CONSIDERAŢII DESPREPREOŢIA SUMERO-AKKADIANĂ

Această lucrare face parte dintr-un studiu mai amplu aflat în curs de elaborare şi va prezenta câteva consideraţii despre sacerdoţiul sumero-akkadian din anii 3.500 – 2.000 î.e.n., timp în care Avraham a părăsit cetatea-stat Ur din Sumer.

Pentru a înţelege corect acest sacerdoţiu, vom arunca o privire asupra rădăcinilor sale istorice şi culturale.

I. DEFINIREA PREOŢIEI ARHAICE.

Să vedem mai întâi ce înţelegem prin conceptul preot: sacerdotul era un individ care trăia în cadrul unei comunităţi. Pe baza unor anumite criterii (vocaţie mistică, experienţă şi/ sau vârstă înaintată), obştea îl identificase, îl selectase, îl iniţiase în sacerdoţiu, îl consacrase, iar după acestea preotul slujea unui grup, unei comunităţi. Rolul său era în primul rând cel de punte între „puteri sacre” (fie ele strămoşi, spirite, zei sau Dumnezeu) şi oameni. În această calitate de interfaţă, el media pentru oameni, reprezentându-i înaintea „puterilor” şi, în egală măsură, comunica oamenilor voia zeilor. Când media pentru oameni, el se apropia de „putere” cu rugăciuni, cu ofrande vegetale, libaţii, sacrificii animale, daruri materiale.

Când reprezenta „puterile” înaintea oamenilor, sacerdotul comunica acestora învăţăturile „puterilor” sau voia lor, iar apoi supraveghea concretizarea voii într-un mod „pastoral”.

În acest punct am dori să ducem discuţia pe făgaşul povestirii. La ce ne referim, în mod concret?

R. Laird Harris lasă să se înţeleagă că elementul central al preoţiei ar fi sacrificiul1. Noi suntem în dezacord cu această opinie, contra-argumentând că este absolut necesar să acordăm atenţie sporită povestirii care încadrează omul şi obiectul. Un privitor extern care nu beneficiază de aportul povestirii vede că un om omoară un biet animal. Însă cunoscând povestirea care asigură cadrul conceptual al sacrificiului, privitorul observă o realitate transfigurată, care nu înfăţişează un om, pur şi simplu, ci un sacrificant, un om aflat într-o constelaţie de relaţii sacre şi care acţionează asumându-şi un rol de jertfitor; animalul nu este nici el un sărman animal, o victimă, ci este înnobilat, fiind considerat o ofrandă adusă Divinităţii, prin intermediul căreia se stabilesc sau se consolidează legături, se împrospătează legăminte sacre, se reconfirmă tratate sfinte. Povestirea sau mitul şi nararea sa dă substanţă şi sens jertfei propriu-zise. Înaintea sacrificiului propriu-zis, trebuie să existe elaborarea povestirii: aşa-zicând, mitul precede ritul.

C.I. Gulian, citând din lucrarea monumentală Miti e leggende, de Rafaele Pettazzoni, de îndreptăţeşte convingerea:

1 R. Laird Harris, în „Priests”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 1137-1138.

1

Povestirea miturilor despre origini este integrată cultului, deoarece însăşi această povestire (recitazione) este cult şi slujeşte scopului pentru care se celebrează cultul şi anume: păstrarea şi stimularea vieţii (...)2. Povestirea creaţiei lumii slujeşte la conservarea lumii, povestirea originii speciei umane slujeşte la păstrarea în viaţă a omenirii, adică a comunităţii, a grupului tribal; povestirea instituirii miturilor iniţiatice şi a practicilor şamanice slujeşte la asigurarea eficienţei şi duratei lor3.

II. PREOŢIA ARHAICĂ – MENŢIONĂRI BIBLICE.

Păstrând în minte adevărurile de mai sus şi întorcându-ne spre Biblie, înţelegem că, din perspectivă cronologică, primul preot patriarhal este Iov. Cartea Iov face parte din literatura sapienţială vetero-testamentară; întâmplările cuprinse în ea precum şi scrierea ei, sunt foarte greu de plasat într-un orizont cronologic, dar ele datează probabil între Potopul din capitolele 6-8 din cartea Genesa şi timpurile lui Avraham. Chiar de la început este înfăţişată slujirea sacrificială a lui Iov:

1 În ţara Uţ, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era curat la suflet şi drept, se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău. 2 I s-au născut şapte fii şi trei fiice. 3 El avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgari şi un număr mare de slujitori. Era cel mai însemnat om dintre toţi locuitorii Răsăritului. 4 Fiii lui obişnuiau să meargă şi să ţină, pe rând, câte un ospăţ în casa fiecăruia în parte; ei le chemau şi pe cele trei surori ale lor ca să mănânce şi să bea împreună cu ei. 5 Când se termina câte un şir de ospeţe, Iov îi chema şi îi sfinţea. El se trezea dimineaţa devreme şi aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: „Poate fiii mei au păcătuit şi l-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor.“ Aşa obişnuia Iov să facă.

Iov, 1:1-5.4

Faptul că Iov obişnuia să se trezească dimineaţa devreme, să-şi sfinţească fiii şi fiicele aducând arderi de tot pentru fiecare dintre ei arată că acest lucru nu este o habitudine, ci era chiar un comportament sacerdotal asumat în mod serios5. Mai mult decât atât, Iov era un patriarh sau un cap de familie extinsă, o mişpaħah, care trăia şi aducea jertfe într-o perioadă străveche, în care nu se răspândiseră nici astrolatria, adică închinarea la aştri, şi nici astrologia, ghicitoria bazată pe mişcările aştrilor. Acest lucru este evident din următorul pasaj:

2 Sublinierea aparţine autorului C.I. Gulian.3 C.I. Gulian, Lumea culturii primitive, ed. Albatros, Bucureşti, 1983, pp. 158-159.4 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Iov15 „Priests”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA, 1995, pp. 1028-1030.

2

26 dacă am privit soarele în strălucirea sa sau luna mişcându-se în splendoarea ei 27 şi mi s-a amăgit în taină inima, dacă mâna mea le-a dat sărutări,

28 aceasta ar fi fost o nelegiuire de judecat, pentru că aş fi fost necredincios Celui Preaînalt.6

Iov, 31:26-28.

Altfel spus, dacă s-ar fi închinat aştrilor, obştea ţării Uţ l-ar fi judecat, ar fi constatat necredinţa faţă de Cel Preaînalt şi ar fi pedepsit nelegiuirea sa. Aceasta atestă faptul că astrolatria nu era încă acceptată în ţara Uţ, iar o eventuală rătăcire spre ea ar fi atras după sine pedeapsa.

Din perioada arhaică şi până în vremurile patriarhului Avraham (anii 2.000 î.e.n.) preoţia, vorbind în general, se modificase dramatic: capii de familie extinsă, mişpaħah, puteau aduce în continuare jertfe pentru clanurile lor, dar totuşi, aşezările (mai ales cele urbane) aveau o preoţie instituţionalizată. În acest sens, îl amintim pe Melhiţedeq, un celebru mare preot şi rege al cetăţii Salem care, mai târziu, va fi denumită Ierusalim:

18 Melhisedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului cel Preaînalt7. 19 L-a binecuvântat pe Avram astfel: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Creatorul cerului şi al pământului, 20 şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care i-a dat pe duşmanii tăi în mânile tale!“ Şi Avram i-a dat zeciuială din toate.

Genesa, 14:18-20.8

Întrevederea dintre Avram şi Melhisedek este plină de semnificaţii pe care le vom analiza o dată viitoare, momentan mulţumindu-ne cu simpla aducere în discuţie a regelui-preot Melhisedek.

III. PREOŢIA PATRIARHILOR – MENŢIONĂRI BIBLICE.

De la aşa-numita „Chemare a lui Avram de către YHWH”, care apare în Genesa, capitolul 12, lucrurile s-au schimbat în mod dramatic: patriarhii aveau un cult propriu, în care se închinau lui Yahweh. Inserăm patru pasaje care fundamentează această afirmaţie. Pe de altă parte, ei respingeau sincretismul religios, comuniunea spirituală cu cei care se închină altor zeităţi

8 De acolo (Avram) a pornit spre munte, la răsărit de Betel şi şi-a întins cortul, având Betelul la apus, iar Ai la răsărit. El a zidit acolo un altar Domnului şi a chemat Numele Domnului.

Genesa, 12:8.9

6 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Iov317 14:18 Ebr.: El-Elion; peste tot în capitol. N. tr.8 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa149 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa12

3

18 Astfel, Avram şi-a mutat cortul şi a venit să se aşeze lângă stejarii lui Mamre, în Hebron, unde a zidit un altar Domnului.

Genesa, 13:18.10

25 Isaac a zidit acolo un altar şi a chemat Numele Domnului;

Genesa, 26:25a.

53b Iacov a jurat pe Cel de Care se temea tatăl său, Isaac; 54 apoi a adus o jertfă pe munte şi şi-a invitat rudele să mănânce; după ce au mâncat, au petrecut noaptea pe munte.

Genesa, 31:53b,54.11

Articolul „Preoţie” din Dicţionarul enciclopedic iudaic substanţiază aserţiunea noastră: „În epoca patriarhilor, evreii nu aveau nici temple, nici preoţi. Locurile de cult erau altare sub cerul liber, iar funcţiile sacerdotale puteau fi îndeplinite de orice cap de familie.”12

Aşadar, din perspectiva biblică, acestea au fost pasajele care au amintit despre preoţia arhaică şi cea patriarhală. Acum vom trece la examinarea preoţiei cercetând izvoarele profane.

IV. PREOŢIA PREISTORICĂ A CULTURII OBEID

Înainte de a vorbi despre civilizaţia sumeriană propriu-zisă, care este punctul principal al acestei lucrări, amintim faptul că ea a fost precedată de cultura Obeid sau Ubaid, care a dăinuit de prin anii 5.300 şi până prin anii 3.500 î.e.n., în funcţie de zonă. Nu se cunoaşte prea bine cine sunt cei care au fost purtătorii culturii Obeid. Această cultură a fost descoperită lângă cetatea antică Ur şi „...reprezintă, de fapt, începuturile aşezării sumerienilor în Mesopotamia, căci primul nivel de locuire într-o serie de viitoare oraşe-state ca Eridu, Ur, Nippur sau Uruk (Warka) se încadrează în cultura Obeid”, scrie profesorul Alexandru Diaconescu13.

Să mai inserăm afirmaţia profesorului Marc Van De Mieroop care scria că, după anul 5.300 î.e.n., periodizarea istoriei sumerienilor se orientează în funcţie de „…distincţii arheologice bazate pe modificări stilistice din rămăşiţele materiale care au o valoare istorică redusă. În termenii politici, această perioadă ar trebui privită ca fiind o unitate, etalând aceleaşi caracteristici de bază pentru întreaga sa durată.”14

10 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa13 A se vedea şi Genesa, capitolul 22, unde Avraham aduce jertfă un berbec în locul fiului său, Iţħaq.11 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3112 „Preoţie”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein, pp. 636-638.13 Alexandru Diaconescu, Mari civilizaţii ale Orientului antic, edit. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 29.14 Marc Van De Mieroop, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 – 323 BC, Blackwell Publishing, Oxford, UK, second edition, 2007, p. 42.

4

Studiul nostru înaintează abordând forma socială inițială a sumerienilor, care era aceea de comunități de tip gentilic-tribal; altfel spus, avem de-a face cu obşti care se bazau pe conceptul înrudirii, al ideii descendenţei dintr-un strămoş comun.

Sumerienii, despre care nu ştim de unde provin, întemeiază mici cătune independente, centre ale unor regiuni agricole. Fiecare clan sau trib locuieşte împreună şi îşi are propriul său zeu protector.15 În general, clanul sau tribul are în frunte un patriarh care acţionează având puteri depline: el are funcţii de conducere pe plan familial, administrativ, politic, militar şi medical-religios, fiind preotul clanului:

În cele mai multe cazuri, cultul religios e considerat de primitivi ca o chestiune de familie înainte de a fi o chestiune interesând grupul. Şeful familiei îl practică, fiindcă el e în măsură să întreţină relaţii cu spiritele strămoşilor. El ştie ce reguli trebuie să fie respectate la naşterea unui copil, la căsătoria unui membru al familiei sau la moartea unei rude. El este de asemenea acela care deţine secretele iniţierii şi ale tuturor ceremoniilor cerute de cult, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de medic al casei. Căci ştiinţa lui faţă de membrii familiei e supremă în toate privinţele.16

Din câte se observă din fragmentul inserat mai sus, preoţia patriarhului familiei extinse, adică a clanului sau a gintei, vizează riturile de trecere, aducerea de sacrificii, vindecările.

În timp, cătunele independente menţionate anterior devin aşezări pre-urbane în toată regula şi, ulterior, dar destul de curând, „grupuri de nomazi venind din deşertul Siriei şi vorbind o limbă semitică, akkadiana, au început să intre în teritoriile de la nord de Sumer, pătrunzând mereu, în valuri succesive.”17 Aceştia erau semiţi, descendenţi din biblicul Sem, care se infiltrează aproape continuu, „de la începuturile istoriei până la sfârşitul civilizaţiei mesopotamiene: pătrunzând în regiuni de cultură sedentară, ei se amestecă cu celelalte populaţii, asimilează cultura superioară a acestora…”18, dezvoltând, cum zicea Mircea Eliade, „o simbioză sumero-akkadiană” atât de consistentă încât componentele sumeriene nu mai pot fi decelate de cele akkadiene.

După cum am văzut mai sus, în aşezările pre-urbane relaţiile gentilice se bazaseră pe conceptul înrudirii, al ideii descendenţei dintr-un strămoş comun. Însă, când aceste aşezări pre-urbane sporesc ca număr de locuitori, percepţia oamenilor privitoare la relaţiile de rudenie şi închinare familială se modifică pe nesimţite, dar dramatic: triburile, clanurile şi ginţile se disipează în familii de 2-3 generaţii (agnatice). Valoarea relaţiilor de rudenie gentilică începe să cedeze teren în favoarea relaţiilor de vecinătate.

Spre sfârşitul perioadei culturii Obeid, pe plan socio-economic se semnalează o transformare deosebit de importantă:

15 După S.A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Edit. Politică, Bucureşti, 1974, trad. I. Vasilescu-Albu, p. 333.16 Nicolae Petrescu, Primitivii: organizare – instituţii, credinţe – mentalitate, EFES, Cluj-Napoca, 2001, p. 312.17 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 58.18 Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, edit. Meridiane, Bucureşti, 1975, trad. E. Costescu, p. 31.

5

Continuând tradiţiile economice mai vechi, purtătorii acestei culturi mai practică încă vânătoarea şi pescuitul. Încetul cu încetul, însă, agricultura şi creşterea vitelor capătă o pondere din ce în ce mai mare în viaţa lor economică. Sunt aclimatizate câteva din plantele cele mai caracteristice regiunii mesopotamiene – alacul, spre exemplu. Sunt, de asemenea, domesticite unele animale (…). Ceramica pictată, lucrată cu mâna şi împodobită cu figuri de animale şi păsări, ca şi ţesăturile simple, satisfăceau nevoile încă modeste ale acestei străvechi populaţii, care întrebuinţează deocamdată foarte rar obiectele de aramă. Câteva topoare plate de aramă, oglinzi şi ace cu gămălie din acelaşi metal dovedesc totuşi că, în timpul acestei faze, populaţia mesopotamiană trecuse în perioada aramei, denumită de arheologi perioada eneolitică.19

Altfel spus, cândva între mijlocul şi sfârşitul celui de-al IV-lea mileniu î.e.n., economia nu mai este prădalnică, constând în vânătoare, pescuit, cules, ci ponderea sa cea mai mare o ocupă agricultura şi creşterea animalelor împreună cu meşteşugurile. Se ajunge la un excedent de produse agricole şi alimentare care permite dizlocarea unei părţi a populaţiei şi specializarea sa, angajându-se în meşteşuguri şi artizanat şi mai ales în sacerdoţiu. Preoţii clanurilor au o anumită religiozitate, exprimată prin anumite povestiri şi gesturi sacre. Acestea susţin şi dau consistenţă clanului, însă, mutându-se în aşezări mai mari, patriarhii-preoţi interacţionează cu alţi patriarhi-preoţi, ajung să cunoască explicaţii ale lumii diferite de ale lor. Acest fapt determină modificarea discursului lor, lărgirea sa pentru a îngloba alte naraţiuni, ale altor clanuri şi duce la elaborarea a noi povestiri, orientate spre susţinerea divinităţii tutelară a aşezării sau chiar spre panteonul acesteia. S. A. Tokarev notează: „Încă în epoca sumeriană (mileniile IV-III î.e.n.), prin fuziuni şi combinări ale credinţelor locale în zeii protectori, au apărut zeităţi ale întregului popor.”20 Prin urmare, procesul de urbanizare determină într-o anumită măsură subminarea consangvinităţii, înlocuirea percepţiei de membru al unui clan sau al unei ginte cu calitatea de „cetăţean”, adică locuitor al unei cetăţi. Patriarhii-preoţi ai clanurilor devin preoţi ai aşezărilor, oameni cu experienţă de viaţă, care ţin în mână pârghiile puterii administrative, politice, religioase, preocupaţi nu numai de religiozitatea clanului, ci de omogenizarea religiozităţii urbei. Noile povestiri zămislesc o nouă religiozitate care dă naştere unui nou tip de coeziune socială şi, la rândul său, ca într-o spirală, noul tip de coeziune socială elaborează noi povestiri care să-i consolideze esenţa. Parafrazându-l pe C. I. Gulian, putem spune că povestirea este nu numai structurată, ci şi structurantă.21 Această afirmaţie se verifică şi prin observaţia lui S.A. Tokarev:

Cu timpul, preoţii au început să stabilească între aceşti zei şi cei locali legături genealogice. (...) În felul acesta, încă în epoca sumeriană, înainte de invazia popoarelor semitice, s-a desfăşurat procesul formării panteonului din foştii zei protectori ai comunităţii. În figurile lor se împleteau atît trăsături care ţineau de întruchiparea forţelor naturii, cît şi trăsături de eroi civilizatori.22

19 Emil Condurachi, „Introducere”, în Samuel Noah Kramer, Istoria începe la Sumer, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C. Sabin, pp. 9-10.20 S.A. Tokarev, op. cit., p. 321.21 C.I. Gulian, op. cit., p. 182.22 S.A. Tokarev, op. cit., p. 321.

6

Practic, la finalul fazei Ubaid (3.500 î.e.n.), pe lângă păstori, vânători şi pescari, fermieri, se poate semnala existenţa preoţimii ca şi tagmă aparte. Preoţii erau consideraţi a fi „medii”, servind ca intermediari între zeităţile care i-au plăsmuit pe oameni pentru a le sluji lor23, şi profanii, cărora preoţii le revelează modul în care zeii vor să fie slujiţi. O dată ce zeii revelează preoţimii modurile de închinare acceptabile din punct de vedere al evlaviei, corolarul a fost firesc: de la forma de orânduire socială iniţială se trece la cea de tip teocratic. Aşezările sumeriene încep să fie conduse de en, preoţi, „…responsabili pentru continuarea tradiţiilor culturale şi religioase ale cetăţilor lor (…). Preoţii locuiau în complexe ale templelor şi administrau treburile statului, inclusiv marile activităţi de irigare necesare pentru supravieţuirea civilizaţiei.”24 Sacerdoţii deţineau proprietăţi, şi-au asumat rolul de coordonator al societăţii şi, având nevoie de personal auxiliar pentru planurile lor de edificare de sanctuare sau de asigurare a cultului, au cooptat diferiţi meşteşugari şi artizani, generând o „birocraţie” a templelor25, administratorii şi scribii. Forma de guvernământ a societăţii sumeriene devine astfel teocratică. Funcţionând în beneficiul societăţii, aparatul sacerdotal începe să fie întreţinut de societate.

Pe lângă cetăţile mai mari, s-au grupat aşezări mai mici, rurale, fapt care a dus la emergenţa cetăţilor-state. În timp, guvernanţa sumeriană nu a rămas teocratică, ci s-a dezvoltat: s-au afirmat lu-gal-i, „oameni mari”, cu atribuţii administrative, şi mai ales militare, despre care se credea că primiseră funcţia de a reprezenta zeul suprem al cetăţii şi de a împărţi legea şi dreptatea. Lugal-ii, deci, nu erau zei întrupaţi, ci regenţi care trebuiau să dea socoteală de modul în care se achitau de funcţiile lor. Lu-gal-ul era asistat de consilii de senatori şi de tineri războinici. Mai târziu, o dată ce diferite cetăţi-state au trecut în jurisdicţia lor alte oraşe, lugal-ii au condus prin guvernatorii locali, denumiţi ensi sau patesi. Ei erau mandatați să acționeze independent și controlau economia în relaţiile lor cu nomazii din împrejurimi.

Într-o primă fază a istoriei, acţiunile esenţiale ale suveranului nu vizau războiul, ci pacea, construirea templelor şi săparea canalelor.

Aici semnalăm faptul că, din nou, preoţia joacă un rol important, întrucât sacerdoţii îi învesteau pe lugal-i în mod oficial în slujba de conducători ai obştii. Nu ştim precis când a avut loc prima dată această învestitură de către sacerdoţi, dar putem cel puţin să atestăm o cerere formulată expres în acest sens de către Lugal-Zagessi prin anii 2.350 î.e.n., când s-a deplasat la Nippur, aşezarea sfântă, pentru a cere tagmei preoţeşti din „Vaticanul” acelor vremuri să-l învestească drept „Rege al Celor Patru Zări” – un fel de împărat al întregului Pământ. „De fapt, chiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii”, ne spune Lucian Boia.26

Pe de altă parte, şi structurile şi instituţiile religioase puteau să cadă pradă celor setoşi de putere. Aici se aplică ceea ce scria Georges Balandier:

23 Mircea Eliade, op. cit., p. 62.24 http://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_religion25 Aici este momentul în care distingem birocraţia pentru prima dată în istorie.26 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 203.

7

Sacrul reprezintă una dintre dimensiunile domeniului politic; religia poate fi un instrument al puterii, o garanţie a legitimităţii sale, unul din mijloacele utilizate în cadrul competiţiilor politice. (...) structurile rituale şi structurile de autoritate sînt strîns legate (...), dinamismele lor respective sînt în corelaţie. (...) Strategia sacrului, avînd scopuri politice, se prezintă sub două aspecte în aparenţă contradictorii: poate fi pusă în serviciul ordinii sociale existente şi al poziţiilor dobândite sau poate servi ambiţia celor ce vor să cucerească autoritatea şi să o legitimeze.27

În legătură cu relaţia „stat – religie”, Michael D. Coogan confirmă: „Deşi uneori templul şi coroana făceau întrecere pentru putere şi bogăţie, în general religia servea scopurilor politice ale statului.”28

Astfel, fie că există suverani care guvernează cu ajutorul tagmei preoţeşti, fie că preoţii conduceau prin intermediul lugal-ilor, avem de-a face cu o co-existență care a fost caracterizată de Joseph Campbell prin fericita sintagmă „cetatea-stat hieratică”. Să vedem ce scrie acest mitolog de talie mondială, care avea şi un condei scriitoricesc deosebit:

În perioada imediat următoare – cea a cetăţii-stat hieratice, care, pentru oraşele riverane din sudul Mesopotamiei, poate fi datată, schematic, în anii 3.500 – 2.500 î.Hr. – întâlnim o situaţie total nouă şi remarcabilă. La nivelul stratului arheologic cunoscut sub numele de Uruk A, care este imediat deasupra celui din Obeid şi care poate fi plasat, în linii mari, în circa 3.500 î.Hr., se vede că zonele templelor sud-mesopotamiene au crescut în mod notabil în dimensiuni şi importanţă; iar apoi, cu o bruscheţe uluitoare, la o dată crucială care poate fi fixată aproape cu precizie în 3.200 î.Hr. (în perioada stratului arheologic denumit Uruk B), în această grădiniţă sumeriană de noroi – de parcă florile micuţelor cetăţi îmbobocesc brusc – apare întregul sindrom cultural care de-atunci a constituit unitatea germinală a tuturor marilor civilizaţii ale lumii. Iar acest eveniment nu poate fi atribuit vreunei realizări a mentalităţii ţăranilor simpli. Nici nu a fost consecinţa mecanică a unei biete îngrămădiri de artefacte materiale, determinate din punct de vedere economic. A fost în mod real şi clar creaţia unei conştienţe înalte (aceasta se poate afirma cu siguranţă) a gândirii şi ştiinţei unui nou ordin al omenirii, care nu apăruse niciodată înainte în istoria acesteia: anume, preotul de templu, strict înregimentat, iniţiat, un profesionist muncind cu normă întreagă.Noua inspiraţie a vieţii civilizate se baza, mai întâi, pe descoperirea, prin observaţii îndelungate şi meticuloase, verificate şi răsverificate cu atenţie, faptului că, în afară de soare şi de lună, mai erau alte cinci sfere cereşti, vizibile sau prea puţin vizibile (anume, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn) care se deplasau pe direcţii stabilite, de-a lungul căilor pe care le urmau soarele şi luna, printre stelele fixe; şi, în al doilea rând, pe noţiunea aproape nebunească, ghiduşă şi care, cu toate acestea, avea un potenţial teribil, că legile guvernând mişcările celor şapte sfere cereşti ar trebui ca, într-un fel mistic, să fie acelaşi ca şi cele care guvernează viaţa şi gândirea oamenilor de pe Pământ. Întreaga cetate, nu numai zona templului, era acum concepută ca o imitaţie pe Pământ a ordinii cosmice, un „mezocosm” sociologic, instituit de tagma preoţească între macrocosmul universului şi microcosmul individului, învederând singura formă esenţială a tuturora. Regele era

27 Georges Balandier, Antropologie politică, ed. Amarcord, Timişoara şi Open Society Institute, Budapest, 1998, trad. Doina Lică, pp. 138,139.28 The Oxford History of the Biblical World, Michael D. Coogan (ed.), Oxford University Press, New York, USA, 2001, p. 17.

8

centrul, în calitate de reprezentant omenesc al puterii făcută să se manifeste în mod celest fie în soare, fie în lună, conform punctului focal al cultului local; cetatea împrejmuită de ziduri era organizată arhitectural după designul cercului împărţit în patru (la fel ca şi cercurile desenate pe vasele de ceramică din perioada imediat anterioară), centrate în jurul sanctuarului pivotal al palatului sau ziguratului (la fel ca şi desenele ceramice din jurul crucii, al rozetei sau al zvasticii); şi exista un calendar structurat matematic pentru a reglementa vremurile vieţii cetăţii conform trecerilor soarelui şi lunii printre stele – precum şi un sistem deosebit de dezvoltat de arte liturgice, incluzând muzica, armonia sferelor cereşti care orânduiau lumea şi devenea audibilă pentru urechea omenească.Chiar în acest ceas al destinului omenesc a apărut prima dată arta scrierii şi, prin urmare, începe istoria documentată scriptic. De-asemenea, apare roata. Şi avem dovezi ale dezvoltării celor două sisteme numerice folosite încă în mod normal în întreaga lume civilizată, cel zecimal şi cel hexagesimal. Primul sistem era folosit cel mai mult pentru socoteli de afaceri în cămările complexelor templelor, acolo unde grânele fuseseră colectate ca formă de taxare; iar cel de-al doilea era pentru măsurarea ritualistă a spaţiului precum şi a timpului. Atunci, la fel ca şi acum, trei sute şaizeci de grade reprezentau circumferinţa unui cerc – cercul orizontului – în timp ce trei sute şaizeci de zile plus cinci marcau măsurătoarea cercului anului, ciclul timpului. Cele cinci zile intercalate care dau un total de trei sute şaizecişicinci erau considerate ca reprezentând o deschizătură sacră prin care energia spirituală curgea în rotocolul universului temporal din pleroma eternităţii şi, în consecinţă, ele erau desemnate a fi zile de sărbători mari şi praznice. În mod comparabil, ziguratul, punctul pivotal din centrul cercului sacru al spaţiului, acolo unde se îmbinau puterile cereşti şi pământeşti, era şi el caracterizat de numărul cinci, întrucât cele patru laturi ale turnului, orientate spre cele patru puncte cardinale, se adunau în vârf, al cincilea punct şi acolo era punctul unde energia cerului se întâlnea cu Pământul.29

Iar acum să privim mai îndeaproape sacerdoţiul sumero-akkadian.

V. PREOŢIA SUMERO-AKKADIANĂ

În cetăţile mesopotamiene regele avea apanajul desemnării marelui preot şi a marilor demnitari. Clerul provenea din familia regală şi din aristocraţie şi se afla sub conducerea marelui preot. Marele preot însuşi era un demnitar politic şi „religios”, întrucât în Mesopotamia linia de demarcaţie dintre sfera religioasă şi cea politică era foarte subţire – fapt care, în diferite forme, s-a perpetuat până astăzi.

Sabatino Moscati30 notează faptul că inscripţiile dezgropate indică o diviziune detaliată a îndatoririlor sacerdoţilor, ceea ce atestă tocmai atingerea unui grad de evoluţie remarcabil; sacerdoţiul, ca formă de organizare, este atât de matur, încât apar specializări. Astfel, unii sunt, aşa-zicând, „specialiştii sacrului”, care se împart în tagme diferite; nomenclaturile preoţeşti

29 Joseph Campbell, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991, pp. 146-148.30 Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, edit. Meridiane, Bucureşti, 1982, trad. A. Lăzărescu, p. 56.

9

vorbesc despre marele preot, despre preoţii invocatori, preoţii divinatori, preoţii-vraci, ungători şi purificatori, invocatori, bocitori, cantori şi instrumentişti, fermecători de şerpi.

O altă categorie preoţească este cea administrativă: trezorieri, contabili, ispravnici, scribi, curieri, majordomi ai regelui, paznici ai palatului, supraveghetori ai casei templului, paharnici, supraveghetori ai preselor de ulei, hamali de combustibil, sacagii, lucrători la presa de ulei, văcari, luntraşi, măturători, bărbieri, morari, piuari.

Există şi meşteşugari: fierari, ţesători, confecţioneri de rogojini, cioplitori în piatră.În timp, multe din funcţiile de mai sus au fost transmise din tată în fiu.Este clar că pentru funcţionarea corespunzătoare a unui templu era necesară o mare

varietate de oameni. Existau şi temple deservite de preotese – şi nu de puţine – grupate şi ele pe tagme: marea

preoteasă, preotesele naditu31, preoteasa şefă qadiştum, cântăreţele, bocitoarele, invocatoarele, ghicitoarele, hierodulele, prostituatele sacre.

Cea mai importantă tagmă era cea a preoţilor divinatori, despre care vom scrie câteva cuvinte mai jos.

A. Tagma preoţilor divinatori şi tehnicile de divinaţie.În conformitate cu Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, 1998, prin

divinaţie se înţelege „Dar, putere a unor persoane de a desluși și lucruri ascunse, neștiute și mai ales viitorul”.32 Acest cuvânt va fi folosit alternativ cu termenul „mantică”, prin care înţelegem „Prezicere a viitorului pornind de la semnele cerești, zborul păsărilor, fenomenele naturale etc.”33

În acest subcapitol vom analiza tagma preoţilor care încercau să afle voia zeilor şi viitorul, utilizau diferite tehnici şi metode divinatorii.

Care erau motivaţiile datorită cărora akkadienii34 au dezvoltat aceste tehnici?

Toate tehnicile divinatorii urmăreau descoperirea „semnelor”, care se decriptau după anumite reguli tradiţionale. Lumea se dezvăluia, aşadar, ca fiind înzestrată de structuri şi guvernată de legi. Descifrând „semnele”, se putea cunoaşte viitorul, altfel spus, se „stăpânea” timpul, căci se prevedeau evenimente care urmau să se realizeze numai după o anumită durată temporală35.

31 Naditu erau un fel de călugăriţe, femei necăsătorite, cărora nu li se îngăduia să aibă copii, trăind în casa părintească sau într-un soi de mănăstiri. Despre asemenea tagme s-au făcut descoperiri în Sippar, Nippur, Babilon. A se vedea Tammi J. Schneider, An Introduction to Ancient Mesopotamian Religion, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, USA, 2011, pp. 88-89, precum şi Daniel C. Snell, Religions of the Ancient Near East, Cambridge University Press, New York, USA, 2011, p. 48.32 http://dexonline.ro/definitie/divinaţie33 http://dexonline.ro/definitie/mantica34 Cei care au dezvoltat numeroasele tehnici ale divinaţiei şi ocultismului au fost akkadienii, nu sumerienii care, potrivit lui Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, p. 50, practicau prezicerea puţin sau aproape deloc.35 Mircea Eliade, op. cit., p. 87.

10

Ceea ce spune aici Mircea Eliade este că, dacă am zice că mesopotamienii erau interesaţi de cunoaşterea voii zeilor şi de dorinţa de a înfăptui voia lor, am spune doar o parte a adevărului: oricât de evlavioşi ar fi fost, akadienii aveau şi dorinţa de a cunoaşte viitorul şi de a evita unele întâmplări nefericite. Conchidem că, deşi sumero-akkadienii credeau că viitorul era înscris de zeul Enlil în fiecare an pe „Tăbliţa destinelor”, totuşi, ei nu credeau în existenţa unei predestinări imuabile: fiind cunoscute dinainte, evenimentele nefaste puteau fi evitate. Această concluzie este consolidată şi de faptul că tehnicile divinatorii se aplicau pe scară largă: „Diversitatea tehnicilor şi numărul considerabil al documentelor scrise care ne-au parvenit ne arată prestigiul de care se bucura mantica în toate straturile sociale.”36

Şi aici mai trebuie acordată atenţie unei aserţiuni făcută de marele savant român, care ne va fi utilă pentru mai târziu: în experienţa religioasă nemijlocită a omului cu Divinitatea, aportul semitic este mai mare decât cel pur sumerian. La fel, semiţii sunt aceia care au exaltat câteva divinităţi la rangul suprem. „Această nouă şi grandioasă sinteză mesopotamiană prezintă totuşi o viziune tragică a existenţei umane.”37

Despre divinaţie, istoricul Lucian Boia notează:

Imaginarul divinator cuprinde o mare varietate de metode şi de practici urmărind cunoaşterea şi controlul timpurilor ce vor să vină. Este în joc soarta particulară a fiecărui individ, dar, mai ales, destinul omului, sensul istoriei şi al lumii. Ocultismul, astrologia, profeţiile, viitorologia, teleologiile relative la univers sau la istorie (istorie ciclică sau lineară, sfîrşituri ale lumii, milenarisme, progres sau decadenţă...) reflectă, în strînsă corespondenţă cu religiile, ştiinţele şi ideologiile, o căutare obsedantă şi nicicînd satisfăcută.38

Să trecem în revistă câteva tehnici divinatorii.

1. Astrologia.Astrologia sau studiul aştrilor s-a dezvoltat mai târziu decât celelalte tehnici şi, după

Mircea Eliade, era practicată mai ales în anturajul regilor.39 Mai târziu, astrologia glisa în astronomie, care, în ultima epocă babiloniană, a atins cele

mai înalte stadii: cunoştinţele babilonienilor erau „foarte evoluate şi temeinice: babilonienii aveau, pe turnurile templelor lor, adevărate observatoare; măsurau cursul aştrilor cu clepsidre; înregistrau cu atenţie mişcările soarelui şi ale lunii; erau în măsură să prevadă eclipsele. Numele date de ei constelaţiilor au fost păstrate de greci, iar aceştia ni le-au transmis nouă.”40

2. Extispicina.Cea mai elaborată metodă de divinaţie era extispicina, adică examinarea măruntaielor

victimelor; în cadrul ei exista o tehnică denumită hepatoscopie, prin care se examina ficatul

36 Mircea Eliade, op. cit., p. 86.37 Mircea Eliade, op. cit., p. 72.38 Lucian Boia, op. cit., pp. 32-33.39 Mircea Eliade, op. cit., p. 87.40 Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, p. 51.

11

animalelor: au fost găsiţi „ficaţi făcuţi din argilă, împărţiţi cu minuţiozitate în secţiuni adnotate cu observaţii privind semnificaţia fiecăruia în parte: modelele acestea erau comparate cu ficaţii animalelor ucise şi din confruntare ieşeau prezicerile.”41

În perioada babiloniană veche, în ultimele secole ale celui de-al doilea mileniu î.e.n., acestui subiect i-au fost dedicate cinci tipuri diferite de compendii, ceea ce arată nu numai o canonizare a metodelor, dar şi un imens interes arătat acestui subiect.

3. Mantica etologică.Se mai putea ghici etologic, studiindu-se comportamentul animalelor, zborul păsărilor,

mişcările furnicilor:

Dacă furnicile sunt numeroase la intrarea uşii, nimicirea oraşului.Dacă furnici negre se găsesc la intrarea uşii, demoni în oraş.Dacă furnicile se îndreaptă spre răsăritul soarelui, distrugerea oraşului.Dacă furnicile se îndreaptă spre apusul soarelui, bunurile oraşului vor fi jefuite.42

4. Oniromanţia.Mircea Eliade ne spune că, începând cu mileniul al doilea, oniromanţia sau interpretarea

visurilor a fost completată cu metode de a îndepărta prevestirile funeste.43

Sabatino Moscati, citând din lucrarea La divination chez les Assyriens et les Babyloniens, de G. Contenau, scrie vizavi de visuri:

Dacă o femeie dă naştere unui leu, oraşul va fi ocupat şi regele luat prizonier.Dacă o femeie naşte un câine, stăpânul casei va muri şi casa va fi distrusă...Dacă o femeie dă naştere unui bou, regele universului va intra în ţară.Dacă o femie naşte un măgar, regele universului va intra în ţară.Dacă o femeie naşte un berbec, prinţul nu va avea rivali.Dacă o femeie dă naştere unui peşte, regatul va fi înfloritor.44

5. Alte tehnici divinatorii.O altă tehnică divinatorie, cea mai puţin costisitoare, era lecanomanţia, care consta în

vărsarea unei mici cantităţi de ulei în apă, sau invers, şi în interpretarea „semnelor” care se puteau citi în formele produse de cele două lichide45.

Ultima tehnică divinatorie pe care o menţionăm este libanomanţia, fumigarea cu tămâie.

41 Sabatino Moscati, op. cit., p. 50.42 Ibidem.43 Mircea Eliade, op. cit., p. 87.44 Sabatino Moscati, op. cit., p. 50.45 Mircea Eliade, op. cit., pp. 86-87.

12

Mai târziu, în secolul al XVIII-lea î.e.n., în cetatea-stat Mari, precum şi în Asiria, existau profeţi denumiţi apil(t)um („cel care răspunde”), muh(hut)um („exstatic”), assinnum (cantor) şi nabu („unul chemat”). Ei primeau mesajele profetice prin viziune extatică, iluminare lăuntrică sau printr-o formă de extispicină, în vis, în templu, sau pe când se îndreptau spre el.46

Încheiem acest subcapitol cu cuvintele lui Mircea Eliade47:

Atenţia acordată „semnelor” a dus la descoperiri de o reală valoare ştiinţifică. Unele din aceste descoperiri au fost reluate şi perfecţionate mai târziu de către greci. Dar ştiinţa babiloniană a rămas o „ştiinţă tradiţională”, în sensul că cunoaşterea ştiinţifică a păstrat o structură „totalitară”, adică implicând presupuneri cosmologice, etice şi „existenţiale”48.

B. Tagma preoţilor vraci (aşipu) şi tehnicile magice.

Ajunşi aici, ne punem întrebarea: într-un Univers în care toate lucrurile erau predestinate conform „Tăbliţei destinelor”, care era scrisă de zeul suprem Enlil la fiecare Akitu, sau An Nou, în care lucrurile îşi aveau rostul lor şi lumea avea un mers stabilit (o întreţesere de liniaritate cu circularitate, după cum vom vedea altă dată, studiind Praznicele Orientului Apropiat Antic), cum de se ajungea ca sumero-akkadianul să aibă nevoie de izbăvire, fie ea sufletească, dar mai ales trupească şi bănească? Boala, sărăcia, năpasta, demonii, puteau ei, oare, să atace şi să vatăme pe oricine, oricum şi oricând voiau ei?...

Nu, ci într-un Univers bazat pe conceptul de omologie, de corespondenţe, de „legea cauzei şi a efectului” – cum se va articula această legitate în vremurile de mai târziu – boala, sărăcia, năpasta, demonii aveau voie să necăjească doar pe cei care comiseseră păcate! Atât în „Moartea păstorului Dumuzi”, cât şi în versiunea sumeriană a „Pogorârii zeiţei Inanna în Infern”, demonii sunt fiinţe supraomeneşti care acţionează la comanda zeilor, pentru a face bine sau rău, în calitate de agenţi divini.

Dar... necazul era că toţi oamenii aveau păcate! Înainte de a săvârşi păcate, omul însuşi era păcătos: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea!” Acesta nu este Psalmul 51:5, ci este chiar concepţia sumeriană: potrivit cuvintelor lui Jean Deshayes, în Sumer se credea că „Niciodată vreun copil fără păcat n-a ieşit din pîntecele mamei sale.”49

Or, pe lângă faptul că omul se năştea păcătos, el mai şi păcătuia50:

Calea care deschide mai direct uşile demonilor este, fireşte, păcatul. El poate fi de cele mai felurite naturi: nerespectarea unui ritual religios este pusă alături de furt şi asasinat. Ceea ce

46 Tammi J. Schneider, op. cit., pp. 86-87.47 Mircea Eliade, op. cit., p. 87.48 Ca de pildă, medicina şi alchimia în China. N. a. Mircea Eliade.49 Jean Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, edit. Meridiane, Bucureşti, 1976, trad. C. Tănăsescu, vol. al II-lea, p. 57. Sublinierea aparţine savantului francez, care recunoaşte că, desigur, „concepţia biblică a păcatului originar n-a fost exprimată desigur nicăieri cu atâta claritate ca în Geneză.”50 Desigur, nu era păcătos pentru că păcătuia, ci pentru că era păcătos păcătuia...

13

reflectă acea unitate în credinţa pe care am văzut-o ca fiind proprie gîndirii mesopotamiene: vina rituală şi vina morală alcătuiesc, în concepţia lor, un singur lucru.51

Chiar mai mult: în gândirea sumero-akkadiană se credea că nu numai nerespectarea unui ritual religios atrăgea atacarea unui om de către un demon, ci şi alte culpe „minore”: intrarea în contact cu o fiinţă impură care-l contaminează pe om, îl spurcă, sau orice altă greşeală, cât de mică. Prin urmare, acestea erau imperfecţiunile care, în gândirea mesopotamienilor, duceau la îmbolnăvirea, sărăcirea, sau suferinţele omului.

Iar acum, întrebarea fierbinte pe care şi-o ridicau sumero-akkadienii în suferinţă era: cum se putea obţine izbăvirea de atacurile care loveau sub forma bolilor, a necazurilor, a evenimentelor nefaste?... Asupritul putea căuta izbăvire în mai multe moduri. Unul dintre acestea era apelul la magie. După istoricul Lucian Boia, magia ţine de arhetipul evadării, a consecinţei refuzului condiţiei umane şi a istoriei:

Omul aspiră să se elibereze de constrîngeri, să se transforme, să-şi schimbe starea în toate variantele imaginabile: ascensiune (elevaţie spirituală, cunoaştere, puteri supranaturale, sfinţenie) sau regresie (către natură), fugă înainte sau întoarcere la izvoare... Inventarea unei alte condiţii semnifică, de asemenea, abolirea istoriei reale, cu întregul său cortegiu de mizerii, şi urmărirea unei evoluţii diferite. Soluţiile sînt căutate fie prin exaltarea începuturilor (nostalgia vîrstei de aur), fie într-un viitor purificat (milenarisme religioase sau secularizate), fie dincolo de spaţiul cunoscut (insule, tărîmuri îndepărtate, planete, galaxii), fie într-un spaţiu convenţional (utopii). Refuzul se poate manifesta într-un mod pasiv (fuga din faţa istoriei), sau activ şi chiar agresiv (tentativa de a forţa destinul, de a-şi impune voinţa asupra mersului evenimentelor). Visul de evadare şi acţiunea eroică se pot de altfel combina (ca în variantele milenariste). Această luptă disperată împotriva istoriei constituie unul dintre fermenţii cei mai puternici ai istoriei înseşi.52

Aşadar, mesopotamienii năpăstuiţi puteau să se adreseze în rugăciune zeului personal, aşa-numitul şēdu, despre care vom scrie mai târziu, sau puteau apela la magie, fie ea magie individuală, fie aplicată de un aşipu, un preot-vraci „specializat” în magie. Să detaliem puţin.

Mesopotamienii credeau că unele năpaste venite peste ei sunt trimise de vrăjitori. În acest caz, puteau apela la o rugăciune adresată zeilor mari, combinată cu magie simpatetică şi descântec, în timpul rostirii căruia „chipul leit” confecţionat, care reprezenta vrăjitorul, era pedepsit. Reproducem o asemenea rugăciune-descântec:

Rugă pentru înlăturarea farmecelor

Vă chem cu-nfrigurarePe voi, o zei, ai Nopţii!Chem deopotrivă Noaptea,

51 Sabatino Moscati, op. cit., p. 47.52 Lucian Boia, op. cit., p. 33.

14

Soţia cea voalată!Am invocat Amurgul,Al nopţii miez, Aurora;Căci vrăjitoarea m-a vrăjit,Legîndu-mă cu farmece.Şi zeul şi zeiţa meaS-au depărtat de mine:Cum mă priveşte cinevaI-am devenit nesuferit;Nu-mi mai găsesc odihnaNici ziua şi nici noaptea;Cu descîntate noduriÎmi cetluiră guraŞi cu făină mi-astupară gura,Iar apa mi-o împuţinară.Se schimbă-n geamăt veseliaŞi bucuria mea-n tristeţe.Zei mari, în ajutor veniţi-mi,Să-mi ascultaţi dezvăluireaŞi apăraţi dreptatea mea,Purtarea mea înţelegeţi-o!Am făurit un chip leitFermecătorul meu, fermecătoarea mea,Sau vrăjitorul meu şi vrăjitoarea mea.Şi vi-l pun vouă la picioare,Necazul meu vi-l spun în faţă:Ea mi-a făcut tot răul,Dorindu-mi nenorocul,Fie ca ea să moară,Iar voi să dăinuiţi!

Ci dacă ei te cheamăTu să nu le răspunzi!Dacă-ţi înalţă rugi,Tu nu le împlini!Atunci când te chem eu,Tu să-mi răspunzi pe loc!Atunci când eu te rog,Pe mine să m-asculţi,Întocmai cum au dat poruncăAnu, Antu, slăvita Zee!53

53 Constantin Daniel şi Ion Acsan, Tăbliţele din argilă – Scrieri din Orientul antic, edit. Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 125-126.

15

Dacă această rugăciune-descântec eşua, se putea solicita ajutorul unui aşipu, un preot-vraci „specializat” în magie. Pe când se deplasa spre casa suferindului, el era atent la „semnele” care i se arătau:

Dacă vraciul vede în stradă un hîrb înfipt [în pămînt]: bolnavul nu trebuie să se teamă de nimic...Dacă vede [în timpul drumului] un porc negru..., omul va muri sau va suferi mult înainte de a se vindeca... Dacă în timp ce vraciul merge spre casa bolnavului, un şoim va zbura în dreapta lui, bolnavul se va vindeca. Dacă...şoimul va zbura în stînga, bolnavul va muri.54

Odată ajuns la mesopotamian, el îl îndemna la spovedanie; aşipu avea un set de întrebări ajutătoare, pentru toate tipurile de conduită greşită: neglijenţă cultică, probleme domestice, conduită lipsită de dragoste faţă de semeni, cruzime faţă de animale şi contact neintenţionat cu oameni sau locuri ritualic impure.

Faptele osândite revelează un umanism care este în acord cu Cele Zece Porunci care urmau să fie date pe Muntele Sinai secole mai târziu:

Ţi-ai dispreţuit tatăl sau mama? Ai rostit vorbe de ocară la adresa bunicului, ai nutrit ură împotriva fratelui mai mare? Ai alungat pe omul bun departe de familia lui? Ai despărţit o familie adunată laolaltă? L-ai despărţit pe fiu de tată? L-ai despărţit pe tată de fiu? Ai despărţit-o pe fiică de mamă? Ai despărţit-o pe mamă de fiică? Ai despărţit-o pe noră de soacră? Ai despărţit-o pe soacră de noră? Ai despărţit pe frate de frate? Ai despărţit pe prieten de prieten? Ai despărţit pe tovarăş de tovarăş? Ai vărsat sângele aproapelui tău? Ai luat soţia aproapelui tău? Ai recunoscut o vină măruntă, dar nu una mare? Ai spus lucruri neclare? Ai rostit vorbe cinstite cu inimă necinstită? Ai folosit un cântar măsluit? Ai luat bani necuveniţi sau ai refuzat bani ce ţi se cuveneau? Ai mutat hotarele corecte? Ai pătruns în casa aproapelui tău? Ai furat veşmintele aproapelui tău? Ai refuzat să-l ajuţi pe omul liber aflat în nevoie? Ai încălcat justiţia? Ai rostit cuvinte de revoltă sau insultă? Te-ai răzvrătit împotriva autorităţii? Ţi-ai făcut datoria de a-l elibera pe prizonier, de a-l dezlega pe cel ferecat cu lanţuri? Ai spus despre prizonier „Să fii dus în temniţă!”? Ai spus despre cel cu lanţuri la mâini şi la picioare „Să fii pus în lanţuri!”? Ai mers pe calea răului? Ai făcut ce nu e frumos?55

După spovedanie, aşipu proceda la identificarea vinei cu suferinţa şi, apoi, la o colecţie de descântece şi ritualuri, colecţie denumită Şurpu: aşipu striga la demon şi-l insulta – căci demonii erau proşti, înţelegeau foarte puţin limbile oamenilor şi trebuia să-i izgoneşti strigând la ei şi ocărându-i...

Dacă această metodă dădea greş, atunci păcătosul începea să-şi spovedească toate vinile posibile şi imposibile, pentru a fi sigur că nimereşte pricina.

54 Ion Banu, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 84.55 După Georges Minois, Istoria infernurilor, edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, trad. Alexandra Cuniţă, pp. 14-15.

16

La nevoie, o cazuistică lungă şi meticuloasă, care precizează demonii fiecărei părţi a trupului, vine în ajutor: şi chiar şi cînd ea nu e sigură, rămîne un remediu, mărturisirea, ca o precauţie, a tuturor păcatelor posibile, printre care va trebui să se găsească şi acela săvîrşit într-adevăr. După depistarea agentului care a provocat răul, acesta va fi alungat.56

Spovedania trebuia cuplată cu rostirea unor descântece57, precum şi cu prepararea şi aplicarea unor leacuri:

Secolul al XXIV-lea î.e.n. ne-a transmis un text medical – Dacă ţeasta unui om e vătămată... – care reprezintă pînă acum cel mai vechi document scris al medicinei din Mesopotamia şi, pe cît se pare, din întreaga istorie a omenirii. Sînt 35 de reţete reunite de cineva care le-a adunat din alte părţi. Ele au deci variate provenienţe. Din ele, 33 au caracter laic, una – numărul 5 – caracter magic, iar una – numărul 15 – caracter parţial magic.58

Mai existau şi alte variante de izgonire a demonului:

Cu lînă albă toarsă de două ori leagă patul, capul... [bolnavului]... Fie ca astfel Utukku cel rău, Alu cel rău, Galu cel rău, Labartu, Labaşu [etc]. Să nu-şi mai pună mîna la mâna lui, piciorul la piciorul lui, fie să nu se apropie! În numele cerului, fii tu vrăjit, în numele pămîntului, fii tu vrăjit.59

O tehnică de purificare cu ajutorul untului şi al laptelui, menţionată de arheologul Sabatino Moscati, prescrie următoarele:

(Ia) unt adus de la o stînă curată.Lapte adus dintr-un staul curat.Pe untul neamestecat din stîna curată fă vrajaŞi unge cu el pe bolnav, fiul zeului său,Pentru ca el să fie curat ca untul,Să fie limpede ca laptele,

Pielea lui să strălucească ca argintul curat,El să fie lucitor ca arama strălucitoare!

Apoi se trasa un cerc magic:

Închide pe omul acela într-un cerc,Într-un cerc făcut cu creta,

56 Sabatino Moscati, op. cit., pp. 47-48.57 Ion Banu, op. cit., p. 82, nota de subsol 90, recomandă Tratatul akkadian de diagnosticuri şi prognosticuri medicale, trad. René Labat, E.J. Brill – Éditeurs, Leiden, 1951.58 Ion Banu, op. cit., p. 85.59 Ion Banu, op. cit., p. 83.

17

Poarta de închidere, la dreapta Şi la stînga, închide-o.Ursita cea rea va fi înlăturatăCu tot ce are rău în ea.60

Acelaşi faimos arheolog italian scrie şi despre un ritual de substituire a bolnavului cu un

animal, de pildă un ied sau o oaie:

El a dat iedul pentru viaţa sa.El a dat capul iedului pentru cel al omului,El a dat gîtul iedului pentru cel al omului,El a dat pieptul iedului pentru cel al omului!61

O dată ce bolnavul pune mâna pe ied, sau preotul pune iedul pe creştetul capului bolnavului, demonii, proşti, vor fi înşelaţi şi se vor năpusti asupra animalului, ieşind din om. Mai târziu, în religiozitatea semitică, acest concept se va metamorfoza în transferul simbolic al păcatelor omului asupra unui înlocuitor, „purtătorul păcatului”...

Poate că năpăstuitul avea dureri de dinţi? Din colecţia Şurpu, aşipu apela la un descântec împotriva durerilor de dinţi62:

Descântec împotriva durerilor de dinţi

Zeul Anu făurit-a cerul,Cerul făuri apoi pămîntulIar pămîntul făurit-a rîul,Rîul făurit-a şanţul,Şanţul făurit-a smîrcul,Smîrcul făurit-a viermele;Viermele s-a dus plîngînd la Şamaş,Lacrimi a vărsat, stînd lîngă Ea:„Care-i hrana hărăzită mie?Ce voi suge cînd voi fi flămînd?”„O să-ţi dau smochina ce s-a coptŞi caisa pîrguită bine.”„Ce să fac doar cu smochina coaptăŞi caisa pîrguită bine?Pune-mă, dă-mi voie mieColo-n dinţi şi în gingie,Sânge vreau să sug din dinţiŞi să rod din rădăcini gingia!”

60 Sabatino Moscati, op. cit., p. 49.61 Ibidem.62 Acest descântec care conţine material cosmologic a fost tradus din limba huriană, însă el fusese preluat dintr-o tăbliţă cu eticheta akkadiană şi-pa-at tu-ul-tim, fapt care-l atestă ca fiind akkadian.

18

Acu-mplîntă, ca să-i dai de capăt!63

Pentru că aşa grăit-ai, vierme,Să mi te lovească zeul EaCu puterea mare-a mîinii sale!64

Cum reacţiona mesopotamianul pe perioada rugăciunilor sale de izbăvire? El aducea ofrande zeilor şi făcea donaţii preoţilor. Aceste ofrande constau în oi, capre, boi (mai rar), porci, păsări, peşti; grâu, miere, făină, pâine, plăcinte, legume, fructe (curmale, smochine; băuturi: ulei, lapte, vin, bere, limonadă; haine şi parfumuri. Tradiţie tipică de ofrande este ex-voto: vase, giuvaeruri, mai ales statuete pe care credincioşii le depun în temple ca să-şi asigure protecţia divină; în mod obişnuit, ele îi reprezintă chiar pe cei care le dedică şi care, prin procedeu cu substrat magic, se adăpostesc sub protecţia zeilor.65

Desigur, rugăciunile, spovedaniile şi riturile de tămăduire puteau eşua. Atunci rămânea cântecul „de inimă albastră”, jelania:

Cine mai poate să înţeleagă ce vor zeii din cer?...Vraciul nu a desluşit boala mea,Divinatorul nu a pus capăt durerii mele,Zeul nu mi-a venit în ajutor...Zeiţei mele nu i-a fost milă de mine.66

Iar textul „Suferinţa celui drept” spune în mod asemănător:

Oriunde mă întorc, numai rău şi iar rău,Oprimarea a crescut, nu mi-am găsit dreptatea.Am strigat către zeul meu şi nu şi-a arătat faţa,Am invocat pe zeiţa mea, dar ea nici măcar nu şi-a întors chipul.67

Pentru a face o comparaţie culturală între sumerieni şi ardeleni, probabil că în situaţia în care, aceştia din urmă ar fi adus ofrande costisitoare nu zeii nu i-ar fi vindecat, ei ar fi murmurat resemnaţi şi rar: „Noh, păi, la tăţi ni-i greu!...”

C. Studiu de caz: Enheduanna – prinţesă, mare-preoteasă şi poetă

63 Sau: „Fixează cuiul (de extracţie) şi apucă-i rădăcina”, îndemn adresat „dentistului” arhaic. A se vedea „A Cosmological Incantation: The Worm and the Toothache”, traducere de E.A. Speiser, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures, James B. Pritchard (ed.), Princeton University Press, Princeton, New Jersey, USA, 2011, p. 73. În continuare, vom folosi acronimul titlului cărţii, ANETP.64 Constantin Daniel şi Ion Acsan, op. cit., p. 127.65 Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, p. 57.66 Ion Banu, op. cit., p. 96.67 Ibidem.

19

Printre preotesele despre care aminteam mai sus se distinge net personalitatea Enheduannei, care este demnă de toată atenţia noastră.

Aceasta era fiica marelui Sargon I (cca. 2.340 î.e.n.). Acesta fusese rege al Akkadului, dar apoi a cucerit, pe rând, Sumerul, Asiria, Elamul şi Siria, fondând un imperiu imens, care se întindea de la Marea Mediterană la Golful Persic.

Pentru a avea pace în Sumer în timp ce se războia cu regatele sus-menţionate, marele Sargon a făcut o mişcare politică dibace, aceea de a-şi impune fiica, pe prinţesa Enheduanna, ca mare-preoteasă a zeului Nanna (Sün, în akkadiană), zeul protector al cetăţii-stat Ur. Această prinţesă-preoteasă a refuzat să se mai confunde cu marea masă de creatori literari anonimi. Ea a fost, aşadar, primul autor cunoscut pe nume din întreaga lume, avea certe înclinaţii spre teologia sistematică, şi a fost o poetesă excepţională, care a lăsat în urmă un corpus de opere literare valoroase, de genul imnurilor şi proslăvirilor zeilor. Cel mai cunoscut poem al ei este Proslăvirea zeiţei Inanna, o rugăciune imnică adresată zeiţei sumeriene a sexualităţii neînfrânate şi a războiului, o zeiţă a adrenalinei, cum o denumeşte Tammi J. Schneider.68

Această rugăciune imnică a fost compusă într-o perioadă frământată pentru ea şi pentru viaţa întregii zone: Enheduanna sălăşluia între Ur şi Uruk, deservind templele zeiţei Inanna din aceste cetăţi-stat. Lugulanne, regele din Uruk, s-a răsculat împotriva regelui Naram-Sin (2.272 – 2.235 î.e.n.), care domnea în Mesopotamia şi era nepotul preotesei, şi a izgonit-o pe Enheduanna din zonă. Prinţesa preoteasă dezvăluie zeiţei suferinţele şi umilinţele prin care trecuse.

PROSLĂVIREA ZEIŢEI INANNA

Ai toate marile-Atribute69, lumină strălucind puternic;În raze-nveşmântată, dreaptă, de Cer şi Glie70 îndrăgită,Lui An71 divină slujitoare72, din toate-alesele podoabeTu eşti gătită cu tiară, a-naltei preoţii cunună;Cu mâna dobândit-ai toate acele şapte Atribute,Stăpâna mea, păzind cu grijă supremele-Atribute, toate!Ai strâns înaltele-Atribute ca să le agăţi de pieptul tău!

Aidoma cu un balaur, în ţară ai adus venin;

68 Tammi J. Schneider, op. cit., p. 47.69 În original ME – concept specific pentru gândirea religioasă sumeriană. Un recent studiu asupra acestei probleme controversate (K. Oberhuber, „Der numinose Begriff ME im Sumerichen”, în Innsbrucker Beiträge zur Kulturwissenschaft, Sonderheft 17, Innsbruck, 1963) conchide că DINGIR (în sumeriană ZEUL) este o noţiune indivizibilă, în vreme ce ME sunt părţile din care se compune o divinitate. ME corespunde în termeni teologici Atributelor sacre. După alţi autori, ME reprezintă „ideile” platoniciene ale fiinţelor şi lucrurilor din lume. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.70 În „Hymnal Prayer of Enheduanna: The Adoration of Inanna of Ur”, trad. S. N. Kramer, în ANETP, pp. 332-337, apare „An şi Uraş”. N. ns.71 An (în akkadiană Anu) – zeul suprem al Panteonului sumerian. An (zeul Cerului), Enlil (zeul Pământului) şi Enki (zeul apei, în akkadiană Ea) alcătuiau o trinitate, căreia i se alătura uneori Babar (în akkadiană Şamaş), zeul Soarelui. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.72 În limbaj tehnic, hierodulă. N. ns.

20

Ca tunetul73 spre glie bubui, nu-ţi stă-nainte nici o plantăAşa eşti tu, Inanna, zeea tăriei şi-a pământului!Laşi aţâţatul foc să cadă peste neamuri,An ţi-a dat marile-Atribute, stăpână călărind o fiară74,Traduci în fapte hotărârea după-a lui An poruncă sfântă.La orice jertfe mari prezentă, cum poţi cuprinde ce-i al tău?

Pustiitoare de ţări vaste, când e furtună zbori încet;Tu, pururi dragă lui Enlil, pluteşti aproape de popor.Eşti zeea care-ascultă de hotărârile lui AnCând glasul tău divin răsună în faţa ta se-nchină ţara!Când ţi se-nfăţişează omenirea,Se teme, tremură-naintea înviforatei străluciri,Căci ea primeşte de la tine ceea ce merită pe drept.Un cânt de jale intonează şi plânge înaintea ta,Păşind spre tine pe cărarea lăcaşului plin de suspine!

Când te avânţi în bătălie, tu nimiceşti în cale totul.Stăpâno, pe-aripile tale75 te-nalţi ca să loveşti (o ţară),Ca vijelia-n iureş dai năvală,Prin urletul furtunii glăsuieşti,Ca tunetul, întruna bubuieşti;Ca vânturile rele tu vuieştiPicioarele ţi-aleargă pururi,Cântând din harfa întristării, tu slobozi jalnice suspine!

Săpâna mea, Anunna76, zeii mari,Din aripi bat ca liliecii, zburând departe către scorburi:Se tem să vină înaintea privirii tale-n veci cumplite.Nu cutezăm nici noi ca-n faţa năpraznicei făpturi să stăm,Cine-ar putea să-ţi potolească amarul inimii mâhnite?Căci inima ta supărată cu îmbunarea nu se împacăStăpână ce ne alini rărunchii, stăpână ce ne bucuri pieptul,Mânia ta nimic n-o scade, fiica mai mare a lui Suen77!Stăpâna cea mai mare-a ţării, omagiu cine nu-ţi aduce?

Pe muntele78 ce nu te-adoră şi iarba este veştejită,Intrarea lui măreaţă ai preschimbat-o-n scrum.

73 Tunetul sau Işkur. N. ns.74 În ANETP: „fiare”. Se referă, probabil, la leu, animalul favorit al Inannei, sau la taur. A se vedea „Zeiţa cu şerpi”, în Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 652-653.75 Inanna apare înaripată ca zeul sumerian al furtunii Işkur, totuna cu babilonianul Adad şi cananeanul Hadad. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.76 Anunna sau Anunnaki sunt zeii Infernului, la sumerieni. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.77 Zeul lunii, tatăl zeiţei Inanna. I se mai zice şi Nanna. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.78 Mânia zeiţei se abate probabil asupra muntelui Ebih, din Mesopotamia. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.

21

În râurile-i sale-i sânge şi n-are ce să bea poporulCaptivă-şi ţine el oştirea în faţa ta prin voia sa.Îşi risipeşte-a’ sale cete din faţa ta prin voia sa.Voinicii-şi pune-n rânduri dese naintea ta prin voia sa,Furtuna curmă dansul chiar în cetatea lui,El mână pe voinicii tăi ca prizonieri naintea ta.

Peste cetatea79 ce n-a spus: „Această ţară-ţi aparţine!”Cea care n-a grăit: „Noi aparţinem tatălui tău, al tău părinte!”Porunca sacră ai trimis-o, din drumul tău ai înturnat-o,Te-au dus departe paşii de-mprejmuirea ei.De dragoste nu mai vorbeşte cu soţul ei nici o soţie;Ei nu se mai împreunează noaptea.Nevasta de bărbat îşi ascunde lăuntricele ei comori,Sălbatică juncană iute, mai-marea fiică a lui Suen,Stăpână peste zeul An, au cine nu-ţi aduce slavă?!

Deţii înaltele-Atribute, regină mare-ntre regine,Născută din divine coapse, ţi-ai întrecut zeiasca mamă.Multştiutoare înţeleaptă, stăpână peste orice ţară,Apărătoare a mulţimii, ţi-ai intonat preasfântul cântec!De-naltele-Atribute demnă, voioşi te aclamăm, zeiţo!Femeie milostivă, dreaptă, ţi-am spus înaltele-Atribute!

Întocmai cum ţi-a fost porunca, intrai în sfântul meu giparu80,Eu, marea-ţi preoteasă, Enheduanna însăşi!Ţi-am dus eu ritualul coş81, cântând un imn în slava ta....Stau într-o curte de leproşi, în preajma-ţi eu nu mai trăiesc.Lumina zilei când se-arată, ea se cerneşte-n jurul meu,Lumina zilei e umbrită, furtuna (de nisip) o scadeIar gura mea melodioasă rosteşte vorbe fără noimă.De-aleasa mea înfăţişare s-alese pulbere de-acum.

Ce-nseamnă pentru mine, o, Suen, ăst Lugulanne?!Lui An tu spune-i: „Fie ca An să-i deie drumul!”Lui An zi-i doar: „Acum!”, şi An îmi va da drumul.Femeia nou-venită82 lua-va lui Lugulanne bărbăţiaV-aşterneţi la picioarele sale munţi şi ape!Femeia asta exaltată vrea să-l despartă de cetate,Doreşte singur să-ţi reverse mânia ei asupra mea

79 Aluzie la Uruk, stat-cetate celebră, înzestrată cu temple măreţe, care şi-a extins supremaţia asupra Sumeriei întregi. Inanna apare în această strofă ca zeiţă a dragostei şi a fecundităţii. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.80 Sacrul lăcaş unde vieţuiau preotesele şi hierodulele unui templu.81 Coş ritualic: masab.82 Marea preoteasă numită de Lugulanne în locul Enheduannei. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.

22

Fie ca eu, Enheduanna, să-nalţ o rugă către dânsa;Să curgă lacrimile mele pentru Inanna dulce apă!

Nu pot să-l potolesc pe zeu-Aşimbabbar83,Căci jertfa de purificare şi-ale lui An divine rituriSunt încălcate azi de Lugulanne.Pe zeul An l-a izgonit din (templul său) Eanna84,Nu ne-a lăsat să-l venerăm pe An-lugal85;Templul plin de podoabe scumpe, de-o frumuseţe fără seamăn,Întregu-i sanctuar l-a dus de râpă el,Ca un părtaş venind la tine, se-apropie de-a lui cumnată.Sălbatică juncană sacră, alungă-l, prinde-l pe-acest om!

În locul de refugiu eu însămi ce sunt oare?S-a ridicat (Uruk) împotriva ta, o, Nanna –Lui An să se închine acea cetate!Acea cetate-nchină-se lui An!Copiii ei să plângă neîmbunaţi de mame!Stăpână, (harfa) tânguirii ai aşezat-o pe pământ,Iar luntrea care-ţi poartă jalea a nimerit la ţărm vrăjmaş.La sacra mea cântare sunt gata toţi să moară...De grijă să nu-mi poarte nici Nanna, zeul meu;El m-a sortit pieirii prin arma ucigaşă.Zeul Aşimbabbar nu mi-a rostit sentinţa.S-o fi rostit: ce-nseamnă asta pentru mine?Sau n-a rostit-o: asta ce-nseamnă pentru mine?Tronam cândva triumfătoare: azi el m-a scos din templu-afară.Fug ca lăstunul din fereastră şi viaţa mea există isprăvită.El m-a făcut să calc pe rugi de mure-n munte.Mi-a scos tiara demnă de preoţii cei mari.Mi-a dat pumnal şi paloş86, zicând: „Ţi se cuvin!”87

Prea scumpa mea stăpână, lui An atât de dragă,Zeiasca-ţi inimă semeaţă cu mine să se-arate blândă!Mireasă scumpă-a lui Uşumgalanna88,Tu stăpâneşti, regină mare, Zenit şi temelii cereşti89!Ţi se supun toţi zeii-Anunna,

83 Probabilă denumire a zeului Lunii, Nanna. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.84 Termenul (sanctuar) are în componenţa sa e = casă (în akkadiană, bitu) şi anna = cer. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.85 Zeul An, însemnând: cel mare. (Vezi nota la Lugulanne.) N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.86 ANETP traduce prin „eunuci”. N. a.87 Se pare că Enheduannei i se propusese să se sinucidă. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.88 O altă denumire a lui Dumuzi sau Tamuz. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.89 Orizont. N. a.

23

Deşi te-ai născut ca soră mai mică90.O, cât eşti mai presus de marii zei Anunna!Sărută zeii-Anunna glia în faţa ta (semn că te-ascultă)!

Nu mi-e sfârşită judecata şi-o hotărâre duşmănoasăNaintea-mi se iveşte, părând sentinţa mea.Pe ritualul meu culcuş mi-ncrucişez iar braţele,Nici n-am să mai dezvălui lumii ce hotărâri luă Ningal91

Deşi sunt marea preoteasă a lui Nanna;Regina mea, de-An îndrăgită, să aflu-n inima ta milă!Acesta n-a spus pentru Nanna: „Fie recunoscut, ah, fie!”Acela a rostit: „Este al tău!”Că tu eşti mare-n Ceruri – fie recunoscut!Că tu eşti vastă ca Pământul – fie recunoscut!Că pustieşti ţări răsculate – fie recunoscut!Răsună ţara de-al tău strigăt – fie recunoscut!Culci multe capete-n ţărână – fie recunoscut!Ca un dulău te-nfrupţi din leşuri – fie recunoscut!Privirea ta-i spăimântătoare – fie recunoscut!Căutătura ta-i cumplită – fie recunoscut!Că ochii tăi inspiră groaza – fie recunoscut!Că eşti pornită împotriva (...)92 – fie recunoscut!Că dobândeşti mereu izbânzi – fie recunoscut!Acesta n-a spus pentru Nanna, acela a rostit: „Este al tău?”E ceea ce-ţi sporeşte faima, Stăpâna mea atotslăvită!Stăpâna mea de-An îndrăgită, eu am descris mânia ta!S-au pus cărbunii (în căţuie) la jertfa de purificare93,Iatac de nuntă te aşteaptă, să-ţi fie inima împăcată!Spunând: „Destul e pentru mine! Prea mult e pentru mine!”Ţi-am zămislit, slăvită Stăpână (imnu-acesta),Pe care pentru tine l-am spus la miez de noapte;Un cântăreţ94 rostească-l din nou la miez de noapte;Dar pentru soţul tău robit şi pentru fiul tău captivMânia ţi se încrâncenează, iar inima ta n-are pace!

Stăpână-ntre stăpâne şi-a sălii tronului nădejde

90 Traducere după ANETP. N. a.91 Soţia lui Nanna, zeul Lunii, stăpână peste tâlcuirea viselor (oniromantia). Enheduanna spune că nu va mai tâlcui viitorul oamenilor prin tehnica oniromantică. Divinaţia era mai puţin răspândită la sumerieni decât la akkadieni. Totuşi, şi regii sumerieni, ca şi cei akkadieni utilizau atât oniromantia cât şi hepatoscopia (cercetarea ficatului animalelor jertfite). N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.92 Lacună în text.93 Lustraţiile, sau jertfele de purificare, erau aduse de preoţii sau de marea preoteasă, ca in cazul de faţă. Aşa-zisul catharsis – curăţirea de întinări sau prihăniri fizice, morale sau spirituale – a jucat un important rol în religie, în medicină şi în viaţa cotidiană a sumerienilor. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.94 Cântăreţ: gala.

24

Prinoasele şi le-a primitIar inima Inannei e-mpăcată.Azi i-a surâs norocul, purta măreţe straie,Era-mbrăată-n frumuseţea-i de femeie95.Ca radioasa lună-n zare, aşa era de împodobităCând Nanna s-a ivit – senină-nvederare!Toţi au slăvit pe mama (Inannei), zeea Ningal;Al porţii prag din cer strigat-a: „Slavă!”

De-aceea cuvântă (Enheduanna) cu-nflăcărare către Hierodulă;Cântând ţărilor pedeapsă, cu Atribute date de-An,Stăpânei mele-nveşmântată în frumuseţea-i – Inanna!

BIBLIOGRAFIE:

ARTICOLE:„A Cosmological Incantation: The Worm and the Toothache”, traducere de E.A. Speiser;

„Hymnal Prayer of Enheduanna: The Adoration of Inanna of Ur”, trad. S. N. Kramer, în The Ancient Near East – An Anthology of Texts and Pictures (ANETP), James B. Pritchard (ed.), Princeton University Press, Princeton, New Jersey, USA, 2011.

95 Textul se referă nu la zeiţa Inanna, ci la autoarea imnului, Enheduanna. N. a. Constantin Daniel şi Ion Acsan.

25

„Preoţie”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.

„Priests”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA, 1995.

„Priests”, R. Laird Harris, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.

„Zeiţa cu şerpi”, în Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989.

CĂRŢI:Balandier, Georges, Antropologie politică, edit. Amarcord, Timişoara şi Open Society

Institute, Budapest, 1998, trad. Doina Lică.Banu, Ion, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad.

T. Mochi.Campbell, Joseph, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New

York, USA, 1991.Daniel, Constantin şi Acsan, Ion, Tăbliţele din argilă – Scrieri din Orientul antic, edit.

Minerva, Bucureşti, 1981.Deshayes, Jean, Civilizaţiile vechiului Orient, edit. Meridiane, Bucureşti, 1976, trad. C.

Tănăsescu, vol. al II-lea.Diaconescu, Alexandru, Mari civilizaţii ale Orientului antic, edit. Accent, Cluj-Napoca,

2001.Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la

misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag.Gulian, C.I., Lumea culturii primitive, edit. Albatros, Bucureşti, 1983.Kramer, Samuel Noah, Istoria începe la Sumer, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C.

Sabin, cu o „Introducere” de acad. Emil Condurachi.Minois, Georges, Istoria infernurilor, edit. Humanitas, Bucureşti, 1998, trad. Alexandra

Cuniţă.Petrescu, Nicolae, Primitivii: organizare – instituţii, credinţe – mentalitate, EFES, Cluj-

Napoca, 2001.Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, edit. Meridiane, Bucureşti, 1982, trad. A.

Lăzărescu.Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, edit. Meridiane, Bucureşti, 1975, trad. E.

Costescu.Schneider, Tammi J., An Introduction to Ancient Mesopotamian Religion, William B.

Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, USA, 2011.Snell, Daniel C., Religions of the Ancient Near East, Cambridge University Press, New

York, USA, 2011.Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, Edit. Politică, Bucureşti, 1974, trad. I.

Vasilescu-Albu.

26

Van De Mieroop, Marc, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 – 323 BC, Blackwell Publishing, Oxford, UK, second edition, 2007.

*** The Oxford History of the Biblical World, Michael D. Coogan (ed.), Oxford University Press, New York, USA, 2001.

SITOGRAFIE:http://dexonline.ro/definitie/divinaţiehttp://dexonline.ro/definitie/manticahttp://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_religionhttp://www.bibleserver.com/NTR

27