1+2 sistem imun si infectia hiv
Post on 18-Jul-2016
57 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
24
SISTEMUL IMUNITAR
Sistemul imunitar este mecanismul de aparare al organismului impotriva bolilor si a
infectiilor. In mod natural, o disfunctie a sistemului imunitar se afla la baza unei liste lungi de
afectiuni ale sistemului imun.
Sistemul imunitar este cel mai puternic si mai eficient mecanism de auto-aparare
impotriva unei mari varietati de microorganisme. In momentul in care sistemul imun intalneste
unul se activeaza si il distruge in intregime. Exista o serie de bacterii periculoase, virusuri si
organisme straine care au un potential mare de a declansa infectii letale la om. Sistemul imun
produce anticorpi speciali pentru fiecare dintre aceste microorganisme. Astfel, daca nu ar exista
sistemul imunitar, oamenii ar fi victime sigure ale diverselor infectii. Totusi, o disfunctie a
sistemului imunitar in exces poate duce la aparitia unor afectiuni.
FIZIOLOGIA SISTEMULUI IMUN
Imunitatea – Definitii:
D1. Condiţie în care organismul, în contact cu un agent patogen (microbian sau de altă
natură) nu contractează în mod specific starea patologică (boala) indusă de agentul patogen
respectiv;
D2. Totalitatea mecanismelor de aparare impotriva microorganismelor invazive (bacterii,
virusuri,paraziti) si a structurilor non-self.
Imunitatea organismului este un sistem complex si dezvoltat, cu o misiune simpla
aceea de a cauta si de a distruge “invadatorii” care pun in pericol sanatatea organismului. Atunci
cand o persoana se naste cu un sistem imunitar deficitar, lipsa unor enzime de baza conduce la
acumularea unor deseuri toxice la nivelul celulelor imunitare, iar in final, la moartea acestora.
Procesele si structurile biologice ale sistemului imunitar nu au doar rolul de a detecta
diversii agenti patogeni (de la virusuri, pana la paraziti intestinali), ci si de a-i distinge de
tesuturile sanatoase ale organismului.
Imunitatea innascuta nespecifica: structuri si mecanisme cu rol protector (tegumente,
mucoase, enzime din secretii exocrine – lizozimul, bactericidina),pH-ul secretiei gastrice,
temperatura corpului ce ofera conditii precare de dezvoltare unor microorganisme, presiunea
24
mare a O2 in alveolele pulmonare ce inhiba dezvoltarea germenilor anaerobi,nivelul
cortizolemiei ce influenteaza raspunsul inflamator si rezistenta la infectii.
Imunitatea innascuta specifica: rezistenta unui organism fata de anumiti agenti
microbieni care il particularizeaza de alte organisme din aceeasi populatie sau specie, sensibile la
actiunea acelor agenti microbieni.
Atunci cînd rezistenţa caracterizează toţi membrii unei specii, aceasta nu este o condiţie
de imunitate, ci o lipsa de susceptibilitate a speciei, sau lipsă de agresivitate a agentului
microbian.
Imunitatea dobandita: condiţia organismului care prezintă o stare de rezistenţă specifică
faţă de un anumit agent patogen microbian. Această rezistenţă se poate instala activ, ca imunitate
naturala, în urma contactului cu diferite microorganisme, sau artificiala, în cazul administrării de
antigene sub forma vaccinurilor.
Imunitatea naturala dobandita in mod pasiv: este consecutivă pasajului anticorpilor
materni la făt.
Imunitatea dobandita artificial: se poate instala în mod pasiv, în urma administrării de
seruri imune sau anticorpi preformaţi.
Antigenul: este orice substanţă de origine endogenă sau exogenă capabilă să declanşeze
un raspuns imun.
Raspunsul imun: implică în mod absolut necesar stimularea şi proliferarea limfocitelor
antigen-specifice şi sinteza unor molecule de recunoaştere a antigenului, reprezentate de
anticorpi şi/sau receptori membranari.
O substanţă este antigenică dacă ea declanşează un răspuns imun şi reacţionează specific
cu anticorpii sau receptorii membranari apăruţi în timpul răspunsului imun.
Răspunsul imun se derulează în trei secvenţe:
1.Selecţia clonală este etapa în care sînt selectate de către antigen doar acele limfocite
capabile să recunoasca antigenul, denumite limfocite antigen-specifice.
24
O clonă limfocitară este o populaţie de limfocite capabilă să recunoasca un singur tip de
antigen, datorită prezenţei pe suprafaţa membranei celulare a unui singur tip de receptor pentru
antigen.
2.Activarea clonală: activarea metabolismului intermediar al limfocitelor selectate;
3.Expansiunea clonală: proliferarea celulelor selectate şi activate metabolic; consecinţă:
creşterea numărului limfocitelor din clona stimulată de antigen.
Antigenul: caracter imunogen; imunogenitatea este complementară unei alte calităţi a
antigenului, specificitatea: capacitatea antigenului de a reacţiona specific numai cu receptorii
antigenici solubili (anticorpi) sau membranari, apăruţi ca urmare a stimulării antigenice.
Antigenele se împart în două categorii: antigenele complete sau imunogenele şi
antigenele incomplete sau haptenele.
Imunogenele: antigene caracterizate de imunogenitate şi specificitate. Ele sînt
timodependente şi timoindependente.
Antigenele complete timodependente declanşează fie răspuns imun de tip celular, fie
răspuns imun de tip umoral; apariţia răspunsului imun este condiţionată de implicarea lifocitelor
T helper (LTH) într-un proces complex de cooperare intercelulară. Majoritatea antigenelor
aparţin acestei categorii, fiind de natură proteică.
Antigenele complete timoindependente sînt capabile să declanşeze doar răspuns imun
de tip umoral, ele stimulînd direct limfocitele B, independent de prezenţa LTH. Ele reprezintă o
categorie minoritară de antigene.
Antigenele incomplete (haptenele) sînt substanţe cu greutate moleculară mică sau foarte
mică incapabile să declanşeze un răspuns imun în lipsa cuplării cu o macromoleculă complexă şi
intens imunogenă, denumită purtător sau carrier. Haptenele au numai specificitate, nu şi
imunogenitate. Un antigen complet este alcătuit dintr-o componentă haptenică, responsabilă de
specificitatea antigenului, denumită determinant antigenic şi de o componenta carrier, întreg
ansamblul haptenă-carrier fiind responsabil de imunogenitatea antigenului.
ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUN
Sistemul imun cuprinde două compartimente:
24
1. Compartimentul central: alcătuit din măduva hematogenă (unde se produc şi
maturează limfocitele B şi se produc limfocitele T) şi din timus, sediul maturării limfocitelor T şi
2. Compartimentul periferic: reprezentat de ţesutul limfoid capsulat şi necapsulat.
Splina şi ganglionii limfatici alcătuiesc ţesutul limfoid capsulat şi reprezintă sediul derulării celei
mai mari părţi a răspunsului imun. Ariile timodependente ale organelor limfoide secundare
capsulate, populate de limfocite T, sint: paracortexul ganglionar si stratul limfoid periarteriolar
intern al splinei. Ariile bursodependente, populate de limfocite B, ale acestor structuri sint:
cortexul ganglionar si stratul periarteriolar extern al splinei. Celulele B sint dispuse in aglomerari
denumite foliculi.
Ţesutul limfoid necapsulat este localizat la nivelul epiteliului digestiv, bronşic şi la nivel
cutanat.
CELULE IMPLICATE IN REALIZAREA RASPUNSULUI IMUN
Celulele din sîngele periferic implicate în geneza răspunsului imun se regăsesc în
formula leucocitară astfel: neutrofile 62%, eozinofile 2,3%, bazofile 0,4%, monocite 5,3%,
limfocite 30%. Dintre acestea, unele îndeplinesc rol de celule prezentatoare de antigen, şi sînt
profund implicate în diverse etape ale răspunsului imun, iar altele au rol auxiliar în acest proces,
fiind implicate însă în tipuri particulare de răspuns imun, cum este apărarea antiparazitară în
cazul eozinofilelor sau reacţiile de tip alergic în cazul bazofilelor şi mastocitelor.
Macrofagele sînt celule produse la nivelul măduvei hematogene. Forma circulantă a
acestora e reprezentată de monocite, care după ce tranzitează pentru numai 12-24 de ore torentul
circulator, ajung în ţesuturi. Macrofagele se întîlnesc în alveolele pulmonare, splină, ganglionii
limfatici, măduva hematogenă, sinusoidele hepatice, cavitatea sinovială, ţesutul conjunctiv,
rinichi, creier.
Neutrofilele reprezintă 95% din granulocitele circulante. Au durată de viaţă scurtă (2-3
zile) si conţin un întreg arsenal de proteine stocate în granulaţii lizozomale.
Eozinofilele: celule cu slabe performanţe fagocitare care reprezintă 2-5% în formula
leucocitară a sîngelui periferic. Ele sînt totuşi capabile de a distruge microorganisme endocitate
şi joacă un rol important în apărarea antiparazitară.
24
Bazofilele si mastocitele sunt celule implicate în realizarea răspunsului imun, dar nu sînt
celule prezentatoare de antigen. Bazofilele sînt foarte puţin numeroase în sîngele periferic, ele
reprezentînd numai 0,2% din leucocitele circulante. Mastocitele sunt celule extrem de
asemănătoare bazofilelor din punct de vedere funcţional; se găsesc doar la nivelul mucoaselor şi
ţesutului conjunctiv, fiind clasificate din acest motiv în două categorii: mastocite ale mucoaselor
şi mastocite ale ţesutului conjunctiv. Prima categorie pare T-dependentă, în timp ce cea de a
doua categorie de mastocite proliferează independent de limfocitele T.
Limfocitele B au capacitatea de a capta antigenele solubile şi nu pe cele de tip
corpuscular. Reprezintă 15-20% din totalul limfocitelor periferice. Ele sînt puţin recirculate şi au
durată scurtă de viaţă.
Limfocitele T reprezintă o clasă celulară foarte heterogenă,în cadrul căreia se descriu
patru subclase de limfocite T: helper, citotoxice, supresoare şi contrasupresoare. Limfocitele T
reprezintă 60-80% din totalul limfocitelor periferice şi au o durată de viaţă mare (ani, zeci de
ani), ele fiind intens recirculate.
Afectiunile sistemului imunitar pot fi bolile autoimune, bolile inflamatorii si cancerul.
Imunodeficienta se petrece atunci cand sistemul imunitar nu este suficient de activ, instalandu-
se infectiile recurente care pun viata in pericol. Pe de alta parte, bolile autoimune sunt cauzate de
un sistem imunitar hiperactiv, care isi ataca propriile tesuturi, confundandu-le cu agentii
patogeni. Boli autoimune comune sunt tiroidita Hashimoto, artrita reumatoida, diabetul melitus
de tip 1 sau lupusul eritematos sistemic.
AFECTIUNILE SISTEMULUI IMUNITAR
Afectiunile sistemului imunitar se caracterizeaza in functie de activitatea acestui sistem.
Un sistemul imunitar cu activitate in exces poate avea acelasi potential de a determina diferite
afectiuni ca si un sistem imunitar deficitar. Mai jos este prezentata o lista de afectiuni ale
sistemului imunitar, in functie de activitatea acestuia.
Afectiunile sistemului imunitar:
Sistem imun cu activitate scazuta:
deficientele sistemului imun;
SCID (Sindromul Imunodeficientei Severe Combinate);
24
SIDA (Sindromul Imunodeficientei Umane Dobandite – manifestare a infectie cu
HIV).
Sistemul imun cu activitate exagerata:
Alergiile (alimentare, medicamentoase, la intepaturile de insecte, la anumite
substante);
Anafilaxia;
Astmul;
Afectiunile autoimune
Alte afectiuni ale sistemului imunitar:
Sindomul Chediack-Higashi;
Imunodeficienta comuna variabila;
Febra fanului;
Eruptiile cutanate;
Infectia cu HTLV (virusul leucemiei cu celule T a adultului);
Sindromul de hiperglobulinemie IgE;
Sindromul de hiperglobulinemie IgM;
Imunodeficienta primara;
Deficienta selectiva de IgA;
Alergiile cutanate;
Agamaglobulinemia legata de X.
Acesta este cel mai mare grup de afectiuni ale sistemului imunitar si cuprinde o varietate
de boli care suprima activitatea sistemului imun. Deseori, cauza deficientei imune este o
afectiune cronica nedescoperita. Simptomele afectiunilor sistemului imunitar pentru deficienta
imuna sunt aceleasi cu cele ale bolii care le determina.
SCID (Sindromul imunodeficientei severe combinate)
Sindromul imunodeficientei severe combinate este o afectiune imunitara ereditara.
Aceasta boala genetica produce disfunctii grave la nivelul sistemului imunitar, bebelusii
nereusind sa supravietuiasca pana la varsta de 1 an. Transplantul de maduva poate
vindeca anumite forme ale bolii.Cauzele SCID-ului sunt o serie de anomalii genetice,
24
aflate in mod special pe cromozomul X. Mai multe tipuri de infectii recurente sunt
frecvente la pacientii cu SCID. In plus, ei au predispozitie
pentru meningita, pneumonie, rujeola, varicela, candida orala, afectiuni virale respiratorii,
boli sanguine. Afectiunile sistemului imunitar la copiii cu SCID devin evidente in jurul
varstei de 3 luni.
Virusul imunodeficientei umane HIV si SIDA
Virusul HIV infecteaza si distruge celulele sistemului imunitar care lupta in mod normal
cu infectiile. Pe masura ce numarul anticorpilor scade, vulnerabilitatea in fata infectiilor
creste, pana in punctul in care se poate instala decesul.
SIDA este o deficienta severa a sistemului imunitar si o cauza importanta de deces in
toata lumea. SIDA apare in stadiul tardiv al infectiei cu HIV si determina colapsul
complet al sistemului imunitar. SIDA este considerata o afectiune amenintatoare de viata
cu transmitere sexuala, dar care poate fi trasmisa si pe alte cai de transfer sanguin.
Sansele de supravietuire ale pacientilor cu SIDA sunt neglijabile, daca boala este
diagnosticata intr-un stadiu avansat. Afectiunile simptom ale deficitului imun in cazul
SIDA merg de la raceala comuna pana la afectiuni severe cum sunt pneumonia
si cancerul.
HTLV (virusul leucemiei cu celule T a adultului)
Virusurile limfotrofice umane, HTLV-I si HTLV-II afecteaza serios sistemul imun uman.
Au o incidenta mare la persoanele care folosesc droguri si la cele cu multiplii parteneri
sexuali. Pacientii cu ulcere genitale si istoric de sifilis sunt de asemeni predispusi la
infectia cu HTLV. Modul de transmitere al HTLV este prin contact sexual, transfuzii de
sange si in timpul sarcinii.
Alergiile
Alergiile pot fi definite ca o exagerare a raspunsului imun la o substanta in mod normal
inofensiva. Exista o multitudine de alergii cum sunt cele la polen, spori de
mucegai, latex si anumite alimente ca arahidele sau medicamente cum este penicilina.
Deseori, exista mai mult de un alergen responsabil pentru inducerea reactiilor alergice la
o persoana. Desi simptomele alergiilor sunt in general usoare, interventia medicala este
recomandata pentru descoperirea cauzei ascunse.
24
Alergiile apar ca efect al reactiei imunitare exagerate in contact cu o substanta straina
organismului, care nu este in sine amenintatoare pentru sanatate. Anumite alimente,
particulele de polen sau acarienii sunt alergenii cei mai comuni. Simptomele alergiilor
sunt dificultatile de respiratie, iritatiile ochilor, eruptiile cutanate, congestia nazala, greata
si varsaturile. Evitarea alergenilor este cea mai buna cale de control al manifestarilor
alergiilor
Anafilaxia
Anafilaxia este o forma de alergie extrema. In aceste conditii, alergenul actioneaza ca un
declansator si determina o serie de reactii fizice la pacient. Anafilaxia poate fi o urgenta
medicala, daca nu este diagnosticata si tratata la timp.
Astmul
Astmul este o afectiune in care sistemul imunitar devine hiperactiv la nivelul cailor
respiratorii. Persoanele care sufera de aceasta boala experimenteaza episoade periodice
de constrictie a cailor aeriene (bronhospasm), cand procesul respiratiei este semnificativ
ingreunat. Alergenii, iritantii sau orice stimulanti cum ar fi activitatea fizica pot declansa
inflamatia si induce o serie de simptome severe la pacient. Simptomele astmului
includ wheezing (respiratie suieratoare), tuse, dispnee, constrictie toracica. Majoritatea
pacientilor diagnosticati cu astm prezinta inflamatii recurente in zona cailor respiratorii.
Tratamentul pentru astm include inhalarea zilnica de corticosteroizi, care diminueaza
hiperactivitatea sistemului imunitar si inflamatiile produse de acesta. Astmul
Afectiunile autoimune
Afectiunile autoimune reprezinta un grup de afectiuni ale sistemului imun in care celulele
sistemului imun intepreteaza gresit semnalele si declanseaza un atac asupra propriilor
celule. Afectiunile autoimune pot determina imbolnaviri serioase la pacient. Lista
acestora este foarte lunga. Ca raspuns la un stimul necunoscut, sistemul imunitar poate
incepe sa produca anticorpi care, in loc sa lupte cu infectiile, ataca tesuturile
organismului. Tratamentul bolilor autoimune vizeaza in special reducerea activitatii
sistemului imunitar. Cele mai frecvente dintre acestea sunt:
Diabetul melitus de tip 1
24
Anticorpii ataca si distrug celulele care produc insulina in pancreas.
Bolile inflamatorii intestinale
Sistemul imunitar ataca peretele intestinelor, cauzand episoade de diaree, sangerari
rectale, miscari anormale intestinale, crampe abdominale, febra si scadere in greutate.
Colita ulcerativa si boala Crohn sunt doua forme importante de boli inflamatorii
intestinale.
Artrita reumatoida
Anticorpii produsi de sistemul imunitar ataca tesuturile care acopera incheieturile,
aparand inflamatii, umflaturi si durere. Netratata, artrita reumatoida afecteaza permanent
si iremediabil articulatiile.
Lupusul eritematos sistemic
Persoanele care sufera de lupus produc anticorpi care pot ataca orice tesut al corpului
incheieturile, plamanii, celulele sangvine, nervii sau rinichii sunt afectati de cele mai
multe ori. Tratamentul presupune administrarea unei doze zilnice de prednison, pentru
reducerea activitatii sistemului imunitar.
Scleroza multipla
In acest caz, sistemul imunitar ataca celulele nervoase, cauzand simptome precum dureri
cronice, pierderea vederii, slabiciune corporala, coordonare incetinita a miscarilor sau
spasme musculare, evoluand treptat pana la paralizia completa si moartea prin asfixie.
Sindromul Guillan-Barre
Sistemul imunitar ataca nervii care controleaza musculatura membrelor inferioare, mai
rar a mainilor sau a trunchiului superior. Slabiciunea corporala se instaleaza, de multe ori
la un grad inalt de severitate. Filtrarea sangelui printr-o procedura numita plasmafereza
este tratamentul principal pentru sindromul Guillan-Barre.
Psoriazisul
Celulele hiperactive ale sistemului imunitar numite celulele T se acumuleaza in piele, se
reproduc cu rapiditate si produc plagi scuamoase la nivel cutanat.
24
Tiroidita Hashimoto
Anticorpii ataca glanda tiroida, distrugand gradual celulele care secreta hormonii
tiroidieni.
Sindromul Chediack-Higashi
Acest sindrom este o afectiune rara, cu transmitere autozonal recesiva determinata de o
mutatie a genei LYST. Acest sindrom afecteaza toate organele majore si le altereaza
functionarea. Distruge celulele sistemului imun si il fac ineficient impotriva
microorganismelor si a altor invadatori. Astfel, pacientul sufera de infectii recurente.
Trasplantul de maduva osoasa este cel mai eficient si de succes tratament pentru pacientii
cu sindrom Chediack-Higashi sever. Alternativ, vitaminele pentru intarirea sistemului
imun pot fi luate, pentru cazurile mai putin severe.
Imunodeficienta comuna variabila
Acest sindrom apare datorita unui numar redus de anticorpi in organism. Aceasta
afectiune apare aproape intotdeauna la persoanele adulte. Desi afectiunea poate fi
prezenta de la nastere, simptomele nu apar pana cand persoana nu devine adulta.
Simptomele includ infectii bacteriene ale urechii, sinusurilor, bronhiilor si plamanilor. De
asemeni, deseori pot apare tumefieri dureroase ale articulatiilor, gleznei, cotului si
pumnului. Unii pacienti pot raporta de asemeni, si marirea de volum a nodulilor limfatici
si splinei. Pe fondul unui defect congenital, sistemul imunitar produce prea putini
anticorpi pentru a lupta eficient cu infectiile. Copiii cu acest diagnostic sufera infectii
frecvente ale urechilor, plamanilor, nasului, ochilor etc.
Febra fanului
Febra fanului este similara cu alergiile la substante purtate de aer ca polenul, sporii de
mucegai sau chiar scuamele animalelor. Simptomele includ secretii nazale abundente,
lacrimare oculara, stranut. Febra la fan se mai numeste si rinita alergica si afecteaza un
numar foarte mare de oameni.
Urticaria
Urticaria este raspunsul pielii la un alergen. In acest caz alergenul este reprezentat de
alimente sau unele plante. Eruptia aparuta la suprafata pielii este o reactie la acest
24
alergen. Deseori acestea sunt pruriginoase, de forma rotunda sau aplatizate. In afara de
eruptia cutanata pruriginoasa, alte simptome includ tumefierea buzelor, limbii si fetei.
Sindromul de hiperglobulinemie IgE
Sindomul hiperimunoglobulinemiei IgE este un grup ce cuprinde mai multe afectiuni
imune. Afectiunea se caracterizeaza prin infectii stafilococice recurente si eruptii
cutanate, similare eczemei. Este o afectiune genetica, iar transmiterea poate fi dominanta
sau recesiva. Persoanele cu hiper-IgE dominant nu sunt capabile sa piarda dantura de
lapte si astfel au doua randuri de dinti.
Sindromul hiperglobulinemie IgM
Sindromul acesta este o imunodeficienta rara. In cazul ei, sistemul imunitar esueaza in
producerea a doua tipuri deanticorpi, IgA si IgG. Cauza acestei afectiuni este o gena
deficienta in celulele T. Datorita acestui defect, celulele B nu primesc semnalul de
producere a anticorpilor IgA si IgG si astfel, continua sa produca doar anticorpi IgM.
Imunodeficienta primara
Acestea sunt un grup de afectiuni ale sistemului imunitar datorat unor anomalii genetice;
in aceste cazuri, pacientii se nasc cu un sistem imunitar deficient. Simptomele si efectele
sunt aceleasi ca si in cazul SIDA, dar spre deosebire de SIDA cauza nu este dobandita.
Deficienta selectiva de IgA
Aceasta este un tip special de imunodeficienta in care sistemul imun esueaza sa genereze
anticorpi de tip IgA. Acesti anticorpi protejeaza organismul impotriva infectiilor
membranelor mucoase de la nivelul gurii si din tractul digestiv. Evident, in lipsa lor,
organismul este expus la anumite tipuri de infectii ale mucoaselor.
Alergiile cutanate
Acestea sunt similare cu orice alte alergii, doar ca raspunsul imunologic se exprima prin
piele. Alergiile cutanate sunt un raspuns exagerat al sistemului imunitar la anumite
substante daunatoare. Alergiile cutanate se caracterizeaza prin aparitia unor eruptii rosii si
pruriginoase.
Agamaglobulinemia legata de X
24
Aceasta este o afectiune genetica in care abilitatea organismului de a lupta impotriva
infectiilor este afectata. Sistemul imunitar nu produce suficienti anticorpi pentru a lupta
impotriva infectiilor. Astfel apar o multitudine de infectii.
Afectiunile sistemului imunitar descrise mai sus reprezinta doar cele mai importante
afectiuni. In afara de cele mentionate mai sus, exista mai multe imunodeficiente genetice sau
dobandite care afecteaza milioane de oameni in toata lumea. Intrucat sistemul
imunitar protejeaza organismul uman de diferite infectii si boli, sunt necesare eforturi pentru
intarirea lui.
Sistemul imunitar mai poate fi afectat de anumite medicamente sau boli. Imunodeficienta
este de multe ori prezenta la nastere, din cauza unei afectiuni ereditare. Cateva exemple comune
sunt:
Imunodeficienta indusa de medicamente. Medicamentele care suprima activitatea
sistemului imunitar predispun imbolnavirilor grave cauzate de infectii.
Boala grefa contra gazda. Dupa efectuarea unui transplant de maduva, celulele
sistemului imunitar ale donatorului pot ataca tesuturile persoanei care beneficiaza de
transplant. Prednisonul si alte medicamente imunosupresoare pot ajuta organismul-gazda
sa accepte celulele imunitare ale donatorului.
Diferenţa dintre imunitate şi imunodeficienţă
Imunitatea reprezintă proprietatea organismului de a se apăra de diverşi agresori externi
(bacterii,
viruşi, paraziţi, ciuperci) prin intermediul unor celule şi al anticorpilor specifici (produşi de alte
celule specializate); se induce, deci o stare de rezistenţă specifică faţă de acţiunea unui agent
inductor de boală.
Imunodeficienţa congenitală sau dobândită în cursul vieţii reprezintă o stare anormală,
patologică, ce se manifestă prin disfuncţii, reduceri ale capacităţii de apărare a organismului.
Imunodeficienţa câştigată apare, insă ca urmare a unei cauze externe care acţionează asupra
sistemului imunitar. Una din cele mai importante cauze ale imunodeficienţei câştigate este
infectarea cu virusul HIV. Imunodeficienţa se exprimă în diverse niveluri de gravitate si poate
ataca diverse componente ale sistemului imunitar.
Sistemul Imunitar
24
Sistemul imunitar constituie un întreg complex de apărare a organismului împotriva
agenţilor infecţioşi, străini de organism; numărul agenţilor infecţioşi cu care s-a confruntat şi se
poate confrunta organismul uman este foarte mare. În evoluţia speciei umane contactul cu agenţii
infecţioşi a constituit şi constituie un permanent factor de presiune care a determinat şi determină
selectarea răspunsului imunitar convenabil supravieţuirii speciei.
Organismul este obligat să facă faţă multor agresori:
- microbi (bacterii, viruşi, paraziţi, ciuperci)
- celule străine (de exemplu, cele transplantate - grefe)
- celule care prin transformare malignă (canceroasă) devin "străine" şi deci devin ţinta
apărării imune.
Sistemul imunitar este capabil să repereze, să recunoască şi să identifice agresorii,
preluându-şi sarcina de a-i distruge sau de a le neutraliza acţiunea.
VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE DOBÂNDITE (HIV)
Date generale
Infectia cu Virusul Imunodeficientei Umane (HIV) este o afectiune contagioasa, specific umana,
caracterizata printr- o evolutie stadiala, cu semne initiale de infectie acuta, clinic reversibile,
urmate de o lunga perioada de latenta, cu o stare de sanatate aparenta si cu reexprimare clinica
finala progresiva. HIV este virulul ce produce Sindromul Imunodeficientei Dobandite .
Totusi a fi infectat cu HIV nu inseamna a avea SIDA.
SIDA este ultimul stadiu si cel mai sever stadiu al infectiei cu HIV. Unii oameni traiesc cu
infectia cu virus HIV multi ani, chiar 10 ani pana a avea SIDA. Odata cu patrunderea virusului
HIV in organism, acesta infecteaza un grup de celule numite limfocite CD4+. Aceste celule albe
sanguine reprezinta o parte importanta a sistemului imunitar, care ajuta organismul in lupta cu
infectiile. Prin infectarea si distrugerea limfocitelor CD4+ de catre HIV sistemul imunitar devine
mai putin capabil sa se lupte impotriva infectiilor.
Etiologie
Infecţia HIV este determinată de Virusul Imunodeficientei Umane. HIV (HIV - Human
Immunodeficiency Virus), care face parte din familia Retroviridae , genul Lentivirus. Virusul
HIV se subdivizează în două tipuri: HIV-1 şi HIV-2 care se deosebesc structural şi antigenic.
HIV-1
• mai virulent;
24
• responsabil de epidemia globala actuala;
• severitatea infectiei variaza de la o persoana la alta;
HIV-2
• descoperit initial in vestul Africii;
• transmiterea sa nu este atat de usoara ca in cazul HIV-1;
• genomul sau este mai inrudit cu genomul SIV decat in cazul HIV-1.
Istoric
Virusul imunodeficienţei umane a fost izolat şi descoperit în 1983 de Prof. Luc
Montagnier si colaboratorii săi din Institutul „Pasteur” din Franta, de la pacienţii cu adenopatii
axilare, inghinale, cervicale, iar în 1984 Prof. Robert Gallo si colaboratorii de la Laboratorul din
Betsheda (SUA) au izolat acelasi virus din limfocitele sîngelui periferic de la bolnavii cu SIDA
în stadii diferite ale bolii. Ambele virusuri izolate erau identice şi OMS în 1985 a aprobat
denumirea unică de HIV cu subtipurile: HIV-1 – cu repartiţie mondială şi HIV-2 – limitat în
Africa de vest.
Viabilitatea virusului HIV:
sensibil în mediul exterior;
se distruge uşor la aplicarea dezinfectanţilor chimici cunoscuţi (hipoclorid de
sodiu 0,5%, alcool etilic 70%.);
sensibil la iradierea ultravioletă solară şi artificială,
la uscarea plasmei la temperatura 23-27°C activitatea virală se menţine 7 zile;
la 30°C – se distruge in 3 zile; la 55°C – in 5 ore;
în mediul lichid la temperatura camerei activitatea se menţine pînă la 15 zile;
în plasma şi spermă congelată este viabil mulţi ani;
la 56°C – se inactivează în 30 minute, la 70-80°C – în 10 minute;
la prelucrarea cu alcool etilic 70% - se inactivează într-un 1 minut;
Actiunea virusului HIV in organismul uman
Virusul Imunodeficienţei Umane atacă direct sistemul imunitar, sistemul de apărare al
organismului care de regulă înlătură, elimină mulţi agenţi infecţioşi, asigurându-i protecţie, stare
24
de rezistenţă de-a lungul vieţii. Distrugând treptat sistemul de apărare, virusul imunodeficienţei
umane este cauza principală, deşi indirectă, a tuturor complicaţiilor care apar ulterior. Virusul nu
omoară prin acţiune directă, ci prin intermediul unor microorganisme, prezente in mediul
exterior, care găsesc în organismul infectat şi lipsit de apărare "o pradă uşoară".
Virusul HIV face parte dintr-o familie specială denumită “Retroviridae”. Ca orice
organism viu, capabil de înmulţire, viruşii conţin un "genom" constituit fie dintr-o
macromoleculă de acid dezoxiribonucleic (ADN), fie ribonucleic (ARN), deţinător al informaţiei
genetice care face ca descendenţii să fie asemănători părinţilor.
În celulele animale şi umane, genomul este constituit numai din ADN, singurul deţinător al
informaţiei genetice. Acesta are rol de "matrice"; prin intermediul unei enzime transcrie
informaţia genetică şi produce acizi ribonucleici "mesageri" (ARN), capabili să transmită mai
departe "proiectul" după care se construiesc in celulă proteinele structurale funcţionale.
Diferit de celulele cu organizare complexă, HIV posedă însă un genom care conţine numai acid
ribonucleic (ARN). Ca să infecteze o celulă umană, al cărui genom este reprezentat de ADN, are
nevoie de o enzimă (transcriptază) de transcriere a propriului mesaj genetic care să inverseze
fluxul normal de transcriere a informaţiilor genetice; această enzimă va acţiona deci invers decât
enzima existentă în celulele umane (ADN > transcriptează > ARN) fiind denumită
“revertranscripteaza” (ARN > revertranscriptaza > ADN-copie). Aceasta revertranscriptare
permite ca ADN-ul viral (provirusul) "copiat" după ARN-ul viral să se integreze în genomul
celulei infectate, unde se poate menţine perioade îndelungate, fără a se evidenţia (stare latentă);
sub această formă, el este la adăpost, ascuns de atacul anticorpilor şi al celulelor apărării imune.
Prezenţa revertranscriptării reuneşte toţi viruşii în ceea ce s-a denumit familia “Retroviridae”.
Într-un organism care nu are HIV şi care are sistemul imunitar sănătos, celulele albe ale sângelui
şi anticorpii atacă şi distrug organismele străine care intră în corp, în aşa fel ocrotind corpul
împotriva infectării. Această reacţie imunitară normală este coordonată de celulele albe ale
sângelui, numite “CD4 limfocite”. Din păcate, odată ce a intrat în organism, HIV atacă aceste
celule. Virusul intră în aceste celule CD4 şi le foloseşte pentru a face copii ale propriului
organism, în esenţă, transformând fiecare celulă CD4 într-o fabrică de producere HIV. Când
aceste noi copii de HIV sunt produse, ele explodează din celula gazdă CD4, intră în circuitul
sângelui şi caută celule CD4 pentru a le ataca şi de a continua procesul. De fiecare dată când
HIV este în celula CD4, această celulă gazdă este omorâtă, în aşa fel distrugând sistemul
24
imunitar al organismului. Pentru a putea lupta cu acest proces, sistemul imunitar produce
aproape 2 miliarde de celule CD4 pe zi, însă, cu toate acestea, pot fi produse zilnic aproximativ
10 miliarde de particule noi de HIV. Fără tratament, cantitatea virală (cantitatea viruşilor în
plasma sângelui) va continua să crească şi numărul de CD4 va scădea considerabil, până în
momentul în care sistemul imunitar al organismului nu va mai putea lupta cu virusul. Întrucât
numărul celulelor de CD4 scade în permanenţă, individul infectat va dezvolta o deficienţă
imunitară aspră, ceea ce înseamnă că organismul lui nu mai poate combate eficient viruşii şi
bacteriile cu care vine în contact, lăsând corpul vulnerabil la diferite boli şi infecţii.
Cai de transmitere
HIV se transmite prin:
1. contact sexual,
2. sange contaminat si derivate de sange (transmitere parenterala),
3. de la mama infectata la copil, in timpul si dupa nastere (transmitere verticala).
Principalele grupe de risc sunt: homosexualii, hemofilicii si primitorii de sange,
prostituatele, toxicomanii care folosesc droguri injectabile, personalul medico-sanitar pasibil de
expunerea accidentala prin intepare in instrumentar sau ace de la pacienti infectati.
1. Contactul sexual
Prin contact sexual virusul poate intra in organism printr–o discontinuitate a peretului
vaginului, rectului, uretrei, cavitatii bucale. 75-80% din totalul cazurilor de HIV/SIDA au ca
model de transmitere contactul sexual.
Contact sexual neprotejat cu o persoana infectata sau cu cineva al carui status HIV este
necunoscut, prezenta unei alte boli cu transmitere sexuala ca sifilisul, herpesul genital, infectiile
cu gonoreea tind sa creasca susceptibilitatea de achizitionare a infectiei cu HIV prin contact
sexual cu un partener infectat.
2. Transmiterea pe cale parenterala
Prin acest mod de transmitere sunt afectate in principal trei grupe de risc: consumatorii
de droguri pe cale intravenoasa, hemofilici si primitorii de sange contaminat. La aceste grupe
majore, se adauga grupe secundare de risc cum ar fi personalul medical, din anumite sectoare,
24
care se pot infecta prin expunerea accidentala (accidentari cu instrumentar sau ace contaminate
cu HIV).
a. transfuzii de sânge - HIV poate fi transmis prin sânge şi produse de sânge obţinute
prin transfuziile de sânge. Introducerea screeningului obligatoriu si a anticorpilor anti- HIV la
donatorii de sange (din 1985 pentru tarile occidentale si in 1990 pentru Romania) a redus
considerabil riscul de infectare prin transfuzii de sange integral.
b. folosirea aceloraşi seringi - Folosirea instrumentelor pentru drogurile intravenoase cu
mai multe persoane îl pune pe consumator la un risc înalt, pe lângă alte boli infecţioase cum ar
fi hepatita. Transmiterea HIV poate fi prin ace şi seringi care sunt contaminate cu sânge infectat.
La începutul fiecărei injectări intravenoase, sângele este introdus în ace şi seringi. Refolosirea
unui ac sau a unei seringi de către un alt consumator de droguri are un risc înalt în transmiterea
HIV, pentru că sângele infectat poate fi injectat direct în circuitul sanguin al unei persoane
neinfectate. Transmiterea poate avea loc prin introducerea în soluţia drogului a unor seringi care
conţin sânge contaminat, prin refolosirea apei, dopurilor, a lingurilor sau a altor vase pentru a
dizolva drogurile în apă şi de a încălzi soluţiile. De asemenea, virusul se poate transmite şi prin
reultilizarea tampoanelor de vată sau filtrelor de ţigări folosite pentru a filtra particulele care pot
bloca acul.
c. intepari accidentale cu ace- mai puţin de 1% din indivizi care capătă răni cu acele
contaminate cu HIV devin infectaţi, insa riscul exista.
d. transplant de organe- Riscul transmiterii prin organe sau a transplantelor de organe
este foarte mic pentru că toate donările de organe trebuie testate până a fi transplantate.
e. un echipament dental sau chirurgical nesterilizat- riscul transmiterii printr-un
echipament dental sau chirurgical nesterilizat este foarte mic.
f. sărutul îndelungat - sărutul este considerat o activitate cu risc foarte mic pentru
transmiterea HIV. Saliva din gură poate să ajute la distrugerea HIV, iar şi cantitatea virală
prezentă în salivă nu este suficientă pentru a cauza transmiterea la un individ care înghite saliva
unei persoane seropozitive. Cu toate acestea, sărutările prelungite au un potenţial de a deteriora
gura sau buzele, permiţând infecţiei HIV să treacă de la sângele unei persoane infectate la
sângele unei persoane neinfectate. Transmiterea poate fi posibilă, în special, pentru persoanele
care au gingii sângerânde.
24
3. Transmiterea verticala de la mama infectata cu HIV la produsul de conceptie este
evaluata la 12-30% dintre mame.
Riscul de transmitere verticala a fost asociat cu:
- Factori materni: nivelul scazut de celule CD4+ si de anticorpi neutralizati, incarcatura
virala plasmatica mare, transfuzii de sange.
- Factori perinatali: varsta gestationala, tipul nasterii, travaliul. Femeia infectata poate
transmite virusul la fat in timpul nasterii sau in timpul alaptarii la san.
Exista 3 cai prin care fatul sau copilul poate contacta virusul HIV de la mama:
a. în uter- Infectarea poate apărea când fătul dobândeşte HIV prin lichidul sau sângele
infectat de la mamă (inainte de nastere).
b. în timpul naşterii- copilul este într-un contact direct cu secreţiile vaginale sau sângele
infectat în canalul de naştere.
c. alăptarea- HIV este prezent şi în laptele matern al unei mame infectate şi poate fi
transmis la copil în timpul alăptării.
In ceea ce priveste infectia neonatala, 40% dintre sugarii nascuti de mame infectate
dobandesc infectia HIV si 30% dintre sugarii infectati sunt pozitivi la nastere (ARN-HIV
prezent), element ce sugereaza infectie in utero, in timp ce 75% sunt HIV-negativi la nastere,
dar pozitivi dupa 7 zile, ceea ce sugereaza infectie intrapartum. >90% dintre sugarii infectati
sunt HIV-pozitivi la 14 zile. Depistarea gravidelor HIV-pozitive este esentiala pentru prevenirea
transmiterii infectiei la fat.
Riscul de infectare in toate cazurile expuse mai sus poate fi apreciat, din considerente
etice medicale, doar prin statistici retroactive sau în baza unor studii de laborator. Se știe că
riscul este direct dependent de următorii factori:
concentrația virala din produsul contaminat
contagiozitatea (virulența) virusului
transferul de celule infectate
starea generală a sistemului imun a celui expus
24
Diagnosticul pozitiv
Productia de anticorpi este detectabila dupa 4-12 saptamani uneori chiar 6 luni de la
infectie si dureaza toata viata.
Diagnosticarea infectării cu virusul HIV se împarte în depistare și confirmare. Scopul
depistării este descoperirea tuturor persoanelor seropozitive, cu riscul de a depista în această
primă fază și falși seropozitivi. Din cauza posibiltății unui test fals pozitiv, se recurge la
confirmarea seropozitivității, testare care se supune unei stricte confidențialități medicale pentru
protejarea sferei de intimitate a celui posibil seropozitiv. Acest proces de secretizare a identității
celui testat este reglementat în România prin lege. Confirmarea infectării cu HIV se face în
laboratoare specializate. Depistarea infecției cu HIV este posibilă în oricare fază de boală.
Includrea infecției într-una din cele patru faze de stare se face în baza rezultatelor de laborator și
a tabloului clinic a celui infectat. Un test HIV pozitiv în primele două faze demonstrează
infectarea cu virusul HIV. Abia faza a treia și faza a patra de infectare cu HIV justifică folosirea
termenului de boală SIDA.
Evolutia bolii
Evolutia naturala a infectiei cu HIV se desfasoara în mai multe stadii. Fiecare din aceste
stadii este caracterizat de aparitia unor semne si simptome specifice, de numarul acestora, de
evolutia imunitatii si a virusului (ce se stabilesc prin investigatii de laborator).
Astfel, la copii stadiile infectiei sunt:
asimptomatic (N),
cu simptomatologie minora (categoria A),
cu simptomatologie moderata (categoria B) si
boala severa (categoria C).
La adulti infectia cu virusul HIV are urmatoarele stadii:
A (asimptomatica),
24
B (simptomatica),
C (stadiul SIDA).
Factorii care influenteaza negativ, respectiv grabesc evolutia infectiei HIV spre faza
SIDA sunt:
rezistenta individuala scazuta,
aderenta la tratament
nutritia precara a individului,
stresul si stilul de viata.
În absenta unui tratament, evolutia de la infectare pâna la aparitia bolii SIDA este în
general între 5-10 ani. Durata supravietuirii, dupa instalarea bolii SIDA variaza între 9 luni si 2
ani. Aceasta perioada poate fi mult prelungita în conditiile unui tratament adecvat si sustinut cu
medicamente antiretrovirale.
Aparitia manifestarilor de boala anterior mentionate nu arata si viteza evolutiei. Exista
situatii în care, desi exista simptomele anterior amintite, boala are o evolutie lenta si exista
situatii contrare, fara semne, care sunt însotite însa de un deficit imunitar sever si evolutii
defavorabile.
O persoana afectata de HIV/SIDA poate avea o viata normala, mai ales daca sistemul sau
imunitar este înca în stare buna. Daca sistemul imunitar cedeaza, apar riscuri legate de evolutia
infectiei.
Progresarea HIV (stadializarea) poate fi împărţită în 4 perioade:
1. Seroconversie - Apariţia în sângele celui infectat a anticorpilor specifici anti-HIV, ca
urmare a contactului dintre virus şi sistemul imunitar. Seroconversia nu se produce imediat,
după contactul virus - sistem imunitar, necesitând o perioadă de timp, variabilă ca durată, de
care organismul are nevoie ca să producă anticorpii specifici. În cazul infecţiei cu HIV, apariţia
anticorpilor necesită 4-12 săptămâni chiar 6 luni din momentul infectării. Prin seropozitivitate
se înţelege prezenţa în ser a anticorpului sau/şi a antigenului. A fi HIV-pozitiv sau seropozitiv
este, deci, sinonim cu prezenţa anticorpilor specifici în serul persoanei testate, după cum HIV-
24
seronegativ atestă absenţa anticorpilor specifici în serul testat în momentul recoltării probei de
sânge. Perioada de latenţă dintre momentul contagierii şi cel al seroconversiei ne obligă să
ţinem cont de momentul recoltării, rezultatele testului referindu-se la prezenţa sau absenţa
anticorpilor numai la data recoltării probei.
2. Perioada asimptomatica - HIV rămâne activ în organism, dar simptomele nu sunt
aparente. Această perioadă poate dura de la câteva luni până la mulţi ani.
3. Perioada simptomatica, de boala- persoana infectată nu se simte bine şi suferă din
cauza infecţiilor care nu sunt specifice pentru HIV, dar sunt cauzate de bacterii şi viruşi care
înconjoară zilnic organismul uman. Simptoamele pentru SIDA şi pentru HIV sunt cauzate de
condiţii speciale, de infecţii şi tumori, care însă nu sunt cauzate direct de HIV.
SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Achiziţionate)- Un organism sănătos are în jur de
800 -1200 de celule CD4 pe mililitru cub în sânge. Cu scăderea acestei cantităţi, individul
devine foarte vulnerabil la viitoare infecţii. Când cantitatea de CD4 a unui individ seropozitiv
ajunge mai jos de 200 de mililitri cubi în sânge, această persoană poate fi clasificată ca bolnavă
de SIDA. SIDA este o condiţie cronică, ameninţătoare pentru viaţă, care apare ca rezultat al
distrugerii sistemului imunitar, şi care nu este o boală specifică, dar mai degrabă o „colecţie” de
boli care afectează organismul şi la care nu poate răspunde sistemul imunitar slăbit.
Semne si simptome
Dupa infectarea cu HIV exista o reactie individuala fata de acesta. Reactia organismului
difera de la o persoana la alta în functie de cantitatea de virus patrunsa în organism, virulenta
acestuia si rezistenta naturala a persoanei infectate. Initial, semnele infectiei HIV pot lipsi sau
sunt adesea nespecifice.
La aproximativ 1-5 saptamâni dupa contactul cu virusul HIV si infectarea organismului,
în 50% din cazuri, apar unele semne de boala, dar acestea sunt nespecifice si se pot confunda
usor cu simptomele unei gripe. Semnele initiale dispar dupa cel mult o luna. Aceasta etapa este
cunoscuta sub numele de "primoinfectie".
Dupa disparitia semnelor primoinfectiei exista o perioada îndelungata de timp în care
infectia este asimptomatica. Aceasta perioada variaza între 2 si peste 10 ani. În toata aceasta
perioada persoana arata si se simte foarte bine, dar poate transmite virusul. Pe fondul
24
multiplicarii virale si a scaderii imunitatii organismului apar apoi semnele si simptomele
specifice. Acestea pot fi:
Adenopatiile înseamna marirea în volum a ganglionilor si persistenta acestei mariri
câteva luni, fara identificarea unor alte cauze. Adenopatiile pot apare în diferite stadii ale
infectiei si pot determina unele complicatii ce necesita tratamente îndelungate sau chiar
interventii chirurgicale. De asemenea, ganglionii pot dispare pur si simplu, iar acest lucru poate
sau nu sa semnifice o ameliorare a bolii.
Manifestari respiratorii (tuse seaca, productiva, dispnee) datorate infectiilor cu
diferite bacterii, virusuri sau ciuperci (pmneumonii recurente, TBC, etc.). Acestea sunt printre
cele mai frecvente si grave suferinte ale persoanelor infectate cu HIV.
Manifestari digestive sunt cel mai frecvent traduse prin diaree cronica care duce la
scaderea în greutate pâna la situatia extrema de casexie. De cele mai multe ori ea este urmarea
unor parazitoze, a unor infectii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv. Cea mai
frecventa afectiune este stomatita micotica (depozite albicioase la nivelul cavitatii bucale si a
stomacului). Alte manifestari pot fi: varsaturile, disfagia, anorexia, durerile abdominale,
scaderea în greutate. De asemenea, pot exista atingeri hepato-biliare, esofagiene si altele.
Manifestarile cutanate sunt foarte variate si pot fi cauzate de infectia cu diferite
virusuri, paraziti sau ciuperci ce dau manifestari diverse cum ar fi: piele uscata, herpes zoster,
diferite eruptii) .
Manifestarile neurologice pot aparea în toate stadiile infectiei cu HIV si sunt destul de
frecvent întâlnite. Afectiunile ce pot aparea la acest nivel sunt: meningite, neuropatii, accidente
vasculare cerebrale, tumori, diferite infectii oportuniste (ex. toxoplasmoza). Acestea au o gama
larga de simptome: dureri de cap, paralizii, tulburari de comportament, tulburari ale functiilor
cognitive, degradari motorii si ale limbajului etc. În fazele avansate ale bolii apare encefalopatia
HIV, care reprezinta complicatia neurologica cea mai de temut în infectia cu HIV. Encefalopatia
apare datorita actiunii directe a virusului asupra sistemului nervos si are o evolutie gradata, dar
progresiva, cu scaderea functiilor motorii, cognitive si comportamentale, pâna la deces. De
asemenea, în cursul infectiei cu HIV, apar tulburari psihice care fie se asociaza cu leziunile
cerebrale, fie sunt date de dificultatile de acceptare a bolii sau de adaptare la problemele
implicate de aceasta.
24
Tumorile pot avea diverse localizari în organism. Unul din cancerele caracteristice în
infectia HIV este sarcomul Kaposi ce se dezvolta la nivelul pielii, dar si în alte zone ale corpului,
în fazele înaintate de boala. Mai frecvente sunt, de asemenea, si limfoamele - cancere ale
sistemului limfatic, ce pot avea localizari diverse .
Tulburarile de crestere si dezvoltare apar frecvent la copiii infectati cu HIV. Acestea se
refera, în special, la dezvoltarea staturo-ponderala datorata disfunctiilor endocrine sau evolutiei
infectiei cu HIV.
În faza de boala SIDA, organismul este afectat pe mai multe planuri pe fondul ineficientei
sistemului imunitar, simptomatologia fiind complexa si diferita de la un individ la altul.
Infecţiile oportuniste
Infecţiile oportuniste sunt infecţiile care apar atunci când sistemul imunitar nu poate
reacţiona. Acestea sunt cauzate de agenţi patogeni care, de obicei, sunt manevraţi de sistemul
imunitar, dar care nu evită „ocazia” de a cauza o boală dacă sistemul imunitar a fost slăbit. Într-
un organism cu sistemul imunitar sănătos, aceste infecţii nu ar fi ameninţătoare pentru viaţă.
Însă, într-un individ seropozitiv, aceste infecţii pot fi fatale, din cauza incapabilităţii sistemului
imunitar de a lupta cu infecţiile care cauzează boala.
Stadiul B cuprinde afecţiuni care nu definesc SIDA, care par a fi dependente de un deficit
imun.
o angiomatoză bacilară
o inflamaţii de bazin, mai ales anexite repetate
o herpes zoster repetate sau larg răspândite
o purpură trombocitopenică
o temperatură ( hipertermie ) şi diaree de lungă durată, peste o lună
o listerioză
o candidoză bucală, cea vaginală cronică sau greu de tratat
o displazie de col uterin
o carcinoame in situ
o neuropatii periferice.
24
Stadiul C cuprinde acele afecţiuni care definesc SIDA. Sunt de regulă afecţiuni
oportuniste sau maligne care nu apar la organisme cu un sistem imun intact sau nu apar cu o
asemenea prezentare şi evoluţie.
Infecţii micotice
o candidoze bucale, ale căilor respiratorii şi esofag
o histoplasmoză cronică
o coccidiomicoză extrapulmonară sau diseminată
o criptococoză extrapulmonară
o pneumonie pneumocistică carinii
Infecţii virale
o infecţie cu virusul citomegaliei (cu excepţia afectării ficatului, splinei şi
ganglionilor limfatici ) retinită citomegalovirică
o encefalopatie determinată de HIV.
o herpes simplex cu ulceraţii cronice depăşind 1 lună, bronşite produse de herpes
simplex
Tratament
Preventie
Pentru seropozitivi este recomandat de a evita contactele sexuale neprotejate atat cu
persoane aparent sanatoase, cat si cu cele infectate HIV sau suferinde de alte boli infecţioase.
Cu cît sistemul de apărare va fi mai puţin solicitat de alţi agenţi infecţioşi, cu atât îşi va păstra o
mai mare disponibilitate de a se apăra de HIV. S-a semnalat existenţa la acelaşi seropozitiv a
unor tulpini diferite de HIV - mutante, care pot accelera evoluţia către boala atât a infectatului,
cît şi a reinfectatului. Mai mult, ca urmare a tratamentului antiviral, pot apărea tulpini-mutante
rezistente la acţiunea acestuia; dacă un seropozitiv se reinfectează cu asemenea tulpini, nu va
putea beneficia de tratamentul chimioterapeutic respectiv, virusul "propriu" fiind deja rezistent
la acţiunea respectivului tratament.
Persoanele seropozitive vor fi informate exact, pentru a cunoaşte riscul inerent
reinfectării şi a le determina să-şi schimbe comportamentul, a evita epuizarea sistemului
imunitar propriu prin prevenirea infecţiilor de orice gen, a stresului si oboselii; Masuri precum
24
cele de mai jos se impun pentru încetinirea evoluţiei infecţiei către boală: sex protejat,
alimentaţie sănătoasă, abandonarea fumatului, evitarea consumului de alcool şi a utilizării
drogurilor.
top related