a) accesul la informatii privind calitatea mediului;b) dreptul de a se asocia in organizatii de aparare a calitatii mediului;c) dreptul de consultare in vederea luarii deciziilor privind dezvoltarea politicilor

legislatiei si a normelor de mediu, eliberarea acordurilor si autorizatiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului si urbanism;

d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociatii, autoritatilor administrative sau judecatoresti in vederea prevenirii sau in cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

e) dreptul la despagubire pentru prejudiciul cauzat.Toate aceste garantii constituie de fapt componente ale participarii publice, ocrotirea

mediului constituind o obligatie a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice.

Continutul si garantiile participarii publice, realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sanatos isi au izvorul in Legea Fundamentala, care desi nu-1 consacra expres, prevede (art. 134, lit. e) obligatia statului de a reface si ocroti mediul inconjurator, precum si de a mentine echilibrul ecologic.

Desi o economie de piata nu ofera o mai buna protectie in oeea ce priveste mediul fata de alte sisteme economice, o economie de piaţa cere un grad mai mare de transparenţă a societatii, incurajand procesele democratice de luare a deciziilor. Când sunt actionate de catre oameni, fortele economiei de piata pot scoate modelele de dezvoltare din tiparele dezastruoase pentru mediu. De aceea, implicarea publica in procesele de luare a deciziilor este deosebit de importanta.

Un rol major revine organizatiilor neguvernamentale, a grupurilor de mediu, care trebuie sa solicite informatii si sa organizeze actiuni colective, conform legislatiei de protectie a mediului. Gruparile de mediu trebuie sa ceara guvernului sa stabileasca prioritati coerente in privinta mediului si sa stimuleze imbunatatirea si impunerea legii, la fel ca si integrarea protectiei mediului in politica economica.

Constientizarea publicului si participarea responsabila a grupurilor de cetateni la luarea deciziilor privind mediul sunt de o importanţă unică in crearea unui echilibru intre diverse interese.

3) Principiul ,,poluatorul plăteşte"

Faţă de reglementarea anterioară a Legii nr. 9/1973, principiul ,,poluatorul plăteşte" este consacrat expres in art. 3 lit. d din actuala Lege a protectiei mediului nr. 137/1995.

Aplicarea sa este asigurata si prin instituirea diferitelor forme de raspundere pentru persoanele fizice sau juridice prin a caror activitate se produce poluarea, fara sa ia in

9

prealabil masurile ce se impun pentru evitarea sau diminuarea acesteia pana la limitele admisibile prevazute de 1ege.

Neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protectia mediului atrage dupa sine pagube mai mari, care trebuie acoperite, fara a mai vorbi de pierderea de profit.

Cheltuielile in legatura cu protectia mediului natural sunt implicit cheltuieli care conduc la crearea de plusvaloare. Investitiile facute in aceasta directie atrag dupa ele efecte economice pozitive indelungate care, adesea se prelungesc cu mult dincolo de recuperarea investitiei globale.

A actiona in caz contrar, inseamna a produce poluare pentru a carei combatere sunt necesare cheltuieli mult mai mari, pe langa riscul asumat.

Pe plan regional, Declaratia Consiliului Europei din 1968 privind lupta impotriva poluarii aerului, afirma ca acele cheltuieli facute in vederea prevenirii sau reducerii poluarii, trebuie sa cada in sarcina autorului. Aceeasi prevedere figureaza si in Principiile directoare ale relatiilor economice internationale aflate sub influenta politicilor in domeniul protectiei mediului si exploatarii resurselor naturale, adoptate de tarile membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.), la 26 mai 1972.

In aplicarea acestui principiu exista unele dificultati, legate de raspunsul la intrebarea: cine plateste ? Intreprinderea care polueaza, consumatorul din aval sau furnizorul din amonte ?; obiectul platii este o despagubire, o depoluare sau o schimbare de tehnica ? în principal, dreptul international privat al repartitiei analizeaza aceste probleme, din doua puncte de vedere: al determinarii jurisdictiei competente (locus delicti commissi) si al legii aplicabile (lex loci sau lex fori).

B. PE PLAN EXTERN

a) Principii de bază

1) Principiul „sic utere tuo”

In dreptul international, maxima ,,sic utere tuo" — respectiv obligatia statelor de a asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nationale sa nu cauzeze daune mediului altor state, a fost recunoscuta, pentru prima data, in a doua jumatate a secolului XIX, ca un principiu specific dreptului fluvial. Potrivit unui tratat din 1935 incheiat intre S.U.A. si Canada, un stat nu trebuie ,,sa altereze conditiile naturale ale propriului sau teritoriu in dezavantajul conditiilor naturale ale teritoriului statului vecin".

Principiul „sic utere tuo” si-a gasit aplicarea si in diferendul dintre S.U.A. si Canada referitor la poluarea aerului, din 1941. Cu aceasta ocazie, Tribunalul de Arbitraj a afirmat existenta unei reguli de drept international, impunand statelor obligatia de a se abtine de la orice acte (explozii, evacuari) care pot cauza prejudicii pe teritoriile vecine (obligatie de abtinere). ,,Regulile de la Helsinki" au specificat obligatia statelor de a evita orice forma de poluare a apei ,,care ar cauza prejudicii substantiale pe teritoriul statului riveran", considerand totodata ca o anumita toleranta a poluarii ar fi conform regulii ,,echitabilei utilizari”.

In capitolul III al ,,Actului Final de la Helsinki" din 1975, care se refera la mediul inconjurator, se subliniaza ca fiecare dintre statele participante, in acord cu principiile dreptului international trebuie, intr-un spirit de cooperare, sa se asigure ca activitatile

10

desfasurate pe teritoriul lor, nu cauzeaza degradarea mediului inconjurator intr-un alt stat sau in regiuni situate dincolo de limitele jurisdictiei sale nationale.

2) Principiul informării si cooperării între state

Conform principiului 24 al Declaratiei de la Stockholm, ,,chestiunile internationale raportandu-se la protectia si ameliorarea mediului ar trebui sa fie abordate intr-un spirit de cooperare de catre toate tarile mari sau mici, pe picior de egalitate. O cooperare printr-un sistem de acorduri multilaterale sau bilaterale sau prin alte mijloace apropiate si indispensabile pentru a limita in mod eficace, a preveni, a reduce şi a elimina atingerile aduse mediului rezultand din activitatile exercitate in toate domeniile si din respectul suveranitatii si intereselor tuturor statelor".

Statele au, de asemenea, datoria de a se informa in situatii critice.

3) Principiul bunei vecinătăţi

Vecinatatea - ca fenomen obiectiv si permanent oricarei relatii sociale dintre indivizi si colectivitatile nationale - a dobandit, pe langa dimensiunile politice si dimensiuni juridice, in conditiile in care raporturile, multiple si complexe, dintre state in zona de frontiera si-au gasit reflectarea in conventiile si tratatele incheiate.

Daca vecinatatea geografica este un fapt, este un dat al naturii, vecinatatea politica si juridica, constituie opera statelor si popoarelor. Din acest punct de vedere, raporturi ca intre buni vecini sunt susceptibile de a exista si intre state ce nu se gasesc in aceeasi regiune a globului, ci sunt despartite de mari intinderi de pamant. Aceasta constituie o expresie a tendintei spre universalitate a unor relatii dintre state, cum sunt cele referitoare la apararea mediului inconjurator.

Vecinatatea poate constitui atat un factor negativ, de eroziune pentru relaţiile internationale si pentru drept, cat si un factor pozitiv, daca ne referim numai la faptul ca valorile cele mai de pret ale tuturor popoarelor — securitatea si pacea internatională — au depins si depind inca, in mare masura, de raporturile stabilite intre statele vecine.

In conditiile actuale, zona de vecinătate de facto, poate fi cauza unor conflicte sau incidente, daca avem in vedere ca anumite activitati desfasurate intr-un stat, pot avea consecinţe vatamatoare asupra teritoriului vecin. Astfel, o activitate industriala intensa, poate polua apa unui râu de frontiera, aerul sau solul; amplasarea unei centrale atomo-nucleare poate constitui, la un moment dat, un grav pericol de poluare radioactiva. Toate aceste activitati avand loc pe propriul teritoriu si in limita jurisdictiei nationale, sunt legale, insa, in mod obiectiv, ele pot produce efecte negative dincolo de frontiera.

Dezvoltarea fara precedent a stiintei si tehnicii, progresele inregistrate in toate domeniile, au facut sa creasca posibilitatea prin care să se afecteze nu numai statele vecine, limitrofe, ci si celelalte state ale lumii (de exemplu, experientele nucleare efectuate pe continentul american, pot afecta tarile Europei sau Asiei).

O „permisiune” în privinţa unor asemenea activităţi se incadreaza in ideea de toleranţă, care trebuie sa existe intre vecini, atunci cand efectele negative sunt nesemnificative in raport cu avantajele considerabile pentru propria populatie.

Necesitatea de a tolera (sau norma de toleranta), acceptata in limitele unor standarde stabilite este inteleasa, mai curand, de o maniera implicita, atat in practica

11

statelor, cat si in jurisprudenţă.Constitutia tarii noastre prevede in art. 10 ca ,,Romania intretine si dezvolta relatii

pasnice cu toate statele si, in acest cadru, relatii de buna vecinatate, intemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise de dreptul international. Statul roman ,,se obligă sa indeplineasca intocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte".

4) Principiul notificării si consultării

In domeniul protectiei mediului inconjurator, acest principiu este considerat ca avand valoarea unei recomandari. Potrivit Planului de actiune al Conferintei de la Stockholm 1972, statele sunt invitate sa procedeze la un schimb de informatii ori consultatii bilaterale sau regionale, de fiecare data cand conditiile mediului unei tari sau anumite activitati ale acesteia pot avea efecte pagubitoare in una sau mai multe tari. Informarea si consultarea interguvernamentala sunt considerate potrivit Recomandarii Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica din 1974 ca un ,,mecanism de implementare" a principiului nediscriminarii, asigurand atat oportunitatea cunoasterii activitatii proiectate in statul care polueaza cat şi cea a transmiterii din timp a tuturor datelor si informatiilor relevante si disponibile.

Rezolutia Consiliului Europei asupra poluarii aerului in zonele de frontiera merge insa mai departe, prevazând obligatia partilor de a se informa reciproc si in timp util despre orice proiect de activitate susceptibila de poluare a aerului in afara granitei.

5) Principiul protejării drepturilor individuale la un mediu sănătos.

Declaratia de la Stockholm proclama in mod solemn dreptul fundamental al omului la un mediu a ,,carui calitate sa-i permita omului sa traiasca in demnitate si bunastare" si prevede in acelasi timp, obligatia statelor de a proteja si imbunatati starea mediului in folosul generatiilor prezente si viitoare.

In acelasi context, dezvoltarea durabila este cea care poate asigura satisfacerea necesitatilor prezentului fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a le satisface pe ale lor.

6) Principiul protejării patrimoniului comun.

Prin ,,patrimoniu comun” se inteleg, pe de o parte, ,,bunuri" ori ,,resurse" nationale care prezintă, pe plan mondial, o importanta deosebita, sub raport stiintific, estetic si conservativ; pe de alta parte ,,zona" (in dreptul maritim) ori ,,spatiul extraatmosferic si corpurile ceresti" (in dreptul spatial), aflate dincolo de limitele jurisdictiei nationale, care reclama masuri specifice de protectie, conservare si utilizare in interesul intregii comunitati internationale (patrimoniu comun al intregii umanitati).

7) Principiul prevenirii

Pentru a fi eficientă, functia preventivă a dreptului international in domeniul mediului inconjurator implica elaborarea unor reglementari juridice. Statele au incheiat

12

deja un numar de conventii internationale şi regionale, cu caracter preventiv, scopul lor esential fiind acela de a determina masurile ce le revin, prin aplicarea noului principiu.

Proiectul de Conventie European din 1974 asupra protectiei cursurilor de apa internationale impotriva poluarii, reprezinta o abordare multilaterala a problemelor prevenirii poluarii apelor, incluzand atat obligatiile generale cat si cele specifice.

b) Principii specifice sau cu caracter restrâns

1) Principiul interzicerii poluăriiIn practica internatională nu s-a ajuns la formarea unei reguli integrate in acest

domeniu. Conventia O.N.U. din anul 1982 asupra dreptului marii stabileste (art. 192) o obligatie specifică de ordin general: protectia si conservarea mediului marin impotriva poluarii, iar in art. 195, stabileste obligatia de a nu deplasa prejudiciul sau riscurile si de a nu inlocui un tip de poluare cu altul.

2) Principiul nediscriminăriiSistemul regulilor de cooperare prevazut de Conventia Nordică din 1974 asupra

protectiei mediului se bazeaza pe acest principiu enuntat in art. 2, care presupune asimilarea pagubelor sau prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se vor produce in tara de origine a surselor poluante. Orice persoana afectata sau care poate fi afectata de o paguba materială are dreptul sa ridice, in fata unui organ administrativ sau judiciar, problema permisibilitatii unor activitati cu consecinte periculoase pentru mediu.

Potrivit Recomandării Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, acest principiu indica conduita dupa care politicile privind mediul nu trebuie sa fie mai putin severe in afara granitelor, decat in tara de origine a poluarii. Cei care polueaza sau pot afecta prin poluare populatii de peste hotare nu trebuie sa constituie subiectul unor constrangeri mai putin severe, decat daca afecteaza prin poluare pe proprii lor cetateni.

Principiul nediscriminarii poate fi folosit pentru a justifica principiul ,,poluatorul plateste" in domeniul poluarii transfrontiere, dupa ce poluarea a avut loc. Aceasta inseamna ca victimelor poluarii transfrontiera li se acorda un tratament egal cu persoanele afectate de o poluare similara in tara de sursa a poluarii.

Desi Recomandarea Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica nu creaza obligatii ferme pentru guverne, ci grupeaza doar niste obligatii morale, in prezent un numar de tari al O.C.D.E. au introdus in legislatia lor nationala principiul nediscriminarii; ele acorda astfel, pe plan subregional, o egala protectie victimelor poluarii reale sau potentiale de pe teritoriul lor, ca si victimelor aceleiasi poluari, reale sau potentiale, de pe alte teritorii.

3) Principiul poluatorul plăteştePe plan regional, Declaratia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta

impotriva poluarii aerului afirma ca acele cheltuielile facute in vederea prevenirii sau reducerii poluarii trebuie sa cada in sarcina autorului. Acesta figureaza, de asemenea, intre principiile directoare ale relatiilor economice internationale aflate sub influenta politicilor in domeniul protectiei mediului si exploatarii resurselor naturale, adoptate de tarile membre ale O.C.D.E., in anul 1972.

13