119855554 politica de dividende

FINANȚELE AFACERILOR

Pagina | 1

POLITICA DE DIVIDENDE

Masterand: Apostol Irina-Roxana (căs. Frâncu)

MC_Managementul Proiectelor

Anul I


Pagina | 2

Cuprins INTRODUCERE .................................................................................................................................... 3

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII GENERALE. .................... 3

Definiţia şi conţinutul gestiunii financiare ...................................................................................... 3

Rolul şi importanţa gestiunii financiare .......................................................................................... 6

Sarcinile gestiunii financiare ........................................................................................................... 7

POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII ............................................................................... 8

Conţinutul politicii de dividend ........................................................................................................ 8

Politica de dividend în practică ..................................................................................................... 12

Factorii de influenţă a politicii de dividend .................................................................................. 15

Forme de plată a dividendelor ...................................................................................................... 18

DIVIDENDELE ŞI PRINCIPALELE PROBLEME RIDICATE DE ACESTEA ............................ 19

Nivelul dividendelor ........................................................................................................................ 19

Probleme privind impozitarea ....................................................................................................... 20

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 22


Pagina | 3

INTRODUCERE

Dat fiind rolul decisiv pe care întreprinderea îl joacă în destinul fiecărei ţări,

tratarea dimensiunii financiare a activităţii acesteia prezintă un interes de maximă

actualitate.

Pornind de la aceste considerente, această lucrare își propune să prezinte

aspectele politicii de dividend, impactul pe care îl are aceasta asupra activităţii

întreprinderii şi optimizarea acesteia pentru sporirea profitabilităţii.

Teoria financiră consideră politica de dividend drept un teren de studiu

interesant datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării

ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate,

prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru

dividende sau pentru reinvestire.

Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar

care-şi propune să răspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de

dividende să se distribuie – fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de

creşterile de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se

armonizeze punctele de vedere ale diferiţilor investitori.

Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare

a părţii financiare a societăţilor comerciale, aceasta referindu-se şi la o bună corelare

a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru

întreprindere. Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă aceasta trebuie să-şi

facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre

podium.

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII

GENERALE.

Definiţia şi conţinutul gestiunii financiare

Noţiunea de gestiune provine de la latinescul “gestio” sau franţuzescul

“gestion” cu înţeles de organizarea administrării unui patrimoniu în toată

complexitatea sa. Prin gestiune în sens larg se înţelege ansamblul normelor

privitoare la conservarea, administrarea şi dreptul la dispoziţie asupra unui

patrimoniu.

Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu, cuprinde activităţi de

constituire, dezvoltare, sporire sau reducere ale capitalului şi ale fondurilor


Pagina | 4

întreprinderii, utilizarea eficientă a acestora, obţinerea, repartizarea şi utilizarea

rezultatelor financiare, a profitului. Gestiunea financiară se referă la:

fluxurile dimensionării şi asigurării capitalului şi fondurilor necesare;

fluxurile atragerii de capital;

fluxurile folosirii fondurilor, obţinerii rezultatelor şi repartizării lor.

Gestiunea financiară curprinde, prin urmare, totalitatea operaţiilor prin care se

asigură:

capitalul şi fondurile necesare indiferent de sursa şi modalitatea de

procurare, obţinerea şi repartizarea rezultatelor financiare;

modalitatea utilizării fondurilor şi a capitalului întreprinderii.

Prin urmare gestiunea mai poate fi definită ca un ansamblu de decizii,

operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi

utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării cât mai eficiente a

profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiară privită ca o activitate practică înseamnă ansamblul

deciziilor şi activităţilor care, în funcţie de obictivele întreprinderii, urmăreşte

regularizarea fluxurilor financiare ce privesc necesităţile şi resursele sale. Aceste

activităţi sunt foarte eterogene, unele au un caracter concret precum gestiunea

trezoreriei, colectarea de fonduri, realizarea investiţiilor etc., iar altele sunt de

concepţie şi privesc previziunea şi analiza, ocazionate de fundamentarea deciziilor

financiare. Toate activităţile au însă un element comun şi anume: sunt desfăşurate în

conformitate cu obiectivele firmei.

Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită ca totalitate a

operaţiunilor şi metodelor care privesc fundamentarea deciziilor privind constituirea şi

utilizarea capitalurilor, în condiţii de eficienţă precum şi obţinerea, repartizarea,

folosirea rezultatelor financiare, toate aplicate într-un cadru organizatoric dat,

asigurând astfel înfăptuirea obiectivelor firmei.

Gestiunea financiară este o componentă a gestiunii economice, însă se

individualizează prin aceea că are în vedere manifestarea fenomenului financiar

generat de activităţile firmei. Obiectul său fundamental este legat de premisele

financiare reclamate de desfăşurarea normală a acelor activităţi, iar apoi de

consecinţele financiare înregistrate.


Pagina | 5

În prezent în locul noţiunii de gestiune financiară se foloseşte tot mai mult

noţiunea de “management financiar”, acest lucru datorându-se faptului că deciziile

financiare se iau la nivelul conducerii firmelor.

Gestiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităţilor prin care se

realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare

desfăşurarii normale a producţiei, înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a

activităţii economice din cadrul întreprinderii; urmăreşte utilizarea eficientă a

resurselor, desfăşurarea ritmică a activităţii, semnalează fenomenele care

influenţează nivelul profitului şi reducerea costurilor, etc.

Funcţiunea financiar-contabilă are implicaţii în activitatea generală de gestiune,

în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime şi materiale, utilaje etc.

Un rol important revine activităţilor ce ţin de exercitarea funcţiunii financiar-

contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru

desfăşurarea normală a producţiei, folosirea judicioasă a disponibilităţilor băneşti,

încasarea creanţelor, dimensionarea corectă a rezervelor, etc.

Activităţile acestei funcţiuni se grupează în două categorii:

activitatea financiară, care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilităţilor de ordin financiar, achitarea obligaţiilor financiare, contractarea de credite şi rambursarea lor, etc.

activitatea contabilă, care asigură înregistrarea şi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor, a materialelor şi a producţiei, calculul costurilor şi determinarea rezultatelor financiare finale, evidenţierea modificărilor patrimoniale în volum şi structură.

Funcţiunea financiar-contabilă, prin complexitatea operaţiunilor pe care le

ocazionează, prin multiplele corelaţii pe care le are cu toate celelalte funcţiuni ale

întreprinderii, se concretizează ca o latură bine definită a gestiunii financiare a

întreprinderii.

În strânsă legatură cu celelalte funcţiuni ale întreprinderii, funcţiunea financiar-

contabilă are rolul de a asigura apărarea, creşterea şi consolidarea patrimoniului

întreprinderii. În această sferă se includ toate deciziile legate de realizarea investiţiilor

şi finanţarea acestora, evidenţa producţiei şi a cheltuielilor, precum şi repartizarea şi

utilizarea profitului realizat.

Activităţile principale care fac parte din sfera acestei funcţiuni sunt:


Pagina | 6

Analiza financiară a întreprinderii în vederea diagnosticării situaţiei financiare. Pentru aceasta se utilizează informaţiile de sinteză cuprinse în bilanţul contabil şi contul de rezultate;

Previziunea financiară care, pe baza unor ipoteze referitoare la situaţia economică generală, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu şi lung, a bugetelor de venituri şi cheltuieli specifice fiecărei activităţi a întreprinderii;

Fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare a acestora astfel încât disponibilităţile băneşti ale întreprinderii să-şi găsească cea mai rentabilă utilizare în viitor;

Asigurarea legăturii întreprinderii cu piaţa financiară şi cu diferitele organisme ale acesteia, în vederea mobilizării eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenţi economici pentru dezvoltarea şi creşterea economică a întreprinderii;

Gestionarea riguroasă a activelor financiare ale întreprinderii, negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacităţi de plată corespunzătoare desfăşurarii ritmice a activităţilor de producţie şi comerciale;

Realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea şi utilizarea profitului net conform hotărârilor adunării generale a acţionarilor etc.

Rolul şi importanţa gestiunii financiare

Rolul gestiunii financiare este de a stăpâni totalitatea mijloacelor şi

instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine precizat. Maximizarea valorii

presupune trei implicaţii majore care definesc mai clar şi rolul gestiunii financiare:

angajarea patrimoniului în proiecte de investiţii care îl valorifică la o

rentabilitate sperată superioară, în care gestiunea financiară trebuie să

asigure calitatea şi nivelul performanţelor ce trebuie realizate de

întreprindere în diferitele proiecte şi activităţi;

maximizarea valorii implică protecţia şi conservarea sa, unde gestiunea

financiară are rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui

faliment şi să asigure menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar

al întreprinderii;

întreprinderea fiind expusă riscurilor multiple legate de instabilitatea

mediului său financiar, gestiunii financiare îi revine sarcina de a pune în

aplicare instrumentele de acoperire corespunzătoare pentru asigurarea

protecţiei adecvate contra acestor riscuri.

Întreprinderile trebuie să conştientizeze importanţa deosebită şi rolul esenţial

al gestiunii financiare. De asemenea este tot mai important ca angajaţii din alte


Pagina | 7

servicii (marketig, contabilitate, producţie, resurse umane, etc.) să înţeleagă

importanţa sectorului financiar. De exemplu personalul din marketing trebuie să

înţeleagă cum deciziile luate de ei afectează şi sunt afectate de fondurile disponibile,

de nivelul stocurilor depozitate, etc. În mod similar, contabilii trebuie să înţeleagă

cum datele oferite de ei sunt folosite în analizele finaciare şi în luarea deciziilor

financiare şi să le adapteze acestor necesităţi. De fapt în orice decizie de afaceri

există în mod virtual o implicaţie financiară şi personalul ,,nonfinanciar” trebuie să

aibe cel puţin atâtea cunoştiinţe de finanţe pentru a ţine cont de aceste implicaţii în

analiza personală pe care o realizează.

Sarcinile gestiunii financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor

întreprinderii la un nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor

reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de întreprindere şi pe de alta,

alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.

Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea

financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă

pentru a obţine veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi

cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut,

responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi

utilizate în condiţii eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor

şi rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente

va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât şi pentru

furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.

Obiectivele gestiunii financiare sunt subordonate obiectivelor generale ale

firmei. Deciziile financiare nu sunt luate pur şi simplu. Deciziile sunt luate având în

vedere obiective specifice. Obiectivul esenţial al oricărei companii îl reprezintă

maximizarea averii proprietarilor, ceea ce se poate traduce în maximizarea preţului

acţiunilor firmei. Firmele au desigur şi obiective specifice şi deasemenea managerii

care iau decizii sunt şi ei interesaţi în satisfacerea propriilor nevoi, în bunăstarea

angajaţiilor şi a societăţii în general, dar aceste obiective sunt în general

subordonate obiectivului privind maximizarea valorii firmei.

Sarcinile gestiunii financiare sunt:

să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura

stăpânirea riscurilor financiare.


Pagina | 8

să aleagă modalitatea de finanţare a investiţiilor (autofinanţare, finanţare

proprie externă, credite, etc.), astfel încât să realizeze un echilibru între

rentabilitatea şi riscul oricărei surse de finanţare.

să aleagă o modalitate de repartizare a profitului.

POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII

Conţinutul politicii de dividend

Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an şi

este singura formă de participare a acţionarilor la împărţirea profiturilor societăţii pe

acţiuni; este suma ce remunerează capitalul investit într-o firmă. Pentru firmă el

reprezintă plăţi efective de numerar către cei îndreptăţiţi să le încaseze (acţionari şi

asociaţi), este partea reziduală din profitul firmei după ce el a fost repartizat în

concordanţă cu legislaţia şi cu voinţa proprietarilor.

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite

pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Ea

determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi către acţionari şi în fonduri reţinute

pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai

semnificative surse de finanţare a creşterii întreprinderilor, iar dividendele constituie

fluxurile de numerar datorate acţionarilor.

Politica dividendelor nu trebuie privită doar din punctul de vedere al

dimensiunii ei băneşti, ci trebuie privită şi din punctul de vedere al impactului

psihologic produs pe piaţa financiară.

O remunerare substanţială va conduce la creşterea interesului nu numai de a

cumpăra acţiuni la acea firmă, ci chiar de a participa la achiziţionarea de noi titluri în

cazul unei noi emisiuni de acţiuni. O remunerare slabă va determina vechii acţionari

să-şi vândă titlurile şi să-şi plaseze capitalurile în alte afaceri mai profitabile, firma

respectivă devenind neatractivă.

Astfel, în cadrul politicii de dividend se pune problema de a opta între

distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cît mai mari din profit, de către

firma respectivă. Atât creşterea şi dezvoltarea întreprinderii pe bază de profit, cât şi

dividendele sunt în egală măsură dezirabile, dar cele două se pot afla şi în

contradicţie.


Pagina | 9

Distribuirea dividendelor reprezină în primul rând o plată şi o privare a

întreprinderii de partea din finanţarea sa internă, fiind un element important al deciziei

financiare a întreprinderii, alături de politica de investiţii şi de alocare a capitalului. În

acelaşi timp, politica de distribuire a dividendelor este modalitatea prin care se

asigură un venit asociaţilor care au făcut un plasament financiar. Se constată o

opoziţie reală între întreprindere, ca entitate economică şi centru autonom de decizie,

şi acţionari – ca furnizori de capital.

O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor

acumulate şi implicit, necesitatea apelării la noi fonduri din exterior, pentru finanţarea

proiectelor de investiţii. Totodată, atribuirea unui volum mai mare de dividende

acţionarilor, va duce atât la o rată scăzută a profitului viitor, cât şi la o rată scăzută a

dividendelor viitoare.

O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata de distribuire nu

depăşeşte 20% din profitul net, iar de la 60% în sus, politica de distribuire este

considerată ca fiind puternică.

Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii. O politică optimă

de dividende este cea care găseşte echilibrul între dividendele curente de plătit şi

rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor firmei să fie maxim.

Decizia de distribuire este mai întâi o decizie legată de finanţare, de structura

finaciară, de creşterea capitalului şi, de asemenea, este un factor important al

evaluării capitalului întreprinderii. Dacă întreprinderea ia decizia de a spori rata de

distribuire, ea va recurge la noi resurse externe, face apel la acţionarii săi sau

recurge la credite, având ca efect creşterea mai redusă a fondurilor proprii şi sporirea

riscului pe piaţă.

Gradul de distribuire a profitului nu modifică patrimoniul acţionarului, dar din

punct de vedere tehnic se constată o dependenţă între profitul distribuit şi cursul

bursier. Cu cât partea din profitul distribuit este mai mare, cu atât cursul bursier este

mai volatil. Decizia de distribuire a dividendelor influenţează imaginea întreprinderii

pe piaţa financiară, îndeosebi în condiţiile funcţionării burselor de valori şi cotării la

bursă a întreprinderii.

Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două

aspecte: a) stabilitatea dividendelor; b) credibilitatea politicii de dividend, în general.

a) Investitorii care doresc să cunoască politica de dividend a unei societăţi

comerciale, încep prin a studia evoluţia anterioară. Astfel, o întreprindere care în

cursul unor perioade dificile nu a încetat să distribuie cu regularitate dividende, va fi


Pagina | 10

favorizată în raport cu o firmă care suspendă distribuirea dividendelor în anumite

perioade. Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii

publicului faţă de firmă şi sporirea valorii de piaţă a acesteia. Regula stabilităţii

dividendului reprezintă un element al imaginii întreprinderii, relevându-se ca o

obsesie a tuturor managerilor, diminuarea dividendelor exprimând slăbiciune şi

antrenând în mod sigur sancţionarea întreprinderii de către piaţă, iar menţinerea

dividendului, în ciuda unei diminuări a beneficiului, exprimă încrederea în viitor. De

aici decurge necesitatea fundamentării obiective a politicii de dividend, pornind de la

consideraţiile următoare:

în cazul în care creşterea profitului are un caracter regulat, politica de dividend

pierde din importanţa sa şi întreprinderea poate, fără a risca, să reducă rata

de distribuire;

dacă profitul are un caracter ciclic, ca urmare a profitului sezonier al activităţii,

este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor; aceasta

contribuie la păstrarea succesiunii fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere

în cazul distribuirii;

un dividend variabil nu aduce nici o informaţie investitorului potenţial, dar îi

poate sugera că societatea se caracterizează prin incoerenţă în politica de

dezvoltare a activităţii de bază. O asemenea politică de dividend nu poate

exercita o influienţă benefică asupra cursului bursier.

b) O politică de dividend trebuie să fie credibilă şi coerentă faţă de profiturile

obţinute de întrepridere. Nici o politică de dividend, chiar dacă are un caracter

regulat, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decît dacă este compatibilă

cu politica de repartizare a profitului.

Este incontestabil că distribuirea dividendului antrenează cheltuieli, deturnând

lichidităţile spre acţionari, în timp ce aceste lichidităţi ar putea fi utilizate spre

creşterea potenţialului economic. În acest sens, dividendul poate fi considerat o

constrângere exterioară, generată de acţionariat. Politica va consta în a găsi rata de

satisfacţie a acţionariatului minimă necesară pentru menţinerea imaginii şi valorii

întreprinderii.

Reinvestirea unei părţi semnificative din profitul net conduce la creşterea

autonomiei financiare, la diminuarea riscului fnanciar. Reţinerea unei fracţiuni din

profit poate fi considerată ca o măsură de prudenţă, nu numai pentru stabilizarea

dividendului, ci şi pentru a asigura „soliditatea” financiară a întreprinderii.

Sunt cunoscute următoarele teorii cu privire la politica de dividend:


Pagina | 11

Teoria irelevanţei dividendului. Această teorie presupune că politica

dividendelor este nerelevantă, ea nu are nici un efect asupra preţului acţiunilor firmei

sau asupra costului capitalului acesteia. Principalii exponenţi ai acestei teorii sunt

Merton Miller şi Franco Modigliani. Ei au argumentat că valoarea unei firme depinde

numai de venitul generat de activele acesteia şi nu de felul în care acest venit este

repartizat între dividende şi profituri acumulate. Teoria are la bază următoarele

ipotezele:

nu există impozit pe venitul personal sau corporaţional;

nu există costuri legate de emisiunea şi tranzacţionarea acţiunilor;

levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului;

investitorii şi conducătorii au destule informaţii asupra perspectivelor firmei;

distribuirea profitului între dividende şi profit reţinut nu are nici un efect asupra

capitalului propriu;

politica de stabilire a bugetului de investiţii pentru o firmă este independentă

de politica de dividende.

Aceste presupuneri nu sunt confirmate de realitate; firmele şi investitorii

trebuie să plătească impozite; firmele au costuri cu emiterea şi tranzacţionarea

acţiunilor; conducătorii cunosc mai multe lucruri în legătură cu perspectivele firmei

decât investitorii.

Teoria „vrabiei din mână”. Această teorie presupune că investitorii preferă

dividendele faţă de câştigul de capital şi că firmele pot creşte sau cel puţin menţine

valoarea de piaţă a acţiunilor acestora prin alegerea unei politici generoase de plată

a dividendelor. Dividendele reprezintă o formă mai sigură a venitului decît câştigul

echivalent de capital şi ele vor valora mai mult decât suma echivalentă a câştigului

de capital nesigur şi riscant. Susţinători ai acestei teorii au fost Myron Gordon şi John

Lintner. Ei au argumentat că valoarea firmei va fi maximizată de un indice ridicat de

plată a dividendelor, deoarece investitorii privesc dividendele actuale ca fiind mai

puţin riscante decît un câştig de capital potenţial.

Aceste două teorii oferă sfaturi contradictorii managerilor. Însă testele empirice

nu au determinat cu precizie care este efectul pe care politica de dividend îl are

asupra preţului acţiunilor şi costul capitalului.

Distribuirea de dividende cu regularitate este o politică sănătoasă şi de dorit a

oricărei societăţi pe acţiuni, întrucât are drept consecinţe formarea unui acţionariat

fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi cuantumul dividendelor primite, va avea

tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente

avantajoase. Ca urmare, cererea pe piaţa bursieră de asemenea acţiuni creşte,


Pagina | 12

întrucât şi alţi investitori ar dori să deţină astfel de acţiuni. Jocul cererii şi al ofertei va

acţiona în sensul creşterii cursului acţiunilor, deci a valorii de piaţă a întreprinderii

însăşi, ceea ce reprezintă un obiectiv strategic al oricărui investitor.

Când o societate decide să distribuie dividende, procedura de plată a acestora

este următoarea:

la data declarării dividendelor se anunţă acţionarii că urmează să aibă loc o

distribuire, stabilidu-se data plăţii şi data înregistrării;

data ex-dividendului este o dată arbitrară stabilită cu patru zile lucrătoare

înainte de data înregistrării şi dă posibilitatea firmei să obţină o determinare

corectă a tuturor acţionarilor. Un cumpărător al unei acţiuni înainte de această

dată primeşte dividendul curent în numerar, pe când cumpărătorul de acţiuni

după această dată nu îl va primi.

data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acţionarilor;

data plăţii este data când începe plata dividendelor pentru acţionarii

înregistraţi.

Politica de dividend în practică

În practica societăţilor pe acţiuni s-au conturat următoarele tipuri de politică a

dividendelor:

1. Politica ratei constante de plată a dividendelor. Această politică prevede

ca firma să plătească ca dividende un procent constant din profitul net. Stabilirea

unei proporţii constante a dividendelor crează o anumită siguranţă acţionarilor privind

remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societatea pe acţiuni.

Totuşi, întrucât profiturile vor fi cu siguranţă fluctuante, această politcă va necesita

alte mijloace financiare în vederea asigurării fondurilor necesare plăţii, deoarece

suma dividendelor, urmând linia profiturilor, va fluctua. În aceste condiţii, dacă firma

doreşte să aplice această politică, va trebui, spre exemplu, să împrumute sume de

bani dacă profiturile nu sunt suficiente pentru plata dividendelor.

2. Politica dividendului stabil – presupune o rată de creştere anuală a

dividendului, indiferent de variaţia mărimii profitului obţinut. În acest caz, dividendul

din anul curent se modifică în funcţie de mărimea sa înregistrată în anul precedent,

rata de creştere rămânând constantă. Conform acestei politici, firma stabileşte ca

obiectiv o anumită rată de creştere a dividendelor (de exemplu, de la 4% la 6% pe

an), şi încearcă să crească dividendele cu acest procent, în fiecare an. Însă pentru

ca această politică să fie realizabilă, profiturile trebuie să crească cu aproximativ

aceeaşi rată; o astfel de politică oferă investitorilor un venit stabil. Mulţi conducători

financiari se străduiesc să menţină o creştere constantă, chiar modestă a


Pagina | 13

dividendelor pentru a evita schimbări mari sau fluctuaţii ale politicii dividendelor.

Conducerea însă ezită să crească dividendele dacă ea nu se aşteaptă la menţinerea

creşterii în perioadele viitoare. De asemenea, conducerea nu doreşte nici să reducă

dividendele, deoarece o scădere a dividendelor plătite poate fi interpretată de

investitori ca un semnal al confruntării firmei cu probleme serioase, ceea ce poate

avea un efect nafavorabil asupra preţului acţiunilor.

O altă variantă a acestei politici este politica sumei constate. Aceasta

presupune ca societatea pe acţiuni să acorde drept dividend o sumă fixă pentru

fiecare acţiune deţinută de acţionari. În acest fel sunt asigurate venituri constante

acţionarilor chiar în cazul nerealizării de către societatea pe acţiuni a unor profituri şi

când este necesară apelarea la surse adiţionale.

Cea mai mare parte a societăţilor pe acţiuni se orientează către o politică de

stabilitate a sumei absolute a dividendului sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară

de la un an la altul. O astfel de politică a dividendelor nu numai că dă satisfacţie

acţionarilor, păstrând fidelitatatea acestora faţă de societatea pe acţiuni, dar totodată

are rolul de a crea un bun renume în raport cu partenerii de afaceri.

3. Politica dividendului rezidual. În practică, politica privind dividendele este

foarte mult influenţată de ocaziile favorabile de investiţii şi de disponibilităţile de

fonduri cu care sunt finanţate investiţiile. Acest fapt a dus la dezvoltarea politicii

dividendului rezidual, care se bazează pe următoarele patru etape pe care trebuie să

le parcurgă firma cînd se decide să plătească dividende:

determinarea bugetului optim pentru investiţii;

determinarea sumei de capital propriu necesară finanţării bugetului;

utilizarea, pe cât posibil, a fondurilor interne ale firmei la asigurarea

necesarului de capital propriu;

plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile

de acoperire a bugetului optim pentru investiţii, adică dacă rămâne profit

disponibil.

La sfârşitul exerciţiului financiar, societatea pe acţiuni îşi determină volumul

total al surselor proprii şi asimilate ce pot fi mobilizate în exerciţiul viitor, la care

adaugă volumul împrumuturilor avantajoase de care poate beneficia sau eventualele

creşteri de capital avute în vedere în perioada dată. Din suma totală obţinută se

scade valoarea proiectelor pe care doreşte să le finanţeze, iar ceea ce rămâne se

distribuie sub formă de dividend. Rezultă că drept sursă de plată a dividendelor poate

figura alături de profit şi alte surse precum cele obţinute din credite bancare obţinute

în condiţii avantajoase sau eventuale creşteri de capital, denumite generic surse


Pagina | 14

adiţionale. Justificarea utilizării unor asemenea resurse pentru plata dividendelor

rezidă, pe de o parte, din avantajele ce le-ar putea obţine societatea pe acţiuni, ca

urmare a satisfacerii regulate a exigenţelor de remuneraţie a acţionarilor, pe de altă

parte, o asemenea decizie de distribuire şi plată a dividendelor este de natură să

ducă la sporirea credibilităţii societăţii pe acţiuni în relaţia cu partenerii de contracte

economice, care nu pot să nu aprecieze fermitatea companiei pe linia îndeplinirii

obligaţiunilor asumate, ceea ce duce la îmbunătăţirea tuturor indicatorilor de

eficienţă, inclusiv recuperarea şi rambursarea surselor adiţionale folosite pentru plăţi

de dividende în exerciţiile anterioare.

Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă ca firma să reţină

şi să reinvestească profiturile decât să le plătească acestora ca dividende, dacă rata

rentabilităţii obţinute de firmă pentru profiturile reinvestite depăşeşte rata rentabilităţii

pe care ar obţine-o investitorii înşişi, îndreptând dividendele spre alte investiţii cu

acelaşi grad de risc.

4. Politica dividendului obişnuit scăzut plus un extradividend. O politică

de plată a unui dividend obişnuit scăzut plus, la finele anului dacă acesta este un an

bun, a unui extradividend este un compromis între un dividend stabil şi o rată

constantă de plată. O astfel de politică dă flexibilitate firmei şi investitorii pot conta pe

primirea cel puţin a unui dividend minim. Această politică este cea mai bună atunci

când profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante. Conducerea

poate stabili un dividend obişnuit, relativ scăzut astfel încât el să fie posibil şi în anii

mai puţin faşti, care să fie suplimentat cu un extradividend în anii când sunt

disponibile fonduri suplimentare.

În concluzie, putem observa că politicile de dividend se stabilesc astfel încât

să ofere dividende stabile, dar iau în considerare şi disponibilitatea fondurilor băneşti,

necesităţile de investiţii şi proporţia din profituri distribuită sub formă de dividende,

care a fost stabilită drept obiectiv.

Urmărirea politicii de dividend se poate realiza prin intermediul unor indicatori

precum:

1.Rata distribuirii dividendelor (Rd), raportul dintre dividende şi profitul net:

Rd = Volumul total al dividendelor plătite într-un an / Profitul net anual

2. Dividend per acţiune (Da):

Da = Volumul total al dividendelor plătite / Numărul acţiunilor emise


Pagina | 15

3. Rata creşterii dividendelor (Rc), unde D1 – dividend curent, iar D0 – dividend

precedent:

Rc = D1 / D0

4. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni (Rci):

Rci = Dividend per acţiune / Valoarea nominală a unei acţiuni

5. Randament pe acţiune (RA):

RA = Dividend per acţiune / Valoarea bursieră a acţiunii

Urmărirea în dinamică a acestor indicatori ne permite să formulăm concluzii

asupra poziţiei întreprinderii pe piaţa de valori mobiliare, iar nivelul lor influenţează

decizia acţionarilor de menţinere sau de retragere a acţiunilor pentru a le investi în

alte afaceri mai rentabile (depuneri la bancă sau cumpărare de obligaţiuni), precum şi

deciziile potenţialilor investitori care caută plasarea capitalului disponibil.

Factorii de influenţă a politicii de dividend

Politica dividendelor este influenţată cel mai mult de trei categorii de factori:

1. Situaţia financiară a întreprinderii, adică de nivelul lichidităţii, de nivelul

profitului net, de rata îndatorării. Atunci când o firmă se împrumută la bancă cu sume

mari pe termen mediu sau lung ori emite obligaţiuni pe piaţă, ea se confruntă cu o

restricţie constând în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea

obligaţiilor faţă de debitori. Multe contracte de împrumut stipulează chiar faptul că

dividendele pot fi plătite numai când există un indice de protecţie cert, cum ar fi

indicele lichidităţii curente care trebuie să atingă un anumit nivel sub care nu trebuie

să scadă.

Plata dividendelor trebuie făcută, de cele mai multe ori, în numerar, ceea ce

poate pune problema lichidităţii pentru firmele cu probleme în acest domeniu. Astfel,

este posibil ca o firmă să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua

plata în numerar a dividendelor din cauza problemelor de lichiditate.

Restricţia impusă de situaţia financiară a firmei se poate manifesta şi în

legătură cu modalitatea de finanţare aleasă. Când firma caută o finanţare fără să

recurgă la împrumuturi, ea poate apela fie la fondurile obţinute din profitul reţinut, fie

la o nouă emisiune de acţiuni. Pentru firmele mici, costurile unei emisiuni de acţiuni

sunt mai ridicate decât cel al reţinerii profitului. În plus, pentru aceste firme, emiterea

de noi acţiuni ca mijloc de finanţare poate duce la diluarea controlului asupra firmei.

Dacă acest lucru nu este de dorit, atunci firma poate să aleagă reţinerea majorităţii


Pagina | 16

profitului pentru finanţare, ceea ce implică adoptarea unei politici adecvate privind

dividendele.

O altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea între îndatorare

şi folosirea capitalului propriu. Dacă împrumutul are cost mic, atunci firma poate

alege un indice corespunzător al datoriilor pentru menţinerea dividendului plătit pe o

acţiune la un nivel constant. Dacă costul mediu al capitalului poate fi menţinut de

către firmă la un nivel optim, atunci politica dividendelor devine mai puţin importantă

ca factor în luarea deciziei de finanţare.

2. Preferinţele acţionarilor. Într-o firmă cu relativ puţini acţionari, conducerea

firmei poate fi capabilă să stabilească dividendele în conformitate cu preferinţele

acţionarilor săi. În schimb, în firmele ale căror acţiuni sunt deţinute de un număr mare

de acţionari, conducătorului îi este aproape imposibil să ţină cont de preferinţele

individuale ale acţionarilor atunci când stabileşte politica privind dividendele.

Unii acţionari cu potenţă financiară preferă reţinerea profiturilor, deci neplata

de dividende şi reinvestirea sumelor respective de către firmă, precum şi câştigul de

capital, obţinut din vânzarea acţiunilor. Alţi acţionari, care au o rată de impozitare

marginală scăzută a veniturilor sau cei care depind de dividende ca sursă curentă de

venit, preferă o rată ridicată de plată a dividendelor.

Rezultă, că atunci când proprietarii unei firme sunt diverşi, conducerea trebuie

să ia în considerare la stabilirea politicii privind dividendele factori de genul:

oportunităţile de investiţii, nevoile de fonduri în numerar, accesul la pieţele financiare

şi alţi factori care pot influenţa această decizie.

Acei acţionari care nu consideră politica privind dividendele dusă de firmă ca

fiind acceptabilă, pot vinde acţiunile pe care le deţin şi să cumpere acţiuni la altă

firmă care are o politică mai atractivă pentru ei privind dividendele. Astfel, s-a

argumentat că firmele tind să-şi dezvolte propriile lor „clientele” de investitori. Acest

„efect de clientelă” a fost iniţial clar formulat de către Merton Miller şi Franco

Mogdiliani şi indică faptul că investitorii vor tinde să fie atraşi de firmele care au

politici privind dividendele care sunt conforme cu obiectivele lor. Anumite firme, cum

ar fi cele de utilitate publică, care plătesc un mare procent al profiturilor lor ca

dividende, vor atrage, în mod obişnuit, investitorii care doresc un randament ridicat al

dividendului.

În schimb, firmele orientate spre creştere, care nu plătesc sau plătesc

dividende mici, tind să atragă investitorii care preferă reţinerea profiturilor şi

investirea lor de către firmă pentru crearea posibilităţii creşterii preţului acţiunilor în

viitor.


Pagina | 17

3. Influenţele pieţei: rata dobânzii, cererea la produsele oferite de

întreprindere, preţul factorilor de producţie.

În afară de cele spuse mai sus, politica de dividend poate fi influenţată şi de

următorii factori:

Restricţiile impuse de lege. Plăţile de dividende sunt reglementate în multe ţări

nu numai din perspectivă fiscală, ci şi în privinţa unor restricţii impuse

privitoare la plata lor:

o Restricţia subminării capitalului, adică capitalul firmei nu poate fi folosit

pentru a face plăţi de dividende. Aceasta impune ca plăţile să se facă

numai din profitul efectiv realizat de firmă.

o Restricţia profiturilor nete, cere ca firma să aibă profit obţinut înainte de

plata oricăror dividende în numerar.

o Restricţia insolvabilităţii, stabileşte că o firmă insolvabilă nu poate plăti

dividende în numerar.

Constrângerile fiscale. Dacă restricţiile impuse de lege tind să încurajeze

firmele să-şi reţină propriile profituri, fiscaliatatea poate avea un efect opus.

Acordurile restrictive. Acestea au, în general, un impact mai mare asupra

politicii de dividende decât chiar restricţiile impuse de lege. Aceste acorduri

sunt incluse în contractele de împrumut obligatar, împrumuturi pe termen lung

sau pe termen scurt, de leasing şi cele pentru emiterea de acţiuni

preferenţiale. Aceste restricţii limitează, în special, suma totală a dividendelor

pe care o poate plăti firma. Uneori ele pot stabili că dividendele nu pot fi plătite

până ce profiturile totale ale firmei nu au atins un anumit nivel. În plus,

cerinţele unui fond de amortizare, care stabileşte că o anumită parte din fluxul

de numerar al firmei trebuie pus deoparte pentru rambursarea datoriei, uneori

limitează plăţile de dividende. De asemenea, plăţile de dividende pot fi

interzise dacă indicele curent al datoriei nu depăşeşte un anumit nivel

prestabilit.

Protecţia împotriva diluării capitalului. Dacă o firmă adoptă o politică de plată a

unei mari părţi din profiturile sale anuale ca dividende, ea poate să fie nevoită

să vândă din când în când noi acţiuni pentru creşterea capitalului propriu

necesar finanţării unor proiecte potenţial profitabile. Dacă acţionarii existenţi

nu vor sau nu pot cumpăra partea proporţională ce le revine din noua

emisiune, interesul controlului în firmă este diluat. Pentru a contracara riscul

diluării, anumite firme aleg varianta reţinerii majorităţii profiturilor şi plata unor

dividende mici. Alte firme, în schimb, aleg unele alternative de creştere a

dividendelor plătite în dauna profiturilor reţinute. Una dintre acestea o

reprezintă apelarea la îndatorare pentru creşterea capitalului. Această


Pagina | 18

modalitate creşte, însă, riscul financiar şi, în ultimă instanţă, conduce la

creşterea costului capitalului propriu şi, la un moment dat, la scăderea preţului

acţiunilor.

Potrivit unei obsevaţii empirice, se aşteaptă ca atunci când cresc dividendele să

crească şi preţul acţiunilor. Invers, o scădere a dividendelor este asociată cu o

micşorare a preţului acţiunilor. Aceasta ar părea să ducă la concluzia că o creştere a

dividendelor plătite este un semnal pentru investitori ca managementul firmei

prevede o perspectivă prosperă pentru firmă, în timp ce reducerea dividendelor

serveşte ca un avertisment al scăderii veniturilor viitoare. În mod obişnuit, din acest

motiv şi din altele, conducerea este prudentă atunci când este vorba de reducerea

dividendelor, preferând, în schimb, să menţină stabil indicele divedendelor faţă de

profit.

Aşadar, o reducere a dividendelor este un semnal al unor timpuri rele, pe

când o creştere a acestora implică încredere în viitor. Aceasta ilustrează conceptul

conţinutului de informaţie pe care îl are dividendul.

Forme de plată a dividendelor

Dividendele sunt plăţi periodice de numerar făcute de întreprindere acţionarilor ca

o răsplată a contribuţiei lor la formarea capitalului propriu. Dividendele distribuite pot

îmbrăca trei forme:

În bani, în cazul când întreprinderea dispune de lichidităţi suficiente atât

pentru achitarea obligaţiunilor de plată faţă de creditori, cât şi pentru plata

dividendelor.

În acţiuni. Aceasta este o practică a societăţilor pe acţiuni care doresc să-şi

păstreze lichidităţile sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a

face plata în bani. În cazul dividendelor plătite în acţiuni, firma plăteşte

dividendele sub forma unor acţiuni suplimentare în loc de a fi plătite în

numerar. Prin acest mijloc îşi cruţă lichidităţile, fără să fie afectată poziţia

fundamentală a acţionarilor existenţi. O altă variantă ar fi divizarea acţiunilor

(splitarea). Aceasta este o măsură luată de firmă de a creşte numărul de

acţiuni aflate în circulaţie, cum ar fi, de exemplu, dublarea lor prin înmânarea

fiecărui acţionar a două noi acţiuni cu valoare nominală unitară înjumătăţită

pentru fiecare acţiune veche. Are loc înlocuirea vechilor acţiuni ale firmei cu

acţiuni noi cu o valoare unitară mai mică, dar valoarea totală a acţiunilor aflate

în circulaţie rămâne constantă. O decizie importantă pe care poate să o ia o

firmă este aceea a utilizării fondurilor sale pentru răscumpărarea acţiunilor

emise. În loc să plătească dividende în numerar, firma poate să orienteze


Pagina | 19

surplusul de numerar spre răscumpărarea acţiunilor proprii. Sunt câteva raţiuni

ce stau la baza răscumpărării acţiunilor: înapoierea surplusului de numerar la

acţionari; creşterea profitului pe acţiune şi, deci, a preţului acţiunii; cumpărarea

în totalitate a acţiunilor deţinute de masa de acţionari neagreaţi; realizarea

structurii dorite a capitalului întreprinderii. În urma deciziei de răscumpărare a

propriilor acţiuni, au de câştigat atât acţionarii, cât şi firma. Acţiunile care sunt

răscumpărate sunt denumite acţiuni de trezorerie şi sunt disponibile pentru a fi

folosite fie la distribuirea dividendelor sub forma acţiunilor, fie la compensarea

remuneratorie a conducerii executive, fie vândute altor firme în cazul achiziţiei

sau divizării firmei.

În natură. Este o formă de plată mai rar întâlnită, care se aplică doar cu

acordul acţionarilor, dacă mărfurile propuse prezintă interes pentru acţionari.

Avantajul pentru societatea pe acţiuni este că nu-şi micşorează lichidităţile şi

realizează concomitent o creştere a venitului din vînzări. Acţionarii au

avantajul că îşi acoperă unele nevoi de consum individual sau gospodăresc la

preţuri convenabile, fără adaos comercial.

Dacă toate acţiunile emise de societatea pe acţiuni sunt cu drept de vot

(ordinare), dividendul se determină procentual şi se aplică asupra valorii nominale a

unei acţiuni, obţinîndu-se suma totală cuvenită unui acţionar în funcţie de numărul

acţiunilor emise. În cazul, cînd pe lîngă acţunile ordinare, societatea pe acţiuni a emis

şi acţiuni cu drepturi prioritare (privilegiate), distribuirea dividendelor se face în mod

diferenţiat. Acţiunile privilegiate sunt remunerate primele, iar din profitul rămas se

alocă dividende celorlalte categorii de acţiuni, care n-au privilegiu.

În concluzie, din cele expuse mai sus putem afirma că o întreprindere care tinde

să-şi desfăşoare activitatea în condiţii favorabile, trebuie să ţina cont şi de stabilirea

unei politici de dividend optimă. Aceasta presupune alegerea unei corelaţii între

profitul reinvestit şi dividende plătite, astfel încât să satisfacă atât acţionarii, cât şi

necesităţile de dezvoltare ale întreprinderii.

DIVIDENDELE ŞI PRINCIPALELE PROBLEME RIDICATE DE

ACESTEA

Nivelul dividendelor

Nivelul dividendelor este stabilit de Adunarea Generală a Acționarilor, care

aproba bilanțul contabil, contul de profit și pierderi și constata existență a sumelor ce

urmează a fi distribuite. Profitul net realizat de societate se împarte astfel: o parte se


Pagina | 20

repartizeaza actionarilor sub forma de dividende, iar altă parte este prelevată la

dispoziția societății pentru constituirea anumitor fonduri.

Pentru societățile cu capital integral privat, legea nu prevede niciun fel de

restricții cu privire la modul de repartizare a profitului contabil net; ca urmare, acesta

poate fi distribuit în totalitate pentru dividende. În cazul societatilor comerciale cu

capital integral sau majoritar de stat, repartizarea profitului este prevăzută de OUG

nr.64/2001.

Condiția esențială pentru a se putea împărți dividendele este existența

profitului, stabilită la sfârșitul exercițiului financiar, prin întocmirea situației financiare

anuale. Dacă nu exista profit, nu pot fi distribuite dividende acționarilor, în caz contrar

dividendele fiind fictive. Potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt

solidar răspunzători față de societate pentru existența reală a dividendelor plătite.

Dividendele se distribuie din profitul net realizat de societatea comercială.

Profitul net este determinat prin deducerea din profitul brut a cheltuielilor utile ale

societății (de exemplu, beneficiile cuvenite administratorilor, personalului societății,

etc.), a cotei destinate fondului de rezervă și a impozitului pe profit.

Probleme privind impozitarea

Pentru raţiuni de impozitare, Codul Fiscal defineşte noţiunea de dividend ca

fiind o distribuire în bani sau în natură, efectuată de societatea comercială unui

acţionar, drept consecinţă a deţinerii de acţiuni la respectiva societate comercială,

cu unele excepţii reglementate expres (ex: o distribuire efectuată în legătură cu

lichidarea unei persoane juridice). Din punctul de vedere al Codului Fiscal, dacă

suma platită de o societate comercială pentru bunurile sau serviciile furnizate către

un acţionar depăşeşte preţul pieţei pentru astfel de bunuri sau servicii sau este

efectuată în scopul personal al acestuia, atunci diferenţa sau, după caz, întreaga

sumă se tratează drept dividend.

Impozitul pe dividende se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25

inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul. În cazul în care

dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-au aprobat

situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 31

decembrie a anului respectiv.

Dividendele sunt supuse impozitării prin reţinere la sursă. Aceasta înseamnă

că impozitul este datorat de acţionarul căruia i se platesc dividendele, însă


Pagina | 21

calcularea, reţinerea şi plata acestuia se fac de către societatea comercială care

plăteşte dividendele acestui acţionar.

Conform art. 6 din Legea nr. 241/ 2005 privind prevenirea şi combaterea

evaziunii fiscale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la

3 ani sau cu amendă, reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de

la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă

(inclusiv impozitul pe dividende).

Dividendele nete distribuite către un acţionar societate comercială nu mai

intră în veniturile supuse impozitării la aceasta din urmă, fiind deci venituri

neimpozabile; aceasta ca urmare a faptului ca aceste venituri au trecut deja printr-

un sistem complet de impozitare (pe profit, pe dividende).

După data aderarii României la Uniunea Europeană, dividendele plătite de o

societate comercială româna unei alte persoane juridice române sau unei persoane

juridice dintr-un stat membru al Uniunii Europene sunt scutite de impozit, dacă

beneficiarul dividendelor deţine minimum 15% (10% începând cu anul 2009) din

acţiuni la societatea română, pe o perioada neîntreruptă anterioară plăţii

dividendelor de cel putin 2 ani.


Pagina | 22

BIBLIOGRAFIE

Dragotă, Victor, Politica de dividend, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

Grigorie-Lacrita, Nicolae. Dividendele și impozitul pe dividende. București:

Tribuna Economică,1999.

Toma Miha, „Finanţe şi gestiune financiară la întreprindere”, Bucureşti, 1998.

119855554 politica de dividende

Documents