lucrare diploma
Post on 30-Jul-2015
89 Views
Preview:
TRANSCRIPT
1
CUPRINS
CAP. I. SOCIETATEA PREVĂZUTĂ DE CODUL CIVIL 31.1. Noţiune1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate1.3. Domeniile în care pot fi încheiate contracte de societate civilă1.4. Categorii de societăţi civile1.5. Raporturile membrilor societăţii între ei1.6. Raportul membrilor societăţii civile cu terţii1.7. încetarea societăţii civile1.8. Contractul de societate civilă şi asociaţia1.9. Deosebiri între contractul de societate civilă şi comunitate1.10. Societatea civilă şi societatea comercială1.11 Societătile create de fapt5CAP. II. SOCIETĂŢILE COMERCIALE PREVĂZUTE DE LEGEA 31/19902.1. Contextul general2.2. Constituirea societăţilor comerciale - aspecte generale2.3. Caracterele juridice ale contractului de societate2.4. Condiţiile de formă ale contractului de societate2.5. Condiţiile de publicitate ale contractului de societate2.6. Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu de către societăţile comerciale2.7. Tipuri de societăţi comerciale prevăzute de legea 31/19902.7.1. Societatea în nume colectiv2.7.2. Societatea în comandită simplă2.7.3. Societatea pe acţiuni2.7.4. Societatea în comandită pe acţiuni2.7.5. Societatea cu răspundere limitată2.8. Actul constitutiv al societăţii comerciale2.8.1. Conţinut minimal2.8.2. Acordul de voinţă2.8.3. Forma, denumirea şi sediul social2.8.4. Obiectul de activitate2.8.5. Capitalul social2.8.6. Administrarea şi reprezentarea societăţii2.8.7. Repartizarea beneficiilor şi pierderilor2.8.8. Dizolvarea şi lichidarea societăţii2.8.9. Modificarea actului constitutiv2.9. Formalităţi specifice pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publica.452.10. Fuziunea şi divizarea societăţilor2.11. Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii2.12. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii comerciale2.13. Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat2.14. Varietăţi de societăţi comerciale2.14.1. Instituţiile de credit2.14.2. Structurile sportive2.14.3. Societătile agricoleCAP. III. GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC - GIECAP. IV. ASOCIAŢIILE Şl FUNDAŢIILE4.1. Reglementare legală
2
4.2. Asociaţiile4.3. Fundaţiile4.4. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor4.5. Modificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei sau fundaţiei4.6. Federaţia4.7. Dizolvarea si lichidareaCAP. V. PARTIDELE POLITICE7.1. Organizarea partidelor politice7.2. înregistrarea partidelor politice7.3. Asocierea partidelor politice7.4. Reorganizarea partidelor politice7.5. încetarea activităţii partidelor politiceCAP. VI. SINDICATELE’8.1. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale8.2. Atribuţiile organizaţiilor sindicale8.3. Reorganizarea si dizolvarea organizaţiilor sindicaleCAP. VII. CULTELE RELIGIOASE9.1 Asociaţiile religioase9.2. CulteleCAP. VIII. SOCIETATEA EUROPEANA (SOCIETAS EUROPAEA)CONCLUZIIBIBLIOGRAFIE
3
CAP. I.
SOCIETATEA PREVĂZUTĂ DE NOUL COD CIVIL
1.1. Noţiune
Codul civil (art. 1881) defineşte contractul de societate ca fiind acel contract prin
care " două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei
activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice
sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea
rezulta". Referându-se la persoane, art. 1881 Cod civil nu face distincţie între persoanele
fizice şi juridice, de unde concluzia că un asemenea contract poate fi încheiat şi între persoane
juridice, sau între persoane fizice şi persoane juridice. Între asociaţi, contractul de societate
creează o comunitate de interese.
Societatetea poate avea sau nu personalitate juridică.
Literatura de specialitate a definit societatea civilă ca fiind un contract prin care doua
sau mai multe persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare una faţă de cealaltă, să pună în
comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună
o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind
împărţite între ele.1
De asemenea s-a definit actul de asociere pentru înfiinţarea unor persoane juridice noi
ca fiind „manifestarea de voinţă a două sau mai multe persoane făcută cu intenţia de a
produce ca efect constituirea, în condiţiile legii, a unei noi entităţi ca subiect de drept
distinctă”2
Profilul juridic al acestui contract face ca societatea să se deosebească de indiviziune
şi de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundată nici cu asociaţia, deoarece, de multe
ori, o asociaţie poate avea şi alte scopuri decât acelea de a obţine beneficii. Or, obţinerea
beneficiului este de esenţa contractului de societate. Este ceea ce s-a relevat în doctrina: "în
contractul de societate scopul comun este prin urmare un mijloc prin care fiecare dintre
participanţi îşi satisface un interes propriu, ţinând seama de scopurile generale ale
obligaţiilor civile".3
1 Fr. Deak, Tratat de Drept Civil. Contracte Speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 3562 Lupan Ernest, Drept Civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 1203 P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Editura Didactică si Pedagogică,Bucureşti, 1966, p. 27
4
1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate.
1. Consimţământul valabil al cosocietarilor (art. 1182 Cod civil).
2. Fiecare cosocietar să aibă capacitatea de a contracta (art. 1180 Cod civil)
3. Obiectul societăţii să fie licit. Art. 1882 Cod civil stipulează expres, sub acest aspect:
"Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri.". Sunt ilicite, de exemplu, societăţile care ar avea ca scop săvârşirea de
infracţiuni, pentru exploatarea unei case de toleranţă; de a specula asupra licitaţiilor publice,
îndepărtând concurenţa prin promisiuni, daruri sau alte mijloace, în scopul scăderii preţului
obiectelor scoase la licitaţie pentru exploatarea unui oficiu public; să înlesnească contrabanda
în ţară sau străinătate. Când societatea are parţial un obiect licit şi parţial ilicit, instanţa va
verifica dacă aceste obiecte alcătuiesc un tot indivizibil, sau este posibil să se înlăture obiectul
ilicit şi să rămână cel licit.
4. Fiecare societar trebuie să-şi aducă în societate aportul (constnd din bunuri mobile sau
imobile corporale sau incorporale, prestaţii sau cunoştinţe specifice). Dacă unul din ei n-ar
aduce nimic, ne vom afla în prezenta unei donaţii deghizate.
In caul societăţilor cu personalitate juridică, aporturile asociaţilor intră în proprietatea
societăţii iar în cazul celor fără personalitate juridică, ele devin copropietatea cosocietarilor cu
excepţia situaţiei când aceştia convin că vor trece în folosinţă comuna( art. 1883 ).
5. Societatea să fie înfiintată în interesul tuturor cosocietarilor, adică fiecare să
aibă speranţa unei părţi din beneficii.
1.3. Domeniile în care pot fi încheiate contracte de societate civilă.
Domeniile în care se pot încheia contracte de societate este una dintre cele mai
importante probleme care, din punct de vedere practic, interesează, în prezent, cel mai mult.
Codul civil nu dispune în ce domenii îşi poate găsi aplicabilitatea contractul de societate, ci se
limitează doar să prevadă ca "orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit "
(art. 1882 alin. 2 Cod civil), precum şi faptul că "fiecare asociat trebuie să contribuie la
constituirea societăţi prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice"
(art. 1882, alin. 3 Cod civil).
Deci, condiţia esenţială pe care o impune legea este că obiectul societăţii să fie licit şi
moral.
5
Sunt contrare legii sau imorale, de pildă, următoarele societăţi: exploatarea unei case
de toleranta; activităţile de contrabanda; camăta; când societatea are ca obiect bunuri obţinute
prin contrabandă; punerea în vânzare a unor bunuri care sunt scoase din circuitul civil; când
are ca scop realizarea unor activităţi rezervate prin lege exclusiv statului; sunt ilicite
societăţile care s-au format pentru a specula asupra licitaţiilor publice, urmărind îndepărtarea
prin manopere frauduloase a eventualilor concurenţi; când se vizează exerciţiul ilegal al
medicinii etc.
Câteva domenii în care se poate încheia un contract de societate civilă:
- societăţile agricole - printre alte forme de asociere a ţăranilor pentru a lucra
pământul, prevede expres şi posibilitatea încheierii unor contracte de societate reglementate
de Codul civil. Contractul de societate civilă a fost întotdeauna frecvent întâlnit în domeniul
agricol.
- societăţi pentru realizarea unor operaţiuni imobiliare, cum ar fi cumpărarea şi
vinderea de imobile (o asemenea activitate nu are caracter comercial)
- societăţi pentru închirierea imobilelor sau a înlesnirii închirierii acestora;
- societăţi civile pot fi înfiinţate în vederea construirii unui imobil (membrii
societăţii fiind zidari, zugravi, fierari betonişti, vopsitori etc.).
- societăţi civile pot fi formate între meşteşugari, indiferent de profilul lor, în scopul
obţinerii unor beneficii, de exemplu, croitori, tâmplari, instalatori etc.
- societăţi civile care să aibă ca obiect know-how;
- societăţile realizate pentru educarea şi instruirea altor persoane;
- societăţi preocupate cu deschiderea unor expoziţii (dacă se va urmări însă obţinerea
unui profit, societatea va fi comercială) etc.
Este posibil ca obiectul societăţii să fie parţial licit şi parţial ilicit. în acest caz, se va
lichida societatea în ceea ce priveşte obiectul ilicit, rămânând în fiinţă numai asupra obiectului
licit. Când obiectul societăţii, privit în totalitatea lui, este indivizibil, atunci se va proceda la
lichidarea întregii societăţi. Oricum, în caz de conflict, judecătorul este singurul care va
decide dacă actele societăţii au caracter comercial sau civil, dacă obiectul societăţii civile este
sau nu licit şi moral.
Codul civil, în art. 1881 alin. 1, prevede că orice societate trebuie să fie contractată în
folosul comun al membrilor ei, adică pentru obţinerea unor beneficii. Dacă scopul nu l-ar
constitui realizarea beneficiului, nu ne vom mai găsi în prezenţa unui contract de societate, ci,
eventual, al unui contract de asociere (care urmăreşte un scop ideal, general). Vom înţelege
prin beneficii nu numai câştigurile băneşti, ci şi foloasele sau avantajele care pot fi apreciate
6
în bani.
1.4. Categorii de societăţi
Codul civil - în art 1887 - prevede că “Prezentul capitol constituie dreptul comun în
materia societăţior” deoarece prin lege pot fi reglementate diferite tipuri de societăţi în funcţie
de forma, natura sau obiectul de activitate iar în art. 1888 lit a)- i) sunt enumerate diferitele
tipuri de societăţi: simple, în participaţie
în ceea ce priveşte societăţile universale, aproape niciodată întâlnite în practică, pot fi
constituite prin aducerea în comun a tuturor bunurilor mobile şi imobile ale cosocietarilor, pe
care ei le au în proprietate, la data încheierii contractului sau a tuturor câştigurilor.
Frecventa practica o pot avea însă societăţile civile particulare. Ele pot lua fiinţă prin
aducerea unor bunuri determinate în comun, uzul acestora sau fructele lor (art. 1499 Cod
civil). Asemenea societăţi particulare pot avea ca obiect o activitate determinata de exercitarea
unei meserii sau a unei profesii.
Împărţeala în societăţi universale şi particulare a fost preluata din dreptul roman.
Astfel, romanii cunoşteau societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) şi
societatea tuturor câştigurilor (universorum quae ex quaestu veniunt). Prima forma cuprindea
totalitatea bunurilor prezente şi viitoare, iar a doua formă, totalitatea câştigurilor. Codul civil
roman a preluat aceasta clasificare dar, consideram ca, într-o viitoare reglementare, va trebui
să se renunţe la această clasificare, aceasta pentru motivul că societăţile universale nu se
întâlnesc niciodată în practică.
1.5. Raporturile membrilor societăţii între ei
În cazul acestor raporturi, vom distinge drepturile şi obligaţiile cosocietarilor unul faţă
de altul. în ceea ce priveşte obligaţiile, evidenţiem câteva dintre ele:
a) Obligaţia de a aduce aportul social promis.
Se face distincţie după cum se promite proprietatea sau folosinţa bunului. Dacă s-a
promis o sumă de bani şi se întârzie aducerea ei în societate, art. 1504 alin. 1 Cod civil
prevede că societarul "c/e drept şi fără nici o cerere rămâne debitor de dobândă acestei sume,
din ziua în care trebuia să o plăteascăîn eventualitatea în care întârzierea a produs şi daune,
atunci societarul va datora şi despăgubiri pe lângă dobândă. Situaţia este similară cu aceea
când un societar, fără acordul celorlalţi, ia o suma de bani din patrimoniul societăţii.
7
b) Membrii societăţii sunt obligaţi să acţioneze în raporturile dintre ei cu bunăcredinţă şi
pentru îndeplinirea scopului societăţii. Potrivit art. 1508 Cod civil, fiecare asociat răspunde
pentru prejudiciile produse societăţii, neadmiţându-se compensări ale daunelor împotriva
altora.
În primul rând, dreptul de a cere restituirea bunului adus în patrimoniul societăţii.
Desigur, restituirea nu poate fi ceruta atunci când bunul a intrat în proprietatea societăţii.
Existând un drept indiviz al tuturor societarilor asupra bunului, acesta urmează a se împărţi în
momentul încetării societăţii. în situaţia în care societatea a dobândit doar un drept de
folosinţa asupra bunului, la încetarea societăţii se va putea cere restituirea bunului.
În al doilea rând, societarii au dreptul la despăgubiri, pe care le datorează ceilalţi
membri ai societăţii. Asemenea despăgubiri vizează şi următoarele aspecte: restituirea acelor
sume cheltuite în folosul societăţii; în cazul obligaţiilor contractate de un asociat în interesul
societăţii, cu bunăcredinţă; repararea acelor prejudicii care i-au cauzat prin administrarea
societăţii; daune pe care el nu le-a putut evita.
În al treilea rând, societarul are dreptul la beneficiile realizate. Calculul beneficiilor şi
al pierderilor se face avându-se în vedere patrimoniul social din momentul înfiinţării societăţii
şi patrimoniul existent la data încetării societăţii.
În al patrulea rând, fiecare asociat are anumite drepturi asupra bunurilor care
alcătuiesc societatea. în acest sens, fiecare asociat are dreptul de a se folosi de bunurile
societăţii, însă numai potrivit destinaţiei lor şi fără ca prin aceasta să se prejudicieze
societatea. Societarul are dreptul să ceară celorlalţi membri ai societăţii să suporte cheltuielile
necesare conservării sau administrării bunurilor societăţii.
1.6. Raportul membrilor societăţii civile cu terţii
Au calitatea de a obliga societatea faţă de terţi doar asociaţii care administrează
patrimoniul societăţii. în absenţa unor administratori special desemnaţi, atunci oricare asociat
poate efectua acte de administrare şi obligă, în consecinţă, societatea în raporturile cu terţii.
Fireşte, este necesar ca asociatul să contracteze obligaţia în contul societăţii, iar nu în contul
sau personal.
Terţul creditor poate urmări, pentru satisfacerea creanţei sale, bunurile societăţii, iar
dacă acestea sunt neîndestulătoare, executarea va putea fi îndreptată şi împotriva bunurilor
proprii ale societarilor, însă pro parte.
8
1.7. Încetarea societătii civile
O societate poate înceta de drept sau prin voinţa unuia sau a mai multor membri ai săi.
De drept, o societate încetează în următoarele cazuri:
a) Când expiră termenul pentru care a fost înfiinţată prin contract.
De regula, părţile convin asupra duratei societăţii. La data stabilită, societatea
încetează, deoarece aceasta a fost voinţa părţilor. Dacă s-a omis să se stipuleze, se prezuma ca
societatea a fost convenită pentru toata durata vieţii asociaţilor. Chiar în cazul morţii unui
asociat, societatea îşi va continua existenţa, până la împlinirea termenului stabilit de părţi.
Desigur, este posibil ca, şi mai înainte de expirarea termenului, erezii defunctului să nu fi
provocat dizolvarea (art. 1526 Cod civil).4
b) împlinirea scopului pentru care societatea a fost înfiinţată prin contract.
De regula, părţile stipulează un termen, dar dacă omit aceasta, societatea se considera
contractată pe durata necesară realizării afacerii. în acest caz, durata societăţii va depinde de
natura afacerii. Când afacerea s-a realizat, contractul încetează de drept (art. 1502, alin. 2 Cod
civil).
c) în situaţia în care obiectul societăţii a pierit sau a fost distrus.
Urmărirea bunului de către un creditor a fost asimilată pierderii bunului. în cazul în
care pieirea sau distrugerea este parţială, eventuala desfacere juridică a societăţii o va decide
judecătorul. O altă situaţie care poate avea ca efect încetarea societăţii o constituie pieirea sau
distrugerea bunului destinat să constituie aport social. încetarea societăţii va avea loc de drept
şi atunci când a pierit bunul dat în folosul societăţii.
d) Un alt caz de posibila încetare îl constituie moartea unuia dintre membrii
societăţii.
Explicaţia se găseşte în faptul că contractul de societate civilă are caracter intuitu
personae. Nimic nu împiedica ca societatea să continue cu moştenitorii asociatului decedat
sau numai cu asociaţii ramaşi în viata. Dacă moştenitorii refuză să facă parte din societate, ei
vor putea solicita lichidarea societăţii, însă numai în limita părţii defunctului.
e) încetarea de drept a societăţii va mai avea loc în cazul interdicţiei legale sau
judecătoreşti, a insolvabilităţii unui asociat sau chiar a falimentului.
Desigur, şi în acest caz, membrii societăţii pot conveni ca societatea să continue şi în
absenţa asociatului insolvabil sau falit. Este ilegala însă clauza prin care s-ar conveni să se
continue societatea cu asociatul insolvabil sau falit.
4 C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. III, p. 693
9
f) Societatea mai poate înceta de drept prin acordul tuturor cosocietarilor (mutuus
dissensus), inclusiv în situaţia în care societatea a fost înfiinţată pentru o anumita perioada.
Exista însă şi împrejurări care pot avea ca efect încetarea societăţii, însă ca urmare a
voinţei unuia sau a mai multor asociaţi. Astfel, art. 1523 pct. 5 Cod civil prevede că societatea
încetează prin voinţa expresă a unuia sau mai multor asociaţi de a nu mai dori continuarea
societăţii, iar art. 1527 Cod civil reglementează condiţiile în care poate fi făcută cererea de
retragere când durata ei este "nemărginită".
Pe lângă cazurile de încetare a societăţii mai exista un caz de desfacere judiciară a
societăţii (art. 1529 Cod civil). Două asemenea motive întemeiate sunt: neîndeplinirea
atribuţiilor de către un asociat (art. 1020-1021 Cod civil) şi neglijarea afacerilor de către un
asociat ca urmare a unei infirmităţi.
O desfiinţare judiciară poate avea loc însă şi pentru alte motive: conflicte grave între
asociaţi; reducerea apreciabilă a fondului social; nerealizarea beneficiilor scontate etc.
1.8. Contractul de societate civilă si asociaţia
Aşa cum se face distincţia între contractul de societate comercială şi contractul de
societate civilă, o asemenea delimitare trebuie făcută între asociaţie şi contractul de societate
civilă.
Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, în art. 31, a definit asociaţia ca
fiind acea convenţie prin care mai multe persoane pun în comun, în mod permanent,
contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu
urmăreşte foloase patrimoniale. Orice asociaţie are un scop ideal, care trebuie să corespundă
intereselor întregii colectivităţi sau numai unei categorii sociale din care asociaţii fac parte
sau, mai prevede legea, "să corespundă intereselor personale nepatrimoniale ale asociaţiilor,
şi Ordonanţa 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, reia definiţia asociaţiei la art. 4 potrivit
căruia “asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe
baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială,
cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al
unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimoniar.
Aşadar, ceea ce distinge asociaţia de contractul de societate civilă este faptul ca o
asociaţie nu urmăreşte obţinerea unor beneficii. Or, în cazul societăţii civile art. 1491 Cod
civil dispune expres că scopul acesteia este obţinerea de foloase, care sunt împărţite între
cosocietari.
10
1.9. Deosebiri între contractul de societate civilă şi comunitate
Dacă o societate nu poate lua fiinţă decât prin contract, indiviziunea poate lua naştere
şi prin alte moduri, cum ar fi, de exemplu, succesiunea, legatul etc. De asemenea, când mai
multe persoane se întrunesc să cumpere doua sau mai multe imobile, se va verifica dacă în
intenţia lor a fost să constituie o societate sau există o comunitate. Când imobilele au fost
cumpărate în scopul obţinerii unor beneficii, vom fi în prezenţa unei societăţi, iar scopul a fost
să devină doar proprietarii imobilelor cumpărate, va exista o indiviziune.
Pe de altă parte, nici un coindivizar nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune,
prin convenţia lor, coindivizarii putând suspenda partajul cel mult cinci ani; în cazul societăţii,
se poate conveni asupra unui termen oricât de lung.
În sfârşit, decesul unui cosocietar duce la dizolvarea convenţiei (doar dacă nu s-a
convenit altfel), pe când la indiviziune, chiar dacă moare un coindivizar, indiviziunea va
continua cu moştenitorii celui decedat.
1.10. Societatea civilă si societatea comercială
Trecând peste discuţii terminologice, legiuitorul român a arătat, în art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale în dreptul comercial român, societăţile
comerciale se constituie în vederea efectuării de acte de comerţ5 . însă legiuitorul nostru nu dă
o definiţie a acestor entităţi juridice, ceea ce nu este valabil numai pentru Legea 31/1990
(dimpotrivă, constatarea are caracter de generalitate: cu toata multitudinea reglementarilor
legale în domeniul societăţilor comerciale, nu există o definiţie oficială dată de legiuitor
conceptului de societate comercială). Este motivul pentru care doctrina juridică a preluat
trăsăturile definitorii ale societăţilor civile, dând o interpretare extensivă dispoziţiilor legale
relative la societatea civilă cuprinse în Codul civil, pentru a defini societatea comercială.
Tendinţa îşi are originea în prevederile art. 1531 din Codul civil, care arata că
dispoziţiile art. 1491-1531 din acest Cod se aplică şi societăţilor comerciale, dacă nu sunt
contrare legilor comerciale.
Conform art. 1491 din Codul civil, societatea este un contract prin care doua sau mai
multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a împărţi foloasele ce ar
5 Pentru o prezentare amplă a problematicii generate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, a se vedea M. Scheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8-15. A se vedea D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 7/1993, p. 23-34.
11
putea deriva. De aici se desprinde ideea - valabilă în materia societăţilor comerciale - ca, la fel
ca orice contract, contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile valabile pentru
validitatea oricărei convenţii: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil
exprimat, un obiect determinat şi licit, o cauza licita.
Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie reunite cumulativ
pentru existenţa valabilă a entităţii care este societatea comercială6:
a) încheierea unui contract, denumit adesea şi"pact societar
b) constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.
Atât în cazul societăţilor civile cât şi a societăţilor comerciale părţile contractante se
obligă să pună în comun o valoarea patrimonială, care reprezintă aportul fiecărui asociat la
constituirea fondului social comun. Aportul, care - ţinând de esenţa contractului de societate -
este o condiţie specifică şi indispensabilă a actului constitutiv al societăţii (sub aspectul
eficacităţii sale), reprezintă obligaţia individuală a fiecărui asociat de a contribui la formarea
capitalului social. în general, poate constitui obiect al aportului social orice bun mobil sau
imobil, corporal sau incorporai, cu condiţia ca acesta să aibă o valoare economica şi să
prezinte utilitate pentru societatea în care urmează a fi adus7.
c) scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Noţiunea de "foloase", utilizata de art. 1491 C. civ. , este sinonimă cu cea de beneficii.
Beneficiul se defineşte ca un element patrimonial pozitiv care constă intr-un câştig bănesc sau
de altă natură (dar tot patrimonială), apt să determine creşterea avutului asociaţilor3 .
Desigur, deşi art. 1491 din Codul civil vorbeşte numai de împărţirea foloaselor, totuşi
se subînţelege că asociaţii trebuie să suporte şi pagubele societăţii. într-adevăr, reglementările
legale şi în vigoare (atât cele referitoare la societatea civilă, cât şi cele privind societatea
comercială) interzic, sub sancţiunea nulităţii, inserarea în contractul de societate a vreunei
clauze prin care s-ar atribui numai unora dintre asociaţi vocaţie la culegerea beneficiilor
societăţii ori prin care s-ar institui - dimpotrivă - doar în sarcina unor asociaţi obligaţia
suportării pierderilor sociale8.
Un alt element de apropriere între contractul de societate civilă şi cel de societate
comercială, chiar dacă textul art. 1491 din Codul civil omite să amintească explicit acest
element caracteristic este voinţa comună a asociaţilor nu numai de a participa la beneficii şi la
pierderi, ci şi de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri9.
6 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 597 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 238 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.22.9 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 59.
12
Specific ambelor tipuri de societăţi este şi faptul că asociaţii se învoiesc (se obligă) să
desfăşoare, în comun, o activitate lucrativă, în scopul realizării unor beneficii pe care să le
împartă între ei.
Rezulta că noţiunea affectio societatis cuprinde următoarele trăsături caracteristice:
1) Colaborarea voluntara a asociaţilor,
2) Participarea asociaţilor la conducerea si/sau gestiunea societăţii comerciale;
3) Convergenta or divergenta intereselor asociaţilor;
4) Absenţa oricărui raport de subordonare între asociaţi.
Affectio societatis devine astfel elementul esenţial al oricărei societăţi comerciale, dar
intensitatea să se apreciază în funcţie de forma de societate adoptata şi de dispoziţiile din
statute. Bunăoară, în cazul societăţilor unipersonale affectio societatis se estompează.
Factorului subiectiv i se substituie ideea patrimoniului de afectaţiune, adică intenţia unicului
asociat de a afecta anumite bunuri viitoarei societăţi şi organizării acesteia10.
Cert este că existenţa sau lipsa acestui element este o stare de fapt care se raportează la
data constituirii societăţii. Absenţa acestui element, neprevăzut expres de lege, dar care
rezulta din art. 1491 C. civ., duce la nulitatea societăţii, iar dacă acest element dispare în
cursul vieţii sociale, duce la dizolvarea societăţii. Astfel, în lipsa intenţiei şi voinţei de a
colabora, nu exista o societate în următoarele cazuri: indiviziunea succesorală; desfăşurarea
unei activităţi în comun, de moştenitori; simpla participare a salariaţilor la beneficii;
închirierea unui bun, a unui fond de comerţ, chiar dacă locatorul are un drept la beneficiile
obţinute din folosirea sumei împrumutate11.
Trăsăturile evocate sunt folosite, printr-o interpretare extensivă, în lipsa unei definiţii
legale, şi pentru caracterizarea societăţilor comerciale. Dar nu e mai puţin adevărat că o
transpunere tale quale nu poate fi operată, deoarece definiţia din art. 1491 din Codul civil
convine numai societăţilor comerciale fără personalitate juridică. Spre deosebire de acestea,
categoria celor care dobândesc calitatea de subiect de drept autonom include în mod necesar o
nota distinctivă tradiţională - personalitatea juridică - pe care textul legal menţionat nu o
cuprinde. Cu alte cuvinte definiţia legiuitorului civil, departe de a epuiza sfera societăţilor
comerciale, le omite pe cele mai importante (economic vorbind) dintre ele12.
Între contractul de societate civilă şi cel pentru constituirea societăţii comerciale
şi implicit între societăţile civile şi cele comerciale - se găsesc deosebiri remarcabile şi
10 Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia si caracteristicile societăţii comerciale,în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003, p. 7811 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 60 si urm12 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 60
13
esenţiale care decurg din reglementarea proprie pe care o au cele două tipuri de entităţi
colective, pentru că - după cum este cunoscut - societăţile comerciale se supun
reglementărilor Codului comercial şi legilor speciale în materie, în timp ce societăţilor civile
le sunt aplicabile numai prevederile Codului civil. Astfel:13
(a) pentru a se constitui şi funcţiona legal, societăţile comerciale trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă cerute de legislaţia comercială. Dimpotrivă,
în ceea ce priveşte societăţile civile - întrucât acestea se constituie în temeiul unui contract pur
consensual - ele pot intra în viaţa socială, ca entităţi colective, în modul cel mai simplu, fiind
ţinute doar la a se conforma dispoziţiilor imperative în materie din Codul civil14.
(b) obiectul sau natura activităţilor pe care le desfăşoară este un alt element de
diferenţiere. în timp ce societatea comercială are - întotdeauna - ca obiect efectuarea unor
operaţiuni calificate drept acte sau fapte de comerţ, societatea civilă se caracterizează prin
realizarea unor activităţi care nu au natura faptelor de comerţ, altfel spus, crearea unei
societăţi civile nu se face în scopuri comerciale (ea neputând avea în structura activităţilor
sale operaţiuni cu caracter comercial).
Art. 1 alin. (1) din Legea 31/1990 nu are în vedere acte şi fapte de comerţ izolate,
ocazionale, ci un complex de acte, fapte şi operaţiuni organizate de societate pe riscul său
economic propriu, în vederea obţinerii de profit; societatea comercială este o formă de
organizare a întreprinderii15.
Comercialitatea unei societăţi este dată de obiectul său de activitate, criteriu tradiţional
de determinare a comercialităţii în dreptul comercial român16.
(c) în al treilea rând, societăţile comerciale se diferenţiază de societăţile civile prin regimul
juridic diferit aplicabil raporturilor contractuale pe care fiecare din ele le stabilesc cu
partenerii lor. Astfel, cum bine se ştie, obligaţiile comerciale se particularizează în raport cu
cele civile prin diferenţieri importante sub aspectul probatiunii, al răspunderii juridice, a
termenelor de prescripţie a dreptului la acţiune etc17.
Aşa fiind, Contractul de societate comercială este un act de comerţ, nu pentru că ar fi
13 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 24 si urm.14 A se vedea E. Safta-Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civila,în Dreptul nr. 2/1992, pp. 26-36.15 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 316 În acelaşi sens: E. Safta Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă, în Dreptul nr. 2/1992, p. 27; Codul comercial adnotat, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1946, reeditat de Editura Tribuna, Craiova, 1995, p. 66, pct. 20: "numai obiectul determină caracterul civil sau comercial al societăţii si nu forma sub care se prezintă"; si p. 138, pct. 2: "dacă obiectul societăţii este un act civil [...], avem o societate civilă, iar dacă obiectul societăţii este unul sau maimulte fapte de comerţ, avem o societate comercială".17A se vedea I. Turcu, Specificul obligaţiei comerciale, în Dreptul nr. 1/1993, p. 22-27; Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă în dreptul civil si dreptul comercial, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1991, p. 43-53; S. Deleanu, Probele în dreptul comercial, în Revista de drept comercial nr. 2/1992, p. 35-41.
14
un act de interpunere în schimbul şi circulaţia bunurilor, ci pentru ca are o funcţie
preparatorie, aceea de a crea un nou cadru de activitate economică, care se va manifesta prin
exercitarea obişnuită de acte de comerţ18.
De aceea, în funcţie de obiectul contractului de societate se determină şi caracterul
societăţii. Astfel, dacă obiectul contractului îl constituie efectuarea de fapte de comerţ,
societatea va fi comercială, iar dacă obiectul îl constituie efectuarea de acte civile, societatea
va fi civilă19. în cazul în care societatea are un obiect mixt, atât civil, cât şi comercial, va fi
considerată comercială20. Cu toate acestea, au existat discuţii asupra caracterului de act de
comerţ al actului constitutiv al societăţii.
Din faptele de comerţ se nasc obligaţii comerciale, din contractele civile se nasc
obligaţii cu caracter civil. Contractele comerciale sunt supuse unor reguli speciale -
instrumente caracteristice cu care comercianţii intervin în comerţul juridic, şi se interpun în
circulaţia mărfurilor şi serviciilor, între activitatea de producţie şi consum21, supuse unui
principiu major: principiul libertăţii contractuale.
Derivând din contractele comerciale, obligaţiile comerciale care sunt mai oneroase
decât obligaţiile civile datorita mai multe caracteristici:
a) solidarităţii codebitorilor, inclusiv a fideiusorului cu debitorul (art. 42 Cod
comercial); spre deosebire de domeniul civil, unde solidaritatea trebuie să rezulte dintr-o
stipulaţie a părţilor sau din lege, în materie comercială dispoziţia art. 42 este luata pentru
încurajarea creditului, plata solidara fiind o garanţie mai mare pentru creditor22. Din aceste
considerente, legea instituie o prezumţie de solidaritate a codebitorilor. întrucât codebitorii
sunt prezumaţi obligaţi solidar, fiecare debitor este ţinut de întreaga datorie, neputând pretinde
creditorului să primească o plată parţială. Soluţia consacrată de Codul comercial este
diametral opusă celei reglementate Codul civil. într-adevăr, în raporturile civile, în cazul
pluralităţii de debitori, regula generală este că obligaţiile sunt divizibile; fiecare codebitor este
ţinut pentru partea sa (pro parte). Solidaritatea este o excepţie de la regula divizibilităţii. în
consecinţă, ea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori să fie stipulată în convenţia
părţilor (art. 1041 Cod civil)23.
b) curgerii de drept a dobânzilor (art. 43 Cod comercial) de la scadenţă: dobânda
curge de drept la scadenţă numai dacă obligaţia este de natură comercială. Aşadar datoria va fi
18 Cesare Vivante, Trăite de Droit commercial, V. Giard & şE. Briere Libraires - Editeurs, Paris, 1911, Tome II, p. 3719 I. L., Societăţile comerciale, voi. II, Editura Socec & Co., Bucureşti, 1948, p. 10 si urm.20 D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Editura "Fundaţia Culturală Regele Mihai I", Bucureşti, 1928, p. 9.21 Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Holding Reporter 1999, p. 3822 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 100, Publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 10 septembrie 188723Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 357
15
comercială:
- atunci când îşi are sursa într-o fapta de comerţ obiectivă, prevăzuta de art. 3 Cod
comercial, pentru ambele părţi;
- atunci când intervine între comercianţi, ca faptă de comerţ subiectivă (art. 4 Cod
comercial);
- atunci când obligaţia este comercială numai pentru una din părţi, datorită calităţii de
comerciant a acesteia, iar pentru cealaltă este civilă (art. 56 Cod comercial)24.
c) neacordării termenelor de gratie (art. 44 Cod comercial), aşa cum este acesta
reglementat în materie civilă.
d) interzicerii retractului litigios (art. 45 Cod comercial)
Retractul litigios sau vânzarea de drepturi litigioase, reglementat şi admis în materie
civilă (art. 1402-1404 Cod civil ) nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept, derivând
dintr-un act comercial (art. 45 Cod comercial).
Raţiunea acestei dispoziţii este ca în materie comercială nu i se poate imputa
cumpărătorului intenţia de specula alăturată ideii de risc25. Cu alte cuvinte, deşi drepturile
litigioase decurgând dintr-un fapt de comerţ, pot fi obiect al unui contract de vânzare
cumpărare comercială, Codul comercial nu mai menţine protecţia acordata debitorului de
Codul civil împotriva speculaţiilor cumpărătorilor de drepturi litigioase, prin posibilitatea de a
pune capăt procesului pornit împotriva lui, în urma plăţii către cesionar a preţului achitat de
acesta cedentului şi a dobânzii şi cheltuielilor făcute de cesionar. Interzicerea retractului
litigios prevăzuta de Codul comercial se explica printre altele şi prin grija legiuitorului pe a nu
stânjeni în nici un mod operaţiile speculative în scopul de a obţine beneficii licite26.
e) facilitării probaţiunii (art. 46-55 Cod comercial): libertatea de exprimare a
voinţei părţilor la încheierea contractului comercial are drept corolar libertatea probelor în
dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial27.
Potrivit art. 46 Cod comercial , obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu
mijloacele de proba admise în dreptul comun. Aşa fiind, în materie comercială proba cu
martori şi prezumţii este admisibila chiar contra conţinutului actelor scrise, când instanţa
apreciază motivul, utilitatea şi concludenţa probei9, ceea ce este inadmisibil în dreptul civil.
Tot spre deosebire de dreptul civil, cesiunea fiind un contract comercial, poate fi dovedită în
materie comercială - conform art. 46 Cod comercial, combinat cu 1191 Cod civil - cu martori,
24Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1999, p. 52.25 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 103-104.26 Cartea societătii comerciale, Editor Tribuna Economica, Bucureşti, 1995, p. 34627Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 344.
16
până la orice valoare şi deci, conform art. 1203 Cod civil şi cu simple prezumţii28.
Din modul cum sunt redactate dispoziţiile art. 46 din Codul comercial rezultă că
- în virtutea principiului libertăţii contractuale, care are ca şi corolar în dreptul comercial
principiul libertăţii probelor - ele nu conţin o ierarhizare a probelor ce sunt de administrat
pentru dovedirea obligaţiilor, liberaţiunilor sau preţurilor în comercial, în sensul ca o parte nu
ar putea recurge la o categorie de probe decât după ce a făcut dovada ca este în imposibilitatea
de a produce dovada de categorie superioară; în aceasta situaţie instanţele nu sunt obligate a
respecta ordinea probelor aşa cum sunt ele enumerate prin texte, ci ele au facultatea suverană
de a admite oricare din probele acolo prevăzute, potrivit naturii litigiului şi împrejurărilor
cauzei29.
Există aşadar derogări cu caracter general, din care unele sunt socotite în doctrină30
drept concesii izvorâte din preocuparea constantă a legiuitorului comercial de a asigura
creditul, securitatea şi celeritatea în operaţiunile comerciale. Importanţa este şi sublinierea că
dispoziţiile art. 46 Cod comercial se aplică oricărui act sau fapt de comerţ obiectiv, subiectiv
sau conex, şi chiar când actul este comercial numai pentru una din părţi, indiferent cui revine
sarcina probei31.
Cu toate acestea, anumite acte de comerţ se caracterizează printr-un formalism mai
accentuat decât cele civile (efectele de comerţ, valorile mobiliare etc.)32, însă nu aceasta este
regula.
Debitorii necomercianţi - cum este şi cazul societăţilor civile - vor fi executaţi după
dreptul comun33, şi numai dacă încetarea plăţilor priveşte datoriile comerciale ale debitorului,
acesta poate fi supus procedurii judiciare şi a falimentului, deci o atare procedură nu poate fi
aplicată dacă încetarea plăţilor priveşte datoriile civile ale debitorului34.
O alta diferenţă între contractul de societate civilă şi cel de societate comercială,
observata de doctrina comercială, este aceea ca, în vreme ce primul contract creează doar o
indiviziune de bunuri, cel de-al doilea are ca efect constituirea unui patrimoniu prin
aporturile asociaţilor27.
Consecinţa este că, de lege lata, societatea civilă nu are personalitate juridică, în
28 Decizia com. 38 din 21 noiembrie 1935, Curtea de Apel Craiova, citată în Pandectele Romane, 1936,II, 171 si în Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 10629 Decizia 65/15 ianuarie 1935, Curtea de Casaţie III, citată în Pandectele Romane 1935, III, pct. 19730 I.L.Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale în raport cu tehnica operaţiunilor civile, Bucureşti, Imprimeria Naţionala, 1932. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revăzută, completată si adusă la zi de I.Bacanu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 69.31 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiova, 1994, p. 104.32 Ion Turcu, Dreptul Afacerilor, Editura Fundaţiei "Chemarea", laşi, 1992, p. 1333 Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Holding Reporter 1999, p. 58834 Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 548, cu bibliografia acolo citata
17
vreme ce societatea comercială, în principiu, are personalitate juridică. Excepţie face
societatea în participaţie, reglementata de art. 251 şi urm. Cod comercial, care este doar
contractuală, fără a da naştere unei persoane juridice35.
Rezultă că deosebirea esenţială dintre cele doua categorii de entităţi colective rezida
din faptul că, în timp ce societăţile comerciale sunt investite cu personalitate juridică prin
lege, societăţilor civile le lipseşte - de regula - personalitatea juridică36.
într-alta opinie însă37 se susţine că apelul la Codul civil este inutil, legislaţia
comercială în materie (la acea vreme, Codul comercial, astăzi legea societăţilor comerciale),
cuprinzând suficiente elemente pentru a defini contractul de societate comercială. Mai mult,
se consideră că definiţia cuprinsă în art. 1491 din Codul civil conţine elemente contrare naturii
specifice a societăţii comerciale, sintetizate astfel în literatura juridică de după 198938:
- în primul rând, contractul de societate comercială este încheiat spre a se constitui
un nou subiect de drept, o persoana juridică. Din contra, contractul de societate civilă da
naştere doar unei comunităţi de bunuri.
- în al doilea rând, în timp ce art. 1491 C. civ., vorbeşte de punerea în comun a unor
bunuri, în cazul contractului de societate comercială bunurile constituite ca aport de către
asociaţi ies din patrimoniul acestora şi intră în cel al societăţii, cu excepţia cazului prevăzut în
art. 65 alin. 1 din Legea 31/1990.
Efectele distincţiei societăţii civile de cea comercială, sunt diferite39:
a) Societatea comercială, spre deosebire de societatea civilă, este supusă aceloraşi
obligaţii, ca şi comercianţii. Astfel, ea trebuie să-şi înscrie firma în Registrul Comerţului, să
tina registrele de contabilitate, este supusa dispoziţiilor Legii comerciale.
b) Societatea comercială se bucura de personalitate juridică. Ea constituie un organism
autonom, cu un patrimoniu propriu, asupra căruia grevează creanţele şi datoriile terţilor,
contractate de prepuşii săi. Personalitatea juridică a societăţii comerciale ii conferă acesteia
calitatea de subiect de drept distinct de asociaţi. în calitate de subiect de drept, societatea
comercială are atribute de identificare proprii (sediu propriu, denumire, emblema), precum şi
o voinţă proprie, pe care si-o exercită prin organele proprii, o naţionalitate proprie, distinctă
de cea a asociaţilor şi o responsabilitate juridică proprie40.
35 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 4936 Majoritatea autorilor romani împărtăşesc opinia potrivit căreia societatea civila nu are personalitate juridica (a se vedea în acest sens Contractul de societate, în M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de Drept civil, Edit. Ştiinţifica si Enciclopedica, Bucureşti, 1980, p. 136.371. L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Socec&Co., Bucureşti, 1946, p. 38-39.38 Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentată şi adnotată, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 26-2739 _40Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 21 Stanciu D. Cărpenaru,
18
Potrivit Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicata, societatea
comercială este persoana juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului -
înmatriculare care nu se cere societăţii cu caracter civil. Personalitatea juridică este aşadar o
caracteristica a societăţii comerciale şi un efect al legii, toate societăţile comerciale legal
constituite fiind recunoscute ca persoane juridice.
Consecinţele personalităţii juridice constau, cum am mai arătat, în aceea ca societatea
comercială este un subiect distinct de drept, cu o organizare proprie şi ca are un patrimoniu
propriu, diferit de cel al asociaţilor41.
În paralel, societatea civilă rămâne un simplu contract. Ea nu constituie un organism
juridic aparte. Societatea civilă fiind numai un contract, bunurile constituite ca aport în
societate rămân coproprietatea asociaţilor care dau mandat unuia din ei, să le administreze.
c) Regimul responsabilităţii membrilor pentru datoriile asumate de societate este mai
variat în societăţile comerciale decât în cele civile. în fiecare categorie de societăţi
comerciale, responsabilitatea membrilor pentru datorii sociale are o întindere diferită, de
la responsabilitatea mărginită la o anumită sumă, la responsabilitatea nelimitată. în
societatea civilă, fiecare membru răspunde cu întreaga sa avere, proporţional cu partea
sa civilă. Este ceea ce se numeşte o obligaţie conjunctă.
d) Prescripţia acţiunilor derivând din contractul de societate civilă este de 10 de ani, la
societăţile comerciale este de cel mult 3 ani.
1.11 Societăţile create de fapt
În viaţa cotidiană diferite persoane (comercianţii, concubinii şi cei care exercita
profesiuni liberale) pun în comun bunurile, cunoştinţele, activitatea lor şi cooperează pe picior
de egalitate în scopul realizării de beneficii, fără să fi manifestat voinţa de a se asocia. Totuşi
judecătorii, de regulă în urma unui litigiu dintre părţi, califică aceste împrejurări de fapt ca
fiind elemente constitutive ale unei societăţi. Aceasta practică juridică a format, în mod
repetat, regimul juridic al societăţii create de fapt42.
Societatea creată de fapt ia fiinţă, treptat, fără ca asociaţii să fi dorit în momentul
iniţial să constituie o societate, deşi ea nu este o veritabila societate, deoarece nu sunt
întrunite, în fapt, elementele constitutive ale contractului de societate, ea existând doar în
Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.41 Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia si caracteristicile societăţii comerciale,în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003, p. 7942 Stegărescu Viorel, Societăţile create de fapt, Rev. "Dreptul" Nr. 3/2004, p. 51
19
conştiinţa unor terţe persoane care cred, în mod rezonabil, că două sau mai multe persoane au
fondat o societate.
La fel ca şi în dreptul francez (Art. 1832 C. civ. francez ) în dreptul român există un
cadru legislativ care permite instanţelor judecătoreşti să aplice instituţia juridică a societăţii
create de fapt, respectiv art. 1491 C. civ. român care defineşte noţiunea de societate în
general, judecătorii fiind cei care vor constată existenţa unor societăţi create în mod tacit
atunci când părţile prin comportamentul lor întrunesc condiţiile cerute de art. 1491 C. civ.
(coroborat cu art. 1492 C. civ. şi art. 1513 C. civ.) fără să fi dorit ca iniţial să constituie o
societate.
Având în vedere modul în care este conceput, în prezent, sistemul juridic al
societăţilor în România, societatea creată de fapt va urma regimul juridic al societăţii civile
sau al asociaţiei în participaţiune după cum obiectul sau de activitate este de natura civilă sau
comercială. în perspectiva unor modificări legislative, considerăm că societatea civilă
urmează să fie înzestrata cu personalitate juridică, iar obiectul de activitate al asociaţiei în
participaţiune să cuprindă nu numai fapte de comerţ, dar şi acte civile. în aceste condiţii,
regimul juridic al societăţii create de fapt va fi supus în întregime dispoziţiilor aplicabile
societăţii în participaţiune43.
43 Stegărescu Viorel, Societăţile create de fapt, "Dreptul" Nr. 3/2004, p. 51
20
CAP. II.SOCIETĂŢILE COMERCIALE PREVĂZUTE DE LEGEA 31/1990
2.1. Contextul general
În România generalizarea sistemului de piaţă liberă, bazată în special pe legităţile
cererii şi ofertei, a permis dislocarea rapidă şi definitivă a planificării de comandă,
concomitent cu reforma structurilor economice, proces de durată, ce presupune cu precădere
în sectoarele producţie şi distribuţiei de bunuri o largă privatizare şi o efectivă liberalizare,
coroborate cu proliferarea agenţilor economici, mai ales a societăţilor comerciale44. Totuşi
rolul statului în economia de piaţă rămâne încă unul important, având în vedere faptul că
bugetul de stat este un mijloc de asigurare al echilibrului general economic şi un mijloc pentru
corectarea conjuncturii economice45.
Din acest motiv se impune o tratare amănunţita a societăţilor comerciale, argumentaţia
extinzându-se urmare a faptului ca în prezent societăţile comerciale sunt principalele
participante la raporturile comerciale care îşi consumă existenţa în interiorul sistemelor
economice naţionale, dar şi în cadrul raporturilor de comerţ internaţional. Ele devin astfel
principalele structuri organizatorice cu personalitate juridică prin intermediul cărora se
înfăptuieşte, atât la scara naţională, cât şi la scară planetară, circulaţia bunurilor, serviciilor şi
cunoştinţelor.
Este probabil motivul pentru care în literatura juridică romana46 s-a vorbit de existenţa
unui drept societar, a cărui existenţă este justificată de natura instituţională a normelor juridice
care cârmuiesc societăţile comerciale, de subiectele şi obiectul lor specific.
Această opinie nuanţează o altă, potrivit căreia termenul "societate" are mai multe
înţelesuri. Din punct de vedere juridic, acestui cuvânt i se atribuie, de regulă, două sensuri:
într-o accepţiune largă, societatea este o asociere de persoane reunite pentru o activitate sau
un interes comun şi supusă anumitor reguli, iar - în sens restrâns prin societate se înţelege fie
contractul prin care două sau mai multe persoane convin să pună ceva în comun în vederea
realizării unui profit pe care apoi să-l împartă între ele, fie persoana juridică născută dintr-un
asemenea contract47.
Trecând peste discuţii terminologice, legiuitorul roman a arătat, în art. 1 alin. (1) din
44 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 4145 Culda Sidonia, Reglementarea juridică a relaţiilor economice, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006, p. 11546 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 1847 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.. 15.
21
Legea nr. 31/199048 privind societăţile comerciale că în dreptul comercial român, societăţile
comerciale se constituie în vederea efectuării de acte de comerţ49. însă legiuitorul nostru nu dă
o definiţie a acestor entităţi juridice, ceea ce nu este valabil doar pentru Legea 31/1990. Din
contră, constatarea are caracter de generalitate: cutoată multitudinea reglementărilor legale în
domeniul societăţilor comerciale, nu exista o definiţie oficiala data de legiuitor conceptului de
societate comercială. Este motivul pentru care doctrina juridică a preluat trăsăturile definitorii
ale societăţilor civile, dând o interpretare extensivă dispoziţiilor legale relative la societatea
civilă cuprinse în Codul civil, pentru a defini societatea comercială.
Tendinţa îşi are originea în prevederile art. 1531 din Codul civil , care arată că
dispoziţiile art. 1491-1531 din acest Cod se aplica şi societăţilor comerciale, dacă nu sunt
contrare legilor comerciale.
DEFINIRE GENERALA:
Conform art. 1491 din Codul civil , societatea este un contract prin care doua sau mai
multe persoane se învoiese să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea
deriva. De aici se desprinde ideea - valabilă în materia societăţilor comerciale - că, la fel ca
orice contract, contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile valabile pentru
validitatea oricărei convenţii: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil
exprimat, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită.
Literatura de specialitate a definit persoana juridică ca fiind „acea entitate, ca subiect
de drept distinct, care este creată facultativ de către o altă sau alte persoane cu respectarea
cerinţelor legale de fond şi de formă’63, entitate în care se includ şi societătile comerciale.
TRĂSĂTURI GENERALE:
Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie reunite cumulativ
pentru existenţa valabila a entităţii care este societatea comercială50:
a) încheierea unui contract, denumit adesea şi"pact societarn
b) constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.
c) scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Cele de mai sus conturează coordonatele definirii societăţii comerciale, fiind văzută
ca: persoană juridică constituită printr-un contract, în care doua sau mai multe persoane
convin să formeze cu depunerile lor un fond social cu scopul de a împărţi câştigul, care ar
48 Publicată în Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 29 ianuarie 1998, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.066 din 17 noiembrie 200449 Pentru o prezentare ampla a problematicii generate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, a se vedea M. Scheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8-15; de asemenea, O. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 7/1993, p. 23-34.50 Octavian Căpăţâna, Societătile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 59
22
putea deriva din exerciţiul unuia sau mai multor fapte de comerţ51.
- o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract de societate, înzestrată cu
personalitate juridică de la lege52.
- o întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul
constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau şi fără aceasta
însuşire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini acte şi fapte de comerţ specifice
obiectului de activitate53
- acea entitate (grupare), cu personalitate juridică, constituită potrivit legii, prin actul
de voinţa al asociaţilor, în scopul obţinerii de beneficii rezultate din acte de comerţ54.
- o persoană juridică ce ia fiinţă pe baza unui contract de societate prin care doua sau
mai multe persoane (fizice sau juridice) convin să constituie un aport (în bani sau natura)
pentru a obţine un capital social menit să servească la desfăşurarea unor activităţi aducătoare
de câştiguri în scopul de a împărţi între ele beneficiile astfel realizate55.
- gruparea de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de
personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor realizate56.
Alţi autori57 definesc societatea ca fiind “o uniune de persoane şi de valori
patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată pe scopul comun urmărit de
participanţi (societari) pe toată durata contractului, constând din desfăşurarea în comun a unor
activităţi lucrative. în alţi termeni, societatea se analizează ca organism economic şi juridic,
constituit prin asociere, în vederea obţinerii de foloase sau avantaje patrimoniale".
Societatea comercială este, deci, un comerciant, în sensul art. 7 C. com. în calitate de
comerciant, societatea este independentă şi autonomă atât faţă de proprii asociaţi, cât şi faţă
de orice altă entitate publica sau privată, este ţinută de toate obligaţiile profesionale ale
comercianţilor (obligaţia de înmatriculare şi de înregistrare a menţiunilor prevăzute de lege în
registrul comerţului, obligaţia de a ţine registrele contabile şi celelalte registre prevăzute de
lege, obligaţia de a-si exercita comerţul în limitele unei concurenţe loiale, obligaţia de
protecţie a drepturilor consumatorilor, obligaţia de a plăti taxe şi impozite etc.) şi poate fi
supusă procedurii de reorganizare judiciară sau faliment în caz de încetare a plăţilor pentru 51 C. Vivante, Instituţii de drept comercial, traducere de W. Petrovici, Editura Casa Scoalelor, Bucureşti, 1927, p. 77, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 6.52 D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, p. 12, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 653Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 6054Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 3355 56 M. N. Costin, Societatea comercială - agent economic si juridic implicat în economia de piaţă,în Studia, nr. 1 /1990, p. 56 57Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura AII, Bucureşti, 1996, p. 14.
23
obligaţiile sale comerciale58. Din cele analizate mai sus se desprind caracteristicile societăţii
comerciale59:
- organizare: grupare de persoane;
- cauza: intenţia constituirii unor aporturi şi desfăşurării în comun a unei activităţi
(affectio societatis);
- obiect: săvârşirea de acte de comerţ;
- scop: împărţirea beneficiilor ce ar rezulta;
- efect legal: personalitatea juridică.
-
2.2. Constituirea societăţilor comerciale - aspecte generale
Potrivit Legii 31/1990 republicate şi cu modificările ulterioare60, societatea în nume
colectiv şi în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată se constituie prin contract de
societate şi statut. Societatea cu răspundere limitată unipersonala se constituie numai în baza
statutului.
Legea 31/1990 prevede posibilitatea reunirii contractului de societate şi statutului, în
cadrul unui înscris unic, denumit act constitutiv, repetările şi suprapunerile dintre contractul
de societate şi statut întâlnindu-se, deseori, în practică61. Probabil din aceleaşi raţiuni
legiuitorul a permis ca, în cazul în care se încheie numai contract de societate sau numai
statut, acestea pot fi denumite act constitutiv.
Doctrina recentă a definit contractul de societate ca actul juridic prin care două sau
mai multe persoane, prin aporturile lor, constituie un patrimoniu distinct, destinat efectuării de
acte de comerţ, în vederea împărţirii câştigului ce ar putea rezulta şi cu obligaţia participării la
pierderi62.
2.3. Caracterele juridice ale contractului de societate
Contractul de societate se individualizează, prin următoarele caractere generice: 58D. A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 11 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. ^ Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 3.59Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia si caracteristicile societăţii comerciale,60 în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003, p. 75Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, modificată prin Legea nr. 302 din 24 octombrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 27 octombrie 2005; Legea nr. 164 din 15 mai 2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 18 mai 2006; Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 publicată în Monitorul Oficial al61 Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck,Bucureşti, 2000, p. 26.62
24
bilateral, consensual, patrimonial, oneros, comutativ şi comerciaf57. Astfel:
a) Contractul este bilateral sau plurilateral, deoarece este încheiat între două sau mai
multe persoane, fiecare având drepturi şi asumându-şi anumite obligaţii.
Dar există o deosebire faţă de ceea ce înţelegem în general prin "contract bilaterar. în
contractele sinalagmatice există o opoziţie de interese între părţile contractante, deoarece
fiecare încearcă să realizeze un profit în detrimentul celeilalte. Situaţia este alta în cazul
contractului de societate; în gândirea contractanţilor opoziţia intereselor face loc unei
convergente a voinţelor63.
b) Contractul este consensual ceea ce înseamnă ca se încheie prin simplul acord de
voinţa al părţilor, simpla lor manifestare de voinţa, neînsoţită de nici un fel de forma, fiind
suficienta pentru formarea valabilă a contractului64.
c) Contractul este patrimonial şi cu titlul oneros, fiecare contractant urmărind prin
participarea sa la constituirea societăţii un folos propriu: obţinerea de beneficii
d) Contractul este comutativ, adică întinderea obligaţiilor fiecărui asociat este
cunoscută, certă şi determinată în momentul încheierii contractului. După cum s-a subliniat în
literatura juridică, faptul că rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot
concretiza nu numai în beneficii, ci şi în pierderi, nu transformă în nici un caz contractul într-
o acţiune aleatorie65.
Semnalăm însă şi opinia potrivit căreia contractul de societate este un contract
aleatoriu, considerându-se că există un dublu element aleatoriu în cadrul contractului de
societate şi anume66:
- obţinerea profitului de către fiecare asociat este strâns dependenta de obţinerea
profitului de către societatea comercială concret avuta în vedere
- întinderea profitului realizat de societate şi, prin ricoşeu, mărimea profitului realizat
de către fiecare asociat este în permanenţă sub semnul incertitudinii datorită aceloraşi
împrejurări care pun sub semnul incertitudinii însăşi realizarea oricărui profit;
e) Contractul este comercial deoarece societatea se constituie pentru a efectua acte de
comerţ. Caracterul comercial al contractului este dat de obiectul de activitate al viitoarei
societăţi, convenit de asociaţi. Acesta este şi criteriul de distincţie dintre contractul prin care
se constituie o societate civilă şi contractul care stă la baza societăţii comerciale67.
63Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 44 A. Wafl, Precis theorique et pratique de droit commercial, Librairie de la Societe du Recueil, Sirey,1922 Paris, p. 15364C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generala a obligaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 1994, p. 2865I. N. Fintescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929, p. 182-183
66 Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 110 si urm67 ’
Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 52.
25
2.4. Condiţiile de formă ale contractului de societate
Până la adoptarea Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr. 76/200168 regula generală
era ca orice contract de societate se face prin act scris în formă autentică. Contractul de
societate devenea un contract solemn, deoarece în absenţa formei autentice nu putea fi
constituită o societate comercială. La ora respectiva motivele acestei reguli au fost apreciate
din mai multe puncte de vedere69:
a) Actul scris şi autentic, din punct de vedere procedural, este o proba mai serioasă.
Societatea fără act scris nu este legala. Asociatul nu va putea să probeze existenţa societăţii
faţă de terţi, fără act scris.
b) Actul scris este necesar mecanismului de publicitate la care sunt supuse societăţile
comerciale, ca respectivele acte ce urmează să fie publicate, să fie fixate în scris.
c) Autentificarea instituită de fostul art. 5 din Legea nr. 31/1990 era o condiţie sine qua non,
pentru a se putea obţine ulterior autorizarea de funcţionare a societăţii comerciale din partea
judecătorului delegat. Omisiunea formei solemne exclude dobândirea calităţii de persoana
juridică, deci este o condiţie de validitate.
d) Societatea în formare este societatea comercială care a dobândit o capacitate anticipată de
folosinţă şi o capacitate de exerciţiu restrânsă, cât priveşte drepturile şi obligaţiile de care
depinde valabila sa constituire. Odată cu semnarea actelor constitutive ale societăţii şi
autentificarea lor, contractul de societate este încheiat şi societatea dobândeşte capacitatea de
a avea unele drepturi şi de a îndeplini unele obligaţii pentru ca să se poată constitui în mod
valabil. Aceasta aptitudine a societăţii în formare, de a avea anticipat unele drepturi şi de a
exercita unele obligaţii, a fost denumita "mica personalitate juridică".
Actul sub semnătura privată face dovada conţinutului şi a datei până la proba contrara
(art. 1176-1178 Cod civil). Aceasta dovada se face, în principiu, tot printr-un înscris.
Semnătura părţilor este cea care da forţa probantă înscrisului.
Cu alte cuvinte, înscrisul sub semnătura privata este un mijloc de proba suficient de
puternic prin el însuşi în materia constituirii societăţilor comerciale, cerinţa autentificării
apărând ca superflua. Aceasta cu atât mai mult chiar contra unui act autentic proba cu martori
ar fi admisibilă în principiu conform art. 46 din Codul comercial, admisibilitate care este
lăsată la aprecierea tribunalului70. în plus, în materie comercială proba cu martori şi prezumţii
68 Publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 31 mai 200169Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 6470Tribunalul com. Ilfov, 15 II, 1891, Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, ed. II , voi. II, p. 18
26
este admisibilă chiar contra conţinutului actelor scrise, când instanţa apreciază motivul,
utilitatea şi concludenţa probei71, ceea ce reprezintă un argument puternic împotriva
"seriozităţii actului constitutiv autentificat în opoziţie cu actul constitutiv sub semnătura
privata.
Actuala forma a Legii societăţilor comerciale înlătura obligativitatea autentificării.
Există însă situaţii în care actul constitutiv este cerut în forma autentică. Conform art.
5 alin. 6 din Legea 31/1990 trebuie să fie încheiat în forma autentică ad validitatem numai în
următoarele cazuri:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
în cazurile în care actul constitutiv se încheie obligatoriu în forma autentică, lipsa
acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută, potrivit prevederilor leqii 31/1990.
Actul constitutiv trebuie să fie semnat de toţi asociaţii, iar în cazul societăţilor pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie publică, de către acţionarii fondatori.
2.5. Condiţiile de publicitate ale contractului de societate
Existenţa şi organizarea unei societăţi comerciale depăşeşte interesele sale proprii.
Este necesar ca înfiinţarea societăţii să fie adusă la cunoştinţa publicului72:
În interesul propriu al societăţii pentru a-i informa pe cei cu care tratează, modul sau
de administrare şi garanţiile ce le oferă;
În interesul creditorilor personali ai asociaţilor pentru a-i încunoştinţa de diminuarea
gajului lor general prin transmiterea unor bunuri din patrimoniul debitorului asociat, în
patrimoniului societăţii;
În interesul creditorilor societăţii care vor trebui să cunoască oricând averea reală a
societăţii, adică potenţialul ei de credit, cât şi în acel al organelor financiare, direct interesate
în justa apreciere a patrimoniului social.
Pentru satisfacerea intereselor tuturor celor interesaţi, legiuitorul a organizat un sistem
de publicitate care să permită terţilor să la cunoştinţa de toate elementele ce-i interesează.
Dispoziţiile privind sistemul de publicitate le găsim în Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale şi în Legea nr. 26/199073 privind Registrul Comerţului.
71 Decizia nr. 570 din 3 martie 1939, Curtea de Casaţie III, Pandectele Romane, 1939, voi. I, p. 124.72jj ’ > 1 j j j r
73Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 66 Publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 7 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 49 din februarie 1998
27
Publicitatea cuprinde trei categorii de operaţiuni: publicitatea în Monitorul Oficial,
înregistrarea în Registrul Comerţului şi înscrierea fiscala.
a) Publicarea în Monitorul Oficial al României
Publicarea în Monitorul Oficial are menirea de a înlesni informarea terţelor persoane
să cunoască statutul juridic al societăţilor în curs de constituire.
Art. 50 din Legea 31/1990 stabileşte, cu valoare de principiu, inopozabilitatea faţă de
terţi a tuturor actelor şi faptelor pentru care este prevăzuta cerinţa publicării, atât a celor legate
de constituirea societăţii, cât şi a celor săvârşite în timpul funcţionarii acesteia. Publicarea
încheierii de autorizare şi a actelor constitutive în Monitorul Oficial nu are efecte constitutive
pentru personalitatea juridică a societăţii comerciale şi nici efect de opozabilitate faţă de terţi,
ci numai rolul de a-i informa pe terţi asupra constituirii societăţilor comerciale.
b) înmatricularea în Registrul Comerţului
După îndeplinirea formalităţii de publicitate prin Monitorul Oficial (mai exact după ce
s-a cerut publicarea actelor constitutive) are loc înmatricularea societăţii comerciale în
registrul comerţului, în baza art. 5 din Legea nr. 26/1990.
înmatricularea se dispune prin încheierea de autorizare a funcţionării societăţii, care se
comunica Oficiului Registrului Comerţului. Prin înmatriculare în Registrul Comerţului,
societatea comercială devine opozabilă terţilor, de la data efectuării înmatriculării (art. 5 din
Legea nr. 26/1990).
Aşa cum prevede art. 60 alin. I din Legea nr. 31/1990, încheierile judecătorului
delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în Registrul Comerţului sunt
supuse numai recursului.
c) înregistrarea fiscala a societăţii
Înscrierea fiscala a societăţii este ultima formalitate legala pentru înfiinţarea societăţii
comerciale. Ea constă în înregistrarea acesteia la Administraţia Financiară din circumscripţia
în care si-a stabilit sediul. Fără să fie o condiţie pentru constituirea valabilă a societăţilor
comerciale, înregistrarea fiscală este obligatorie pentru a asigura condiţiile necesare pentru
plata impozitelor pe profit74.
2.6. Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu de către societăţile comerciale
În dreptul comercial, art. 41 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
stabileşte o regula de fond: “Societatea comercială este persoană juridică de la data
74 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 70
28
înmatriculării în registrul comerţuluT. Plecând de la aceste dispoziţii, în doctrina s-a arătat că
societăţile comerciale dobândesc capacitate deplină de folosinţă din ziua înmatriculării în
registrul comerţului, iar capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale, adică din
momentul înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat în actul
constitutiv administratorul care reprezintă societatea.
Pentru ca societăţile comerciale să poată funcţiona (să desfăşoare activităţi
comerciale) este necesar să aibă facultatea de a dobândi şi exercita drepturile şi de a- şi asuma
şi îndeplini obligaţiile care servesc scopului pentru care au fost constituite. Dacă acceptăm
orientarea existentă la ora actuală în doctrina, în sensul ca societăţile comerciale dobândesc,
de regulă, capacitate deplină de folosinţă şi capacitate de exerciţiu în acelaşi timp, atunci
termenul “activitate” se refera la capacitatea juridică a societăţilor comerciale. Toate acestea
şi coroborate cu termenul “activitate” folosit de art. 3 alin. 7 din OUG nr. 76/2001 care are în
vedere capacitatea de exerciţiu a societăţilor comerciale, duc la concluzia că, societăţile
comerciale dobândesc capacitate deplină de folosinţă din ziua înmatriculării în registrul
comerţului, iar capacitatea de exerciţiu la momentul eliberării certificatului de înregistrare,
dacă administratorii care reprezintă societatea au fost desemnaţi prin actul constitutiv.75
2.7. Tipuri de societăţi comerciale prevăzute de legea 31/1990. Aspecte generale:
Societăţile comerciale pot face obiectul mai multor clasificări, diferenţiate ca valoare
şi cu consecinţe diferite pe planul dreptului.
Criteriile după care societăţile comerciale pot fi împărţite pe specii sunt numeroase.
Din punct de vedere juridic, cea mai importanta clasificare este cea după care se disting
societăţi comerciale cu personalitate juridică şi societăţi comerciale fără personalitate juridică.
Deosebirea între cele două categorii este esenţială, întrucât primele entităţi colective au
calitatea de subiect de drept de sine stătător (distinct de calitatea de subiect de drept a fiecărui
membru asociat), în timp ce secundele nu au aceasta calitate (ele neexistând ca entităţi
distincte decât pentru cei care le-au constituit)76.
Societăţile comerciale cu personalitate juridică (a căror reglementare generala este
stabilita prin Legea nr. 31/1990) se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: în funcţie
de numărul persoanelor care - asociindu-se - constituie societatea, în funcţie de factorul
(subiectiv sau obiectiv) preponderent la înfiinţarea acesteia, în funcţie de întinderea
răspunderii juridice a persoanelor asociate, în raport de structura capitalului social, în funcţie 75 Stegărescu Viorel, Revista de drept comercial, Nr. 12/2003, p. 12476 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 39
29
de provenienţa aportului la constituirea capitalului social etc.
Astfel:
- după numărul persoanelor care le constituie, societăţile comerciale se împart în
societăţi pluripersonale (înfiinţate de două sau mai multe persoane) şi societăţi unipersonale
(constituite de o singură persoana fizică sau juridică).
- în funcţie de factorul preponderent la înfiinţarea lor, societăţile se grupează în
societăţi de persoane (la care prevalent este factorul subiectiv) şi societăţi de capitaluri (la
constituirea cărora primează factorul obiectiv).
- ţinând seama de întinderea răspunderii asociaţilor pentru datoriile sociale, se disting
societăţi comerciale cu răspundere limitată (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată) şi societăţi cu răspundere nelimitată (societatea în nume colectiv). Sub acest aspect,
o poziţie intermediară o deţin societăţile în comandită în cadrul cărora comanditarii au
răspundere limitată, iar comanditaţii răspund nelimitat.
- în raport cu modul cum este structurat capitalul social, spre a reflecta cuantumul
aportului asociaţilor (altfel spus, în funcţie de fracţiunile capitalului social) formele asociative
se grupează în societăţi al căror capital este împărţit în acţiuni (societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni) şi societăţi cu capitalul divizat în părţi de interese (sau
părţi sociale), categorie în care intră societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi respectiv, societatea cu răspundere limitată.
- din clasificarea de mai sus decurge o altă care împarte societăţile în entităţi
emitente de titluri de valoare si, respectiv, entităţi care nu emit asemenea titluri; din prima
categorie fac parte societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni, iar din cea de-a
două toate celelalte forme de societăţi.
- în funcţie de provenienţa aporturilor la capitalul social se pot distinge societăţi cu
capital integral romanesc, societăţi cu capital integral străin sau societăţi cu capital mixt
(roman şi străin).
Potrivit art. 2 al Legii nr. 31/1990 republicată, în România societăţile comerciale se
vor constitui în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni şi
e) societate cu răspundere limitată.
30
2.7.1. Societatea în nume colectiv
Societatea în nume colectiv este cea mai veche, mai simpla, mai cunoscuta şi mai
personală forma de societate comercială. într-o forma embrionara, se găseşte în societatea
civilă romană, apoi în Evul mediu, în societăţile lombarde, sub denumirea compania; ea era
formata din membrii unei familii. Din dreptul feudal a fost preluată, prin Ordonanţa lui
Colbert (1673), care o reglementează sub numele de societate generală. Ulterior, este
consacrată în Codul comercial francez (1807) care o denumeşte societate în nume colectiv şi
de legislaţia celorlalte state europene, între care şi România. Societatea în nume colectiv
cuprinde un număr mic de asociaţi, care dispun de resurse financiare şi materiale, modeste.
Membrii asociaţi, de regulă, se cunosc între ei, la baza asocierii stând principiul încrederii
reciproce. Ei răspund solidar şi nemărginit, cu toată averea lor prezentă şi viitoare, după
principiul "unul pentru toţi şi toţi pentru unur77.
Numărul societăţilor în nume colectiv manifestă o sensibilă tendinţă de descreştere.
Definiţie. Caractere juridice
Pornindu-se de la prevederile art. 2 lit. a şi 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea
în nume colectiv a fost definită ca fiind o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii78.
Din această definiţie se pot desprinde caracterele specifice ale societăţii în nume
colectiv79:
1. Contractul societăţii în nume colectiv are caracter intuitu personae, asocierea
bazându-se - primordial - pe încrederea deplină, pe cunoaşterea reciprocă (anterioară) a
acestora; din acest motiv, există unanimitate de păreri în ceea ce priveşte încadrarea societăţii
în nume colectiv în categoria "societăţilor de persoane".
2. Capitalul social este împărţit în părţi de interes care nu sunt reprezentate prin titluri
3. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
si solidară a tuturor asociaţilor, ceea ce înseamnă că în cazul în care creditorii sociali nu îşi
77Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 176.78 St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, voi. II, Editura Atlas-Lex, Bucureşti, 1993, p. 16979 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 142; Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 190
31
pot recupera creanţele urmărind patrimoniul societăţii, aceştia au dreptul să se îndrepte, pe
calea urmăririi silite împotriva tuturor asociaţilor sau a oricăruia dintre ei pentru a-si realiza,
în întregime, creanţele ajunse la scadenţă.
Avantaje şi dezavantaje
Societatea în nume colectiv prezintă avantaje şi dezavantaje.
Prezintă avantaje pentru ca este o asociere între persoane care se cunosc, au încredere
reciprocă este o reunire de energii. Capacitatea, cinstea personală a fiecăruia dintre asociaţi,
joaca rolul principal şi, de aceea, societatea în nume colectiv, împreună cu societatea în
comandită simplă, se numesc şi societăţi de persoane, spre deosebire de societăţile de acţiuni
care se numesc şi societăţi de capitaluri. O serie de elemente pledează în favoarea acestei
forme de societate80:
a) constituirea simplă, prin facilităţile oferite de lege: minim două persoane, capital
social minim; efectuarea de aporturi în industrie; funcţionarea societăţii nu este condiţionată
de liberarea aporturilor;
b) simplitatea şi supleţea, în funcţionarea ei;
c) eficacitatea deosebită dată de personalitatea juridică şi cu răspundere nelimitată şi
solidara a asociaţilor, impusă şi garantată de lege;
d) controlul impus al cesiunii părţilor de interes;
e) marea stabilitate a administratorilor societăţii.
În prezent societatea în nume colectiv suportă concurenţa societăţii cu răspundere
limitată şi a societăţii pe acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate de participanţii la
comerţ. în cazul societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite
pe ideea responsabilităţii limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are
sentimentul deplinei securităţi a propriului său patrimoniu, ceea ce îi conferă şi curajul
necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implica afacerile comerciale. Dacă la aceste
avantaje se adaugă, în cazul societăţii cu răspundere limitată, relativa simplitate a constituirii
şi funcţionarii ei, iar în cazul societăţii pe acţiuni, existenţa titlurilor de valoare emise de
respectivele societăţi şi multipla lor funcţionalitate, avem întreaga dimensiune a motivaţiei
schimbării de opţiune a persoanelor fizice care doresc să participe la operaţii comerciale, de la
societatea în nume colectiv la societatea cu răspundere limitată sau la societatea pe acţiuni81.
80Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 17781 Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 69-70.
32
2.7.2. Societatea în comandită simplă
Societatea în comandită s-a născut din "contractul de command" ("commenda"),
practicat în Evul Mediu (în special în oraşele italiene şi, mai ales, pentru comerţul maritim),
care permitea deţinătorilor de capitaluri (clerici, nobili, militari) care - din cauza interdicţiilor
prevăzute de dreptul canonic sau de regulamentele militare - nu puteau exercita profesiunea
de comerciant şi nici nu-şi puteau valorifica altfel capitalul, nefiind îndreptăţiţi a percepe
dobânda pentru sumele împrumutate) încredinţarea unor sume de bani pe seama unor
negustori sau căpitani de corăbii în scopul ca aceştia să le folosească în afaceri şi să împartă
beneficiile astfel obţinute82.
Prin contractul de commenda, o persoană numită commendator încredinţa o cantitate
de mărfuri sau o sumă de bani unui negustor sau proprietarului unei corăbii denumite
tractator, pentru a face comerţ cu ţări străine. Această finanţare nu avea caracterul unui
împrumut, deoarece părţile conveneau ca beneficiile şi riscurile să se împartă în proporţia
stabilită; avea, mai curând, caracterul juridic de participare la pierdere şi câştig. Comerţul se
făcea de către, şi în numele exclusiv al negustorului, căruia i se mai dădea şi denumirea de
comanditat. El cumpăra, transporta, fixa preţul şi vindea. Capitalistul sau comanditarul nu
avea nici un amestec în afacerile întreprinderii. Contribuţia lui se mărginea la procurarea
capitalului, iar contribuţia lui pasivă se limita la suportarea riscului, în măsura aportului sau
material. Contractul de commenda, aşa cum am mai arătat, se utiliza iniţial de către
persoanele care nu puteau să exercite, în mod direct, comerţ - nobili, clerici şi militari -
datorită unor interdicţii din dreptul acelor timpuri. Aceştia aveau, astfel, prilejul de a participa
la afacerile comerciale. Mai târziu, contractul s-a extins şi la comerţul terestru83.
Întrucât, în baza contractului de command (commenda), partenerii îşi asumau riscuri
diferite, ei au fost grupaţi pe două categorii: comanditaţii - care îşi asumau răspunderea în
mod nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale si, respectiv, comanditarii - care răspundeau
numai în limita aporturilor lor.
Utilitatea creării societăţii în comandită rezidă în faptul că ea a reprezentat prima
forma de societate comercială care a consacrat limitarea răspunderii unor asociaţi, fapt foarte
important la vremea respectivă, deoarece în acest fel se permitea lansarea în afaceri
comerciale chiar şi persoanelor care nu aveau calitatea de comerciant84.82
Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 91
148-14983
84go Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 190
Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.148-149
33
În dreptul modern, tendinţa este către eliminarea din câmpul relaţiilor comerciale a
acestui gen de societăti, care erau practice în evul mediu, dar au devenit acum anacronice
Definiţie şi trăsături ale societăţii în comandită simplă
Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită simplă este acea
societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi curăspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Comanditarii răspund numai până la
concurenta aportului lor.
În doctrina juridică societatea în comandită simplă este văzută ca acea entitate
colectivă "constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane,
care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul
împărţirii beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi
solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari)"85.
Trăsături:
1. Societatea în comandită simplă este comercială, oricare ar fi obiectul sau.86
2. Societatea se înfiinţează în considerarea calităţilor personale ale participanţilor şi se
bazează pe încrederea deplina a asociaţilor comanditaţi şi comanditari - este o societate intuitu
personae.
Curtea Supremă de Justiţie a emis o decizie utilă chiar din primele momente ale
proiectării asocierii: "Determinant pentru înfiinţarea unei societăţi de persoane este încrederea
reciprocă între asociaţi, întemeiată pe cinste şi corectitudine. Aceste elemente trebuie să existe
nu numai la constituirea societăţii, ci pe tot timpul existentei acesteia. Sancţiunea pierderii
încrederii în unul din asociaţi este excluderea acestuia"87
3. Capitalul social este divizat în părţi de interese, care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile.
4. Societatea în comandită simplă este compusă din două categorii de asociaţi, a căror
răspundere pentru obligaţiile sociale este diferită:
- comanditaţii cu răspundere nelimitată şi solidară, întocmai cu asociaţii în societăţile în
nume colectiv supuşi aceloraşi reguli; au o răspundere personala; ei sunt comercianţi,
aporturile lor sunt în numerar, în natura şi în industrie;
Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale.Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 40-4185° Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 6486Curtea Suprema de Justiţie, decizia 157/1993, în Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia87a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 78.
34
- comanditarii cu răspundere limitată doar în limita aportului lor, care au o răspundere reală,
aporturile lor sunt în numerar şi în natura.
5. Societatea în comandită trebuie să-si găsească un nume, respectiv o firma sociala, care să
fie cunoscută şi sub numele căreia acţionează.
6. Societatea în comandită simplă are o naţionalitate, care poate fi deosebită de a asociaţilor
care o compun.
7. Societatea în comandită simplă are un sediu, care poate fi diferit de domiciliul asociaţilor.
8. Societatea în comandită simplă are răspundere proprie care se angajează prin
reprezentanţii săi, prin voinţa exprimată de majoritatea asociaţilor.
9. Societatea în comandită simplă are un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor.
10. Societatea în comandită simplă este citată în justiţie în nume propriu, dar fiind o
societate de persoane, reclamantul îşi poate îndrepta acţiunea împotriva fiecărui comanditat.
Răspunderi diferite ale asociaţilor
În societatea în comandită simplă găsim asociaţi cu o răspundere nelimitată, ca si cei din
societatea în nume colectiv, de unde şi concepţia că societatea în comandită este o varietate a
societăţii în nume colectiv; pe de altă parte, asociaţii au răspundere limitată, numai în măsura
capitalului lor, ca la societatea pe acţiuni. Societatea în comandită este, de fapt, o societate în
nume colectiv, cu o răspundere nelimitată, căreia i s-a suprapus o noua categorie de membri,
cu răspundere limitată. Aceasta diferenţa de responsabilitate a impus şi stabilirea unei ierarhii,
în ceea ce priveşte gestiunea societăţii88.
Comanditaţii sunt trataţi la fel ca asociaţii din societăţile în nume colectiv, pe când
comanditarii se bucura de o condiţie juridică analoaga (sub aspectul în discuţie) cu a unor
acţionari sau unor membri ai societăţilor cu răspundere limitată89.
2.7.3. Societatea pe acţiuni
Societatea pe acţiuni, prototipul societăţilor de capitaluri, este cea mai complexă şi
mai evoluată formă de societate comercială. Forţa sa atractivă stă în răspunderea sa, limitată
exclusiv la capitalul investit, de natura reală, cât şi în posibilitatea asociaţilor de a ieşi oricând
din societate, vânzând acţiunile pe care le poseda. în această formă de societate, rolul esenţial
revine capitalului, format din aporturile a numeroşi asociaţi, ale căror calităţi personale sunt
88Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 19189 Octavian Căpăţâna, Societătile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 79.
35
fără semnificaţie. Din acest motiv, dar şi pentru absenţa numelui vreunui asociat din
denumirea societăţii şi lipsa oricărei răspunderi legate de calitatea de asociat, societatea pe
acţiuni a fost denumită, în Codul comercial societate anonimă90.
Principalele note de specificitate ale societăţii pe acţiuni ar putea fi sintetizate după
cum urmează91:
a. Factorul decisiv la constituirea să este ideea de capital, iar nu persoana celor care se
asociază şi nici calităţile ei.
b. Asociaţii din cadrul societăţii pe acţiuni sunt posesori de acţiuni emise de asemenea
societăţi. Ei se numesc generic acţionari.
c. Răspunderea acţionarilor pentru datoriile sociale este limitată la valoarea aportului de
capital subscris de aceştia.
d. Legea stabileşte, prin dispoziţii imperative, condiţii generale minimale pentru
constituirea societăţilor pe acţiuni.
e. în fine, actul constitutiv al acestui tip de societate cuprinde obligatoriu două componente
esenţiale, anume: contractul de societate şi statutul societăţii.
Societatea pe acţiuni este cea mai bine conturată dintre societăţile comerciale din
punctul de vedere al organelor sale care sunt complet individualizate de legiuitorOrganele
instituţionalizate ale societăţii comerciale se regăsesc complet legiferate în materia societăţii
pe acţiuni.
Voinţa socială a societăţii pe acţiuni se formează în cadrul instituţionalizat al adunării
generale, cu respectarea condiţiilor imperative referitoare la convocare şi cvorum.
În cazul acestei societăţi, dispoziţiile legale generalizează explicit şi fără nici o
excepţie principiul majorităţii (de capital) în formarea voinţei sociale.
Condiţiile minimale diferite în atingerea voinţei şi deliberare au fost instituite de
legiuitor după acţiunile de executat şi după cadrul instituţional corespunzător, diferit, care a
fost reglementat, respectiv adunarea ordinara şi adunarea extraordinara a asociaţilor".
2.7.4. Societatea în comandită pe acţiuni
Societatea pe acţiuni, ai cărei membri au o răspundere limitată la valoarea aporturilor
sociale sau a acţiunilor ce le posedă, pentru a se prezenta publicului cu un credit cât mai solid,
a început de prin secolul al XVII-lea să-şi ataşeze şi asociaţi cu răspundere nelimitată. Astfel,
pe lângă grupul mare al acţionarilor cu răspundere limitată s-a format şi un grup mai restrâns, 90 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 19791 Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 29-29
36
de membri cu răspundere nelimitată, aceştia posedând însă părţi de interes92.
Societatea în comandită pe acţiuni apare astfel ca o formă asociativă hibridă, supusă
atât regulilor proprii societăţilor în comandită (decurgând din coexistenţa celor două categorii
de asociaţi), cât şi celor specifice societăţilor pe acţiuni. Ea poate fi definită ca fiind o
societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care participă la formarea capitalului
social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi
comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale, nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita acţiunilor lor,
în cazul asociaţilor comanditari93.
S-a semnalat ca în prezent o astfel de formă de societate a devenit total anacronică şi
desuetă; în practica, societatea în comandită pe acţiuni nu a interesat pe întreprinzători, care
au preferat o altă formă, mai practică, mai operaţională.
Definiţie. Caracteristici
Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este
acea societate al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai până la concurenta capitalului subscris.
însuşirile comerciale nu sunt relevante ca temei al asocierii, singura legătură
care îi polarizează constând în fracţiunea de capital investită. Mobilul asocierii decurge din
rentabilitatea societăţii, din profitul scontat94.
Caractere95:
a) Societatea în comandită pe acţiuni este comercială
b) Societatea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari;
c) întregul capital social este împărţit în acţiuni, toţi asociaţii au calitatea de acţionar.
d) Răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită, comanditaţii răspund nelimitat şi
solidar, iar comanditarii răspund numai în limita acţiunilor lor.
Răspunderi diferite pentru datoriile societăţii
Elementul esenţial este cota de capital investita de asociat (intuitu pecuniae) 92 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 23993 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 167.94 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 78.95 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 240
37
reprezentate prin acţiuni care sunt negociabile şi transferabile. Asociaţii răspund pentru
obligaţiile sociale în limitele contribuţiei la capitalul social96.
Asociaţii cu răspundere nelimitată şi solidară pentru datoriile sociale sunt garanţi ai
executării de către societate a propriilor datorii, fiind într-o poziţie asemănătoare fideiusorului
faţă de creditorii sociali şi faţă de societate (care rămâne obligatul principal). Asociatul
plătitor are regres contra societăţii97.
Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris98.
2.7.5. Societatea cu răspundere limitată
Noţiunea şi caracterele societăţii cu răspundere limitată
Reprezentând rezultatul nevoilor resimţite în activităţile comerciale (datorate faptului
ca formele asociative "clasice" nu dădeau satisfacţie tuturor celor care doreau să se implice în
comerţ pentru ca - de pildă - întreprinzătorilor deţinători de capitaluri mijlocii nu li se păreau
convenabile nici societăţile de persoane, care erau considerate "prea mici1', dar nici cele de
capitaluri, care li se păreau "prea marr pentru posibilităţile lor), societatea cu răspundere
limitată a apărut destul de târziu - ca entitate juridică distinctă - fiind reglementată pentru
prima dată în Germania, la sfârşitul secolului al XlX-lea, întrucât s-a dovedit a fi - încă de la
momentul creării ei - forma asociativă cea mai avantajoasă pentru cei care o constituie,
societatea cu răspundere limitată a fost adoptată ca model şi reglementată, în scurta vreme, în
mai toate tarile Europei99.
Articolul 3 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 prevede ca societatea cu răspundere limitată
este aceea societate ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt
obligaţi numai în limita aporturilor lor, până la concurenţa capitalului subscris.
Avantajele pe care le prezintă societatea comercială cu răspundere limitată sunt
evidente. Scutită de neajunsul răspunderii solidare şi nemărginite care caracterizează
societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă (pentru comanditaţi) dar conservând
caracterul intuitu personae care permite asociaţilor să rămână "intre e/1', societatea cu
răspundere limitată beneficiază şi de avantajul unei proceduri de constituire mai simple decât
aceea a societăţilor pe acţiuni. în plus, este unica forma de societate care se poate constitui cu
un singur asociat. îngăduinţa facilă de a limita răspunderea prezintă evidente neajunsuri şi
96 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7797 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 4398 Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 75
99 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 170
38
pericole pentru viată comercială sănătoasă. Falimentele se pot produce oricând, fără să îi
atingă pe asociaţi, căci falimentează numai societatea comercială100.
În mod paradoxal, ceea ce constituie avantaje la aceasta societate, reprezintă - în
acelaşi timp - şi dezavantajele sale. Sintetic, avantajele constituirii unei societăţi cu
răspundere limitată decurg din faptul ca ea este concepută ca o societate închisă, fondată de
persoane care se cunosc şi-şi acordă încredere reciprocă şi în care responsabilitatea asociaţilor
este limitată la valoarea aporturilor lor, iar inconvenientele constau pe de o parte în aceea că -
putându-se constitui doar dintr-un număr limitat de persoane - societatea nu va putea
desfăşura afaceri de mare anvergură, iar pe de alta parte, în faptul ca răspunderea limitată
stabilită prin lege în sarcina asociaţilor reprezintă, în general, o garanţie insuficientă pentru
terţi101.
Ca o caracteristică proprie, preluată din reglementarea societăţilor de persoane,
societăţile cu răspundere limitată nu au abilitare legală de a emite titluri de valoare. Titlurile
societare (care sunt certificatele de părţi de interese în cadrul societăţilor de persoane şi
certificatele de părţi sociale, în cadrul societăţilor cu răspundere limitată) emise de aceste
societăţi nu întrunesc trăsăturile specifice ale titlurilor de valoare.
Părţile sociale pot fi însă transmise între asociaţi sau către terţi (in condiţiile legii).
Faptul că părţile sociale nu reprezintă titluri negociabile nu înseamnă că transmiterea acestor
titluri trebuie făcută la valoarea lor nominala, ci că ele nu pot fi cotate (la bursa sau pe o piaţă
extrabursieră). Diferenţa dintre valoarea nominală a părţii sociale si valoarea de cesiune, nu
reprezintă o "negociere" a titlului, deoarece nu presupune cotaţia acestuia .
Caracterele societăţii cu răspundere limitată sunt102:
1. Caracterul intuitu personae al contractului de societate
2. împărţirea capitalului în fracţiuni numite părţi sociale care nu sunt negociabile
3. Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale limitată la aportul prestat.
2.8. Actul constitutiv al societăţii comerciale.
2.8.1.Continut minimal
În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea Legii nr. 31/1990 republicată.
Potrivit art. 4 alin 2 al Legii nr. 31/1990 republicată societăţile comerciale cu sediul în
100 Ion Turcu, Teoria si practica dreptului comercial roman, voi. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 433.101 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 171
102 Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 241.
39
România sunt persoane juridice române.
În conformitate cu art. 41 al Legii nr. 31/1990 republicată societatea comercială este
persoana juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului, înmatricularea se
efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin
care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale.
Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de
societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se
constituie prin contract de societate şi statut.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane iar în acest caz se întocmeşte numai statutul.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi
denumite, de asemenea, act constitutiv.
Actul constitutiv se încheie sub semnătura privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în
caz de subscripţie publica, de fondatori. Potrivit art. 5 alin (6) al Legii nr. 31/1990 republicată,
forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publica.
Actul constitutiv dobândeşte data certa şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului.
Semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în
constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori. Conform legii 31/1990 nu pot fi fondatori
persoanele care sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz
de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de
mită, precum şi pentru infracţiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea nr. 85/2006112 privind
procedura insolvenţei
Legea 31/1990 republicată şi cu modificările ulterioare, prevede la art. 7 şi
următoarele, informaţiile minimale pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al unei
societăţi comerciale, dintre care amintim:
a) datele de identificare a asociaţilor
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii
d) capitalul social
40
g) administratorii societăţiipartea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; i) durata
societăţii;
j) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
încercând o sistematizare a conţinutul minimal obligatoriu al actului constitutiv al unei
societăţi comerciale pe acţiuni, în funcţie de obiectul lor, vom distinge următoarele categorii
de clauze: clauze de identificare a acţionarilor; clauze de identificare a societăţii comerciale;
clauze privind caracteristicile societăţii comerciale (obiectul de activitate, capitalul social,
durata societăţii); clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarii
societăţii comerciale; clauze privind modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor; clauze privind sediile secundare; clauze privind avantajele rezervate fondatorilor,
operaţiunile încheiate în contul societăţii şi sumele ce trebuie plătite pentru aceste operaţiuni;
cauze privind modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii comerciale.103
2.8.1. Acordul de voinţă
Actul juridic care consemnează voinţa exprimată a asociaţilor de a crea o societate
comercială, împreună cu elementele sale caracteristice, este actul constitutiv. Prin voinţa
asociaţilor, actul constitutiv va detalia valorile patrimoniale, aporturi alăturate, pentru a da
naştere capitalului social, modul cum voinţele asociaţilor se vor armoniza pornind de la
prezumţia unei intenţii comune de a colabora în realizarea unui scop comercial - affectio
societatis - şi modul de dobândire şi împărţire a rezultatelor comerciale. Actul constitutiv
fixează voinţa asociaţilor şi trasează conform acesteia profilul societăţii comerciale
rezultate.104
Societăţile comerciale iau naştere prin voinţa asociaţilor materializată în perimetrul
normelor de drept comercial. Voinţa persoanelor fizice şi persoanelor juridice - asociaţi ai
societăţii comerciale - îşi găseşte realizarea juridică doar în interiorul capacităţii juridice de
drept comun sau comercială. în cadrul tipului de societate ales şi a normelor proprii definite
de lege, voinţa asociaţilor are teren liber de exprimare.
Actul constitutiv poate consemna întâlnirea voinţelor asociaţilor fie simultan, când
este semnat de toţi asociaţii (art. 5 al. 6 Legea nr. 31/1990), fie în urma unui proces de
subscripţie publica. Voinţa fondatorilor a prefigurat viitoarea societate cu toate elementele
103 Bratiş Marian, Conţinutul obligatoriu al actului constitutiv al societăţii comerciale pe acţiuni,Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2006, p. 51
104 Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 10/2000, p. 149
41
sale caracteristice: denumire, sediu, emblema, tip (poate fi doar societate pe acţiuni), obiect de
activitate, capital, valoare şi tip de acţiuni, durată etc. Odată stabilită voinţa asociaţilor în
modurile arătate - simultan sau prin subscripţie publică - şi fixată în prevederile actului
constitutiv, voinţa care - este de esenţa societăţii comerciale - urmează controlul autoritătii
realizat prin judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului din judeţul sediului1 ^5.
Voinţa asociaţilor tine de esenţa constituirii societăţii comerciale. Voinţa, în
accepţiunea juridică, implica două elemente esenţiale: consimţământul şi cauza sau scopul.
Adunarea generală este singurul organ deliberativ al societăţii unde intr-un cadru
instituţionalizat se formează voinţa necesară funcţionarii normale a societăţii comerciale
precum şi cea necesară modificării actelor constitutive, inclusiv fuziunii sau dizolvării
acesteia. In societăţile în nume colectiv, deşi nu este definită de lege o adunare generală,
deciziile sunt luate de asociaţi împreună, după algoritmul de formare a voinţei sociale stabilite
de lege, având în vedere si caracterul intuitu personae al contractului pe care se bazează acest
tip de societate105.
2.8.2. Forma, denumirea si sediul social
Societăţile comerciale pot fiinţa în una din cele cinci forme prezentate în paragrafele
precedente, denumirea acestora fiind urmată de iniţiale formei, respectiv:
a) societate în nume colectiv - S.N.C.
b) societate în comandită simplă - S.C.S.
c) societate pe acţiuni - S.A.
d) societate în comandită pe acţiuni - S.C.A.
e) societate cu răspundere limitată - S.R.L.
La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de data certa a acestuia, se
va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei
şi declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unicîntr-o singura
societate cu răspundere limitată.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului firma este numele
sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercita comerţul şi sub care semnează
iar emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
Atât firma cât şi emblema fac parte din familia semnelor distinctive comerciale având, până la
105 Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 10/2001, p. 109
42
un punct, trăsături şi funcţii comune. Unicitatea firmei nu înseamnă că în aceeaşi arie
geografica (localitate, judeţ, tara) nu ar putea coexista două firme similare sau chiar identice,
adică doi comercianţi cu acelaşi nume sau două societăţi comerciale cu aceeaşi denumire.106
La acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă este îndeplinită cel puţin
una dintre următoarele condiţii:
a) imobilul, prin structura lui, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite;
b) cel puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre societăţi;
c) dacă cel puţin unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul
societăţii.
Formele exogene uzuale pe care le poate organiza o societate comercială sunt: filiala,
sucursala şi reprezentanta comercială (agenţia).
Filiala reprezintă o întreprindere organizata ca societate comercială de sine stătătoare
cu personalitate juridică, dependentă economic de societatea fondatoare care deţine cea mai
mare parte a capitalului social107.
O definiţie ca aceasta de mai sus - în lipsa unei definiţii legale - poate arunca lumina
asupra regimului filialei cu condiţia complinirii ei prin trăsăturile generale ale acestei
structuri societare :
a) Este o structură societară instituţionalizată, cu personalitate juridică dobândită în
condiţiile Legii nr. 31/1990 şi a Legii nr. 26/1990, care funcţionează independent, autonom şi
durabil, intr-un sediu propriu. Această societate filială este constituită de societatea primară
(societatea mamă) care deţine majoritatea capitalului său. Din aceasta cauza, filiala este
dependenta economic si se află sub controlul societătii primare .
b) Obiectul de activitate al filialei constă în producerea sau comercializarea de mărfuri, în
prestarea de servicii sau în executarea de lucrări pentru clienţi, în limitele statutului societăţii
fondatoare.
c) Filiala este o structură societară instituţionalizată, supusă obligaţiei înmatriculării în
Registrul Comerţului, este dependentă economic de societatea care a constituit-o, dispune de
sediu propriu, firmă şi emblemă, are personalitate juridică şi funcţionează relativ independent,
are patrimoniu propriu.
Filiala are la baza constituirii sale un act constitutiv valabil încheiat şi în conformitate
cu scopul societar de gen, iar nu un contract de societate simulat, acoperind o relaţie ocultă de
simplu mandat ce desfiinţează ficţiunea personalităţii juridice108.
106 Băcanu Ion, Unicitatea firmei comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 1/2000, p. 24107 Mona-Lisa Belu Magdo, Structuri societare, în Revista de Drept comercial nr. 7-8/1998, p. 33108 O. Căpăţâna, Noţiunea de filiala a unei societăţi comerciale, în Dreptul nr. 2/1993, p. 4
43
Sucursalele sunt dezmembrăminte (extensii teritoriale) fără personalitate juridică ale
societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de a-şi începe activitatea, în Registrul
comerţului din judeţul în care vor funcţiona
Considerăm ca legea are în vedere latura comercială a funcţionarii societăţii, iar nu cea
administrativ-organizatorică, scopul fiind acela de a asigura publicitatea la locul desfăşurării
comerţului, câtă vreme aspectele administrative ale funcţionarii sucursalei pot fi disciplinate
de la pupitrul de comanda al societăţii fondatoare, eventual prin organizarea unui departament
pentru relaţiile cu sucursalele109.
Din definiţia conţinuta în art. 43 din Legea 31/1990 doctrina a extras cara eteri st ici
le s u cu rsa I e i110:
a) Sucursala nu este persoana juridică, ci este integrata organic societăţii fondatoare.
b) Sucursala nu are un patrimoniu propriu.
c) Prin definiţie sucursala constituie un "sediu secundar" al societăţii.
d) întrucât firma societăţii comerciale este o consecinţa ce decurge numai din calitatea să de
persoana juridică, sucursala nu are firma proprie.
e) Exercită o funcţie de mandat, cu sau fără reprezentare, în limitele împuternicirilor
primite, în raporturile societăţii cu terţii.
Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte substanţial atât de filială, cât şi de sucursală.
Ea îndeplineşte o funcţie specializată, anume aceea de intermediar între societatea comercială
primară, care a organizat-o, şi partenerii ei contractuali. în aceasta calitate reprezentanţa
(agenţia) exercită atribuţii fie de mandatar, fie de comisionar. în calitate de mandatar încheie
acte juridice cu terţele persoane din ţară de sediu în numele şi pe seama societăţii comerciale
care i-a dat împuternicirea. în calitate de comisionar, acţionează faţă de terţi în nume propriu,
dar pe seama societăţii comerciale comitente111.
Reprezentanţa nu are personalitate juridică proprie, aceasta aparţinând exclusiv
societăţii comerciale primare care a organizat-o şi i-a acordat atribuţii de mandatar şi
comisionar112.
Alte sedii secundare: Pentru a elimina pe cât posibil situaţiile neclare, legea prevede
ca regimul juridic al sucursalei se aplica oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea
lui, căruia societatea ii atribuie statut de sucursală.
109 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 127
110 Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 100111 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.106112 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 85
44
2.8.3. Obiectul de activitate
Prin Ordinul nr. 601 din 26 noiembrie 2002113 privind actualizarea Clasificării
activităţilor din economia naţională - CAEN, emis de INSTITUTUL NAŢIONAL DE
STATISTICA, s-a aprobat actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională -
CAEN, potrivit anexei care face parte integrantă din ordin, actualizare efectuată cu
respectarea prevederilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 de modificare a
Regulamentului Consiliului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/90 privind
Nomenclatorul activităţilor din Comunitatea Europeană - NACE Rev.1.1.
Astfel activităţile din economia naţională au fost clasificate pe secţiuni, subsecţiuni,
diviziuni, grupe şi clase Spre exemplu:
- secţiunea A - AGRICULTURA, VÂNĂTOARE, SILVICULTURA - acoperă exploatarea
resurselor naturale vegetale şi animale. Secţiunea cuprinde activităţile de obţinere a recoltelor
de plante vegetale, creşterea animalelor, activităţi din domeniul forestier, obţinerea altor
plante şi preluarea de animale dintr-o fermă sau din habitatul lor natural.
- subsecţiunea AA AGRICULTURA, VÂNĂTOARE, SILVICULTURA
- diviziunea 01 Agricultura, vânătoare şi servicii anexe
- grupa 011 Cultivarea plantelor...
- clasa 0111 Cultivarea cerealelor, porumbului şi a altor plante n.c.a Aceasta clasa include:
- cultivarea cerealelor: grâu, secara, orz, orzoaica, ovăz, orez, porumb, sorg etc.;
- cultivarea cartofilor;
- cultivarea sfeclei de zahăr;
- cultivarea tutunului, inclusiv prelucrarea lui preliminară (recoltarea şi uscarea frunzelor de
tutun);
- cultivarea plantelor producătoare de seminţe sau fructe oleaginoase (floarea soarelui, soia,
arahide etc.), precum şi a plantelor tehnice oleaginoase (în pentru ulei, rapiţa, ricin etc.);
- producerea seminţelor de sfecla de zahăr şi a seminţelor de plante furajere (inclusiv a masei
verzi de nutreţuri: lucerna, trifoi etc.);
- cultivarea conurilor de hamei, a rădăcinilor şi tuberculilor cu conţinut ridicat de amidon
sau inulina;
- cultivarea bumbacului; cultivarea a diverse plante textile (în pentru fibra, cânepa); topitul
plantelor care au fibre textile;
- cultivarea plantelor leguminoase uscate, ca: fasolea şi mazărea de câmp;
- cultivarea plantelor medicinale utilizate în principal în farmacie sau la prepararea de
113 Publicat în Monitorul Oficial nr. 908 din 13 decembrie 2002
45
insecticide, fungicide ori în alte scopuri similare;
- cultivarea plantelor vegetale n.c.a.
2.8.4. Capitalul social
Capitalul social al unei societăţi comerciale poate fi constituit prin aporturi în numerar
şi prin aporturi în natură
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Aporturile în natura trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic şi sunt admise la
toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Aporturile în creanţe
au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu
răspundere limitată.
Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului
social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică.
Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul social subscris.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu
poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o data la 2 ani, valoarea
minima a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să
reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro (art. 10 al Legii nr. 31/1990 republicată)
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2.
Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei
şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei (art. 11 al Legii nr. 31/1990
republicată)
Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
în societatea cu răspundere limitată, numărul asociaţilor nu poate fi mai mare
de 50.
Dacă într-o societate cu răspundere limitată, părţile sociale sunt ale unei singure
persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit
prezentei legi, adunării generale a asociaţilor. în societatea care se înfiinţează de către un
asociat unic, valoarea aportului în natura va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate.
O persoana fizică sau o persoana juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singura
46
societate cu răspundere limitată. De asemenea o societate cu răspundere limitată nu poate
avea ca asociat unic o alta societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
Sancţiunii încălcării prevederii de mai sus este dizolvarea pe cale judecătorească a societăţii şi
poate fi cerută de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de orice persoană interesată.
2.8.5. Administrarea şi reprezentarea societăţii
Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. Ei sunt
obligaţi să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la organele de
conducere similare acestora.
Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât
dacă aceasta facultate li s-a acordat în mod expres, în caz contrar societatea poate pretinde de
la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.
Administratorul care, fără drept, îşi substituie alta persoana răspunde solidar cu
aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în Legea nr. 31/1990 republicată.
Potrivit art. 73 Legea nr. 31/1990 republicată administratorii sunt solidar răspunzători
faţă de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exactă îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societăţii
debitoare, vinovat de oricare dintre faptele penale prevăzute de prezenta Legea nr. 31/1990
republicată sau de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, este decăzut din dreptul
de a mai deţine ori dobândi o astfel de calitate sau funcţie, la orice persoana juridică cu scop
patrimonial, pe o perioada de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de condamnare.
În cazul societăţilor pe acţiuni distingem două sisteme de administrare: sistemul unitar
şi sistemul dualist.
Adoptarea Legii nr. 441/27.11.2006114 a determinat numeroase modificări în structura
114 Publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006
47
tradiţională a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale în special a celor pe acţiuni. O
reformă a legii societăţilor comerciale era cu atât mai necesara cu cât în practica organizarea
reală a întreprinderii exceda sferei noţiunilor şi mecanismelor impuse de normele anterioare.
Relevante sunt prevederile art. 137A1 alin. 2 din Legea nr. 441/2006 conform cărora
candidaţii pentru posturile de administrator vor fi nominalizaţi de către membrii actuali ai
consiliului de administraţie sau de către acţionari.115 Sistemul unitar
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numărul
acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu
de administraţie.
Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu
excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un
contract de munca.
În cazul în care într-o societate pe acţiuni are loc delegarea atribuţiilor de conducere
către directori, conform art. 143, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi
formată din administratori neexecutivi (art. 138A1 Legea nr. 31/1990 republicată)
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate
prevedea ca unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie
independenţi (art. 138A2 Legea nr. 31/1990 republicată).
Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege
pentru adunarea generală a acţionarilor (art. 142 Legea nr. 31/1990 republicată).
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor
directori, numind pe unul dintre ei director general(art. 143 Legea nr. 31/1990 republicată).
Dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 44A1,
sub sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să
dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea
activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale extraordinare, în
condiţiile prevăzute la art. 115 (art. 150 Legea nr. 31/1990 republicată).
Sistemul dualist
115 Velicu Dan, O noua dilema în administrarea societăţii pe acţiuni. Sistemul monist si cel dualist, Revista de drept comercial, Nr. 1/2007, p. 35
48
Prin actul constitutiv se poate stipula ca societatea pe acţiuni este administrată de un
directorat şi de un consiliu de supraveghere, în conformitate cu prevederile prezentei
subsecţiuni. (art. 153 Legea nr. 31/1990 republicată)
A. Directoratul
Potrivit art. 153A1 al Legii nr. 31/1990 republicată, conducerea societăţii pe acţiuni
revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru
realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina
consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor. Directoratul îşi exercită
atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere şi este format din unul sau mai mulţi
membri, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când este un singur membru, acesta poartă
denumirea de director general unic. Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului
de supraveghere, care atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului
(art. 153A2 Legea nr. 31/1990 republicată)
Acelaşi sens este reţinut şi de art. 39 alin. 1 din Regulamentul CEE nr. 2157/2001 care
precizează - “organul de conducere este responsabil de gestiunea societăţii europene”. în
comparaţie cu administratorii numiţi de adunarea generală, în acelaşi sens cu prevederile
Regulamentul CEE nr. 2157/2001 desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de
supraveghere, care atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului.116
Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.
B. Consiliul de supraveghere
Aşa cum rezultă din art. 153A6 Legea nr. 31/1990 republicată, membrii consiliului de
supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor
membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Numărul membrilor consiliului de
supraveghere este stabilit prin actul constitutiv şi nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de
11. Aceştia pot fi revocaţi oricând de adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel
puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului.
De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de
salariat al societăţii (art. 153A8 Legea nr. 31/1990 republicată)
Atribuţiile principale ale Consiliul de supraveghere sunt următoarele:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numeşte şi revoca membrii directoratului;
116 Velicu Dan, O noua dilema în administrarea societăţii pe acţiuni. Sistemul monist si cel dualist, Revista de drept comercial, Nr. 1/2007, p. 35
49
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a
operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) raportează cel puţin o data pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea
de supraveghere desfăşurată, (art. 153A9 Legea nr. 31/1990 republicată)
Conform art. 153A22 Legea nr. 31/1990 republicată, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin
care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să
constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate
din valoarea contabila a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu
aprobarea adunării generale a acţionarilor, data în condiţiile art. 115.
2.8.7. Repartizarea beneficiilor şi pierderilor
Beneficiile şi pierderilor societăţii revin asociaţilor conform acordului de voinţă al
acesta. De regulă ele sunt direct proporţionale cu procentul de aport la capitalul social, dar
părţile, prin convenţie pot deroga de la această regulă şi pot stabili un alt procent.
Este interzisă clauza conform căreia un asociat nu participă deloc la benefici şi
pierderi (clauza leonină)130
Trebuie deosebit după cum asociatul ştie sau nu că pactul leonin, a cărui introducere în
contract o doreşte, este ilicit. Dacă asociatul nu cunoaşte imperativul art. 1513 C. civ., în
analiza reprezentărilor în plan subiectiv neavând relevanta prezumţia cunoaşterii prevederilor
legale, el va considera situaţia juridică, căreia ii da naştere, drept realizabila, chiar licita. Cum
aceasta este nula şi nu produce efecte juridice, asociatul are o reprezentare falsa asupra
posibilităţii de realizare a scopului sau concret, prin urmare o cauza falsa.
Aşadar, în acest caz, caracterul determinant pentru exprimarea voinţei contractuale a
clauzei leonine atrage nulitatea contractului de societate dar numai în privinţa asociatului a
cărui cauza s-a format fals.
Dacă asociatul cunoaşte caracterul ilicit al clauzei leonine propuse, survenirea
constatării nulităţii absolute a acesteia nu îl poate surprinde. El a avut în vedere la momentul
încheierii actului constitutiv aceasta posibilitate, iar cauza să s-a format corect.131117.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend. Dividendele se
distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin
117 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 1
50
actul constitutiv nu se prevede altfel.
Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii.
Dividendele plătite contrar celor de mai sus se restituie, dacă societatea dovedeşte ca asociaţii
au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască.
Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar, se prescrie în termen de
3 ani de la data distribuirii lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor
aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
Dacă se constata o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau
redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.
2.8.8. Dizolvarea si lichidarea societătii
Potrivit art. 227 al Legii nr. 31/1990 republicată şi cu modificările ulterioare,
societatea se dizolva prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedica funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Din momentul
dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni, în caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile
întreprinse. Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până
la terminarea acesteia, (art. 233 Legii nr. 31/1990 republicată)
Legii nr. 31/1990 republicată, prin art. 252 precizează că pentru lichidarea şi
repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop,
sunt obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv
membrii directoratului, continua sa-şi exercite atribuţiile, cu excepţia celor prevăzute la art.
233;
51
b) actul de numire a lichidatorilor, trebuie depus, prin grija lichidatorilor, la oficiul
registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a.
În urma efectuării publicării de mai sus, nici o acţiune nu se poate exercita pentru
societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor. Lichidatorii vor
putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizaţi, în condiţiile legii.
Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru
motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani. (art. 260 Legii nr.
31/1990 republicată).
La 20 iulie 2006 a intrat în vigoare Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
prin care s-a abrogat Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului. Pus în dificultate de sutele de modificări aduse Legii nr. 64/1995, în contextul
unui proces legislativ incoerent şi de multe ori confuz, legiuitorul a optat de această dată
pentru adoptarea unei noi legi. Este însă o lege care păstrează multe dintre reglementările
cuprinse în legea anterioară, fie nemodificate, fie cu anumite acomodări (in total 120 articole).
într-o caracterizare de ansamblu nu se poate omite faptul că legea realizează o mai judicioasă
şi clară ordonare a reglementarilor atât de complexe ale procedurii insolvenţei. Ca element de
noutate majoră, este distincţia pe care legea o face între procedura generala şi procedura
simplificata, aceasta din urma fiind o inovaţie esenţială a legii, determinata de nevoia de a
elimina, operativ, din mediul de afaceri entităţi juridice care, în fapt, au încetat să existe.
Procedura generala are în vedere numai debitorii persoane juridice aflaţi în stare de insolvenţă
sau de insolvenţă iminenta (art. 1 alin. 1).118
Pentru ca persoanelor fizice sau juridice debitoare să li se aplice procedura
simplificata, acestea trebuie să se încadreze intr-una din categoriile prevăzute de art. 1 alin. 2,
adică: să fie comercianţi persoane fizice acţionând individual sau în asociaţii familiale; să fie
persoana juridică de drept privat - comerciant sau necomerciant - aflat în stare de insolvenţă
care desfăşoară activităţi economice, iar, totodată, să îndeplinească si/sau cel puţin una din
următoarele condiţii: să nu deţină nici un bun în patrimoniul sau; actele constitutive sau
documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu mai poate fi găsit; sediul nu mai
exista sau nu mai corespunde adresei de la registrul comerţului (art. 1 alin. 12 lit. c); nu
prezintă documentele prevăzute de art. 28 alin. 1, lit. b, c, e şi h în termenul prevăzut de lege
(art. 1 alin. 2 lit. d); a fost dizolvata anterior formulării cererii introductive (art. 1 alin. 2 lit. e);
118 Ştefănescu Brânduşa, Consideraţii de ansamblu referitoare la Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006, p. 9
52
si-a declarat intenţia de intrare în faliment (art. 1 alin. 2 lit. f); sau nu si-a declarat intenţia de
reorganizare (prezumţie prevăzuta de art. 28 lit. h); nu este îndreptăţită să beneficieze de
procedura de reorganizare judiciară (art. 1 alin. 2 lit. f, coroborat cu art. 30). Debitorul care
îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 2 intra direct în procedura falimentului, fie
odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioada de observaţie de maximum
60 de zile119.
2.8.9. Modificarea actului constitutiv
Potrivit modificărilor art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată prin pct. 141 al art. I
din legea 441/2006 “Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale,
adoptată în condiţiile legii, sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 223 alin.
(3) şi ale art. 226 alin. (2).”
Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci când
are ca obiect:
a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natura a unui teren;
b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în comandită
simplă;
c) majorarea capitalului social prin subscripţie publica.
După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv directoratul, va
depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet al
actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în temeiul hotărârii
judecătorului-delegat, cu excepţia situaţiilor stipulate la art. 223 alin. (3) şi la art. 226 alin. (2),
atunci când înregistrarea va fi efectuată pe baza hotărârii irevocabile de excludere sau de
retragere (art. 204 al. 4 al Legii nr. 31/1990 republicată)
Oficiul registrului comerţului va înainta din oficiu actul modificator astfel înregistrat
şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului constitutiv către Regia Autonomă
«Monitorul Oficial», spre a fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe
cheltuiala societăţii.(art. 204 alin. 5)
Schimbarea formei societăţii, prelungirea duratei ei sau alte modificări ale actului
constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei persoane juridice noi (art. 205 Legii nr. 31/1990
republicată).
Cazurile cele mai frecvente de transformare a unei societăţi comerciale sunt
119 Comşa Marcela, Procedura simplificata. Elemente de noutate în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006, p. 35
53
transformarea unei societăţi cu răspundere limitată într-o societate pe acţiuni, transformarea
unei societăţi pe acţiuni într-o societate cu răspundere limitată şi transformarea unei societăţi
cu răspundere limitată cu pluralitate de asociaţi într-o societate unipersonala şi invers.
Schimbarea formei juridice a unei societăţi comerciale reprezintă o operaţiune complexă, cu
consecinţe importante ce atrag modificarea regulilor de funcţionare a societăţii iniţiale, cum ar
fi limitarea sau extinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, funcţionarea cu
caracter colegial a organului de administrare, încetarea funcţiilor organelor de control a
gestiunii ori, după caz, desemnarea unor asemenea organe statutare.120
Potrivit art. 207 şi urm. Legii nr. 31/1990 republicată, prin modificarea actului
constitutiv se poate reduce sau majora capitalul social, legea precizând condiţiile în care acest
lucru este posibil în fiecare caz în parte.
2.9.Formalităţi specifice pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie
publica
Când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, fondatorii vor întocmi
un prospect de emisiune, semnat de fondatori în forma autentică va trebui depus, înainte de
publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii,
pentru ca judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului, să autorizeze publicarea
prospectului de emisiune.
Subscrierile de acţiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare ale
prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat şi va cuprinde: numele
şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorului; numărul, în litere, al
acţiunilor subscrise; data subscrierii şi declaraţia expresă ca subscriitorul cunoaşte şi accepta
prospectul de emisiune.
Participările la beneficiile societăţii, rezervate de fondatori în folosul lor, deşi
acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă vor fi aprobate de adunarea constitutivă.
Cel mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii vor
convoca adunarea constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, şi în două ziare cu largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru
adunare. înştiinţarea va cuprinde locul şi data adunării, care nu poate depăşi două luni de la
data închiderii subscrierii, şi precizarea problemelor care vor face obiectul discuţiilor.
Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare 120 Stancu Gheorghe, Buturuga Ecaterina,Transformarea unei societăţi comerciale dintr-o forma în alta, Revista de drept
comercial, Nr. 12/2003, p. 103
54
acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la Casa de Economii
şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. ori la o banca sau la una dintre unităţile acestora. Restul din
capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare. Acţiunile ce
reprezintă aporturi în natura vor trebui acoperite integral.
Dacă subscrierile publice depăşesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune
sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligaţi să supună aprobării adunării
constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripţiei.
Fondatorii sunt obligaţi să întocmească o lista a celor care, acceptând subscripţia, au
dreptul să participe la adunarea constitutivă, cu menţionarea numărului acţiunilor fiecăruia.
Aceasta lista va fi afişată la locul unde se va tine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de
adunare.
Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul
acceptanţilor şi ia hotărâri cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.
Raportul expertului sau experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde
urmează să se întrunească adunarea constitutivă.
Dacă valoarea aporturilor în natura, stabilită de experţi, este inferioară cu o cincime
aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage,
anunţându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă.
Acţiunile revenind acceptanţilor care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen
de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripţie publica.
Vărsămintele efectuate pentru constituirea societăţii prin subscripţie publica, vor fi
predate persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziţii, persoanelor desemnate prin decizie a consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului, după prezentarea certificatului la oficiul registrului comerţului, din care rezulta
înmatricularea societăţii.
Dacă constituirea societăţii nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se va face direct
acceptanţilor.
2.10. Fuziunea si divizarea societăţilor
Având în vedere schimbările intervenite în legislaţia şi practica noastră din ultimii ani
în materie de reorganizare a persoanelor juridice, doctrina defineşte noţiunea de fuziune şi
divizare ca o operaţiune juridică ce implica două sau mai multe persoane juridice existente
sau care iau astfel fiinţă, care produce efecte constitutive, extinctive şi translative, ca urmare a
55
comasării sau divizării şi transformării subiectelor de drept participante121.
În art. 175 din proiectul Noului Cod Civil - privind introducerea în Codul civil a
normelor juridice ce stabilesc statutul legal al persoanelor juridice se prevede ca reorganizarea
la care ne referim „se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare"
Într-o altă opinie, fuziunea este operaţia prin care două sau mai multe societăţi
comerciale se reunesc pentru a forma una singură, eveniment major în viata societăţii, o
modificare a structurii juridice a societăţii care intervine pentru a asigura adaptarea sa la
cerinţele pieţii pe care se situează, iar prin divizare se înţelege operaţiunea prin care societatea
se va fracţiona în două sau mai multe societăţi distincte sau transmiterea unei părţi din
patrimoniul sau, cuprinzând atât creanţe cât şi datorii, către o altă societate, continuând să
coexiste cu aceasta din urma122
Potrivit art. 238 al Legii nr. 31/1990 republicată, fuziunea este operaţiunea prin
care:
a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transfera totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transfera totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.
De asemenea, legea defineşte divizarea este operaţiunea prin care:
a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transfera mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului sau, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transfera toate activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.
În proiectul Noului Cod Civil, la art. 174, se defineşte reorganizarea persoanei juridice
ca fiind operaţiunea juridică ce implică una sau mai multe persoane juridice şi care produce
121 Lupan Emest, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, Revista de drept comercial, Nr. 4/2000, p. 61122 Nita Stan Ion, Fuziunea si divizarea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 6/2000, p. 108
56
efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.
Administratorii societăţilor care urmează a participa la fuziune sau la divizare vor
întocmi un proiect de fuziune sau de divizare, care, potrivit art. 241 Legii nr. 31/1990
republicată, va cuprinde: forma, denumirea şi sediul social ale tuturor societăţilor implicate în
fuziune sau divizare; condiţiile alocării de acţiuni; rata de schimb a acţiunilor sau părţilor
sociale; cuantumul primei de fuziune sau de divizare etc.
Potrivit art. 242 al Legii nr. 31/1990 republicată proiectul de fuziune sau de divizare,
semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la oficiul registrului comerţului
unde este înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care încetează a
exista în urma fuziunii sau divizării, despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publica în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras, potrivit
dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii părţilor, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor
şedinţelor în care adunările generale extraordinare urmează a hotărî, în temeiul art. 113 lit. h),
asupra fuziunii/divizării.
Fuziunea prin absorbţie se produce când una sau mai multe societăţi sunt dizolvate
fără a intra în lichidare şi transfera toate activele şi pasivele lor unei alte societăţi
Fuziunea sau divizarea are următoarele consecinţe (art. 250 Legea 31/1990):
a) transferul tuturor activelor şi pasivelor în conformitate cu regulile de repartizare stabilite
în proiectul de fuziune/divizare;
b) acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv asociaţi
ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de
repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c) societatea absorbită sau divizata încetează să existe.
2.9. Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii
În situaţia în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori
cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativa a legii sau când nu s-a îndeplinit o
cerinţa legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea
oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere,
motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea
neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate (art. 46
Legea nr. 31/1990 republicată).
57
În cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia
măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularităţi.
Dacă societatea nu se conformează, orice persoana interesată poate cere tribunalului să oblige
organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, să le regularizeze. Dreptul la
acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării
societăţii, (art. 48 Legea nr. 31/1990 republicată)
Actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi
opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada ca aceştia le cunoşteau.
Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarata de
tribunal numai atunci când:
a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în forma autentică, în situaţiile prevăzute
de lege
b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul sau de activitate, aporturile
asociaţilor sau capitalul social subscris;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege (art. 56 Legea nr. 31/1990
republicată)
Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare,
a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,
societatea încetează fără efect retroactiv şi intra în lichidare. Dispoziţiile legale privind
lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplica în mod corespunzător. Prin hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii. Tribunalul va
comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului comerţului, care, după menţionare, o
va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a IV-a, în extras (art.
Legea nr. 31/1990 republicată).
Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele sau. Nici
societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de buna-credinţa nulitatea societăţii.
58
2.12. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii comerciale
Personalitatea juridică este o caracteristica a societăţii comerciale şi un efect al legii,
toate societăţile comerciale legal constituite fiind recunoscute ca persoane juridice.
Beneficiind de personalitate juridică, societatea comercială este autonomă din punct de
vedere patrimonial faţă de asociaţi. Consecinţele acestei autonomii sunt următoarele:
a) Societatea comercială are o capacitate juridică proprie, distinctă de cea a asociaţilor,
putând fi purtătoare de drepturi şi obligaţii proprii. Societatea comercială participa în nume
propriu la raporturile juridice, prin reprezentanţii săi legali, putând sta în justiţie în calitate de
parte în proces pentru recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale. Societatea comercială
poate încheia orice act juridic care se încadrează în specialitatea capacităţii sale de folosinţă.
b) Societatea comercială are un patrimoniu propriu, care constituie gajul general al
creditorilor sociali (art. 1718 C. civ.), ea este proprietara bunurilor din patrimoniul său, este
titular de drepturi proprii şi îşi asuma obligaţii în nume propriu. De aceea, în una din
definiţiile societăţii, autorii123 văd în societate “o uniune de persoane şi de valori
patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată pe scopul comun urmărit de
participanţi (societari) pe toata durata contractului, constând din desfăşurarea în comun a
unor activităţi lucrative. în alţi termeni, societatea se analizează ca organism economic şi
juridic, constituit prin asociere, în vederea obţinerii de foloase sau avantaje patrimoniale".
Societatea, ca persoană juridică, va avea un patrimoniu autonom, distinct de
patrimoniile asociaţilor, ca şi de patrimoniile altor persoane juridice. Patrimoniul social se va
forma la momentul constituirii, eventual numai din capitalul social, iar ulterior (sau chiar de la
constituire) şi din alte bunuri cu valoare patrimonială124.
Autonomia patrimoniului societăţii faţă de patrimoniile asociaţilor determina
următoarele consecinţe juridice125:
1) Bunurile constituite ca aport ies din patrimoniul asociaţilor şi intră în cel al
societăţii, astfel că asociaţii nu mai au nici un drept asupra bunurilor aportate
2) Bunurile aflate în patrimoniul societăţii constituie gajul general al creditorilor
sociali.
3) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de
123 D. A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 11124 Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere limitata - dreptul comparat, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.
71125 A se vedea M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 10-11,
precum si bibliografia acolo citata.
59
60
asociaţi, nefiind îndeplinită condiţia reciprocităţii obligaţiilor prevăzuta de art. 1143 C. civ126.
4) Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul
acesteia, nu şi patrimoniul asociaţilor. De asemenea nici cererea introdusa împotriva
asociaţilor nu se extinde asupra patrimoniului societăţii.
Separaţia de patrimonii între societate şi asociaţi este atributul esenţial al unei
personalităţi juridice reale. Dacă aceasta separaţie este falsă sau simulată, atunci suntem în
prezenta unei societăţi fictive.
c) Societatea comercială are o responsabilitate juridică proprie, patrimonială,
contravenţională şi chiar penală.
d) Societatea comercială are o naţionalitate proprie, distinctă de cea a asociaţilor săi,
naţionalitate care se determină în funcţie de sediul social real al societăţii.
După cum s-a susţinut, cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu
este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţa a unui individ la un anumit stat ci în sensul
de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionarii, dizolvării şi lichidării
societăţii127.
Legea sediului social determina şi reglementează statutul organic al societăţii
comerciale. Aplicarea criteriului sediului social, drept element principal pentru stabilirea
naţionalităţii societăţilor comerciale, în dreptul roman, este constant şi tradiţional susţinută în
literatura romană de specialitate precum şi în practica arbitrală de comerţ internaţional128.
Societăţile cu participare străină nu constituie o categorie aparte de persoane juridice
române, ci urmează caracteristicile pe care le prezintă, sub acest aspect, societăţile
comerciale, în general129.
2.13. Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat
Societăţile comerciale cu capital "de stat" se pot constitui numai sub forma societăţii
cu răspundere limitată sau a societăţii pe acţiuni, întrucât, conform art. 16 din Legea nr.
15/1990, "unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome,
vor fi organizate sub forma de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în
condiţiile prevăzute de lege".
Personalitatea juridică a societăţii comerciale îi conferă acesteia calitatea de subiect de 126 Pentru condiţiile în care poate opera compensaţia a se vedea C. Stătescu si C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a
obligaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 1993, p. 330-333127 M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 8
128 D. A. Sitaru, Drept Internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 309129 Dragoş-Alexandru Sitaru, Consideraţii privind subiectele de naţionalitate română ale dreptului comerţului internaţional
(Societăţile comerciale), în Revista de Drept Comercial nr. 2/1993, p. 45
61
drept distinct de asociaţi; statul, în calitate de asociat (acţionar), unic sau majoritar, al
societăţii respective nu se poate confunda cu societatea. în calitate de subiect de drept,
societatea comercială are atribute de identificare proprii (sediu propriu, denumire, emblema),
precum şi o voinţa proprie, pe care şi-o exercită prin organele proprii, o naţionalitate proprie,
distinctă de cea a asociaţilor şi o responsabilitate juridică proprie, statul - acţionar nu poate fi
făcut responsabil de datoriile societăţii.130
încetarea funcţiei de administrator al societăţii de stat, are ca efect, în principal,
încetarea atribuţiilor administratorului, actele sale săvârşite în această calitate nu mai obliga
societatea faţă de terţi. încetarea contractului de administrare intervine în condiţiile art. 16 din
contractul de administrare-tip (anexa nr. 3 la Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr.
49/1999)131. Revocarea, ca un caz de încetarea a acestui contract, intervine în următoarele
situaţii:
- în cazul neîndeplinirii uneia sau mai multor obligaţii prevăzute în contract;
- nerespectarea hotărârilor adunării generale a acţionarilor;
- nerespectarea legislaţiei în vigoare, aplicabilă societăţilor comerciale;
- diminuarea din orice motiv a cuantumului garanţiilor pentru administrator şi
nereconstituirea acestora în termenele stabilite de lege.
2.14. Varietăti de societăti comerciale
2.14.1. Institutiile de credit
Având în vedere ca transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei
nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliulu din 14 iunie 2006 privind accesul la
activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului
firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit trebuie realizate până la finele anului 2006,
termen stabilit în cadrul negocierilor în vederea aderării, astfel încât să poată fi realizată şi
procedura de prenotificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat, în
temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat
Ordonanţa de urgenta nr. 99132 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, care a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2007, in prezent completata de Legea
130 Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat, Revista "Juridica", Nr. 4/2000, p. 140131 Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, Revista "Juridica", Nr. 6/2000, p. 223
132 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1.027 din 27 decembrie 2006
62
227 din 4 iulie 2007, Legea 270 din 7 iulie 2009, si Ordonanţa de Urgenta nr. 26 din 31 martie
2010.
Potrivit art. 3, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi
funcţiona în una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;
e) instituţii emitente de monedă electronică.
Banca Naţională a României este autoritatea competenta cu privire la reglementarea,
autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.
Sunt permise instituţiilor de credit următoarele activităţi (art. 18):
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie
şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
2. valută;
3. contracte futures şi options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel
de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte
legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de
consultanţa;
j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta; k) custodie şi administrare de
63
instrumente financiare;
I) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării; n)
închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea; p) dobândirea
de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului
financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele
activităţi, dacă este cazul.
Prin O.G. 99/2006 se stabilesc condiţii minime de desfăşurare a activităţii cu privire la
capital şi administrarea riscului, cele referitoare la acţionariat; fuziunea şi divizarea,
transformarea unei alte entităţi în instituţie de credit; organizare şi conducere; secretul
profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela; situaţii financiare şi audit; cerinţe de
publicare pentru instituţiile de credit; supravegherea instituţiilor de credit; cooperarea cu alte
autorităţi competente; furnizarea de informaţii; schimbul de informaţii şi secretul profesional;
lichidarea instituţiilor de credit
Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universala, care pot desfăşura oricare dintre
activităţile enumerate mai sus (art. 286)
Băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt persoane juridice
române, ca instituţii de credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ,
al căror obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv
pentru domeniul locativ (art. 286)
Băncilor de credit ipotecar sunt persoane juridice române, ca instituţii de credit
specializate, al căror obiect principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional
a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri
rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare (art. 318).
Instituţiile emitente de monedă electronică sunt persoane juridice române, ca instituţii
de credit specializate în emiterea de moneda electronica (art. 321).
Cooperativa de credit - instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de
persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de
ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul
întrajutorării membrilor cooperatori (art. 224);
Constituirea, funcţionarea, modificarea actului constitutiv, dizolvarea, fuziunea,
divizarea şi lichidarea instituţiilor pe acţiuni urmează regimul societăţilor pe acţiuni prevăzut
64
de Legea 31/1990 cu respectarea dispoziţiilor speciale cuprinse în OG 99/2006.
Activitatea societăţii bancare poate presupune necesitatea înfiinţării unor sucursale şi
filiale concomitent cu constituirea acesteia sau ulterior, pe parcursul funcţionarii ei. Acestora
li se aplica regimul juridic comun, reglementat de Legea societăţilor comerciale, cu derogările
instituite de legea bancară.
Numai după obţinerea aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României
fondatorii băncii vor putea iniţia procedura de înfiinţare a societăţii comerciale bancare.
2.14.2. Structurile sportive
Structurile sportive se organizează în baza Legii nr. 69 din 28 aprilie 2000 educaţiei
fizice şi sportului133.
Potrivit art. 21 Legea 69/2000 recunoaşte următoarele structuri sportive:
a) asociaţiile sportive;
b) cluburile sportive, inclusiv cele organizate ca societăţi comerciale, unităţile de
învăţământ cu program sau profil sportiv, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor;
c) asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport;
d) ligile profesioniste;
e) federaţiile sportive naţionale;
f) Automobil Clubul Roman, pentru activitatea de automobilism sportiv şi karting sportiv;
g) alte organizaţii sportive naţionale.
Dreptul la libera asociere, în scopul constituirii unei structuri sportive, este un drept al
persoanei fizice sau juridice.
Toate structurile sportive, indiferent de scopul lor specific şi de forma juridică, se
înscriu în Registrul sportiv. Procedurile de înregistrare şi de atribuire a Certificatului de
identitate sportivă şi a numărului de identificare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a
prezentei legi.
Cluburile sportive sunt structuri sportive cu personalitate juridică, constituite în
condiţiile legii, ca persoane juridice de drept privat, structuri fără scop lucrativ sau societăţi
comerciale sportive pe acţiuni sau persoane juridice de drept public.
Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport sunt persoane
juridice de drept privat, având drept scop organizarea activităţii în ramura de sport respectiva
133 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 200 din 9 mai 2000, modificată şi completată prin: OUG 240/200, OG 7/2001, Legea 345/2002 2002, Legea 414/2002, Legea 221/2003, OUG 64/ 2003, Legea 472/2004; OG 83/2004, Legea 494/2004; OUG 119/2005; Legea 293/2005; OUG 205/2005 şi Legea 124/2006.
65
la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti, cu respectarea statutelor şi regulamentelor
federaţiilor sportive naţionale.
Federaţiile sportive naţionale sunt structuri sportive de interes naţional, constituite
prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe
ramuri de sport.
Ligile profesioniste sunt structuri sportive constituite prin asocierea cluburilor sportive
profesioniste pe ramuri de sport, sunt persoane juridice de drept privat, autonome,
neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ.
Structurile sportive se constituie şi funcţionează în conformitate cu prevederile
Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi
completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Decretului nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi persoanele juridice.
2.14.3. Societăţile agricole
Proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar
nr. 18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole pot să-şi exploateze pământul şi în
forme de asociere, pe baza de înţelegere între două sau mai multe familii, având ca scop
exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea,
condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum şi alte
activităţi. Asocierile se pot constitui prin înţelegere verbală sau scrisă, fără altă formalitate
juridică, cei în cauza stabilindu-şi singuri obiectul activităţii şi condiţiile în care înţeleg sa-şi
desfăşoare activitatea.
În cazul în care asociaţii doresc, pot încheia contracte de societate în condiţiile
prevăzute de Codul civil.în cazul în care proprietarii terenurilor agricole nu doresc să le
exploateze individual şi nici în una din formele enumerate mai sus, ei se pot constitui în
societăţi agricole, cu personalitate juridică, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale şi în condiţiile Legii 36 din 30 aprilie 1991 privind societăţile agricole şi alte
forme de asociere în agricultura148.
Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi un număr
nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor,
animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes
agricol.
Societatea agricolă nu are caracter comercial.
66
Prin statut se vor determina condiţiile pentru admiterea asociaţilor în societate,
numărul minim de asociaţi care nu poate fi mai mic de 10, capitalul social format din părţi
sociale de egala valoare (art. 8).
Potrivit art. 10 societăţile agricole se constituie prin act scris autentificat de notariatul
de stat şi statut.
Actul de constituire va cuprinde obligatoriu: denumirea - firma societăţii; obiectul
activităţii; numele, prenumele şi domiciliul asociaţilor; valoarea părţilor subscrise şi vărsate
de fiecare; felul răspunderii; numele şi prenumele administratorilor şi cenzorilor desemnaţi;
numele şi prenumele persoanelor care au semnătura legală; numele şi prenumele persoanelor
asociate, împuternicite cu îndeplinirea formalităţilor de constituire (art. 11).
Statutul va cuprinde: denumirea - firma societăţii; obiectul de activitate - enumerarea
activităţilor ce constituie obiectul societăţii şi delimitarea teritorială; durata societăţii; sediul
societăţii; prevederi referitoare la constituirea, majorarea sau diminuarea capitalului social;
modul de vărsare a părţilor sociale subscrise şi de restituire a lor; modul de admitere, retragere
sau excludere a asociaţilor; regulile privind desemnarea, componenta şi funcţionarea
consiliului de administraţie, a comisiei de cenzori, a comitetului de direcţie, dacă este cazul,
competentele, îndatoririle şi responsabilităţile acestor organe; modul de convocare a adunării
generale, modul de deliberare, condiţiile de validitate a hotărârilor, precum şi atribuţiile
adunării generale; reguli privind ţinerea evidentei contabile; modul de împărţire a profitului
sau pierderilor; modul de formare şi păstrare a fondului de rezerva, destinaţia lui în caz de
lichidare, modul de formare a altor fonduri, inclusiv a fondului de risc constituit pentru
calamităţile naturale; modul în care se vor face încunoştinţările prevăzute de prezenta lege,
precum şi actele pe care le emite; dispoziţii referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţii
agricole; despre stabilirea regulamentelor interioare ale societăţilor agricole; orice alte clauze
a căror necesitate rezulta din dispoziţiile prezentei legi şi din alte dispoziţii legale.
Cererea de înscriere a societăţii agricole însoţită de actul de constituire şi statut,
ambele în 4 exemplare, se depune la judecătoria în circumscripţia căreia îşi va avea sediul
societatea. La aceasta se vor anexa şi specimenele de semnătura a doi împuterniciţi care o
reprezintă (art. 15).
Calitatea de asociat al unei societăţi agricole se dobândeşte prin subscrierea actului de
constituire sau, după constituire, prin semnarea unei declaraţii (art. 25).
Administrarea societăţii se face de consiliul de administraţie. Numărul membrilor
consiliului trebuie să fie de cel puţin 3, dar nu mai mare de 13, ales dintre asociaţi. Membrii
consiliului de administraţie trebuie să fie cetăţeni romani, să nu fie
67
puşi sub interdicţie sau lipsiţi, pe cale judecătorească, de drepturile civile şi politice şi să nu
fie condamnaţi pentru infracţiuni contra patrimoniului ori infracţiuni de serviciu (art. 36).
Potrivit art. 64 al Legii 36/1991, societatea agricolă se dizolva:
a) la împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
b) la constatarea imposibilităţii de a realiza obiectul societăţii;
c) la terminarea activităţii;
d) prin retragerea asociaţilor, dacă numărul celor rămaşi este mai mic decât cel prevăzut în
statut şi în prezenta lege;
e) prin hotărârea asociaţilor;
f) dacă societatea face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit pin statut.
68
CAP. III.
GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC – G.I.E.
Grupurile de interes economic - G.I.E. sunt o creaţie originala a dreptului francez, o
inovaţie în raport cu societăţile civile sau comerciale şi cu asociaţiile fără scop lucrativ.
Potrivit doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt entităţi care, respectând
independenţa juridică şi economică a participanţilor, le permit acestora să pună în comun
mijloace de producţie pentru a-şi dezvolta mai eficient activitatea decât dacă ar fi rămas
izolaţi, fiind o formă intermediară între asociaţii şi societăţi. Reglementarea grupurilor de
interes economic în Franţa a fost determinată de raţiuni de ordin economic. în anul 1967,
economia franceză se integra în Piaţa Comună şi întreprinderile riscau să nu suporte
concurenţa specifică unei pieţe libere şi deschise. Avantajele grupului de interes economic s-
au conturat pornind de la pronunţatul caracter contractual. S-a vorbit chiar de o „renaştere a
libertăţii contractuale”, spre deosebire de statutul juridic al societăţilor anonime, a societăţilor
cu răspundere limitată care comportă suficiente dispoziţii cu caracter imperativ134.
În acord cu reglementarea Consiliului Comunităţi Europene, Titlul I al Legii nr.
161/2003135, precum si Legea nr. 191 din 19 iunie 2007 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor
regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană oferă cadrul
juridic pentru constituirea, funcţionarea şi încetarea grupurilor de interes economic G.I.E.,
persoane juridice române, reglementând intr-un capitol separat şi recunoaşterea şi
funcţionarea în România a grupurilor europene de interes economic - GEIE - ca şi
posibilitatea înfiinţării de către acestea de filiale, sucursale şi alte unităţi fără personalitate
juridică136.
Constituirea grupului de interes economic este asemănătoare constituirii societăţilor
comerciale, în special a societăţilor în nume colectiv, chiar dacă grupul va avea calitatea de
comerciant sau de necomerciant. Aşadar, dispoziţiile legale prevăzute în art. 120-122 din
Legea nr. 161/2003 privind constituirea grupului de interes economic sunt, în general, aceleaşi
ca şi în cazul constituirii societăţilor comerciale.
Conceptul de grup de interes economic - G.I.E. este conturat de legiuitor în art. 118
alin. 1 al Legii nr. 161/2003, text potrivit căruia grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă
o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă
134 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 7/2003, p. 77135 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003136 Cârcei Elena, Revista de drept comercial, Nr. 9/2003, p. 58
69
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum
şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii economice.
Actul constitutiv al grupului de interes economic este contractul semnat de toţi
membrii, încheiat în formă autentică. Forma autentică este o condiţie ad validitatem,
determinată de faptul ca membrii grupului răspund solidar şi nelimitat. Lipsa formei autentice
este o cauză de nulitate a grupului de interes economic înmatriculat în registrul comerţului,
chiar dacă nulitatea poate fi acoperită în termenul stabilit de tribunalul sesizat cu o cerere în
constatarea nulităţii grupului (art. 144 alin. 1).137
Actul constitutiv (contractul) prezintă următoarele caractere juridice:
- caracterul solemn;
- caracterul plurilateral;caracterul oneros: fiecare membru al grupului urmăreşte înlesnirea
sau dezvoltarea propriei sale activităţi economice şi îmbunătăţirea rezultatelor acesteia;
- caracterul comutativ: când GIE se constituie cu capital, întinderea obligaţiilor de aport şi
natură acesteia sunt cunoscute de la data încheierii contractului;
- caracterul comercial sau civil: acesta este dat de obiectul de activitate al grupului de interes
economic care se constituie într-o clauză obligatorie a actului constitutiv cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a
activităţii.138
Membrii grupului, persoane fizice şi juridice, colaborează în cadrul unei persoane
juridice, fie în scopul realizării de economii, fie în scopul creşterii rezultatelor economice care
nu ar fi fost obţinute în aceeaşi manieră dacă ar fi acţionat individual, păstrându-şi în acelaşi
timp independenţa juridică şi economică.
Principalele caracteristici ale acestei forme de asociere, aşa cum sunt prevăzute de
Legea nr. 161/2003, sunt:
- are personalitate juridică;
- poate avea caracter civil sau comercial, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară;
- nu poate avea drept scop obţinerea de profit pentru sine. Scopul GIE nu poate fi decât
dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi, pentru a permite acestora realizarea unor
beneficii pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi acţionat în mod individual;
- este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice;
- este o structură societară flexibila;
- răspunderea membrilor GIE este nelimitată şi solidară faţă de creditorii grupului;
137 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 8/2003, p. 88138 Cârcei Elena, Revista de drept comercial, Nr. 9/2003, p. 58
70
- nu poate avea caracterul unui holding;
- nu poate avea rolul de „coordonator” pentru persoanele juridice membre ale grupului139
Actul constitutiv al grupului de interes economic trebuie să cuprindă clauze referitoare
la: identificarea grupului prin cele două atribute, denumirea (firma) şi sediul, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a
activităţii, capitalul social subscris şi vărsat în cazul existentei acestuia şi toate celelalte
aspecte legate de felul aporturilor, modul de evaluare a aporturilor în natura, durata grupului,
precum şi clauze referitoare la administrarea, controlul de gestiune, eventualele sedii
secundare, modul de dezvoltare şi de lichidare a grupului. Grupul de interes economic
dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării sale în registrul comerţului,
înmatriculare care se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii
judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea140.
Din conţinutul Legii nr. 161/2003 rezulta ca membrii grupului au următoarele
drepturi: de a se informa asupra gestiunii grupului; dreptul la vot în adunările generale;
dreptul de a acţiona în justiţie; dreptul de a se retrage din grup; dreptul la dividende; dreptul
de a lua din fondurile grupului sumele de bani necesare efectuării cheltuielilor făcute deja, sau
care urmează să le facă, în interesul grupului fără a putea depăşi prin aceasta cuantumul
acestor cheltuieli.
Obligaţiile şi răspunderea membrilor grupului: obligaţia de a preda aportul la care s-
au obligat în cazul în care grupul se constituie cu un anumit aport la capitalul social; obligaţia
de a respecta dispoziţiile legale privitoare la incompatibilităţi obligaţia de a nu se amesteca
fără drept în administrarea grupului; răspunderea solidara şi nelimitată a membrilor grupului;
răspunderea membrului care, fără consimţământul scris al celorlalţi membri, întrebuinţează
capitalul social, bunurile, sau creditul grupului în folosul sau al oricărei persoane, fiind obligat
să restituie grupului beneficiile care au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru pagubele
produse.141
Interdicţia pentru GIE de a obţine profit pentru sine nu implica însă obligaţia de a
desfăşura activităţi non-profit. Astfel, în cazul în care, din activitatea GIE rezulta profit,
acestea trebuie distribuit, în totalitate între membri GIE, cu titlu de dividende, care vor fi
impozitate conform legii.142
în concluzie, grupul de interes economic este o instituţie nouă în dreptul românesc
139 Buzilă Mihaela, Ciurea Oana, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2003, p. 254140 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 7/2003, p. 77141 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 8/2003, p. 88142 Buzilă Mihaela, Ciurea Oana, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2003, p. 254
71
actual, cu puternice influenţe din legislaţia franceză şi cea comunitară, instituţie care se înscrie
pe linia modernizării şi armonizării legislaţiei noastre cu cea comunitara.
72
CAP. IV.
ASOCIAŢIILE SI FUNDAŢIILE
4.1. Reglementare legală
Până în anul 2000 asociaţiile şi fundaţiile au fost reglementate de Legea 21/1924, iar
începând cu data de 31.01.2000 o dată cu publicarea în Monitorul Oficial, de Ordonanţa nr.
26/2000143.
Potrivit art. 1 al OG 26/2000, persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc
desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz,
în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii, care sunt persoane
juridice de drept privat fără scop patrimonial.
Scopul O.G. 26/2000 a fost crearea cadrului pentru:
a) exercitarea dreptului la libera asociere;
b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;
c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup;
d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;
e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop
patrimonial;
f) respectarea ordinii publice.
Legea nr. nr. 305 din 15 decembrie 2008 a introdus interdictia de a utiliza în
denumirea asociaţiei a unor sintagme sau cuvinte susceptibile să creeze confuzie cu
denumirea unor autorităţi sau instituţii publice de interes naţional ori local.
4.2. Asociaţiile
Asociaţia este definită de art. 4 din OG 26/2000, cu modificările şi completările
ulterioare) ca, subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei
înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau
aportul lor în munca pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi
sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Pentru dobândirea personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi
143 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 39 din 31.01.2000. Ordonanţa 26/2000 a suferit la rândul său modificări şi completări importante prin O.G. nr. 37 din 30 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 1 februarie 2003; Legea nr. 213 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 597 din 11 iulie 2005 şi Legea nr. 246 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 656 din 25 iulie 2005.
73
statutul asociaţiei, în forma autentică sau atestată de avocat.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 6),
următoarele :
a) datele de identificare a membrilor asociaţi: numele sau denumirea şi, după caz,
domiciliul sau sediul acestora;
b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;
c) denumirea asociaţiei;
d) sediul asociaţiei;
e) durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului, sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu
minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natura şi/sau
în bani al asociaţilor. în cazul aportului în natura, forma autentică a actului constitutiv şi a
statutului este obligatorie;
g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
asociaţiei;
h) persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile membrilor asociaţi.
Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute mai sus, cu excepţia celor precizate la lit. g) şi h);
b) precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;
c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;
f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei
Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
Potrivit art. 7 din O.G. nr. 26/2000, cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele
documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul asociaţiei;
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
74
d) dovada disponibilităţii denumirii eliberata de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul
motivat al eliberării acesteia.
Asociaţia devine persoana juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor (art. 8).
Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3
membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.
Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte
juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte
juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a
consiliului director al asociaţiei.
Filiala se constituie prin hotărârea adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică
se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în vederea
înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu
hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului şi
patrimoniului iniţial ale acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează
sa-şi aibă sediul filiala.
De asemenea, asociaţia îşi poate, prin hotărâre a adunării generale, constitui sucursale,
ca structuri teritoriale fără personalitate juridică.
4.3. Fundaţiile
Legiuitorul defineşte, la art. 15 din O.G. nr. 26/2000, fundaţia ca fiind subiectul de
drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru
cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării
unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natura sau în
numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie,
la data constituirii fundaţiei. Pot deroga de la cele de mai sus fundaţiilor al căror scop
exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de
colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea
realizării de programe de către acestea din urma, activul patrimonial iniţial poate avea o
valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.
La fel ca şi în cazul asociaţiilor, în vederea dobândirii personalităţii juridice,
fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în forma
75
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea
şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;
b) scopul fundaţiei;
c) denumirea fundaţiei;
d) sediul fundaţiei;
e) durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial al fundaţiei;
g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;
h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.
Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute la aliniatul precedent cu excepţia celor de la lit. g) şi h);
b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;
c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;
d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;
e) procedura de desemnare şi de modificare a componentei organelor de conducere,
administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;
f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei (art. 16)
Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea să în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. Cererea
de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul;
c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
d) dovada disponibilităţii denumirii eliberata de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul
motivat al eliberării acesteia.
Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului
director, prin care le este alocat patrimoniul. Filiala este condusă de un consiliu director
propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.
76
Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi
ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.
După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici
moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv
nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.
4.4. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor
Potrivit art. 20 din O.G. nr. 26/2000, organele asociaţiei sunt:
a) adunarea generală;
b) consiliul director;
c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. (Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de
membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale, controlul financiar intern se
exercita de către o comisie de cenzori).
Organele fundaţiei sunt:
a) consiliul director;
b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori (art. 28).
Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:
a) cotizaţiile membrilor;
b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;
d) venituri realizate din activităţi economice directe;
e) donaţii, sponsorizări sau legate;
f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
g) alte venituri prevăzute de lege.
Veniturile fundaţiilor sunt cele prevăzute la aliniatul precedent mai puţin cele de la
lit.a)
Asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de
asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se
reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea
scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.
Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă
acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătura cu scopul principal al persoanei
juridice.
77
4.5. Modificarea actului constitutiv si a statutului asociaţiei sau fundaţiei
Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea
modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia.
Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în
cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director.
Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa
judecătoriei noului sediu. în acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea
sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează sa-
şi aibă noul sediu.
Fuziunea se face prin absorbţia unei asociaţii/fundaţii de către o alta asociaţie sau prin
contopirea a două ori mai multe asociaţii pentru a alcătui o asociaţie nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei asociaţii/fundaţii care
îşi încetează existenţa între două sau mai multe asociaţii existente ori care iau astfel fiinţă.
4.6. Federaţia
Aşa cum rezultă din art. 35 al OG 26/2000, două sau mai multe asociaţii sau fundaţii
se pot constitui în federaţie. Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi
funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă 26/2000.
Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia
urmează să îşi aibă sediul.
Federaţia devine persoana juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor
aflat la grefa tribunalului. Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează
propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.
în cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile
rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente
(art.37).
4.7. Dizolvarea si lichidarea
78
Art. 54 şi urm. al OG 26/2000 cu modificările şi completările ulterioare precizează
modul de dizolvare şi lichidare al asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor.
Astfel:
Asociaţiile şi federaţiile se dizolva:
a) de drept, prin;
- împlinirea duratei pentru care a fost constituită;
- realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost
constituită
- imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director, dacă
aceasta situaţie durează mai mult de un an
- reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a
fost complinit timp de 3 luni.
b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;
c) prin hotărârea adunării generale.
Fundaţiile se dizolva:
a) de drept, la fel ca şi în cazul asociaţiei mai puţin ultimul punct;
b) prin hotărârea judecătoriei.
în cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot
transmite către persoane fizice. Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept
privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedura stabilită în
statutul asociaţiei sau al fundaţiei.
Lichidatorii vor fi numiţi prin hotărârea judecătorească sau de către adunarea generală.
în toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o data cu numirea lichidatorilor.
Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii.
79
CAP. V.
PARTIDELE POLITICE
Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor romani cu drept de
vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o
misiune publica garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public organizate
în baza Legii nr. 14 din 9 ianuarie 2003159 a partidelor politice Prin activitatea lor, partidele
politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea
opiniei publice, participa cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi
stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.
Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite
potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independentei şi a
unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei
constituţionale.
Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori
prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2)
sau (4) din Constituţie.
Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte
activităţi interzise de lege.
Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrala, denumire prescurtata şi semn
permanent proprii.
Pot fi membri ai partidelor politice cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot.
Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea
politica.
Un cetăţean roman nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide
politice. înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie de drept demisie din
partidul al cărui membru a fost anterior.
7.1. Organizarea partidelor politice
Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.
Potrivit art. 10 al Legii 14/2003, statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:
a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;
b) descrierea semnului permanent;
80
c) semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexă;
d) sediul central;
e) menţiunea expresă ca urmăreşte numai obiective politice;
f) drepturile şi îndatoririle membrilor;
g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
h) procedura de alegere a organelor executive şi competentele acestora;
i) competenta adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;
j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi
prezidenţiale;
k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o
alianţă politica ori în alte forme de asociere;
I) condiţiile în care îşi încetează activitatea;
m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile legii;
n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi;
Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care o
au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a
organizaţiilor sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor teritoriale se aleg pentru o perioada
determinata, prevăzută de statut.
7.2. Înregistrarea partidelor politice
Aşa cum reiese din 18 al Legii 14/2003 pentru înregistrarea unui partid politic se
depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:
a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi
de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţa;
b) statutul partidului;
c) programul partidului;
d) actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori;
e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;
f) dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15 zile. în
termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se
publica de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj.
Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul
81
întocmirii, iar pentru susţinători trebuie să conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa,
felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi
semnătura. Susţinătorii înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot.
Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin
18 din judeţele tarii şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru
fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Fiecare lista va cuprinde persoane dintr-o
singura localitate.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Partidele politice ale
căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în Registrul partidelor politice.
7.3. Asocierea partidelor politice
Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianţă
politica. în protocolul de asociere a partidelor politice într-o alianţă politica trebuie să se
menţioneze denumirea integrala şi denumirea prescurtata ale alianţei politice, precum şi ale
partidelor politice componente, semnul permanent al alianţei, obiectivele alianţei, modul de
organizare şi factorii de decizie.
În vederea înregistrării alianţelor politice se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele
documente:
a) cererea de înregistrare a alianţei politice, semnată de conducerile executive ale partidelor
politice componente;
b) protocolul de asociere;
c) denumirea integrală şi denumirea prescurtată ale alianţei politice;
d) descrierea semnului permanent;
e) semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexa la protocol.
7.4. Reorganizarea partidelor politice
Partidele politice legal constituite pot proceda la reorganizare prin comasare: prin
absorbţie sau fuziune, ori în divizare, totală sau parţială.
Comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea
protocolului de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid.
În situaţia comasării prin absorbţie, unul dintre partidele politice îşi păstrează
82
personalitatea juridică, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile partidelor absorbite care îşi
încetează activitatea, inclusiv prin cumularea subvenţiilor acestora. în protocolul de comasare
se va preciza care partid îşi păstrează personalitatea juridică, având drept consecinţa păstrarea
denumirii integrale, a denumirii prescurtate, a semnului permanent şi electoral, precum şi a
programului politic.
În urma comasării prin fuziune a unor partide politice rezulta un partid politic nou,
care se subroga în drepturile şi obligaţiile partidelor politice care au fuzionat şi care, în termen
de 10 zile, trebuie să se conformeze prevederilor art. 18, cu excepţia depunerii listei
semnăturilor de susţinere.
Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului sau suprem de
decizie. Divizarea poate fi totală sau parţială.
Divizarea totală constă în împărţirea întregului patrimoniu al unui partid politic care îşi
încetează existenţa către două sau mai multe partide existente sau care iau naştere astfel.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unui partid politic,
care îşi păstrează personalitatea juridică, şi transmiterea acestei părţi către unul sau mai multe
partide care exista sau care se înfiinţează în acest fel.
7.5. Încetarea activităţii partidelor politice
Potrivit art. 45 al Legii 14/2003 un partid politic îşi încetează activitatea prin:
a) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, pentru încălcarea art. 37
alin. (2) şi (4) din Constituţia României;
b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;
c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;
d) reorganizare
Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii:
a) când se constată încălcarea anumitor prevederi ale Constituţiei
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare
ordinii publice;
d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezulta din statutul şi programul politic ale
acestuia;
e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti
f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor
83
Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:
a) nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare
succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale.
84
CAP. VI
SINDICATELE
Sindicatele sau organizaţii sindicale, sunt constituite în scopul apărării drepturilor
prevăzute în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care
România este parte, precum şi în contractele colective de munca şi promovării intereselor
profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Organizaţiile
sindicale sunt independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate
Potrivit Legii sindicatelor nr. 54/2003160, persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii
publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care
exercita potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori,
agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau
autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicala.
Numărul minim de persoane, din aceeaşi ramură sau profesiune, care pot constitui o
organizaţie sindicală este de 15.
Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau nu
dintr-o organizaţie sindicală. O persoană poate face parte în acelaşi timp numai dintr-o
singură organizaţie sindicală.
Legea instituie şi anumite interdicţii conform cărora persoanele care deţin funcţii de
conducere, funcţii de demnitate publica, conform legii, magistraţii, personalul militar din
aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei,
Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Paza, Serviciului de Informaţii
Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi din unităţile aflate în
subordinea acestora nu pot constitui organizaţii sindicale.
8.1. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale
Statutul organizaţiei sindicale este acela care reglementează constituirea, organizarea,
funcţionarea, reorganizarea şi încetarea activităţii unei organizaţii sindicale, cu respectarea
prezentei legi 54/2003.
Potrivit art. 6 statutele organizaţiilor sindicale cuprând prevederi cel puţin cu privire
la:
a) scopul constituirii, denumirea şi sediul organizaţiei sindicale;
b) modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru al organizaţiei sindicale;
85
c) drepturile şi îndatoririle membrilor;
d) modul de stabilire şi încasare a cotizaţiei;
e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de revocare, durata
mandatelor şi atribuţiile lor;
f) condiţiile şi normele de deliberare pentru modificarea statutului şi de adoptare a
hotărârilor;
g) mărimea şi compunerea patrimoniului iniţial;
h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizaţiei sindicale, transmiterea ori, după caz,
lichidarea patrimoniului, cu specificarea ca bunurile date în folosinţa de către stat vor fi
restituite acestuia.Pentru dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală,
împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de
constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei raza teritorială îşi
are sediul aceasta.
La cererea de înscriere a organizaţiei sindicale se anexează originalul şi câte două
copii certificate de reprezentantul legal de pe următoarele acte:
a) procesul-verbal de constituire a organizaţiei sindicale, semnat de cel puţin 15 membri
fondatori;
b) statutul organizaţiei sindicale;
c) lista membrilor din organul de conducere al organizaţiei sindicale, cu menţionarea
numelui, prenumelui, codului numeric personal, profesiunii şi domiciliului;
d) procura autentică a împuternicitului special, data prin procesul-verbal de constituire
prevăzut la lit. a).
Organizaţia sindicală dobândeşte personalitate juridică de la data înscrierii în registrul
special a hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii.
Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul organizaţiilor sindicale pot fi folosite
numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărţite între aceştia.
8.2. Atribuţiile organizaţiilor sindicale
În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au
dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a
litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi
greva, potrivit statutelor proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.
Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii,
86
statutele funcţionarilor publici, contractele colective de munca şi contractele individuale de
munca, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în
faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale
statului, prin apărători proprii sau aleşi.
În exercitarea atribuţiilor organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice
acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor,
fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauza. Acţiunea nu va putea fi
introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauza se opune sau renunţa la
judecata.
8.3. Reorganizarea şi dizolvarea organizaţiilor sindicale
Potrivit art. 36 a legii sindicatelor organizaţiile sindicale se pot dizolva prin hotărârea
membrilor sau a delegaţilor acestora, adoptată conform statutelor proprii.
în cazul dizolvării patrimoniul organizaţiei sindicale se împarte conform dispoziţiilor
din statut sau, în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de dizolvare.
Organizaţiile sindicale nu pot fi dizolvate şi nu li se poate suspenda activitatea în baza
unor acte de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice sau ale patronatelor.
în cazul reorganizării unei organizaţii sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau
de către organele de conducere ale acesteia, dacă statutul nu prevede altfel.
87
CAP. VII.
CULTELE RELIGIOASE
Conform art. 5 alin. 1 al Legii nr. 489 din 28 decembrie 2006 - privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor161, orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa
religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în
structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.
Potrivit alin. (2) al articolului de mai sus structurile religioase cu personalitate juridică
reglementate de Legea 498/2006 sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără
personalitate juridică sunt grupările religioase
Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de
conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi
tratatelor internaţionale la care România este parte.
Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o
religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin
practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea
de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă.
9.1 Asociaţiile religioase
Legea 489/2006 defineşte la art. 40 asociaţiilor religioase, ca fiind persoane juridice
alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni romani sau rezidenţi în România, care se
asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase.
Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul
asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
îşi are sediul.
Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv, în forma autentică, în care se vor arata obligatoriu denumirea asociaţiei
religioase, care nu poate fi identică sau asemănătoare cu cea a unui cult sau a altei asociaţii
religioase recunoscute, datele de identificare şi semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul
iniţial, de cel puţin două salarii brute pe economie, alcătuit din aportul în natura sau în bani al
asociaţilor, precum şi primele organe de conducere;
b) mărturisirea de credinţa proprie şi statutul asociaţiei religioase, care trebuie să cuprindă:
structura să de organizare centrala şi locală, modul de conducere, administrare şi control,
88
modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor locale, drepturile şi obligaţiile membrilor,
principalele activităţi pe care asociaţia religioasă înţelege să le desfăşoare în vederea atingerii
scopurilor sale spirituale, alte prevederi specifice asociaţiei religioase respective;
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
d) avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor;
e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberata de Ministerul Justiţiei.
Asociaţiile religioase pot înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în conformitate cu
statutele lor.
Dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin
activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau
moralei publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori când asociaţia
religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit.
Asociaţiile existente, constituite în conformitate cu reglementările legale privind
asociaţiile şi fundaţiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinţe
religioase şi care doresc să dobândească statutul de asociaţie religioasă vor depune la
judecătoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociaţiei şi de radiere a ei din
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi de înregistrare în Registrul asociaţiilor religioase ţinut de
grefa aceleiaşi judecătorii. Cererea va fi semnată de organele statutare de conducere ale
asociaţiei, arătându-se expres dorinţa transformării asociaţiei iniţiale în asociaţie religioasă.
9.2. Cultele
Statul roman recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi
de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.
Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publica. Ele se organizează şi
funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale legi 489/2006, în mod autonom,
potrivit propriilor statute sau coduri canonice.
Potrivit art. 17 al Legii 489/2006 calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile
religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate,
stabilitate şi interes public.
Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acorda în măsura în care acestea nu
aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
89
Asociaţia religioasă care solicita recunoaşterea calităţii de cult va formula o cerere în
acest sens la Ministerul Culturii şi Cultelor, însoţită de următoarea documentaţie:
a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca
asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani;
b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni romani cu
domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului
recensământ;
c) mărturisirea de credinţa proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă:
denumirea cultului, structura să de organizare centrala şi locală, modul de conducere,
administrare şi control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor
de cult, statutul personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.
La data intrării în vigoare a legii 489/2006, respectiv 11 ianuarie 2007, în România
funcţionează 18 culte recunoscute, respectiv:
1. BISERICA ORTODOXĂ ROMANA
2. EPISCOPIA ORTODOXĂ SÂRBĂ DE TIMIŞOARA
3. BISERICA ROMANO-CATOLICA
4. BISERICA ROMANA UNITA CU ROMA, GRECO-CATOLICA
5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE
6. BISERICA CREŞTINĂ RUSA DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA
7. BISERICA REFORMATA DIN ROMÂNIA
8. BISERICA EVANGHELICA C.A. DIN ROMÂNIA
9. BISERICA EVANGHELICA LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA
10. BISERICA UNITARIANA DIN TRANSILVANIA
11. UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA
12. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA - UNIUNEA
BISERICILOR CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA
13. BISERICA EVANGHELICA ROMANA
14. UNIUNEA PENTICOSTALA - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICA DIN
ROMÂNIA
15. BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTA DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA
16. FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA
17. CULTUL MUSULMAN
18. ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA
Potrivit art. 49 alin (2) al Legii 489/2006, în termen de 12 luni de la data intrării în
90
vigoare a prezentei legii, respectiv până la data de 11.01.2008, cultele din România prevăzute
mai sus, vor prezenta statutele şi codurile canonice Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru
recunoaşterea lor.
Recunoaşterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului
Culturii şi Cultelor, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
91
CAP. VIII.
SOCIETATEA EUROPEANA (SOCIETAS EUROPAEA)
Adoptarea de către Consiliul Uniunii Europene, a Regulamentului nr. 2157 din 8
octombrie 2001, a semnificat reglementarea la nivelul legislaţiei comunitare a organizării şi
funcţionarii unei noi forme a societăţii de capitaluri, denumita de către actul normativ sus
amintit, societate europeană. Odată cu adoptarea Regulamentului a fost adoptată Directiva
Consiliului nr. 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 care completează statutul societăţii
europene în ceea ce priveşte implicarea lucrătorilor. Intrarea în vigoare a Regulamentului ca
norma de drept comunitar aplicabilă în mod direct pe teritoriul statelor membre ale Uniunii a
fost însă amânată până la data de 8 octombrie 2004, pentru a acorda posibilitatea fiecăruia
dintre state de a implementa norme conţinute în Directiva 2001/86/CE.144
Societatea comercială, ca şi persoană juridică, după cum o exprimă în mod perfect şi
termenul în engleză - legal person - este o creaţie a legii care nu poate există decât ataşată
unui sistem legal. Lex societalis este o necesitate şi în acelaşi timp o constanţă pe parcursul
existenţei unei societăţi comerciale. Conform art. 7, societatea europeana, dovedindu-şi
calitatea de persoană juridică, este guvernată în principal de prevederile regulamentului,
norme juridice comunitare care au aplicabilitate directă în interiorul statelor membre. Totuşi,
după cum se exprimă chiar art. 9 al regulamentului, există domenii pe care acesta nu le
acoperă deloc (de exemplu fiscalitate, concurenţa, proprietate intelectuală, insolvenţă) sau
domenii pe care le reglementează parţial (de exemplu constituirea unei societăţi europene, în
oricare dintre formele sale se face prin raportare atât la norme materiale de drept comunitar,
cât şi la cele propuse de fiecare stat membru). Cu privire la aceste domenii, art. 9 stabileşte un
sistem de trimiteri şi legături atât cu statutul Societăţii europene pe care acţionarii îl adoptă la
momentul constituirii, cât şi cu prevederi legale interne cu caracter general (aplicabile tuturor
societăţilor comerciale pe acţiuni guvernate de acel sistem de drept) sau cu caracter special
(adoptate numai pentru societatea europeana).145
Naţionalitatea societăţii va fi determinată prin raportarea la un element reţinut ca
esenţial în dreptul internaţional privat, şi anume sediul social. Stabilirea acestuia prin actul
constitutiv pe teritoriul unui stat determina în mod automat obţinerea naţionalităţii acelui stat
indiferent dacă asociaţii, persoane fizice sau juridice, sunt cetăţeni străini sau ca societăţi de
144 Velicu Dan, Principiul sediului efectiv în reglementarea funcţionarii societăţii europene - societas europaea, Revista de Drept Comunitar, Nr. 2/2006, p. 37
145 loniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O nouă formă de societate comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006, p. 59
92
altă naţionalitate.
Existenţa a două concepţii mari de determinare a legii aplicabile unei societăţi
comerciale în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene coroborat cu incidenţa legislaţiei
naţionale asupra societăţii europene nu putea duce decât la un singur rezultat: un veritabil
conflict de legi ca s-ar fi produs ori de câte ori procedura de constituire a unei societăţi
europene ar fi fost declanşată. Se poate presupune ca participanţii ar fi dorit să beneficieze de
toate avantajele unei astfel de proceduri, inclusiv acela de a aplică societăţii europene nou
formată legislaţia mai permisivă a unui stat membru, chiar dacă societatea şi-ar fi desfăşurat
activitatea într-un alt stat. Dacă prin ipoteză acest din urma stat ar fi îmbrăţişat teoria sediului
real, ar fi apărut un conflict de legi, în sensul ca fiecare dintre cele două sisteme de drept
naţionale şi-ar fi revendicat aplicabilitatea asupra societăţii europene (situaţie cu care C.J.C.E
s-a confruntat şi cu privire la care s-a pronunţat).
O situaţie specială a luat naştere în urma reglementarii celor două sisteme alternative
de gestiune a societăţii europene: cel monist (single-tier system) şi cel dualist (two-tier
system). în state precum Anglia, care nu cunosc sistemul dualist, în virtutea aplicabilităţii
directe de care se bucura regulamentul, societatea europeana va putea totuşi adopta acest
sistem, problema fiind individualizarea normelor juridice care vor guverna organizarea şi
funcţionarea sistemului dualist. în doctrina au fost propuse două soluţii: pe de o parte, pornind
de la prevederile art. 39A5 şi art. 43A4 statele membre au posibilitatea, nu însă şi obligaţia să
adopte norme juridice referitoare la acest sistem, norme care au caracter specific societăţii
europene după cum rezultă din articolele menţionate. însă într-un stat membru fondatorii
societăţii europene nu vor fi limitaţi în dreptul lor de opţiune, aspectele nereglementate de
regulament urmând să fie acoperite de prevederile statutului societăţii europene.
Un ultim aspect referitor la pluralitatea de norme juridice care guvernează societatea
europeana este incidenţă statutului stabilit de fondatori, însă nu în urma trimiterii făcute de
regulament, ci în virtutea normelor de drept naţional aplicabile societăţii europene (art. 9 lit.
c) pct. iii). Suntem în prezenţa unei trimiteri combinate, în sensul ca regulamentul trimite la
norme de drept naţional, iar normele de drept naţional pot conferi statutului aptitudinea de a
guverna anumite aspecte ale societăţii europene. Un astfel de exemplu este cel oferit de art.
39A2 potrivit căruia membrii consiliului director sunt numiţi şi revocaţi de consiliul de
supraveghere. Totuşi legea statului membru poate conferi statutului posibilitatea de a
prevedea ca şi adunarea generala poate numi şi revoca membrii organului amintit. De
asemenea, art. 47A3 permite ca statutul societăţii europene să stabilească condiţii specifice de
eligibilitate pentru membrii organelor de conducere care reprezintă acţionarii, însă aceasta
93
libertate statuară este exercitată în conformitate cu modul în care reglementează acest aspect
norma naţională aplicabilă. Prin urmare, acest articol ascunde în realitate o trimitere la norma
naţională a cărei tehnică legislativă poate fi utilizată în cadrul statutului societăţii europene,
numai în aceste condiţii statutul primind aplicare146.
Una dintre noutăţile remarcabile pe care le aduce regulamentul este posibilitatea
societăţii europene de a-si transfera sediul în interiorul pieţei interne din statul în care a fost
constituită intr-un alt stat membru. Deşi se considera ca suntem în prezenta unei adevărate
inovaţii în dreptul comunitar, nu trebuie uitat ca acest drept recunoscut societăţii europene
reprezintă un pas spre normalitate de vreme ce societatea europeana reprezintă un pas spre
normalitate de vreme ce societatea europeana este constituită la nivel comunitar, iar
dependenţa sa faţă de un anumit stat are, cel puţin teoretic, numai caracter subsidiar. La
momentul actual, o societate comercială construită în conformitate cu legislaţia unui stat
membru nu poate să îşi transfere sediul intr-un alt stat membru, fără a se dizolva în statul de
plecare şi a se constitui din nou în statul de primire.
Absenţa identităţii între locul în care se afla “administraţia centrala" şi locul în care
se afla “sediul sociar determină sancţiunile prevăzute de art. 64 din regulament. Statul
membru pe al cărui teritoriu se află sediul social are dreptul de a adopta măsuri adecvate
pentru a obliga societatea europeană să înceapă procedura regularizării intr-un termen
determinat, fie prin restabilirea conducerii administrative în acelaşi stat în care se află sediul
social, fie prin transferul sediului social în alt stat în conformitate cu art. 8 din regulament.
Statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul social trebuie să adopte masurile necesare
pentru a garanta că, în cazul în care procedura regularizării nu va fi aplicată, societatea
europeana în culpă să fie lichidata. Prin urmare, se poate afirma că, pentru a asigura
respectarea principiilor consacrate de Regulament, statele membre vor trebui să adopte un alt
set de norme, destinate să asigure cadrul legislativ ce va reglementa procedura “regularizăriT
societăţilor europene în conformitate cu art. 64147.
Deşi Adunarea Generală este organul suveran al societăţii europene, totuşi competenţa
sa, astfel cum este stabilită prin art. 52 din Regulament se întinde asupra domeniilor prevăzute
în cadrul acestuia, puţin numeroase, marea majoritate a materiilor în care decide fiind
desemnate fie de normele juridice adoptate intr-un stat membru în vederea aplicării Directivei
nr. 2186/2001, fie de dispoziţiile naţionale ale aceluiaşi stat care se aplică societăţilor pe
146 loniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O nouă formă de societate comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006, p. 59
147 Velicu Dan, Principiul sediului efectiv în reglementarea funcţionarii societăţii europene - societas europaea, Revista de Drept Comunitar, Nr. 2/2006, p. 37
94
acţiuni. Mai mult, în baza unei trimiteri în cascadă, însuşi statutul societăţii europene poate
stabili domenii în care Adunarea Generala este competentă, dacă aceste prevederi sunt
conforme cu legislaţia statului respectiv. Cât priveşte organizarea şi derularea şedinţelor,
precum şi procedura de vot, trimiterea la normele naţionale ale statelor membre care vizează
societăţile pe acţiuni este neechivocă, astfel încât practic nu este reglementata la nivel
comunitar funcţionarea acestui organ asupra aspectelor amintite. Adunarea Generală trebuie
să se reunească cel puţin o data pe an, în cel mult şase luni de la închiderea exerciţiului
financiar. Totuşi, statul gazdă al societăţii europene poate prevedea, prin intermediul
legislaţiei aplicabile societăţilor pe acţiuni care exercita acelaşi tip de activitate ca şi
societatea europeană, o frecventă mai mare a reuniunilor, la fel cum normele aceluiaşi stat pot
permite ca prima întrunire să aibă loc în termen de 18 luni de la constituirea societăţii
europene, practic şase luni de la închiderea unui exerciţiu financiar complet de 12 luni.
În privinţa dizolvării, lichidării, insolvenţei, încetării plăţilor şi a altor proceduri
similare se aplica legislaţia statului pe teritoriul căruia se afla sediul societăţii europene.
În schimb, regulamentul se aplica asupra altor două aspecte importante care pot marca
evoluţia societăţii europene: disocierea între sediul statuar şi sediul real şi transformarea
societăţii europene într-o societate de drept naţional. Referitor la prima ipoteza, este posibil ca
sediul statuar al societăţii să rămână în acelaşi loc, iar conducerea efectivă să fie exercitată
dintr-un alt stat membru. Potrivit art. 64 din regulament, există două soluţii: fie se transferă
sediul statutar în statul pe teritoriul căruia se afla organele de conducere cu respectarea
procedurilor prevăzute de art. 8 din regulament, fie conducerea efectivă se reîntoarce în statul
de plecare. Dacă nici una dintre aceste soluţii nu este utilizată, societatea europeana va fi
dizolvată.148
Pentru aspectele ce nu sunt reglementate de către norma de drept comunitar sau sunt
reglementate doar într-un mod fragmentar se vor aplica normele adoptate în cadrul sistemelor
de drept naţional care au ca scop punerea în aplicare a măsurilor instituite prin normele de
drept comunitar şi care au în vedere funcţionarea societăţii europene. Având în vedere
dispoziţiile art. 10 din Regulament, conform căruia o societate europeană cu sediul social pe
teritoriul unui stat va beneficia de un tratament identic cu cel aplicat societăţii pe acţiuni
instituită în temeiul legii statului acelui stat, rezultă ca vor avea incidenţa normele aparţinând
sistemului de drept naţional care se aplică unei societăţi pe acţiuni constituită în conformitate
cu legea statului membru în care societatea europeana îşi are sediul social.
148 Ioniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O nouă formă de societate comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006, p. 59
95
CONCLUZII
Suntem conştienţi că prezenta lucrare nu epuizează tematica înfiinţării persoanei
juridice prin act de asociere, însă oferă un material actualizat al prezentării în ansamblu a
problematicii propusă a fi analizată.
Tema prezentata este este una extrem de actuală, necesitatea persoanelor fizice sau
juridice de a se asocia in vederea înfiinţării unei persoane juridice noi care să le satisfacă
interesele fiind deplin justificată de tumultul vieţii cotidiene, de complexitatea problemelor ce
trebuiesc rezolvate şi astfel prin unirea mai multor voinţe acest lucru se poate face mai uşor.
Deasemenea nu trebuie neglijata motivatia personala a fiecaruia dintre asociaţi,
motivatia care ii determina in definitv sa creeze un organism care are ca scop edificarea unei
baze reale, pusa in slujba comunitatii din care aceştia fac parte, cu aportul careia membrii sa
poata beneficia de un real ajutor in desfasurarea activitatilor in care aceştia sunt angrenaţi, de
creearea posibilităţii de interactionare a membrilor aceleiaşi ramuri profesionale cu
posibilitatea expunerii situatiilor problematice comune si obţinerea soluţiilor care sa profite
tuturor membrilor asociaţiei in primul rand, si a ramurii din care aceştia fac parte, in al doilea
rand.
Daca in cazul societatilor comerciale scopul asociaţilor sau acţionarilor este obţinerea
de profit in cazul asociaţiilor cu scop nepatrimonal se presupune ca toate eforturile sa fie
îndreptate in interesul colectivitatii pe care aceasta o reprezintă, iar in subsidiar, in interesul
societatii din care aceasta face parte si nu in interesul personal al asociaţilor, ne presupunând
majorarea patrimoniului propriu prin mijloace directe sau indirecte, motiv pentru care aceste
organisme trebuie guvernate de principii solide norme temeinic fundamentate din punct de
vedere legal si, nu in ultimul rand, consider ca la conducerea acesteia trebuie sa regăsim
persoane dedicate scopului organizaţiei astfel constituita.
Concluzionez cu faptul ca, chiar daca aspecte procedurale de înfiinţare necesita timp
preţios si nu pot fi acoperite altfel decât asteptand, procedura înregistrării si a dobândirii
personalitatii juridice a unei asociaţii este o procedura accesibila, facila din punct de vedere al
termenelor iar rolul instantelor, din cele constatate, este numai acela de a se asigura ca sunt
îndeplinite condiţiile instituite de lege pentru ca asociaţia sa poata fi înregistrata, continutul
documentelor depuse in susţinerea cererii nefiind studiat, probabil, mai aprofundat decât in
ceea ce priveşte titlul si constatarea formei scrise, dar aceasta este doar opinia personala si nu
doresc sa expun acest aspect ca fiind un minus in situatiile de gen deoarece dispoziţii contrare
96
legii cuprinse in documentele depuse la dosar fiind supuse, ulterior, sanctionarii acestora
conform legii civile cu lipsirea, spre exemplu, a clauzei lezionare de efecte juridice sau, mai
mult, cu sancţiunea nulitatii respectivului act, cu consecinţele pe care acest fapt le presupune,
dupa caz.
97
BIBLIOGRAFIE
1. Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 7/2003
2. Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 8/2003
3. Băcanu Ion, Unicitatea firmei comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 1/2000
4. Bratiş Marian, Conţinutul obligatoriu al actului constitutiv al societăţii comerciale pe
acţiuni, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2006
5. Buzilă Mihaela, Ciurea Oana, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2003
6. C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. III
7. C. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 7/1993
8. C. Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Editura AII,
Bucureşti, 1993
9. C. Vivante, Instituţii de drept comercial, traducere de W. Petrovici, Editura Casa
Scoalelor, Bucureşti, 1927, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile
comerciale de persoane,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
10. Cârcei Elena, Drept comercial roman, Editura All-Beck, Bucureşti, 2000
11. Cârcei Elena, Revista de drept comercial, Nr. 9/2003
12. Cartea societăţii comerciale, Editor Tribuna Economica, Bucureşti, 1995
13. Cesare Vivante, Trăite de Droit commercial, V. Giard & E. Briere Libraires - Editeurs,
Paris, 1911, Tome II
14. Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiova, 1994
15. Comşa Marcela, Procedura simplificata. Elemente de noutate în Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006
16. Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere limitată-dreptul comparat, Editura Didactica
şi Pedagogica, Bucureşti, 1993
17. Cristian Gheorghe, Voinţa asociaţilor şi voinţa sociala în funcţionarea societăţilor
comerciale în Revista de Drept Comercial nr. 6/2001
18. Culda Sidonia, Reglementarea juridică a relaţiilor economice, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2006
19. D. Safta Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă, în
Dreptul nr. 2/1992
20. D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
21. D.A. Sitaru, Consideraţii privind subiectele de naţionalitate romana ale dreptului
98
comerţului internaţional (Societăţile comerciale), în Revista de Drept Comercial nr.
2/1993
22. D.A. Sitaru, Drept Internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1997
23. D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, citat în Mircea Costin,
Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999
24. Fr. Deak, Tratat de Drept Civil. Contracte Speciale, Edit. Actami, Bucureşti, 1996
25. Gh. Beleiu, Prescripţia extinctiva în dreptul civil şi dreptul comercial, în Revista de Drept
Comercial nr. 2/1991
26. Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale,
Revista de drept comercial, Nr. 10/2000
27. Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale,
Revista de drept comercial, Nr. 12/2000
28. I.L. Georgescu, Drept comercial roman, Editura Socec&Co., Bucureşti, 1946
29. I.L. Georgescu, Drept comercial roman, Societăţile comerciale, voi. II, Editura Socec &
Co., Bucureşti, 1948
30. I.L. Georgescu, Drept comercial roman. Teoria generala a obligaţiilor comerciale în
raport cu tehnica operaţiunilor civile, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1932. Probele.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revăzuta, completata şi adusa la zi
de I.Bacanu, Editura Lumina Lex,1994
31. I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929
32. I.Turcu, Dreptul Afacerilor, Editura Fundaţiei "Chemarea", laşi, 1992
33. I.Turcu, Specificul obligaţiei comerciale, în Dreptul nr. 1/1993
34. I.Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998
35. loniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O noua forma de societate
comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006
36. Lupan Ernest, Drept Civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
37. Lupan Emest, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, Revista de
drept comercial, Nr. 4/2000
38. M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de Drept civil, Edit. Ştiinţifica şi
Enciclopedica, Bucureşti, 1980, pag. 136.
39. M. N. Costin, Societatea comercială - agent economic şi juridic implicat în economia
de piaţa,în Studia, nr. 1 /1990
99
40. M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata şi adnotata, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2000
41. M. Scheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor
comerciale, în Dreptul nr. 9/1994
42. Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999
43. Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1996
44. Mona- Lisa Belu Magdo, Structuri societare, în Revista de Drept Comercial nr. 7-
8/1998
45. Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia şi caracteristicile societăţii
comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003
46. Nita Stan Ion, Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial,
Nr. 6/2000
47. O. Căpăţână, Noţiunea de filiala a unei societăţi comerciale, în Dreptul nr. 2/1993
48. O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
49. P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Editura Didactica şi
Pedagogica, Bucureşti, 1966
50. Pandectele Romane, 1936, II, 171
51. Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, Revista
"Juridică", Nr. 6/2000
52. Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, Revista
"Juridică", Nr. 8/2000
53. Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat, Revista "Juridică",
Nr. 4/2000
54. Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1999
55. Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000
56. S. Deleanu, Probele în dreptul comercial, în Revista de drept comercial nr. 2/1992
57. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura AII, Bucureşti, 1996
58. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998
59. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993
60. Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile
100
comerciale. Reglementare, doctrina, jurisprudenţa, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002
61. Stancu Gheorghe, Buturuga Ecater in a, Transformarea unei societăţi comerciale dintr-o
forma în alta, Revista de drept comercial, Nr. 12/2003
62. Stegarescu Viorel, Societăţile create de fapt, "Dreptul" Nr. 3/2004
63. Stegărescu Viorel, Revista de drept comercial, Nr. 12/2003
64. Ştefănescu Brânduşa, Consideraţii de ansamblu referitoare la Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006
65. Velicu Dan, O noua dilema în administrarea societăţii pe acţiuni. Sistemul monist şi cel
dualist, Revista de drept comercial, Nr. 1/2007
66. Velicu Dan, Principiul sediului efectiv în reglementarea funcţionarii societăţii europene
- societas europaea, Revista de Drept Comunitar, Nr. 2/2006
67. Wafl A., Precis theorique et pratique de droit commercial, Librairie de la Societe du
Recueil, Sirey,1922 Paris
top related