GEORGE BACOVIA- Universul poetic -

Asimilând, în formule poetice originale, melancolia versului eminescian ¿i triste¡ea din poezia lui Octavian Goga, George Bacovia creazå o poezie mimeticå ¿i monocordå, cu ″o atmosferå de cople¿itoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferå de plumb, în care plute¿te obsesia mor¡ii ¿i a neantului ¿i o descompunere a fiin¡ei organice″ (Eugen Lovinescu).

Poezia Plumb a dat numele primului volum de versuri al lui George Bacovia, apårut în 1916. Volumele care au urmat (Scântei galbene - 1926, Cu voi - 1930, Comedii în fond - 1936, ªtan¡e burgheze - 1946) se înscriu în liniile estetice ale poeziei Plumb - o adevåratå artå poeticå ¿i o expresie concentratå a lirismului bacovian.

Atmosfera liricå în care s-a constituit personalitatea celui mai mare dintre simboli¿tii români, este aceea a poeziei lui Baudelaire, Poe, Verlaine, Maurice Rolliant etc. Bacovia este înså un produs tipic al climatului societå¡ii române¿ti, un interpret al stårii de spirit caracteristice ″proletarilor cul¡i″ posteminescieni. Starea de spirit, numitå ″decep¡ionism″ de Gherea, a ståpânit pe mul¡i poe¡i de dupå Eminescu, dar singurul care, neråmânând un epigon, reu¿e¿te så o comunice la modul direct în expresie într-adevår artisticå e Bacovia. Creator al unei atmosfere lirice inedite, el este poetul toamnei reci ¿i umede, al iernii aspre, cu amurguri sumbre, de metal, al verii toride, de a cårei cåldurå, ″încet cadavrele se descompun″, poetul monotoniei târgului vechi, pråpådit. Emana¡ie a stårii de spirit proprii intelectualitå¡ii sårace, împinse la periferia societå¡ii, nemul¡umitå ¿i dezorientatå, mistuitå de revolte surde, poezia bacovianå înfåptuie¿te cea mai originalå expresie liricå a exasperårii de a tråi într-o lume a urâtului, într-o ″¡arå tristå, plinå de humor″.

Unul din principalele mijloace de transmitere a stårilor suflete¿ti consistå în utilizarea sugestiilor cromatice. Gama de culori a poetului este de-ajuns de restrânså (negru, alb, violet, galben, plumb):

″Copacii albi, copacii negriStau goi în parcul solitar:Decor de doliu, funerar...Copacii albi, copacii negri .″

(Decor)

″I-auzi corbii, mi-am zis singur... ¿i-am oftat,Iar în zarea grea de plumbNinge gri.″

(Gri)

″Amurg de toamnå violet...Doi plopi, în fund, apat în siluete- Apostoli în odåjdii violete -Ora¿ul tot e violet.″

(Amurg violet)

″Verde crud, verde crud...Mugur alb, ¿i roz ¿i pur,Vis de-albastru ¿i azur,Te mai våd, te mai aud!″

(Note de primåvarå)¥n poezia lui Bacovia, natura este expresia unei dezorganizåri

suflete¿ti, a unei nevroze. El are predilec¡ie pentru triste¡ile autumnale, cu case ″ce stau în dårâmare″ ¿i mansarde igrasioase, cu parcul ″mâncat de cancer ¿i de ftizie″. E o naturå în descompunere, atinså de o moarte lentå ¿i inexorabilå. Ea pare ostilå, apåsåtoare ca o închisoare:

″Case de fier în case de zid,ªi por¡ile grele se-nchid.″

Odaia lui Bacovia e rece ¿i neprimitoare, prin col¡uri ″dorm umbre negre″, fåclia tremurå în oglindå, tablourile de pe pere¡i atârnå strâmbe ¿i triste. Nici prezen¡a iubitei nu face så parå plinå ″de¿arta caså″, ca la Eminescu:

″Odaia mea må înspåimântå...Aici n-ar sta nici o iubitå.″

Casa iubitei este înså un loc de refugiu, de ocrotire, de alinare:″Ce cald e aicea la tineªi toate din caså mi-s sfinte.″

Imperativul erotic se rezumå la o vagå tandre¡e, la dorin¡a de a i se citi sau de a i se cânta pânå la pierderea de sine:

″ªi dacå-am så cad pe covoare¥n tristul, tåcutul salon,Tu cântå-nainte, iubito,¥ncet, monoton.″

(Trudit)Plimbårile în doi, prin parc sau în afara ora¿ului, transmit

aceea¿i dorin¡å de cåldurå sufleteascå:″Mai stai de må alintåCu mâna ta cea micåªi spune-mi de ce-i toamnåªi frunza de ce picå?″

(Pastel)Icoana femeii serafice o evocå prin siluete fugare de fete,

fecioare întrezårite îndåråtul unor ferestre inaccesibile, ori bånuite a se chinui în acordurile deznådåjduite ale clavirului:

″ªi poate cå plâng la clavire

2

Fecioare cu pår despletit...″(Mister)

Bacovia e uneori un amant morbid. El cere iubtei, care cântå la clavir, muzicå fuunerarå, un ″vals îndoliat″:

″Hai så valsåm, iubito, prin salonDupå al toamnei bocet mortuar″,

sau vrea så înece în parfumuri ¿i în roze mirosul de putrefac¡ie:″Toarnå pe covor parfume tari,Adu roze pe tine så le pun;Sunt atâ¡ia mor¡i în ora¿, iubito,ªi-ncet, cadavrele se descompun.″

(Cuptor)Bacovia evocå ora¿ul de provincie somnolent, aman¡ii care

merg în grådinå så asculte fanfara militarå, vântul care poartå prin pia¡a dezolatå ″hârtii ¿i frunze de-a valma″:

″Ce tristå operå cântaFanfara militaråTârziu, în noapte, la grådinå...ªi tot ora¿ul întristaFanfara militarå.″

(Fanfarå)Peisajul såmånåtori¿tilor, câmpul, vitele, pâcla toamnei prin

livezi etc. sunt prezentate pe acela¿i registru de triste¡i incurabile:″Råsunå, trist, de glasuri,Câmpiile pustii, -ªi pocnet lung, ¿i chiotSe-aude-n deal, la vii.″

(Alean)Dar din astfel de imagini ale triste¡ii provinciale, Bacovia î¿i

face curând o atmosferå proprie, întemeiatå nu pur ¿i simplu pe sentimentalism, ci pe o dezorganizare sufleteascå. Ce e dintr-o datå bacovian sunt ″nervii″, fiorii de nebunie:

″Ora¿ul luminat electricDådea fiori de nebunie -Era o noapte de septembrie,Atât de rece ¿i pustie!″

(Fanfarå)Poetul evocå din ce în ce mai insistent ″vremea de plumb″,

toamna cu ploi ce cad, ca într-o poezie de Verlaine, pe case ¿i în suflet:

″Da, plouå cum n-am mai våzut...ªi grele tålångi adormite,Cum sunå sub ¿uri învechite!Cum sunå în sufletu-mi mut!″

Ploaia e de o monotonie care då nevroze:″Plouå, plouå plouå...Vreme de be¡ie -ªi s-ascul¡i pustiul,

3

Ce melancolie!Plouå, plouå, plouå...″

(Rar)Toamna e anotimpul ftizicilor:

″E toamnå, e fo¿net, e somn...Copacii, pe stradå, ofteazå;E tuse, e plânset, e gol...ªi-i frig, ¿i bureazå.″

Boala se transmite amurgului, frunzelor, ″lacrimi mari de sânge″, parcului ″devastat, fatal″:

″Mâncat de cancer ¿i ftizie,Påtat de ro¿u, carne vie.″

(¥n parc)Pe stråzi, aman¡ii mai bolnavi, ″mai tri¿ti, fac gesturi ciudate″,

un nebun råcne¿te în grådina publicå, ″un palid visåtor s-a împu¿cat″, oamenii merg ca în vis, vorbind singuri. Starea obi¿nuitå e delirul:

″Pe drumuri delirând,Pe vreme de toamnåMå urmåre¿te-un gândCe må îndeamnå:- Dispari mai curând!″

(Spre toamnå)Sentimentalismul ¿i melancoliile de solitar ale lui Bacovia iau

forma unei teribile anxietå¡i în fa¡a universului terorizant. Ca prin ni¿te ″ochene triste″, poetul vede corpuri de cearå cu priviri hâde ¿i fixe ¿i ciudate påpu¿i care scot oftaturi mecanice:

″ªi-n lumea ochenelor tristeMå prinse sinistre gânduri -¥n jurul meu corpuri de cearå,Cu hâde ¿i fixe priviri.″

(Panoramå)Sunt pu¡ine imaginile de zbor, mi¿carea se face numai de sus

în jos, frunzele cad, oamenii se târåsc, bâjbâie într-o beznå groaså, amorul are aripi de plumb:

″Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, ¿i-am început så-l strig -Stam singur lângå mort... ¿i era frig...ªi-i atârna aripile de plumb.″

Materia e în dezagregare lentå ¿i în putrefac¡ie, ploaia ¿i zåpada se amestecå:

″ªi toamna, ¿i iarnaCoboarå-amândouå;ªi plouå, ¿i ninge -ªi ninge, ¿i plouå...″

dar în cantitå¡i toren¡iale:″Potop e-napoi ¿i-nainte.″

4

Totul e påtruns de apå, pere¡ii cad de prea multå umezealå, lemnul putreze¿te, frunzele se umflå de apå ¿i cad de somn:

″Iar frunze, de ve¿nicul somnCad grele, udate.″

¥n cea mai adâncå imagine, în care Bacovia ¿i-a oglindit sumbra deznådejde, råsunå un plânset universal, materia plânge:

″De-atâtea nop¡i aud plouând,Aud materia plângând...Sunt singur, ¿i må duce-un gândSpre locuin¡ele lacustre.″

Moartea bacovianå e altceva decât neantul mallarméan, decât nirvana budistå. Nu abstrac¡ie, gol, purå idealitate, ci nefiin¡are concretå, materialå:

″Ascultå cum greu din adâncuriPåmântul la dânsul ne cheamå.″

Moartea, în viziunea lui Bacovia, nu se aflå ″dincolo″ de lucruri, ci este infiltratå în ele. ¥nfå¡i¿årile lumii fenomenale sunt îmbråcåmin¡i ale mor¡ii, pe care ea le destramå neîncetat prin ac¡iunea alterativå a elementului acvatic (ploaie, ninsoare, cea¡å, burå, umezealå) ¿i a celui termic:

″ªi-s umezi påre¡iiªi-un frig må cuprinde -Cu cei din morminteUn gând må deprinde...″

¥n tot ce-l înconjoarå, poetul vede ¿i aude moartea; toamna ″scâr¡âie din crengi ostenite″, ″buciumå agonic″; pe câmp ″cad corbii, domol″, ″copacii negri″ compun un parc, un ″decor de doliu, funerar″; ″pilonii grei″ se pråbu¿esc ″de-atâta ploaie″; poetul însu¿i e ″urmårit″ de un gând ce-l îndeamnå: ″Dispari mai curând.″

Lirismul bacovian sonorizeazå un ″plâns intern″, al unui eu aflat în neputin¡a de a comunica cu celelalte forme ale existen¡ei. Toate câte le contemplå se comportå ca ni¿te obiecte påtrunse de frig, lovite de gangrenå, ori adâncite într-un mutism mineral. Aceastå lume indiferentå, incapabilå de convie¡uire spiritualå, alungå eul în izolare, îl condamnå la singuråtatea isterizantå: ″orice obiect îmi ¿opte¿te: laså-må-n pace.″ Poetul refuzå la rândul lui så aibå nostalgia lor, postura lui preferatå fiind exilul interior, tåcerea de plumb. Contemplând o lume care moare, sim¡indu-se el însu¿i atins de aripa de plumb a mor¡ii, eul bacovian se abandoneazå lirismului ″dezacordat″, ori då curs unei pantomime morbide, râzându-¿i de propria singuråtate.

5

PLUMBde George Bacovia

Poezia Plumb a dat numele primului volum de versuri al lui Bacovia ¿i este consideratå ca o expresie concentratå a crea¡iei bacoviene. Ea impresioneazå prin atmosfera creatå, prin muzicalitatea versurilor ¿i prin simetria lor perfectå.

¥ncadrat în cea de-a treia etapå a simbolismului românesc, George Bacovia, urmând modelul poeziei simboliste franceze ¿i, în primul rând, al lui Baudelaire, face apel la un cuvânt-cheie, la o metaforå-simbol, cuvântul ″plumb″. Greutatea ¿i culoarea plumbului sugereazå apåsarea sufleteascå, triste¡ea ¿i melancolia. Simbolul acesta corespundea întrutotul deprimårii suflete¿ti a poetului, expus unei existen¡e amare ¿i unei boli neiertåtoare.

¥n cele douå catrene ale poeziei domne¿te o atmosferå ″de plumb″, apåsåtoare. Un adevårat limbaj funerar se regåse¿te în cele opt versuri: sicrie, flori de plumb, funerar ve¿mânt, cavou, coroane de plumb. Cuvântul ″plumb″ apare ca un epitet obsedant: ″sicriele de plumb″, ″flori de plumb″, ″aripile de plumb amorul meu de plumb″, ″coroanele de plumb″. Decorul funerar are în centru neodihna ″defunctului amor.″ Existen¡a este un ″cavou″ tocmai pentru cå singura ¿anså de evadare, amorul, a devenit el însu¿i motivul vie¡ii sepulcrale. Eul î¿i contemplå cåderea ultimului resort vital. Contextul existen¡ial, de singuråtate, neputin¡å ¿i nelini¿te, este simbolizat prin decorul concret al mor¡ii, un spa¡iu funebru conven¡ional ¿i grotesc.

Singuråtatea este sugeratå în afarå de cadrul de cimitir prezentat, de faptul cå totul în jur ″doarme″ ¿i încå ″adânc″:

″Dormeau adânc sicriele de plumbDormea întors amorul meu de plumb.″

Dacå în Lacustrå, materia se descompune, în Plumb ea se pietrificå. ¥n sufletul devenit un teritoriu al scindårii, nu mai are loc nici o mi¿care vie, ci numai constatarea exasperantå ¿i inutilå cå zborul a devenit ″pråbu¿ire″: ″ªi-i atârnau aripile de plumb.″ Singuråtatea amarå este sugeratå de versul al treilea din strofa a doua: ″Stam singur lângå mort″.

Forma de monolog tragic pe care o då poetul acestei poezii spore¿te efectul psihologic asupra cititorului.

Absen¡a ocrotirii, a lini¿tii ¿i seninåtå¡ii, a armoniei, frigul, vântul, scâr¡âitul stråbat fiin¡a, reducând-o la senza¡ii. Viziunea cavoului interior ¿i exterior, este transcriså la imperfectul indicativului, timpul eternitå¡ii. ″Dormeau″ se repetå paralel cu ″stam singur″, plumbul fiind simbolul unei solitudini planetare într-o lume încremenitå. Precum plumbul, decorul funerar are mai ales aceastå conota¡ie de imobilitate grea, ca o necurmatå pråbu¿ire: ″dormeau″, ″stam″, ″atârnau″, ″scâr¡âiau″ etc. Totul este un univers

6

al claustrårii, cu imagini ale fragilitå¡ii, culorii ¿i zborului, dar toate fåcute din ″plumb″, anulându-le astfel via¡a: ″flori de plumb″, ″aripi de plumb″, ″amor de plumb″. Acesta este ¿i sensul oximoronului în text: ternå, apåsåtoare, imobilå ca plumbul, lumea e precum omul, un mormânt hidos.

Discontinuitatea discursului întretåiat de semne de suspensie, repetarea dureros, absentå a conjunc¡iei ″¿i″, repeti¡iile obsedante confirmå ideea cå omul a ajuns så func¡ioneze automatic sub imperiul singuråtå¡ii ¿i al suferin¡ei.

Adjectivul-epitet ″întors″ provenit dintr-un verb la participiu realizeazå misterul poeziei, el semnificând ″întoarcerea spre apus″, cum ar spune Blaga, ceea ce echivaleazå cu moartea.

Un efect deosebit realizeazå Bacovia prin muzicalitatea versurilor, datå de ritmul ¿i rima folosite, dar ¿i de con¡inutul ¿i sonoritatea elementelor lingvistice cu care poetul opereazå. Este o melodie stranie, rezultatå din folosirea ritmului iambic, care aici spore¿te nota de monotonie a versului perfect de zece silabe. Rima masculinå este realizatå cu ajutorul cuvintelor care prin con¡inutul ¿i sonoritatea lor sugereazå atmosfera. Din cele opt versuri, patru se încheie cu cuvântul ″plumb″, douå cu cuvintele ″vânt″, ″vestmânt″ (¿i ele cu valoare sugestivå), iar celelalte douå cu cuvintele ″strig″, ″frig″ care redau o stare sufleteascå.

Starea sufleteascå a celui deprimat este amplificatå parcå de naturå: ″...¿i era vânt...″, ″...¿i era frig...″ Existå o coresponden¡å între versurile primei strofe ¿i ale celei de-a doua în care ″florile de plumb″ se repetå, dar ″sicriile de plumb″ corespund, nu întâmplåtor, ″amorului de plumb″, ″aripile de plumb″, ″coroanelor de plumb″.

¥n strofa a doua, imaginile sonore, auditive, subliniazå o evolu¡ie în starea sufleteascå a poetului. E vorba de acest scâr¡âit al coroanelor, care, în atmosfera respectivå, pare så påtrundå în întreaga fiin¡å, ¿i de reac¡ia poetului: ″¿-am început så strig″.

Poezia are valoare simbolicå; ea reflectå autobiografic sentimentul izolårii ¿i al singuråtå¡ii artistului.

Aceea¿i atmosferå funebrå, realizatå cu ″mijloacele cele mai simple ¿i naturale″, cum sublinia Eugen Lovinescu, o întâlnim ¿i în alte crea¡ii bacoviene: Vals de toamnå, Lacustrå, Moinå, Rar, Plumb de iarnå etc.

7

LACUSTRÅde George Bacovia

Poezia Lacustrå exprimå un sentiment de însingurare. Motivele simboliste sunt u¿or de recunoscut: noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza etc. Sub imperiul singuråtå¡ii, poetul recepteazå senza¡ii pe care vidul interior le amplificå la scarå cosmicå. Sintagma cheie este: ″sunt singur″, starea fundamentalå a eului bacovian:

″De-atâtea nop¡i aud plouând,Aud materia plângând...Sunt singur, ¿i må duce-un gândSpre locuin¡ele lacustre.″Receptivitatea bacovianå la întreaga gamå de sunete este

ie¿itå din comun. Poetul aude plânsul materiei universale. Tulburåtoare este aceastå asociere a unui termen abstract, filozofic - ″materie″ - cu un verb de clasicå expresie a afectului - ″plângând″. Este o imagine a naufragiului, a dezagregårii materiei, dar ¿i o metaforå a ploii sugeratå hiperbolic. Atmosfera de triste¡e ¿i melancolie este redatå ¿i prin gerunziile cu evidentå valoare onomatopeicå - ″plouând″, ″plângând″ - cårora li se adaugå ¿i substantivul ″gând″ din versul al treilea, rima impunând astfel o anumitå muzicalitate.

¥n strofa întâi senza¡ia auditivå dominå (în spiritul simbolismului). Obsesia ploii pe care poetul o aude de-atâtea nop¡i (un numeral nehotårât care sugereazå înså un numår mare de nop¡i) este atât de puternicå, încât scriitorul are impresia cå picåturile de ploaie sunt lacrimile materiei. Punctele de suspensie de la sfâr¿itul versului ″Aud materia plângând...″ dau posibilitatea poetului så se priveascå în acest cadru ¿i så se raporteze pe el însu¿i la aceastå stare a naturii. Concluzia poetului este semnificativå: ″Sunt singur″. Constatarea acestei ståri de singuråtate, în condi¡iile unei ploi care pare cå nu se mai opre¿te, îl duce pe poet la dorin¡a de a fi într-o altå lume, în alte timpuri:

″ªi må duce-un gândSpre locuin¡ele lacustre.″Versurile sugereazå dorin¡a de izolare, de retragere într-un

spa¡iu dat, dar ¿i într-un timp istoric relativ determinat, când oamenii tråiau în locuin¡ele lacustre, sub apåsarea primejdiei ¿i a amenin¡årilor for¡elor naturii. Izolarea este simbolicå ¿i un act de protest fa¡å de o societate nedreaptå.

¥n strofa a doua, întreaga stare sufleteascå a poetului este redatå prin intermediul senza¡iilor. De aici apelul la elemente de aparentå compara¡ie (″parcå″, ″mi se pare″) cu ajutorul cårora se sugereazå o anume stare psihologicå:

″ªi parcå dorm pe scânduri ude,¥n spate må izbe¿te-un val -

8

Tresar prin somn, ¿i mi se pareCå n-am tras podul de la mal.″Gestul spontan al tresåririi sugereazå o stare interioarå de

nelini¿te ¿i chiar de nesiguran¡å. Poetul are senza¡ia cå doarme ″pe scânduri ude″, cå este lovit în spate de un val. Ideea halucinantå subliniatå prin senza¡ia de umed ¿i rece, prin sugerarea ¿ocurilor la intervale de timp reflectå o stare de fapt. Epitetul ″ude″ sugereazå o senza¡ie tactilå, sporind starea de singuråtate - echivalentå cu somnul: ″ªi parcå dorm pe scânduri ude″. Omul vulnerabil este asediat de un agent al descompunerii - simbolul apei, când insinuantå (″scânduri ude″), când brutalå (″¥n spate må izbe¿te-un val″), când amenin¡åtoare (″Tresar prin somn, ¿i mi se pare/ Cå n-am tras podul de la mal.″).

Poetul se treze¿te dintr-un somn adânc, dar zbuciumat, care aminte¿te de amenin¡atea mor¡ii. O datå trezit, poetul descoperå o realitate terifiantå care îl priveazå de contactul cu lumea: ″...¿i mi se pare/ Cå n-am tras podul de la mal.″ Aceste versuri au în con¡inutul lor idei de cauzalitate ¿i scop. Bacovia tresare prin somn pentru cå nu a tras podul de la mal (deci ″¿i″ are valoare de conjunc¡ie cauzalå), dar ¿i pentru cå, numai izolându-se, poetul se simte lini¿tit.

De la aceastå strofå a compara¡iilor ¿i sugerårilor metaforice, poetul ajunge, în strofa a treia, la forma declarativå, în care senza¡iile sunt rezultatul contopirii poetului cu vremea locuin¡elor lacustre, fapt sugerat ¿i prin folosirea verbului la prezent, persoana întâi:

″Un gol istoric må cuprinde,Pe-acelea¿i vremuri må gåsesc...ªi simt cum de atâta ploaiePilo¡ii grei se pråbu¿esc.″Grani¡a dintre reverie ¿i realitate este anulatå prin sentimentul

acut al unui ″gol istoric″, împrejurare care confundå cele douå planuri, distincte pânå acum, în inten¡ia de a sugera fragilitatea fiin¡ei umane. Pråbu¿irea pilo¡ilor grei exprimå o stare de apåsare, de deprimare sufleteascå. ″Un gol istoric se întinde″ este un vers emblematic bacovian, ca o prelungire originalå a ″repaosului″ eminescian. Timpul se dilatå devenind dimensiune inconsistentå, sugerând astfel definitiva pråbu¿ire în haos. Vidul rezultå din paradoxala asociere de termeni care indicå un determinism temporal precis: ″Pe-acelea¿i vremuri må gåsesc.″ Pråbu¿irea aminte¿te de ″adâncirea″ eului din poezia lui Eminescu - Regret. Cad ultimele suporturi care atestå verticalitatea lumii: ″Pilo¡ii grei se pråbu¿esc″. Pericolul iminent al scufundårii în neantul apelor exprimå, de fapt, nelini¿tea asfixiantå ¿i devoratoare.

Strofa a patra repetå strofa întâi, cu excep¡ia versului doi care, prin elementele temporale, cu valoare obsesivå (″Tot tresårind, tot a¿teptând″), då o nouå semnifica¡ie întregii strofe. Atmosfera de anxietate este redatå de verbele la gerunziu:

9

″tresårind″, ″a¿teptând″. Ele definesc starea de hipersensibilitate a poetului; nervii sunt sub¡ia¡i de stresul auditiv: ″De-atâtea nop¡i aud plouând″. ″Locuin¡ele lacustre″ par un ultim refugiu din calea apelor. Apa este un mediu ultim, a¿a cum a fost unul primordial. Senza¡iile sunt augmentate, poetul vorbe¿te dintr-un somn paroxistic. Anxiozitatea ¿i tânjirea (″Tot tresårind, tot a¿teptând″) se unesc cu o singuråtate care î¿i gåse¿te ″compensa¡ie″ în co¿mar:

″Sunt singur, ¿i må duce-un gândSpre locuin¡ele lacustre.″Poemul pare închis, circular prin similitudinile dintre prima ¿i

ultima strofå. Versurile 1, 3 ¿i 4 sunt identice, dar modificarea versului 2 - ″Aud materia plângând...″ (strofa I) ¿i ″Tot tresårind, tot a¿teptând...″ (strofa IV) - este decisivå, în sensul cå se face saltul din real, unde se aude zgomotul materiei lichide, în starea de anxietate pe care o creeazå dispari¡ia iminentå.

Textul poeziei are douå planuri oarecum distincte: cel al realitå¡ii închise (strofele I ¿i IV) ¿i cel imaginar, deschis (strofele II ¿i III), între care circulå apå, un fel de agent de legåturå între fizic (existen¡å terestrå) ¿i metafizic (utopia potopului).

Trebuie men¡ionatå ¿i tehnica folosirii verbelor. Poezia se sprijinå pe o alternare între verbele la persoana I singular care traduc condi¡ia de victimå a fiin¡ei ¿i cele de la persoana a III-a (singular sau plural) sau impersonale, care au valori dinamice.Ex.: aud - plouând; aud - plângând; dorm - må izbe¿te; må gåsesc - se întinde; simt - se pråbu¿esc. Timpul verbelor este acela¿i - prezentul care, de fapt, sugereazå ie¿irea din vreme.

Capodoperå a liricii bacoviene, Lacustrå ilustreazå la superlativ tema mor¡ii, fiind genul de poezie care conferå unei literaturi ¿ansa ¿i prestigiul unei experien¡e rare. Poezia poate fi interpretatå ¿i ca o medita¡ie pe tema destinului determinatå de o disolu¡ie universalå, de un potop. Cuvântul ″singur″ preia încårcåtura semnifica¡iilor din poezia Plumb, sugerând ca ¿i finalul poemului Luceafårul de Mihail Eminescu, retragerea în sine.

Poetul Nichita Stånescu mårturisea: ″dintre poe¡ii a cåror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilitå¡ii emotive, în ordinea poeziei române¿ti, Bacovia este primul.″

10

Poezia Decor a apårut în revista Arta în 1904, cu titlul Funebrå. Este cuprinså apoi în volumul Plumb, publicat în 1916.

Compozi¡ional, poezia este alcåtuitå din trei catrene, fiecare urmat de un vers-refren.

Starea de spirit a poetului este reflectatå în versurile referitoare la ambian¡å. Decorul alb-negru din parc devine astfel o ″oglindå″ a acestei ståri. Bacovia pune peisajul în mi¿care prin altenan¡e cromatice. Jocul de alb ¿i negru apare în final ca o iluzie opticå a unei culori unice: doliul. Repeti¡ia culorilor ¿i tiparul strofic (catrene cu versurile 1 ¿i 4 identice, urmate de refren) conferå mi¿cårii acela¿i ritm sincopat, de film vechi:

″Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar: Decor de doliu, funerar... Copacii albi, copacii negri.

¥n parc regretele plâng iar...

Cu pene albe, pene negre O pasåre cu glas amar Stråbate parcul secular... Cu pene albe, pene negre...

¥n parc fantomele apar...″Parcul este calificat drept ″solitar″ ¿i ″secular″ ¿i definit, prin

opozi¡ie, ca ″Decor de doliu, funerar...″. Este ¿i decor pentru amintirile poetului (″¥n parc regretele plâng iar...″; ″¥n parc fantomele apar...″). ″Glasul amar″ al unei påsåri pare a fi o profe¡ie a mor¡ii. Bacovia însu¿i mårturisea: ″Nu e un simbol. O ¡arcå zboarå prin parc, påsåri de iarnå în armonie cu decorul. Alternan¡a zborului am folosit-o spre a da mi¿care, via¡å încremenirii de iarnå.″

Este totu¿i un tablou al dezolårii, în care sobrietatea expresiei nu este compromiså de notele afective (″regretele plâng″, o pasåre are ″glas amar″). Bacovia încearcå så scoatå efecte de perspectivå din alternan¡a culorilor antitetice: ″Copacii albi, copacii negri″; ″Cu pene albe, pene negre″, ″ªi frunze albe, frunze negre″. Parcul devine astfel un prilej al unor experimente de sintaxå cromaticå, muzicå picturalå prin cuvinte, pe numai douå note fundamentale: alb ¿i negru. Albul este întinderea spa¡iului infinit, striden¡a plåcutå, candoarea; negrul este marca, urma fatidicå a mor¡ii imprimatå pe fundalul alb al înghe¡ului.

11

Despre ultima strofå, Bacovia mårturisea: ″O sintezå a acestor douå culori; ele sugereazå un decor de doliu ce treze¿te un regret, o melancolie fireascå.″

″ªi frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri; ªi pene albe, pene negre, Decor de doliu, funerar...

¥n parc ninsoarea cade rar...″Parcul pare råscolit de for¡ele descompunerii - de la distan¡å

grådina devastatå expune priveli¿tea unei naturi despuiate. Parte integrantå din versul refren, termenul cromatic produce efecte de incanta¡ie.

O aten¡ie deosebitå este acordatå sonoritå¡ii cuvântului aflat în pozi¡ia finalå (de rimå): vocala ″a″. Aceastå alitera¡ie vocalicå din rimå produce efecte sonore de rezonan¡å cosmicå. Cu excep¡ia primului vers, reluat ¿i în strofa finalå, vocalele accentuate sunt numai a, o ¿i e, iar rima este realizatå prin repeti¡ie (negri-negri; negre-negre, negre-negre); în catren, rima este îmbrå¡i¿atå (1 cu 4 ¿i 2 cu 3), cu excep¡ia strofei a treia, versul doi, iar versul refren are aceea¿i rimå cu versurile 2 ¿i 3 (în ultima strofå rimeazå versul patru cu refrenul). Versurile intercalate revin în statica peisajului ¿i îl dinamizeazå. ¥n compozi¡ia poemului, repeti¡ia ocupå un loc important.

12