UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

Politica de distribuire a dividentelor

Studenti: Nemes Sinziana Corina

Pridon Alexandra-Maria

AN I Master : B 8

SIBIU 2011

Cuprins

Capitolul I. Esenta politicii de divident

1.1. Concept de politica de divident

1.2. Continutul politicii de dividend

1.3. Forme si proceduri de plataa dividentelor

1.4. Teoriile politicii de dividende

1.5.Teorii privind politica de dividend

1.6.Factorii care influenteaza politica de dividende. Formele dividendelor

Capitolul II . Distribuirea dividendelor si modalitati de repartizare ale acestora.

2.1.Efectul politicii de dividend asupra valorii firmei .

2.2 Implicatii fiscale ale deciziei privind distribuirea profitului pe destinatii .

III.Politica de dividend la Societatea de Investitii Financiare Muntenia SA- organism de plasament colectiv

IV.Concluzii

Biliografie

CAPITOLUL I: ESENŢA POLITICII DE DIVIDEND

1.1. CONCEPT DE POLITICĂ DE DIVIDEND

În cea mai simplă formulare, dividendul reprezintă remuneraţia ce revine unei acţiuni în decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la împărţirea profiturilor întreprinderii. Prin politica de dividend se întelege hotărîrea adunării generale a acţionarilor (consiliului de administraţie) privind distribuirea profitului net între plata dividendelor şi finanţarea viitoare a întreprinderii. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii corporaţionale, iar dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acţionarilor. O creştere a proporţiei profiturilor distribuite sub formă de dividende va rezulta în scăderea profiturilor acumulate pentru anul respectiv , deşi sumele disponibile pentru investiţii vor fi mai mici.

Politica de distribuire a dividendelor influenţiază imaginea întreprinderii şi politica sa de finanţare. Neplata dividendelor afectează grav preţul de piaţă al acţionarilor şi, corespunzător, al valorii întreprinderii, precum şi posibilitatea încheierii cu succes a vreunei potenţiale emisiuni de acţiuni. În principiu, orice deţinător de acţiuni are dreptul de a primi dividend din partea societăţii, dar aceasta este autorizată să repartizeze dividende cu respectarea a două condiţii :

să dispună de suficient profit, astfel ca distribuirea de dividende să nu afecteze substanţa societăţii, adică să nu micşoreze capitalizarea bursieră permanentă a societăţii. Suma dividendelor să nu depăşescă totalul profitului afectat acestei destinaţii;

distribuirea de dividende să nu afecteze lichiditatea financiară a societăţii comerciale, pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin scadente.

Distribuirea dividendelor este o politică sănătoasă şi de dorit a oricărei societăţi comerciale, întrucît are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel care, fiind mulţumit de regularitatea şi cuantumul dividendelor primite, va avea tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vîndă, văzînd în ele plasamente avantajoase.

Cand o societate pe acţiuni decide să distribuie dividende, întocmeşte o declaraţie de dividend prin care avizează pe acţionari că urmează să aibă loc o distribuire. Declaraţia de dividend este anunţul formal făcută de societatea pe acţiuni ce urmează să distribuie dividende, adică documentul prin care SA se obligă să verse valoarea dividendelor declarate.

În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor:

1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţare. La sfîrşitul exerciţiului financiare societatea comercială îşi determină volumul total al surselor proprii şi asimilate ce pot fi mobilizate în exerciţiul viitor, la care adaugă volumul împrumuturilor avantajoase de care poate beneficia sau eventualele creşteri de capital avute în vedere în perioada dată. Din suma totală obţinută se scade valoarea proiectelor pe care doreşte să le finanţeze, iar ceea ce rămîne se distribuie sub formă de dividend. Rezultă că drept sursă de plată a dividendelor

poate figura, alături de beneficiu, şi alte resurse precum cele provenite din credite bancare obţinute în condiţii avantajoase sau eventuale creşteri de capital, denumite generic surse adiţionale.

2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei proporţii constante a dividendelor creează o anumită siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. În acelaşi timp, politica ratei constante nu exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuale, întrucît acestea depind de masa profitului realizat în fiercare an.

3. Politica sumei constante presupune obligaţia asumată de societatea comercială de a acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de acţionari. Această politică asigură venituri constante acţionarilor, chiar în cazul nerealizării de către societatea comercială a unor beneficii la nivelul anilor anteriori şi cînd este necesară apelarea la surse adiţionale.

4. Politica dividendului obişnuit scăzut plus un extradividend este un compromis între un dividend stabil şi o rată constantă de plată. O astfel de politică dă flexibilitatea firmei şi investitorii pot conta pe primirea cel puţin a unui dividend minim. Această politica este cea mai bună atunci cînd profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante. Conducerea poate stabili un dividend obişnuit, relativ scăzut astfel încât el să fie posibil şi în anii mai puţin faşti şi care să fie suplimentat cu un extradividend în anii când sunt disponibile fonduri suplimentare.

1.2 Continutul politicii de dividend

Politica de dividend reprezinta ansamblul deciziilor si tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite actionarilor. Ea determina impartirea profiturilor obtinute in plati catre actionari si fonduri retinute pentru a fi reinvestite in afaceri. Profiturile obtinute reprezinta una din cele mai semnificative surse de finantare a cresterii intreprinderilor.

In cadrul politicii de dividend se pune problema de a opta intre distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei parti cat mai mari din profit, de catre firma respective. Atat cresterea si dezvoltarea intreprinderii pe baza de profit, cat si dividendele, sunt in egala masura deziderabile, cele doua se pot afla si in contradictie. Astfel, distribuirea dividendelor priveaza intreprinderea de lichiditati, dar asigura un venit actionarilor, determinand cresterea randamentului la plasamentul financiar initial.

O abordare mai rezonabila este aceea ca firma sa isi determine bugetul de investitii inainte. Astfel, decizia cu privire la dividende va avea un impact asupra noilor fonduri din exterior care trebuie obtinute. O rata mai mare a dividendelor inseamna o rata mai mica a profiturilor acumulate si deci trebuie sa se apeleze in masura mai mare la noi fonduri din exterior pentru finantarea proiectelor de investitii. In analiza politicii de dividend se urmaresc doi indicatori :

Rata de distribuire, respective, raportul dintre dividende si profitul net;Ratad =dividende/profit net

Rata de crestere a dividendului, respective raportul dintre dividende si numarul de actiuni;Rata crestere=dividende/nr.actiunii

Fluxurile de numerar catre actionari, mai mari ca urmare a stabilirii unei rate mai mari a dividendelor , vor duce in acelasi timp la o rata scazuta , atat a profiturilor cat si a dividendelor viitoare. Astfel, politica de dividende are doua efecte contradictorii.

Politica optima de dividende penrtu o firma gaseste echilibrul intre dividendele curente de platit si rata cresterii viitoare, astfel incat pretul actiunilor firmei sa fie maxim.

In materie de dividende, conducatorii unei intreprinderi au totdeauna un obiectiv exprimat in functie de rata de distribuire. Ei isi fixeaza ca obiectiv, sa distribuie un anumit procent(35%-45%) din profitul intreprinderii, incercand sa atenueze cat se poate de mult, fluctuatiile dividendului unitar in cazul variatiilor sensibile ale profitului, de la o perioada la alta.

O politica de distribuire este considerata scazuta, daca rata de distribuire nu depaseste 20% din profitul net, iar de la 60% in sus, politica de distribuire este considerata ca fiind puternica.

Daca intreprinderea ia decizia de a spori rata de distribuire, ea va recurge la noi resurse externe, astfel:

-face apel la actionarii sai, preluand ceea ce a distribuit initial, dar valoarea financiara de ansamblu a capitalului propriu ramane nemodificata;in fond, daca intreprinderea distrubuie mai mult,

valoarea va fi mai scazuta si actionarul va dispune de mijloace lichide mai inseminate. Daca intreprinderea distribuie mai putin, valoarea va fi mai mare, iar actionarul va avea mijloace lichide mai reduse.

- recurge la credite, avand ca efect cresterea mai redusa a fondurilor proprii si sporirea riscului de piata.

Gradul de distribuire a profitului nu modifica patrimonial actionarului, dar din punct de vedere tehnic se constata o dependenta intre profitul distribuit si cursul bursier. Cu cat partea din profitul distribuit este mai mare, cu atat cursul bursier este mai volatil.

Din punct de vedere al actionarilor, politica de dividend pune in evidenta doua aspecte/carecteristici:

a) stabilirea dividentelor;b) credibilitatea politicii de dividend, in general.

a) in legatura cu primul aspect, se porneste de la importanta analizei volumului dividentelor distribuite in anii anteriori, in vederea asigurarii stabilitatii sumei dividentelor. Politica de dividend practicata anterior de o intreprindere influenteaza nivelul dividentelor sperat de catre actionari, acesta la randul sau, exercitand un impact direct asupra cursului actiunilor.

Investitorii care doresc sa cunoasca politica de dividend a unei societati comerciale, incep prin a studia evolutia anterioara. Astfel, o intreprindere care in cursul unor perioade dificile nu a incetat sa distribuie cu regularitate dividente, va fi favorizata in raport cu firma care suspenda distribuirea dividentelor in anumite perioade. Distribuirea constanta de dividente conduce la cresterea increderii publicului fata de firma si sporirea valorii de piata a acesteia.

De aici decurge necesitatea fundamentarii obiective a politicii de dividend, pornind de la consideratiile urmatoare:

- in cazul in care cresterea profitului are un character regular, politica de dividend pierde din importanta sa si intreprinderea poate, fara a risca, sa reduca rata de distribuire;

- dacaprofitul are un character ciclic, ca urmare a profitului sezonier al activitatii, este important sa se pastreze regularitatea distribuirii dividentelor; acestea contribuie la pastrarea succesiunii fazelor de crestere in cazul distribuirii;

- un dividend variabil nu aduce nici o informatie investitorului potential, dar ii poate sugera ca societatea se caracterizeaza prin incoerenta in politica de dezvoltare a activitatii de baza. O asemenea politica de dividend nu poate exercita o influenta benefica asupra cursului bursier.

b) O politica de dividend trebuie sa fie credibila si coerenta fata de profiturile obtinute de intreprindere. Orice politica de dividend, chiar daca are un character rugulat, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decat daca este compatibila cu politica de repartizare a profitului.

Pentru o intreprindere, distribuirea unei parti de profit sub forma de dividente sau nedistribuirea profitului, va determina cresterea activului net si implicit a valorii intreprinderii.

Reinvestirea unei parti semnificative din profitul net conduce la cresterea autonomiei financiare, la diminuarea riscului financiar. Spre deosebire, o intreprindere care distribuie o parte redusa de profit, va inregistra o crestere a cursului actiunilor sale, dar isi va selecta actionarii.

1.3. FORME ŞI PROCEDURI DE PLATĂ A DIVIDENDELOR

Dividendele sunt plătite în corespundere cu deciziile luate de adunarea acţionarilor şi în mod normal, trimestrial, şi, dacă condiţiile o permit, ele cresc o dată pe an. Procedeul efectiv de plată a dividendelor este următorul: data declarării, data înregistrării acţionarilor, data ex-dividend, data efectuării plăţii.

Plata dividendelor poate avea drept sursă, fie profitul care nu se reinvesteşte, fie o finanţare adiţională cum ar fi un credit bancar obţinut în condiţii avantajoase sau o emisiune de acţiuni. În primul caz, dividendul apare ca un rezultat al politicii reziduale de determinare a dividendelor, întrucît este vorba de beneficiul care rămîne după satisfacerea celorlalte destinaţii.

Dividendele distribuite de către societăţile comerciale pe acţiuni pot îmbrăca trei forme :

În bani – este cea mai răspîndită formă de plată. Această formă este convenabilă atît pentru societatea comercială (rapiditate, costuri reduse) dar presupune, inevitabil, apariţia unor fluxuri financiare negative. În consecinţă, societatea va aplica această formă de dividend cu condiţia de a nu micşora prea mult volumul lichidităţii, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor. Atunci cînd se acordă dividende în numerar, există două tipuri de efecte:

1. un efect direct, care presupune că după acordarea dividendelor preţul pe acţiune scade cu valoarea dividendului pe acţiune (după data de înregistrare cumpărătorii nu mai beneficiază de dividende).

2. un efect indirect, mai redus şi mult mai greu de cuantificat: acordarea de dividende în numerar înseamnă sume de bani care ies din firmă şi care nu pot fi folosite pentru investiţii, dezvoltarea afacerii etc.

În acţiuni – este o practică a societăţii comerciale care doreşte să-şi protejeze lichidităţile sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În astfel de situaţii se emit noi acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului dividendelor datorate. Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care acţionarii le deţineau şi pînă atunci. Acţionarii care primesc acţiuni în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă, procurîndu-şi astfel lichidităţile de care au nevoie. Deci, plata dividendelor în acţiuni este o metodă avantajoasă pentru că societatea reduce fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile existente şi, totodata, se obţine şi o creştere a capitalului social. Sub aspect contabil operaţiunea se derulează astfel :

Beneficiile libere nerepartizate = Dividende de plată în acţiuni Dividendele de plată în acţiuni = Capital social (acţiuni emise şi vărsate)

În natură – este o formă mai rar întîlnită, se aplică cu acordul acţionarilor şi numai în cazurile când societăţile comerciale produc şi desfac mărfuri de interes pentru acţionarii proprii, cum ar fi combustibilii, cherestea, materiale de construcţie etc. Avantajul pentru societatea comercială : nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează, concomitent, o creştere corespunzătoare a cifrei de afaceri. Pentru acţionari avantajele constau în acoperirea unor nevoi de consum individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase, care nu includ rabatul comercial.

Conform legii cu privire la Societatea pe Acţiuni, decizia cu privire la plata dividendelor intermediare se ia de consiliul societăţii, iar hotărîrea cu privire la plata dividendelor anuale se ia de adunarea generală a acţionarilor, la propunerea consiliului societăţii.

În hotărîrea cu privire la plata dividendelor se va indica:

1. data la care este întocmită lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende;

2. cuantumul dividendelor pe o acţiune de fiecare clasă aflată în circulaţie;3. forma şi termenul de plată a dividendelor.

Pentru fiecare plată a dividendelor, consiliul societăţii asigură întocmirea listei acţionarilor care au dreptul să primească dividende.

În lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende intermediare vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni înregistraţi în registrul acţionarilor cel mai tîrziu cu 15 zile pînă la luarea hotărîrii cu privire la plata dividendelor intermediare, iar în lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende anuale vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni înregistraţi în registrul menţionat la data fixată de consiliul societăţii. Data la care se întocmeşte lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea generală nu poate precede data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de 45 de zile înainte de ţinerea ei. Dividendele care nu au fost primite de acţionar din vina lui în decurs de 3 ani de la data apariţiei dreptului de primire al lor se trec la venitul societăţii şi nu pot fi revendicate de acţionari.

Adunarea generală a acţionarilor este în drept să aprobe dividendele anuale în cuantum nu mai mic decît dividendele intermediare plătite şi nu mai mari decît dividendele propuse de consiliul societăţii.

Dividendele se plătesc cu mijloace băneşti, iar în cazurile prevăzute de statutul societăţii, se plătesc cu acţiuni sau cu alte bunuri destinate consumului populaţiei civile, a căror circulaţie nu este interzisă sau limitată de actele legislative.

Reinvestirea dividendelor în acţiuni – planurile de reinvestire au permis acţionarilor să reinvestească toate dividendele primite de la o companie, în acţiuni ale aceleiaşi companii. Un astfel de plan permite unei firme să îşi menţină politica de dividende oferind în acelaşi timp acţionarilor posibilitatea să îşi mărească investiţiile în corporaţia respectivă. Există 2 tipuri de bază de planuri de reinvestire a dividendelor:

planuri care implică numai acţiuni deja existente, emise anterior; planuri care implică acţiuni nou emise.

O decizie importantă pe care poate să ia firma este aceea a utilizării fondurilor sale pentru răscumpărarea acţiunilor emise. În loc să plătească dividende în numerar, firma poate să orienteze surplusul de numerar spre răscumpărarea acţiunilor proprii.

Răscumpărarea acţiunilor – este atunci cînd o firmă cumpără o parte din acţiunile sale de pe piaţă. Motivele sunt următoarele:

încercarea de a consolida controlul în mîinile echipei manageriale, pentru a evita o preluare neaşteptată;

firma dispune de exces de numerar, echipa managerială consideră că acţiunile companiei sunt subevaluate.

Pentru răscumpărarea acţiunilor se folosesc trei metode:

1. Oferta publică este un anunţ public făcut de firmă către toţi acţionarii care vor să vîndă un anumit număr de acţiuni la un anumit preţ, într-un interval de timp specificat. Fiecare acţionar poate să decidă dacă preţul oferit de către firmă în perioada de răscumpărare este mai bun decît preţul acţiunii din momentul situat după expirarea ofertei. Dacă sunt oferite mai multe acţiuni spre vînzare decît există intenţia de răscumpărare, conducerea poate alege pentru răscumpărare toate acţiunile sau un pro-rata din cele oferite de fiecare acţionar;

2. Răscumpărarea open-market (la bursă) are loc cînd firma acţionează prin intermediul unui broker, cumpărînd acţiuni de pe piaţa secundară ca orice investitor. Intenţia angajării firmei în răscumpărarea open-market este, în mod obişnuit, anunţată dinainte, deşi suma exactă a valorii acţiunilor răscumpărate la data reală a tranzacţiei nu este cunoscută;

3. Răscumpărarea disproporţională are loc cînd firma răscumpără acţiunile de la un anumit acţionar sau grup de acţionari. Acest tip de răscumpărare poate fi folosit la cumpărarea întregii cantităţi importante de acţiuni deţinută de un grup de acţionari, fiecare avînd însă puţine acţiuni.

Avantajele răscumpărărilor din punct de vedere al acţionarilor:

a. răscumpărarea are drept motivaţie ideea echipei manageriale că acţiunile întreprinderii sunt evaluate;

b. acţionarul are posibilitatea unei alegeri: să vîndă sau să nu vîndă, răscumpărarea poate înlătura un pachet mare de acţiuni care există în surplus de piaţă.

Dezavantajele răscumpărărilor din punct de vedere al acţionarilor:

a. acţionarii ar putea să nu fie indiferenţi în a alege între cîştigurile din dividende şi cîştigurile de capital, iar preţul acţiunii poate beneficia mai mult din dividende în numerar decât din răscumpărari;

b. acţionarii, în general se pot baza pe dividendele în numerar, dar nu şi pe răscumpărări. Acţionarii care vând ar putea să nu fie pe deplin conştienţi de toate implicaţiile răscumpărării, sau ar putea să nu deţină toate informaţiile relevante cu privire la activităţile actuale şi viitoare ale corporaţiei.

Avantajul din punct de vedere al echipei manageriale este că, dividendele nu se modifică substanţial pe termen scurt, deoarece echipa managerială nu este dispusă să crească dividendele dacă noua valoare a dividendului nu poate fi menţinută şi în viitor, acţiunile răscumpărate pot fi folosite la achiziţii, răscumpărările pot fi utilizate pentru a efectua schimbările pe scară largă în structura capitalului.

Principalul dezavantaj din punct de vedere al echipei manageriale îl constituie faptul că unii investitori percep anunţarea unui program de răscumpărare drep un semnal că echipa managerială nu poate să localizeze proiecte de investiţii profitabile. Argumentul este că un program de răscumpărare ar trebui privit în acelaşi mod în care se anunţă un dividend mare, dar dacă răscumpărările sunt percepute ca fiind indicatorii unor situaţii nefavorabile pentru creştere, ele pot avea un efect negativ asupra imaginii firmei şi asupra preţurilor acţiunilor acesteia pe piaţă.

1.4. Teoriile politicii de dividende

Politica de dividende este influenţată de un număr de factori, care includ oportunităţile de investiţii disponibile pentru firmă, surse alternative de capital şi preferinţele acţionarilor pentru venituri curente sau venituri viitoare.

Teoria irelevanţei dividendului a avut ca principali exponenţi Merton Miller şi Franco Modigliani au susţinut ideea că politica pe dividende nu are efect, nici asupra preţului pe piaţă al acţiunilor firmei, nici asupra costului capitalului. La începutul anilor 1960, ei au scris că valoarea unei firme este determinată numai de puterea sa de câştig şi de gradul de risc al afacerilor, adică cu alte cuvinte au argumentat că valoare unei firme depinde numai de venitul generat de activele acesteia, şi nu de felul în care acest venit este repartizat între dividende şi profituri acumulate. Merton Miller si Franco Modigliani au ajuns la concluzia că o creştere a dividendelor cere ca firma sa emită capital social suplimentar, pentru a finanţa bugetul de investiţii stabilit anterior.

Miller şi Modigliani şi-au bazat argumentele pe unele principii teoretice care in practică nu sunt valabile, deoarece atât firmele cât şi investitorii plătesc impozite pe venit, firmele trebuie să suporte costuri de emisiune, de multe ori managerii cunosc mai multe despre perspectivele firmei decât investitorii din afară, investitorii suportă costuri de tranzacţie, atât impozitele, cât si costurile de tranzacţie pot sa ducă la un capital social care să fie influenţat de politica pe dividende.

Teoria „vrabiei din mână”

A cincea ipoteză in teoria irelevanţei dividendului elaborata de Miller şi Modigliani este aceea ca politica pe dividende nu afectează rata de rentabilitate ceruta de investitori pentru capitalul social. Myron Gordon si John Lintner au argumentat că capitalul social creşte odată cu reducerea dividendelor , deoarece investitorii sunt mai puţini siguri de câştigurile de capital ce urmează a fi generate de profiturile acumulate reinvestite, decât de plata dividendelor. Miller si Modigliani nu au fost de acord cu aceasta, ei au susţinut că Ks(capital social) nu depinde de politica de dividende. Ei au numit argumentul lui Gordon şi Lintner „ vrabia din mână”, deoarece în opina adoptată de Miller şi Modigliani, cei mai mulţi investitori oricum planifică reinvestirea sumelor primite ca dividende în acţiuni ale aceleaşi firme sau în altele similare, şi, în orice caz, gradul de risc al fluxurilor de numerar ale firmei pe termen lung este determinat numai de gradul de risc al fluxurilor de numerar din operare şi nu de politica de dividende.

În figura de mai jos este reprezentată teoria lui Miller şi Modigliani comparativ cu teoria Gordon – Lintner. Punctul 1 conţine poziţia lui Miller şi Modigliani. Aici graficul ne arată că pentru orice politică de dividende, Ks=D1/P0+g=constant la 13,3%, astfel, rata de câştig cerută pentru valoarea mobiliară respectivă este constantă la valoarea de 13,3%, indiferent dacă profitul vine în întregime sub forma unui câştig din dividende sau sub forma unui câştig de capital sau sub forma unei combinaţii dintre cele două posibilităţi.

Punctul 2 reia relaţia stabilita de Miller şi Modigliani, dar prezintă sub formă de linie punctată poziţia Gordon – Lintner. Gordon – Lintner au susţinut că un dividend „ în mână” este mai puţin riscant decât un posibil câştig „ pe gard”, astfel încât investitorii cer venit total mai mare decât componenţa câştigului de capital are o proporţie mai importantă din total, decât componenţa câştigului din dividende.

1. dividendele sunt irelevante ( Miller şi Modigliani)

câştig din dividende (%)

13,3%

Ks = D1/P0 )+g=constant= 13,3%

10%

3.3%

rata de creştere(%)

0 3,3% 10% 13,3%

2. dividendele sunt relevante – investitorilor le plac dividendele

13,3%

Ks = D1/P0 )+g nu este constant

10% Ks creşte pe măsură ce dividendele se reduc şi rata

creştere g creşte

3.3%

rata de creştere(%)

0 3,3% 10% 13,3% 16%

Aceste două teorii oferă managerilor de corporaţii sfaturi contradictorii. Calea cea mai logică este testarea empirică a celor doua teorii. S- au efectuat mai multe testări în încercarea de a se determina adevărata relaţie existentă între câştigul din dividende şi rata de rentabilitate cerută.

Testele empirice au sugerat că ambele teorii ar putea fi corecte , sau că ambele ar putea fi incorecte. Cercetătorii din domeniile academice au studiat, de asemenea, efectul câştigului din dividende dintr-o perspectivă CAPM. Studiile de acest tip au dat rezultate neconcludente, şi pe deasupra mai există şi unele probleme practice.

Testele empirice bazate pe CAPM, ca şi celelalte, nu au dus la concluzii definitive în privinţa celei mai corecte teorii privind dividendele.

Politica de dividende în practică

Am văzut că plăţile că plăţile dividendelor trimit „semnale” către investitori – o creştere neaşteptat de mare a dividendelor transmite optimismul echipei manageriale, în timp ce o reducere a acestora transmite pesimismul acesteia – şi că politicile de dividende folosite de companii atrag diferite clientele de acţionari, care preferă o politică de dividende ca aceea pe care respectiva companie o urmează. Toate acestea oferă elememte care vin în sprijinul factorilor de decizie din cadrul corporaţiilor. Totuşi, nimeni până acum nu a fost capabil să descopere o formulă care să fie folosită pentru a spune echipei manageriale cum va afecta o anumită politică de dividende preţul acţiunilor companiei pe piaţă.

Chiar dacă nu există o formulă referitoare la politica pe dividende, echipa managerială trebuie să stabilească această politică. Această secţiune ia in discuţie câteva politici alternative de dividende utilizate în practică:

Politica dividendelor reziduale

Politica dividendelor este mult mai influenţată de oportunităţile de investiţii şi de disponibilitatea de fonduri cu care sa finanţeze proiectele de investiţii. Acest fapt a dus la dezvoltarea unei politici de dividende reziduale , care declară ca o firmă trebuie să urmeze următorii patru paşi pentru a decide proporţia distribuită sub formă de dividende:

a) determinarea bugetului optim de investiţii,

b) determinare capitalului propriu pentru finanţarea acestui buget,

c) utilizarea profiturilor acumulate in cadru componentei capitalului propriu, pe cât posibil, şi

d) plata de dividende numai dacă profiturile disponibile sunt mai mari decât cele necesare fondurilor pentru bugetele de investiţii.

Baza de la care se porneşte această teorie este aceea că investitorii preferă ca firma să reţină şi să reinvestească mai degrabă decât să le distribuie sub formă de dividende, dacă rata de rentabilitate pe care firma o poate obţine prin reinvestirea profiturilor este mai mare decât rata de rentabilitate pe care investitorii o pot obţine pentru alte investiţii cu grad comparabil de risc.

Cele mai multe firme au o anumită structură obiectiv a capitalului care cere cel puţin o mică proporţie de capital împrumutat, astfel încât finanţarea noilor proiecte este realizată parţial cu capital împrumutat şi parţial cu capital propriu. Costul componentei de capital împrumutat este diferit, şi, în

general mai scăzut decât costul capitalului propriu, astfel încât cele două forme de capital trebuie combinate pentru a afla costul mediu ponderat al capitalului. Atata vreme cat firma îşi finanţează proiectele de investiţii utilizând proporţii optime de capital propriu şi capital împrumutat, şi cât intenţionează să utilizeze numai capital propriu generat pe plan intern, costul marginal al fiecărui dolar de capital va fi minim.

Dividende constante sau progresiv crescătoare

În trecut, multe firme stabileau dividendul ca o sumă de dolari pe acţiune, menţinând după aceea această sumă, şi crescând valoarea dividendului anual numai dacă era clar că viitoarele profituri vor fi suficiente pentru a permite ca noul dividend să fie menţinut.

Timp de câteva decade , până la jumătatea anilor 1980, inflaţia a avut tendinţa să mărească valoarea profiturilor, astfel că multe firme ar fi urmat politica dividendelor stabile, au trecut la ceea ce s- a numit politica dividendelor cu rată de creştere stabilă. Conform acestei politici, firma stabileşte o anumită rată de creştere a dividendelor, şi încearcă să crească dividendele cu acest proces, în fiecare an. Desigur, dacă această politică va fi fezabilă, profiturile trebuie să crească cu aproximativ aceeaşi rată, o astfel de politică oferă investitorilor un venit stabil.

Proporţie constantă a dividendelor

Ar fi posibil ca o firmă să urmeze o politică de dividende care să se caracterizeze printr-o proporţie constantă din profituri distribuită sub formă de dividende. Totuşi, deoarece profiturile vor fluctua în mod sigur, această politică va însemna , desigur, că şi suma în dolari a dividendelor va varia.

Dividend regulat de valoare scăzută plus surplusuri

Un copromis între plata unui dividend stabil(sau cu rată de creştere stabilă) şi o proporţie constantă din profit distribuită sub formă de dividende este reprezentat de plata unui dividend regulat de valoare scăzută plus surplusuri.

O astfel de politică oferă firmei flexibilitate, iar investitori, la rândul lor, pot să se bazeze cel puţin pe încasarea unei sume minime din dividende. Directorii firmei pot stabili un dividend regulat de valoare relativ scăzută – destul de scăzută astfel încât să poată fi menţinută chiar şi în anii cu profituri mici sau în anii când este nevoie de sume considerabile de profituri acumulate – şi apoi să suplimenteze ceastă sumă cu un extra- dividend, în anii în care există disponibile fonduri în exces. Denumind dividendul suplimentar ca surplus, compania îşi informează acţionarii că această sumă nu este permanentă. Dacă profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei au un grad mare de volatilitate, această politică se poate dovedi cea mai bună alegere. Însă, dacă compania plăteşte un extra- dividend an după an , atunci plata acestuia ajunge să devină o obişnuinţă pentru investitori.

1.5.TEORII PRIVIND POLITICA DE DIVIDEND

Pe parcursul mai multor ani, cercetările au condus la formularea următoarelor teorii referitoare la politica de dividend:

1.3.1. Teoria neutralităţii politicii de dividend – A fost demonstrată de către F. Modigliani şi M.Miller în 1961. În cadrul acestei teorii s-a susţinut ideea că politica de dividend nu are efect asupra preţului pe piaţă al acţiunilor firmei, nici asupra costului capitalului. Se consideră că în ipoteza de piaţă perfetă, politica de dividend nu este altceva decât o politică de finanţare, adică o alegere între finanţarea din surse proprii interne (reinvestirea profitului net) şi finanţarea din surse proprii externe (aporturi noi la capitalul social). După cercetătorii economişti valoarea unei firme este determinată numai de puterea sa de căştig şi de gradul de risc al afacerilor, adică depinde numai de venitul general de activele acestuia, şi nu de felul în care acest venit este repartizat.

Ideea de bază a acestei teorii este că în absenţa costurilor de emisiune a acţiunilor noi şi existenţei unui mediu economic cert, valoarea întreprinderii este independentă (neutră), în raport cu politica de dividend şi depinde doar de politica sa de investire şi de rata de rentabilitate economică. În concluzie nu există nici o politică optimă de dividend – orice politică de dividend este la fel de bună ca oricare alta.

Dezavantajele acestei teorii sunt legate de faptul că cercetările au fost efectuate în baza unor ipoteze care nu sunt valabile în practică, precum : nu există impozitul pe venitul corporaţiei sau personal, nu există costuri de emisiune, investitorii şi managerii au la dispoziţie aceleaşi informaţii asupra perspectivelor firmei, politica de stabilire a bugetului de investiţii este independentă de politica de dividende.

1.3.2. Teoria necesităţii de distribuire a dividendelor,ca factor de creştere a valorii întreprinderii – Are la bază modelul cercetătorilor M.Gordon, E.Shapiro şi J.Lintner, care propun ca ipoteză – distribuirea dividendelor, crescătoare an de an, într-o rată constantă, „g”, mai mică decît rata de randament (ka) a dividendelor viitoare. Pa=DIV1/ka-g

Cu cît dividendele şi rata lor anuală de creştere sunt mai mari, cu atît valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare. Este o concluzie simplistă, dar care fundamentează anticipările mai multor analişti financiari privind evoluţia cursului acţiunilor la bursă. Se reţine ipoteza g<ka, deoarece un g mai mare ar conduce la un Pa infinit, ceea ce este ireal pe plan economic.

Modelul Gordon & Shapiro, deşi foarte simplu, prezintă o serie de inconvenienţe, dintre care două sunt importante. În primul rînd, valoarea unei acţiuni este definită doar de o singură variabilă explicită, dividendul. Orice eroare de estimare a dividendului conduce la deformare accentuată a valorii acţiunii. Spre exemplu, la un dividend de 50 lei/acţiune, la o rată de rentabilitate cerută 17% şi o rată de creştere anuală a dividendelor 12%, se poate sconta o valoare a acţiunii de: 50/(0,17-0,12)=1000 lei. Dacă dividendul se estimează la 75lei/acţiune, atunci valoarea acţiunii ajunge la 1500 lei. În al doilea rînd, valoarea acţiunii este foarte dependentă de estimările asupra ratei anuale de creştere a dividendelor „g” – în exemplu anterior, dacă estimarea acestuia este de 13%, atunci valoarea acţiunii ajunge la 1875 lei.

În concluzie, această teorie susţine că dividendele au un grad mai mic de risc decît cîştigurile de capital, astfel încît o firmă trebuie să stabilească să plătească o proporţie mare de

profituri sub formă de dividende şi deci să ofere un cîştig ridicat pentru a avea un cost minim al capitalului său.

Aceste două teorii oferă concluzii contradictorii manageriale întreprinderilor, iar testarea empirică a acestora a dat rezultate neclare, adică: ambele teorii pot fi corecte în unele situaţii, şi ambele pot fi incorecte în altele.

1.3.3. Teoria reziduală a dividendului – Este propusă de către economistul american J.Walter, care consideră că politica de dividend nu este o decizie financiară foarte importantă. Cele mai importante sunt deciziile de investiţii şi apoi deciziile de finanţare. Dacă criteriile VAN (valoarea adăugată netă) şi CC determină selecţia anumitor proiecte de investiţii şi anumite surse de finanţare, atunci dividendul va fi suma rămasă din profitul neinvestit, după adoptarea deciziilor de mai sus. Suma dividendelor distribuite variază de la o perioadă la alta, în funcţie de oportunităţile de investiţii ce apar.

Ideea centrală a acestei teorii este de a utiliza, cu prioritate, profitul pentru autofinanţarea proiectelor de investiţii, ori de cîte ori rentabilitatea scontată a acestora este mai mare decît costul capitalului întreprinderii. Firma trebuie să parcurgă următorii 4 paşi importanţi:

1. determinarea bugetului optim de investiţii;2. determinarea capitalului necesar pentru finanţarea acestui buget;3. utilizarea profitului acumulat în cadrul componenţei capitalului propriu, pe cît

posibil;4. plata de dividende numai dacă profiturile sunt mai mari decât cele necesare

finanţării investiţiilor.În concluzie, politica de dividend este, mai curînd, o politica de autofinanţare, iar

distribuirea de dividende trebuie să fie cît mai redusă pentru a obţine maximizarea valorii.

Există un şir de avantaje a plăţii dividendelor stabilite şi previzibile faţă de politica de dividende reziduală:

1. Investitorii conferă o valoare mai mare dividendelor pe care sunt siguri ca le vor primi: dividendele fluctuante au grad de risc mai mare decît dividendele stabilite.

2. Mulţi acţionari utilizează dividendele pentru consumul curent, iar aceştia sunt puşi într-o situaţie neplăcută dacă sunt siliţi să vîndă cîteva acţiuni, pentru a face rost de numerar, doar fiindcă firma nu mai plăteşte dividende.

3. Un dividend stabileşte în corcordanţă cu cerinţele de listare legală. Listarea legală reprezintă liste de valori mobiliare în care pot investi fondurile de pensii şi companiile de asigurare. Cerinţele pentru ca o valoare mobiliară să fie exclusă pe o listă legală pentru companiile de asigurare au fost modificate pentru a include companiile care plătesc dividende, sau au capacitatea de a plăti dividende. Astfel, chiar dacă un dividend stabil nu este esenţial pentru o companie să fie inclusă pe o listă legală, existenţa acestui dividend stabil face ca probabilitatea includerii companiei pe lista respectivă să fie mai mare. Astfel, aparenţa pe listele legale poate încuraja urmarea unei politici de dividende stabile.

Dividendele stabilite permit echipei manageriale să utilizeze dividendul ca pe un semnal pentru profitabilitatea intrisecă a companiei. Cu toate că cifrele ce reprezintă profitul raportat pot fi modificate prin diverse metode contabile, manipularea dividendelor este mai puţin posibilă, deoarece plata dividendelor reprezintă o ieşire de numerar pentru corporaţie. Pentru ca acest semnal să se dovedească util, dividendele trebuie să fie stabile, astfel încât orice schimbare a dividendului să fie repede interpretată de către investitori ca fiind un semn al unei profitabilităţi viitoare îmbunătăţite.

1.6 . Factorii care influenteaza politica de dividende.

Formele dividendelor

Firmele isi aleg o anumita politica de dividende pe baza conceptelor echipei manageriale dar tinand cont si de alti factori care urmeaza a fi descrisi:

Reglementarile juridice- prevad faptul ca dividendele trebuie platite din profituri(din anul current sau din anii precedenti). Legislatia subliniaza in acest sens trei reguli de baza:

1. regula profiturilor nete stipuleaza ca dividendele pot fi platite din profiturile prezente si trecute;

2. regula referitoare la capital protejeaza creditorii, interzicand plata dividendelor din capital imprumutat; aceasta operatiune ar echivala cu distribuirea capitalului alocat pentru investitii , actionarilor companiei;

3. regula insolvabilitatii prevede ca unei companii ii este interzis sa plateasca dividende, daca in urma acestor plati devine insolvabila. Plata dividendelor in asemenea conditii ar insemna oferirea de catre actionari a fondurilor care apartin de drept creditorilor.

Disponibilitatea numerarului, conform caruia dividendele in numerar pot fi platite numai in numerar. Astfel, o criza de numerar in contul current din banca poate restrictiona plata dividendelor. Totusi capacitatea de a imprumuta poate neutraliza acest factor.

Necesitatea de a rambursa datoriile. Atunci cand o firma a emis actiuni/obligatiuni pentru a-si procura resurse financiare necesare extinderii activitatii, ea se confrunta cu 2 alternative:

a). poate refinanta datoria atunci cand aceasta ajunge scadenta, prin emisiunea altor valori mobiliare;

b). poate sa stabileasca prevederi pentru rambursarea datoriei contractate. Daca se decide rambursarea , atunci firma va fi nevoita sa retina profitul, nemaiacordand dividende.

Restrictiile impuse prin contractele de credit. Contractele de credit, mai ales pe termen lung, restrang capacitatea firmei de a plati dividende in numerar. Asemenea restrictii protejeaza creditorul si prevad ca:

dividendele viitoare pot fi platite numai din castigurile obtinute dupa semnarea contractului de credit. Asadar ele nu pot fi platite din profiturile accumulate in trecut;

nu se pot plati dividende cand capitalul de lucru (fondul de rulment net) este mai mic decat o anumita suma specificata;

Posibilitatea accelerarii/amanarii proiectelor de investitii va permite firmei sa isi respecte cu usurinta partea din profit destinata platii dividendelor;

Accesul la pietele de capital. Daca o firma are nevoie de resurse pentru a-si finanta o investitie, ea poate utiliza fie capitalul propriu (ca urmare a acumularilor de profit), fie emisiunea de noi actiuni.

Controlul . Daca echipa manageriala este interesata de mentinerea controlului, ea ar putea san u fie dispusa sa vanda sis a emita noi actiuni deoarece s-ar diminua puterea de control a grupului dominant in intreprindere. Asadar, compania ar putea sa retina o proportie mai mare din profituri decat ar fi necesar, daca nu ar exista aceasta problema.

Dividendele distribuite de societatile comerciale imbraca trei forme:

in bani in natura in actiuni

Cea mai raspandita forma de acordare este in bani, ca urmare a operativitatii cu care se desfasoara operatiunile de casa. Aceasta forma este convenabila atat pentru actionari, care isi obtin castigurile direct si imediat, cat si pentru societatea comerciala (care inregistreaza costuri reduse si o anumita rapiditate in tranzactionare); riscul operatiunii consta in aparitia unor fluxuri financiare negative, adica lipsa de lichiditati.

Distribuirea dividendelor in actiuni este o practica a societatilor comerciale care doresc sa-si protejeze lichiditatile sau nu dispun in mod concret de lichiditati pentru a face plata in bani.

Distribuirea de dividende in natura este o forma mai rar intalnita, se aplica cu acordul actionarilor si numai in cazurile cand societatile comerciale produc si desfac marfuri de interes pentru proprii actionari. Avantajul pentru societatea comerciala este ca nu-si micsoreaza lichiditatile si realizeaza, concomitant, o crestere corespunzatoare a cifrei de afaceri. Actionarii au avantajul ca isi acopera unele nevoi de consum individual sau gospodaresc la preturi convenabile, fara adaos commercial.

Capitolul II . Distribuirea dividentelor si modalitati de repartizare ale acestora.

Distribuirea de dividende de către societăţile comerciale pe acţiuni este o operaţiune periodică, care concretizează dreptul acţionarilor la remunerarea capitalulului plasat în acţiuni.

Dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot (ordinare), mărimea dividendelor şi randamentul vor fi egale pentru toate acţiunile: profitul total afectat distribuirii de dividende se împarte la numărul acţiunilor rezultînd indicatorul dividend/acţiune; apoi, raportînd dividendul/acţiune la curs, se obţine randamentul capitalului plasat în acţiuni.

Distribuirea dividendelor are ca efect aşa numita opoziţie dintre firmă, ca entitate economică şi asociaţii. Această opoziţie dispare în timp, pe măsură ce acumularea de capital devine sursă de obţinere a profitului te termen lung. Distribuirea dividendelor privează firma de lichidităţi, de aceea decizia de distribuire a dividendelor este legată de politica de finanţare şi de structura de creştere a capitalului.

Parametrii deciziei de dividend sunt:

Rata de distribuire a dividendului, adică raportul dintre dividende şi profitul net; Rata de creştere a dividendului pe acţiune.

Decizia urmăreşte, în general, să atenueze fluctuaţia dividendului unitar, în cazul variaţiilor sensibile ale profitului de la o perioadă sau alta. A stabili suma dividendului ce urmează a fi distribuită înseamnă, în acelaşi timp, a stabili suma folosită pentru autofinanţare.

În cazul că societăţile comerciale au emis, pe lîngă acţiuni ordinare şi acţiuni cu drepturi prioritare de dividend (acţiuni cu privilegii), distribuirea dividendelor se face diferit, în funcţie de caracteristicile acţiunilor.

Acţiunile cu privilegiul de dividend sau cu drept de prioritar de dividend au avantajul siguranţei încasării dividendului, chiar în cazul că profitul total afectat distribuirii nu ajunge pentru remunerarea tuturor acţiunilor. Cu alte cuvinte, aceste acţiuni vin primele în ordinea de remunerare; dacă mai rămîne profit, şi cît rămîne, se împarte drept dividend celorlalte categorii de acţiuni , care n-au privilegiul de dividend.

La prima vedere s-ar părea că deţinătorii acţiunilor cu privilegiul de dividend sunt avantajaţi faţă de ceilalţi acţionari şi că este inechitabil ca unii acţionari să primească în mod sigur dividende, în timp ce alţii vor primi numai în măsura în care mai rămîne profit după prima distribuire.

În realitate nu se poate vorbi de o inechitate sau dezavantaje ale unor acţionari faţă de alţii, în primul rînd, pentru că acţionarii sunt proprietarii întreprinderii, iar consiliul de administraţie, fiind ales, salariat şi revocabil de către adunarea generală, n-ar putea desfaşura o activitate potrivită unora dintre acţionari. În al doilea rînd, excluderea oricărei inechităţi rezidă din faptul că acţionarii înşişi sunt cei care optează asupra tipului de acţiuni pe care doresc să le obţină; ei sunt aceia care decid să cumpere acţiuni ordinare sau acţiuni cu privilegii, aşa încît n-au motive să protesteze ulterior sau să fie nemulţumiţi. Societatea

comercială nu face decît spre vînzarea acţiuni cu caracteristici cerute de potenţialii cumpărători.

În procesul distribuirii, din masa totală a profitului afectat acţionarii pot obţine randamente diferite, în funcţie de categoria de acţiuni deţinută: acţionarii care posedă acţiuni cu privilegiul de dividend obţin în mod sigur randamentul prevăzut ca privilegiu, în timp ce deţinătorii acţiunilor ordinare (cu drept de vot) pot obţine randamente mai mici, egale sau mai mari decît cele cuvenite acţiunilor privilegiate.

Rezultă ca acţiunile cu privilegiul de dividend prezintă nu numai avantaje, ci şi inconveniente: avantajele constau în siguranţa şi stabilitatea remuneraţiei capitalului, dar nu permit creşterea randamentului peste cel prevăzut în privilegiul de dividend. Spre deosebire de acestea, acţiunile fără privilegiul de dividend (ordinare) nu prezintă stabilitatea şi siguranţa remuneraţiei, dar creează posibilitatea sporirii randamentului pentru cazurile cînd există suficient profit afectat.

În ultimă analiză, deţinerea de acţiuni ordinare sau cu privilegii exprimă atitudinea faţă de risc a acţionarilor: cine nu vrea să rişte, sau nu poate s-o facă, achiziţionează acţiuni cu privilegiul de dividend, care-i aduc venituri sigure, dar fără a putea să le sporească; cine vrea să rişte, şi-şi poate permite, cumpără acţiuni cu drept de vot care, în anii cu profituri mari, pot să-i aducă randamente oricît de mari, în schimbul, în anii slabi, poate obţine randamente scăzute sau nule.

Acţiuni cu privilegiul de dividend cumulativ – în cazul că societatea comercială nu distribuie dividende într-un an sau altul, dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv pentru toate categoriile de acţiuni, cu excepţia acţiunilor care au privilegiul de dividend – cumulativ, pentru care se păstrează dreptul de a primi dividend retroactiv, în primul an cînd se efectuează distribuiri, pentru toţi anii în care nu s-au făcut distribuiri.

Acţiuni cu privilegiul de dividend şi de participaţie – privilegiul de participaţie poate fi ataşat numai pe acţiunile cu privilegiul de dividend şi permite acţionarului să primească un dividend adiţional la cel cuvenit acţiunilor cu privilegiul de dividend, cu condiţia ca suma totală a profitului afectat acestei destinaţii să fie satisfăcătoare pentru a permite deţinătorilor de acţiuni fără privilegiul de dividend să primească echivalentul în procente, faţă de capitalul subscris şi vărsat.

Avantajul acţiunilor cu privilegiul de participaţie rezultă din faptul că deţinătorul poate participa în mai mare măsură la repartizarea profiturilor, eliminîndu-se inconvenientul acţiunilor cu privilegiul de dividend de a nu-şi putea spori randamentul peste cel prevăzut în privilegiu.

Atunci cand societatea comerciala decide sa distribuie dividende, intocmeste o declaratie de dividend prin care avizeaza pe actionari ca urmeaza sa se efectueze distribuirea; cu aceasta ocazie se stabileste data platii dividendelor si data pana la care se face inregistrarea actionarilor.

Declaratia de dividend este anuntul formal facut de societatea pe actiuni ca urmeaza sa distribuie dividende. Inregistrarea actionarilor este o operatiune necesara intrucat in cursul anului actiunile, avand o circulatie libera, isi pot schimba proprietarii, prin operatiuni de vanzare-cumparare, iar dividende vor primi decat detinatorii de actiuni ce sunt consemnati in registrul actionarilor.

Societatile comerciale pe actiuni nu sunt obligate juridic sa distribuie dividende annual, motiv pentru care ele pot adopta in anumiti ani, o politica de reducere/suspendare a platii dividendelor in favoarea unei politici de autofinantare.

2.1 EFECTUL POLITICII DE DIVIDEND ASUPRA VALORII FIRMEI

În materia de dividende, problema teoretică fundamentală este pusă în evidenţă sub forma unei întrebări: care este efectul politicii (decizia) de dividend asupra valorii întreprinderii? De-a lungul timpului s-a încercat să se dea un răspuns acestei întrebări. În funcţie de poziţiile exprimate, putem aprecia că s-au conturat trei grupuri: un grup conservativ care susţine că o creştere a dividendului distribuit duce la o creştere a valorii firmei; un grup radical care crede că o creştere a dividendului distribuit reduce valoarea firmei, şi ultimul este grupul „de mijloc” care afirmă că valoarea firmei este independentă de politica de dividend.

Principiul prudenţei în materie de dividende arată că firmele cotate urmăresc distribuirea constantă de dividende pe acţiuni într-un interval mai lung de timp şi o uşoară creştere, numai în cazul în care sunt convinse că pot menţine acest nivel şi în anii care urmează. Aceasta deoarece constanţa cîştigurilor pe care le realizează acţionarii are un efect pozitiv asupra cursului acţiunilor pe piaţă. Dacă firma hotărăşte micşorarea ratei de distribuire, acestea se reflectă negativ în cursul acţiunilor sale şi, ca atare, valoarea bursieră a firmei va scădea.

În situaţia inversă, cînd rata de distribuire creşte, aceasta este dovada unei bune gestionări a firmei şi a realizării unei rentabilităţi suficiente, care să permită şi acoperirea nevoilor de autofinanţare şi, care atare, cursul acţiunilor firmei şi, implicit, valoarea acesteia va creşte. Totodată, respectarea sau creşterea proporţiei de distribuire, este un semnal pozitiv pentru cadrele calificate despre bunul mers al firmei şi, astfel, atractivitatea firmei de specialişti creşte.

Dezbaterile teoretice au arătat că în anumite ipoteze, valoarea firmei este independentă de politica de dividend. Aceste dezbateri au cunoscut diverse stadii evolutive, reprezentînd subiecte de un real interes şi deosebit de incitante pentru lumea ştiinţifică şi în zilele noastre.

Teza conform căreia valoarea de piaţă a acţiunilor firmei este independentă de politica de dividend a firmei a fost demonstrată, aşa cum a afirmat, de către Modigliani şi Miller în condiţiile absenţei impozitării, lipsei costurilor de tranzacţionare pe piaţă şi accesului egal la informaţie pe piaţa financiară.

Demonstraţia celor doi are în vedere două firme identice în toate privinţele (cash flow-ul din exploatare, cheltuielile cu investiţiile planificate şi toate plăţile de dividende viitoare), cu excepţia plăţii dividendului din perioada curentă. Pentru a se evita confuzia dintre efectele structurii financiare şi posibilele efecte ale politici de dividend se presupune, de asemenea, că cele două firme sunt complet finanţate din capitaluri proprii. Politica de investiţii şi structura financiară fiind date, singura manieră de a finanţa o sporire a dividendului constă în emiterea de acţiuni noi.

Astfel, pornindu-se de la modelul general de actualizare a dividendelor, pentru exerciţiul financiar următor, se estimează că valoarea actuală a acţiunii (P0) este egală cu suma actualizată a dividendului ce se va vărsa (D1) în cursul perioadei viitoare şi valoarea acţiunii la finele acestei perioade (P1):

P0 (1)

în care:

Rc = rata rentabilităţii aşteptate de acţionari (rata costului capitalului propriu)

Se presupune că la momentul t0 capitalul întreprinderii este compus din n0 acţiuni.

Multiplicînd ecuaţia (1) cu numărul curent de acţiuni, n0, vom obţine valoarea de piaţă a firmei (V0 = n0*P0):

V0 (2)

adică valoarea actuală a firmei este egală cu suma actualizată dintre dividendul total ce urmează a fi plătit (n0*D1), aferent numărului actual de acţiuni, n0, şi valoarea firmei la sfîrşitul perioadei (n0*P1).

Pentru realizarea echilibrului între utilizări şi resurse, investiţiile (I1) şi plăţi de dividende pot fi finanţate prin autofinanţarea şi emisiunea suplimentară de acţiuni, astfel :

I1 + n0*D1 = X1 + m1* P1 (3)

în care:

m1 = numărul de acţiuni noi emise la cursul de la finele perioadei;

X1 = cash flow-ul din exploatare.

De asemenea, este cunoscut faptul că dacă sunt emise noi acţiuni, numărul acţiunilor la sfîrşitul perioadei, n1, va fi egal cu suma dintre numărul acţiunilor curente, n0 şi numărul acţiunilor noi, m1.

n1 = n0 + m1 (4)

punînd în evidenţă în ecuaţia (2) valoarea firmei la finele perioadei, după emisiunea de noi acţiuni, (V1=(n0+m1)*P1) şi înlocuind creşterea de capital (m1) din ecuaţia (3) obţinem:

V0 (5)

Cum în ecuaţia (5) lipseşte variabila dividende (D1), rezultă că valoarea firmei este independentă de politica de dividend, adică politica de dividend este irelevantă. De asemenea, deciziile de investiţii sunt complet independente de politica de dividend, firma putînd plăti orice nivel al dividendelor pe care-l direşte fără afectarea deciziilor de investiţii. Dacă dividendele plus investiţiile dorite depăşesc cash flow-ul furnizat de activitatea de exploatare, firma va căuta finanţarea externă, în special emisiunea de noi acţiuni. Dorinţa de a menţine un anumit nivel al dividendelor nu trebuie să afecteze, niciodată, decizia de investiţii.

Concluzionînd analiza pînă în acest moment, putem afirma că ceea ce s-a cîştigat de acţionari sub formă de dividende este compensat printr-o pierdere de valoare, în timp, a acţionarilor. De astfel, transpusă pentru perioadele viitoare printr-un raţionament de recurenţă,

se poate arăta că valoarea firmei nu este în funcţie decît de programul său de investiţii şi de rentabilitatea sa. Averea acţionarilor nu este, deci, afectată de decizia actuală şi viitoare de dividend. Această constatare, trebuie reamintit, este valabilă în condiţiile în care firma se poate finanţa de pe piaţă nelimitat şi fără costuri de tranzacţionare, nu există asimetrie informaţională între manageri şi acţionari, iar obiectivul managerilor este maximizarea valorii firmei, respectiv averii acţionarilor, în absenţa impozitării.

Următorul nivel de cercetare a fost făcut cînd analiza a fost extinsă prin luarea în considerare a impozitării firmelor, dar în lipsa impozitelor personale, şi considerînd, de asemenea, o creştere a cash flow-urilor.

Ecuaţia (5) poate fi scris sub forma:

V0 + (6)

Dată fiind o rată de actualizare constantă, Rc, modelul (6) poate fi extins pentru N perioade de timp astfel:

V0 = + + ... + + (7)

O presupunere rezonabilă este aceea că în orice perioadă de timp valoarea firmei este finită.

Deci, dat fiind un model cu un orizont de timp infinit, avem:

V0 = lim ∑

Aşadar, valoarea actualizată netă a firmei este egală cu suma actualizată a diferenţei dintre cash flow-urilor din exploatare şi investiţiile noi necesare obţinerii cas flow-urilor.

Presupunerea unei rentabilităţi financiare a investiţiei Rf (o vom nota nota r pentru simplitatea expresiilor) constante este rezonabilă întrucît atunci cînd decizia de bugetare a capitalului este făcută corect, fiecare proiect va aduce suficiente venituri pentru a plăti furnizorii de capital şi a recupera investiţia iniţială. Astfel, cash flow-urile vor fi suficiente pentru a realiza orice investiţie de înlocuire necesară susţinerii proiectului la un nivel constant.

Cei care au introdus impozitele personale în analiză au fost Farrar şi Selwyn (1967) şi Brennan (1970).

În urma studiului, primii doi au arătat că „atîta timp cît rata impozitului asupra cîştigurilor din capital este mai mică decît rata impozitului aferentă dividendului, investitorii vor prefera cîstigurile din capital dividendelor oricare ar fi cash flow-urile din exploatare, rata dobînzii sau nivelul de îndatorare atît la nivel de firmă cît şi personal ”. brennan a concluzionat că „pentru un nivel dat al riscului, investitorii cer un venit tot mai mare aferent investiţiei cu cît cîştigul viitor din dividende este mai mare , deoarece dividendele vor fi impozitate mai mult, comparativ cu cîştigurile din capital”.

Miller şi Scholes au profundat analiza arătînd într-un articol din 1978, că valoarea firmei poate să nu fie condiţionată de decizia de dividend chiar şi atunci cînd există impozitare atît la nivelul firmelor cît şi la nivelul persoanelor fizice.

Peste toate aceste confruntări teoretice şi concluzii ale testelor empirice efectuate, trebuie remarcat că dividendul este un indiciu semnificativ pentru investitor şi implicit, pentru cursul acţiunilor, lucru evidenţiat de conţinutul informaţional al dividendului, respectiv de dividend ca semnal transmis de managerii investitorilor.

Depăşind teza Miller-Modigliani a neutralităţii politicii de dividend – valoarea întreprinderii este dependentă de politica sa de investiţii şi de rata rentabilităţii economice – cercetătorii Gordon şi Shapiro propun o ipoteză a distribuirii de dividende, crescătoare an de an, intr-o rată constantă g, de forma αβ, mai mică decît rata „r” de actualizare a dividendelor viitoare. Un „g” > „r” ar conduce la un P0 → ∞, ceea ce este absurd în plan economic.

Acest model presupune următoarele ipoteze:

Piaţa concurenţială perfectă; Politica firmei este de a reţine în fiecare an o rată constantă β din profitul net

obţinut pentru a reinvestit; Finanţarea firmei se face 100% din capitalurile proprii; Nu ţine cont de amortizările şi provizioanele calculate, care împreună cu profitul

net reinvestit reprezintă surse de autofinanţare; Absenţa împrumuturilor pentru finanţarea viitoare a firmei; Calculînd rata netă de rentabilitate economică a firmei – care exprimă

capacitatea activului economic efectiv investit (imobilizări + necesar de fond de rulment) de a degaja un profit (net de impozit = profit de exploatare – impozitul) – atunci, aceasta este egală cu rata rentabilităţii financiare a firmei;

Deoarece valoarea unei acţiuni este definită doar de o singură variabilă explicită (dividendul), orice eroare de estimare a dividendului conduce la o deformare accentuată a valorii acţiunii.

Politica privind dividendele este influenţată de următoarele categorii de factori:

1. Restricţiile impuse de lege – plăţile de dividende sunt reglementate în multe ţări nu numai din perspectivă fiscală, ci şi în privinţa unor restricţii impuse privitoare la plata lor. Cele mai importante restricţii sunt:

Capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plăţi de dividende. Aceasta impune ca plăţile să se facă numai din profitul efectiv realizat de firmă, fără a folosi la plata dividendelor valoarea unui profit viitor probabil;

Dividendele trebuie plătite acţionarilor din profiturile nete trecute şi prezente. Nu poate fi vorba de „avans de dividende” sau „dividende în avans”;

Nu poate fi plătite dividende când firma este insolvabilă.2. Constrîngerile fiscale – în timp ce restricţiile impuse de lege tind să încurajeze

firmele să-şi reţină propriile profituri, fiscalitatea poate avea un efect opus. Firma nu are interes să reţină profiturile pentru o creştere viitoare în vederea producerii de profit suplimentar care va fi impozitat la o rată mai mare decît sunt impozitate plăţile de dividende.

3. Acordurile restrictive – au un impact asupra politicii privind dividendele decît chiar restricţiile impuse de lege. Aceste acorduri sunt incluse în contractele de împrumut obligatar, împrumuturi pe termen lung sau pe termen scurt, de leasing şi cele pentru emiterea de acţiuni preferenţiale.

4. Situaţia financiară a firmei – atunci cînd o firmă se împrumută la bancă cu sume mari pe termen mediu sau lung ori emite obligaţiuni pe piaţă, ea se confruntă cu o restricţie constînd în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiunilor faţă de debitori. Multe contracte de împrumut stipulează chiar faptul că dividendele pot fi plătite

numai cînd există un indice de protecţie cert, cum ar fi indicele lichidităţii curente care trebuie să atingă un anumit nivel sub care nu trebuie să cadă. Plata dividendelor trebuie făcută, decele mai multe ori, în numerar, ceea ce poate pune problema lichidităţii pentru firmele cu probleme în acest domeniu. Astfel, este posibil ca o firmă să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua plata în numerar a dividendelor din caza problemelor lichidităţii.

5. Preferinţele investitorilor – cînd proprietarii unei firme sunt diverşi, conducerea trebuie să ia în considerare la stabilirea politicii privind dividendele factori de genul: oportunităţile de investiţii, nevoile de fonduri în numerar, accesul la piţele financiare şi alţi factori care pot influenţa această decizie.

6. Protecţia împotriva diluării capitalului – dacă firma adoptă o politică de plată a unei mari părţi din profiturile sale anuale ca dividende, ea poate să fie nevoită să vîndă din cînd în cînd noi acţiuni comune pentru creşterea capitalului propriu necesar finanţării unor proiecte potenţial profitabile. Dacă acţionarii existenţi nu vor sau nu pot cumpăra partea proporţională ce le revine din noua emisiune, interesul controlului în firmă este diluat.

2.2 Implicatii fiscale ale deciziei privind distribuirea profitului pe destinatii .

Anumite teorii sustin micsorarea pe cat posibil a sumelor distribuite sub forma dividendelor, aducand ca argument diferentele intre ratele de impozitare aferente profitului reinvestit, respective a dividendelor. Explicatia oferita de aceste teorii este perfect rationala si logica din punct de vedere mathematic: cat timp actionarii pot fi remunerate fie pe seama dividendelor, fie pe seama vanzarii viitoare a actiunilor, la un curs bursier mai ridicat este relative evident ca trebuie incurajata reinvestirea. Argumentul este valabil si pentru cazul Romaniei, unde cota de impozitare a dividendului este de 5% este superioara celei aplicabile castigurilor din cresteri de curs bursier(1%).

Tot in acest sens este amintita teoria care afirma crearea unui efect de “clientela”, conform caruia marimea dividendelor distribuite segmenteaza grupul actionarilor in functie de propriile interese de realizare a unor economii fiscale in cadrul impozitului pe venit global, si ca atare, politica de dividend optima pentru cei cu venituri ridicate este ca firma san u distribuie nimic sub forma de dividende. In sens general, acest efect de clientela consta in orientarea capitalurilor investitorilor care solicita dividende ridicate catre firmele cu rate inalte de distribuire de dividende si a capitalurilor investitorilor care prefera castigurile din cresteri de curs bursier al actiunilor catre firmele care nu distribuie dividende. Pe cazul economiei americane, acest efect este strans legat de transa de impozitare la impozitul pe venitul global in care se incadreaza un anumit investitor. Pe cazul Romaniei, acesta corelatie suplimentara nu este valabila, intrucat impozitele pe dividende, respective, pe veniturile din cresterile de curs bursier sunt impozite finale.

Desi perfect logice, argumentele legate exclusive de problema fiscalitatii aplicabile celor doua fosrme posibile de remunerare a investitorilor nu vor fi verificate empiric pe seama tuturor firmelor. Astfel, desi distribuirea de dividende genereaza un cost fiscal efectiv, nu este obligatoriu ca acesta sa fie suficient de penalizator pentru ca investitorii sa renunte la avantajele evidente induse de rolul de semnalizator al performantelor viitoare ale firmei, de monitorizare a activitatilor managerilor sau de reducere a riscurilor asociate investitiei (prin recuperarea mai rapida a unei parti din fondurile investite).

O semnificatie economica asemanatoare o poseda si costurile de tranzactie a titlurilor financiare pe piata financiara. In general, efectul acestora acestora ar trebui sa fie similar fiscalitatii, reducand nivelul castigurilor rezultate din vanzarea unor actiuni la un curs bursier superior inregistrat la momentul cumpararii titlurilor. Din acest punct de vedere, s-ar parea ca existenta acestor costuri de tranzactie anihileaza o parte din efectele diferentei de impozitare dintre castigurile din dividende si cele din variatiile pozitice de curs bursier. Ca urmare, rezultatul logic ar fi ca dividendele distribuite

vor fi cu atat mai consistente, cu cat costurile de tranzactionare sunt mai mari. Din acest punct de vedere, dividendele ar trebui sa fie mai mari in economiile cu piete de capital mai putin dezvoltate, si cu atat mai reduse, cu cat pietele de capital sunt mai eficiente. Cu toate acestea, studiile empirice referitoare la acesta problema, efectuate pe cazul S.U.A, nu au confirmat existenta vreunui impact al modificarilor in costurile de tranzactie asupra dividendelor distribuite.

Capitolul III.Politica de dividend la Societatea de Investitii Financiare Muntenia SA- organism de plasament colectiv

La data de 31.12.2009, SIF Muntenia S.A. a înregistrat un profit net de 428,913 mld. lei, cu 54,91 mld. lei mai mare decât în 2003, când a fost de 374,02 mld. lei.

            Structura Contului de profit si pierdere la 31.12.2009, comparativ cu 31.12.2008 este urmãtoarea:

- mld. lei -

Indicatori 2008 2009 %

A) Venituri totale 606,84 747,28 123,14

1. Din activitatea curentã 606,84 747,28 123,14

2. Din activitatea extraordinarã 0 0

B) Cheltuieli totale 220,72 240,81 109,10

1. Din activitatea curentã 220,72 240,81 109,10

2. Din activitatea extraordinarã 0 0

C) Rezultatul brut 386,11 506,46 131,17

D) Impozit pe profit 12,09 77,55 641,43

E) Rezultatul net 374,02 428,91 114,68

F) Rezultatul pe acþiune – lei/actiune 463 531 114,68

Repartizarea profitului net

       Consiliul de Administratie propune repartizarea profitului net prezentat în situatiile financiare, în sumã de 428,91 mld. lei, pe urmatoarele destinatii:

Constituire rezerve legale : 25,32 mld. lei

Alte rezerve : 0,07 mld. lei

Dividende : 403,52 mld. lei, ceea ce presupune acordarea unui dividend brut de 500 lei/acþiune (450 lei net).

Creantele totale ale SIF Muntenia S.A. la 31.12.2009 sunt în sumã de 17,96 mld. lei.

În conformitate cu prevederile legale, odatã cu fixarea dividendului adunarea generalã stabileste si termenul în care acestea se vor plati actionarilor. Acesta nu va fi mai mare de 6 luni de la data adunarii generale a actionarilor.

Statutul SIF Muntenia S.A. prevede ca distribuirea dividendelor sã se facã într-un interval de 120 zile de la aprobarea lor de cãtre Adunarea Generalã a actionarilor, deci un interval mai scurt.

În aceste conditii Consiliul de Administratie propune ca termenul limitã pentru plata dividendelor sã fie sfârsitul lunii august, respectiv miercuri 31.

Programul de activitate pentru anul 2003 aprobat de Adunarea Generală a Acţionarilor

SIF MUNTENIA SA prevede, din punct de vedere al politicii evoluţiei nivelului sumelor ce urmează a fi distribuite ca dividende, o creştere anuală constantă a valorii dividendului

net/acţiune. Această creştere trebuie realizată în anumite condiţii:

creşterea trebuie să aibă acoperire în active cu grad mare de lichiditate care să împiedice fondul să ajungă în imposibilitate de plată;

nivelul de creştere trebuie să fi stabilit în strînsă corelaţie cu programul de investiţii stabilit pentru ca o parte din veniturile veniturile obţinute de către SIF MUNTENIA SA să poată fi reinvestite în vederea creării premiselor ca portofoliul SIF să poată genera profituri pe termen lung.

În tabelul urmator este prezentată o evoluţie cronologică a nivelului dividendelor de distribuit şi a valorii dividendului net per acţiune încasat de acţionarii

SIF MUNTENIA SA în perioada 2004-2010.

INDICATOR 2010 (val. 2009 2008 2007 2006 2005 2004

Preliminare)

Dividende de distribuit brut (mil lei)

308.900

306.400 228.518 161.213 112.498 94.283 80.950

Dividend brut/acţiune (lei)

379 283

283 231.6 178.9 166.6 15556

Dividend net/acţiune (lei)

400

360 269 220 170 150 140

După cum se constată din analiza cifrelor prezentate mai sus, sumele ce urmează a fi propuse spre aprobare Adunării Generale a Acţionarilor SIF MUNTENIA SA pentru a fi distribuite ca dividende aferente exerciţiului financiar ian.-dec. 2010, sunt mai mari decît cele din anii anteriori. Astfel, valoarea dividendului net/acţiune creşte faţă de cel aferent anului 2009 cu 11%.

Această creştere a fost posibilă datorită îndeplinirii prevederilor din bugetul de venituri şi

cheltuieli al SIF MUNTENIA SA.

La sfârşitul anului 2010 s-au obţinut venituri totale în sumă de 596,4 mld. lei şi au realizate cheltuieli totale în sumă de 232,0 mld. lei. Rezultatul net obţinut la sfîrsitul anului 2010 în valoare de 356,74 mld. lei este cu 8,5% mai mare decât cel din anul precedent şi cu 0,9% decît valoarea prevăzută iniţial în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2010.

Valoarea dividendelor brute, care urmează fi propuse Adunării Generale a

Acţionarilor pentru repartizare, se ridică la suma de 308,9 mld. lei.

În tabelul de mai jos este prezentată evoluţia indicatorului “rata de distribuţie a

dividendelor” pentru perioada 2004_2010. Acest indicator arată ponderea din profitul net ce a fost alocată pentru a fi distribuită ca dividende.

2010 2009 2008 2007 2006 2005 2004

Rezultatul net-mld.lei

356,7 328,9 242,1 207,2 120,5 100,7 96,5

Dividentebrute-

mld.lei

308,9 305,8 212,3 161,2 112,5 94,3 81,0

Rata de

distributie a

dividentelor- %

95,0 93,2 85,7 77,8 93,6 93,6 83,9

În tabelul de mai jos este prezentată evoluţia indicatorilor rata dividendului şi raportul preţ/caştig. Aceştia exprimă raportul dintre venitul obţinut de un acţionar sub formă de dividend şi valoarea de piaţă medie de tranzacţionare înregistrată în anul precedent, respectiv raportul dintre preţul plătit pentru o acţiune şi cîştigul asigurat de aceasta sub formă de dividende.

2010 2009 2008 2007 2006Divident net-lei 400 360 269 220 170Variata divident net 111,1% 133,8% 122,3% 129,4%Valoarea de piata 2864 2025 674 528 642Variatia valorii de piata

141,4% 300,4% 127,7% 82,2%

Rata dividentului 14,0 17,8 39,9 41,7 26,5Raportul pret/castig 7,2 5,6 2,6 2,40 3,8

Chiar în condiiile rezultatelor financiare mai bune decît cele din anii precedenţi şi în condiţiile în care rata de distribuire a dividendelor a fost crescută la limita superioară, indicatorul rata dividendului a avut în anul 2010 o scădere datorită creşterii cu 141% înregistrate de valoarea medie la care s-au tranzacţionat acţiunile SIF MUNTENIA SA în anul 2010. Din acelaşi motiv se poate observa o creştere semnificativă a indicatorului preţ/cîştig.

Trebuie menţionat faptul că, în perioada 2004 - 2010, valoarea totală a sume destinate pentru a fi distribuite ca dividende brute a fost de peste 54 milioane USD (valoare calculată pe baza ratelor de schimb leu/dolar de la sfârşitul fiecărui an).

Din rezultatele prezentate mai sus rezultă că SAI Muntenia Invest SA, prin activitatea pe care a desfăşurat-o, a respectat întocmai prevederile din programele strategice aprobate de către Adunarea Generală a Acţionarilor SIF MUNTENIA SA obţinînd rezultate superioare mediei realizate pe economia naţională.

Distribuirea dividendelor aferente exerciţiului financiar 2009 către acţionarii SIF

MUNTENIA SA s-a făcut în două etape:

în prima etapă, pe durata a 15 săptămîni în perioada 19 mai-29 august distribuirea s-a făcut prin unităţile BRD-GSG, societatea de depozitare a SIF MUNTENIA SA şi prin plăţi efectuate de către firma de contabilitate a SIF MUNTENIA SA;

în a doua etapă ce s-a derulat începînd cu data de 1 octombrie 2010 şi este continuă; distribuirea s-a făcut prin intermediul compartimentului specializat din cadrul SAI Muntenia Invest SA, pe baza unei proceduri ce a fost elaborată de SAI Muntenia Invest SA şi a fost aprobată de către Consiliul de Administraţie al SIF MUNTENIA SA, procedură ce a fost făcută publică prin intermediul mijloacelor mass-media.

În prima perioadă, prin intermediul unităţilor BRD-GSG au fost distribuite dividende pentru un număr total de 109.664 acţionari ce deţineau un număr de 151.191.996 acţiuni. Suma totală ce a fost distribuită s-a ridicat la valoarea de 54.429 mil. lei.

În a doua perioadă au fost distribuite dividende unui număr de 1.514 acţionari în sumă de 899,2 mil. lei.

În perioada 20 mai - 31 decembrie 2009 au fost plătite dividende aferente exerciţiului

financiar 2009 în sumă totală de peste 55 mld. lei.

Concluzii

Pentru investitorii de pe piata bursiera, politica de dividend practicata de societati reprezinta un reper important in adoptarea strategiei de investitie. Aceasta capata o importanta mai mare pentru cei cu un apetit de risc mai redus, care isi economisesc disponibilitatile banesti prin piata de capital, ca o alternativa la sistemul bancar.

Societatile comerciale care acorda dividend prezinta interes si pentru ceilalti investitori, cu o inclinatie mai mare fata de risc, ca o sursa de venit suplimentara castigurilor din diferentele de curs.

Politica de dividende este aceea care determina impartirea profiturilor obtinute in plati catre actionari si fonduri retinute pentru a fi reinvestite in afaceri, deci cea care stabileste rata dividendului. Rata dividendului se calculeaza prin raportul procentual dintre suma din profitul net repartizata actionarilor sub forma de dividend si valoarea profitului net.

Pentru managementul societatii se pune problema alegerii intre dividend si autofinantare. Alocarea unei cote mari din profitul net ca si dividend restrange posibilitatile de autofinantare a societatii, ducand la cresterea gradului de indatorare. Pe de alta parte, o societate care practica o politica de dividend caracterizata prin rata mare a dividendului se bucura de aprecierea actiunilor sale in piata, ceea ce are ca efect cresterea posibilitatilor de finantare prin noi emisiuni de actiuni.

Agenţii economici practică tot mai des utilizarea dividendelor, valorificându-şi astfel statutul întreprinderii.

Este firesc faptul că deţinătorii acţiunilor întotdeauna cu mare atenţie urmăresc procesul repartizării profitului pentru plata dividendelor. În consecinţă, politica de dividend promovată de emitent devine unul din cei mai decisivi factori, ce, în mod, direct influenţează cursul pe piaţă a acţiunilor, cererea mare la procurarea de acţiuni a societăţii comerciale pe acţiuni date. Dividendul este unica formă de participare a acţionarilor la împărţirea profitului societăţii comerciale pe acţiuni, şi cu cât politica de dividend va fi mai bine gestionată cu atât societatea comercială pe acţiuni se va bucura de nişte investitori generoşi şi cursuri la acţiunile lor mai mari. Distribuirea dividendelor cu regularitate este una din cele mai bune politici şi de dorit a oricărei societate pe acţiuni, întrucât are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel, va avea tendinţa de a păstra acţiunile, văzând în ele plasamente avantajoase, din aceleaşi cauze, cererea pe piaţa bursieră de asemenea acţiuni va creşte. Jocul cererii şi ofertei va acţiona în sensul creşterii cursului acţiunilor, deci a valorii de piaţă a întreprinderii însăşi.

În ultimii ani, dilema principală a managerior privind politica de dividend nu mai este cea a acordării sau a neacordării de dividende, ci mai degrabă cea a distribuirii de dividende mari sau mici. Sistemul de impozitare a veniturilor personale favorizează practica unei politici de dividend mici, în timp ce preferinţa de consum a câştigurilor stimulează

firmele pentru distribuirea unui procent important din profitul net. Dar adoptarea unei anumite politici de dividend trebuie să ia în considerare şi alţi doi factori de influenţă foarte importanţi, cum ar fi conţinutul informaţional al dividendelor şi efectul de clientelă.

Deşi în practică valoarea întreprinderii nu depinde doar de mărimea dividendelor şi costul capitalului, totuşi nivelul şi volatilitatea dividendului reprezintă variabilile importante care influentează preţul bursier al acţiunilor pe piaţă, deci politica de dividend nu trebuie neglijată sau minimalizată de către managerii întreprinderii. În plus, politica de dividend furnizează informaţii investitorilor privind guvernanţa corporativă, performanţele companiei cotate şi mărimea dividendelor plătite anterior, fiind influenţată şi de factorii externi de mediu, precum sistemul de impozitare a veniturilor personale şi a veniturilor corporative, posibilităţile alternative de investiţii, conţinutul informaţional al dividendelor, efectul de clientelă şi preferinţele acţionarilor. Deşi distribuirea de dividende acţionarilor contribuie la diminuarea capacităţii de autofinanţare a întreprinderilor cotate, dar totuşi distribuirea dividendelor conduce la creşterea ratei de remunerare a acţionarilor, ceea ce va avea o influenţă pozitivă asupra valorii societăţii comerciale pe acţiuni.

De aici reise că politica de dividend este foarte importantă pentru societăţile pe acţiuni, deci managerii trebuie în permanenţă să decidă care este repartizarea cea mai eficientă a profitului obţinut, ce cotă din acest profit va fi retribuit pentru plata dividendelor, şi care politică de repartizare a dividendelor o vor alege, astfel încât să se atingă obiectivul major al întreprinderii şi maximizarea valorii acesteia.

BIBLIOGRAFIE

Onofrei Mihaela, “Finantele Intreprinderii” , ed. Economica, Bucuresti, 2003;

Halpern P,s.a,- “Finante Manageriale”, ed. Economica, Bucuresti, 1998;

Dragota, Victor- “Politica de dividend”, ed.Allbeck, Bucuresti ,2005; I.Stancu, Finanţe, Editura economică, Bucureşti 1996. Pag. 265-272;

I.Purcaru, Matematici financiare, Ed. Economică, Bucureşti 1992, pag. 374-382;

M. Toma, F. Alexandru, Finanţe şi gestiune financiară a întreprinderii, Ed.

Economică, Bucureşti 1998, pag. 114-131.

Site-uri

www.sifmuntenia.ro http://www.scribd.com/doc/16951583/Finantele-intreprinderii http://www.blogulspecialistului.manager.ro/a/Important/

Contabilitate-si-fiscalitate/587/Repartizarea-dividendelor-intre-persoane-juridice.html

http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_96357/Hotararea-AGA-de-repartizare-a-dividendelor-dupa-bilant.html