Sb.rez. dr.comunitar

1.Aparitia statelor si integrarea de-a lungul timpului

O organizaţie internaţională ia fiinţă în baza exprimării acordului de voinţă al statelor membre,

în scopul îndeplinirii anumitor obiective sau atributiuni comune în planul relaţiilor internaţionale.

În lucrările Comisiei de Drept Internaţional s-a propus următoarea definiţie a organizaţiilor

internaţionale: „O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune

care poseda o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.“

Procesul de integrare poate fi definit ca un proces prin care un organism supranaţional preia din

sarcinile şi prerogativele statului;

Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între state suverane care au

obiective comune; el a debutat printr-o integrare în sectorul economic, dupa care s-a extins si în alte

sectoare (social, politic, securitate).

Două sunt direcţiile principale în care statul suveran, înţeles în mod clasic, se transformă şi va

continua să se transforme. Una este dimensiunea internaţională, costând în trecerea de la simpla

cooperare internaţională la integrare, atât la nivel internaţional regional, cât şi la nivel internaţional

universal.

A doua este dimensiunea internă, având drept obiect întărirea autonomiei colectivităţilor

teritoriale locale şi coborârea nivelului deciziei publice spre nivelurile de bază, Posibilitatea şi necesitatea integrării decurg din faptul că ea poate da statelor speranţa unui statut final mai avantajos decât cel existent

2.Primele teorii ale unitatii europene inainte de perioada moderna

Pacea europeană s-a manifestat ca idee în strânsă corelaţie cu ideea unităţii europene, Platon a

fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În epoca romană, a

fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a

diferendelor dintre ei şi popoarele considerate “barbare”.

Ideile creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluţionare paşnică a

diferendelor.

Francezul Pierre Dubois (Petrus de Bosco) a publicat în anii 1305-1307 cartea sa De

recuperatione terrae sancte, în care propunea realizarea unei republici creştine a tuturor domnitorilor

creştini “prin recucerirea pământului sfânt”.

În 1462, George Podiebrad, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează

un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului ottoman,

Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menţiona în mod deosebit proiectul elaborat

de Maximilian Duce de Sully, ministrul regelui Henric al IV-lea, în 1645,

În secolul al XIX-lea se remarcă planul prinţului Adam Czartoriski, prezentat ministrului

William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o înţeleaptă repartiţie între state cu o

populaţie grupată din legătura lor de sentimente şi după interesele lor geografice şi economice.

În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa “Soirees de Sankt Petersburg”, emite ideea unei

Societăţi a Naţiunilor .

La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: “Va veni

ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de

vot universal al popoarelor”

3.Teorile federaliste aparute intre cele doua razboaie mondiale

O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu înfiinţarea Societăţii

Naţiunilor (Liga Naţiunilor).

Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două documente :

proiectul contelui Kalergi şi proiectul Briand, elaborat la 1 mai 1930 şi supus examinării Ligii

Naţiunilor la 17 mai acelaşi an.

În 1919 contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi, care avea scopul de unifica cele 26

democraţii (formale) existente la aceea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii

Panamericane, „Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă

puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de

contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau enunţate principiile potrivit cărora statele

suverane “vor alcătui o alianţă eternă pentru a asigura pacea europeană”.

Organele federaţiei erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat, cu drept de

vot; Adunarea, însumând delegaţi ai parlamentelor sau instituţiilor analoge, şi Curtea federală, care

examina conflictele dintre statele federate, decizând totodată în ceea ce priveşte conflictele dintre

autorităţile federale şi guvernele statelor federate.

Uniunea Juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de Uniune Europeană, inspirat

din ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa, Uniunea Europeană urma să fie realizată în etape

succesive, acţionându-se în cadrul Ligii Naţiunilor.

După cum se desprinde din această sumară prezentare, ideea europeană s-a manifestat încă de la

bun început ca o idee juridică şi cu numeroase implicaţii juridice.

4.Conceptul de miscare de integrare din Europa

În acest sens, personajul principal care urma să se impună în timpul războiului şi, în cele din

urmă, să-şi aducă o contribuţie foarte semnificativă la dezvoltarea Uniunii Europene a fost italianul

Altiero Spinelli.

În luna iulie a anului 1941, manifestul lui Spinelli a ajuns clandestin pe continent. Ideile lui au

fost adoptate de rezistenţa italiană dominată de comunişti, ducând la formarea Mişcării Federaliste

europene, în 1943. Aceasta a răspândit mesajul către grupările din alte ţări, dând naştere unei serii de

întâlniri în Elveţia neutră, care au culminat cu o mare conferinţă la Geneva, în iulie 1944, unde au

participat activişti din Danemarca, Franţa, Italia, Norvegia, Ţările de Jos, Polonia, Cehoslovacia şi

Iugoslavia. A venit chiar şi reprezentantul unui grup anti-nazist secret din Germania.

La conferinţa de la Geneva, mişcările colective de rezistenţă au produs o declaraţie care susţinea

că lupta lor în timpul războiului avea să confere ţărilor din care făceau parte „dreptul de a participa la

reconstruirea Europei pe picior de egalitate cu celelalte puteri victorioase”.

Nu putem să nu amintim, în acest context, eforturile depuse de către marele diplomat român

Nicolae Titulescu, în calitate sa de preşedinte al Societăţii Naţiunilor, pe linia îndepărtării pericolului

unui nou conflict mondial şi a unificării europene.

Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-al doilea război

mondial, trei constatări se impun :

Mai întâi că Europa devenise conştientă de propria sa slăbiciune, ea era acum dominată de cele

două noi super-puteri: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică , “Niciodată un nou război!”

5.Etapele istorice care au condus la aparitia comunitatilor europene1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei şase membri

fondatori

1957: Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună

1973: Comunitatea se extinde (numără acum nouă state membre) şi dezvoltă politici comune

1979: Primele alegeri prin vot universal direct pentru Parlamentul European

1981: Prima extindere în spaţiul mediteranean

1993: Realizarea pieţei unice

1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană

1995: UE se extinde la 15 membri

2002: Introducerea bancnotei şi monedei euro

2004: 10 ţări noi aderă la Uniune

1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman propunea instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului(CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să instituie

Comunitatea Economică Europeană(CEE) bazată pe o piaţă comună mai extinsă, incluzând o gamă

largă de bunuri şi servicii. Taxele vamale între cele şase state au fost eliminate în totalitate la data de 1

iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerţului şi al

agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit au decis

să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă membri, a avut loc în 1973. În acelaşi

timp s-au aplicat noi politici sociale şi de mediu , iar în 1975 s-a înfiinţat Fondul European de

Dezvoltare Regională (FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin organizarea

primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o

dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi Portugalia în 1986. Astfel a fost

consolidată prezenţa Comunităţii în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de

ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine un val de

„europesimism”. Cu toate acestea, speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană, sub

preşedinţia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieţei unice

europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul Unic European

semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului Berlinului în 1989.

Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 şi democratizarea ţărilor Europei

Centrale şi de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în

decembrie 1991. În acelaşi timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeanăcare

a fost adoptat în decembrie 1991, la Maastricht , de către Consiliul European format din şefi de stat şi

de guvern,. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a continentului au

determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995. Zidul de

la Berlin a fost dărâmat în 1989, iar vechile diviziuni de pe continentul european au dispărut treptat.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice .

Moneda euro pentru tranzacţii financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în

timp ce bancnotele şi monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spaţiului euro

(cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăţi şi depozite

la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi început pregătirile pentru o nouă extindere

la un nivel fără precedent . La mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria,

Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din

Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia),

precum şi două state mediteraneene (Cipru şi Malta) au început să bată la uşa UE.

6. .Aparitia si rolul C.E

CECO şi Adunarea sa parlamentară au fost înfiinţate la 10 august 1952, iar Jean Monnet a

devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

Prima experienţă de integrare europeană originală, CECO, instituită prin Tratatul de la Paris din

18 aprilie 1951, pe o durată de 50 de ani, a reunit şase ţări (Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda,

Republica Federală Germană). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a încetat în iulie 2002.

Organismele CECO erau de trei feluri :

• executivul era bicefal, compus din Înalta Autoritate, care avea ca misiune să realizeze

obiectivele Tratatului luând decizii sau formulând avize ori recomandări, şi Consiliul Special al

Miniştrilor, organism colegial cu caracter politic şi diplomatic

• un organsim de control constituit din Adunarea Comună (Parlamentul statelor membre),

cuprindea reprezentanţi ai “Popoarelor statelor” (articolul 20 din Tratatul de la Paris).

• ordinea judiciară era asigurată de către Curtea de Justiţie a CECO, instituţie ce trebuie să

vegheze la o bună funcţionare în ansamblu, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor.

Conform termenilor Tratatului, CECO avea şapte misiuni importante :

• să promoveze dezvoltarea schimburilor între ţările membre;

• aprovizionarea regulată a Pieţei Comune;

• modernizarea producţiei in cele doua sectoare de activitate;

• să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de producţie;

• să amelioreze condiţiile de muncă în cele două sectoare de activitate;

• scăderea preţurilor, fără să modifice calitatea produselor;

• exploatarea raţionala a zăcămintelor pentru a evita epuizarea lor.

• Cooperarea tehnica in cele doua sectoare de activitate.

7. .Aparitia si rolul C.E.de aparare ;si a U.E. Occidentale

Tratatul instituind CEA era un proiect ambiţios, fiind o continuare pe un plan superior a

Tratatului de la Bruxelles instituind UEO o replică fidelă a Tratatului CECO, încercând să creeze o

organizaţie supranaţională cuprinzând o Comisie, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o

Adunare Parlamentară ; trupele europene erau direct subordonate unei autorităţi militare europene

dotate cu puteri proprii, ale cărei competenţe le reproduce în plan militar pe cele ale Înaltei Autorităţi a

CECO.

Deoarece o comunitate militară nu ar fi avut un sens fără o similară colaborare în plan politic, în

septembrie 1952 se elaborează şi un proiect de Tratat instituind Comunitatea Europeană Politică,

organizaţie cu caracter general ce ar fi trebuit ca în doi ani să absoarbă CECA şi CEA pentru a asigura

subordonarea puterii militare faţă de puterea politică.

Din păcate, CEA a murit înainte de a se naşte, prin lovitura de graţie dată de Franţa în 1954,

când Adunarea Naţională respinge ratificarea cu o majoritate de 55 voturi. Eşecul CEA a favorizat însă

crearea UEO prin acordurile de la Paris din octombrie 1954 ( pe baza Tratatului de la Bruxelles al

Uniunii Occidentale din 1948) si a permis aderarea, în mai 1955, a RFG (Republica Federală

Germania)la NATO.

8. Infiintarea si rolul C.E.E. ;si a Comunitatii Europene a Energiei AtomiceTratatele de la Roma” au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).Cele două tratate au intrat în vigoare,după ce au

fost ratificate de cele şase state membre,la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de la Roma privind C.E.E defineşte un anumit număr de finalităţi, printre care:

• eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor;

• îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor, capitalurilor şi serviciilor;

• proceduri comune de coordonare a politicilor economice;

• armonizarea legislaţiilor naţionale.

Art.4 stipulează că realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii este asigurată de o Adunare, un

Consiliu, o Comisie şi o Curte de Justiţie.

Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat în acelaşi timp cu cel privind C.E.E.(25 martie

1957-Roma) dă prioritate dezvoltării energiei nucleare în scopuri paşnice urmărindu-se în special :

• transmiterea de cunoştinţe tehnice;

• construirea de instalaţii şi echipamente speciale;

• stabilirea unor norme de securitate obligatorii;

• controlul pasnic al resurselor nucleare;

• exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.

Deşi o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituţionale internaţionale, încă de la intrarea în

vigoare a “Tratatelor de la Roma”, în 1958 (de constituire a CEE şi EURATOM) s-a avut în vedere

reunirea instituţiilor celor 3 Comunităţi, în instituţii unice, deci realizarea unui sistem instituţional

unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin “Tratatul de la Bruxelles”.

Astfel :

• Înalta Autoritate – devine Comisia Comunităţilor europene;

• Instituţia Interguvernamentală – devine Consiliul de Miniştri;

• Adunarea Comună – devine Parlamentul European (care nu se confundă cu Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei);

• Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – Curte de Justiţie.

9. Procesul de largire a U.E.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul

1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După şase

valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi

Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,

Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea Europeană are astăzi 27 de

state membre.

Două state candidate, Turcia şi Croaţia, au deschis negocierile de aderare în 2005.

Principalele obiective sunt:

promovarea progresului economic şi social

să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională

să instituie cetăţenia europeană

să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei

interne şi în particular de liberă circulaţie a persoanelor);

să existe şi să consolideze democratiile în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei

adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele folosite).

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene:

1. Parlamentul European - ales de către popoarele statelor membre;

2. Consiliul European - reprezentând guvernele statelor membre;

3. Comisia Europeana - executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie;

4. Curtea de Justiţie - care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar;

5. Curtea de Conturi - responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare.

Calendarul aderării la Uniunea Europeană a fiecărei ţări candidate depinde de progresele pe care

acesta le înregistrează în pregătirea pentru aderare, conform criteriilor stabilite la Consiliul European

de la Copenhaga din 1993.

Uniunea Europeană nu şi-a stabilit limitele geografice, dar fiecare stat candidat trebuie să

îndeplinească criteriile enunţate de Consiliul European de la Copenhaga: democraţie, stat de drept,

respectul drepturilor omului şi protecţia minorităţilor, o economie de piaţă funcţională cu capacitatea

de a face faţă presiunii competitive din Uniunea Europeană, precum şi capacitatea de a-şi asuma

obligaţiile care decurg din statutul de membru.

10. Principalele tratate modificatoare ale institutilor comunitare

Un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute prin

integrare. Un prim aspect îl constituie marginalizarea CECO care, deşi a jucat un rol important în

perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată de criză

siderurgică.

Acesta a fost de altfel unul dintre principalele motive care au condus la adoptarea Tratatului de la

Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi, CEE fiind considerată

componenta de bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.

Anul 1965 începe promiţător pentru cursul integrării europene prin semnarea „Tratatului de

fuziune” potrivit căruia are loc fuzionarea organelor comunitare principale ale celor trei comunităţi,

urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi

Curtea de Justiţie. Unificarea organelor nu înseamnă însă şi unificarea celor trei Comunităţi, acestea

păstrându-şi în continuare existenţa lor de sine stătătoare iar organelor comune revenind atribuţii şi

obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi.

ANUL 1960 începe cu trecerea la prima egalizare parţială a vămilor între statele membre ca o

treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice, iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul

regulament comunitar privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul comunitar.

Revizuirea (dezvoltarea) prevederilor Tratatelor institutive ale Comunităţilor are ca principale

repere următoare acte şi tratare modificatoare:

• Tratatul de la Bruxelles din 1965.

• Actele de asociere şi de aderare a statelor la CE sau UE;

• Modificările financiare şi bugetare aduse succesiv în evoluţia comunităţilor;

• Actul cu privire la alegerea Parlamentului European, adoptat prin vot universal, direct şi

secret, în anul 1976;

• „Actul Unic European”(AUE), semnat la 28 februarie 1986, la Strasbourg şi intrat în vigoare

la 1 iulie 1987. Prin acest act au fost revizuite unele dispoziţii ale tratatelor care au instituit

Comunităţile.

• Tratatul de la Maastricht, din 1992 (Tratatul Uniunii Europene,TUE);

• Tratatul de la Amsterdam, din 1997;

• Tratatul de la Nisa, din 26.02.2001;

• Tratatul de la Lisabona din decembrie 2007.

11. .Tratatul de la Schengen

Adoptarea Acordului nu s-a dovedit a fi un demers simplu, ci, dimpotrivă, această performanţă a

presupus derularea mai multor etape, concretizate în organizarea unor întâlniri premergătoare, întâlniri

finalizate cu elaborarea şi aprobarea mai multor documente.

De asemenea, complementar la Actul final al Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen,

din 14 iunie 1986, Părţile Contractante au adoptat o declaraţie comună şi au luat notă de declaraţiile

unilaterale ale Republicii Federale Germania şi ale Regatului Belgiei.

Printre cele mai importante măsuri adoptate de către statele Schengen au fost:

• eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea unui set de reguli pentru trecerea

frontierelor externe;

• separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi;

• armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor;

• stabilirea unor reguli pentru solicitant de azil;

• introducerea unor reguli referitoare la supravegherea şi urmărirea transfrontalieră pentru

forţele de poliţie din statele Schengen;

• întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare şi implementare a

deciziilor judecătoreşti;

• crearea Sistemului Informatic Schengen.

12.Tratatul de la Bruxelles.

Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967 si a insemnat practic constituirea celor trei

comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură instituţională identică, deşi distinctă,

avea în esenţă acelaşi obiectiv general : constituirea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi

state membre, cu sisteme politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.

Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite

prin fiecare tratat în parte.

Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi

administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul

comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.

Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”. Prin acestea nu au fost

absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate nu apare decât în cadrul şi în

limitele realizării funcţiunilor comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită

comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern

al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se încheie acte şi să

antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor

reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entităţi.

13. Actul unic european

Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Actul a stabilit data realizării definitive a

Pieţei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi

persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.

Actul Unic a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de Miniştri.

Actul Unic European prevede vot majoritar cu privire la toate hotărârile necesare realizării Pieţei

Unice (în afară de domeniul fiscal şi libera circulaţie a persoanelor), iar Comisia Europeană a putut să-

şi continue programul.

Legile şi regulamentele care asigură egalitatea de tratament se referă la un număr mare de

domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire – permiţând oamenilor de

afaceri să creeze întreprinderi proprii în alte state membre – şi a armonizării standardelor tehnice şi

sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.

Actul unic, cuprinde trei puncte fundamentale :

• primul, regăsit la nivelul Consiliului, se referă la extinderea voturilor cu majoritatea calificată

în patru domenii : MPU (Marea Piaţă Unică), cercetare tehnologică, coeziune economică şi socială,

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;

• al doilea se referă la extinderea activităţilor Parlamentului ; “procedura de cooperare” îi

conferă acestuia un rol mai important în procesul legislativ, cu un drept de veto pentru subiectele

esenţiale referitoare la viitorul Comunităţii (aderarea unor noi state, semnarea acordurilor

internaţionale, definirea obiectivelor prioritare etc);

• cel din urmă se referă la problemele financiare, fiind prevăzute şi alte dispoziţii referitoare la

mediul înconjurător, cooperarea între instituţii, dezvoltarea tehnologică, educaţie, politică externă etc.

14. Tratatul de la Maastricht

Tratatul asupra U.E. a reprezentat un salt fundamental în construcţia europeană, dând expresie

unor progrese remarcabile la nivel comunitar.

Tratatul, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 ,se

plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune),

conferindu-i acesteia o orientare politică. Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul

de creare a unei „uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:

• Comunitatea europeană (CE,care înlocuieşte Comunitatea Economică Europeană), cu

competenţe extinse în domeniul economic;

• Cooperarea în domeniul Politicii externe şi de securitate comună(PESC).

• Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne(JAI).

15. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă prin natura lui unul din cele mai importante tratate în domeniul

comunitar, realizându-se astfel, prin încheierea lui, un pas important în unificarea Europei şi în realizarea

obiectivelor comune ale statelor membre U.E. Alături de tratatele de la Paris, Roma şi Maastricht, privind

Comunitatea Europeană, cel de la Amsterdam recunoaşte ideea specialiştilor de a consolida şi realiza o

Europă cât mai stabilă şi puternică din punct de vedere economic, social şi cultural.

Îl modifică şi completează pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte :

• locul cuvenit muncii şi drepturilor cetăţenilor;

• eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor,

fiecare stat membru fiind nevoit să colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;

• posibilitatea acordată UE de a-şi face mai bine auzită vocea în cadrul instanţelor

internaţionale;

Dintre problemele abordate de Tratatul de la Amsterdam menţionăm:

• problema locurilor de muncă;

• problema politicii sociale europene ;

• reglementări relative la mondializarea economiei;

• problema realizării monedei unice şi deci a U.E.M.;

• problema securităţii cotidiene şi lupta contra criminalităţii şi a traficului ilicit de

droguri.

16. .Notiune ,obiect si aplicabilitate directa a Dr. Comunitar

Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte:

a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar, această

caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul monist de receptare a normelor

internaţionale în dreptul intern. Astfel, odată adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplică

în mod direct şi nemijlocit în ordinea juridică naţională a statelor membre, fără a fi necesară preluarea

lor în norme juridice interne.

Principiul monist stă la baza ambelor caracteristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea

imediată şi cea directă. Diferenţa constă în aceea că prima trăsătură are în vedere raportul temporal

între adoptarea dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de respectare şi aplicare a acestuia de către

cei vizaţi, în timp ce a doua se referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în

raport cu eel al actelor normative naţionale.

b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului comunitar,

În principiu, tratatele înternaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct în beneficiul

sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare.

Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe care o are eel interesat de a invoca

dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii Europene de Justiţie,

precum şi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.

Normele juridice comunitare sunt aplicabile direct in ordinea statelor membte juridice, sa

creeze drepturi si obligatii concrete pentru resortisantii statului drepturi si obligatii opozabile

adminsitratiei si justitiei statelor.

Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii

Europene de Justiţie în cazul unor norme comunitare, şi este vorba de acele norme care se referă doar

la instituţiile comunitare şi la relaţiile dintre ele .

Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în această categorie se

încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice, specifice dreptului comunitar şi care presupun, aşa

cum vom arăta ulterior, măsuri naţionale de aplicare.

17. Regulamentul ,act normativ emis de inst.comunitare

În conformitate cu Tratatul CEE, regulamentul poate fi emis de către Comisie sau Consiliul UE.

Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în

abstract, în vederea aplicării sale la un număr determinat de persoane, fiind coresondentul actului

normativ din dreptul intern al statelor membre de aceea, regulamentul va fi, prin definiţie, aplicabil în

mod repetat, unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul său.

Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate preţurile unei categorii

de produse.

Curtea europeană de Justiţie are menirea de a interpreta în mod adecvat conţinutul unui

regulament, şi de a valida calificarea ca atare a acestui act comunitar; un regulament care conţine

decizii individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzând deciziile

individuale.

Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l

diferenţieze de directivă, care este oligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în

privinţa mijloacelor de realizare a acestuia.

Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act

comunitar, se referă la două aspecte:

aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct,

regulamentul are efect direct.

Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri

naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta.

18..Directiva act normativ emis de inst.comunitare

Este un act specific comunitar, emisă de regulă de către Consiliul UE dar şi de Comisia

europeană, directiva fiind obligatorie pentru statele membre în privinţa rezultatului ce trebuie atins,

lăsând organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei realizare efectivă.

Directivele se emit în sistemul Tratatului CEE, şi sunt adresate numai statelor membre, prin

urmare numai acestora le pot fi impuse obligaţii; directiva poate fi normativă sau individuală.

Obligativitatea directivei – directiva fixează doar cadrul, instituţiile comunitare aduc limitări

libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concrect de implementare a directivei, stabilind

anumite măsuri de implementare obligatorii a fi luate. Metodele şi formele de implementare a

directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi

funcţionarea acesteia.

Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:

a. conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;

b. invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei

sau a transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statu membru.

Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea

Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect

direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în

relaţia cu statul membru.

19. Recomandarile ,avizele , actele comunitare nenumite

Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este utilizată pentru a sugera

anumite acţiuni sau inacţiuni statelor membre. Deşi nu are efecte juridice, ea poate ft folosită de

judecătorul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din

legislaţia naţională.

Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de

vedere în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea

persoanelor fizice sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu

produc efecte juridice.

Actele comunitare „nenumite"

Sunt considerate a fi surse ale dreptului comunitar şi regulamentele de ordine interioară

adoptate de instituţiile comunitare, declaraţiile interinsti-tuţionale prin care se precizează înţelesul

anumitor noţiuni sau concepte folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii), alte

declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică.

Sursele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte

comunitare, iar Curtea Europeană de Justiţie are dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât

să determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comunitar într-o

declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice.

20. Princ.acorduri internationale ale U.E.

Pot fi de mai multe feluri:

- de asociere cu state care pregatesc aderarea la UE;

- acordul de cooperare cu state membre incheiate de institutiile comunitare;

- comerciale cu diverse grupari sau organizatii international.

Acordurile de asociere:

Fundamentul juridic este constituit de art. 238 din tratatul CE ce stipuleaza dreptul comunitatii

europene de a incheia acorduri cu state terte prin care se stabilesc cu asociere actiuni comune etc.

Acodurile de cooperare:

Ele implica nu doar prevederi comerciale ci si a unor acorduri si au la baza consulatorii in

diverse domenii respective economice, tehnice etc.

Acordurile contin clauze cu privire la incheierea lor, construirea unor obiective comune etc.

Acorduri comerciale cu diverse grupari sau organizatii internationale:

Cele mai multe acte de drept international de acest gen au fost semnate intre 1960-1970.

Baza juridical a acordurilor este constituita de art. 13 din CE.

Domeniul in astfel de situatii au aparut, este cel al dreptului privat international.

1968 sau semnat 2 dintre aceste acorduri cu privire la recunoasterea si aplicarea reciproca a

hotararilor instantelor judecatoresti in materie civila si comerciala.

21. Enumerati si analizati princ.gen.ale dr.comunitar aplicabile statelor membre

Deşi Dreptul comunitar este în esenţă un drept scris, el dispune şi de izvoare nescrise, cutuma

şi jurisprudenţa. Principiile generale de drept ocupă un loc important în interpretarea şi completarea

tratatelor, fiind utilizate la Curtea de Justiţie a CE în măsura în care ordinea juridică comunitară este

incompletă, "principiile generale comune ale statelor membre"; ele pot fi clasificate în :

principii oricărui sistem juridic organizat – dreptul la apărare, spre exemplu

principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, ex:ierarhia normelor,

principii deduse din natura comunităţilor, sistematizate în principii de ordin instituţional şi

principii inerente noţiunii de piaţă.

În privinţa principiilor de Drept internaţional, Curtea de Justiţie le-a înlăturat pe acelea

incompatibile cu natura juridică şi structura instituţională a CE, acceptându-le, în schimb, pe cele care

se pot concilia cu Dreptul comunitar.

La fel ca în toate sistemele de drept, şi în cazul dreptului comunitar normele scrise nu pot

acoperi toată gama de situaţii juridice ce apar în practică, de aceea va exista întotdeauna şi o zonă gri

pe care o va umple dreptul nescris. Izvorul dreptului comunitar nescris îl constituie principiile generale

de drept.

Curtea de Justiţie a CE a consacrat prin jurisprudenţa sa următoarele principii generale, care

au fost astfel recunoscute ca izvor nescris al dreptului comunitar :

- principiul legalităţii în administraţie;

- principiul certitudinii (siguranţei) juridice;

- principiul protejării intereselor legitime;

- principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.

22. .Rap.jur.dintre dr.comunitar si dr.nat

Prima remarcă ce trebuie făcută aici este că relaţia care există între cele 27 sisteme naţionale de drept

şi dreptul comunitar se caracterizează prin concertarea acţiunilor, asistenţa şi completarea reciprocă a

eforturilor. Dreptul comunitar singur nu este suficient pentru atingerea obiectivelor Uniunii Europene,

de aceea el are nevoie de asistenţa şi infrastructura juridică naţională a statelor membre.

Astfel, Tratatele CE, prevederile legale adoptate ulterior de către instituţiile comunitare pentru

aplicarea acestor Trate, Tratatul de la Maastricht şi Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, trebuie nu doar

acceptate de către instituţiile naţionale (legislative, executive şi judiciare), ci şi transpuse în practică şi

făcute operaţionale.

Ordinea juridică comunitară nu trebuie să vină în contradicţie cu sistemele naţionale, ci să

coopereze cu acestea pentru atingerea unor obiective comune. Legătura strânsă între dreptul comunitar

şi dreptul naţional este clar reflectată în modul în care sunt transpuse directivele comunitare: acestea

nu creează noi legi comunitare prin ele însele, ci cer statelor destinatare să adopte legislaţia naţională

în conformitate cu conţinutul directivelor în cauză, reprezentând astfel principala metodă de

armonizare legislativă. În acest fel, o directivă este dependentă în aplicabilitatea sa de norma

naţională. Interdependenţa dintre dreptul comunitar şi cel naţional este ilustrată şi prin aceea că, pentru

a umple golurile existente în sistemul juridic al Uniunii Europene, legiuitorul comunitar recurge la

prevederile dreptului naţional.

Receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme nationale nu transformă

normele de drept comunitar în norme de drept intern

În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridica a statelor membre imediat

ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă

caracterul de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de

administraţie şi justiţie.

23. Enumerati si analizati princ.dr.ce izvoresc din normele de drept comunitar

Libertatea de miscare:

Stipuleaza dreptul tuturor lucratorilor resortisantilor UE de a munci si a fi angajati in orice stat

membru UE.

Conform art. 48 al CEE orice cetatean European poate accepta oferta de munca, sa ramana pe teritoriul

statului respectiv.

Libertatea de stabilire:

Se intelege faptul ca fiecare resortisant comunitar are dreptul de a se stabili si a desfasura pe

cont propriu diverse activitati cu caracter economic, de a infiinta si conduce firme, de a deveni

interprinzator particular in oricare loc de pe teritoriul UE.

Conform art.8 alin.7 tratatul CE prevede ca toate restrictiile cu privire la libertatea de stabilire

bazate pe criteriul nationalitatii, sa fie eliminate intr-o perioada de 12 ani de la intrarea sa in vigoare

1970.

Aplicabilitatea:

Art.52 din CE, Curtea de justitie a CE a fost solicitata de catre statul Belgian prin consiliul

acestuia, un avocat Belgian i se refuzase dreptul de a profesa in Belgia pe motiv ca avea o

nationalitate, alta decat a tarii respective si in ciuda faptului ca promovase examenele d.p.d.v.

legislativ.O serie de articole din tratatul CE preluate ulterior din tratatele de la Maastricht 1992,

tribunalelor nationale, efectul direct nu poate fi invocate decat in animate domenii, ce tin de competent

UE, iar nu si in cele de competent mixta sau nationala

24. Asistenta regionala

Asistenta acordata tarilor din Africa, Caraibe si Pacific (ACP):

Dupa 1963 cooperarea cu tarile ACP a fost demarata.

Conform acordului incheiat in 2000 de la Cotoneaux cu 77 de state din Africa, Caraibe si Oceanul

pacific, dispozitivul de cooperare a avut in structura sa 5 piloni:

- reducerea saraciei;

- dialogul politic;

- implicarea societatii civile;

- pilonul de cooperare economica si financiara;

- reforma cooperarii financiare.

Reforma cooperarii financiare este aplicata prin fondul European pentru dezvoltare si prin

banca europeana de investitii.

Statele meditareene au incheiat cu UE o multitudine de acorduri de cooperare si asociere

asupra exporturilor de produse industrial si agricole si asupra asisitentei financiare.

In 1995 a fost adoptata declaratia de la Barcelona care stipula crearea pana in 2010 a unei zone

libere de schimb intre UE si 9 state meditareene:Egipt si Israel.

Programul MEDA 2 a constituit a doua etapa a respectivului parteneriat.

Obiective:

- consolidarea democratiei;

- stabilitate politica;

- cooperare in domeniul politic, social si cultural.

Acordul cu tari din Asia si America latina:

Cooperarea dintre UE si statele din Asia si America latina a inceput in 1976.

Fundamentul constitutive a fost cel a ajutorului financiar si ethnic pentru categoriile

defavorizate si cooperare economica fondata de interes reciproc.

Exemple de programe de asitenta pentru America latina:

- All Inverst pentru IMM-uri cu activitate industritutionala;

- ALPHA-cooperarea ;a nivel international al invatamantului superior.

Ajutorul umanitar:

UE intervine ori de cate ori statele terte sunt victim ale catastrofelor natural, razboaie etc.

Ajutorul se da sub forma materiala si pecuniara.

ECHO-are misiunea de a finanta actiunile de ajutor umanitar ce cuprinde ajutorul alimentar,

medical; interventii de urgent etc.

25. Structura comisiei europene

Tratatul de la Lisabona stipuleaza faptul ca executivul comunitar numit intre data intrarii lui in vigoare

si 31 decembrie 2014 este compus din cate un resortisant al fiecarui stat membru inclusive

presedintele si inaltul reprezentant al uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate care este

unul dintre vicepresedintii acesteia, insa incepand cu 1 noiembrie 2014 comisia va fi compusa dintr-un

numar de membri corespunzator cu 2/3 din numarul statelor membre atata timp cat consiliului

European nu modifica numarul acestora, hotarand in unanimitate.

Membrii comisie vor fi numiti din randul membrilor statului resortisant in corformitate cu o

rotatie stricta egala intre statele membre repertand necesarul demographic, territorial al statelor

membre.

Sistemul trebuie stabilit de consiliul europei.

Principiile care vor fi stabilite si care vor fi luate si utilizate sunt:

- statele membre sunt tratate in mod egal in ceea ce priveste stabilirea sistemului de rotatie și adulate

prezentei reprezentantilor sai in cadrul comisiei astefl diferenta dintre numarul total de mandate

obtinute de resortisantii a 2 state membre nu poate fi mai mare de unu.

Fiecare dintre comisiile successive constituite trebuie sa reflecte diversitatea demografica si

geografica a statelor membre.

Consiliul europei in 2008 a decis cu unanimitate de voturi ca va actiona in sistemul mentinerii

sistemului un stat, un comisar pentru structura comisiei si dupa 2014.

Presedintele comisiei:

Un membru al comisiei trebuie sa-si prezinte demisia atunci cand presendintele ii cere.

Conform art.9, se tine seama de alegerile pentru Parlamentul European dup ace in prealabil sa

consultat consiliul European hotarata cu majoritate calificata unde se propune PE cu majoritate de

voturi, iar daca nu intruneste respectivele voturi, consiliul European propune ca intr-o luna sa se

aleaga un nou candidat care este ales de PE dupa aceeasi procedura standard.

Consiliul de comun accord cu presendintele adopta lista celorlalte personalitati pe care le

propune pentru a fi membrii ai comisiei.

Alegerea membrilor comisiei se efectueaza de catre statele membre.

Presendintele, inaltul reprezentant pentru afaceri externe si securitate si politica de securitate,

veilalti membrii sunt supusi unu vot de aprobare al PE.

Comisia este numita de consiliul europei hotarand cu majoritate calificata.

Inaltul reprezentant de politica externa si de securitate comuna a uniunii:

Art.18 din TUE, consiliul European hotarand cu majoritate calificata cu acordul presedintelui

comisiei numeste inaltul reprezentant.

Consiliul poate pune capat mandatului acestuia dupa aceeasi procedura.

Inaltul reprezentant conduce politica externa si de securitate comuna a uniunii.

Inatul prezideaza consiliul afacerilor externe.

Inaltul reprezentant este sustinut in activitatea sa de serviciu European pentru activitate

externa.

PE poate pune unele intrebari consiliului si inaltului reprezentant.

Inaltul reprezentant reprezinta uniunea cu privire la dialogul politic cu tertii exprimand pozitia

uniunii in cadrul unei organizatii sau intalniri.19 noiembrie 2009 in cadrul unui samit, liderii europnei au ales pentru postul de inaltul

reprezentant pe balosana britanica Katerin Margaret

26. Prioritatea normei de drept comunitar

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică natională a statelor membre,

în raport cu dreptul intern al acestora.

„Prioritatea", „supremaţia" sau „superioritatea" dreptului comunitar implică două aspecte:

a) prin legi sau alte acte normative naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate

dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;

b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice

naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile,

dacă este cazul, normele interne.

Efectul direct al dreptului comunitar conduce la apariţia unei alte probleme, la fel de importantă  :

ce se întâmplă dacă o normă comunitară, ce dă naştere în mod direct unor drepturi, intră în conflict

cu o normă din dreptul naţional ?

Un astfel de conflict de legi poate fi soluţionat doar dacă se acordă prioritate uneia dintre ele.

Legislaţia comunitară nu conţine o reglementare expresă a acestei probleme şi nici unul dintre

Tratatele originare nu face referire dacă norma comunitară este superioară sau inferioară din dreptul

naţional. Cu toate acestea, unica soluţie de rezolvare a conflictului de legi este de da prioritate normei

de drept comunitar şi a-i permite să anuleze efectul reglementărilor naţionale ce diverg de la regula

comunitară, permiţând acesteia din urmă să ia locul normei de drept intern în sistemul juridic naţional.

Soluţia s-a impus deoarece o subordonare a ordinii de drept comunitare în faţa dreptului naţional ar

goli dreptul comunitar de orice valoare intrinsecă. Evident că în acest ultim caz nu s-ar mai pune

problema unei aplicări egale şi uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, iar atingerea

obiectivelor stabilite prin Tratat ar deveni imposibil de realizat

Clarificarea problemei s-a produs în 1962, în urma unei decizii a CJCE sesizată în următoarea

speţă : în 1962 Italia naţionalizase producţia de electricitate şi transferase administrarea acestui sector

companiei ENEL (cu capital de stat). Unul dintre deţinătorii de acţiuni dinainte de naţionalizare, firma

« Edison Volta », a considerat că prin acest act interesele sale au fost afectate şi a refuzat să plătească

taxa pe energia electrică (suma era derizorie, câteva sute de lire italiene).

In decizia sa, Curtea de Justiţie a CE a făcut două observaţii importante cu privire la raportul

dintre dreptul naţional şi cel comunitar :

mai întâi, statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor suverane către o

Comunitate creată prin propria lor voinţă. Ele nu pot, prin urmare, să inverseze acest proces,

luându-şi înapoi drepturile cedate, prin intermediul unor măsuri unilaterale subsecvente şi care

nu sunt compatibile cu dreptul comunitar;

în al doilea rând, există un principiu stipulat în Tratatul CEE, preluat ulterior în Tratatele de la

Maastricht şi Amsterdam, care spune că nici un stat membru nu poate pune în discuţie statutul

de sistem unitar şi general aplicabil al dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii

Europene.

Concluzia ce se desprinde din cele două observaţii este că dreptul comunitar, creat în

conformitate cu competenţele pe care instituţiile UE le-au primit prin Tratatele de constituire, are

prioritate în conflictul cu legea naţională a unui stat membru. Mai mult chiar, norma comunitară nu

este doar mai puternică decât una naţională adoptată anterior, ci are un efect limitator şi asupra legilor

ce vor fi adoptate ulterior de către statele membre . Prin decizia sa, Curtea de Justiţie a CE nu a pus în

discuţie naţionalizarea industriei italiene de electricitate, ci a stabilit doar prioritatea dreptului

comunitar asupra legii naţionale.

27. Atributiile comsisiei europene

atribuţii în procedura legislativă. Comisia europeană deţine monopolul iniţiativei legislative

în sfera primului „pilon", cel comunitar, iniţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. În

cazul celui de-al doilea „pilon", Comisia este doar asociată iniţiativei Consiliului U.E., iar în cazul

celui de-al treilea ea împarte aceasta atribuţie cu statele membre.

Consiliul U.E. singur sau împreună cu Parlamentul european adoptă acte normative în

principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie - aceasta este regula înstituită prin tratate.

Iată de ce Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene" .

Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o putere normativă

proprie:

- în primul rând, ca succesoare a Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., Comisia are, teoretic, drept de decizie

absolute în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea îşi exercită acest drept alături de Consiliul U.E.,

care emite un aviz conform, procedura apropiindu-se astfel de cea obişnuită, din C.E.E. sau Euratom.

- în al doilea rând, chiar şi în tratatele C.E.E. şi Euratom, Comisia dobândeşte putere normativă

proprie, însă numai în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală,

concurenţa.

- Comisia are şi o putere normative subordonată celei a Consiliului U.E., care-i permite executarea

actelor adoptate de Consiliu.

- Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize), adresate statelor sau

întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.

b) atribuţia de „gardian al tratatelor". Tratatele institutive împuternicesc Comisia europeană

să urmarească şi să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele

membre, cât şi de către celelalte instituţii comunitare.

Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-şi

îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai multe etape:

- iniţial, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi il invită să-şi prezinte observaţiile

într-un anumit interval de timp;

- în situaţia în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată", prin care stabileşte o

perioada de timp în care statul este obligat să-si îndeplinească îndatoririle;

- dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiţie, care

constată nerespectarea obligaţiilor din tratate, şi solicită, la rândul ei, statului membru, să se

conformeze cerinţelor Comisiei;

- ultima etapa o constituie acţionarea de către Comisie a statului membru în faţa Curţii Europene de

Justiţie, pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecatorească de

obligare a acestuia.

Pentru a-si îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor", Comisia poate cere informaţii statelor,

întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.

În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţia specifice, într-un domeniu

de activitate determinat, din această perspectiva Comisia asemănându-se cu un guvern naţional.

Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile

Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar această

delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune şi administrare.

c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este organul executiv al

Uniunii, cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie

cu Parlamentul european. În exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile Consiliului

U.E., Comisia dispune, aşa cum am mai precizat, de o putere normativă proprie, putând adopta

regulamente, directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.

Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform

tratatelor:

- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei;

- uniunea vamală;

- concurenţa;

- funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);

- gestiunea fondurilor comunitare.

În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului de miniştri, care

deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat.

d) atribuţia de reprezentare. Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele

nemembre şi în organismele internaţionale; în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în

raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.

Comisia europeană trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul comunitar să primeze în faţa

intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile

adoptarii oricărei iniţiative legislative cu statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre statele

membre. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele

membre, pe de o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de altă parte.

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele

internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o

„decizie de negociere" . Ulterior, Consiliul U.E. va ratifica acordul internaţional, votând de regulă cu

majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu

unanimitate.

Comisia are sediul la Bruxelles, şi se întruneşte săptămânal (de regulă miercurea), prezenţa

comisarilor la sedinţă fiind obligatorie. Hotararile se iau in prezenţa majoritatii membrilor, cu

majoritate simplă, şi implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.

28. Consiliul U.E. structura si functii

Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvemelor statelor membre.

Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus din miniştrii de externe ai

statelor membre, sau a unor „Consilii speciale", ,specializate" sau ,sectoriale", când este compus din

miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultura, industrie, comerţ etc.).

Conducerea institutiţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie, la fiecare 6

luni, dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită.

După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine

preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această

propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a

termenului care să ţină sema de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinte prea mult timp departe

de preşedinţia Uniunii.

De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este cel care reprezintă efectiv Uniuea în relaţiile

externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale .

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia de a duce la

îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De

altfel, în acest domeniu este institută o conducere tripartită, aşa numită „troica", cuprinzând fostul

preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura

continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene.

Consiliul dispune si de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga

(fost Secretar general al NATO).

Functionarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară

funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile specializate însă, se reunesc atunci când se impune

discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general,

fie între întâlnirile acestuia.

Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele naţionale pot

împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de

vot - dispoziţiile tratatelor fiind clare în acest sens.

Considerăm util să subliniem faptul că, spre deosebire de Consiliul european, care lucrează pe

baze interguvernamentale, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară (alături de

Comisie, Parlament şi Curtea de Justiţie), care îşi desfaşoara activitatea în mod permanent, pe principii

comunitare.

În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe

care trebuie să-1 apere ca organ colegial şi ca instituţie comunitară), şi interesul naţional al statelor

membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai

presus de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei

legislative în mâinile Comisiei europene.

Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele

două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul european.

În timp ce Consiliul european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E.

specializate se întâlnesc în localităţi de provincie, într-un cadru informal şi relaxat, pentru a schimba

opinii despre probleme concrete.

Lucrările Consiliului U.E. sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre membri sau

de Comisia europeană, şi la ele participă preşedintele Comisiei europene şi/sau comisarul însărcinat cu

problema în discuţie; sedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, însă cu unanimitate de voturi

se poate decide ca sedinţa să fie transmisă în direct pe posturile de televiziune.

În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proportional cu numărul

populaţiei. Astfel, cele patru state mari - Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, au 29 de voturi în

Consiliul U.E., Spania şi Polonia 27, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia şi Belgia câte 12, Austria

şi Suedia câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia,

Estonia, Slovenia, Luxemburg 4 voturi, Malta 3 voturi.Romania are 14 voturi, iar Bulgaria 10.

29. Consiliul u.e. Atributii

a) atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de

Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine în primul rând Consiliului U.E. În ultimul

timp însă, această atribuţie este partajată cu Parlamentul european, căruia i se dă o tot mai mare

importanţă în ansamblul instituţional al Uniunii.

În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte normative cu forţa juridică

obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi

însuşi Consiliului U.E.

De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de natură

constituţională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal

(sub rezerva ratificării acestei decizii de către parlamentele naţionale).

b) politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi afaceri interne. Cei doi

„piloni" interguvemamentali ai Uniunii Europene sunt în sarcina Consiliului U.E., instituţia care

reprezintă interesele statelor membre în Uniune.

Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea

aderării, sau cu alte state sau organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri

internaţionale, iar ulterior aprobă acordurile intenaţionale încheiate de Comisie.

c) atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru

asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.

d) atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie,

atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul european.

e) atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul

Economic şi Social, Curtea de conturi.

30.Structura parlamentului europeanParlamentul European este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre. Din

momentul în care Uniunea are 27 de state membre, numărul locurilor este de 786.

Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinaţional,

nu în delegaţii naţionale; cele mai importante grupuri parlamentare sunt Grupul Socialiştilor Europeni,

Grupul Partidului Popoarelor Europene (sau Popular European, Grupul Uniunii pentru Europa, Grupul

Partidului liberal, democratic şi reformator european, Grupul Verzilor, existând şi parlamentari

neînscrişi în nici un grup parlamentar.

Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 de membri, dacă

provin din cel puţin 1/5 din statele membre.

Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi - care împreună cu cei

5 chestori formează Biroul Parlamentului european, organ executiv - şi de un secretariat general.

Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioada de 2 ani şi jumătate.

Fiecare membru al Parlamentului european este membru de drept într-una din cele 17 Comisii

parlamentare, şi membru supleant într-alta. Comitetele parlamentare sunt formaţiuni de lucru

specializate ale instituţiei, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului european.

31.Functionarea si atributiile parlamentului europeanParlamentul se întâlneşte în sensiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu excepţia lunii

august), şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete

parlamentare, câte două saptămani pe lună.

Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur

sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activăţii sale:

sesiunile plenare au loc la Strassbourg, comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar

Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfaşoară în cele 23 limbi oficiale, cu traducere

simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 limbi, fapt ce

îngreunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.

Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa

membrilor Consiliului U.E. este obligatorie la sesiunile plenare.

Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor, şi iau forma unor

rezoluţii. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii Parlamentului european; opinia este redactată de

către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării, şi este înaintată spre

adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.

Atribuţiile Parlamentului european

a) atribuţia de supraveghere şi control în conformitate cu dreptul de supraveghere asupra

activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare, Parlamentul:

poate adresa interpelări Comisiei europene sau Consiliului U.E.,

dezbate raportul anual general al Comisiei europene,

dezbate orice problemă de politică generală,

poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului

comunitar,

poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor

prerogative (atribuţie introdusă prin tratatul de la Nisa), cum ar fi ilegalitatea unor acte

comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor comunitare;

poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei europene.

Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din voturile exprimate de membrii Parlamentului,

voturi care să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul

de restrictivă, greu de întrunit, şi care, din acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare

teoretică la adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii

moţiunii de cenzură a dat roade, în 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita

supunerea ei la vot a doua oară.

b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului european se prezintă sub două

aspecte:

Parlamentul european emite avize, care, după caz, pot fi facultative, consultative sau

conforme.

Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de regulă, propunerea Comisiei,

avizul parlamentului şi hotărârea Consiliului U.E.

În cazul procedurii „cooperării instituţionale", în care Consiliul U.E. foloseşte majoritatea

cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului este obligatoriu a fi cerut, şi

conţinutul său obligă Consiliul U.E. - este vorba, deci, de un aviz conform.

Avizul devine consultativ - trebuie solicitat dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el -

dacă decizia este luată în Consiliul U.E. cu unanimitate.

În fine, dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parla-mentului european, Consiliul

U.E. poate totuşi să ceară opinia acestuia, caz în care ne aflăm în prezenţa unui aviz facultativ.

Procedura codeciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul european

şi Consiliul U.E. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituţii

comunitare.

c) atribuţii bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de Consiliul U.E., la propunerea Comisiei europene, cu avizul Parlamentului european. În final însă, Parlamentul european este cel care aprobă bugetul, refuzul unei astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. În fine, tot Parlamentul european este eel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar

32.Curtea europeana de justitie –rol si competentaRolul Curtii Europene de Justiţie

A patra instituţie comunitară, Curtea Europeana de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are

menirea de a garanta aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul

Uniunii Europene. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat

membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile

comunitare, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între

satele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au

natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.

Nu trebuie confundate Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate

statele membre ale Uniunii Europene.

Componenţa Curţii Europene de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este

asistată de 8 avocaţi generali.Consiliul U.E. are dreptul să crească numărul acestora, votând cu

unanimitate la propunerea Curţii europene de Justiţie.

Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele

„a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele

mai înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt universitari de competenţă recunoscută. Mandatul

judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 in 3 ani,

pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii.

Avocaţii generali sunt numiţi (şi reinnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au rolul de a

prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care

este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă

originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul

procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.

Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se

ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile - în istoria Curţii nu au fost,

până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

33. Procedura in fata C.E.J.In linii mari se poate aprecia ca procedura in fata curtii este una contradictorie (fiecare parte

îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă si una orala) si

inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza si audierea

martorilor).

În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire

fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte

desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având

termen pentru depunerea unui memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu

suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.

Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor

şi concluziile avocatului general.

O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg.

Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de

Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez, folosit

ca şi „cutie poştală", doar pentru introducerea acţiunii.

Deliberările au loc în “Camera de consiliu", adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată,

la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală", iar avocaţii generali nu participă.

Numărul judecătorilor trebuie să fie impar.

Hotărârea se ia cu majoritate. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se

aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii,

aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aa

cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.

Parţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile

comunitare să statele membre sunt reprezentate prin agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv

a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau juridice, prin

avocaţi.

Nu există un „barou comunitar", prin urmare orice avocat care are dreptul de a pleda în faţa

unei instanţe naţionale poate pleda şi în faţa Curţii europene de justiţie.

Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât

este o instituţi comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură". Odată stabilit regimul

lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale,

susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu

ca document original.

Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă

faza la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

34.Curtea de conturi-rol si structuraÎnfiinţată în 1975, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin cunoscută

dintre instituţiile Uniunii Europene. Statutul de ..instituţie comunitară" i-a fost atribuit prin Tratatul de

la Maastricht.

Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor

comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din

bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor

instituţiilor şi organismelor comunitare.

Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de

administrare a conturilor comunitare şi determină descărcarea de gestiune a Comisiei europene în

privinţa administrării bugetului comunitar, sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la

cererea altor instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere

documente, sau să facă propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre,

organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.

Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau

private beneficiare a unor fonduri comunitare.

Structură

Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o

perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.

Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînoibil de 3 ani.

Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate

organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.

Membrii Curţii de conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de Justiţie, trebuie să fie

independent în execitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod

eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui

expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi

naţionale.

35. Consiliul european-not.jur.,constituire,functionareConstituirea Consiliului european

Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând decizii politice.

Consultările şi negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul

Uniunii sau pentru surmontarea dificultaţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi

întotdeauna utile.

În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale şefilor de state şi guverne

(summit-mi), care să constituie cadrul organizatoric propice unor astfel de discuţii.

Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961, pentru ca în 1974, la

Summit-ul de la Paris, în urma propunerii preşedintelui francez Vatery Giscard d'Estaing, să fie

instituţionalizate sub forma Consiliului european, organism de cooperare politico la cel mai inalt

nivel.

Natura juridică a Consiliului european

Trebuie precizat de la bun început ca acest for european de dialog politic nu este nici instituţie

comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E., Parlamentul, Curtea de Justiţiee şi Curtea de conturi, şi

nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă cum sunt COREPER, Comitetul

regiunilor etc.

Consiliul european nu deţine putere publică la nivelul U.E. Influenţa sa se manifestă cu

pregnanţă însă la nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc direcţiile

de urmat în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E. şi Comisia,

să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului european. Prin urmare,

compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniştrii de externe din

statele membre, care formează Consiliul U.E., forţa legislativă principală a Uniunii. Numai actele

comunitare adoptate de Consiliul U.E. au forţă juridică pe teritoriul comunitar.

Din aceste raţiuni, natura juridică a Consiliului european este greu de precizat.

Funcţionarea Consiliului european

Consiliul european reuneşte, aşadar, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie, sefii de

state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de miniştrii de externe, precum şi Preşedintele

Comisiei europene.

Întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al Consiliului U.E. şi al

celui ce deserveşte Comisia europeană, şi este condusă de şeful de stat sau de guvern din ţara care

deţine şi preşedinţia Consiliului U.E.

În prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedinţia Consiliului U.E., însă la

Nisa s-a decis ca o întâlnire pe preşedinţie să se ţină la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de

membri, toate reuniunile să fie organizate în principiu la Bruxelles.

36. .Sist.institutional al U.E.-Prezentare generala

Instituţiile comunitare constituie structura acţională cea mai importantă a UE şi sunt:

- consiliul european;

- consiliul UE de miniştrii;

- comisia europeană;

- parlamentul european;

- curtea de justiţie;

- curtea de conturi.

- banca central europeană.

Instituţiile comunitare constituie structura pe baza cărora sunt constituite caracteristicile:

- fiecare dintre ele ocupa un loc distinct în structura organizatorică a comunităţilor, răspunzând unor

necesităţi fundamentale.

- consiliul UE reprezintă interesele statelor membre.

- comisia europeană apără interesele statelor membre.

- parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre.

- curtea de justiţie asigură respectarea regulilor de drept comunitar.

- curtea de conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

- banca central europeană are rol de a emite şi administra moneda euro.

- fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic, sociologic, exprimând

fiecare o legitimare proprie.

- funcţiile instituţiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moştenite de Mostenque (nu stiu

daca am scris bine ).

În cadrul comunităţilor, similar puterii legislative de la nivel naţional este consiliul, puterea

bugetară fiind astfel împărţită:

- instituţiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.

- instituţiile comunitare nu au personalitate personalitate juridică, acţionând în numele şi interesul

comunităţilor.

37.Izv. dreptului U.E.-clasificare si ierarhizarea lor

Izvoarele dreptului UE sunt de 3 tipuri:

- primare

- secundare

- izvoarele legislaţiei complementare.

1. Izvoarele primare sau ale legislaţiei primare cuprind tratatele de instituire a UE.

2. Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe tratate.

3. Izvoarele complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului ce nu sunt prevăzute în tratate

( ex. Jurisprudenţa curţii de justiţie cu privire la principiile generale ale dreptului şi dreptului

internaţional

Izvoarele legislaţiei primare definesc repartizarea competenţelor între uniune şi statele

membre fundametând puterea instituţiilor .

Legislaţia primară curpinde: tratate de modificare ale UE, protocoale anexate la tratatele

fundatoare şi de modificare şi tratatele aderare a statelor membre la UE.

Izvoarele legislaţiei secundare:

Legislaţia secundară curpinde actele unilaterale şi convenţionale

Actele unilaterale se clasifică:

- cele care figurează în nomenclatura din art. 288 din Tratatul pentru funcţionarea UE:directivă,

regulament, decizie, aviz.

- cele care nu figurează în nomenclatura din art.288, respectiv: recomandările, cărţile verzi, cărţile

albe.

Actele convenţionale cuprind:

- acordurile internaţionale semnate între UE şi o ţară terţă sau organizaţie.

- acordurile dintre statele membre.

- acordurile internaţionale (între instituţiile UE).

38.Izv. primare ale U.E.-identificare si analiza

Izvoarele legislaţiei primare definesc repartizarea competenţelor între uniune şi statele membre

fundametând puterea instituţiilor .

Legislaţia primară curpinde: tratate de modificare ale UE, protocoale anexate la tratatele

fondatoare şi de modificare şi tratatele de aderare a statelor membre la UE.

Legislaţia primară este alcătuită din ansamblul tratatelor fondatoare ale UE, modificate şi adaptate prin diferite tratate şi acte. Acestea sunt:

tratatele „fondatoare”, de instituire a UE; marile tratate de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele enumerate; tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare; tratatele de aderare a ţărilor la UE.

Tratatele „fondatoare” care instituie diferite Comunităţi Europene:

Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951); Tratatele de la Roma (Tratatul Euratom şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice

Europene) (25 martie 1957); Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (7 februarie 1992).

Tratatele de modificare sunt:

Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986); Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997); Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001); Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007), intrat în vigoare începând de la 1 decembrie

2009.

Tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare, sunt:

Tratatul privind „fuziunea instituţiilor executive” (8 aprilie 1965); Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor

Europene (22 aprilie 1970); Tratatul de la Bruxelles de modificare a unor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a

Comunităţilor Europene şi de instituire a Curţii de Conturi (22 iulie 1975); „Actul” privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin sufragiu universal direct

(20 septembrie 1976).

Tratatele de aderare:

a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei şi a Regatului Unit (22 ianuarie 1972); a Greciei (28 mai 1979); a Portugaliei şi a Spaniei (12 iunie 1985); a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei şi a Suediei (24 iunie 1994); a Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a Republicii Cehe, a

Slovaciei, a Sloveniei şi a Ungariei (16 aprilie 2003); a Bulgariei şi a României (25 aprilie 2005).

Actele de aderare a Norvegiei din 22 ianuarie 1972 şi 24 iunie 1994 nu au intrat niciodată în vigoare. În data de 1 februarie 1985 a fost semnat un tratat de creare a unui statut special pentru Groenlanda.

39.Izv.secundare ale U.E.-identificare si analiza

Legislaţia secundară cuprinde actele unilaterale şi actele convenţionale.

Actele unilaterale pot fi clasificate în două categorii:

cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE. Acestea sunt actele aşa-zise atipice, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind:

acordurile internaţionale semnate între UE, pe de o parte, şi o ţară sau o organizaţie terţă, pe de altă parte;

acordurile între statele membre; acordurile interinstituţionale, şi anume între instituţiile UE.

Actele unilaterale sunt acte de legislaţie secundară ale Uniunii Europene (UE). Acestea generează drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Primul tip de acte se referă la cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările. Al doilea tip de acte sunt cunoscute ca acte în afara nomenclaturii. Acestea sunt actele atipice, cum sunt comunicările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele unilaterale pot fi definite ca acte generatoare de drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Acestea sunt adoptate de instituţii în temeiul tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene (UE). Actele unilaterale constituie, alături de actele convenţionale, actele legislaţiei secundare a UE.

Nomenclatura actelor unilaterale

Actele unilaterale prevăzute în nomenclatura de la articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE sunt:

regulamentul ; directiva ; decizia ; avizele şi recomandările.

Acordurile fac parte din legislaţia secundară a Uniunii Europene (UE). Acestea sunt rezultatul unui acord de voinţă între UE şi o ţară terţă sau al unui acord de cooperare între instituţiile europene.

Acordurile împreună cu actele unilaterale constituie legislaţia secundară a Uniunii Europene (UE). Acestea generează drepturi şi obligaţii. Prin acorduri se înţelege rezultatul unui acord de voinţă încheiat între instituţiile europene sau între acestea şi o parte terţă. Astfel, spre deosebire de actele unilaterale, acordurile nu sunt rezultatul unei proceduri legislative sau al voinţei unice a unei instituţii.

De asemenea, tratatele fondatoare prevăd două tipuri principale de acorduri:

acordurile internaţionale; acordurile interinstituţionale.

Acordurile internaţionale

Acordurile internaţionale sunt acordurile încheiate între UE, pe de-o parte, şi o ţară sau o organizaţie terţă, pe de altă parte. Articolul 216 (FR) din Tratatul privind funcţionarea UE prezintă cazurile în care UE este abilitată să încheie astfel de acorduri.

De asemenea, acordurile internaţionale au o aplicabilitate obligatorie în întreaga UE. Acordurile internaţionale au o valoare juridică superioară în raport cu actele unilaterale ale legislaţiei secundare, care trebuie, prin urmare, să fie conforme cu primele.

Acordurile interinstituţionale

Acordurile interinstituţionale sunt încheiate între instituţiile europene. Obiectivul acestor acorduri este de a organiza şi facilita cooperarea între instituţii, şi anume între Comisie, Parlament şi Consiliu.

40.Carac. aplicabilitatii dr.unional in dr.intern al statelor

În literatura de specialitate s-a atras atenţia faptul că în România tratatele internaţionale deşi

sunt izvoare de drept, nu cu o valoare superioară constituţiei pentru a se asigura aplicabilitatea directă

a dreptului unional fiind obligatoriu să se procedeze la inserarea unui articol de principiu prin care să

se stabilească aplicabilitatea directă a normelor juridiceadoptate în UE.

Constituţia României a fost modificată şi completată prin legea de revizuire 429/2003,

legiuitorul român a consacrat problematica integrării titlu 6-integrarea euroatlantică.

Art. 148 stipulează aderarea României la tratatele constitutive ale UE în scopul transferării

unor atribuţii către instituţiile comunitare precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a

competenţelor prevăzute în aceste tratate se face prin lege adoptată în şedinţă comună a camerei

deputaţilor şi senatului cu majoritate de 2/3.

Ca urmare a adoptării, prevederile tratatelor constitutive ale UE şi prevederile (celelalte

reglementări comunitare) cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare în legile

interne cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Articolele se aplică corespunzător şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor

constitutive ale UE.

Guvernul, preşedintele României garantează la îndeplinire a obligaţiilor rezultate.

Guvernul transmite celor 2 camere ale parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu

înainte ca acestea să fie supuse aprobării, instituţiile UE cu privire la uniunea juridică a fost fundată de

comunităţile europene completate cu politicile de cooperare stabilite prin Tratatul de la Maastricht

1992.

Ordinea juridică a UE nu o legalizează pe cea a comunităţilor europene, din această cauză

principiile autonomiei al aplicabilităţii directe şi preeminenţei dreptului comunitar nu se aplică şi

celorlalţi 2 piloni ai UE.

Ordinea juridică reprezintă ansamblul de norme care guvernează raporturile stabilite de UE cu

statele membre, nemembre, alte organizaţii internaţionale, persoanele fizice şi/sau juridice ce nu

aparţin statelor membre.

Ordinea juridică unională este guvernată de 2 principii:

- integrarea directă în ordinea juridică internă a statelor.

- aplicabilitatea prioritară a dreptului unional în dreptul intern al statelor membre.

41.Organele consultative ale U.E.-organizare si functionare

CES(Comitetul economis si social) şi comitetul legiunilor:

CES s-a înfiinţat prin tratatul de la Roma 1957.Este organismul european în cadrul căruia sunt

reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale din UE.

Format din 344 de locuri (consilieri) ce provin din cele 27 de state membre UE.

Sunt în 3 grupuri:

1. angajator-sectoare publice şi private din comerţ, industrie finanţe-interprinderi mari.

2. Salariaţii (confederaţii naţionale sindicale)

3. Activităţi diverse-agricultori, consumato, IMM-uri.

Membrii comitetului sunt numiţi pentru 4 ani de consiliul UE pe baza listelor elaborate de

guvernele naţionale, contribuie să ţină cont de propunerile înaintate de organizaţiile civile.

CES-România în 15 locuri, Luxemburg 6, Bulgaria 12, Germania 24 etc.

Rolul reprezentanţilor ai societăţii civile este de a realiza o apropiere cât mai mare a

instituţiilor de cetăţeni.

CES îndeplineşte 3 funcţii:

- emite avize: consiliul sau comisia sunt obligate să ceară avizul comitetului în privinţa proiectelor

legislative.

- controlează piaţa unică atrăgând atenţia asupra disfuncţionalităţilor sale încercând să recomande

soluţia pertinente instantelor UE.

- menţine legăturile cu organismele similare de la nivel internaţional, naţional şi regional.

CES-sarcini compementare:

- să implice organizaţiile societăţii civile în proiectul european la nivel naţional şi european.

- să întprească rolul organizaţiilor din ţările membre şi din grupul de ţări cu care comitetul întreţine

legături.

Organele de decizii ale comitetului sunt:

- adunarea generală

- biroul

- preşedintele

- activitatea CES.

Secţiuni specializate:

- piaţa unică, producţie şi consum.

- transportul, energie, infrastructură şi societatea informaţională.

- agricultura, dezvoltare rurarlă şi protecţia mediului.

- UE monetară, coeziunea economică şi socială.

- ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţene.

- relaţii externe.

CES, 4 organisme recente:

- Comisia cumultativă pentru mutaţii industriale.

- observatorul pieţei unice.

- observatorul dezvoltării durabile.

- observatorul pieţei forţei de muncă.

Contribuţia CES la integrarea europeană poate fi analizată pe 3 niveluri:

- membrii CES grupează într-o singură organizaţie, o expertiză considerabilă.

- CES reprezintă un loc unde se elaborează soluţii prin schimb de opinii, prin căutarea compromisului

sau a consensului.

- originea membrilor (provenit din mediul profesional).

Comitetul legiunilor:

Un organ consultativ COR care reprezintă interesele autorităţii regionare şi locale ale UE.

Creat prin Tratatul de la Maastricht activează din martie 2004.

Membrii 202, titulari şi 202 supreanţi.

Membrii sunt numiţi de consiliul uniunii prin vot unanim pe 4 ani cu posibilitatea de a fi aleşi

pentru al doilea mandat.

Rolul:

- de a reprezenta interesele colectivităţii locale şi regionare.

- de a asigura participarea la procesul legislativ al comunităţii.

Consultarea este obligatorie în coeziunea economică şi socială, educaţie, cultură, tineret,

sănătate, mediu.Se întruneşte la Bruxelles.

7 sunt comisiile specializate (de 5 ori pe an):

- comisia pentru politică teritorială şi coeziune.

- comisia pentru politică economică şi socială.

- comisia pentru dezvoltare durabilă.

- comisia pentru cultură şi educaţie.

- comisia pentru afaceri externe.

- comisia pentru afacerile constituţionale şi guvernare europeană.

- comisia pentru afaceri financiare şi administrative.

Biroul este ales pentru o perioadă de 2 ani fiind format din preşedinte, vicepreşedinte, 27 de

vicepreşedinţi şi preşedinţii comisiei.

42. Presedintele U.E.-loc,rol,si atributiiHerman Van Rompuy este presedintele U.E.-sefii de stat sau de guvern ai UE au convenit în unanimitate să îl numească pe Herman VAN ROMPUY primul președinte permanent al Consiliului European.-respectiv primul presedinte al U.E.

Acesta și-a preluat atribuțiile odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Primul său mandat a durat până la 31 mai 2012.

La 1 martie 2012, Herman Van Rompuy a fost numit pentru un al doilea mandat pe perioada 1 iunie 2012 - 30 noiembrie 2014.

prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European; asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu

președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

În conformitate cu tratatul, președintele este ales cu majoritate calificată. Durata mandatului președintelui este de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.

Loc-cladirea Consiliului european- la Bruxelles

43.Inaltul reprezentant ptr securitate si politica externa-loc,rol si atributiiTratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, al cărui rol este acela de a conduce politica externă a Uniunii Europene (UE).

.

Înaltul Reprezentant al Uniunii nu deţine monopolul asupra reprezentării externe a UE. De asemenea, Tratatul de la Lisabona îi atribuie preşedintelui Consiliului European sarcina de a asigura la nivelul

său reprezentarea externă a UE, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant. Textul nu precizează totuşi în ce mod trebuie împărţită activitatea între cele două persoane, lăsând ca practica să stabilească care sunt rolurile lor respective.

ATRIBUŢII

Înaltul Reprezentant participă în mod activ la politica externă şi de securitate comună a Uniunii. În primul rând, acesta contribuie la elaborarea acestei politici, prin propunerile pe care le supune votului Consiliului şi Consiliului European. Apoi pune în aplicare deciziile adoptate, în calitate de mandatar al Consiliului.

Înaltul Reprezentant al Uniunii deţine în plus o funcţie de reprezentare. Acesta conduce dialogul politic cu ţările terţe şi are responsabilitatea de a exprima poziţiile UE în organizaţiile internaţionale.

Prin înlocuirea Înaltului Reprezentant pentru PESC şi a Comisarului pentru relaţiile externe, Înaltul Reprezentant al Uniunii a moştenit totodată atribuţiile care le reveneau acestora:

în cadrul Consiliului, acesta trebuie să asigure coerenţa şi continuitatea lucrărilor referitoare la politica externă a UE. În acest scop, acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe;

în cadrul Comisiei, este însărcinat cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe. În plus, trebuie să vegheze la coordonarea politicii externe cu celelalte politici şi servicii ale Comisiei.

NUMIRE

Înaltul Reprezentant este numit de către Consiliul European, care hotărăşte cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei. Consiliul European poate, de asemenea, să îi încheie mandatul conform aceleiaşi proceduri.

Prin calitatea pe care o are, Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. În această capacitate, împreună cu preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei, acesta este supus votului de aprobare al Parlamentului European. Tratatul privind UE precizează că, în cazul în care o moţiune de cenzură împotriva Colegiului este votată de Parlament, Înaltul Reprezentant trebuie să renunţe la funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei. A contrario, acesta îşi păstrează responsabilităţile pe care le are în cadrul Consiliului până la formarea unei noi Comisii.

19 noiembrie 2009 in cadrul unui summit, liderii europnei au ales pentru postul de inaltul reprezentant pe balosana britanica Katerin Margaret

44.decizia-act normativ emis de inst.comunitare-not si caracterizare

Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent dacă aceştia sunt state,

persoane juridice sau persoane fizice.

Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate refuza înifierea unei

acţiuni în justiţia comunitară, sau se pot da explicaţii referitor la o altă decizie.

• Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în toate

componentele sale:

a) decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,

b) fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi

c) are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.

45.Izv.comunitare vs Acordurile internationaleAcordurile internaţionale ca sursă a dreptului comunitar pot fi de mai multe feluri:

acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune;

acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile comunitare;

acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre exemplu, cu GATT –

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).

1. Acordurile de asociere. Baza lor juridică o constituie, în principal, art.238 din Tratatul

CEE, care prevede dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin care se

stabilesc o asociere, acţiuni comune şi proceduri speciale de cooperare. În practică însă, cele mai

multe acorduri de asociere implică şi chestiuni comerciale, cum ar fi reduceri tarifare sau

eliminarea restricţiilor cantitative.

2. Acordurile de cooperare. Denumirea lor completă este, de obicei, “acorduri de cooperare

economică şi comercială”. Acestea implică nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea

reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a unor cote sporite de export, dar şi consultarea şi

cooperarea în domeniile economice, ştiinţific şi tehnic. În mod frecvent, aceste acorduri conţin

clauze privind încheierea unor contracte pe termen lung, schimb de licenţe, construirea în comun a

unor obiective industriale, acordarea unor credite preferenţiale etc.

Astfel de acorduri de cooperare au fost semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol, cu ţările

Pactului Andin (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela) în 1984, cu China tot în 1984, sau cu

statele ASEAN (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Tailanda) în 1980, cu ţările baltice

(Estonia, Letonia şi Lituania) în 1992

3. Acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale.

Acestea se încheie exclusiv în domeniul comercial, conţinutul lor limitându-se, în cele mai

multe cazuri, la reglementarea unor operaţiuni de import-export cu produse specifice. Baza juridică

a acestor acorduri o constituie art.113 din Tratatul CEE care reglementează politică comercială

comună.

Cele mai multe dintre aceste acte de drept internaţional au fost încheiate în anii ‘60-’70, fiind în

prezent înlocuite sau completate cu acorduri de cooperare.

Alături de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comunitare, există şi acorduri între

statele membre, pentru anumite obiective determinate în tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de

prevederi ; la aceste acorduri pot participa şi state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la

Schengen privind trecerea liberă a frontierelor interne şi întărirea controlului la frontierele externe.