ȘCOLILE DE MANAGEMENT

ŞCOALA RELAŢIILOR UMANE

perioada marii depresiuni economice din 1929 – 1933

A. Principii de bază:

1. atenţia se focalizează pe grupuri, nu pe individ

– interesează modul în care un grup (o echipă

de muncitori sau de personal de conducere)

îşi realizează atribuţiile.

A.Principii de bază

2. integrarea persoanelor în cadrul grupului

se bazează pe încredere – o persoană este sau

nu acceptată de membrii grupului în funcţie de

însuşirile şi aptitudinile pe care le posedă.

A.Principii de bază

3. deciziile sunt considerate descentralizate

– cu alte cuvinte nu mai ia decizii numai o

singură persoană, ci în măsura în care este

posibil deleagă autoritatea asupra luării unor

decizii subalternilor de încredere.

A. Principii de bază

4. coordonatorii grupurilor sunt consideraţi, în

primul rând, centre de comunicare

intragrupuri şi numai în al doilea rând, drept

reprezentanţi ai autorităţii.

5. eficacitatea individuală

depinde, precumpănitor, de simţul

responsabilităţii şi mai puţin de

controlul la care este supus

lucrătorul – se ajunge la definirea a

două tipuri extreme de muncitori,

conform Teoriei X şi a Teoriei Y

Douglas McGregor(1906 – 1964)

Principalele contribuţii:

A.reconsiderarea factorului uman şi a

comunicaţiilor

B.deplasarea accentului de pe relaţiile oficiale,

formale, spre cele informale, sociale

C.concentrarea asupra relaţiilor de muncă şi nu

asupra structurii

D.accentuarea necesităţii diversificării sarcinilor

Teoria X – arată că fiinţa umană medie este

inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care

ar evita-o dacă ar putea.

Din această cauză, cea mai mare parte a

persoanelor care lucrează într-o întreprindere sunt

permanent îndrumaţi, controlaţi şi forţaţi să

muncească, în caz contrar fiind ameninţaţi cu

pedepse pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le

revin.

Teoria X – Fiinţa umană medie preferă de regulă

să fie condusă, doreşte să evite răspunderile, este

caracterizată printr-o ambiţie relativ redusă şi în

general îşi doreşte să fie liniştită.

Teoria Y – arată că efectuarea eforturilor fizice şi

intelectuale prin muncă este o cerinţă la unii oameni

tot atât de necesară ca şi jocul, sportul sau odihna.

Teoria Z (1981) a lui William

Ouchi – realizarea consensului prin

folosirea compromisului între

manageri şi executanţi.

A.accentul trebuie pus pe

elaborarea prin consens a

deciziilor

B.încrederea – punct crucial al

relaţiei manager – subordonat

C. responsabilitatea individuală

D. orientarea sprea angajarea pe termen lung a

personalului

E. evaluarea performanţei şi promovarea sunt

relativ incerte.

Elton Mayo şi studiile

„Hawthorne” (1880 – 1949)

Pe la mijlocul anilor ’20,

Western Electric Company a

iniţiat o serie de studii privind

eficienţa muncii şi relaţiile de

muncă la o filială „Hawthorne” din

Chicago, Illinois.

Studiul era la început un simplu experiment

privind relaţia dintre cantitatea şi calitatea luminii la

locul de muncă şi productivitatea lucrătorilor.

Rezultatele au fost însă neaşteptate pentru că s-

a constatat că lumina, ca şi alte condiţii de mediu au

o influenţă minoră asupra productivităţii.

Din 1927 şi până în 1932 asupra unui grup mic de

muncitori a fost reluat iar şi iar studiul, analizându-se

alte şi alte date.

Membrii grupului au primit concedii, mese

gratuite, zile/nopţi de lucru scurte.

S-a observat că un grup răspunde mai bine

acestor pachete de măsuri decât ar face-o un lucrător

luat individual.

De aici rezultă importanţa fiecărui membru al

grupului în îmbunătăţirea performanţelor colective.

TEORIA CELOR 2 FACTORI – MOTIVAȚIONALI ȘI IGIENICI

Există anumiți factori la locul de muncă ce determină

satisfacția în muncă și un set separat de factori care

cauzează insatisfacții.

Fiecare categorie acționează independent de

cealaltă.

FREDERICK HERZBERG 1920 – 2000

Teoria sugerează că pentru a mări dorința angajaților

de a-și îndeplini mai bine sarcinile, managerii trebuie

să cunoască și să manipuleze ambele categorii de

factori și să nu presupună că o creștere a satisfacției

duce automat la scăderea insatisfacției.

1908-1970

Malaxa a iniţiat şi implantat in România industriile:

de aparataj pentru material rulant (1932-1943);

motoare Diesel (1935);

transmisii mecanice pentru automotoare, inclusiv

sisteme de comandă (1936-1937);

tuburi de oţel fără sudură (1937 după procedeul Stiefel);

locomotive Diesel pentru CFR (1938);

aparatură optică (1938).

În anul 1923, începe să construiască din temelii o

uzină lângă Halta Traian, beneficiind de

oportunitatea oferită de stat, care încuraja la acea

vreme dezvoltarea industriei naționale.

Acesta nu ratează oportunitatea și încheie un

contract cu societatea Căile Ferate Române, pentru

fabricarea unor locomotive de concepție proprie

românești, asumându-și riscuri suficient de mari.

Malaxa cumpără un număr de 82 de mașini unelte

din Germania și angajează cu contract 180 de

muncitori germani calificați pe o perioadă de până la

un an, pentru a incepe lucrările de fabricare a

locomotivelor,

dar și cu rolul de a-i instrui pe muncitorii români care

urmau sa le ia locul, uzina devenind cea mai

performantă fabrică de material rulant la acea vreme.

Cinci ani mai tarziu, în anul 1928, este construită

prima locomotivă cu abur, care purta numele

inginerului român.

Trei ani mai târziu, incepe sa se fabrice în cadrul

uzinei, automotoare echipate cu motoare Diesel și

transmisii Mylius cu 4-5 trepte.

  În plină criză economică a anului 1933, pe porțile

uzinei Malaxa ieșea locmotiva cu numărul 100, iar

următorii ani vor fi marcați de un mare succes,

devenind una dintre cele mai productive uzine din țară,

dar și una dintre cele mai apreciate în întreaga lume.

Din anul 1939, uzinele Malaxa sunt capabile să

construiască toate categoriile și tipurile de locomotive,

printre care și cele din seria 151.001, de concepție

românească,

fiind considerate la acea vreme cele mai puternice din

Europa și cu care cunoaște un succes răsunator la

Târgul Internațional de la Milano, în anul 1940.

   Nicolae Malaxa nu se limitează doar la a construi

locomotive, iar anul 1945 este marcat de fabricarea

la Reșita, a unui automobil românesc, care va purta

numele industriașului roman.

  În timpul celui de al Doilea Război Mondial, mai

exact în anul 1941, Malaxa este acuzat de 

colaborare cu legionarii și în consecință i-au fost

sechestrate uzinele.

Ulterior, o dată cu venirea la putere a regimului

comunist, Malaxa câștigă favorurile și simpatia

comuniștilor, pentru faptul că fusese persecutat de

regimul antonescian.

 La naționalizarea industrială din anul 1948, i-au fost

luate de către stat și restul de proprietăți, Uzinele

Malaxa fiind redenumite „Uzinele 23 August”, pe care

comuniștii le-au transformat într-un simbol al luptei

muncitorilor impotriva exploatatorilor.

Guvernul comunist îl menține în calitate de

consultant specialist, iar în anul 1948, o dată cu

participarea la o delegație comercială la Viena,

reușește să emigreze în Statele Unite și să se

stabilească la New York. 

  Malaxa  a fost condamnat la moarte de regimul

comunist pentru crime de război, întrucât producția de

armament din timpul războiului a fost considerată în

folosul luptelor împotriva URSS, și totodată acuzat de

cooperare cu legionarii.

 Nicolae Malaxa a subvenționat timp de mai mulți ani

Societatea Scriitorilor Români și publicarea unor

opere originale, sprijinind în mod direct editarea

impresionantei lucrări „Enciclopedia Romaniei”.

De asemenea a ajutat numeroși tineri talentați,

deveniți ulterior oameni de știință recunoscuți la nivel

internațional, prin acordarea unor burse de studii sau

recomandându-i unor savanți sau oameni de cultură

ai Europei.

         

            Malaxa s-a îngrijit și de problemele sociale ale

muncitorilor, asigurându-le salarii mai mari decât în

alte uzine, asistență socială și medicală, echipamente

de lucru și masa la cantină.

A fost un mare industriaş român, administrator

delegat al Uzinelor de Fier şi Domeniile Reşiţa

(U.D.R.), cea mai mare societate pe acţiuni care a

existat în România înainte de instaurarea regimului

comunist.

Max Auschnitt a condus U.D.R. cu succes,

aceasta având

cel mai mare capital social din România (1 miliard lei),

cea mai mare cifră de afaceri,

cei mai mulţi angajaţi - 16669 în anul 1938, respectiv,

22892 în 1948.

Împeuna cu fratele său Edgar deţinea Uzinele

Metalurgice Titan-Nădrag-Călan cu peste 4900

angajaţi în 1938.

A făcut parte din conducerea a numeroase companii

străine din Viena, Monaco şi companii româneşti

precum Societatea Română de Telefoane, Banca

Chrissoveloni, etc.

A fost un mare industriaş român care a făcut avere producând cărămidă.

Cărămida şi ţigla produse de Muschong erau de

calitate superioară şi erau vândute în tot Imperiul

Austro-Ungar, iar mai apoi şi în România Mare.

Muschong a construit mai multe fabrici în Banat

dar şi una la marginea Budapestei.

Numele său s-a legat şi de soarta Băilor Buziaş,

pe care le-a cumpărat şi unde a amenajat staţiunea

cu acelaşi nume.

A fost un mare

întreprinzător român din

perioada interbelică, în

domeniul încălţămintei şi

pielăriei.

În 1923 înfiinţează fabrica de încălţăminte Mociorniţă,

pe un teren viran la marginea Bucureştiului, pe

baza unui împrumut de 30 milioane lei, şi cu utilaje

aduse în leasing din Germania şi Marea Britanie.

Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai

important producător de încălţăminte din România

interbelică.

Înscris la Școala Superioară Practică pentru Comerț și

Industrie din Paris va lucra efectiv la diferite firme.

În aceea vreme se experimentau metodele lui Taylor,

Ford, Krupp, inovatori în domeniul managementului

modern și adepți ai introducerii tehnologiilor noi.

Practica din timpul școlii se făcea în întreprinderile

textile din Franța, în construcții de mașini în Anglia și

în industria chimică din Germania.

Întors în țară dupa absolvire, va fi angajat director la

fabricile industriașului Prodanoff

(legile acelor timpuri nu-i permiteau unui etnic străin

să administreze o firma înregistrată în România).

Activitatea la Prodanoff îl pune în legătură cu un alt

mare industriaș din domeniul industriei de

incălțăminte, viitorul său socru Grigore Alexandrescu.

Este supralicitat și din 1909 va fi numit manager la

întreprinderile acestuia.

Va construi tăbăcaria și o fabrică provizorie cu

posibilități de extindere.

Va exploata obiectivul realizat pentru a-și achita

creditele, a testa piața și pentru a-și realiza propriul

lanț de desfacere.

Va continua cu definitivarea liniilor de producție ale

fabricii și cu sectiile de confecțiuni, marochinărie, cu

laboratorul etc.

În anul 1931 (Nr. 3705) după radierea ipotecii poate

înregistra la registrul comerțului prima Fabrică de

Pielarie și Încălțăminte D. Mociorniță.

Fabrica avea depozite de desfacere în București

strada Carol, Calea Griviței și Șos. Mihai Bravu și în

provincie în Cluj, Brașov, Craiova, Câmpulung,

Roman, Tecuci, Târgoviște, Ploiești, Buzău, Galați

etc.

O dată terminată clădirea, urmează dotarea ei cu

utilaje și echipamente moderne din Anglia și

Germania.

Caz excepțional în industria românească, utilajele au

fost obținute în leasing.

O dată cu înregistrarea fabricii la registrul comerțului

se înregistrează și marca de fabrică și de comerț

Omega.

Sigla reprezenta o piele de bovină vopsită în culorile

steagului național și un vultur ținând globul în ghiare

simbol al avântului industriei naționale. Era o

provocare adresată concurenței străine și o încurajare

pentru industria autohtonă.

Înteprinderea era structurată ca societate pe acțiuni,

majoritatea acestora aparținând membrilor familiei.

Scopul acestei structuri era menținerea laolaltă a

membrilor de familie,

posibilități de expansiune prin mărirea capitalului

social,

posibilitatea transferurilor de capital între membrii de

familie în cazul în care unii dintre aceștia ar fi dorit să

se separe și să devină independenți.

Exista posibilitatea listării acțiunilor la bursă pentru

reevaluare valorică,

pentru atragere de noi capitaluri

sau asocieri și fuziuni cu alte societăți pe baza cotelor

de capital.

 

Un vis nemărturisit public a fost crearea unui concern,

care să cucerească piața est-europeană, împreună cu

Grigore Alexandrescu și cu fratele său, industriașul

Gheorghe Mociorniță.

Se poate constata viziunea modernă, potrivită pentru

o întreprindere în puternică expansiune.

Lui Mociorniță i se confiscă locuințele, mașinile,

producția fabricii.

În iunie 1948 "mijloacele de producție" trec în mâinile

poporului și fiii săi incep să fie "reeducați" in pușcării.

Mociorniță află că i s-a retras cetățenia pentru că a

fugit din țară. 

Miliardar de modă veche: Jean Mihail

Despre olteanul Jean Mihail s-a spus că a fost cel mai

bogat român şi este foarte posibil să fi fost aşa. Jean

Mihail (1875-1936) era al doilea fiu al latifundiarului

Constantin Mihail, unul dintre cei mai mari proprietari

de terenuri din Oltenia.

Pe lângă moştenirea primită de la tatăl său, Jean

Mihail şi-a consolidat averea moştenind două mătuşi

bogate, ajungând să deţină sute de mii de hectare de

teren.

Pe lângă proprietăţi, deţinea şi una din cele mai mari

averi lichide, în jurul unui miliard de lei, depuşi în

diverse bănci.

La valoarea de la începutul anilor 1920, lichidităţile

lui Mihail echivalau cu peste 9 tone de aur.

De fapt, el avea atâţia bani încât la izbucnirea crizei

financiare a putut gira statul condus de Carol al II-lea

pentru o parte din împrumuturile guvernamentale din

străinătate.

Jean Mihail s-a stins din viaţă în 1936, fără

moştenitori, lăsându-şi uriaşa avere statului român.

Potrivit testamentului, statul trebuia să vândă

pământurile sale ţăranilor, în loturi mici şi la preţuri

convenabile, cu banii obţinuţi urmând a se construi

şcoli, spitale şi biblioteci.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat, de una dintre cele mai

mari averi româneşti alegându-se praful.

A rămas Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă

din Craiova, reşedinţa familiei Mihail, pe care

Constantin Mihail a vrut s-o acopere cu monede de

aur, cerând chiar acceptul regelui pentru asta.

Personalitate retrasă şi discretă, Jean Mihail a locuit

un timp într-o singură cameră din palat, despre care

se spune că nici măcar n-o încălzea iarna.

Bancherul-poet: Aristide Blank

Primul absolvent român al

Academiei de Ştiinţe Comerciale şi

Financiare de la Viena, Aristide

Blank, s-a născut în 1883 la

Bucureşti, fiind fiul lui Mauriciu,

asociat al celebrului cămătar evreu

Jacob Marmorosch.

Aristide a intrat în 1914 în conducerea băncii

Marmorosch-Blank – care finanţase eforturile de

război ale României în 1877 –

pe care a dezvoltat-o la nivel internaţional folosindu-şi

relaţiile consolidate în calitatea sa de împuternicit

financiar al statului înainte de Marele Război.

În 1923, Marmorosch-Blank avea 25 de sucursale în

ţară şi reprezentanţe la Paris, Istanbul, New York şi

Viena.

Aristide Blank a cumpărat şi importante suprafeţe de

teren în nordul Bucureştiului şi a investit în ziare, iar

din 1930 a devenit consilier economic al regelui Carol

al II-lea.

Surprinzător, banca Marmorosch-Blank a intrat în

incapacitate de plată în 1931 şi nu a mai putut fi

salvată nici de intervenţia regelui.

Statul român i-a despăgubit pe deponenţii băncii până

în 1940, cu o sumă totală de 5 miliarde de lei.

Poet şi pasionat de teatru, Blank a rămas în România

până în 1958, când a fost condamnat de comunişti la

20 de ani de închisoare.

A scăpat prin relaţiile sale şi a murit în 1960 la Paris. 

Poveştile celor mai bogaţi români din perioada

interbelică sunt legate, fără excepţie, de regele Carol

al II-lea.

Fără a intra în detaliile poveştii de viaţă a regelui, se

spune despre acesta că ar fi fost cel mai bogat român

al acelor vremuri.

Cunoscut pentru stilul său de viaţă luxos, Carol

cheltuia averi impresionante în hoteluri şi cazinouri.

Nu există prea multe detalii despre averea sa, despre

câţi bani ar fi avut în străinătate, însă după abdicare,

în septembrie 1940, a plecat din România cu un tren

compus din 12 vagoane pline cu obiecte de

patrimoniu, tablouri, aur şi alte valori.

Fostul rege a trăit în lux la Estoril până la sfârşitul

vieţii, alături de amanta şi apoi soţia sa, Elena

Lupescu.