1

CUPRINS

CAP. I. SOCIETATEA PREVĂZUTĂ DE CODUL CIVIL 31.1. Noţiune1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate1.3. Domeniile în care pot fi încheiate contracte de societate civilă1.4. Categorii de societăţi civile1.5. Raporturile membrilor societăţii între ei1.6. Raportul membrilor societăţii civile cu terţii1.7. încetarea societăţii civile1.8. Contractul de societate civilă şi asociaţia1.9. Deosebiri între contractul de societate civilă şi comunitate1.10. Societatea civilă şi societatea comercială1.11 Societătile create de fapt5CAP. II. SOCIETĂŢILE COMERCIALE PREVĂZUTE DE LEGEA 31/19902.1. Contextul general2.2. Constituirea societăţilor comerciale - aspecte generale2.3. Caracterele juridice ale contractului de societate2.4. Condiţiile de formă ale contractului de societate2.5. Condiţiile de publicitate ale contractului de societate2.6. Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu de către societăţile comerciale2.7. Tipuri de societăţi comerciale prevăzute de legea 31/19902.7.1. Societatea în nume colectiv2.7.2. Societatea în comandită simplă2.7.3. Societatea pe acţiuni2.7.4. Societatea în comandită pe acţiuni2.7.5. Societatea cu răspundere limitată2.8. Actul constitutiv al societăţii comerciale2.8.1. Conţinut minimal2.8.2. Acordul de voinţă2.8.3. Forma, denumirea şi sediul social2.8.4. Obiectul de activitate2.8.5. Capitalul social2.8.6. Administrarea şi reprezentarea societăţii2.8.7. Repartizarea beneficiilor şi pierderilor2.8.8. Dizolvarea şi lichidarea societăţii2.8.9. Modificarea actului constitutiv2.9. Formalităţi specifice pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publica.452.10. Fuziunea şi divizarea societăţilor2.11. Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii2.12. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii comerciale2.13. Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat2.14. Varietăţi de societăţi comerciale2.14.1. Instituţiile de credit2.14.2. Structurile sportive2.14.3. Societătile agricoleCAP. III. GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC - GIECAP. IV. ASOCIAŢIILE Şl FUNDAŢIILE4.1. Reglementare legală

2

4.2. Asociaţiile4.3. Fundaţiile4.4. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor4.5. Modificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei sau fundaţiei4.6. Federaţia4.7. Dizolvarea si lichidareaCAP. V. PARTIDELE POLITICE7.1. Organizarea partidelor politice7.2. înregistrarea partidelor politice7.3. Asocierea partidelor politice7.4. Reorganizarea partidelor politice7.5. încetarea activităţii partidelor politiceCAP. VI. SINDICATELE’8.1. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale8.2. Atribuţiile organizaţiilor sindicale8.3. Reorganizarea si dizolvarea organizaţiilor sindicaleCAP. VII. CULTELE RELIGIOASE9.1 Asociaţiile religioase9.2. CulteleCAP. VIII. SOCIETATEA EUROPEANA (SOCIETAS EUROPAEA)CONCLUZIIBIBLIOGRAFIE

3

CAP. I.

SOCIETATEA PREVĂZUTĂ DE NOUL COD CIVIL

1.1. Noţiune

Codul civil (art. 1881) defineşte contractul de societate ca fiind acel contract prin

care " două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei

activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice

sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea

rezulta". Referându-se la persoane, art. 1881 Cod civil nu face distincţie între persoanele

fizice şi juridice, de unde concluzia că un asemenea contract poate fi încheiat şi între persoane

juridice, sau între persoane fizice şi persoane juridice. Între asociaţi, contractul de societate

creează o comunitate de interese.

Societatetea poate avea sau nu personalitate juridică.

Literatura de specialitate a definit societatea civilă ca fiind un contract prin care doua

sau mai multe persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare una faţă de cealaltă, să pună în

comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună

o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind

împărţite între ele.1

De asemenea s-a definit actul de asociere pentru înfiinţarea unor persoane juridice noi

ca fiind „manifestarea de voinţă a două sau mai multe persoane făcută cu intenţia de a

produce ca efect constituirea, în condiţiile legii, a unei noi entităţi ca subiect de drept

distinctă”2

Profilul juridic al acestui contract face ca societatea să se deosebească de indiviziune

şi de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundată nici cu asociaţia, deoarece, de multe

ori, o asociaţie poate avea şi alte scopuri decât acelea de a obţine beneficii. Or, obţinerea

beneficiului este de esenţa contractului de societate. Este ceea ce s-a relevat în doctrina: "în

contractul de societate scopul comun este prin urmare un mijloc prin care fiecare dintre

participanţi îşi satisface un interes propriu, ţinând seama de scopurile generale ale

obligaţiilor civile".3

1 Fr. Deak, Tratat de Drept Civil. Contracte Speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 3562 Lupan Ernest, Drept Civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 1203 P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Editura Didactică si Pedagogică,Bucureşti, 1966, p. 27

4

1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate.

1. Consimţământul valabil al cosocietarilor (art. 1182 Cod civil).

2. Fiecare cosocietar să aibă capacitatea de a contracta (art. 1180 Cod civil)

3. Obiectul societăţii să fie licit. Art. 1882 Cod civil stipulează expres, sub acest aspect:

"Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi

bunele moravuri.". Sunt ilicite, de exemplu, societăţile care ar avea ca scop săvârşirea de

infracţiuni, pentru exploatarea unei case de toleranţă; de a specula asupra licitaţiilor publice,

îndepărtând concurenţa prin promisiuni, daruri sau alte mijloace, în scopul scăderii preţului

obiectelor scoase la licitaţie pentru exploatarea unui oficiu public; să înlesnească contrabanda

în ţară sau străinătate. Când societatea are parţial un obiect licit şi parţial ilicit, instanţa va

verifica dacă aceste obiecte alcătuiesc un tot indivizibil, sau este posibil să se înlăture obiectul

ilicit şi să rămână cel licit.

4. Fiecare societar trebuie să-şi aducă în societate aportul (constnd din bunuri mobile sau

imobile corporale sau incorporale, prestaţii sau cunoştinţe specifice). Dacă unul din ei n-ar

aduce nimic, ne vom afla în prezenta unei donaţii deghizate.

In caul societăţilor cu personalitate juridică, aporturile asociaţilor intră în proprietatea

societăţii iar în cazul celor fără personalitate juridică, ele devin copropietatea cosocietarilor cu

excepţia situaţiei când aceştia convin că vor trece în folosinţă comuna( art. 1883 ).

5. Societatea să fie înfiintată în interesul tuturor cosocietarilor, adică fiecare să

aibă speranţa unei părţi din beneficii.

1.3. Domeniile în care pot fi încheiate contracte de societate civilă.

Domeniile în care se pot încheia contracte de societate este una dintre cele mai

importante probleme care, din punct de vedere practic, interesează, în prezent, cel mai mult.

Codul civil nu dispune în ce domenii îşi poate găsi aplicabilitatea contractul de societate, ci se

limitează doar să prevadă ca "orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit "

(art. 1882 alin. 2 Cod civil), precum şi faptul că "fiecare asociat trebuie să contribuie la

constituirea societăţi prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice"

(art. 1882, alin. 3 Cod civil).

Deci, condiţia esenţială pe care o impune legea este că obiectul societăţii să fie licit şi

moral.

5

Sunt contrare legii sau imorale, de pildă, următoarele societăţi: exploatarea unei case

de toleranta; activităţile de contrabanda; camăta; când societatea are ca obiect bunuri obţinute

prin contrabandă; punerea în vânzare a unor bunuri care sunt scoase din circuitul civil; când

are ca scop realizarea unor activităţi rezervate prin lege exclusiv statului; sunt ilicite

societăţile care s-au format pentru a specula asupra licitaţiilor publice, urmărind îndepărtarea

prin manopere frauduloase a eventualilor concurenţi; când se vizează exerciţiul ilegal al

medicinii etc.

Câteva domenii în care se poate încheia un contract de societate civilă:

- societăţile agricole - printre alte forme de asociere a ţăranilor pentru a lucra

pământul, prevede expres şi posibilitatea încheierii unor contracte de societate reglementate

de Codul civil. Contractul de societate civilă a fost întotdeauna frecvent întâlnit în domeniul

agricol.

- societăţi pentru realizarea unor operaţiuni imobiliare, cum ar fi cumpărarea şi

vinderea de imobile (o asemenea activitate nu are caracter comercial)

- societăţi pentru închirierea imobilelor sau a înlesnirii închirierii acestora;

- societăţi civile pot fi înfiinţate în vederea construirii unui imobil (membrii

societăţii fiind zidari, zugravi, fierari betonişti, vopsitori etc.).

- societăţi civile pot fi formate între meşteşugari, indiferent de profilul lor, în scopul

obţinerii unor beneficii, de exemplu, croitori, tâmplari, instalatori etc.

- societăţi civile care să aibă ca obiect know-how;

- societăţile realizate pentru educarea şi instruirea altor persoane;

- societăţi preocupate cu deschiderea unor expoziţii (dacă se va urmări însă obţinerea

unui profit, societatea va fi comercială) etc.

Este posibil ca obiectul societăţii să fie parţial licit şi parţial ilicit. în acest caz, se va

lichida societatea în ceea ce priveşte obiectul ilicit, rămânând în fiinţă numai asupra obiectului

licit. Când obiectul societăţii, privit în totalitatea lui, este indivizibil, atunci se va proceda la

lichidarea întregii societăţi. Oricum, în caz de conflict, judecătorul este singurul care va

decide dacă actele societăţii au caracter comercial sau civil, dacă obiectul societăţii civile este

sau nu licit şi moral.

Codul civil, în art. 1881 alin. 1, prevede că orice societate trebuie să fie contractată în

folosul comun al membrilor ei, adică pentru obţinerea unor beneficii. Dacă scopul nu l-ar

constitui realizarea beneficiului, nu ne vom mai găsi în prezenţa unui contract de societate, ci,

eventual, al unui contract de asociere (care urmăreşte un scop ideal, general). Vom înţelege

prin beneficii nu numai câştigurile băneşti, ci şi foloasele sau avantajele care pot fi apreciate

6

în bani.

1.4. Categorii de societăţi

Codul civil - în art 1887 - prevede că “Prezentul capitol constituie dreptul comun în

materia societăţior” deoarece prin lege pot fi reglementate diferite tipuri de societăţi în funcţie

de forma, natura sau obiectul de activitate iar în art. 1888 lit a)- i) sunt enumerate diferitele

tipuri de societăţi: simple, în participaţie

în ceea ce priveşte societăţile universale, aproape niciodată întâlnite în practică, pot fi

constituite prin aducerea în comun a tuturor bunurilor mobile şi imobile ale cosocietarilor, pe

care ei le au în proprietate, la data încheierii contractului sau a tuturor câştigurilor.

Frecventa practica o pot avea însă societăţile civile particulare. Ele pot lua fiinţă prin

aducerea unor bunuri determinate în comun, uzul acestora sau fructele lor (art. 1499 Cod

civil). Asemenea societăţi particulare pot avea ca obiect o activitate determinata de exercitarea

unei meserii sau a unei profesii.

Împărţeala în societăţi universale şi particulare a fost preluata din dreptul roman.

Astfel, romanii cunoşteau societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) şi

societatea tuturor câştigurilor (universorum quae ex quaestu veniunt). Prima forma cuprindea

totalitatea bunurilor prezente şi viitoare, iar a doua formă, totalitatea câştigurilor. Codul civil

roman a preluat aceasta clasificare dar, consideram ca, într-o viitoare reglementare, va trebui

să se renunţe la această clasificare, aceasta pentru motivul că societăţile universale nu se

întâlnesc niciodată în practică.

1.5. Raporturile membrilor societăţii între ei

În cazul acestor raporturi, vom distinge drepturile şi obligaţiile cosocietarilor unul faţă

de altul. în ceea ce priveşte obligaţiile, evidenţiem câteva dintre ele:

a) Obligaţia de a aduce aportul social promis.

Se face distincţie după cum se promite proprietatea sau folosinţa bunului. Dacă s-a

promis o sumă de bani şi se întârzie aducerea ei în societate, art. 1504 alin. 1 Cod civil

prevede că societarul "c/e drept şi fără nici o cerere rămâne debitor de dobândă acestei sume,

din ziua în care trebuia să o plăteascăîn eventualitatea în care întârzierea a produs şi daune,

atunci societarul va datora şi despăgubiri pe lângă dobândă. Situaţia este similară cu aceea

când un societar, fără acordul celorlalţi, ia o suma de bani din patrimoniul societăţii.

7

b) Membrii societăţii sunt obligaţi să acţioneze în raporturile dintre ei cu bunăcredinţă şi

pentru îndeplinirea scopului societăţii. Potrivit art. 1508 Cod civil, fiecare asociat răspunde

pentru prejudiciile produse societăţii, neadmiţându-se compensări ale daunelor împotriva

altora.

În primul rând, dreptul de a cere restituirea bunului adus în patrimoniul societăţii.

Desigur, restituirea nu poate fi ceruta atunci când bunul a intrat în proprietatea societăţii.

Existând un drept indiviz al tuturor societarilor asupra bunului, acesta urmează a se împărţi în

momentul încetării societăţii. în situaţia în care societatea a dobândit doar un drept de

folosinţa asupra bunului, la încetarea societăţii se va putea cere restituirea bunului.

În al doilea rând, societarii au dreptul la despăgubiri, pe care le datorează ceilalţi

membri ai societăţii. Asemenea despăgubiri vizează şi următoarele aspecte: restituirea acelor

sume cheltuite în folosul societăţii; în cazul obligaţiilor contractate de un asociat în interesul

societăţii, cu bunăcredinţă; repararea acelor prejudicii care i-au cauzat prin administrarea

societăţii; daune pe care el nu le-a putut evita.

În al treilea rând, societarul are dreptul la beneficiile realizate. Calculul beneficiilor şi

al pierderilor se face avându-se în vedere patrimoniul social din momentul înfiinţării societăţii

şi patrimoniul existent la data încetării societăţii.

În al patrulea rând, fiecare asociat are anumite drepturi asupra bunurilor care

alcătuiesc societatea. în acest sens, fiecare asociat are dreptul de a se folosi de bunurile

societăţii, însă numai potrivit destinaţiei lor şi fără ca prin aceasta să se prejudicieze

societatea. Societarul are dreptul să ceară celorlalţi membri ai societăţii să suporte cheltuielile

necesare conservării sau administrării bunurilor societăţii.

1.6. Raportul membrilor societăţii civile cu terţii

Au calitatea de a obliga societatea faţă de terţi doar asociaţii care administrează

patrimoniul societăţii. în absenţa unor administratori special desemnaţi, atunci oricare asociat

poate efectua acte de administrare şi obligă, în consecinţă, societatea în raporturile cu terţii.

Fireşte, este necesar ca asociatul să contracteze obligaţia în contul societăţii, iar nu în contul

sau personal.

Terţul creditor poate urmări, pentru satisfacerea creanţei sale, bunurile societăţii, iar

dacă acestea sunt neîndestulătoare, executarea va putea fi îndreptată şi împotriva bunurilor

proprii ale societarilor, însă pro parte.

8

1.7. Încetarea societătii civile

O societate poate înceta de drept sau prin voinţa unuia sau a mai multor membri ai săi.

De drept, o societate încetează în următoarele cazuri:

a) Când expiră termenul pentru care a fost înfiinţată prin contract.

De regula, părţile convin asupra duratei societăţii. La data stabilită, societatea

încetează, deoarece aceasta a fost voinţa părţilor. Dacă s-a omis să se stipuleze, se prezuma ca

societatea a fost convenită pentru toata durata vieţii asociaţilor. Chiar în cazul morţii unui

asociat, societatea îşi va continua existenţa, până la împlinirea termenului stabilit de părţi.

Desigur, este posibil ca, şi mai înainte de expirarea termenului, erezii defunctului să nu fi

provocat dizolvarea (art. 1526 Cod civil).4

b) împlinirea scopului pentru care societatea a fost înfiinţată prin contract.

De regula, părţile stipulează un termen, dar dacă omit aceasta, societatea se considera

contractată pe durata necesară realizării afacerii. în acest caz, durata societăţii va depinde de

natura afacerii. Când afacerea s-a realizat, contractul încetează de drept (art. 1502, alin. 2 Cod

civil).

c) în situaţia în care obiectul societăţii a pierit sau a fost distrus.

Urmărirea bunului de către un creditor a fost asimilată pierderii bunului. în cazul în

care pieirea sau distrugerea este parţială, eventuala desfacere juridică a societăţii o va decide

judecătorul. O altă situaţie care poate avea ca efect încetarea societăţii o constituie pieirea sau

distrugerea bunului destinat să constituie aport social. încetarea societăţii va avea loc de drept

şi atunci când a pierit bunul dat în folosul societăţii.

d) Un alt caz de posibila încetare îl constituie moartea unuia dintre membrii

societăţii.

Explicaţia se găseşte în faptul că contractul de societate civilă are caracter intuitu

personae. Nimic nu împiedica ca societatea să continue cu moştenitorii asociatului decedat

sau numai cu asociaţii ramaşi în viata. Dacă moştenitorii refuză să facă parte din societate, ei

vor putea solicita lichidarea societăţii, însă numai în limita părţii defunctului.

e) încetarea de drept a societăţii va mai avea loc în cazul interdicţiei legale sau

judecătoreşti, a insolvabilităţii unui asociat sau chiar a falimentului.

Desigur, şi în acest caz, membrii societăţii pot conveni ca societatea să continue şi în

absenţa asociatului insolvabil sau falit. Este ilegala însă clauza prin care s-ar conveni să se

continue societatea cu asociatul insolvabil sau falit.

4 C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. III, p. 693

9

f) Societatea mai poate înceta de drept prin acordul tuturor cosocietarilor (mutuus

dissensus), inclusiv în situaţia în care societatea a fost înfiinţată pentru o anumita perioada.

Exista însă şi împrejurări care pot avea ca efect încetarea societăţii, însă ca urmare a

voinţei unuia sau a mai multor asociaţi. Astfel, art. 1523 pct. 5 Cod civil prevede că societatea

încetează prin voinţa expresă a unuia sau mai multor asociaţi de a nu mai dori continuarea

societăţii, iar art. 1527 Cod civil reglementează condiţiile în care poate fi făcută cererea de

retragere când durata ei este "nemărginită".

Pe lângă cazurile de încetare a societăţii mai exista un caz de desfacere judiciară a

societăţii (art. 1529 Cod civil). Două asemenea motive întemeiate sunt: neîndeplinirea

atribuţiilor de către un asociat (art. 1020-1021 Cod civil) şi neglijarea afacerilor de către un

asociat ca urmare a unei infirmităţi.

O desfiinţare judiciară poate avea loc însă şi pentru alte motive: conflicte grave între

asociaţi; reducerea apreciabilă a fondului social; nerealizarea beneficiilor scontate etc.

1.8. Contractul de societate civilă si asociaţia

Aşa cum se face distincţia între contractul de societate comercială şi contractul de

societate civilă, o asemenea delimitare trebuie făcută între asociaţie şi contractul de societate

civilă.

Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, în art. 31, a definit asociaţia ca

fiind acea convenţie prin care mai multe persoane pun în comun, în mod permanent,

contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu

urmăreşte foloase patrimoniale. Orice asociaţie are un scop ideal, care trebuie să corespundă

intereselor întregii colectivităţi sau numai unei categorii sociale din care asociaţii fac parte

sau, mai prevede legea, "să corespundă intereselor personale nepatrimoniale ale asociaţiilor,

şi Ordonanţa 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, reia definiţia asociaţiei la art. 4 potrivit

căruia “asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe

baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială,

cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al

unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimoniar.

Aşadar, ceea ce distinge asociaţia de contractul de societate civilă este faptul ca o

asociaţie nu urmăreşte obţinerea unor beneficii. Or, în cazul societăţii civile art. 1491 Cod

civil dispune expres că scopul acesteia este obţinerea de foloase, care sunt împărţite între

cosocietari.

10

1.9. Deosebiri între contractul de societate civilă şi comunitate

Dacă o societate nu poate lua fiinţă decât prin contract, indiviziunea poate lua naştere

şi prin alte moduri, cum ar fi, de exemplu, succesiunea, legatul etc. De asemenea, când mai

multe persoane se întrunesc să cumpere doua sau mai multe imobile, se va verifica dacă în

intenţia lor a fost să constituie o societate sau există o comunitate. Când imobilele au fost

cumpărate în scopul obţinerii unor beneficii, vom fi în prezenţa unei societăţi, iar scopul a fost

să devină doar proprietarii imobilelor cumpărate, va exista o indiviziune.

Pe de altă parte, nici un coindivizar nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune,

prin convenţia lor, coindivizarii putând suspenda partajul cel mult cinci ani; în cazul societăţii,

se poate conveni asupra unui termen oricât de lung.

În sfârşit, decesul unui cosocietar duce la dizolvarea convenţiei (doar dacă nu s-a

convenit altfel), pe când la indiviziune, chiar dacă moare un coindivizar, indiviziunea va

continua cu moştenitorii celui decedat.

1.10. Societatea civilă si societatea comercială

Trecând peste discuţii terminologice, legiuitorul român a arătat, în art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale în dreptul comercial român, societăţile

comerciale se constituie în vederea efectuării de acte de comerţ5 . însă legiuitorul nostru nu dă

o definiţie a acestor entităţi juridice, ceea ce nu este valabil numai pentru Legea 31/1990

(dimpotrivă, constatarea are caracter de generalitate: cu toata multitudinea reglementarilor

legale în domeniul societăţilor comerciale, nu există o definiţie oficială dată de legiuitor

conceptului de societate comercială). Este motivul pentru care doctrina juridică a preluat

trăsăturile definitorii ale societăţilor civile, dând o interpretare extensivă dispoziţiilor legale

relative la societatea civilă cuprinse în Codul civil, pentru a defini societatea comercială.

Tendinţa îşi are originea în prevederile art. 1531 din Codul civil, care arata că

dispoziţiile art. 1491-1531 din acest Cod se aplică şi societăţilor comerciale, dacă nu sunt

contrare legilor comerciale.

Conform art. 1491 din Codul civil, societatea este un contract prin care doua sau mai

multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a împărţi foloasele ce ar

5 Pentru o prezentare amplă a problematicii generate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, a se vedea M. Scheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8-15. A se vedea D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 7/1993, p. 23-34.

11

putea deriva. De aici se desprinde ideea - valabilă în materia societăţilor comerciale - ca, la fel

ca orice contract, contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile valabile pentru

validitatea oricărei convenţii: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil

exprimat, un obiect determinat şi licit, o cauza licita.

Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie reunite cumulativ

pentru existenţa valabilă a entităţii care este societatea comercială6:

a) încheierea unui contract, denumit adesea şi"pact societar

b) constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.

Atât în cazul societăţilor civile cât şi a societăţilor comerciale părţile contractante se

obligă să pună în comun o valoarea patrimonială, care reprezintă aportul fiecărui asociat la

constituirea fondului social comun. Aportul, care - ţinând de esenţa contractului de societate -

este o condiţie specifică şi indispensabilă a actului constitutiv al societăţii (sub aspectul

eficacităţii sale), reprezintă obligaţia individuală a fiecărui asociat de a contribui la formarea

capitalului social. în general, poate constitui obiect al aportului social orice bun mobil sau

imobil, corporal sau incorporai, cu condiţia ca acesta să aibă o valoare economica şi să

prezinte utilitate pentru societatea în care urmează a fi adus7.

c) scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.

Noţiunea de "foloase", utilizata de art. 1491 C. civ. , este sinonimă cu cea de beneficii.

Beneficiul se defineşte ca un element patrimonial pozitiv care constă intr-un câştig bănesc sau

de altă natură (dar tot patrimonială), apt să determine creşterea avutului asociaţilor3 .

Desigur, deşi art. 1491 din Codul civil vorbeşte numai de împărţirea foloaselor, totuşi

se subînţelege că asociaţii trebuie să suporte şi pagubele societăţii. într-adevăr, reglementările

legale şi în vigoare (atât cele referitoare la societatea civilă, cât şi cele privind societatea

comercială) interzic, sub sancţiunea nulităţii, inserarea în contractul de societate a vreunei

clauze prin care s-ar atribui numai unora dintre asociaţi vocaţie la culegerea beneficiilor

societăţii ori prin care s-ar institui - dimpotrivă - doar în sarcina unor asociaţi obligaţia

suportării pierderilor sociale8.

Un alt element de apropriere între contractul de societate civilă şi cel de societate

comercială, chiar dacă textul art. 1491 din Codul civil omite să amintească explicit acest

element caracteristic este voinţa comună a asociaţilor nu numai de a participa la beneficii şi la

pierderi, ci şi de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri9.

6 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 597 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 238 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.22.9 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 59.

12

Specific ambelor tipuri de societăţi este şi faptul că asociaţii se învoiesc (se obligă) să

desfăşoare, în comun, o activitate lucrativă, în scopul realizării unor beneficii pe care să le

împartă între ei.

Rezulta că noţiunea affectio societatis cuprinde următoarele trăsături caracteristice:

1) Colaborarea voluntara a asociaţilor,

2) Participarea asociaţilor la conducerea si/sau gestiunea societăţii comerciale;

3) Convergenta or divergenta intereselor asociaţilor;

4) Absenţa oricărui raport de subordonare între asociaţi.

Affectio societatis devine astfel elementul esenţial al oricărei societăţi comerciale, dar

intensitatea să se apreciază în funcţie de forma de societate adoptata şi de dispoziţiile din

statute. Bunăoară, în cazul societăţilor unipersonale affectio societatis se estompează.

Factorului subiectiv i se substituie ideea patrimoniului de afectaţiune, adică intenţia unicului

asociat de a afecta anumite bunuri viitoarei societăţi şi organizării acesteia10.

Cert este că existenţa sau lipsa acestui element este o stare de fapt care se raportează la

data constituirii societăţii. Absenţa acestui element, neprevăzut expres de lege, dar care

rezulta din art. 1491 C. civ., duce la nulitatea societăţii, iar dacă acest element dispare în

cursul vieţii sociale, duce la dizolvarea societăţii. Astfel, în lipsa intenţiei şi voinţei de a

colabora, nu exista o societate în următoarele cazuri: indiviziunea succesorală; desfăşurarea

unei activităţi în comun, de moştenitori; simpla participare a salariaţilor la beneficii;

închirierea unui bun, a unui fond de comerţ, chiar dacă locatorul are un drept la beneficiile

obţinute din folosirea sumei împrumutate11.

Trăsăturile evocate sunt folosite, printr-o interpretare extensivă, în lipsa unei definiţii

legale, şi pentru caracterizarea societăţilor comerciale. Dar nu e mai puţin adevărat că o

transpunere tale quale nu poate fi operată, deoarece definiţia din art. 1491 din Codul civil

convine numai societăţilor comerciale fără personalitate juridică. Spre deosebire de acestea,

categoria celor care dobândesc calitatea de subiect de drept autonom include în mod necesar o

nota distinctivă tradiţională - personalitatea juridică - pe care textul legal menţionat nu o

cuprinde. Cu alte cuvinte definiţia legiuitorului civil, departe de a epuiza sfera societăţilor

comerciale, le omite pe cele mai importante (economic vorbind) dintre ele12.

Între contractul de societate civilă şi cel pentru constituirea societăţii comerciale

şi implicit între societăţile civile şi cele comerciale - se găsesc deosebiri remarcabile şi

10 Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia si caracteristicile societăţii comerciale,în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003, p. 7811 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 60 si urm12 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 60

13

esenţiale care decurg din reglementarea proprie pe care o au cele două tipuri de entităţi

colective, pentru că - după cum este cunoscut - societăţile comerciale se supun

reglementărilor Codului comercial şi legilor speciale în materie, în timp ce societăţilor civile

le sunt aplicabile numai prevederile Codului civil. Astfel:13

(a) pentru a se constitui şi funcţiona legal, societăţile comerciale trebuie să

îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă cerute de legislaţia comercială. Dimpotrivă,

în ceea ce priveşte societăţile civile - întrucât acestea se constituie în temeiul unui contract pur

consensual - ele pot intra în viaţa socială, ca entităţi colective, în modul cel mai simplu, fiind

ţinute doar la a se conforma dispoziţiilor imperative în materie din Codul civil14.

(b) obiectul sau natura activităţilor pe care le desfăşoară este un alt element de

diferenţiere. în timp ce societatea comercială are - întotdeauna - ca obiect efectuarea unor

operaţiuni calificate drept acte sau fapte de comerţ, societatea civilă se caracterizează prin

realizarea unor activităţi care nu au natura faptelor de comerţ, altfel spus, crearea unei

societăţi civile nu se face în scopuri comerciale (ea neputând avea în structura activităţilor

sale operaţiuni cu caracter comercial).

Art. 1 alin. (1) din Legea 31/1990 nu are în vedere acte şi fapte de comerţ izolate,

ocazionale, ci un complex de acte, fapte şi operaţiuni organizate de societate pe riscul său

economic propriu, în vederea obţinerii de profit; societatea comercială este o formă de

organizare a întreprinderii15.

Comercialitatea unei societăţi este dată de obiectul său de activitate, criteriu tradiţional

de determinare a comercialităţii în dreptul comercial român16.

(c) în al treilea rând, societăţile comerciale se diferenţiază de societăţile civile prin regimul

juridic diferit aplicabil raporturilor contractuale pe care fiecare din ele le stabilesc cu

partenerii lor. Astfel, cum bine se ştie, obligaţiile comerciale se particularizează în raport cu

cele civile prin diferenţieri importante sub aspectul probatiunii, al răspunderii juridice, a

termenelor de prescripţie a dreptului la acţiune etc17.

Aşa fiind, Contractul de societate comercială este un act de comerţ, nu pentru că ar fi

13 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 24 si urm.14 A se vedea E. Safta-Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civila,în Dreptul nr. 2/1992, pp. 26-36.15 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 316 În acelaşi sens: E. Safta Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă, în Dreptul nr. 2/1992, p. 27; Codul comercial adnotat, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1946, reeditat de Editura Tribuna, Craiova, 1995, p. 66, pct. 20: "numai obiectul determină caracterul civil sau comercial al societăţii si nu forma sub care se prezintă"; si p. 138, pct. 2: "dacă obiectul societăţii este un act civil [...], avem o societate civilă, iar dacă obiectul societăţii este unul sau maimulte fapte de comerţ, avem o societate comercială".17A se vedea I. Turcu, Specificul obligaţiei comerciale, în Dreptul nr. 1/1993, p. 22-27; Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă în dreptul civil si dreptul comercial, în Revista de Drept Comercial nr. 2/1991, p. 43-53; S. Deleanu, Probele în dreptul comercial, în Revista de drept comercial nr. 2/1992, p. 35-41.

14

un act de interpunere în schimbul şi circulaţia bunurilor, ci pentru ca are o funcţie

preparatorie, aceea de a crea un nou cadru de activitate economică, care se va manifesta prin

exercitarea obişnuită de acte de comerţ18.

De aceea, în funcţie de obiectul contractului de societate se determină şi caracterul

societăţii. Astfel, dacă obiectul contractului îl constituie efectuarea de fapte de comerţ,

societatea va fi comercială, iar dacă obiectul îl constituie efectuarea de acte civile, societatea

va fi civilă19. în cazul în care societatea are un obiect mixt, atât civil, cât şi comercial, va fi

considerată comercială20. Cu toate acestea, au existat discuţii asupra caracterului de act de

comerţ al actului constitutiv al societăţii.

Din faptele de comerţ se nasc obligaţii comerciale, din contractele civile se nasc

obligaţii cu caracter civil. Contractele comerciale sunt supuse unor reguli speciale -

instrumente caracteristice cu care comercianţii intervin în comerţul juridic, şi se interpun în

circulaţia mărfurilor şi serviciilor, între activitatea de producţie şi consum21, supuse unui

principiu major: principiul libertăţii contractuale.

Derivând din contractele comerciale, obligaţiile comerciale care sunt mai oneroase

decât obligaţiile civile datorita mai multe caracteristici:

a) solidarităţii codebitorilor, inclusiv a fideiusorului cu debitorul (art. 42 Cod

comercial); spre deosebire de domeniul civil, unde solidaritatea trebuie să rezulte dintr-o

stipulaţie a părţilor sau din lege, în materie comercială dispoziţia art. 42 este luata pentru

încurajarea creditului, plata solidara fiind o garanţie mai mare pentru creditor22. Din aceste

considerente, legea instituie o prezumţie de solidaritate a codebitorilor. întrucât codebitorii

sunt prezumaţi obligaţi solidar, fiecare debitor este ţinut de întreaga datorie, neputând pretinde

creditorului să primească o plată parţială. Soluţia consacrată de Codul comercial este

diametral opusă celei reglementate Codul civil. într-adevăr, în raporturile civile, în cazul

pluralităţii de debitori, regula generală este că obligaţiile sunt divizibile; fiecare codebitor este

ţinut pentru partea sa (pro parte). Solidaritatea este o excepţie de la regula divizibilităţii. în

consecinţă, ea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori să fie stipulată în convenţia

părţilor (art. 1041 Cod civil)23.

b) curgerii de drept a dobânzilor (art. 43 Cod comercial) de la scadenţă: dobânda

curge de drept la scadenţă numai dacă obligaţia este de natură comercială. Aşadar datoria va fi

18 Cesare Vivante, Trăite de Droit commercial, V. Giard & şE. Briere Libraires - Editeurs, Paris, 1911, Tome II, p. 3719 I. L., Societăţile comerciale, voi. II, Editura Socec & Co., Bucureşti, 1948, p. 10 si urm.20 D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Editura "Fundaţia Culturală Regele Mihai I", Bucureşti, 1928, p. 9.21 Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Holding Reporter 1999, p. 3822 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 100, Publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 10 septembrie 188723Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 357

15

comercială:

- atunci când îşi are sursa într-o fapta de comerţ obiectivă, prevăzuta de art. 3 Cod

comercial, pentru ambele părţi;

- atunci când intervine între comercianţi, ca faptă de comerţ subiectivă (art. 4 Cod

comercial);

- atunci când obligaţia este comercială numai pentru una din părţi, datorită calităţii de

comerciant a acesteia, iar pentru cealaltă este civilă (art. 56 Cod comercial)24.

c) neacordării termenelor de gratie (art. 44 Cod comercial), aşa cum este acesta

reglementat în materie civilă.

d) interzicerii retractului litigios (art. 45 Cod comercial)

Retractul litigios sau vânzarea de drepturi litigioase, reglementat şi admis în materie

civilă (art. 1402-1404 Cod civil ) nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept, derivând

dintr-un act comercial (art. 45 Cod comercial).

Raţiunea acestei dispoziţii este ca în materie comercială nu i se poate imputa

cumpărătorului intenţia de specula alăturată ideii de risc25. Cu alte cuvinte, deşi drepturile

litigioase decurgând dintr-un fapt de comerţ, pot fi obiect al unui contract de vânzare

cumpărare comercială, Codul comercial nu mai menţine protecţia acordata debitorului de

Codul civil împotriva speculaţiilor cumpărătorilor de drepturi litigioase, prin posibilitatea de a

pune capăt procesului pornit împotriva lui, în urma plăţii către cesionar a preţului achitat de

acesta cedentului şi a dobânzii şi cheltuielilor făcute de cesionar. Interzicerea retractului

litigios prevăzuta de Codul comercial se explica printre altele şi prin grija legiuitorului pe a nu

stânjeni în nici un mod operaţiile speculative în scopul de a obţine beneficii licite26.

e) facilitării probaţiunii (art. 46-55 Cod comercial): libertatea de exprimare a

voinţei părţilor la încheierea contractului comercial are drept corolar libertatea probelor în

dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial27.

Potrivit art. 46 Cod comercial , obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu

mijloacele de proba admise în dreptul comun. Aşa fiind, în materie comercială proba cu

martori şi prezumţii este admisibila chiar contra conţinutului actelor scrise, când instanţa

apreciază motivul, utilitatea şi concludenţa probei9, ceea ce este inadmisibil în dreptul civil.

Tot spre deosebire de dreptul civil, cesiunea fiind un contract comercial, poate fi dovedită în

materie comercială - conform art. 46 Cod comercial, combinat cu 1191 Cod civil - cu martori,

24Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1999, p. 52.25 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 103-104.26 Cartea societătii comerciale, Editor Tribuna Economica, Bucureşti, 1995, p. 34627Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 344.

16

până la orice valoare şi deci, conform art. 1203 Cod civil şi cu simple prezumţii28.

Din modul cum sunt redactate dispoziţiile art. 46 din Codul comercial rezultă că

- în virtutea principiului libertăţii contractuale, care are ca şi corolar în dreptul comercial

principiul libertăţii probelor - ele nu conţin o ierarhizare a probelor ce sunt de administrat

pentru dovedirea obligaţiilor, liberaţiunilor sau preţurilor în comercial, în sensul ca o parte nu

ar putea recurge la o categorie de probe decât după ce a făcut dovada ca este în imposibilitatea

de a produce dovada de categorie superioară; în aceasta situaţie instanţele nu sunt obligate a

respecta ordinea probelor aşa cum sunt ele enumerate prin texte, ci ele au facultatea suverană

de a admite oricare din probele acolo prevăzute, potrivit naturii litigiului şi împrejurărilor

cauzei29.

Există aşadar derogări cu caracter general, din care unele sunt socotite în doctrină30

drept concesii izvorâte din preocuparea constantă a legiuitorului comercial de a asigura

creditul, securitatea şi celeritatea în operaţiunile comerciale. Importanţa este şi sublinierea că

dispoziţiile art. 46 Cod comercial se aplică oricărui act sau fapt de comerţ obiectiv, subiectiv

sau conex, şi chiar când actul este comercial numai pentru una din părţi, indiferent cui revine

sarcina probei31.

Cu toate acestea, anumite acte de comerţ se caracterizează printr-un formalism mai

accentuat decât cele civile (efectele de comerţ, valorile mobiliare etc.)32, însă nu aceasta este

regula.

Debitorii necomercianţi - cum este şi cazul societăţilor civile - vor fi executaţi după

dreptul comun33, şi numai dacă încetarea plăţilor priveşte datoriile comerciale ale debitorului,

acesta poate fi supus procedurii judiciare şi a falimentului, deci o atare procedură nu poate fi

aplicată dacă încetarea plăţilor priveşte datoriile civile ale debitorului34.

O alta diferenţă între contractul de societate civilă şi cel de societate comercială,

observata de doctrina comercială, este aceea ca, în vreme ce primul contract creează doar o

indiviziune de bunuri, cel de-al doilea are ca efect constituirea unui patrimoniu prin

aporturile asociaţilor27.

Consecinţa este că, de lege lata, societatea civilă nu are personalitate juridică, în

28 Decizia com. 38 din 21 noiembrie 1935, Curtea de Apel Craiova, citată în Pandectele Romane, 1936,II, 171 si în Codul comercial adnotat, Editura Tribuna, Craiova, 1994, p. 10629 Decizia 65/15 ianuarie 1935, Curtea de Casaţie III, citată în Pandectele Romane 1935, III, pct. 19730 I.L.Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale în raport cu tehnica operaţiunilor civile, Bucureşti, Imprimeria Naţionala, 1932. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revăzută, completată si adusă la zi de I.Bacanu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 69.31 Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiova, 1994, p. 104.32 Ion Turcu, Dreptul Afacerilor, Editura Fundaţiei "Chemarea", laşi, 1992, p. 1333 Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Holding Reporter 1999, p. 58834 Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 548, cu bibliografia acolo citata

17

vreme ce societatea comercială, în principiu, are personalitate juridică. Excepţie face

societatea în participaţie, reglementata de art. 251 şi urm. Cod comercial, care este doar

contractuală, fără a da naştere unei persoane juridice35.

Rezultă că deosebirea esenţială dintre cele doua categorii de entităţi colective rezida

din faptul că, în timp ce societăţile comerciale sunt investite cu personalitate juridică prin

lege, societăţilor civile le lipseşte - de regula - personalitatea juridică36.

într-alta opinie însă37 se susţine că apelul la Codul civil este inutil, legislaţia

comercială în materie (la acea vreme, Codul comercial, astăzi legea societăţilor comerciale),

cuprinzând suficiente elemente pentru a defini contractul de societate comercială. Mai mult,

se consideră că definiţia cuprinsă în art. 1491 din Codul civil conţine elemente contrare naturii

specifice a societăţii comerciale, sintetizate astfel în literatura juridică de după 198938:

- în primul rând, contractul de societate comercială este încheiat spre a se constitui

un nou subiect de drept, o persoana juridică. Din contra, contractul de societate civilă da

naştere doar unei comunităţi de bunuri.

- în al doilea rând, în timp ce art. 1491 C. civ., vorbeşte de punerea în comun a unor

bunuri, în cazul contractului de societate comercială bunurile constituite ca aport de către

asociaţi ies din patrimoniul acestora şi intră în cel al societăţii, cu excepţia cazului prevăzut în

art. 65 alin. 1 din Legea 31/1990.

Efectele distincţiei societăţii civile de cea comercială, sunt diferite39:

a) Societatea comercială, spre deosebire de societatea civilă, este supusă aceloraşi

obligaţii, ca şi comercianţii. Astfel, ea trebuie să-şi înscrie firma în Registrul Comerţului, să

tina registrele de contabilitate, este supusa dispoziţiilor Legii comerciale.

b) Societatea comercială se bucura de personalitate juridică. Ea constituie un organism

autonom, cu un patrimoniu propriu, asupra căruia grevează creanţele şi datoriile terţilor,

contractate de prepuşii săi. Personalitatea juridică a societăţii comerciale ii conferă acesteia

calitatea de subiect de drept distinct de asociaţi. în calitate de subiect de drept, societatea

comercială are atribute de identificare proprii (sediu propriu, denumire, emblema), precum şi

o voinţă proprie, pe care si-o exercită prin organele proprii, o naţionalitate proprie, distinctă

de cea a asociaţilor şi o responsabilitate juridică proprie40.

35 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 4936 Majoritatea autorilor romani împărtăşesc opinia potrivit căreia societatea civila nu are personalitate juridica (a se vedea în acest sens Contractul de societate, în M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de Drept civil, Edit. Ştiinţifica si Enciclopedica, Bucureşti, 1980, p. 136.371. L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Socec&Co., Bucureşti, 1946, p. 38-39.38 Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentată şi adnotată, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 26-2739 _40Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 21 Stanciu D. Cărpenaru,

18

Potrivit Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicata, societatea

comercială este persoana juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului -

înmatriculare care nu se cere societăţii cu caracter civil. Personalitatea juridică este aşadar o

caracteristica a societăţii comerciale şi un efect al legii, toate societăţile comerciale legal

constituite fiind recunoscute ca persoane juridice.

Consecinţele personalităţii juridice constau, cum am mai arătat, în aceea ca societatea

comercială este un subiect distinct de drept, cu o organizare proprie şi ca are un patrimoniu

propriu, diferit de cel al asociaţilor41.

În paralel, societatea civilă rămâne un simplu contract. Ea nu constituie un organism

juridic aparte. Societatea civilă fiind numai un contract, bunurile constituite ca aport în

societate rămân coproprietatea asociaţilor care dau mandat unuia din ei, să le administreze.

c) Regimul responsabilităţii membrilor pentru datoriile asumate de societate este mai

variat în societăţile comerciale decât în cele civile. în fiecare categorie de societăţi

comerciale, responsabilitatea membrilor pentru datorii sociale are o întindere diferită, de

la responsabilitatea mărginită la o anumită sumă, la responsabilitatea nelimitată. în

societatea civilă, fiecare membru răspunde cu întreaga sa avere, proporţional cu partea

sa civilă. Este ceea ce se numeşte o obligaţie conjunctă.

d) Prescripţia acţiunilor derivând din contractul de societate civilă este de 10 de ani, la

societăţile comerciale este de cel mult 3 ani.

1.11 Societăţile create de fapt

În viaţa cotidiană diferite persoane (comercianţii, concubinii şi cei care exercita

profesiuni liberale) pun în comun bunurile, cunoştinţele, activitatea lor şi cooperează pe picior

de egalitate în scopul realizării de beneficii, fără să fi manifestat voinţa de a se asocia. Totuşi

judecătorii, de regulă în urma unui litigiu dintre părţi, califică aceste împrejurări de fapt ca

fiind elemente constitutive ale unei societăţi. Aceasta practică juridică a format, în mod

repetat, regimul juridic al societăţii create de fapt42.

Societatea creată de fapt ia fiinţă, treptat, fără ca asociaţii să fi dorit în momentul

iniţial să constituie o societate, deşi ea nu este o veritabila societate, deoarece nu sunt

întrunite, în fapt, elementele constitutive ale contractului de societate, ea existând doar în

Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.41 Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia si caracteristicile societăţii comerciale,în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003, p. 7942 Stegărescu Viorel, Societăţile create de fapt, Rev. "Dreptul" Nr. 3/2004, p. 51

19

conştiinţa unor terţe persoane care cred, în mod rezonabil, că două sau mai multe persoane au

fondat o societate.

La fel ca şi în dreptul francez (Art. 1832 C. civ. francez ) în dreptul român există un

cadru legislativ care permite instanţelor judecătoreşti să aplice instituţia juridică a societăţii

create de fapt, respectiv art. 1491 C. civ. român care defineşte noţiunea de societate în

general, judecătorii fiind cei care vor constată existenţa unor societăţi create în mod tacit

atunci când părţile prin comportamentul lor întrunesc condiţiile cerute de art. 1491 C. civ.

(coroborat cu art. 1492 C. civ. şi art. 1513 C. civ.) fără să fi dorit ca iniţial să constituie o

societate.

Având în vedere modul în care este conceput, în prezent, sistemul juridic al

societăţilor în România, societatea creată de fapt va urma regimul juridic al societăţii civile

sau al asociaţiei în participaţiune după cum obiectul sau de activitate este de natura civilă sau

comercială. în perspectiva unor modificări legislative, considerăm că societatea civilă

urmează să fie înzestrata cu personalitate juridică, iar obiectul de activitate al asociaţiei în

participaţiune să cuprindă nu numai fapte de comerţ, dar şi acte civile. în aceste condiţii,

regimul juridic al societăţii create de fapt va fi supus în întregime dispoziţiilor aplicabile

societăţii în participaţiune43.

43 Stegărescu Viorel, Societăţile create de fapt, "Dreptul" Nr. 3/2004, p. 51

20

CAP. II.SOCIETĂŢILE COMERCIALE PREVĂZUTE DE LEGEA 31/1990

2.1. Contextul general

În România generalizarea sistemului de piaţă liberă, bazată în special pe legităţile

cererii şi ofertei, a permis dislocarea rapidă şi definitivă a planificării de comandă,

concomitent cu reforma structurilor economice, proces de durată, ce presupune cu precădere

în sectoarele producţie şi distribuţiei de bunuri o largă privatizare şi o efectivă liberalizare,

coroborate cu proliferarea agenţilor economici, mai ales a societăţilor comerciale44. Totuşi

rolul statului în economia de piaţă rămâne încă unul important, având în vedere faptul că

bugetul de stat este un mijloc de asigurare al echilibrului general economic şi un mijloc pentru

corectarea conjuncturii economice45.

Din acest motiv se impune o tratare amănunţita a societăţilor comerciale, argumentaţia

extinzându-se urmare a faptului ca în prezent societăţile comerciale sunt principalele

participante la raporturile comerciale care îşi consumă existenţa în interiorul sistemelor

economice naţionale, dar şi în cadrul raporturilor de comerţ internaţional. Ele devin astfel

principalele structuri organizatorice cu personalitate juridică prin intermediul cărora se

înfăptuieşte, atât la scara naţională, cât şi la scară planetară, circulaţia bunurilor, serviciilor şi

cunoştinţelor.

Este probabil motivul pentru care în literatura juridică romana46 s-a vorbit de existenţa

unui drept societar, a cărui existenţă este justificată de natura instituţională a normelor juridice

care cârmuiesc societăţile comerciale, de subiectele şi obiectul lor specific.

Această opinie nuanţează o altă, potrivit căreia termenul "societate" are mai multe

înţelesuri. Din punct de vedere juridic, acestui cuvânt i se atribuie, de regulă, două sensuri:

într-o accepţiune largă, societatea este o asociere de persoane reunite pentru o activitate sau

un interes comun şi supusă anumitor reguli, iar - în sens restrâns prin societate se înţelege fie

contractul prin care două sau mai multe persoane convin să pună ceva în comun în vederea

realizării unui profit pe care apoi să-l împartă între ele, fie persoana juridică născută dintr-un

asemenea contract47.

Trecând peste discuţii terminologice, legiuitorul roman a arătat, în art. 1 alin. (1) din

44 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 4145 Culda Sidonia, Reglementarea juridică a relaţiilor economice, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006, p. 11546 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 1847 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.. 15.

21

Legea nr. 31/199048 privind societăţile comerciale că în dreptul comercial român, societăţile

comerciale se constituie în vederea efectuării de acte de comerţ49. însă legiuitorul nostru nu dă

o definiţie a acestor entităţi juridice, ceea ce nu este valabil doar pentru Legea 31/1990. Din

contră, constatarea are caracter de generalitate: cutoată multitudinea reglementărilor legale în

domeniul societăţilor comerciale, nu exista o definiţie oficiala data de legiuitor conceptului de

societate comercială. Este motivul pentru care doctrina juridică a preluat trăsăturile definitorii

ale societăţilor civile, dând o interpretare extensivă dispoziţiilor legale relative la societatea

civilă cuprinse în Codul civil, pentru a defini societatea comercială.

Tendinţa îşi are originea în prevederile art. 1531 din Codul civil , care arată că

dispoziţiile art. 1491-1531 din acest Cod se aplica şi societăţilor comerciale, dacă nu sunt

contrare legilor comerciale.

DEFINIRE GENERALA:

Conform art. 1491 din Codul civil , societatea este un contract prin care doua sau mai

multe persoane se învoiese să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea

deriva. De aici se desprinde ideea - valabilă în materia societăţilor comerciale - că, la fel ca

orice contract, contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile valabile pentru

validitatea oricărei convenţii: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil

exprimat, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită.

Literatura de specialitate a definit persoana juridică ca fiind „acea entitate, ca subiect

de drept distinct, care este creată facultativ de către o altă sau alte persoane cu respectarea

cerinţelor legale de fond şi de formă’63, entitate în care se includ şi societătile comerciale.

TRĂSĂTURI GENERALE:

Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie reunite cumulativ

pentru existenţa valabila a entităţii care este societatea comercială50:

a) încheierea unui contract, denumit adesea şi"pact societarn

b) constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.

c) scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.

Cele de mai sus conturează coordonatele definirii societăţii comerciale, fiind văzută

ca: persoană juridică constituită printr-un contract, în care doua sau mai multe persoane

convin să formeze cu depunerile lor un fond social cu scopul de a împărţi câştigul, care ar

48 Publicată în Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 29 ianuarie 1998, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.066 din 17 noiembrie 200449 Pentru o prezentare ampla a problematicii generate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, a se vedea M. Scheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8-15; de asemenea, O. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 7/1993, p. 23-34.50 Octavian Căpăţâna, Societătile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 59

22

putea deriva din exerciţiul unuia sau mai multor fapte de comerţ51.

- o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract de societate, înzestrată cu

personalitate juridică de la lege52.

- o întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul

constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau şi fără aceasta

însuşire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini acte şi fapte de comerţ specifice

obiectului de activitate53

- acea entitate (grupare), cu personalitate juridică, constituită potrivit legii, prin actul

de voinţa al asociaţilor, în scopul obţinerii de beneficii rezultate din acte de comerţ54.

- o persoană juridică ce ia fiinţă pe baza unui contract de societate prin care doua sau

mai multe persoane (fizice sau juridice) convin să constituie un aport (în bani sau natura)

pentru a obţine un capital social menit să servească la desfăşurarea unor activităţi aducătoare

de câştiguri în scopul de a împărţi între ele beneficiile astfel realizate55.

- gruparea de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de

personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru

exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor realizate56.

Alţi autori57 definesc societatea ca fiind “o uniune de persoane şi de valori

patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată pe scopul comun urmărit de

participanţi (societari) pe toată durata contractului, constând din desfăşurarea în comun a unor

activităţi lucrative. în alţi termeni, societatea se analizează ca organism economic şi juridic,

constituit prin asociere, în vederea obţinerii de foloase sau avantaje patrimoniale".

Societatea comercială este, deci, un comerciant, în sensul art. 7 C. com. în calitate de

comerciant, societatea este independentă şi autonomă atât faţă de proprii asociaţi, cât şi faţă

de orice altă entitate publica sau privată, este ţinută de toate obligaţiile profesionale ale

comercianţilor (obligaţia de înmatriculare şi de înregistrare a menţiunilor prevăzute de lege în

registrul comerţului, obligaţia de a ţine registrele contabile şi celelalte registre prevăzute de

lege, obligaţia de a-si exercita comerţul în limitele unei concurenţe loiale, obligaţia de

protecţie a drepturilor consumatorilor, obligaţia de a plăti taxe şi impozite etc.) şi poate fi

supusă procedurii de reorganizare judiciară sau faliment în caz de încetare a plăţilor pentru 51 C. Vivante, Instituţii de drept comercial, traducere de W. Petrovici, Editura Casa Scoalelor, Bucureşti, 1927, p. 77, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 6.52 D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, p. 12, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 653Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 6054Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 3355 56 M. N. Costin, Societatea comercială - agent economic si juridic implicat în economia de piaţă,în Studia, nr. 1 /1990, p. 56 57Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura AII, Bucureşti, 1996, p. 14.

23

obligaţiile sale comerciale58. Din cele analizate mai sus se desprind caracteristicile societăţii

comerciale59:

- organizare: grupare de persoane;

- cauza: intenţia constituirii unor aporturi şi desfăşurării în comun a unei activităţi

(affectio societatis);

- obiect: săvârşirea de acte de comerţ;

- scop: împărţirea beneficiilor ce ar rezulta;

- efect legal: personalitatea juridică.

-

2.2. Constituirea societăţilor comerciale - aspecte generale

Potrivit Legii 31/1990 republicate şi cu modificările ulterioare60, societatea în nume

colectiv şi în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe

acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată se constituie prin contract de

societate şi statut. Societatea cu răspundere limitată unipersonala se constituie numai în baza

statutului.

Legea 31/1990 prevede posibilitatea reunirii contractului de societate şi statutului, în

cadrul unui înscris unic, denumit act constitutiv, repetările şi suprapunerile dintre contractul

de societate şi statut întâlnindu-se, deseori, în practică61. Probabil din aceleaşi raţiuni

legiuitorul a permis ca, în cazul în care se încheie numai contract de societate sau numai

statut, acestea pot fi denumite act constitutiv.

Doctrina recentă a definit contractul de societate ca actul juridic prin care două sau

mai multe persoane, prin aporturile lor, constituie un patrimoniu distinct, destinat efectuării de

acte de comerţ, în vederea împărţirii câştigului ce ar putea rezulta şi cu obligaţia participării la

pierderi62.

2.3. Caracterele juridice ale contractului de societate

Contractul de societate se individualizează, prin următoarele caractere generice: 58D. A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 11 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. ^ Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 3.59Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia si caracteristicile societăţii comerciale,60 în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003, p. 75Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, modificată prin Legea nr. 302 din 24 octombrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 27 octombrie 2005; Legea nr. 164 din 15 mai 2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 18 mai 2006; Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 publicată în Monitorul Oficial al61 Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck,Bucureşti, 2000, p. 26.62

24

bilateral, consensual, patrimonial, oneros, comutativ şi comerciaf57. Astfel:

a) Contractul este bilateral sau plurilateral, deoarece este încheiat între două sau mai

multe persoane, fiecare având drepturi şi asumându-şi anumite obligaţii.

Dar există o deosebire faţă de ceea ce înţelegem în general prin "contract bilaterar. în

contractele sinalagmatice există o opoziţie de interese între părţile contractante, deoarece

fiecare încearcă să realizeze un profit în detrimentul celeilalte. Situaţia este alta în cazul

contractului de societate; în gândirea contractanţilor opoziţia intereselor face loc unei

convergente a voinţelor63.

b) Contractul este consensual ceea ce înseamnă ca se încheie prin simplul acord de

voinţa al părţilor, simpla lor manifestare de voinţa, neînsoţită de nici un fel de forma, fiind

suficienta pentru formarea valabilă a contractului64.

c) Contractul este patrimonial şi cu titlul oneros, fiecare contractant urmărind prin

participarea sa la constituirea societăţii un folos propriu: obţinerea de beneficii

d) Contractul este comutativ, adică întinderea obligaţiilor fiecărui asociat este

cunoscută, certă şi determinată în momentul încheierii contractului. După cum s-a subliniat în

literatura juridică, faptul că rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot

concretiza nu numai în beneficii, ci şi în pierderi, nu transformă în nici un caz contractul într-

o acţiune aleatorie65.

Semnalăm însă şi opinia potrivit căreia contractul de societate este un contract

aleatoriu, considerându-se că există un dublu element aleatoriu în cadrul contractului de

societate şi anume66:

- obţinerea profitului de către fiecare asociat este strâns dependenta de obţinerea

profitului de către societatea comercială concret avuta în vedere

- întinderea profitului realizat de societate şi, prin ricoşeu, mărimea profitului realizat

de către fiecare asociat este în permanenţă sub semnul incertitudinii datorită aceloraşi

împrejurări care pun sub semnul incertitudinii însăşi realizarea oricărui profit;

e) Contractul este comercial deoarece societatea se constituie pentru a efectua acte de

comerţ. Caracterul comercial al contractului este dat de obiectul de activitate al viitoarei

societăţi, convenit de asociaţi. Acesta este şi criteriul de distincţie dintre contractul prin care

se constituie o societate civilă şi contractul care stă la baza societăţii comerciale67.

63Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 44 A. Wafl, Precis theorique et pratique de droit commercial, Librairie de la Societe du Recueil, Sirey,1922 Paris, p. 15364C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generala a obligaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 1994, p. 2865I. N. Fintescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929, p. 182-183

66 Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 110 si urm67 ’

Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 52.

25

2.4. Condiţiile de formă ale contractului de societate

Până la adoptarea Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr. 76/200168 regula generală

era ca orice contract de societate se face prin act scris în formă autentică. Contractul de

societate devenea un contract solemn, deoarece în absenţa formei autentice nu putea fi

constituită o societate comercială. La ora respectiva motivele acestei reguli au fost apreciate

din mai multe puncte de vedere69:

a) Actul scris şi autentic, din punct de vedere procedural, este o proba mai serioasă.

Societatea fără act scris nu este legala. Asociatul nu va putea să probeze existenţa societăţii

faţă de terţi, fără act scris.

b) Actul scris este necesar mecanismului de publicitate la care sunt supuse societăţile

comerciale, ca respectivele acte ce urmează să fie publicate, să fie fixate în scris.

c) Autentificarea instituită de fostul art. 5 din Legea nr. 31/1990 era o condiţie sine qua non,

pentru a se putea obţine ulterior autorizarea de funcţionare a societăţii comerciale din partea

judecătorului delegat. Omisiunea formei solemne exclude dobândirea calităţii de persoana

juridică, deci este o condiţie de validitate.

d) Societatea în formare este societatea comercială care a dobândit o capacitate anticipată de

folosinţă şi o capacitate de exerciţiu restrânsă, cât priveşte drepturile şi obligaţiile de care

depinde valabila sa constituire. Odată cu semnarea actelor constitutive ale societăţii şi

autentificarea lor, contractul de societate este încheiat şi societatea dobândeşte capacitatea de

a avea unele drepturi şi de a îndeplini unele obligaţii pentru ca să se poată constitui în mod

valabil. Aceasta aptitudine a societăţii în formare, de a avea anticipat unele drepturi şi de a

exercita unele obligaţii, a fost denumita "mica personalitate juridică".

Actul sub semnătura privată face dovada conţinutului şi a datei până la proba contrara

(art. 1176-1178 Cod civil). Aceasta dovada se face, în principiu, tot printr-un înscris.

Semnătura părţilor este cea care da forţa probantă înscrisului.

Cu alte cuvinte, înscrisul sub semnătura privata este un mijloc de proba suficient de

puternic prin el însuşi în materia constituirii societăţilor comerciale, cerinţa autentificării

apărând ca superflua. Aceasta cu atât mai mult chiar contra unui act autentic proba cu martori

ar fi admisibilă în principiu conform art. 46 din Codul comercial, admisibilitate care este

lăsată la aprecierea tribunalului70. în plus, în materie comercială proba cu martori şi prezumţii

68 Publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 31 mai 200169Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 6470Tribunalul com. Ilfov, 15 II, 1891, Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, ed. II , voi. II, p. 18

26

este admisibilă chiar contra conţinutului actelor scrise, când instanţa apreciază motivul,

utilitatea şi concludenţa probei71, ceea ce reprezintă un argument puternic împotriva

"seriozităţii actului constitutiv autentificat în opoziţie cu actul constitutiv sub semnătura

privata.

Actuala forma a Legii societăţilor comerciale înlătura obligativitatea autentificării.

Există însă situaţii în care actul constitutiv este cerut în forma autentică. Conform art.

5 alin. 6 din Legea 31/1990 trebuie să fie încheiat în forma autentică ad validitatem numai în

următoarele cazuri:

a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;

b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

în cazurile în care actul constitutiv se încheie obligatoriu în forma autentică, lipsa

acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută, potrivit prevederilor leqii 31/1990.

Actul constitutiv trebuie să fie semnat de toţi asociaţii, iar în cazul societăţilor pe

acţiuni care se constituie prin subscripţie publică, de către acţionarii fondatori.

2.5. Condiţiile de publicitate ale contractului de societate

Existenţa şi organizarea unei societăţi comerciale depăşeşte interesele sale proprii.

Este necesar ca înfiinţarea societăţii să fie adusă la cunoştinţa publicului72:

În interesul propriu al societăţii pentru a-i informa pe cei cu care tratează, modul sau

de administrare şi garanţiile ce le oferă;

În interesul creditorilor personali ai asociaţilor pentru a-i încunoştinţa de diminuarea

gajului lor general prin transmiterea unor bunuri din patrimoniul debitorului asociat, în

patrimoniului societăţii;

În interesul creditorilor societăţii care vor trebui să cunoască oricând averea reală a

societăţii, adică potenţialul ei de credit, cât şi în acel al organelor financiare, direct interesate

în justa apreciere a patrimoniului social.

Pentru satisfacerea intereselor tuturor celor interesaţi, legiuitorul a organizat un sistem

de publicitate care să permită terţilor să la cunoştinţa de toate elementele ce-i interesează.

Dispoziţiile privind sistemul de publicitate le găsim în Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale şi în Legea nr. 26/199073 privind Registrul Comerţului.

71 Decizia nr. 570 din 3 martie 1939, Curtea de Casaţie III, Pandectele Romane, 1939, voi. I, p. 124.72jj ’ > 1 j j j r

73Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 66 Publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 7 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 49 din februarie 1998

27

Publicitatea cuprinde trei categorii de operaţiuni: publicitatea în Monitorul Oficial,

înregistrarea în Registrul Comerţului şi înscrierea fiscala.

a) Publicarea în Monitorul Oficial al României

Publicarea în Monitorul Oficial are menirea de a înlesni informarea terţelor persoane

să cunoască statutul juridic al societăţilor în curs de constituire.

Art. 50 din Legea 31/1990 stabileşte, cu valoare de principiu, inopozabilitatea faţă de

terţi a tuturor actelor şi faptelor pentru care este prevăzuta cerinţa publicării, atât a celor legate

de constituirea societăţii, cât şi a celor săvârşite în timpul funcţionarii acesteia. Publicarea

încheierii de autorizare şi a actelor constitutive în Monitorul Oficial nu are efecte constitutive

pentru personalitatea juridică a societăţii comerciale şi nici efect de opozabilitate faţă de terţi,

ci numai rolul de a-i informa pe terţi asupra constituirii societăţilor comerciale.

b) înmatricularea în Registrul Comerţului

După îndeplinirea formalităţii de publicitate prin Monitorul Oficial (mai exact după ce

s-a cerut publicarea actelor constitutive) are loc înmatricularea societăţii comerciale în

registrul comerţului, în baza art. 5 din Legea nr. 26/1990.

înmatricularea se dispune prin încheierea de autorizare a funcţionării societăţii, care se

comunica Oficiului Registrului Comerţului. Prin înmatriculare în Registrul Comerţului,

societatea comercială devine opozabilă terţilor, de la data efectuării înmatriculării (art. 5 din

Legea nr. 26/1990).

Aşa cum prevede art. 60 alin. I din Legea nr. 31/1990, încheierile judecătorului

delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în Registrul Comerţului sunt

supuse numai recursului.

c) înregistrarea fiscala a societăţii

Înscrierea fiscala a societăţii este ultima formalitate legala pentru înfiinţarea societăţii

comerciale. Ea constă în înregistrarea acesteia la Administraţia Financiară din circumscripţia

în care si-a stabilit sediul. Fără să fie o condiţie pentru constituirea valabilă a societăţilor

comerciale, înregistrarea fiscală este obligatorie pentru a asigura condiţiile necesare pentru

plata impozitelor pe profit74.

2.6. Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu de către societăţile comerciale

În dreptul comercial, art. 41 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale

stabileşte o regula de fond: “Societatea comercială este persoană juridică de la data

74 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 70

28

înmatriculării în registrul comerţuluT. Plecând de la aceste dispoziţii, în doctrina s-a arătat că

societăţile comerciale dobândesc capacitate deplină de folosinţă din ziua înmatriculării în

registrul comerţului, iar capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale, adică din

momentul înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat în actul

constitutiv administratorul care reprezintă societatea.

Pentru ca societăţile comerciale să poată funcţiona (să desfăşoare activităţi

comerciale) este necesar să aibă facultatea de a dobândi şi exercita drepturile şi de a- şi asuma

şi îndeplini obligaţiile care servesc scopului pentru care au fost constituite. Dacă acceptăm

orientarea existentă la ora actuală în doctrina, în sensul ca societăţile comerciale dobândesc,

de regulă, capacitate deplină de folosinţă şi capacitate de exerciţiu în acelaşi timp, atunci

termenul “activitate” se refera la capacitatea juridică a societăţilor comerciale. Toate acestea

şi coroborate cu termenul “activitate” folosit de art. 3 alin. 7 din OUG nr. 76/2001 care are în

vedere capacitatea de exerciţiu a societăţilor comerciale, duc la concluzia că, societăţile

comerciale dobândesc capacitate deplină de folosinţă din ziua înmatriculării în registrul

comerţului, iar capacitatea de exerciţiu la momentul eliberării certificatului de înregistrare,

dacă administratorii care reprezintă societatea au fost desemnaţi prin actul constitutiv.75

2.7. Tipuri de societăţi comerciale prevăzute de legea 31/1990. Aspecte generale:

Societăţile comerciale pot face obiectul mai multor clasificări, diferenţiate ca valoare

şi cu consecinţe diferite pe planul dreptului.

Criteriile după care societăţile comerciale pot fi împărţite pe specii sunt numeroase.

Din punct de vedere juridic, cea mai importanta clasificare este cea după care se disting

societăţi comerciale cu personalitate juridică şi societăţi comerciale fără personalitate juridică.

Deosebirea între cele două categorii este esenţială, întrucât primele entităţi colective au

calitatea de subiect de drept de sine stătător (distinct de calitatea de subiect de drept a fiecărui

membru asociat), în timp ce secundele nu au aceasta calitate (ele neexistând ca entităţi

distincte decât pentru cei care le-au constituit)76.

Societăţile comerciale cu personalitate juridică (a căror reglementare generala este

stabilita prin Legea nr. 31/1990) se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: în funcţie

de numărul persoanelor care - asociindu-se - constituie societatea, în funcţie de factorul

(subiectiv sau obiectiv) preponderent la înfiinţarea acesteia, în funcţie de întinderea

răspunderii juridice a persoanelor asociate, în raport de structura capitalului social, în funcţie 75 Stegărescu Viorel, Revista de drept comercial, Nr. 12/2003, p. 12476 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 39

29

de provenienţa aportului la constituirea capitalului social etc.

Astfel:

- după numărul persoanelor care le constituie, societăţile comerciale se împart în

societăţi pluripersonale (înfiinţate de două sau mai multe persoane) şi societăţi unipersonale

(constituite de o singură persoana fizică sau juridică).

- în funcţie de factorul preponderent la înfiinţarea lor, societăţile se grupează în

societăţi de persoane (la care prevalent este factorul subiectiv) şi societăţi de capitaluri (la

constituirea cărora primează factorul obiectiv).

- ţinând seama de întinderea răspunderii asociaţilor pentru datoriile sociale, se disting

societăţi comerciale cu răspundere limitată (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere

limitată) şi societăţi cu răspundere nelimitată (societatea în nume colectiv). Sub acest aspect,

o poziţie intermediară o deţin societăţile în comandită în cadrul cărora comanditarii au

răspundere limitată, iar comanditaţii răspund nelimitat.

- în raport cu modul cum este structurat capitalul social, spre a reflecta cuantumul

aportului asociaţilor (altfel spus, în funcţie de fracţiunile capitalului social) formele asociative

se grupează în societăţi al căror capital este împărţit în acţiuni (societatea pe acţiuni şi

societatea în comandită pe acţiuni) şi societăţi cu capitalul divizat în părţi de interese (sau

părţi sociale), categorie în care intră societatea în nume colectiv, societatea în comandită

simplă şi respectiv, societatea cu răspundere limitată.

- din clasificarea de mai sus decurge o altă care împarte societăţile în entităţi

emitente de titluri de valoare si, respectiv, entităţi care nu emit asemenea titluri; din prima

categorie fac parte societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni, iar din cea de-a

două toate celelalte forme de societăţi.

- în funcţie de provenienţa aporturilor la capitalul social se pot distinge societăţi cu

capital integral romanesc, societăţi cu capital integral străin sau societăţi cu capital mixt

(roman şi străin).

Potrivit art. 2 al Legii nr. 31/1990 republicată, în România societăţile comerciale se

vor constitui în una dintre următoarele forme:

a) societate în nume colectiv;

b) societate în comandită simplă;

c) societate pe acţiuni;

d) societate în comandită pe acţiuni şi

e) societate cu răspundere limitată.

30

2.7.1. Societatea în nume colectiv

Societatea în nume colectiv este cea mai veche, mai simpla, mai cunoscuta şi mai

personală forma de societate comercială. într-o forma embrionara, se găseşte în societatea

civilă romană, apoi în Evul mediu, în societăţile lombarde, sub denumirea compania; ea era

formata din membrii unei familii. Din dreptul feudal a fost preluată, prin Ordonanţa lui

Colbert (1673), care o reglementează sub numele de societate generală. Ulterior, este

consacrată în Codul comercial francez (1807) care o denumeşte societate în nume colectiv şi

de legislaţia celorlalte state europene, între care şi România. Societatea în nume colectiv

cuprinde un număr mic de asociaţi, care dispun de resurse financiare şi materiale, modeste.

Membrii asociaţi, de regulă, se cunosc între ei, la baza asocierii stând principiul încrederii

reciproce. Ei răspund solidar şi nemărginit, cu toată averea lor prezentă şi viitoare, după

principiul "unul pentru toţi şi toţi pentru unur77.

Numărul societăţilor în nume colectiv manifestă o sensibilă tendinţă de descreştere.

Definiţie. Caractere juridice

Pornindu-se de la prevederile art. 2 lit. a şi 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea

în nume colectiv a fost definită ca fiind o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei

încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a

desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii

răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii78.

Din această definiţie se pot desprinde caracterele specifice ale societăţii în nume

colectiv79:

1. Contractul societăţii în nume colectiv are caracter intuitu personae, asocierea

bazându-se - primordial - pe încrederea deplină, pe cunoaşterea reciprocă (anterioară) a

acestora; din acest motiv, există unanimitate de păreri în ceea ce priveşte încadrarea societăţii

în nume colectiv în categoria "societăţilor de persoane".

2. Capitalul social este împărţit în părţi de interes care nu sunt reprezentate prin titluri

3. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată

si solidară a tuturor asociaţilor, ceea ce înseamnă că în cazul în care creditorii sociali nu îşi

77Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 176.78 St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, voi. II, Editura Atlas-Lex, Bucureşti, 1993, p. 16979 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 142; Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 190

31

pot recupera creanţele urmărind patrimoniul societăţii, aceştia au dreptul să se îndrepte, pe

calea urmăririi silite împotriva tuturor asociaţilor sau a oricăruia dintre ei pentru a-si realiza,

în întregime, creanţele ajunse la scadenţă.

Avantaje şi dezavantaje

Societatea în nume colectiv prezintă avantaje şi dezavantaje.

Prezintă avantaje pentru ca este o asociere între persoane care se cunosc, au încredere

reciprocă este o reunire de energii. Capacitatea, cinstea personală a fiecăruia dintre asociaţi,

joaca rolul principal şi, de aceea, societatea în nume colectiv, împreună cu societatea în

comandită simplă, se numesc şi societăţi de persoane, spre deosebire de societăţile de acţiuni

care se numesc şi societăţi de capitaluri. O serie de elemente pledează în favoarea acestei

forme de societate80:

a) constituirea simplă, prin facilităţile oferite de lege: minim două persoane, capital

social minim; efectuarea de aporturi în industrie; funcţionarea societăţii nu este condiţionată

de liberarea aporturilor;

b) simplitatea şi supleţea, în funcţionarea ei;

c) eficacitatea deosebită dată de personalitatea juridică şi cu răspundere nelimitată şi

solidara a asociaţilor, impusă şi garantată de lege;

d) controlul impus al cesiunii părţilor de interes;

e) marea stabilitate a administratorilor societăţii.

În prezent societatea în nume colectiv suportă concurenţa societăţii cu răspundere

limitată şi a societăţii pe acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate de participanţii la

comerţ. în cazul societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite

pe ideea responsabilităţii limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are

sentimentul deplinei securităţi a propriului său patrimoniu, ceea ce îi conferă şi curajul

necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implica afacerile comerciale. Dacă la aceste

avantaje se adaugă, în cazul societăţii cu răspundere limitată, relativa simplitate a constituirii

şi funcţionarii ei, iar în cazul societăţii pe acţiuni, existenţa titlurilor de valoare emise de

respectivele societăţi şi multipla lor funcţionalitate, avem întreaga dimensiune a motivaţiei

schimbării de opţiune a persoanelor fizice care doresc să participe la operaţii comerciale, de la

societatea în nume colectiv la societatea cu răspundere limitată sau la societatea pe acţiuni81.

80Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 17781 Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 69-70.

32

2.7.2. Societatea în comandită simplă

Societatea în comandită s-a născut din "contractul de command" ("commenda"),

practicat în Evul Mediu (în special în oraşele italiene şi, mai ales, pentru comerţul maritim),

care permitea deţinătorilor de capitaluri (clerici, nobili, militari) care - din cauza interdicţiilor

prevăzute de dreptul canonic sau de regulamentele militare - nu puteau exercita profesiunea

de comerciant şi nici nu-şi puteau valorifica altfel capitalul, nefiind îndreptăţiţi a percepe

dobânda pentru sumele împrumutate) încredinţarea unor sume de bani pe seama unor

negustori sau căpitani de corăbii în scopul ca aceştia să le folosească în afaceri şi să împartă

beneficiile astfel obţinute82.

Prin contractul de commenda, o persoană numită commendator încredinţa o cantitate

de mărfuri sau o sumă de bani unui negustor sau proprietarului unei corăbii denumite

tractator, pentru a face comerţ cu ţări străine. Această finanţare nu avea caracterul unui

împrumut, deoarece părţile conveneau ca beneficiile şi riscurile să se împartă în proporţia

stabilită; avea, mai curând, caracterul juridic de participare la pierdere şi câştig. Comerţul se

făcea de către, şi în numele exclusiv al negustorului, căruia i se mai dădea şi denumirea de

comanditat. El cumpăra, transporta, fixa preţul şi vindea. Capitalistul sau comanditarul nu

avea nici un amestec în afacerile întreprinderii. Contribuţia lui se mărginea la procurarea

capitalului, iar contribuţia lui pasivă se limita la suportarea riscului, în măsura aportului sau

material. Contractul de commenda, aşa cum am mai arătat, se utiliza iniţial de către

persoanele care nu puteau să exercite, în mod direct, comerţ - nobili, clerici şi militari -

datorită unor interdicţii din dreptul acelor timpuri. Aceştia aveau, astfel, prilejul de a participa

la afacerile comerciale. Mai târziu, contractul s-a extins şi la comerţul terestru83.

Întrucât, în baza contractului de command (commenda), partenerii îşi asumau riscuri

diferite, ei au fost grupaţi pe două categorii: comanditaţii - care îşi asumau răspunderea în

mod nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale si, respectiv, comanditarii - care răspundeau

numai în limita aporturilor lor.

Utilitatea creării societăţii în comandită rezidă în faptul că ea a reprezentat prima

forma de societate comercială care a consacrat limitarea răspunderii unor asociaţi, fapt foarte

important la vremea respectivă, deoarece în acest fel se permitea lansarea în afaceri

comerciale chiar şi persoanelor care nu aveau calitatea de comerciant84.82

Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 91

148-14983

84go Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 190

Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.148-149

33

În dreptul modern, tendinţa este către eliminarea din câmpul relaţiilor comerciale a

acestui gen de societăti, care erau practice în evul mediu, dar au devenit acum anacronice

Definiţie şi trăsături ale societăţii în comandită simplă

Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită simplă este acea

societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi curăspunderea

nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Comanditarii răspund numai până la

concurenta aportului lor.

În doctrina juridică societatea în comandită simplă este văzută ca acea entitate

colectivă "constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane,

care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul

împărţirii beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi

solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari)"85.

Trăsături:

1. Societatea în comandită simplă este comercială, oricare ar fi obiectul sau.86

2. Societatea se înfiinţează în considerarea calităţilor personale ale participanţilor şi se

bazează pe încrederea deplina a asociaţilor comanditaţi şi comanditari - este o societate intuitu

personae.

Curtea Supremă de Justiţie a emis o decizie utilă chiar din primele momente ale

proiectării asocierii: "Determinant pentru înfiinţarea unei societăţi de persoane este încrederea

reciprocă între asociaţi, întemeiată pe cinste şi corectitudine. Aceste elemente trebuie să existe

nu numai la constituirea societăţii, ci pe tot timpul existentei acesteia. Sancţiunea pierderii

încrederii în unul din asociaţi este excluderea acestuia"87

3. Capitalul social este divizat în părţi de interese, care nu sunt reprezentate prin titluri

negociabile.

4. Societatea în comandită simplă este compusă din două categorii de asociaţi, a căror

răspundere pentru obligaţiile sociale este diferită:

- comanditaţii cu răspundere nelimitată şi solidară, întocmai cu asociaţii în societăţile în

nume colectiv supuşi aceloraşi reguli; au o răspundere personala; ei sunt comercianţi,

aporturile lor sunt în numerar, în natura şi în industrie;

Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale.Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 40-4185° Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 6486Curtea Suprema de Justiţie, decizia 157/1993, în Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia87a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 78.

34

- comanditarii cu răspundere limitată doar în limita aportului lor, care au o răspundere reală,

aporturile lor sunt în numerar şi în natura.

5. Societatea în comandită trebuie să-si găsească un nume, respectiv o firma sociala, care să

fie cunoscută şi sub numele căreia acţionează.

6. Societatea în comandită simplă are o naţionalitate, care poate fi deosebită de a asociaţilor

care o compun.

7. Societatea în comandită simplă are un sediu, care poate fi diferit de domiciliul asociaţilor.

8. Societatea în comandită simplă are răspundere proprie care se angajează prin

reprezentanţii săi, prin voinţa exprimată de majoritatea asociaţilor.

9. Societatea în comandită simplă are un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor.

10. Societatea în comandită simplă este citată în justiţie în nume propriu, dar fiind o

societate de persoane, reclamantul îşi poate îndrepta acţiunea împotriva fiecărui comanditat.

Răspunderi diferite ale asociaţilor

În societatea în comandită simplă găsim asociaţi cu o răspundere nelimitată, ca si cei din

societatea în nume colectiv, de unde şi concepţia că societatea în comandită este o varietate a

societăţii în nume colectiv; pe de altă parte, asociaţii au răspundere limitată, numai în măsura

capitalului lor, ca la societatea pe acţiuni. Societatea în comandită este, de fapt, o societate în

nume colectiv, cu o răspundere nelimitată, căreia i s-a suprapus o noua categorie de membri,

cu răspundere limitată. Aceasta diferenţa de responsabilitate a impus şi stabilirea unei ierarhii,

în ceea ce priveşte gestiunea societăţii88.

Comanditaţii sunt trataţi la fel ca asociaţii din societăţile în nume colectiv, pe când

comanditarii se bucura de o condiţie juridică analoaga (sub aspectul în discuţie) cu a unor

acţionari sau unor membri ai societăţilor cu răspundere limitată89.

2.7.3. Societatea pe acţiuni

Societatea pe acţiuni, prototipul societăţilor de capitaluri, este cea mai complexă şi

mai evoluată formă de societate comercială. Forţa sa atractivă stă în răspunderea sa, limitată

exclusiv la capitalul investit, de natura reală, cât şi în posibilitatea asociaţilor de a ieşi oricând

din societate, vânzând acţiunile pe care le poseda. în această formă de societate, rolul esenţial

revine capitalului, format din aporturile a numeroşi asociaţi, ale căror calităţi personale sunt

88Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 19189 Octavian Căpăţâna, Societătile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 79.

35

fără semnificaţie. Din acest motiv, dar şi pentru absenţa numelui vreunui asociat din

denumirea societăţii şi lipsa oricărei răspunderi legate de calitatea de asociat, societatea pe

acţiuni a fost denumită, în Codul comercial societate anonimă90.

Principalele note de specificitate ale societăţii pe acţiuni ar putea fi sintetizate după

cum urmează91:

a. Factorul decisiv la constituirea să este ideea de capital, iar nu persoana celor care se

asociază şi nici calităţile ei.

b. Asociaţii din cadrul societăţii pe acţiuni sunt posesori de acţiuni emise de asemenea

societăţi. Ei se numesc generic acţionari.

c. Răspunderea acţionarilor pentru datoriile sociale este limitată la valoarea aportului de

capital subscris de aceştia.

d. Legea stabileşte, prin dispoziţii imperative, condiţii generale minimale pentru

constituirea societăţilor pe acţiuni.

e. în fine, actul constitutiv al acestui tip de societate cuprinde obligatoriu două componente

esenţiale, anume: contractul de societate şi statutul societăţii.

Societatea pe acţiuni este cea mai bine conturată dintre societăţile comerciale din

punctul de vedere al organelor sale care sunt complet individualizate de legiuitorOrganele

instituţionalizate ale societăţii comerciale se regăsesc complet legiferate în materia societăţii

pe acţiuni.

Voinţa socială a societăţii pe acţiuni se formează în cadrul instituţionalizat al adunării

generale, cu respectarea condiţiilor imperative referitoare la convocare şi cvorum.

În cazul acestei societăţi, dispoziţiile legale generalizează explicit şi fără nici o

excepţie principiul majorităţii (de capital) în formarea voinţei sociale.

Condiţiile minimale diferite în atingerea voinţei şi deliberare au fost instituite de

legiuitor după acţiunile de executat şi după cadrul instituţional corespunzător, diferit, care a

fost reglementat, respectiv adunarea ordinara şi adunarea extraordinara a asociaţilor".

2.7.4. Societatea în comandită pe acţiuni

Societatea pe acţiuni, ai cărei membri au o răspundere limitată la valoarea aporturilor

sociale sau a acţiunilor ce le posedă, pentru a se prezenta publicului cu un credit cât mai solid,

a început de prin secolul al XVII-lea să-şi ataşeze şi asociaţi cu răspundere nelimitată. Astfel,

pe lângă grupul mare al acţionarilor cu răspundere limitată s-a format şi un grup mai restrâns, 90 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 19791 Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 29-29

36

de membri cu răspundere nelimitată, aceştia posedând însă părţi de interes92.

Societatea în comandită pe acţiuni apare astfel ca o formă asociativă hibridă, supusă

atât regulilor proprii societăţilor în comandită (decurgând din coexistenţa celor două categorii

de asociaţi), cât şi celor specifice societăţilor pe acţiuni. Ea poate fi definită ca fiind o

societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care participă la formarea capitalului

social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi

comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru obligaţiile

sociale, nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita acţiunilor lor,

în cazul asociaţilor comanditari93.

S-a semnalat ca în prezent o astfel de formă de societate a devenit total anacronică şi

desuetă; în practica, societatea în comandită pe acţiuni nu a interesat pe întreprinzători, care

au preferat o altă formă, mai practică, mai operaţională.

Definiţie. Caracteristici

Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este

acea societate al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor

comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai până la concurenta capitalului subscris.

însuşirile comerciale nu sunt relevante ca temei al asocierii, singura legătură

care îi polarizează constând în fracţiunea de capital investită. Mobilul asocierii decurge din

rentabilitatea societăţii, din profitul scontat94.

Caractere95:

a) Societatea în comandită pe acţiuni este comercială

b) Societatea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari;

c) întregul capital social este împărţit în acţiuni, toţi asociaţii au calitatea de acţionar.

d) Răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită, comanditaţii răspund nelimitat şi

solidar, iar comanditarii răspund numai în limita acţiunilor lor.

Răspunderi diferite pentru datoriile societăţii

Elementul esenţial este cota de capital investita de asociat (intuitu pecuniae) 92 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 23993 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 167.94 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 78.95 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 240

37

reprezentate prin acţiuni care sunt negociabile şi transferabile. Asociaţii răspund pentru

obligaţiile sociale în limitele contribuţiei la capitalul social96.

Asociaţii cu răspundere nelimitată şi solidară pentru datoriile sociale sunt garanţi ai

executării de către societate a propriilor datorii, fiind într-o poziţie asemănătoare fideiusorului

faţă de creditorii sociali şi faţă de societate (care rămâne obligatul principal). Asociatul

plătitor are regres contra societăţii97.

Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris98.

2.7.5. Societatea cu răspundere limitată

Noţiunea şi caracterele societăţii cu răspundere limitată

Reprezentând rezultatul nevoilor resimţite în activităţile comerciale (datorate faptului

ca formele asociative "clasice" nu dădeau satisfacţie tuturor celor care doreau să se implice în

comerţ pentru ca - de pildă - întreprinzătorilor deţinători de capitaluri mijlocii nu li se păreau

convenabile nici societăţile de persoane, care erau considerate "prea mici1', dar nici cele de

capitaluri, care li se păreau "prea marr pentru posibilităţile lor), societatea cu răspundere

limitată a apărut destul de târziu - ca entitate juridică distinctă - fiind reglementată pentru

prima dată în Germania, la sfârşitul secolului al XlX-lea, întrucât s-a dovedit a fi - încă de la

momentul creării ei - forma asociativă cea mai avantajoasă pentru cei care o constituie,

societatea cu răspundere limitată a fost adoptată ca model şi reglementată, în scurta vreme, în

mai toate tarile Europei99.

Articolul 3 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 prevede ca societatea cu răspundere limitată

este aceea societate ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt

obligaţi numai în limita aporturilor lor, până la concurenţa capitalului subscris.

Avantajele pe care le prezintă societatea comercială cu răspundere limitată sunt

evidente. Scutită de neajunsul răspunderii solidare şi nemărginite care caracterizează

societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă (pentru comanditaţi) dar conservând

caracterul intuitu personae care permite asociaţilor să rămână "intre e/1', societatea cu

răspundere limitată beneficiază şi de avantajul unei proceduri de constituire mai simple decât

aceea a societăţilor pe acţiuni. în plus, este unica forma de societate care se poate constitui cu

un singur asociat. îngăduinţa facilă de a limita răspunderea prezintă evidente neajunsuri şi

96 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7797 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 4398 Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 75

99 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 170

38

pericole pentru viată comercială sănătoasă. Falimentele se pot produce oricând, fără să îi

atingă pe asociaţi, căci falimentează numai societatea comercială100.

În mod paradoxal, ceea ce constituie avantaje la aceasta societate, reprezintă - în

acelaşi timp - şi dezavantajele sale. Sintetic, avantajele constituirii unei societăţi cu

răspundere limitată decurg din faptul ca ea este concepută ca o societate închisă, fondată de

persoane care se cunosc şi-şi acordă încredere reciprocă şi în care responsabilitatea asociaţilor

este limitată la valoarea aporturilor lor, iar inconvenientele constau pe de o parte în aceea că -

putându-se constitui doar dintr-un număr limitat de persoane - societatea nu va putea

desfăşura afaceri de mare anvergură, iar pe de alta parte, în faptul ca răspunderea limitată

stabilită prin lege în sarcina asociaţilor reprezintă, în general, o garanţie insuficientă pentru

terţi101.

Ca o caracteristică proprie, preluată din reglementarea societăţilor de persoane,

societăţile cu răspundere limitată nu au abilitare legală de a emite titluri de valoare. Titlurile

societare (care sunt certificatele de părţi de interese în cadrul societăţilor de persoane şi

certificatele de părţi sociale, în cadrul societăţilor cu răspundere limitată) emise de aceste

societăţi nu întrunesc trăsăturile specifice ale titlurilor de valoare.

Părţile sociale pot fi însă transmise între asociaţi sau către terţi (in condiţiile legii).

Faptul că părţile sociale nu reprezintă titluri negociabile nu înseamnă că transmiterea acestor

titluri trebuie făcută la valoarea lor nominala, ci că ele nu pot fi cotate (la bursa sau pe o piaţă

extrabursieră). Diferenţa dintre valoarea nominală a părţii sociale si valoarea de cesiune, nu

reprezintă o "negociere" a titlului, deoarece nu presupune cotaţia acestuia .

Caracterele societăţii cu răspundere limitată sunt102:

1. Caracterul intuitu personae al contractului de societate

2. împărţirea capitalului în fracţiuni numite părţi sociale care nu sunt negociabile

3. Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale limitată la aportul prestat.

2.8. Actul constitutiv al societăţii comerciale.

2.8.1.Continut minimal

În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot

asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea Legii nr. 31/1990 republicată.

Potrivit art. 4 alin 2 al Legii nr. 31/1990 republicată societăţile comerciale cu sediul în

100 Ion Turcu, Teoria si practica dreptului comercial roman, voi. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 433.101 Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 171

102 Elena Cârcei, Drept comercial român, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 241.

39

România sunt persoane juridice române.

În conformitate cu art. 41 al Legii nr. 31/1990 republicată societatea comercială este

persoana juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului, înmatricularea se

efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin

care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale.

Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de

societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se

constituie prin contract de societate şi statut.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei

singure persoane iar în acest caz se întocmeşte numai statutul.

Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit

act constitutiv. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi

denumite, de asemenea, act constitutiv.

Actul constitutiv se încheie sub semnătura privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în

caz de subscripţie publica, de fondatori. Potrivit art. 5 alin (6) al Legii nr. 31/1990 republicată,

forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:

a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;

b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publica.

Actul constitutiv dobândeşte data certa şi prin depunerea la oficiul registrului

comerţului.

Semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în

constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori. Conform legii 31/1990 nu pot fi fondatori

persoanele care sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz

de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de

mită, precum şi pentru infracţiunile prevăzute la art. 143-145 din Legea nr. 85/2006112 privind

procedura insolvenţei

Legea 31/1990 republicată şi cu modificările ulterioare, prevede la art. 7 şi

următoarele, informaţiile minimale pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al unei

societăţi comerciale, dintre care amintim:

a) datele de identificare a asociaţilor

b) forma, denumirea şi sediul social;

c) obiectul de activitate al societăţii

d) capitalul social

40

g) administratorii societăţiipartea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; i) durata

societăţii;

j) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

încercând o sistematizare a conţinutul minimal obligatoriu al actului constitutiv al unei

societăţi comerciale pe acţiuni, în funcţie de obiectul lor, vom distinge următoarele categorii

de clauze: clauze de identificare a acţionarilor; clauze de identificare a societăţii comerciale;

clauze privind caracteristicile societăţii comerciale (obiectul de activitate, capitalul social,

durata societăţii); clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarii

societăţii comerciale; clauze privind modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a

pierderilor; clauze privind sediile secundare; clauze privind avantajele rezervate fondatorilor,

operaţiunile încheiate în contul societăţii şi sumele ce trebuie plătite pentru aceste operaţiuni;

cauze privind modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii comerciale.103

2.8.1. Acordul de voinţă

Actul juridic care consemnează voinţa exprimată a asociaţilor de a crea o societate

comercială, împreună cu elementele sale caracteristice, este actul constitutiv. Prin voinţa

asociaţilor, actul constitutiv va detalia valorile patrimoniale, aporturi alăturate, pentru a da

naştere capitalului social, modul cum voinţele asociaţilor se vor armoniza pornind de la

prezumţia unei intenţii comune de a colabora în realizarea unui scop comercial - affectio

societatis - şi modul de dobândire şi împărţire a rezultatelor comerciale. Actul constitutiv

fixează voinţa asociaţilor şi trasează conform acesteia profilul societăţii comerciale

rezultate.104

Societăţile comerciale iau naştere prin voinţa asociaţilor materializată în perimetrul

normelor de drept comercial. Voinţa persoanelor fizice şi persoanelor juridice - asociaţi ai

societăţii comerciale - îşi găseşte realizarea juridică doar în interiorul capacităţii juridice de

drept comun sau comercială. în cadrul tipului de societate ales şi a normelor proprii definite

de lege, voinţa asociaţilor are teren liber de exprimare.

Actul constitutiv poate consemna întâlnirea voinţelor asociaţilor fie simultan, când

este semnat de toţi asociaţii (art. 5 al. 6 Legea nr. 31/1990), fie în urma unui proces de

subscripţie publica. Voinţa fondatorilor a prefigurat viitoarea societate cu toate elementele

103 Bratiş Marian, Conţinutul obligatoriu al actului constitutiv al societăţii comerciale pe acţiuni,Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2006, p. 51

104 Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 10/2000, p. 149

41

sale caracteristice: denumire, sediu, emblema, tip (poate fi doar societate pe acţiuni), obiect de

activitate, capital, valoare şi tip de acţiuni, durată etc. Odată stabilită voinţa asociaţilor în

modurile arătate - simultan sau prin subscripţie publică - şi fixată în prevederile actului

constitutiv, voinţa care - este de esenţa societăţii comerciale - urmează controlul autoritătii

realizat prin judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului din judeţul sediului1 ^5.

Voinţa asociaţilor tine de esenţa constituirii societăţii comerciale. Voinţa, în

accepţiunea juridică, implica două elemente esenţiale: consimţământul şi cauza sau scopul.

Adunarea generală este singurul organ deliberativ al societăţii unde intr-un cadru

instituţionalizat se formează voinţa necesară funcţionarii normale a societăţii comerciale

precum şi cea necesară modificării actelor constitutive, inclusiv fuziunii sau dizolvării

acesteia. In societăţile în nume colectiv, deşi nu este definită de lege o adunare generală,

deciziile sunt luate de asociaţi împreună, după algoritmul de formare a voinţei sociale stabilite

de lege, având în vedere si caracterul intuitu personae al contractului pe care se bazează acest

tip de societate105.

2.8.2. Forma, denumirea si sediul social

Societăţile comerciale pot fiinţa în una din cele cinci forme prezentate în paragrafele

precedente, denumirea acestora fiind urmată de iniţiale formei, respectiv:

a) societate în nume colectiv - S.N.C.

b) societate în comandită simplă - S.C.S.

c) societate pe acţiuni - S.A.

d) societate în comandită pe acţiuni - S.C.A.

e) societate cu răspundere limitată - S.R.L.

La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de data certa a acestuia, se

va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei

şi declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unicîntr-o singura

societate cu răspundere limitată.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului firma este numele

sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercita comerţul şi sub care semnează

iar emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.

Atât firma cât şi emblema fac parte din familia semnelor distinctive comerciale având, până la

105 Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 10/2001, p. 109

42

un punct, trăsături şi funcţii comune. Unicitatea firmei nu înseamnă că în aceeaşi arie

geografica (localitate, judeţ, tara) nu ar putea coexista două firme similare sau chiar identice,

adică doi comercianţi cu acelaşi nume sau două societăţi comerciale cu aceeaşi denumire.106

La acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă este îndeplinită cel puţin

una dintre următoarele condiţii:

a) imobilul, prin structura lui, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite;

b) cel puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre societăţi;

c) dacă cel puţin unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul

societăţii.

Formele exogene uzuale pe care le poate organiza o societate comercială sunt: filiala,

sucursala şi reprezentanta comercială (agenţia).

Filiala reprezintă o întreprindere organizata ca societate comercială de sine stătătoare

cu personalitate juridică, dependentă economic de societatea fondatoare care deţine cea mai

mare parte a capitalului social107.

O definiţie ca aceasta de mai sus - în lipsa unei definiţii legale - poate arunca lumina

asupra regimului filialei cu condiţia complinirii ei prin trăsăturile generale ale acestei

structuri societare :

a) Este o structură societară instituţionalizată, cu personalitate juridică dobândită în

condiţiile Legii nr. 31/1990 şi a Legii nr. 26/1990, care funcţionează independent, autonom şi

durabil, intr-un sediu propriu. Această societate filială este constituită de societatea primară

(societatea mamă) care deţine majoritatea capitalului său. Din aceasta cauza, filiala este

dependenta economic si se află sub controlul societătii primare .

b) Obiectul de activitate al filialei constă în producerea sau comercializarea de mărfuri, în

prestarea de servicii sau în executarea de lucrări pentru clienţi, în limitele statutului societăţii

fondatoare.

c) Filiala este o structură societară instituţionalizată, supusă obligaţiei înmatriculării în

Registrul Comerţului, este dependentă economic de societatea care a constituit-o, dispune de

sediu propriu, firmă şi emblemă, are personalitate juridică şi funcţionează relativ independent,

are patrimoniu propriu.

Filiala are la baza constituirii sale un act constitutiv valabil încheiat şi în conformitate

cu scopul societar de gen, iar nu un contract de societate simulat, acoperind o relaţie ocultă de

simplu mandat ce desfiinţează ficţiunea personalităţii juridice108.

106 Băcanu Ion, Unicitatea firmei comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 1/2000, p. 24107 Mona-Lisa Belu Magdo, Structuri societare, în Revista de Drept comercial nr. 7-8/1998, p. 33108 O. Căpăţâna, Noţiunea de filiala a unei societăţi comerciale, în Dreptul nr. 2/1993, p. 4

43

Sucursalele sunt dezmembrăminte (extensii teritoriale) fără personalitate juridică ale

societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de a-şi începe activitatea, în Registrul

comerţului din judeţul în care vor funcţiona

Considerăm ca legea are în vedere latura comercială a funcţionarii societăţii, iar nu cea

administrativ-organizatorică, scopul fiind acela de a asigura publicitatea la locul desfăşurării

comerţului, câtă vreme aspectele administrative ale funcţionarii sucursalei pot fi disciplinate

de la pupitrul de comanda al societăţii fondatoare, eventual prin organizarea unui departament

pentru relaţiile cu sucursalele109.

Din definiţia conţinuta în art. 43 din Legea 31/1990 doctrina a extras cara eteri st ici

le s u cu rsa I e i110:

a) Sucursala nu este persoana juridică, ci este integrata organic societăţii fondatoare.

b) Sucursala nu are un patrimoniu propriu.

c) Prin definiţie sucursala constituie un "sediu secundar" al societăţii.

d) întrucât firma societăţii comerciale este o consecinţa ce decurge numai din calitatea să de

persoana juridică, sucursala nu are firma proprie.

e) Exercită o funcţie de mandat, cu sau fără reprezentare, în limitele împuternicirilor

primite, în raporturile societăţii cu terţii.

Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte substanţial atât de filială, cât şi de sucursală.

Ea îndeplineşte o funcţie specializată, anume aceea de intermediar între societatea comercială

primară, care a organizat-o, şi partenerii ei contractuali. în aceasta calitate reprezentanţa

(agenţia) exercită atribuţii fie de mandatar, fie de comisionar. în calitate de mandatar încheie

acte juridice cu terţele persoane din ţară de sediu în numele şi pe seama societăţii comerciale

care i-a dat împuternicirea. în calitate de comisionar, acţionează faţă de terţi în nume propriu,

dar pe seama societăţii comerciale comitente111.

Reprezentanţa nu are personalitate juridică proprie, aceasta aparţinând exclusiv

societăţii comerciale primare care a organizat-o şi i-a acordat atribuţii de mandatar şi

comisionar112.

Alte sedii secundare: Pentru a elimina pe cât posibil situaţiile neclare, legea prevede

ca regimul juridic al sucursalei se aplica oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea

lui, căruia societatea ii atribuie statut de sucursală.

109 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 127

110 Marius Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 100111 Octavian Căpăţâna, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.106112 Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 85

44

2.8.3. Obiectul de activitate

Prin Ordinul nr. 601 din 26 noiembrie 2002113 privind actualizarea Clasificării

activităţilor din economia naţională - CAEN, emis de INSTITUTUL NAŢIONAL DE

STATISTICA, s-a aprobat actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională -

CAEN, potrivit anexei care face parte integrantă din ordin, actualizare efectuată cu

respectarea prevederilor Regulamentului Comisiei Europene nr. 29/2002 de modificare a

Regulamentului Consiliului Comunităţii Economice Europene nr. 3.037/90 privind

Nomenclatorul activităţilor din Comunitatea Europeană - NACE Rev.1.1.

Astfel activităţile din economia naţională au fost clasificate pe secţiuni, subsecţiuni,

diviziuni, grupe şi clase Spre exemplu:

- secţiunea A - AGRICULTURA, VÂNĂTOARE, SILVICULTURA - acoperă exploatarea

resurselor naturale vegetale şi animale. Secţiunea cuprinde activităţile de obţinere a recoltelor

de plante vegetale, creşterea animalelor, activităţi din domeniul forestier, obţinerea altor

plante şi preluarea de animale dintr-o fermă sau din habitatul lor natural.

- subsecţiunea AA AGRICULTURA, VÂNĂTOARE, SILVICULTURA

- diviziunea 01 Agricultura, vânătoare şi servicii anexe

- grupa 011 Cultivarea plantelor...

- clasa 0111 Cultivarea cerealelor, porumbului şi a altor plante n.c.a Aceasta clasa include:

- cultivarea cerealelor: grâu, secara, orz, orzoaica, ovăz, orez, porumb, sorg etc.;

- cultivarea cartofilor;

- cultivarea sfeclei de zahăr;

- cultivarea tutunului, inclusiv prelucrarea lui preliminară (recoltarea şi uscarea frunzelor de

tutun);

- cultivarea plantelor producătoare de seminţe sau fructe oleaginoase (floarea soarelui, soia,

arahide etc.), precum şi a plantelor tehnice oleaginoase (în pentru ulei, rapiţa, ricin etc.);

- producerea seminţelor de sfecla de zahăr şi a seminţelor de plante furajere (inclusiv a masei

verzi de nutreţuri: lucerna, trifoi etc.);

- cultivarea conurilor de hamei, a rădăcinilor şi tuberculilor cu conţinut ridicat de amidon

sau inulina;

- cultivarea bumbacului; cultivarea a diverse plante textile (în pentru fibra, cânepa); topitul

plantelor care au fibre textile;

- cultivarea plantelor leguminoase uscate, ca: fasolea şi mazărea de câmp;

- cultivarea plantelor medicinale utilizate în principal în farmacie sau la prepararea de

113 Publicat în Monitorul Oficial nr. 908 din 13 decembrie 2002

45

insecticide, fungicide ori în alte scopuri similare;

- cultivarea plantelor vegetale n.c.a.

2.8.4. Capitalul social

Capitalul social al unei societăţi comerciale poate fi constituit prin aporturi în numerar

şi prin aporturi în natură

Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.

Aporturile în natura trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic şi sunt admise la

toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin

predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Aporturile în creanţe

au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se

constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu

răspundere limitată.

Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului

social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică.

Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere

limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul social subscris.

Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu

poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o data la 2 ani, valoarea

minima a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să

reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro (art. 10 al Legii nr. 31/1990 republicată)

Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2.

Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei

şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei (art. 11 al Legii nr. 31/1990

republicată)

Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

în societatea cu răspundere limitată, numărul asociaţilor nu poate fi mai mare

de 50.

Dacă într-o societate cu răspundere limitată, părţile sociale sunt ale unei singure

persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit

prezentei legi, adunării generale a asociaţilor. în societatea care se înfiinţează de către un

asociat unic, valoarea aportului în natura va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate.

O persoana fizică sau o persoana juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singura

46

societate cu răspundere limitată. De asemenea o societate cu răspundere limitată nu poate

avea ca asociat unic o alta societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.

Sancţiunii încălcării prevederii de mai sus este dizolvarea pe cale judecătorească a societăţii şi

poate fi cerută de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de orice persoană interesată.

2.8.5. Administrarea şi reprezentarea societăţii

Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a

obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. Ei sunt

obligaţi să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la organele de

conducere similare acestora.

Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât

dacă aceasta facultate li s-a acordat în mod expres, în caz contrar societatea poate pretinde de

la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.

Administratorul care, fără drept, îşi substituie alta persoana răspunde solidar cu

aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile

referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în Legea nr. 31/1990 republicată.

Potrivit art. 73 Legea nr. 31/1990 republicată administratorii sunt solidar răspunzători

faţă de societate pentru:

a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

b) existenţa reală a dividendelor plătite;

c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;

d) exactă îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societăţii

debitoare, vinovat de oricare dintre faptele penale prevăzute de prezenta Legea nr. 31/1990

republicată sau de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, este decăzut din dreptul

de a mai deţine ori dobândi o astfel de calitate sau funcţie, la orice persoana juridică cu scop

patrimonial, pe o perioada de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de condamnare.

În cazul societăţilor pe acţiuni distingem două sisteme de administrare: sistemul unitar

şi sistemul dualist.

Adoptarea Legii nr. 441/27.11.2006114 a determinat numeroase modificări în structura

114 Publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006

47

tradiţională a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale în special a celor pe acţiuni. O

reformă a legii societăţilor comerciale era cu atât mai necesara cu cât în practica organizarea

reală a întreprinderii exceda sferei noţiunilor şi mecanismelor impuse de normele anterioare.

Relevante sunt prevederile art. 137A1 alin. 2 din Legea nr. 441/2006 conform cărora

candidaţii pentru posturile de administrator vor fi nominalizaţi de către membrii actuali ai

consiliului de administraţie sau de către acţionari.115 Sistemul unitar

Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numărul

acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu

de administraţie.

Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu

excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.

Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un

contract de munca.

În cazul în care într-o societate pe acţiuni are loc delegarea atribuţiilor de conducere

către directori, conform art. 143, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi

formată din administratori neexecutivi (art. 138A1 Legea nr. 31/1990 republicată)

Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate

prevedea ca unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie

independenţi (art. 138A2 Legea nr. 31/1990 republicată).

Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi

utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege

pentru adunarea generală a acţionarilor (art. 142 Legea nr. 31/1990 republicată).

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor

directori, numind pe unul dintre ei director general(art. 143 Legea nr. 31/1990 republicată).

Dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 44A1,

sub sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să

dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea

activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale extraordinare, în

condiţiile prevăzute la art. 115 (art. 150 Legea nr. 31/1990 republicată).

Sistemul dualist

115 Velicu Dan, O noua dilema în administrarea societăţii pe acţiuni. Sistemul monist si cel dualist, Revista de drept comercial, Nr. 1/2007, p. 35

48

Prin actul constitutiv se poate stipula ca societatea pe acţiuni este administrată de un

directorat şi de un consiliu de supraveghere, în conformitate cu prevederile prezentei

subsecţiuni. (art. 153 Legea nr. 31/1990 republicată)

A. Directoratul

Potrivit art. 153A1 al Legii nr. 31/1990 republicată, conducerea societăţii pe acţiuni

revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru

realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina

consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor. Directoratul îşi exercită

atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere şi este format din unul sau mai mulţi

membri, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când este un singur membru, acesta poartă

denumirea de director general unic. Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului

de supraveghere, care atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului

(art. 153A2 Legea nr. 31/1990 republicată)

Acelaşi sens este reţinut şi de art. 39 alin. 1 din Regulamentul CEE nr. 2157/2001 care

precizează - “organul de conducere este responsabil de gestiunea societăţii europene”. în

comparaţie cu administratorii numiţi de adunarea generală, în acelaşi sens cu prevederile

Regulamentul CEE nr. 2157/2001 desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de

supraveghere, care atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului.116

Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.

B. Consiliul de supraveghere

Aşa cum rezultă din art. 153A6 Legea nr. 31/1990 republicată, membrii consiliului de

supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor

membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Numărul membrilor consiliului de

supraveghere este stabilit prin actul constitutiv şi nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de

11. Aceştia pot fi revocaţi oricând de adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel

puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.

Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului.

De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de

salariat al societăţii (art. 153A8 Legea nr. 31/1990 republicată)

Atribuţiile principale ale Consiliul de supraveghere sunt următoarele:

a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;

b) numeşte şi revoca membrii directoratului;

116 Velicu Dan, O noua dilema în administrarea societăţii pe acţiuni. Sistemul monist si cel dualist, Revista de drept comercial, Nr. 1/2007, p. 35

49

c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a

operaţiunilor de conducere a societăţii;

d) raportează cel puţin o data pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea

de supraveghere desfăşurată, (art. 153A9 Legea nr. 31/1990 republicată)

Conform art. 153A22 Legea nr. 31/1990 republicată, consiliul de administraţie,

respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin

care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să

constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate

din valoarea contabila a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu

aprobarea adunării generale a acţionarilor, data în condiţiile art. 115.

2.8.7. Repartizarea beneficiilor şi pierderilor

Beneficiile şi pierderilor societăţii revin asociaţilor conform acordului de voinţă al

acesta. De regulă ele sunt direct proporţionale cu procentul de aport la capitalul social, dar

părţile, prin convenţie pot deroga de la această regulă şi pot stabili un alt procent.

Este interzisă clauza conform căreia un asociat nu participă deloc la benefici şi

pierderi (clauza leonină)130

Trebuie deosebit după cum asociatul ştie sau nu că pactul leonin, a cărui introducere în

contract o doreşte, este ilicit. Dacă asociatul nu cunoaşte imperativul art. 1513 C. civ., în

analiza reprezentărilor în plan subiectiv neavând relevanta prezumţia cunoaşterii prevederilor

legale, el va considera situaţia juridică, căreia ii da naştere, drept realizabila, chiar licita. Cum

aceasta este nula şi nu produce efecte juridice, asociatul are o reprezentare falsa asupra

posibilităţii de realizare a scopului sau concret, prin urmare o cauza falsa.

Aşadar, în acest caz, caracterul determinant pentru exprimarea voinţei contractuale a

clauzei leonine atrage nulitatea contractului de societate dar numai în privinţa asociatului a

cărui cauza s-a format fals.

Dacă asociatul cunoaşte caracterul ilicit al clauzei leonine propuse, survenirea

constatării nulităţii absolute a acesteia nu îl poate surprinde. El a avut în vedere la momentul

încheierii actului constitutiv aceasta posibilitate, iar cauza să s-a format corect.131117.

Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend. Dividendele se

distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin

117 Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 1

50

actul constitutiv nu se prevede altfel.

Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii.

Dividendele plătite contrar celor de mai sus se restituie, dacă societatea dovedeşte ca asociaţii

au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască.

Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar, se prescrie în termen de

3 ani de la data distribuirii lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor

aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

Dacă se constata o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau

redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.

2.8.8. Dizolvarea si lichidarea societătii

Potrivit art. 227 al Legii nr. 31/1990 republicată şi cu modificările ulterioare,

societatea se dizolva prin:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;

c) declararea nulităţii societăţii;

d) hotărârea adunării generale;

e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum

neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedica funcţionarea societăţii;

f) falimentul societăţii;

g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Din momentul

dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi

operaţiuni, în caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile

întreprinse. Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până

la terminarea acesteia, (art. 233 Legii nr. 31/1990 republicată)

Legii nr. 31/1990 republicată, prin art. 252 precizează că pentru lichidarea şi

repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop,

sunt obligatorii următoarele reguli:

a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv

membrii directoratului, continua sa-şi exercite atribuţiile, cu excepţia celor prevăzute la art.

233;

51

b) actul de numire a lichidatorilor, trebuie depus, prin grija lichidatorilor, la oficiul

registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al

României, Partea a IV-a.

În urma efectuării publicării de mai sus, nici o acţiune nu se poate exercita pentru

societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor. Lichidatorii vor

putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizaţi, în condiţiile legii.

Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru

motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani. (art. 260 Legii nr.

31/1990 republicată).

La 20 iulie 2006 a intrat în vigoare Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

prin care s-a abrogat Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a

falimentului. Pus în dificultate de sutele de modificări aduse Legii nr. 64/1995, în contextul

unui proces legislativ incoerent şi de multe ori confuz, legiuitorul a optat de această dată

pentru adoptarea unei noi legi. Este însă o lege care păstrează multe dintre reglementările

cuprinse în legea anterioară, fie nemodificate, fie cu anumite acomodări (in total 120 articole).

într-o caracterizare de ansamblu nu se poate omite faptul că legea realizează o mai judicioasă

şi clară ordonare a reglementarilor atât de complexe ale procedurii insolvenţei. Ca element de

noutate majoră, este distincţia pe care legea o face între procedura generala şi procedura

simplificata, aceasta din urma fiind o inovaţie esenţială a legii, determinata de nevoia de a

elimina, operativ, din mediul de afaceri entităţi juridice care, în fapt, au încetat să existe.

Procedura generala are în vedere numai debitorii persoane juridice aflaţi în stare de insolvenţă

sau de insolvenţă iminenta (art. 1 alin. 1).118

Pentru ca persoanelor fizice sau juridice debitoare să li se aplice procedura

simplificata, acestea trebuie să se încadreze intr-una din categoriile prevăzute de art. 1 alin. 2,

adică: să fie comercianţi persoane fizice acţionând individual sau în asociaţii familiale; să fie

persoana juridică de drept privat - comerciant sau necomerciant - aflat în stare de insolvenţă

care desfăşoară activităţi economice, iar, totodată, să îndeplinească si/sau cel puţin una din

următoarele condiţii: să nu deţină nici un bun în patrimoniul sau; actele constitutive sau

documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu mai poate fi găsit; sediul nu mai

exista sau nu mai corespunde adresei de la registrul comerţului (art. 1 alin. 12 lit. c); nu

prezintă documentele prevăzute de art. 28 alin. 1, lit. b, c, e şi h în termenul prevăzut de lege

(art. 1 alin. 2 lit. d); a fost dizolvata anterior formulării cererii introductive (art. 1 alin. 2 lit. e);

118 Ştefănescu Brânduşa, Consideraţii de ansamblu referitoare la Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006, p. 9

52

si-a declarat intenţia de intrare în faliment (art. 1 alin. 2 lit. f); sau nu si-a declarat intenţia de

reorganizare (prezumţie prevăzuta de art. 28 lit. h); nu este îndreptăţită să beneficieze de

procedura de reorganizare judiciară (art. 1 alin. 2 lit. f, coroborat cu art. 30). Debitorul care

îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 2 intra direct în procedura falimentului, fie

odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioada de observaţie de maximum

60 de zile119.

2.8.9. Modificarea actului constitutiv

Potrivit modificărilor art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată prin pct. 141 al art. I

din legea 441/2006 “Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale,

adoptată în condiţiile legii, sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 223 alin.

(3) şi ale art. 226 alin. (2).”

Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci când

are ca obiect:

a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natura a unui teren;

b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în comandită

simplă;

c) majorarea capitalului social prin subscripţie publica.

După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv directoratul, va

depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet al

actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în temeiul hotărârii

judecătorului-delegat, cu excepţia situaţiilor stipulate la art. 223 alin. (3) şi la art. 226 alin. (2),

atunci când înregistrarea va fi efectuată pe baza hotărârii irevocabile de excludere sau de

retragere (art. 204 al. 4 al Legii nr. 31/1990 republicată)

Oficiul registrului comerţului va înainta din oficiu actul modificator astfel înregistrat

şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului constitutiv către Regia Autonomă

«Monitorul Oficial», spre a fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe

cheltuiala societăţii.(art. 204 alin. 5)

Schimbarea formei societăţii, prelungirea duratei ei sau alte modificări ale actului

constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei persoane juridice noi (art. 205 Legii nr. 31/1990

republicată).

Cazurile cele mai frecvente de transformare a unei societăţi comerciale sunt

119 Comşa Marcela, Procedura simplificata. Elemente de noutate în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006, p. 35

53

transformarea unei societăţi cu răspundere limitată într-o societate pe acţiuni, transformarea

unei societăţi pe acţiuni într-o societate cu răspundere limitată şi transformarea unei societăţi

cu răspundere limitată cu pluralitate de asociaţi într-o societate unipersonala şi invers.

Schimbarea formei juridice a unei societăţi comerciale reprezintă o operaţiune complexă, cu

consecinţe importante ce atrag modificarea regulilor de funcţionare a societăţii iniţiale, cum ar

fi limitarea sau extinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, funcţionarea cu

caracter colegial a organului de administrare, încetarea funcţiilor organelor de control a

gestiunii ori, după caz, desemnarea unor asemenea organe statutare.120

Potrivit art. 207 şi urm. Legii nr. 31/1990 republicată, prin modificarea actului

constitutiv se poate reduce sau majora capitalul social, legea precizând condiţiile în care acest

lucru este posibil în fiecare caz în parte.

2.9.Formalităţi specifice pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie

publica

Când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, fondatorii vor întocmi

un prospect de emisiune, semnat de fondatori în forma autentică va trebui depus, înainte de

publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii,

pentru ca judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului, să autorizeze publicarea

prospectului de emisiune.

Subscrierile de acţiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare ale

prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat şi va cuprinde: numele

şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul subscriitorului; numărul, în litere, al

acţiunilor subscrise; data subscrierii şi declaraţia expresă ca subscriitorul cunoaşte şi accepta

prospectul de emisiune.

Participările la beneficiile societăţii, rezervate de fondatori în folosul lor, deşi

acceptate de subscriitori, nu au efect decât dacă vor fi aprobate de adunarea constitutivă.

Cel mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii vor

convoca adunarea constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea a IV-a, şi în două ziare cu largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru

adunare. înştiinţarea va cuprinde locul şi data adunării, care nu poate depăşi două luni de la

data închiderii subscrierii, şi precizarea problemelor care vor face obiectul discuţiilor.

Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare 120 Stancu Gheorghe, Buturuga Ecaterina,Transformarea unei societăţi comerciale dintr-o forma în alta, Revista de drept

comercial, Nr. 12/2003, p. 103

54

acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la Casa de Economii

şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. ori la o banca sau la una dintre unităţile acestora. Restul din

capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare. Acţiunile ce

reprezintă aporturi în natura vor trebui acoperite integral.

Dacă subscrierile publice depăşesc capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune

sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligaţi să supună aprobării adunării

constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripţiei.

Fondatorii sunt obligaţi să întocmească o lista a celor care, acceptând subscripţia, au

dreptul să participe la adunarea constitutivă, cu menţionarea numărului acţiunilor fiecăruia.

Aceasta lista va fi afişată la locul unde se va tine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de

adunare.

Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul

acceptanţilor şi ia hotărâri cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.

Raportul expertului sau experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde

urmează să se întrunească adunarea constitutivă.

Dacă valoarea aporturilor în natura, stabilită de experţi, este inferioară cu o cincime

aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage,

anunţându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă.

Acţiunile revenind acceptanţilor care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen

de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripţie publica.

Vărsămintele efectuate pentru constituirea societăţii prin subscripţie publica, vor fi

predate persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei

dispoziţii, persoanelor desemnate prin decizie a consiliului de administraţie, respectiv a

directoratului, după prezentarea certificatului la oficiul registrului comerţului, din care rezulta

înmatricularea societăţii.

Dacă constituirea societăţii nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se va face direct

acceptanţilor.

2.10. Fuziunea si divizarea societăţilor

Având în vedere schimbările intervenite în legislaţia şi practica noastră din ultimii ani

în materie de reorganizare a persoanelor juridice, doctrina defineşte noţiunea de fuziune şi

divizare ca o operaţiune juridică ce implica două sau mai multe persoane juridice existente

sau care iau astfel fiinţă, care produce efecte constitutive, extinctive şi translative, ca urmare a

55

comasării sau divizării şi transformării subiectelor de drept participante121.

În art. 175 din proiectul Noului Cod Civil - privind introducerea în Codul civil a

normelor juridice ce stabilesc statutul legal al persoanelor juridice se prevede ca reorganizarea

la care ne referim „se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare"

Într-o altă opinie, fuziunea este operaţia prin care două sau mai multe societăţi

comerciale se reunesc pentru a forma una singură, eveniment major în viata societăţii, o

modificare a structurii juridice a societăţii care intervine pentru a asigura adaptarea sa la

cerinţele pieţii pe care se situează, iar prin divizare se înţelege operaţiunea prin care societatea

se va fracţiona în două sau mai multe societăţi distincte sau transmiterea unei părţi din

patrimoniul sau, cuprinzând atât creanţe cât şi datorii, către o altă societate, continuând să

coexiste cu aceasta din urma122

Potrivit art. 238 al Legii nr. 31/1990 republicată, fuziunea este operaţiunea prin

care:

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transfera totalitatea

patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile

beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a

acţiunilor astfel repartizate; sau

b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transfera totalitatea

patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la

societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea

nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.

De asemenea, legea defineşte divizarea este operaţiunea prin care:

a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transfera mai multor societăţi

totalitatea patrimoniului sau, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,

eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel

repartizate către acţionarii societăţii divizate;

b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transfera toate activele şi

pasivele sale mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la

societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea

nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.

În proiectul Noului Cod Civil, la art. 174, se defineşte reorganizarea persoanei juridice

ca fiind operaţiunea juridică ce implică una sau mai multe persoane juridice şi care produce

121 Lupan Emest, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, Revista de drept comercial, Nr. 4/2000, p. 61122 Nita Stan Ion, Fuziunea si divizarea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 6/2000, p. 108

56

efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.

Administratorii societăţilor care urmează a participa la fuziune sau la divizare vor

întocmi un proiect de fuziune sau de divizare, care, potrivit art. 241 Legii nr. 31/1990

republicată, va cuprinde: forma, denumirea şi sediul social ale tuturor societăţilor implicate în

fuziune sau divizare; condiţiile alocării de acţiuni; rata de schimb a acţiunilor sau părţilor

sociale; cuantumul primei de fuziune sau de divizare etc.

Potrivit art. 242 al Legii nr. 31/1990 republicată proiectul de fuziune sau de divizare,

semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la oficiul registrului comerţului

unde este înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care încetează a

exista în urma fuziunii sau divizării, despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau.

Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publica în Monitorul

Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras, potrivit

dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii părţilor, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor

şedinţelor în care adunările generale extraordinare urmează a hotărî, în temeiul art. 113 lit. h),

asupra fuziunii/divizării.

Fuziunea prin absorbţie se produce când una sau mai multe societăţi sunt dizolvate

fără a intra în lichidare şi transfera toate activele şi pasivele lor unei alte societăţi

Fuziunea sau divizarea are următoarele consecinţe (art. 250 Legea 31/1990):

a) transferul tuturor activelor şi pasivelor în conformitate cu regulile de repartizare stabilite

în proiectul de fuziune/divizare;

b) acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv asociaţi

ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de

repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;

c) societatea absorbită sau divizata încetează să existe.

2.9. Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii

În situaţia în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori

cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativa a legii sau când nu s-a îndeplinit o

cerinţa legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea

oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere,

motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea

neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate (art. 46

Legea nr. 31/1990 republicată).

57

În cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia

măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularităţi.

Dacă societatea nu se conformează, orice persoana interesată poate cere tribunalului să oblige

organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, să le regularizeze. Dreptul la

acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării

societăţii, (art. 48 Legea nr. 31/1990 republicată)

Actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi

opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada ca aceştia le cunoşteau.

Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarata de

tribunal numai atunci când:

a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în forma autentică, în situaţiile prevăzute

de lege

b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;

c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;

d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;

e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;

f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul sau de activitate, aporturile

asociaţilor sau capitalul social subscris;

g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;

h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege (art. 56 Legea nr. 31/1990

republicată)

Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare,

a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.

Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,

societatea încetează fără efect retroactiv şi intra în lichidare. Dispoziţiile legale privind

lichidarea societăţilor ca urmare a dizolvării se aplica în mod corespunzător. Prin hotărârea

judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii. Tribunalul va

comunica hotărârea judecătorească oficiului registrului comerţului, care, după menţionare, o

va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în Partea a IV-a, în extras (art.

Legea nr. 31/1990 republicată).

Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele sau. Nici

societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de buna-credinţa nulitatea societăţii.

58

2.12. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii comerciale

Personalitatea juridică este o caracteristica a societăţii comerciale şi un efect al legii,

toate societăţile comerciale legal constituite fiind recunoscute ca persoane juridice.

Beneficiind de personalitate juridică, societatea comercială este autonomă din punct de

vedere patrimonial faţă de asociaţi. Consecinţele acestei autonomii sunt următoarele:

a) Societatea comercială are o capacitate juridică proprie, distinctă de cea a asociaţilor,

putând fi purtătoare de drepturi şi obligaţii proprii. Societatea comercială participa în nume

propriu la raporturile juridice, prin reprezentanţii săi legali, putând sta în justiţie în calitate de

parte în proces pentru recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale. Societatea comercială

poate încheia orice act juridic care se încadrează în specialitatea capacităţii sale de folosinţă.

b) Societatea comercială are un patrimoniu propriu, care constituie gajul general al

creditorilor sociali (art. 1718 C. civ.), ea este proprietara bunurilor din patrimoniul său, este

titular de drepturi proprii şi îşi asuma obligaţii în nume propriu. De aceea, în una din

definiţiile societăţii, autorii123 văd în societate “o uniune de persoane şi de valori

patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată pe scopul comun urmărit de

participanţi (societari) pe toata durata contractului, constând din desfăşurarea în comun a

unor activităţi lucrative. în alţi termeni, societatea se analizează ca organism economic şi

juridic, constituit prin asociere, în vederea obţinerii de foloase sau avantaje patrimoniale".

Societatea, ca persoană juridică, va avea un patrimoniu autonom, distinct de

patrimoniile asociaţilor, ca şi de patrimoniile altor persoane juridice. Patrimoniul social se va

forma la momentul constituirii, eventual numai din capitalul social, iar ulterior (sau chiar de la

constituire) şi din alte bunuri cu valoare patrimonială124.

Autonomia patrimoniului societăţii faţă de patrimoniile asociaţilor determina

următoarele consecinţe juridice125:

1) Bunurile constituite ca aport ies din patrimoniul asociaţilor şi intră în cel al

societăţii, astfel că asociaţii nu mai au nici un drept asupra bunurilor aportate

2) Bunurile aflate în patrimoniul societăţii constituie gajul general al creditorilor

sociali.

3) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de

123 D. A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 11124 Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere limitata - dreptul comparat, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.

71125 A se vedea M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 10-11,

precum si bibliografia acolo citata.

59

60

asociaţi, nefiind îndeplinită condiţia reciprocităţii obligaţiilor prevăzuta de art. 1143 C. civ126.

4) Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul

acesteia, nu şi patrimoniul asociaţilor. De asemenea nici cererea introdusa împotriva

asociaţilor nu se extinde asupra patrimoniului societăţii.

Separaţia de patrimonii între societate şi asociaţi este atributul esenţial al unei

personalităţi juridice reale. Dacă aceasta separaţie este falsă sau simulată, atunci suntem în

prezenta unei societăţi fictive.

c) Societatea comercială are o responsabilitate juridică proprie, patrimonială,

contravenţională şi chiar penală.

d) Societatea comercială are o naţionalitate proprie, distinctă de cea a asociaţilor săi,

naţionalitate care se determină în funcţie de sediul social real al societăţii.

După cum s-a susţinut, cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu

este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţa a unui individ la un anumit stat ci în sensul

de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionarii, dizolvării şi lichidării

societăţii127.

Legea sediului social determina şi reglementează statutul organic al societăţii

comerciale. Aplicarea criteriului sediului social, drept element principal pentru stabilirea

naţionalităţii societăţilor comerciale, în dreptul roman, este constant şi tradiţional susţinută în

literatura romană de specialitate precum şi în practica arbitrală de comerţ internaţional128.

Societăţile cu participare străină nu constituie o categorie aparte de persoane juridice

române, ci urmează caracteristicile pe care le prezintă, sub acest aspect, societăţile

comerciale, în general129.

2.13. Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat

Societăţile comerciale cu capital "de stat" se pot constitui numai sub forma societăţii

cu răspundere limitată sau a societăţii pe acţiuni, întrucât, conform art. 16 din Legea nr.

15/1990, "unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome,

vor fi organizate sub forma de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în

condiţiile prevăzute de lege".

Personalitatea juridică a societăţii comerciale îi conferă acesteia calitatea de subiect de 126 Pentru condiţiile în care poate opera compensaţia a se vedea C. Stătescu si C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a

obligaţiilor, Editura AII, Bucureşti, 1993, p. 330-333127 M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata si adnotata, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 8

128 D. A. Sitaru, Drept Internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 309129 Dragoş-Alexandru Sitaru, Consideraţii privind subiectele de naţionalitate română ale dreptului comerţului internaţional

(Societăţile comerciale), în Revista de Drept Comercial nr. 2/1993, p. 45

61

drept distinct de asociaţi; statul, în calitate de asociat (acţionar), unic sau majoritar, al

societăţii respective nu se poate confunda cu societatea. în calitate de subiect de drept,

societatea comercială are atribute de identificare proprii (sediu propriu, denumire, emblema),

precum şi o voinţa proprie, pe care şi-o exercită prin organele proprii, o naţionalitate proprie,

distinctă de cea a asociaţilor şi o responsabilitate juridică proprie, statul - acţionar nu poate fi

făcut responsabil de datoriile societăţii.130

încetarea funcţiei de administrator al societăţii de stat, are ca efect, în principal,

încetarea atribuţiilor administratorului, actele sale săvârşite în această calitate nu mai obliga

societatea faţă de terţi. încetarea contractului de administrare intervine în condiţiile art. 16 din

contractul de administrare-tip (anexa nr. 3 la Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr.

49/1999)131. Revocarea, ca un caz de încetarea a acestui contract, intervine în următoarele

situaţii:

- în cazul neîndeplinirii uneia sau mai multor obligaţii prevăzute în contract;

- nerespectarea hotărârilor adunării generale a acţionarilor;

- nerespectarea legislaţiei în vigoare, aplicabilă societăţilor comerciale;

- diminuarea din orice motiv a cuantumului garanţiilor pentru administrator şi

nereconstituirea acestora în termenele stabilite de lege.

2.14. Varietăti de societăti comerciale

2.14.1. Institutiile de credit

Având în vedere ca transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei

nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliulu din 14 iunie 2006 privind accesul la

activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE

a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului

firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit trebuie realizate până la finele anului 2006,

termen stabilit în cadrul negocierilor în vederea aderării, astfel încât să poată fi realizată şi

procedura de prenotificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat, în

temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat

Ordonanţa de urgenta nr. 99132 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

capitalului, care a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2007, in prezent completata de Legea

130 Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat, Revista "Juridica", Nr. 4/2000, p. 140131 Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, Revista "Juridica", Nr. 6/2000, p. 223

132 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1.027 din 27 decembrie 2006

62

227 din 4 iulie 2007, Legea 270 din 7 iulie 2009, si Ordonanţa de Urgenta nr. 26 din 31 martie

2010.

Potrivit art. 3, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi

funcţiona în una din următoarele categorii:

a) bănci;

b) organizaţii cooperatiste de credit;

c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;

d) bănci de credit ipotecar;

e) instituţii emitente de monedă electronică.

Banca Naţională a României este autoritatea competenta cu privire la reglementarea,

autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.

Sunt permise instituţiilor de credit următoarele activităţi (art. 18):

a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,

factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;

c) leasing financiar;

d) operaţiuni de plăţi;

e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie

şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;

g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:

1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de

depozit;

2. valută;

3. contracte futures şi options financiare;

4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;

5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;

h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin

subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel

de emisiuni;

i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte

legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de

consultanţa;

j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta; k) custodie şi administrare de

63

instrumente financiare;

I) intermediere pe piaţa interbancară;

m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării; n)

închiriere de casete de siguranţă;

o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea; p) dobândirea

de participaţii la capitalul altor entităţi;

r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului

financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele

activităţi, dacă este cazul.

Prin O.G. 99/2006 se stabilesc condiţii minime de desfăşurare a activităţii cu privire la

capital şi administrarea riscului, cele referitoare la acţionariat; fuziunea şi divizarea,

transformarea unei alte entităţi în instituţie de credit; organizare şi conducere; secretul

profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela; situaţii financiare şi audit; cerinţe de

publicare pentru instituţiile de credit; supravegherea instituţiilor de credit; cooperarea cu alte

autorităţi competente; furnizarea de informaţii; schimbul de informaţii şi secretul profesional;

lichidarea instituţiilor de credit

Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universala, care pot desfăşura oricare dintre

activităţile enumerate mai sus (art. 286)

Băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt persoane juridice

române, ca instituţii de credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ,

al căror obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv

pentru domeniul locativ (art. 286)

Băncilor de credit ipotecar sunt persoane juridice române, ca instituţii de credit

specializate, al căror obiect principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional

a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri

rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare (art. 318).

Instituţiile emitente de monedă electronică sunt persoane juridice române, ca instituţii

de credit specializate în emiterea de moneda electronica (art. 321).

Cooperativa de credit - instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de

persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de

ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul

întrajutorării membrilor cooperatori (art. 224);

Constituirea, funcţionarea, modificarea actului constitutiv, dizolvarea, fuziunea,

divizarea şi lichidarea instituţiilor pe acţiuni urmează regimul societăţilor pe acţiuni prevăzut

64

de Legea 31/1990 cu respectarea dispoziţiilor speciale cuprinse în OG 99/2006.

Activitatea societăţii bancare poate presupune necesitatea înfiinţării unor sucursale şi

filiale concomitent cu constituirea acesteia sau ulterior, pe parcursul funcţionarii ei. Acestora

li se aplica regimul juridic comun, reglementat de Legea societăţilor comerciale, cu derogările

instituite de legea bancară.

Numai după obţinerea aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României

fondatorii băncii vor putea iniţia procedura de înfiinţare a societăţii comerciale bancare.

2.14.2. Structurile sportive

Structurile sportive se organizează în baza Legii nr. 69 din 28 aprilie 2000 educaţiei

fizice şi sportului133.

Potrivit art. 21 Legea 69/2000 recunoaşte următoarele structuri sportive:

a) asociaţiile sportive;

b) cluburile sportive, inclusiv cele organizate ca societăţi comerciale, unităţile de

învăţământ cu program sau profil sportiv, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor;

c) asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport;

d) ligile profesioniste;

e) federaţiile sportive naţionale;

f) Automobil Clubul Roman, pentru activitatea de automobilism sportiv şi karting sportiv;

g) alte organizaţii sportive naţionale.

Dreptul la libera asociere, în scopul constituirii unei structuri sportive, este un drept al

persoanei fizice sau juridice.

Toate structurile sportive, indiferent de scopul lor specific şi de forma juridică, se

înscriu în Registrul sportiv. Procedurile de înregistrare şi de atribuire a Certificatului de

identitate sportivă şi a numărului de identificare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a

prezentei legi.

Cluburile sportive sunt structuri sportive cu personalitate juridică, constituite în

condiţiile legii, ca persoane juridice de drept privat, structuri fără scop lucrativ sau societăţi

comerciale sportive pe acţiuni sau persoane juridice de drept public.

Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de sport sunt persoane

juridice de drept privat, având drept scop organizarea activităţii în ramura de sport respectiva

133 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 200 din 9 mai 2000, modificată şi completată prin: OUG 240/200, OG 7/2001, Legea 345/2002 2002, Legea 414/2002, Legea 221/2003, OUG 64/ 2003, Legea 472/2004; OG 83/2004, Legea 494/2004; OUG 119/2005; Legea 293/2005; OUG 205/2005 şi Legea 124/2006.

65

la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti, cu respectarea statutelor şi regulamentelor

federaţiilor sportive naţionale.

Federaţiile sportive naţionale sunt structuri sportive de interes naţional, constituite

prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe

ramuri de sport.

Ligile profesioniste sunt structuri sportive constituite prin asocierea cluburilor sportive

profesioniste pe ramuri de sport, sunt persoane juridice de drept privat, autonome,

neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ.

Structurile sportive se constituie şi funcţionează în conformitate cu prevederile

Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi

completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Decretului nr. 31/1954 privind

persoanele fizice şi persoanele juridice.

2.14.3. Societăţile agricole

Proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar

nr. 18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole pot să-şi exploateze pământul şi în

forme de asociere, pe baza de înţelegere între două sau mai multe familii, având ca scop

exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea,

condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum şi alte

activităţi. Asocierile se pot constitui prin înţelegere verbală sau scrisă, fără altă formalitate

juridică, cei în cauza stabilindu-şi singuri obiectul activităţii şi condiţiile în care înţeleg sa-şi

desfăşoare activitatea.

În cazul în care asociaţii doresc, pot încheia contracte de societate în condiţiile

prevăzute de Codul civil.în cazul în care proprietarii terenurilor agricole nu doresc să le

exploateze individual şi nici în una din formele enumerate mai sus, ei se pot constitui în

societăţi agricole, cu personalitate juridică, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale şi în condiţiile Legii 36 din 30 aprilie 1991 privind societăţile agricole şi alte

forme de asociere în agricultura148.

Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi un număr

nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor,

animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes

agricol.

Societatea agricolă nu are caracter comercial.

66

Prin statut se vor determina condiţiile pentru admiterea asociaţilor în societate,

numărul minim de asociaţi care nu poate fi mai mic de 10, capitalul social format din părţi

sociale de egala valoare (art. 8).

Potrivit art. 10 societăţile agricole se constituie prin act scris autentificat de notariatul

de stat şi statut.

Actul de constituire va cuprinde obligatoriu: denumirea - firma societăţii; obiectul

activităţii; numele, prenumele şi domiciliul asociaţilor; valoarea părţilor subscrise şi vărsate

de fiecare; felul răspunderii; numele şi prenumele administratorilor şi cenzorilor desemnaţi;

numele şi prenumele persoanelor care au semnătura legală; numele şi prenumele persoanelor

asociate, împuternicite cu îndeplinirea formalităţilor de constituire (art. 11).

Statutul va cuprinde: denumirea - firma societăţii; obiectul de activitate - enumerarea

activităţilor ce constituie obiectul societăţii şi delimitarea teritorială; durata societăţii; sediul

societăţii; prevederi referitoare la constituirea, majorarea sau diminuarea capitalului social;

modul de vărsare a părţilor sociale subscrise şi de restituire a lor; modul de admitere, retragere

sau excludere a asociaţilor; regulile privind desemnarea, componenta şi funcţionarea

consiliului de administraţie, a comisiei de cenzori, a comitetului de direcţie, dacă este cazul,

competentele, îndatoririle şi responsabilităţile acestor organe; modul de convocare a adunării

generale, modul de deliberare, condiţiile de validitate a hotărârilor, precum şi atribuţiile

adunării generale; reguli privind ţinerea evidentei contabile; modul de împărţire a profitului

sau pierderilor; modul de formare şi păstrare a fondului de rezerva, destinaţia lui în caz de

lichidare, modul de formare a altor fonduri, inclusiv a fondului de risc constituit pentru

calamităţile naturale; modul în care se vor face încunoştinţările prevăzute de prezenta lege,

precum şi actele pe care le emite; dispoziţii referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţii

agricole; despre stabilirea regulamentelor interioare ale societăţilor agricole; orice alte clauze

a căror necesitate rezulta din dispoziţiile prezentei legi şi din alte dispoziţii legale.

Cererea de înscriere a societăţii agricole însoţită de actul de constituire şi statut,

ambele în 4 exemplare, se depune la judecătoria în circumscripţia căreia îşi va avea sediul

societatea. La aceasta se vor anexa şi specimenele de semnătura a doi împuterniciţi care o

reprezintă (art. 15).

Calitatea de asociat al unei societăţi agricole se dobândeşte prin subscrierea actului de

constituire sau, după constituire, prin semnarea unei declaraţii (art. 25).

Administrarea societăţii se face de consiliul de administraţie. Numărul membrilor

consiliului trebuie să fie de cel puţin 3, dar nu mai mare de 13, ales dintre asociaţi. Membrii

consiliului de administraţie trebuie să fie cetăţeni romani, să nu fie

67

puşi sub interdicţie sau lipsiţi, pe cale judecătorească, de drepturile civile şi politice şi să nu

fie condamnaţi pentru infracţiuni contra patrimoniului ori infracţiuni de serviciu (art. 36).

Potrivit art. 64 al Legii 36/1991, societatea agricolă se dizolva:

a) la împlinirea termenului pentru care a fost constituită;

b) la constatarea imposibilităţii de a realiza obiectul societăţii;

c) la terminarea activităţii;

d) prin retragerea asociaţilor, dacă numărul celor rămaşi este mai mic decât cel prevăzut în

statut şi în prezenta lege;

e) prin hotărârea asociaţilor;

f) dacă societatea face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit pin statut.

68

CAP. III.

GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC – G.I.E.

Grupurile de interes economic - G.I.E. sunt o creaţie originala a dreptului francez, o

inovaţie în raport cu societăţile civile sau comerciale şi cu asociaţiile fără scop lucrativ.

Potrivit doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt entităţi care, respectând

independenţa juridică şi economică a participanţilor, le permit acestora să pună în comun

mijloace de producţie pentru a-şi dezvolta mai eficient activitatea decât dacă ar fi rămas

izolaţi, fiind o formă intermediară între asociaţii şi societăţi. Reglementarea grupurilor de

interes economic în Franţa a fost determinată de raţiuni de ordin economic. în anul 1967,

economia franceză se integra în Piaţa Comună şi întreprinderile riscau să nu suporte

concurenţa specifică unei pieţe libere şi deschise. Avantajele grupului de interes economic s-

au conturat pornind de la pronunţatul caracter contractual. S-a vorbit chiar de o „renaştere a

libertăţii contractuale”, spre deosebire de statutul juridic al societăţilor anonime, a societăţilor

cu răspundere limitată care comportă suficiente dispoziţii cu caracter imperativ134.

În acord cu reglementarea Consiliului Comunităţi Europene, Titlul I al Legii nr.

161/2003135, precum si Legea nr. 191 din 19 iunie 2007 pentru aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor

regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană oferă cadrul

juridic pentru constituirea, funcţionarea şi încetarea grupurilor de interes economic G.I.E.,

persoane juridice române, reglementând intr-un capitol separat şi recunoaşterea şi

funcţionarea în România a grupurilor europene de interes economic - GEIE - ca şi

posibilitatea înfiinţării de către acestea de filiale, sucursale şi alte unităţi fără personalitate

juridică136.

Constituirea grupului de interes economic este asemănătoare constituirii societăţilor

comerciale, în special a societăţilor în nume colectiv, chiar dacă grupul va avea calitatea de

comerciant sau de necomerciant. Aşadar, dispoziţiile legale prevăzute în art. 120-122 din

Legea nr. 161/2003 privind constituirea grupului de interes economic sunt, în general, aceleaşi

ca şi în cazul constituirii societăţilor comerciale.

Conceptul de grup de interes economic - G.I.E. este conturat de legiuitor în art. 118

alin. 1 al Legii nr. 161/2003, text potrivit căruia grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă

o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă

134 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 7/2003, p. 77135 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003136 Cârcei Elena, Revista de drept comercial, Nr. 9/2003, p. 58

69

determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum

şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii economice.

Actul constitutiv al grupului de interes economic este contractul semnat de toţi

membrii, încheiat în formă autentică. Forma autentică este o condiţie ad validitatem,

determinată de faptul ca membrii grupului răspund solidar şi nelimitat. Lipsa formei autentice

este o cauză de nulitate a grupului de interes economic înmatriculat în registrul comerţului,

chiar dacă nulitatea poate fi acoperită în termenul stabilit de tribunalul sesizat cu o cerere în

constatarea nulităţii grupului (art. 144 alin. 1).137

Actul constitutiv (contractul) prezintă următoarele caractere juridice:

- caracterul solemn;

- caracterul plurilateral;caracterul oneros: fiecare membru al grupului urmăreşte înlesnirea

sau dezvoltarea propriei sale activităţi economice şi îmbunătăţirea rezultatelor acesteia;

- caracterul comutativ: când GIE se constituie cu capital, întinderea obligaţiilor de aport şi

natură acesteia sunt cunoscute de la data încheierii contractului;

- caracterul comercial sau civil: acesta este dat de obiectul de activitate al grupului de interes

economic care se constituie într-o clauză obligatorie a actului constitutiv cu precizarea

domeniului şi a activităţii principale precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a

activităţii.138

Membrii grupului, persoane fizice şi juridice, colaborează în cadrul unei persoane

juridice, fie în scopul realizării de economii, fie în scopul creşterii rezultatelor economice care

nu ar fi fost obţinute în aceeaşi manieră dacă ar fi acţionat individual, păstrându-şi în acelaşi

timp independenţa juridică şi economică.

Principalele caracteristici ale acestei forme de asociere, aşa cum sunt prevăzute de

Legea nr. 161/2003, sunt:

- are personalitate juridică;

- poate avea caracter civil sau comercial, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară;

- nu poate avea drept scop obţinerea de profit pentru sine. Scopul GIE nu poate fi decât

dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi, pentru a permite acestora realizarea unor

beneficii pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi acţionat în mod individual;

- este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice;

- este o structură societară flexibila;

- răspunderea membrilor GIE este nelimitată şi solidară faţă de creditorii grupului;

137 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 8/2003, p. 88138 Cârcei Elena, Revista de drept comercial, Nr. 9/2003, p. 58

70

- nu poate avea caracterul unui holding;

- nu poate avea rolul de „coordonator” pentru persoanele juridice membre ale grupului139

Actul constitutiv al grupului de interes economic trebuie să cuprindă clauze referitoare

la: identificarea grupului prin cele două atribute, denumirea (firma) şi sediul, cu precizarea

domeniului şi a activităţii principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a

activităţii, capitalul social subscris şi vărsat în cazul existentei acestuia şi toate celelalte

aspecte legate de felul aporturilor, modul de evaluare a aporturilor în natura, durata grupului,

precum şi clauze referitoare la administrarea, controlul de gestiune, eventualele sedii

secundare, modul de dezvoltare şi de lichidare a grupului. Grupul de interes economic

dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării sale în registrul comerţului,

înmatriculare care se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii

judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea140.

Din conţinutul Legii nr. 161/2003 rezulta ca membrii grupului au următoarele

drepturi: de a se informa asupra gestiunii grupului; dreptul la vot în adunările generale;

dreptul de a acţiona în justiţie; dreptul de a se retrage din grup; dreptul la dividende; dreptul

de a lua din fondurile grupului sumele de bani necesare efectuării cheltuielilor făcute deja, sau

care urmează să le facă, în interesul grupului fără a putea depăşi prin aceasta cuantumul

acestor cheltuieli.

Obligaţiile şi răspunderea membrilor grupului: obligaţia de a preda aportul la care s-

au obligat în cazul în care grupul se constituie cu un anumit aport la capitalul social; obligaţia

de a respecta dispoziţiile legale privitoare la incompatibilităţi obligaţia de a nu se amesteca

fără drept în administrarea grupului; răspunderea solidara şi nelimitată a membrilor grupului;

răspunderea membrului care, fără consimţământul scris al celorlalţi membri, întrebuinţează

capitalul social, bunurile, sau creditul grupului în folosul sau al oricărei persoane, fiind obligat

să restituie grupului beneficiile care au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru pagubele

produse.141

Interdicţia pentru GIE de a obţine profit pentru sine nu implica însă obligaţia de a

desfăşura activităţi non-profit. Astfel, în cazul în care, din activitatea GIE rezulta profit,

acestea trebuie distribuit, în totalitate între membri GIE, cu titlu de dividende, care vor fi

impozitate conform legii.142

în concluzie, grupul de interes economic este o instituţie nouă în dreptul românesc

139 Buzilă Mihaela, Ciurea Oana, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2003, p. 254140 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 7/2003, p. 77141 Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 8/2003, p. 88142 Buzilă Mihaela, Ciurea Oana, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2003, p. 254

71

actual, cu puternice influenţe din legislaţia franceză şi cea comunitară, instituţie care se înscrie

pe linia modernizării şi armonizării legislaţiei noastre cu cea comunitara.

72

CAP. IV.

ASOCIAŢIILE SI FUNDAŢIILE

4.1. Reglementare legală

Până în anul 2000 asociaţiile şi fundaţiile au fost reglementate de Legea 21/1924, iar

începând cu data de 31.01.2000 o dată cu publicarea în Monitorul Oficial, de Ordonanţa nr.

26/2000143.

Potrivit art. 1 al OG 26/2000, persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc

desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz,

în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii, care sunt persoane

juridice de drept privat fără scop patrimonial.

Scopul O.G. 26/2000 a fost crearea cadrului pentru:

a) exercitarea dreptului la libera asociere;

b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;

c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup;

d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;

e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop

patrimonial;

f) respectarea ordinii publice.

Legea nr. nr. 305 din 15 decembrie 2008 a introdus interdictia de a utiliza în

denumirea asociaţiei a unor sintagme sau cuvinte susceptibile să creeze confuzie cu

denumirea unor autorităţi sau instituţii publice de interes naţional ori local.

4.2. Asociaţiile

Asociaţia este definită de art. 4 din OG 26/2000, cu modificările şi completările

ulterioare) ca, subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei

înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau

aportul lor în munca pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi

sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.

Pentru dobândirea personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi

143 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 39 din 31.01.2000. Ordonanţa 26/2000 a suferit la rândul său modificări şi completări importante prin O.G. nr. 37 din 30 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 1 februarie 2003; Legea nr. 213 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 597 din 11 iulie 2005 şi Legea nr. 246 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 656 din 25 iulie 2005.

73

statutul asociaţiei, în forma autentică sau atestată de avocat.

Actul constitutiv trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 6),

următoarele :

a) datele de identificare a membrilor asociaţi: numele sau denumirea şi, după caz,

domiciliul sau sediul acestora;

b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;

c) denumirea asociaţiei;

d) sediul asociaţiei;

e) durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a

termenului, sau, după caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu

minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natura şi/sau

în bani al asociaţilor. în cazul aportului în natura, forma autentică a actului constitutiv şi a

statutului este obligatorie;

g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale

asociaţiei;

h) persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a

personalităţii juridice;

i) semnăturile membrilor asociaţi.

Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) elementele prevăzute mai sus, cu excepţia celor precizate la lit. g) şi h);

b) precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;

c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;

e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;

f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;

g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei

Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi

fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 26/2000, cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele

documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul asociaţiei;

c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;

74

d) dovada disponibilităţii denumirii eliberata de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul

motivat al eliberării acesteia.

Asociaţia devine persoana juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor

şi fundaţiilor (art. 8).

Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3

membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.

Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte

juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte

juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a

consiliului director al asociaţiei.

Filiala se constituie prin hotărârea adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică

se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în vederea

înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu

hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului şi

patrimoniului iniţial ale acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează

sa-şi aibă sediul filiala.

De asemenea, asociaţia îşi poate, prin hotărâre a adunării generale, constitui sucursale,

ca structuri teritoriale fără personalitate juridică.

4.3. Fundaţiile

Legiuitorul defineşte, la art. 15 din O.G. nr. 26/2000, fundaţia ca fiind subiectul de

drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru

cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării

unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.

Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natura sau în

numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie,

la data constituirii fundaţiei. Pot deroga de la cele de mai sus fundaţiilor al căror scop

exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de

colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea

realizării de programe de către acestea din urma, activul patrimonial iniţial poate avea o

valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.

La fel ca şi în cazul asociaţiilor, în vederea dobândirii personalităţii juridice,

fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în forma

75

autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea

şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) scopul fundaţiei;

c) denumirea fundaţiei;

d) sediul fundaţiei;

e) durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a

termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul iniţial al fundaţiei;

g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale

fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;

h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a

personalităţii juridice;

i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.

Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) elementele prevăzute la aliniatul precedent cu excepţia celor de la lit. g) şi h);

b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;

c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;

d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;

e) procedura de desemnare şi de modificare a componentei organelor de conducere,

administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;

f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei (art. 16)

Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea să în Registrul asociaţiilor şi

fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. Cererea

de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul;

c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

d) dovada disponibilităţii denumirii eliberata de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul

motivat al eliberării acesteia.

Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului

director, prin care le este alocat patrimoniul. Filiala este condusă de un consiliu director

propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.

76

Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi

ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.

După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici

moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv

nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.

4.4. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Potrivit art. 20 din O.G. nr. 26/2000, organele asociaţiei sunt:

a) adunarea generală;

b) consiliul director;

c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. (Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de

membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale, controlul financiar intern se

exercita de către o comisie de cenzori).

Organele fundaţiei sunt:

a) consiliul director;

b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori (art. 28).

Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:

a) cotizaţiile membrilor;

b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;

c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;

d) venituri realizate din activităţi economice directe;

e) donaţii, sponsorizări sau legate;

f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;

g) alte venituri prevăzute de lege.

Veniturile fundaţiilor sunt cele prevăzute la aliniatul precedent mai puţin cele de la

lit.a)

Asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de

asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se

reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea

scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.

Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă

acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătura cu scopul principal al persoanei

juridice.

77

4.5. Modificarea actului constitutiv si a statutului asociaţiei sau fundaţiei

Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea

modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei

circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia.

Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în

cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director.

Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul

asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa

judecătoriei noului sediu. în acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea

sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează sa-

şi aibă noul sediu.

Fuziunea se face prin absorbţia unei asociaţii/fundaţii de către o alta asociaţie sau prin

contopirea a două ori mai multe asociaţii pentru a alcătui o asociaţie nouă.

Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei asociaţii/fundaţii care

îşi încetează existenţa între două sau mai multe asociaţii existente ori care iau astfel fiinţă.

4.6. Federaţia

Aşa cum rezultă din art. 35 al OG 26/2000, două sau mai multe asociaţii sau fundaţii

se pot constitui în federaţie. Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi

funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă 26/2000.

Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia

urmează să îşi aibă sediul.

Federaţia devine persoana juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor

aflat la grefa tribunalului. Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează

propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.

în cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile

rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente

(art.37).

4.7. Dizolvarea si lichidarea

78

Art. 54 şi urm. al OG 26/2000 cu modificările şi completările ulterioare precizează

modul de dizolvare şi lichidare al asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor.

Astfel:

Asociaţiile şi federaţiile se dizolva:

a) de drept, prin;

- împlinirea duratei pentru care a fost constituită;

- realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost

constituită

- imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director, dacă

aceasta situaţie durează mai mult de un an

- reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a

fost complinit timp de 3 luni.

b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;

c) prin hotărârea adunării generale.

Fundaţiile se dizolva:

a) de drept, la fel ca şi în cazul asociaţiei mai puţin ultimul punct;

b) prin hotărârea judecătoriei.

în cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot

transmite către persoane fizice. Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept

privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedura stabilită în

statutul asociaţiei sau al fundaţiei.

Lichidatorii vor fi numiţi prin hotărârea judecătorească sau de către adunarea generală.

în toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o data cu numirea lichidatorilor.

Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii.

79

CAP. V.

PARTIDELE POLITICE

Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor romani cu drept de

vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o

misiune publica garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public organizate

în baza Legii nr. 14 din 9 ianuarie 2003159 a partidelor politice Prin activitatea lor, partidele

politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea

opiniei publice, participa cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi

stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.

Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite

potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independentei şi a

unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei

constituţionale.

Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori

prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2)

sau (4) din Constituţie.

Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte

activităţi interzise de lege.

Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrala, denumire prescurtata şi semn

permanent proprii.

Pot fi membri ai partidelor politice cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot.

Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea

politica.

Un cetăţean roman nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide

politice. înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie de drept demisie din

partidul al cărui membru a fost anterior.

7.1. Organizarea partidelor politice

Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.

Potrivit art. 10 al Legii 14/2003, statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:

a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;

b) descrierea semnului permanent;

80

c) semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexă;

d) sediul central;

e) menţiunea expresă ca urmăreşte numai obiective politice;

f) drepturile şi îndatoririle membrilor;

g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;

h) procedura de alegere a organelor executive şi competentele acestora;

i) competenta adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;

j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi

prezidenţiale;

k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o

alianţă politica ori în alte forme de asociere;

I) condiţiile în care îşi încetează activitatea;

m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile legii;

n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi;

Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care o

au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a

organizaţiilor sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor teritoriale se aleg pentru o perioada

determinata, prevăzută de statut.

7.2. Înregistrarea partidelor politice

Aşa cum reiese din 18 al Legii 14/2003 pentru înregistrarea unui partid politic se

depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:

a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi

de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţa;

b) statutul partidului;

c) programul partidului;

d) actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori;

e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;

f) dovada deschiderii contului bancar.

Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15 zile. în

termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se

publica de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj.

Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul

81

întocmirii, iar pentru susţinători trebuie să conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa,

felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi

semnătura. Susţinătorii înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot.

Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin

18 din judeţele tarii şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru

fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Fiecare lista va cuprinde persoane dintr-o

singura localitate.

Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi

irevocabile a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Partidele politice ale

căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în Registrul partidelor politice.

7.3. Asocierea partidelor politice

Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianţă

politica. în protocolul de asociere a partidelor politice într-o alianţă politica trebuie să se

menţioneze denumirea integrala şi denumirea prescurtata ale alianţei politice, precum şi ale

partidelor politice componente, semnul permanent al alianţei, obiectivele alianţei, modul de

organizare şi factorii de decizie.

În vederea înregistrării alianţelor politice se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele

documente:

a) cererea de înregistrare a alianţei politice, semnată de conducerile executive ale partidelor

politice componente;

b) protocolul de asociere;

c) denumirea integrală şi denumirea prescurtată ale alianţei politice;

d) descrierea semnului permanent;

e) semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexa la protocol.

7.4. Reorganizarea partidelor politice

Partidele politice legal constituite pot proceda la reorganizare prin comasare: prin

absorbţie sau fuziune, ori în divizare, totală sau parţială.

Comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea

protocolului de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid.

În situaţia comasării prin absorbţie, unul dintre partidele politice îşi păstrează

82

personalitatea juridică, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile partidelor absorbite care îşi

încetează activitatea, inclusiv prin cumularea subvenţiilor acestora. în protocolul de comasare

se va preciza care partid îşi păstrează personalitatea juridică, având drept consecinţa păstrarea

denumirii integrale, a denumirii prescurtate, a semnului permanent şi electoral, precum şi a

programului politic.

În urma comasării prin fuziune a unor partide politice rezulta un partid politic nou,

care se subroga în drepturile şi obligaţiile partidelor politice care au fuzionat şi care, în termen

de 10 zile, trebuie să se conformeze prevederilor art. 18, cu excepţia depunerii listei

semnăturilor de susţinere.

Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului sau suprem de

decizie. Divizarea poate fi totală sau parţială.

Divizarea totală constă în împărţirea întregului patrimoniu al unui partid politic care îşi

încetează existenţa către două sau mai multe partide existente sau care iau naştere astfel.

Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unui partid politic,

care îşi păstrează personalitatea juridică, şi transmiterea acestei părţi către unul sau mai multe

partide care exista sau care se înfiinţează în acest fel.

7.5. Încetarea activităţii partidelor politice

Potrivit art. 45 al Legii 14/2003 un partid politic îşi încetează activitatea prin:

a) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, pentru încălcarea art. 37

alin. (2) şi (4) din Constituţia României;

b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;

c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;

d) reorganizare

Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii:

a) când se constată încălcarea anumitor prevederi ale Constituţiei

b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;

c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare

ordinii publice;

d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezulta din statutul şi programul politic ale

acestuia;

e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti

f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor

83

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:

a) nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani;

b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare

succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale.

84

CAP. VI

SINDICATELE

Sindicatele sau organizaţii sindicale, sunt constituite în scopul apărării drepturilor

prevăzute în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care

România este parte, precum şi în contractele colective de munca şi promovării intereselor

profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Organizaţiile

sindicale sunt independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate

Potrivit Legii sindicatelor nr. 54/2003160, persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii

publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care

exercita potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori,

agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau

autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicala.

Numărul minim de persoane, din aceeaşi ramură sau profesiune, care pot constitui o

organizaţie sindicală este de 15.

Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau nu

dintr-o organizaţie sindicală. O persoană poate face parte în acelaşi timp numai dintr-o

singură organizaţie sindicală.

Legea instituie şi anumite interdicţii conform cărora persoanele care deţin funcţii de

conducere, funcţii de demnitate publica, conform legii, magistraţii, personalul militar din

aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei,

Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Paza, Serviciului de Informaţii

Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi din unităţile aflate în

subordinea acestora nu pot constitui organizaţii sindicale.

8.1. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale

Statutul organizaţiei sindicale este acela care reglementează constituirea, organizarea,

funcţionarea, reorganizarea şi încetarea activităţii unei organizaţii sindicale, cu respectarea

prezentei legi 54/2003.

Potrivit art. 6 statutele organizaţiilor sindicale cuprând prevederi cel puţin cu privire

la:

a) scopul constituirii, denumirea şi sediul organizaţiei sindicale;

b) modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru al organizaţiei sindicale;

85

c) drepturile şi îndatoririle membrilor;

d) modul de stabilire şi încasare a cotizaţiei;

e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de revocare, durata

mandatelor şi atribuţiile lor;

f) condiţiile şi normele de deliberare pentru modificarea statutului şi de adoptare a

hotărârilor;

g) mărimea şi compunerea patrimoniului iniţial;

h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizaţiei sindicale, transmiterea ori, după caz,

lichidarea patrimoniului, cu specificarea ca bunurile date în folosinţa de către stat vor fi

restituite acestuia.Pentru dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală,

împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de

constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei raza teritorială îşi

are sediul aceasta.

La cererea de înscriere a organizaţiei sindicale se anexează originalul şi câte două

copii certificate de reprezentantul legal de pe următoarele acte:

a) procesul-verbal de constituire a organizaţiei sindicale, semnat de cel puţin 15 membri

fondatori;

b) statutul organizaţiei sindicale;

c) lista membrilor din organul de conducere al organizaţiei sindicale, cu menţionarea

numelui, prenumelui, codului numeric personal, profesiunii şi domiciliului;

d) procura autentică a împuternicitului special, data prin procesul-verbal de constituire

prevăzut la lit. a).

Organizaţia sindicală dobândeşte personalitate juridică de la data înscrierii în registrul

special a hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii.

Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul organizaţiilor sindicale pot fi folosite

numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărţite între aceştia.

8.2. Atribuţiile organizaţiilor sindicale

În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au

dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a

litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi

greva, potrivit statutelor proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.

Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii,

86

statutele funcţionarilor publici, contractele colective de munca şi contractele individuale de

munca, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în

faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale

statului, prin apărători proprii sau aleşi.

În exercitarea atribuţiilor organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice

acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor,

fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauza. Acţiunea nu va putea fi

introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauza se opune sau renunţa la

judecata.

8.3. Reorganizarea şi dizolvarea organizaţiilor sindicale

Potrivit art. 36 a legii sindicatelor organizaţiile sindicale se pot dizolva prin hotărârea

membrilor sau a delegaţilor acestora, adoptată conform statutelor proprii.

în cazul dizolvării patrimoniul organizaţiei sindicale se împarte conform dispoziţiilor

din statut sau, în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de dizolvare.

Organizaţiile sindicale nu pot fi dizolvate şi nu li se poate suspenda activitatea în baza

unor acte de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice sau ale patronatelor.

în cazul reorganizării unei organizaţii sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau

de către organele de conducere ale acesteia, dacă statutul nu prevede altfel.

87

CAP. VII.

CULTELE RELIGIOASE

Conform art. 5 alin. 1 al Legii nr. 489 din 28 decembrie 2006 - privind libertatea

religioasă şi regimul general al cultelor161, orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa

religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în

structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.

Potrivit alin. (2) al articolului de mai sus structurile religioase cu personalitate juridică

reglementate de Legea 498/2006 sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără

personalitate juridică sunt grupările religioase

Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de

conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi

tratatelor internaţionale la care România este parte.

Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o

religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin

practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea

de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă.

9.1 Asociaţiile religioase

Legea 489/2006 defineşte la art. 40 asociaţiilor religioase, ca fiind persoane juridice

alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni romani sau rezidenţi în România, care se

asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase.

Asociaţia religioasă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul

asociaţiilor religioase, care se instituie la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială

îşi are sediul.

Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv, în forma autentică, în care se vor arata obligatoriu denumirea asociaţiei

religioase, care nu poate fi identică sau asemănătoare cu cea a unui cult sau a altei asociaţii

religioase recunoscute, datele de identificare şi semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul

iniţial, de cel puţin două salarii brute pe economie, alcătuit din aportul în natura sau în bani al

asociaţilor, precum şi primele organe de conducere;

b) mărturisirea de credinţa proprie şi statutul asociaţiei religioase, care trebuie să cuprindă:

structura să de organizare centrala şi locală, modul de conducere, administrare şi control,

88

modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor locale, drepturile şi obligaţiile membrilor,

principalele activităţi pe care asociaţia religioasă înţelege să le desfăşoare în vederea atingerii

scopurilor sale spirituale, alte prevederi specifice asociaţiei religioase respective;

c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;

d) avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor;

e) dovada privind disponibilitatea denumirii, eliberata de Ministerul Justiţiei.

Asociaţiile religioase pot înfiinţa filiale cu personalitate juridică, în conformitate cu

statutele lor.

Dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin

activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau

moralei publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori când asociaţia

religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit.

Asociaţiile existente, constituite în conformitate cu reglementările legale privind

asociaţiile şi fundaţiile, care au ca obiect de activitate principal exercitarea unei credinţe

religioase şi care doresc să dobândească statutul de asociaţie religioasă vor depune la

judecătoria unde sunt înregistrate o cerere de transformare a asociaţiei şi de radiere a ei din

Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi de înregistrare în Registrul asociaţiilor religioase ţinut de

grefa aceleiaşi judecătorii. Cererea va fi semnată de organele statutare de conducere ale

asociaţiei, arătându-se expres dorinţa transformării asociaţiei iniţiale în asociaţie religioasă.

9.2. Cultele

Statul roman recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi

de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.

Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publica. Ele se organizează şi

funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale legi 489/2006, în mod autonom,

potrivit propriilor statute sau coduri canonice.

Potrivit art. 17 al Legii 489/2006 calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte

prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile

religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate,

stabilitate şi interes public.

Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acorda în măsura în care acestea nu

aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

89

Asociaţia religioasă care solicita recunoaşterea calităţii de cult va formula o cerere în

acest sens la Ministerul Culturii şi Cultelor, însoţită de următoarea documentaţie:

a) dovada că este constituită legal şi funcţionează neîntrerupt pe teritoriul României ca

asociaţie religioasă de cel puţin 12 ani;

b) listele originale cuprinzând adeziunile unui număr de membri cetăţeni romani cu

domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului

recensământ;

c) mărturisirea de credinţa proprie şi statutul de organizare şi funcţionare, care să cuprindă:

denumirea cultului, structura să de organizare centrala şi locală, modul de conducere,

administrare şi control, organele de reprezentare, modul de înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor

de cult, statutul personalului propriu, precum şi prevederile specifice cultului respectiv.

La data intrării în vigoare a legii 489/2006, respectiv 11 ianuarie 2007, în România

funcţionează 18 culte recunoscute, respectiv:

1. BISERICA ORTODOXĂ ROMANA

2. EPISCOPIA ORTODOXĂ SÂRBĂ DE TIMIŞOARA

3. BISERICA ROMANO-CATOLICA

4. BISERICA ROMANA UNITA CU ROMA, GRECO-CATOLICA

5. ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE

6. BISERICA CREŞTINĂ RUSA DE RIT VECHI DIN ROMÂNIA

7. BISERICA REFORMATA DIN ROMÂNIA

8. BISERICA EVANGHELICA C.A. DIN ROMÂNIA

9. BISERICA EVANGHELICA LUTHERANĂ DIN ROMÂNIA

10. BISERICA UNITARIANA DIN TRANSILVANIA

11. UNIUNEA BISERICILOR CREŞTINE BAPTISTE DIN ROMÂNIA

12. BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA - UNIUNEA

BISERICILOR CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE DIN ROMÂNIA

13. BISERICA EVANGHELICA ROMANA

14. UNIUNEA PENTICOSTALA - BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICA DIN

ROMÂNIA

15. BISERICA CREŞTINĂ ADVENTISTA DE ZIUA A ŞAPTEA DIN ROMÂNIA

16. FEDERAŢIA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA

17. CULTUL MUSULMAN

18. ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA

Potrivit art. 49 alin (2) al Legii 489/2006, în termen de 12 luni de la data intrării în

90

vigoare a prezentei legii, respectiv până la data de 11.01.2008, cultele din România prevăzute

mai sus, vor prezenta statutele şi codurile canonice Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru

recunoaşterea lor.

Recunoaşterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului

Culturii şi Cultelor, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

91

CAP. VIII.

SOCIETATEA EUROPEANA (SOCIETAS EUROPAEA)

Adoptarea de către Consiliul Uniunii Europene, a Regulamentului nr. 2157 din 8

octombrie 2001, a semnificat reglementarea la nivelul legislaţiei comunitare a organizării şi

funcţionarii unei noi forme a societăţii de capitaluri, denumita de către actul normativ sus

amintit, societate europeană. Odată cu adoptarea Regulamentului a fost adoptată Directiva

Consiliului nr. 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 care completează statutul societăţii

europene în ceea ce priveşte implicarea lucrătorilor. Intrarea în vigoare a Regulamentului ca

norma de drept comunitar aplicabilă în mod direct pe teritoriul statelor membre ale Uniunii a

fost însă amânată până la data de 8 octombrie 2004, pentru a acorda posibilitatea fiecăruia

dintre state de a implementa norme conţinute în Directiva 2001/86/CE.144

Societatea comercială, ca şi persoană juridică, după cum o exprimă în mod perfect şi

termenul în engleză - legal person - este o creaţie a legii care nu poate există decât ataşată

unui sistem legal. Lex societalis este o necesitate şi în acelaşi timp o constanţă pe parcursul

existenţei unei societăţi comerciale. Conform art. 7, societatea europeana, dovedindu-şi

calitatea de persoană juridică, este guvernată în principal de prevederile regulamentului,

norme juridice comunitare care au aplicabilitate directă în interiorul statelor membre. Totuşi,

după cum se exprimă chiar art. 9 al regulamentului, există domenii pe care acesta nu le

acoperă deloc (de exemplu fiscalitate, concurenţa, proprietate intelectuală, insolvenţă) sau

domenii pe care le reglementează parţial (de exemplu constituirea unei societăţi europene, în

oricare dintre formele sale se face prin raportare atât la norme materiale de drept comunitar,

cât şi la cele propuse de fiecare stat membru). Cu privire la aceste domenii, art. 9 stabileşte un

sistem de trimiteri şi legături atât cu statutul Societăţii europene pe care acţionarii îl adoptă la

momentul constituirii, cât şi cu prevederi legale interne cu caracter general (aplicabile tuturor

societăţilor comerciale pe acţiuni guvernate de acel sistem de drept) sau cu caracter special

(adoptate numai pentru societatea europeana).145

Naţionalitatea societăţii va fi determinată prin raportarea la un element reţinut ca

esenţial în dreptul internaţional privat, şi anume sediul social. Stabilirea acestuia prin actul

constitutiv pe teritoriul unui stat determina în mod automat obţinerea naţionalităţii acelui stat

indiferent dacă asociaţii, persoane fizice sau juridice, sunt cetăţeni străini sau ca societăţi de

144 Velicu Dan, Principiul sediului efectiv în reglementarea funcţionarii societăţii europene - societas europaea, Revista de Drept Comunitar, Nr. 2/2006, p. 37

145 loniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O nouă formă de societate comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006, p. 59

92

altă naţionalitate.

Existenţa a două concepţii mari de determinare a legii aplicabile unei societăţi

comerciale în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene coroborat cu incidenţa legislaţiei

naţionale asupra societăţii europene nu putea duce decât la un singur rezultat: un veritabil

conflict de legi ca s-ar fi produs ori de câte ori procedura de constituire a unei societăţi

europene ar fi fost declanşată. Se poate presupune ca participanţii ar fi dorit să beneficieze de

toate avantajele unei astfel de proceduri, inclusiv acela de a aplică societăţii europene nou

formată legislaţia mai permisivă a unui stat membru, chiar dacă societatea şi-ar fi desfăşurat

activitatea într-un alt stat. Dacă prin ipoteză acest din urma stat ar fi îmbrăţişat teoria sediului

real, ar fi apărut un conflict de legi, în sensul ca fiecare dintre cele două sisteme de drept

naţionale şi-ar fi revendicat aplicabilitatea asupra societăţii europene (situaţie cu care C.J.C.E

s-a confruntat şi cu privire la care s-a pronunţat).

O situaţie specială a luat naştere în urma reglementarii celor două sisteme alternative

de gestiune a societăţii europene: cel monist (single-tier system) şi cel dualist (two-tier

system). în state precum Anglia, care nu cunosc sistemul dualist, în virtutea aplicabilităţii

directe de care se bucura regulamentul, societatea europeana va putea totuşi adopta acest

sistem, problema fiind individualizarea normelor juridice care vor guverna organizarea şi

funcţionarea sistemului dualist. în doctrina au fost propuse două soluţii: pe de o parte, pornind

de la prevederile art. 39A5 şi art. 43A4 statele membre au posibilitatea, nu însă şi obligaţia să

adopte norme juridice referitoare la acest sistem, norme care au caracter specific societăţii

europene după cum rezultă din articolele menţionate. însă într-un stat membru fondatorii

societăţii europene nu vor fi limitaţi în dreptul lor de opţiune, aspectele nereglementate de

regulament urmând să fie acoperite de prevederile statutului societăţii europene.

Un ultim aspect referitor la pluralitatea de norme juridice care guvernează societatea

europeana este incidenţă statutului stabilit de fondatori, însă nu în urma trimiterii făcute de

regulament, ci în virtutea normelor de drept naţional aplicabile societăţii europene (art. 9 lit.

c) pct. iii). Suntem în prezenţa unei trimiteri combinate, în sensul ca regulamentul trimite la

norme de drept naţional, iar normele de drept naţional pot conferi statutului aptitudinea de a

guverna anumite aspecte ale societăţii europene. Un astfel de exemplu este cel oferit de art.

39A2 potrivit căruia membrii consiliului director sunt numiţi şi revocaţi de consiliul de

supraveghere. Totuşi legea statului membru poate conferi statutului posibilitatea de a

prevedea ca şi adunarea generala poate numi şi revoca membrii organului amintit. De

asemenea, art. 47A3 permite ca statutul societăţii europene să stabilească condiţii specifice de

eligibilitate pentru membrii organelor de conducere care reprezintă acţionarii, însă aceasta

93

libertate statuară este exercitată în conformitate cu modul în care reglementează acest aspect

norma naţională aplicabilă. Prin urmare, acest articol ascunde în realitate o trimitere la norma

naţională a cărei tehnică legislativă poate fi utilizată în cadrul statutului societăţii europene,

numai în aceste condiţii statutul primind aplicare146.

Una dintre noutăţile remarcabile pe care le aduce regulamentul este posibilitatea

societăţii europene de a-si transfera sediul în interiorul pieţei interne din statul în care a fost

constituită intr-un alt stat membru. Deşi se considera ca suntem în prezenta unei adevărate

inovaţii în dreptul comunitar, nu trebuie uitat ca acest drept recunoscut societăţii europene

reprezintă un pas spre normalitate de vreme ce societatea europeana reprezintă un pas spre

normalitate de vreme ce societatea europeana este constituită la nivel comunitar, iar

dependenţa sa faţă de un anumit stat are, cel puţin teoretic, numai caracter subsidiar. La

momentul actual, o societate comercială construită în conformitate cu legislaţia unui stat

membru nu poate să îşi transfere sediul intr-un alt stat membru, fără a se dizolva în statul de

plecare şi a se constitui din nou în statul de primire.

Absenţa identităţii între locul în care se afla “administraţia centrala" şi locul în care

se afla “sediul sociar determină sancţiunile prevăzute de art. 64 din regulament. Statul

membru pe al cărui teritoriu se află sediul social are dreptul de a adopta măsuri adecvate

pentru a obliga societatea europeană să înceapă procedura regularizării intr-un termen

determinat, fie prin restabilirea conducerii administrative în acelaşi stat în care se află sediul

social, fie prin transferul sediului social în alt stat în conformitate cu art. 8 din regulament.

Statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul social trebuie să adopte masurile necesare

pentru a garanta că, în cazul în care procedura regularizării nu va fi aplicată, societatea

europeana în culpă să fie lichidata. Prin urmare, se poate afirma că, pentru a asigura

respectarea principiilor consacrate de Regulament, statele membre vor trebui să adopte un alt

set de norme, destinate să asigure cadrul legislativ ce va reglementa procedura “regularizăriT

societăţilor europene în conformitate cu art. 64147.

Deşi Adunarea Generală este organul suveran al societăţii europene, totuşi competenţa

sa, astfel cum este stabilită prin art. 52 din Regulament se întinde asupra domeniilor prevăzute

în cadrul acestuia, puţin numeroase, marea majoritate a materiilor în care decide fiind

desemnate fie de normele juridice adoptate intr-un stat membru în vederea aplicării Directivei

nr. 2186/2001, fie de dispoziţiile naţionale ale aceluiaşi stat care se aplică societăţilor pe

146 loniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O nouă formă de societate comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006, p. 59

147 Velicu Dan, Principiul sediului efectiv în reglementarea funcţionarii societăţii europene - societas europaea, Revista de Drept Comunitar, Nr. 2/2006, p. 37

94

acţiuni. Mai mult, în baza unei trimiteri în cascadă, însuşi statutul societăţii europene poate

stabili domenii în care Adunarea Generala este competentă, dacă aceste prevederi sunt

conforme cu legislaţia statului respectiv. Cât priveşte organizarea şi derularea şedinţelor,

precum şi procedura de vot, trimiterea la normele naţionale ale statelor membre care vizează

societăţile pe acţiuni este neechivocă, astfel încât practic nu este reglementata la nivel

comunitar funcţionarea acestui organ asupra aspectelor amintite. Adunarea Generală trebuie

să se reunească cel puţin o data pe an, în cel mult şase luni de la închiderea exerciţiului

financiar. Totuşi, statul gazdă al societăţii europene poate prevedea, prin intermediul

legislaţiei aplicabile societăţilor pe acţiuni care exercita acelaşi tip de activitate ca şi

societatea europeană, o frecventă mai mare a reuniunilor, la fel cum normele aceluiaşi stat pot

permite ca prima întrunire să aibă loc în termen de 18 luni de la constituirea societăţii

europene, practic şase luni de la închiderea unui exerciţiu financiar complet de 12 luni.

În privinţa dizolvării, lichidării, insolvenţei, încetării plăţilor şi a altor proceduri

similare se aplica legislaţia statului pe teritoriul căruia se afla sediul societăţii europene.

În schimb, regulamentul se aplica asupra altor două aspecte importante care pot marca

evoluţia societăţii europene: disocierea între sediul statuar şi sediul real şi transformarea

societăţii europene într-o societate de drept naţional. Referitor la prima ipoteza, este posibil ca

sediul statuar al societăţii să rămână în acelaşi loc, iar conducerea efectivă să fie exercitată

dintr-un alt stat membru. Potrivit art. 64 din regulament, există două soluţii: fie se transferă

sediul statutar în statul pe teritoriul căruia se afla organele de conducere cu respectarea

procedurilor prevăzute de art. 8 din regulament, fie conducerea efectivă se reîntoarce în statul

de plecare. Dacă nici una dintre aceste soluţii nu este utilizată, societatea europeana va fi

dizolvată.148

Pentru aspectele ce nu sunt reglementate de către norma de drept comunitar sau sunt

reglementate doar într-un mod fragmentar se vor aplica normele adoptate în cadrul sistemelor

de drept naţional care au ca scop punerea în aplicare a măsurilor instituite prin normele de

drept comunitar şi care au în vedere funcţionarea societăţii europene. Având în vedere

dispoziţiile art. 10 din Regulament, conform căruia o societate europeană cu sediul social pe

teritoriul unui stat va beneficia de un tratament identic cu cel aplicat societăţii pe acţiuni

instituită în temeiul legii statului acelui stat, rezultă ca vor avea incidenţa normele aparţinând

sistemului de drept naţional care se aplică unei societăţi pe acţiuni constituită în conformitate

cu legea statului membru în care societatea europeana îşi are sediul social.

148 Ioniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O nouă formă de societate comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006, p. 59

95

CONCLUZII

Suntem conştienţi că prezenta lucrare nu epuizează tematica înfiinţării persoanei

juridice prin act de asociere, însă oferă un material actualizat al prezentării în ansamblu a

problematicii propusă a fi analizată.

Tema prezentata este este una extrem de actuală, necesitatea persoanelor fizice sau

juridice de a se asocia in vederea înfiinţării unei persoane juridice noi care să le satisfacă

interesele fiind deplin justificată de tumultul vieţii cotidiene, de complexitatea problemelor ce

trebuiesc rezolvate şi astfel prin unirea mai multor voinţe acest lucru se poate face mai uşor.

Deasemenea nu trebuie neglijata motivatia personala a fiecaruia dintre asociaţi,

motivatia care ii determina in definitv sa creeze un organism care are ca scop edificarea unei

baze reale, pusa in slujba comunitatii din care aceştia fac parte, cu aportul careia membrii sa

poata beneficia de un real ajutor in desfasurarea activitatilor in care aceştia sunt angrenaţi, de

creearea posibilităţii de interactionare a membrilor aceleiaşi ramuri profesionale cu

posibilitatea expunerii situatiilor problematice comune si obţinerea soluţiilor care sa profite

tuturor membrilor asociaţiei in primul rand, si a ramurii din care aceştia fac parte, in al doilea

rand.

Daca in cazul societatilor comerciale scopul asociaţilor sau acţionarilor este obţinerea

de profit in cazul asociaţiilor cu scop nepatrimonal se presupune ca toate eforturile sa fie

îndreptate in interesul colectivitatii pe care aceasta o reprezintă, iar in subsidiar, in interesul

societatii din care aceasta face parte si nu in interesul personal al asociaţilor, ne presupunând

majorarea patrimoniului propriu prin mijloace directe sau indirecte, motiv pentru care aceste

organisme trebuie guvernate de principii solide norme temeinic fundamentate din punct de

vedere legal si, nu in ultimul rand, consider ca la conducerea acesteia trebuie sa regăsim

persoane dedicate scopului organizaţiei astfel constituita.

Concluzionez cu faptul ca, chiar daca aspecte procedurale de înfiinţare necesita timp

preţios si nu pot fi acoperite altfel decât asteptand, procedura înregistrării si a dobândirii

personalitatii juridice a unei asociaţii este o procedura accesibila, facila din punct de vedere al

termenelor iar rolul instantelor, din cele constatate, este numai acela de a se asigura ca sunt

îndeplinite condiţiile instituite de lege pentru ca asociaţia sa poata fi înregistrata, continutul

documentelor depuse in susţinerea cererii nefiind studiat, probabil, mai aprofundat decât in

ceea ce priveşte titlul si constatarea formei scrise, dar aceasta este doar opinia personala si nu

doresc sa expun acest aspect ca fiind un minus in situatiile de gen deoarece dispoziţii contrare

96

legii cuprinse in documentele depuse la dosar fiind supuse, ulterior, sanctionarii acestora

conform legii civile cu lipsirea, spre exemplu, a clauzei lezionare de efecte juridice sau, mai

mult, cu sancţiunea nulitatii respectivului act, cu consecinţele pe care acest fapt le presupune,

dupa caz.

97

BIBLIOGRAFIE

1. Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 7/2003

2. Angheni Smaranda, Grupurile de interes economic, Curierul Judiciar, Nr. 8/2003

3. Băcanu Ion, Unicitatea firmei comerciale, Revista de drept comercial, Nr. 1/2000

4. Bratiş Marian, Conţinutul obligatoriu al actului constitutiv al societăţii comerciale pe

acţiuni, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2006

5. Buzilă Mihaela, Ciurea Oana, Revista de drept comercial, Nr. 7-8/2003

6. C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. III

7. C. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 7/1993

8. C. Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Editura AII,

Bucureşti, 1993

9. C. Vivante, Instituţii de drept comercial, traducere de W. Petrovici, Editura Casa

Scoalelor, Bucureşti, 1927, citat în Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile

comerciale de persoane,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

10. Cârcei Elena, Drept comercial roman, Editura All-Beck, Bucureşti, 2000

11. Cârcei Elena, Revista de drept comercial, Nr. 9/2003

12. Cartea societăţii comerciale, Editor Tribuna Economica, Bucureşti, 1995

13. Cesare Vivante, Trăite de Droit commercial, V. Giard & E. Briere Libraires - Editeurs,

Paris, 1911, Tome II

14. Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiova, 1994

15. Comşa Marcela, Procedura simplificata. Elemente de noutate în Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006

16. Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere limitată-dreptul comparat, Editura Didactica

şi Pedagogica, Bucureşti, 1993

17. Cristian Gheorghe, Voinţa asociaţilor şi voinţa sociala în funcţionarea societăţilor

comerciale în Revista de Drept Comercial nr. 6/2001

18. Culda Sidonia, Reglementarea juridică a relaţiilor economice, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2006

19. D. Safta Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă, în

Dreptul nr. 2/1992

20. D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996

21. D.A. Sitaru, Consideraţii privind subiectele de naţionalitate romana ale dreptului

98

comerţului internaţional (Societăţile comerciale), în Revista de Drept Comercial nr.

2/1993

22. D.A. Sitaru, Drept Internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1997

23. D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, citat în Mircea Costin,

Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1999

24. Fr. Deak, Tratat de Drept Civil. Contracte Speciale, Edit. Actami, Bucureşti, 1996

25. Gh. Beleiu, Prescripţia extinctiva în dreptul civil şi dreptul comercial, în Revista de Drept

Comercial nr. 2/1991

26. Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale,

Revista de drept comercial, Nr. 10/2000

27. Gheorghe Cristian, Rolul voinţei asociaţilor în constituirea societăţilor comerciale,

Revista de drept comercial, Nr. 12/2000

28. I.L. Georgescu, Drept comercial roman, Editura Socec&Co., Bucureşti, 1946

29. I.L. Georgescu, Drept comercial roman, Societăţile comerciale, voi. II, Editura Socec &

Co., Bucureşti, 1948

30. I.L. Georgescu, Drept comercial roman. Teoria generala a obligaţiilor comerciale în

raport cu tehnica operaţiunilor civile, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1932. Probele.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revăzuta, completata şi adusa la zi

de I.Bacanu, Editura Lumina Lex,1994

31. I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929

32. I.Turcu, Dreptul Afacerilor, Editura Fundaţiei "Chemarea", laşi, 1992

33. I.Turcu, Specificul obligaţiei comerciale, în Dreptul nr. 1/1993

34. I.Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1998

35. loniţa Bogdan, Societatea europeana (societas europaea) - O noua forma de societate

comercială Revista de Drept al afacerilor, Nr. 2/2006

36. Lupan Ernest, Drept Civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

37. Lupan Emest, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, Revista de

drept comercial, Nr. 4/2000

38. M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de Drept civil, Edit. Ştiinţifica şi

Enciclopedica, Bucureşti, 1980, pag. 136.

39. M. N. Costin, Societatea comercială - agent economic şi juridic implicat în economia

de piaţa,în Studia, nr. 1 /1990

99

40. M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale comentata şi adnotata, Editura All-Beck,

Bucureşti, 2000

41. M. Scheaua, Unele probleme speciale legate de obiectul de activitate al societăţilor

comerciale, în Dreptul nr. 9/1994

42. Mircea Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1999

43. Mircea Ştefan Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1996

44. Mona- Lisa Belu Magdo, Structuri societare, în Revista de Drept Comercial nr. 7-

8/1998

45. Nicoleta Tandareanu, Aspecte teoretice privind definiţia şi caracteristicile societăţii

comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2003

46. Nita Stan Ion, Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, Revista de drept comercial,

Nr. 6/2000

47. O. Căpăţână, Noţiunea de filiala a unei societăţi comerciale, în Dreptul nr. 2/1993

48. O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Ediţia a ll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996

49. P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Editura Didactica şi

Pedagogica, Bucureşti, 1966

50. Pandectele Romane, 1936, II, 171

51. Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, Revista

"Juridică", Nr. 6/2000

52. Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, Revista

"Juridică", Nr. 8/2000

53. Piperea Gheorghe, Dreptul aplicabil societăţilor comerciale de stat, Revista "Juridică",

Nr. 4/2000

54. Romul Petru Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter,

Bucureşti, 1999

55. Romul Petru Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000

56. S. Deleanu, Probele în dreptul comercial, în Revista de drept comercial nr. 2/1992

57. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura AII, Bucureşti, 1996

58. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998

59. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993

60. Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Societăţile

100

comerciale. Reglementare, doctrina, jurisprudenţa, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002

61. Stancu Gheorghe, Buturuga Ecater in a, Transformarea unei societăţi comerciale dintr-o

forma în alta, Revista de drept comercial, Nr. 12/2003

62. Stegarescu Viorel, Societăţile create de fapt, "Dreptul" Nr. 3/2004

63. Stegărescu Viorel, Revista de drept comercial, Nr. 12/2003

64. Ştefănescu Brânduşa, Consideraţii de ansamblu referitoare la Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenţei, “Dreptul”, Nr. 10/2006

65. Velicu Dan, O noua dilema în administrarea societăţii pe acţiuni. Sistemul monist şi cel

dualist, Revista de drept comercial, Nr. 1/2007

66. Velicu Dan, Principiul sediului efectiv în reglementarea funcţionarii societăţii europene

- societas europaea, Revista de Drept Comunitar, Nr. 2/2006

67. Wafl A., Precis theorique et pratique de droit commercial, Librairie de la Societe du

Recueil, Sirey,1922 Paris