relatia nato-rusia

De la „retragerea strategică” a Rusiei la „Parteneriatul pentru Pace”

Universitatea Babes-Bolyai

Facultatea de Istorie si Filosofie

De la „retragerea strategică” a Rusiei la

„Parteneriatul pentru Pace”

Student: Gavril Elena-Loredana

Studii de securitate anul III

Curs: NATO şi managementul securitătii internationale

Cluj Napoca

2014

Gavril Elena Loredana Studii de securitate anul III


Cuprins:

1. Cooperare dintre NATO si Rusia

1.2. Ce reprezintă Parteneriatul pentru Pace?

1.3. Aderarea la Parteneriatul pentru Pace:

Obiectivele Parteneriatul pentru Pace (PfP)

2. Consiliul NATO-Rusia (CNR)

3. Concluzie

Bibliografie

1. Cooperarea dintre NATO si Rusia



În perioada anilor 1989-1991 s-au produs transformări majore în Europa Centrală şi de

Est: căderea “zidului de la Berlin”, reintregirea Germaniei, destrămarea Tratatului de la

Varşovia şi a URSS. Schimbările intervenite au pus capătul unei epoci de confruntare politico-

militară - “Războiul Rece”, şi a determinat dispariţia inamicului potenţial în persoana Tratatului

de la Varşovia. Dispariţia pericolului unor confruntări militare masive a influenţat şi

transformarea mediului de securitate în Europa şi în lume.

La etapa actuală, Alianţa se confruntă cu provocări şi riscuri într-un mediu de securitate

internaţional foarte dinamic. În urma schimbărilor de mare importanţă ce au avut loc în Europa

în anii 1990, Alianţa a devenit un catalizator pentru extinderea securităţii şi stabilităţii în Europa.

Transformarea NATO, după sfârşitul Războiului Rece, este orientată spre crearea unui înalt grad

de cooperare şi încredere reciprocă, de care va beneficia toată Europa.

Reformarea NATO a presupus o reevaluare a modalităţilor de realizare a misiunilor

prescrise, care a implicat o serie de modificări. Această transformare posedă cîteva particularităţi

specifice, care sunt detaliate în acest capitol:

a) Transformarea NATO în sens conceptual, implică necesitatea pentru Alianţă de a

redefini Conceptul Strategic în concordanţă cu noile exigenţe ale realităţii, care presupun

stabilirea unei noi agende de securitate şi transformarea militară şi politică a Alianţei.

b) Transformarea în sens geografic, presupune extinderea organizaţiei prin aderarea de

noi membri şi orientarea spre Europa de Est.

c) Transformarea în sens funcţional, prevede asumarea de noi funcţii, care reflectă

intenţia membrilor NATO de proiectare a forţei în afara spaţiului de securitate euroatlantic.

Această transformare în sens geografic şi funcţional exprimă de fapt politica de “dublă

extindere”, a Alianţei, care este un proces complex şi nu se înscrie ca un proces singular la

nivelul continentului european, fiind în strânsăconexiune cu procesul de extindere al Uniuni

Europene spre Europa de Est şi Centrală.

d) Transformarea în sens structural, prevede o adaptare a Alianţei la noile provocări şi

riscuri asimetrice în adresa securităţii, pentru a atribui Alianţei o structură modernă, flexibilă,

durabilă şi mobilă. Aceste măsuri au implicat reforma militară şi politică a Alianţei, crearea

Forţei de Răspuns, noua structură a Comandamentului NATO.



e) Consolidarea mecanismelor de parteneriat şi cooperare. Ca parte a transformării sale,

NATO clădeşte un parteneriat practic cu multe ţări nemembre ale NATO în scopul creării unei

Europe mai transparente în care gradul de neînţelegere şi neîncredere să fie redus.

Declaraţia de la Londra din 1990 a reprezentat punctul de plecare al transformării NATO,

iar Summit-ul de la Praga a asigurat menţinerea acestui proces pe un curs corespunzător.

Recunoscând existenţa unor ameninţări neconvenţionale la adresa securităţii, a

terorismului internaţional şi a reţelelor criminale transnaţionale, membrii aliaţi au convenit, la

Summit-ul de la Praga din noiembrie 2002, să implementeze schimbări fundamentale în ceea ce

priveşte modul de lucru al NATO.

Procesul de transformare iniţiat la Praga reprezintă o nouă viziune pentru schimbarea

radicală a obiectivului fundamental al Alianţei de a asigura apărarea Europei Occidentale

împotriva ameninţării sovietice. Întrucât natura ameninţărilor nu mai este aceeaşi cu cea pe care

o presupunea imensul arsenal convenţional al Uniunii Sovietice, a devenit necesară

restructurarea forţelor Alianţei şi pregătirea acestora pentru a face faţă ameninţărilor

neconvenţionale curente. Pe lângă aceste riscuri se oferă însă şi oportunitatea ca NATO să ia

calea unui proces de transformare şi reînnoire pentru a se asigura că este capabilă să facă faţă

provocărilor curente şi a celor viitoare. Aceasta include asigurarea unei maxime eficienţe a

structurii de comandă a Alianţei şi crearea Forţei de Răspuns a NATO.

1.2. Ce reprezintă Parteneriatul pentru Pace?



În ianuarie 1994, în cadrul Summit-ului de la Bruxelles, se iniţia programul Parteneriat

pentru Pace (PfP), în scopul dezvoltării unor relaţii de cooperare la nivel militar între Organizaţia

Tratatului Atlanticului de Nord şi noile state democratice din estul Europei. Necesitatea lansării

acestei iniţiative a apărut în urma evenimentelor desfăşurate în Europa la începutul anilor '90,

care au condus la încheierea Războiului Rece şi la extinderea misiunii NATO (apărare colectivă,

prevenirea conflictelor şi managementul crizelor) în întreaga Europă. Ideea creării acestui

program a fost lansată pentru prima dată de către generalul John M. Shalikashvili, fost

comandant suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR). PfP reprezintă un cadru de

cooperare militară între statele aliate şi cele partenere ale NATO şi numără 56 de membri,

cuprinzând ţări din Europa Centrală şi de Est, Caucaz şi Asia Centrală.

Scopul de bază al programului este de a stimula şi sprijini reforma internă a sectorului de

apărare din ţările partenere şi de a crea forţe armate şi instituţii de apărare moderne, eficace şi

responsabile din punct de vedere al cerinţelor unui stat democratic. Parteneriatul a fost proiectat

pentru a contribui la înregistrarea unor progrese în reorganizarea forţelor armate după modelul

statelor NATO, realizarea unui cadru legislativ pentru apărare, operaţionalizarea unor unităţi şi

creşterea interoperabilităţii operaţionale şi tehnice a forţelor puse la dispoziţie pentru operaţiuni

în sprijinul păcii

conduse de NATO, reorganizarea învăţământului militar, introducerea sistemului de planificare a

apărării conform standardelor NATO.

1.3 Aderarea la Parteneriatul pentru Pace:



Obiectivele Parteneriatul pentru Pace (PfP)

Parteneriatul pentru Pace îşi propune să contribuie semnificativ la transformarea relaţiei

dintre Alianţă şi statele participante şi se concentrează nu numai asupra dimensiunii de cooperare

în domeniul apărării, ci şi asupra consultării şi acţiunii.

Principalele obiective sunt:

• Consolidarea stabilităţii şi securităţii din întreaga Europă, precum şi din regiunile învecinate

(Caucaz şi Asia Centrală);

• Intensificarea cooperării politice şi militare la nivelul continentului european;

• Sporirea stabilităţii;

• Diminuarea ameninţărilor la adresa păcii;

• Consolidarea relaţiilor prin promovarea spiritului de cooperare şi angajament faţă de principiile

democratice;

• Stimularea şi sprijinirea reformei interne a sectorului apărării;

• Crearea unor forţe armate moderne, eficiente şi responsabile;

• Oferirea de asistenţă statelor angajate pe calea realizării reformelor din domeniul apărării.

2. Consiliul NATO-Rusia (CNR)



Relaţia NATO–Rusia a reprezentat o parte semnificativă a politicii de securitate europeană

din ultimul deceniu. După atacul de la 11 septembrie din 2001, ce a devenit ulterior momentul

declanşării războiului antiterorist, NATO şi Rusia au realizat că erau supuse aceloraşi ameninţări

cum ar fi:

terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de narcotice etc.

Având în vedere experienţa Rusiei în aceste domenii, Alianţa a intensificat cooperarea cu

Rusia, în special în schimburile de informaţii, gestionarea consecinţelor unui atac terorist şi

sprijinul militar pentru navele de patrulare ale NATO din Mediterana, în cadrul Operaţiunii

„Active Endeavour”. Baza cooperării dintre NATO şi Rusia a fost stabilită prin Actul de

constituire NATO–Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate Reciproce, semnat la Paris

la 27 Mai 1997. Summitul de la Istanbul, din iunie 2004, când a fost abordată necesitatea

cooperării împotriva terorismului, a marcat un moment important în dezvoltarea cooperării

NATO–Rusia şi a fost aprobat Planul de acţiune NATO–Rusia împotriva terorismului

comprehensiv ce oferă o strategie coerentă pentru prevenirea terorismului, combaterea

activităţilor teroriste şi gestionarea consecinţelor actelor teroriste.

Priorităţile importante ale relaţiei NATO–Rusia au fost reafirmate la summitul de la Riga

din 2006 şi de la Lisabona din 2010 şi au constat în rezolvarea unor probleme importante şi de

actualitate, cum ar fi: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă,

securitatea energetică, intervenţia în cazul dezastrelor naturale şi crearea stabilităţii în regiunile

de conflict, traficul de fiinţe umane şi de droguri etc. Rusia, moştenitoarea de jure a locului

URSS în Consiliul de Securitate al ONU a fost invitată la cooperare de către NATO pentru a

elimina tensiunile existente în perioada Războiului Rece între NATO şi Tratatul de la Varşovia.

De asemenea, atât Rusia cât şi statele membre care au aparţinut Tratatului de la Varşovia şi fostei

URSS au învăţat regulile democraţiei iar cooperarea cu foştii inamici permite eliminarea celor

mai multe probleme aflate în dispută. Chiar dacă, uneori, retorica unora dintre foştii şi actualii

lideri din spaţiul exsovietic- Kucima, Lukaşenco, Voronin, Saakaşvilli, Putin -aminteşte de epoca

Războiului Rece, este important că nu se întrerup total canalele de comunicare şi cooperarea

continuă, la alte nivele decizionale sau doar la nivel de experţi. Atacul terorist asupra SUA, din

11.09.2001, a constituit un moment important în evoluţia relaţiilor NATO cu Federaţia Rusă.



După decizia Consiliului Nord-Atlantic (NAC) de utilizare a art. 5 din Tratatul de la Washington

şi declanşare a războiului împotriva talibanilor din Afghanistan, Rusia a sprijinit NATO nu doar

declarativ ci şi prin deschiderea spaţiului său aerian pentru aeronavele americane, participante la

Operaţia Enduring Freedom şi cele ale statelor participante la Forţa Internaţională de Asistenţă şi

Securitate a Afganistanului (ISAF). De asemenea, cooperarea s-a manifestat şi în domeniul

schimbului de date despre terorişti.

Cursul ascendent al relaţiilor dintre NATO şi Rusia a condus la o declaraţie comună -

semnată în mai 2002 – de şefii de state (de guvern) ai statelor membre ale Alianţei şi din Rusia,

în care se consemna hotărârea de îmbunătăţire a modului de acţiune, în domenii de interes

comun, şi de realizare a unui front comun împotriva ameninţărilor şi riscurilor pentru securitatea

lor. Cu această ocazie s-a hotărât înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia, care a înlocuit Consiliul

Întrunit Permanent. Dacă întâlnirile Consiliului Întrunit Permanent se desfăşurau în format

„NATO+1”, întrunirile Consiliului NATO-RUSIA se desfăşoară în format „27” iar hotărârile se

iau prin consens. Această formă de luare a deciziilor nu este agreată foarte tare la Kremlin

deoarece Rusia doreşte să fie egala NATO. În formatul „27” şi cu deciziile prin consens, fiecare

stat membru este egal Rusiei şi poate să influenţeze deciziile Consiliului, în conformitate cu

interesele sale naţionale.

Domeniile de cooperare, aflate în responsabilitatea Consiliului sunt:

lupta împotriva terorismului;

managementul crizelor;

neproliferarea armelor de distrugere în masă;

controlul armamentelor;

măsurile de creştere a încrederii;

apărarea împotriva rachetelor în teatrele de operaţii;

logistica;

cooperarea militari-militari;

reforma apărării;

urgenţele civile.

Domeniile de responsabilitate pot fi diversificate, dacă interesele părţilor o cer şi

propunerile întrunesc consensul membrilor Consiliului.



Activităţile de analiză şi consultare se desfăşoară în cadrul grupurilor de lucru şi al

comitetelor, constituite pe domenii de activitate. De asemenea, în funcţie de situaţie -urgenţe,

domenii şi probleme care nu fac parte din cele cuprinse în Actul Fundamental, care

reglementează cooperarea etc. – se pot constitui grupuri de lucru ad-hoc.

În acelaşi an 2002, a fost stabilită o misiune militară de legătură a NATO la Moscova,

urmată – în mai 2003 – de realizarea unei legături telefonice securizate directe între Secretarul

General al NATO şi ministrul apărării din Rusia. În 2004, Rusia şi-a deschis o Misiune Militară

de Legătură la SHAPE, urmată de încadrarea unor ofiţeri ruşi în Celula de Coordonare a PfP de

pe lângă SHAPE – Supreme Headquarters Allied Powers Europe, de la Mons/Belgia.

În perioada 2004-2007, s-au desfăşurat mai multe activităţi, inclusiv participarea Rusiei

la Operaţia Active Endeavour. Retorica preponderent anti-NATO a ambasadorului rus la sediul

Alianţei – Dmitri Rogozin – precum şi luările de poziţie din ce în ce mai dure la adresa NATO,

în special a SUA, ale fostului preşedinte Putin, în perioada 2007-2009, au condus pe mai mulţi

analişti la concluzia că se pregăteşte un nou război rece între cei doi parteneri. Această prognoză

a fost infirmată categoric de fostul secretar de stat american Condolezza Rice care a spus că

divergenţe între SUA şi Rusia au fost şi vor mai fi, dar nu se poate vorbi despre război rece

fiindcă problemele lumii actuale nu pot fi rezolvate fără cooperarea Federaţiei Ruse.

Din cauza mai multor impedimente în domeniile conceptual şi procedural, cum ar fi:

prevederi legislative care nu permit desfăşurarea unor exerciţii comune pe teritoriul Rusiei decât

în anumite condiţii, nivelul relativ modest de interoperabilitate între armatele Rusiei şi cele ale

statelor membre ale NATO etc., au fost demarate procedurile de pregătire a unui memorandum

de acceptare a acordului SOFA de către partea rusă. Forma finală a documentului a fost înaintată

forurilor decizionale din Rusia. Până când Duma de Stat nu va promulga legea de aprobare a

implementării acordului, situaţia cooperării va rămâne aproximativ la acelaşi nivel.

Interzicerea proliferării armelor de distrugere în masă, în principal a celor nucleare, se

impune cu mare necessitate deoarece există riscul ca acest gen de arme să intre în posesia unor

state cu regimuri dictatoriale, precum şi a unor grupări teroriste, caz în care ameninţările cu

utilizarea armelor nucleare devine foarte greu de eliminat. Cooperarea în acest domeniu vizează

mai multe aspecte, cele mai importante fiind:

interzicerea accesului la tehnologia de fabricaţie;

controlul tuturor activităţilor nucleare de către Agenţia Internaţională de Energie Atomică;



prevenirea racolării experţilor ruşi în domeniu de către state cu regimuri totalitare sau

organizaţii teroriste;

întărirea securităţii facilităţilor nucleare civile şi militare;

prevenirea accesului neautorizat la date şi materiale care pot fi utilizate pentru producerea

armelor nucleare, inclusiv a celor artizanale - bombele aşa-zis murdare etc.

Mai mult, o analiză atentă a documentelor celor două întâlniri la nivel înalt de la Lisabona din

noiembrie 2010 – Summitul NATO şi Summit-ul NATO-Rusia – şi a declaraţiilor celor doi

preşedinţi – Obama şi Medvedev – scoate în evidenţă o serie de aspecte importante privind

evoluţia relaţiilor dintre SUA şi Rusia, pe de o parte, şi NATO şi Rusia, pe de altă parte:

situaţia privind noul Tratat de reducere a armelor strategice (START) a cărui ratificare este

constant reportată de Senatul SUA. Atât SUA, cât şi Rusia speră să se depăşească actualul

moment de reţinere datorat Senatului american care încă nu a ratificat respectivul tratat13;

implicarea activă a Rusiei, printr-o cooperare strânsă cu NATO, în problemele legate de

programele nucleare a numeroase ţări. Referindu-se la Iran preşedintele rus amenţionat că acest

stat „trebuie să dovedească caracterul civil al programului său nuclear” . Astfel, este posibil ca

prin cooperarea ruso-americană în materie de programe nucleare a numeroase ţări, situaţia

tensionată dintre SUA şi Iran datorită preocupărilor acesteia din urmă de dezvoltare a unor

programe nucleare, preocupări pe care SUA le apreciază ca urmărind scopuri militare, să revină

la normalitate;

cooperarea Rusiei pentru punerea în practică a unui sistem de apărare antirachetă pentru

regiunea europeană. Realizarea acestei cooperări, Rusia o doreşte înfăptuită potrivit principiilor

de egalitate în drepturi, de tehnologii şi de responsabilitate, a declarat preşedintele Dmitri

Medvedev.



3. Concluzie

NATO nu reprezintă „nicio ameninţare” pentru Rusia, afirmă noul concept strategic al

Alianţei, aprobat vineri la Lisabona de liderii celor 28 de state aliate. Dimpotrivă, conform

declaraţiei finale a Summit-ului NATO, se doreşte un autentic parteneriat strategic între Alianţă

şi Rusia, şi se va acţiona în consecinţă, aşteptând reciprocitate din partea Rusiei22. Trebuie

precizat că formula potrivit căreia NATO nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia a apărut

pentru prima dată în conceptul Alianţei. De aceea, NATO vrea să construiască un parteneriat

strategic cu Rusia, a anunţat vineri (18 11.2010) secretarul, general al Alianţei. „Relaţiile noastre

cu Rusia vor lua un nou chip pentru a construi un parteneriat strategic cu această ţară” a declarat

secretarul general al NATO, deschizând prima sesiune plenară a Summit-ului Alianţei de la

Lisabona.

Atât Summit-ul NATO, cât şi Summit-ul NATO-Rusia, prin conţinutul discuţiilor avute

şi al documentelor finale adoptate, au condus la ameliorarea relaţiilor directe dintre Rusia şi

NATO, pe de o parte, şi între Rusia şi SUA, pe de altă parte. Se ştie că aceste relaţii au trecut

printr-o „perioadă foarte dificilă de tensiune” în urma războiului ruso-georgian din august 2008.

Practic, Summit-ul NATO de la Lisabona a permis reconcilierea Alianţei atlantice cu Rusia24 şi

ameliorarea relaţiilor dintre Rusia şi SUA.

De la sfârşitul Războiului Rece, NATO a acordat o importanţă aparte dezvoltării de

relaţii constructive şi de cooperare cu Rusia. În ultimii zece ani, NATO şi Rusia au reuşit să facă

progrese substanţiale în dezvoltarea unui parteneriat veritabil şi să depăşească vechile confruntări

şi rivalităţi, în scopul de a întări încrederea mutuală şi cooperarea.



Bibliografie:

Chifu, Iulian, Spaţiul post-sovietic în căutarea identităţii, Editura

Politeia, SNSPA, Bucureşti, 2005

Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în

noua ordine mondiala, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Cucu, Irina, Cucu,Cornel, Transformarea geopolitică a statelor ex-sovietice şi implicaţiile probabile, în ,,Geopolitica”, Anul IV, Nr.16-17, Editura Top Form, Bucureşti,2006

Petre Duţu, Impactul Summit-ului NATO şi a Summit-ului NATO-Rusia de la Lisabona asupra relaţiilor dintre Alianţa atlantică şi Rusia, în Impact Strategic nr. 1/2011, Editura UNAp Carol I, Bucureşti, 2011, pp. 59-65.

Manual NATO, http://www.clr.ro/menu1/manualul%20nato.pdfGavril Elena Loredana Studii de securitate anul III

relatia nato-rusia

Documents