MINORITATEA GREACĂ DIN ROMANIA

Oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbăşi frumoasa mea Brălia; grec, prin tată şi iubita sa patrie.

(Panait

Istrati)

MINORITATEA GREACA DIN ROMANIA

Contemplarea devenirii noastre istorice relevă permanenta

prezenţă a grecilor în spaţiul carpato-dunareano-pontic. Nici un alt popor,

mai apropiat sau mai depărtat de hotarele noastre, nu se ridică la măsura

contribuţiei greceşti în privinţa influenţei exercitate asupra românilor,

asupra foloaselor dobândite dintr-o convieţuire inaugurată în epoca

elenistică şi extinsă astăzi la societăţile transnaţionale.

Fie că ne gândim la Acornion, solului lui Burebista, sau la Pilarino,

medicul lui Constantin Brâncoveanu, fie că este vorba de Apostol Arsaki,

primul ministru al lui Al.I.Cuza sau de bancherul N.Chrissoveloni din

perioada interbelică, concluzia care se desprinde este aceea a unei

participă organice şi integraţioniste a grecilor în viaţa poporului român.

Mai înainte, însă, de a vorbi despre minoritatea greacă din România

la timpul prezent, vom face câteva referiri legate de noţiunea de

minoritate, precum şi de politica României în domeniul protecţiei

drepturilor minorităţilor naţionale.

1. Consideraţii sumare privind conceptul de minoritate

Originea minorităţilor trebuie căutată în mobilitatea ridicată a

grupurilor umane începând cu mult timp în urmă, precum şi în dinamica

condiţiilor economice, culturale şi politice.

O încercare de definiţie a minorităţii ar putea fi: un grup care nu e

majoritar în cadrul mai larg în care există, alcătuit din oameni având

conştiinţa apartenenţei la acel grup, oameni având în comun trăsături,

idei, deprinderi, preocupări prin care se disting de majoritate şi care caută

să apere, promoveze, perpetueze interesele sale şi/sau acel element

comun distinct al său.

Intr-o altă accepţiune1, „minoritate” este un cuvânt aplicat de

specialiştii în ştiinţe sociale grupurilor subordonate în termeni de putere şi

de privilegii, în raport cu majoritatea, sau grupul dominant.

M.J. Deschenes, propunea în 1985 în cadrul unui studiu adresat

Comisiei pentru drepturile omului a Consiliului Economic şi Social O.N.U. 1 Mioara Nedelcu, Minorităţile – Timpul afirmării, Ed.TipoMoldova, Iaşi, 2003, p.10

1

următoarea definiţie a minorităţii: „ termenul de minoritate desemnează

un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membrii

care au cetăţenia acestui stat au caracteristici etnice, religioase sau

lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de voinţa

de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba2”.

Richard Schaefer defineşte grupul minoritar ca un grup subordonat,

ai cărui membrii au într-o măsură semnificativă mai puţin control sau mai

puţină putere asupra propriei lor vieţi, în comparaţie cu membrii grupului

dominant sau majoritar3.

In concuzie, în afara numărului, care nu constituie întotdeauna un

criteriu obligatoriu de distincţie pentru o minoritate, membrii grupului

minoritar au în comun, după cum se desprinde din definiţiile de mai sus:

descendenţa comună, limba sau credinţele religioase, trăsăturile fizice,

culturale precum şi un sentiment de diferenţiere faţă de indivizii ce

alcătuiesc majoritatea. Pe această conştiinţă a diferenţei şi inferiorităţii

numerice, minorităţile îşi întemeiază anumite revendicări politice, fie

pentru egalitate cu majoritatea, fie pentru tratament special bazat pe

recunoaşterea acestor diferenţe, ori pentru autonomie sau în cele mai mai

extreme cazuri, separare.

Funcţie de trăsăturile definitorii comune ale grupul minoritar, în

literatura de specialitate4 se face distincţie între minorităţi naţionale,

etnice, religioase sau lingvistice, grupuri rasiale, de gen şi de orientare

sexuală.

Laponce distinge între minorităţi prin voinţă, adică acelea care sunt

pregătite să-şi accepte statusul de minoritate, din dorinţa de a-şi conserva

identitatea, şi minorităţi prin forţă, adică acele minorităţi care se asigură

împotriva asimilării de către grupurile dominante.

Se mai face distincţia între minorităţi asimilaţioniste – care vor să

asimileze, minorităţi pluraliste – acelea care doresc să rămnă distincte,

2 Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, http://www.ipp.md/publications/Drepturile%20minoritatilor%20nationale-nou.pdf3 Mioara Nedelcu, Minorităţile – Timpul afirmării, Ed.TipoMoldova, Iaşi, 2003, p.124 Idem, p.11

2

minorităţi secesioniste – acelea care doresc separarea şi minorităţi

militante – adică acelea ce doresc transformarea grupului dominant într-o

minoritate (Wirth).

De asemenea, se face distincţia între minoritate etnică şi minoritate

naţională, după cum există sau nu un alt stat decât acela în care trăiesc

cetăţeni aparţinând respectivei minorităţi şi în care persoanele de aceeaşi

origine naţională constituie o majoritate. Spre exemplu, în România,

maghiarii, germanii ori grecii sunt minoritate naţională, în timp ce ţiganii

sunt minoritate etnică.

În mod obişnuit se consideră că naţionalitatea desemnează apartenenţa la

o comunitate conturată suficient de exact din punct de vedere politic, ce

are la bază unitatea de teritoriu, limbă, viaţă economică, socială, culturală

şi de factură psihică şi are conştiinţa originii şi a propiului destin.

Apartenenţa etnică desemnează legătura unei persoane cu o entitate

distinctă de indivizi, constituită ca formă istorică de comunitate între

oameni şi care are la bază unitatea de teritoriu, limbă, cultură, tradiţii,

etc.

Intr-un cuvânt, grupurile minoritare desemnate prin etnicitatea lor

se diferenţiază de grupul dominant prin originea naţională sau modelele

culturale distinctive, precum şi prin percepţia existenţei unor strămoşi

comuni5. Trăsăturile culturale ale grupului minoritar şi care îşi au originea

în ţara natală sunt menţinute prin intermediul unor practici culturale, a

căror realizare este facilitată, în unele cazuri, de întemeierea unor

asociaţii sau cluburi proprii (de exemplu Uniunea Elenă din România).

Doctrina juridică, însă, consideră nesemnificativă distincţia între

minoritate naţională şi minoritate etnică, având în vedere că normele

internaţionale şi naţionale apără drepturile omului fără vreo deosebire pe

criterii de limbă, confesiune, apartenenţă etnică sau naţională.

Minorităţile au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din

populaţia României. In anul 1930, populaţia României Mari era puţin peste

18 milioane de locuitori, iar românii reprezentau un procent de 73% din

5 Idem, p.25

3

populaţia ţării după limba maternă şi un procent de 71,9% după etnie. La

ora actuală în România sunt recunoscute oficial 20 de minorităţi etnice.

Conform recensământului din ianuarie 2002, structura populaţiei este

următoarea:

TOTAL POPULATIE – 21.698.181 100%din care:

2. Români 89,5%3. Maghiari 6,6%4. Rromi 2,5%5. Ucraineni–Ruteni 0,3%6. Germani 0,3%7. Ruşi-Lipoveni 0,2%8. Turci 0,2%9. Tătari 0,1%10. Sârbi 0,1%11. Slovaci 0,1%12. Bulgari *13. Croaţi *14. Greci *15. Evrei *16. Cehi *17. Polonezi *18. Italieni *19. Armeni *20. Alte etnii(grupuri etnice) *

*sub 0,1%Sursa: http://www.edu.ro/download/statistici_mino.doc

2. Politica României în domeniul protecţiei drepturilor minorităţilor naţionale

Anterior anului 1918 populaţia majoritară română se identifica cu

statul însuşi, având ca trăsătură comună faptul că cetăţenii săi vorbeau

aceeaşi limbă şi împărtăşeau aceleaşi credinţe religioase, creştin

ortodoxe. Evreilor, de exemplu, li se refuza automat cetăţenia datorită

diferenţelor de credinţe religioase. Si totuşi realitatea era alta:

aproximativ 28,5% din populaţia României era constituită din persoane

aparţinând altor naţionalităţi, etnii, non-vorbitori de limbă română. Statul

român era lipsit la acea vreme de orice tradiţie, precedent în gestionarea

diferenţelor entice. Slăbiciunea instituţiilor civile dar şi lipsa valorilor şi

obiceiurilor ce constituie fundamentul unei societăţi democratice, au

4

determinat ca politica României vis-à-vis de minorităţi să fie apreciată ca

fiind una de “românizare”6.

Diferitele şi micile concesii făcute până la căderea regimului

comunist de către România în domeniul politicilor minoritare - de exemplu

minorităţii ungare, după 1948, şi, din nou în 1965 - s-au constituit în fapt,

în mişcări politico-tactice impuse României sub presiunea opiniei publice

internaţionale, dar şi sub presiunea unei eventuale intervenţii nedorite a

Uniunii Sovietice sub pretextul încălcării drepturilor aparţinând

minorităţilor naţionale. Ca răspuns la această politică de asimilare,

numeroşi etnici germani şi evrei au emigrat, cel mai puternic exod fiind

cel al etnicilor evrei din perioada 1947-1965.

După căderea regimului comunist, presiunea asimilaţionistă asupra

minorităţilor a scăzut simţitor. Primul act adoptat după 1989 a fost

“Declaraţia asupra drepturilor minorităţilor naţionale” în care se

condamnă politica ceauşită şi statutează garantarea drepturile individuale

şi colective aparţinând minorităţilor naţionale.

Au fost repuse în legalitate partidele şi organizaţiile reprezentând

minorităţile şi au apărut noi organizaţii reprezentative ale minorităţilor

naţionale: Uniunea Democrată a Maghiarilor din România(UDMR), Forumul

Democrat al Germanilor din România, Partida Rromilor, Uniunea Sârbilor

din România, Uniunea Armenilor din România, Uniunea Elenă din

România, etc. Fondurile alocate de la bugetul de stat pentru sprijinirea

organizaţiilor minorităţilor naţionale au crescut progresiv. Astfel, în anul

2002 din suma totală de 133.564.435.000 lei au fost alocaţi

126.498.435.000 lei pentru organizaţii şi 4.400.000.000 lei pentru

finanţare de proiecte interetnice7.

Constituţia României din 21 noiembrie 1991, astfel cum a fost

revizuită în 2003, fixează cadrul legal general de protecţie a minorităţilor.

Art.6 recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale la “păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea 6 Anna-Maria Biro, Minority Policies in Romania, Occasional Papers no.6, disponibil la adresa: http://www.mek.iif.hu/porta/szint/tarsad/politika/relations/occ006/occ006.htm7 Politica României în domeniul protecţiei drepturile minirităţilor naţionale, http://www.publicinfo.ro/INITIAT/politica%20rom2.pdf

5

identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. De asemenea,

art.32 alin.3 consacră dreptul la instruire în limba maternă, dispoziţie ce

se completează cu cele ale Legii învăţământului nr.84/1995. Limba

maternă poate fi folosită de cetăţenii români aparţinând minorităţilor

naţionale în faţa instanţelor de judecată (art.128 alin.2 din Constituţie).

Reprezentarea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale în Parlamentul României este asigurată, potrivit art.62 alin.2 din

Constituţia României, în situaţia în care reprezentanţii acestor organizaţii

nu întrunesc în alegeri numărul necesar de voturi pentru a fi reprezentate

în Parlament.

La ora actuală, din cele 20 de minorităţi naţionale recunoscute în

România, 19 sunt reprezentate automat în Parlamentul României, cu

excepţia celei maghiare, care întruneşte numărul cerut de lege pentru

reprezentativitatea parlamentară. In urma alegerilor generale din 26

octombrie 2001, au obţinut mandat de deputat un număr de 46 de

persoane din rândul minorităţilor naţionale. Uniunea Elenă din România

este reprezenată de deputatul Sotiris Fotopoulos.

La nivel guvernamental reprezentarea minorităţilor naţionale se face prin

intermediul Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul

Ministerului Informaţiilor Publice, Directiei Generale pentru Invăţământ în

Limbile Minorităţilor Naţionale şi Accesul la Educaţie din cadrul Ministerul

Educaţiei şi Cercetării, Comitetului Interministerial pentru Drepturile

Omnului, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, organ de

specialitate al administraţiei publice centrale subordonat guvernului,

precum şi de instituţia Avocatului poporului.

Legislaţia românescă – Legea 215/2001, nu permite organizarea

administrative-teritorială pe criterii entice, aceasta funcţionând conform

principiului general al autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor

publice. Folosirea limbii materne de către autorităţi sau de cetăţenii

minorităţilor naţionale în unităţile administrative-teritoriale se face în

condiţiile în care cetăţeni aparţin minorităţilor au o pondere de 20% din

numărul locuitorilor. Hotărârile cu caracter normative se aduc la

6

cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii

respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în

limba maternă.

La sfârşitul anului 2004, reprezentanţi parlamentari ai minorităţilor

etnice din Romania au simţit necesitatea iniţierii proiectului de Lege

privind minorităţile etnice8. Deşi, cum am evidenţiat mai sus, referiri cu

privire la drepturile individuale sau colective ale minorităţilor naţionale se

regăsesc în diferite acte normative, totuşi s-a simţit nevoia suplimentării

acestora cu o lege fundamentală a minorităţilor. Nouă asemenea iniţiative

legislative s-au înregistrat din 1989, toate eşuate. Proiectul de legea

aduce o clarificare a rolul Consiliului Naţional al Minorităţilor, instituţie ce

funcţionează în cadrul Departamentului Informaţiilor publice, în calitate de

corpul consultativ al Guvernul României.Deşi speranţele iniţiatorilor cu

privire la adoptarea legii se îndreptau către 2004, cel mai probabil

aceasta va fi adoptată în decursul anului 2005.

3. Minoritatea greacă din România la timpul prezent

Prezenţa unor puternice comunităţi proto-greceşti pe actualul

teritoriu al României este atestată începând cu sec. al VII-lea î.Hr. pe

ţărmul vestic al Mării Negre. Aici se instalează primele colonii greceşti, La

Histria, Tomis şi Calatis, aflate toate pe actualul teritoriu al judeţului

Constanţa. De aici grecii au penetrat întreg teritoriul naţional, prin

intermediul comerţului. Legătura aceasta s-a aprofundat cu timpul,

excedând plan economic, spre noi orizonturi culturale şi spirituale. Paula

Scalcău în cartea sa Greci din România apreciază că “negustorii greci au

fost cei dintâi care, prin ideile şi valorile cu care au venit în contact şi pe

care le-au răspândit, au deschis calea intelectualilor”, împreună cu aceştia

pătrunzând şi primele cărţi şi manuscrise greceşti.

Prăbuşirea Imperiului Bizantin (1453) determină un adevărat exod

al grecilor spre Ţările Române, constituind ceea ce Nicolae Iorga avea să

numească “Bizanţ după Bizanţ”. In timpul domniilor fanariote greci

8 Áron Balló, Law on ethnic minorities in Romania likely to be adopted next year, articol disponibil la adresa: http://www.eurolang.net/news.asp?id=4736

7

constantinopolitani iau drumul Principatelor din raţiuni politice. Odată cu

aceştia pătrunde şi o agresivă clientelă administrativă, dar şi numeroşi

clerici, medici şi farmacişti, profesori, tipografi, librari, editori şi

comercianţi. Corupţia, presiunea fiscală, monopolul economic turcesc,

războaiele purtate pe teritoriul ţării, jafurile tătarilor, calamităţile de tot

felul au făcut ca aceată perioadă să fie considerată de unii istorici drept o

o epocă de “apăsare, jefuire, corupţie, degradare, de apunere a

naţionalităţii”(N.Bălcescu). Epoca fanariotă nu poate fi contestată în

totalitate; şi aceasta “nu numai pentru creaţiile ei evidente din sfera

culturii, ci şi pentru reverberaţia ulterioară” (Georgeta Filitti).

Invăţământul, justiţia, medicina continuă şi după revenirea domnilor

pământeni. De asemenea, este meritoriu să amintim de Constituţia lui

Constantin Mavrocordat de la 1746, publicată în “ Mercure de France” ce

devansează ansamblul similar de măsuri juridico-administrative luat de

Turgot în ajunul Revoluţiei franceze din 1789.

Un nou val de de emigranţi se înregistrează după pacea de la

Adrianopol (1829), odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre.

Negustori, meşteşugari, marinari se stabilesc la Bucureşti, Iaşi, Galaţi,

Brăila, Constanţa, Braşov, Botoşani, Craiova, Orşova, Turnu Severin9. La

iniţiativa lor, ne spune Paula Scalcău, se vor constitui organisme ce îi vor

defini mai apoi din punct de vedere identitar: comunităţile greceşti,

publicaţiile diverse, societăţile, bisericile, consulatele.

Dar nu numai libertatea comerţului pe Dunăre a făcut să crească fluxul

emigraţiei greceşti în sec.XIX. La sfârşitul conflictelor militare cu turci, mai

mulţi greci, foşti luptători în războiul pentru independenţa Greciei, se

stabilesc pe valea Taiţei în comuna Izvoarele (judeţul Tulcea), unde există

şi astăzi o puternică comunitate grecească. Limba pe care o vorbesc este

asemănătoare celei vorbite în satele din nord-estul Greciei, păstrându-se

nealterată până în zilele noastre10.

Evenimentele începutului de secol (1905-1920) generează un nou

val de emigranţi greci, dar şi armeni, care înţeleg astfel să se ferească din 9 Paula Scalcău, Greci din România, Ed.Omonia, Bucureşti, 2003, p.14510 Idem, p.146

8

calea persecuţiilor creştinilor din partea elementelor ultranaţionaliste ce

devin noile autorităţi ale Turciei Moderne. Paula Scalcău face chiar referire

la emigrarea în România a unor familii de greci prigonite din Bulgaria.

Ultimul şi cel mai recent val de emigranţi greci este provocat de

Războiul Civil din Grecia (1945-1948). S-au refugiat în România, ca şi în

alte ţări din fostul bloc comunist – Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria,

Cehia, numeroşi luptători din Armata Democratică Greacă. In 1948 au

ajuns în România 3.000 de copii greci11, ce mai târziu vor fi repartizaţi să

înveţe în şcoli profesionale agricole, sanitare, energetice, textile,

metalurgice, şi care se vor răspândi mai târziu în Bucureşti, Craiova,

Târgovişte, Iaşi, Braşov, Sibiu, Bacău. România a fost loc de exil ospitalier

şi pentru mulţi scriitori greci angajaţi în frontul de stânga, precum:

Menelaos Loudemis, Dimos Rendis, Thodosis Pieridis.

Comunităţile greceşti din România datează încă din sec. al XIX-lea,

fiind recunoscute oficial de domnitorul Al.I.Cuza în 1860, dată care

marchează o importantă etapă în dezvoltarea lor culturală. Acum încep să

se înfiinţeze majoritatea şcolilor şi bisericilor comunităţilor elene,

activitatea tipografică începe să se cristalizeze şi ea, fiind editate 150 de

cărţi şi 26 de periodice legate de viaţa grecilor din România. Deşi

recunoscute oficial de domnitorul AL.I.Cuza de-abia după 1900 un număr

de 8 comunităţi greceşti- Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa,

Tulcea, Sulina şi Giurgiu – au început să funcţioneze ca persoane juridice,

având dreptul de a poseda avere proprie. Urmează o perioadă de

dezvoltare şi prosperitate pentru comunităţile greceşti din România. Astfel

că, la începutul anului 1940, numărul membrilor comunităţilor greceşti se

ridica la circa 50.00012, ele dispunând de o însemnată putere economică,

precum şi de un apreciabil potenţial ştiinţific, susţinut de un important

patrimoniu – şcoli, biserici, instituţii culturale: teatre, cinematografe,

cluburi, biblioteci, baze sportive, etc. De exemplu, Comunitatea Greacă

din Brăila număra în patrimonial său Biserica Buna-Vestire, dispunând de

o şcoală de fete, o sală de conferinţe, o şcoală de băieţi, câteva imobile şi 11 Idem, p.19512 Idem, p.193

9

terenuri. La Galaţi patrimonial comunităţii se suplimenta cu un teatru; de

acelaşi patrimoniu dispuneau şi comunităţile greceşti din Constanţa,

Giurgiu şi Bucureşti.

Odată cu instaurarea regimului totalitar, comunităţilor greceşti, dar

şi membrilor acestora li s-au confiscat treptat bunurile, încercându-se

asimilarea etnicilor greci prin manipularea şi prigonirea unora dintre ei în

cadrul politicii de asimilare forţată. Pentru a evita măsurile represive, o

parte din cei care-şi păstraseră cetăţenia greacă au cerut cetăţenie

română; alţii, însă, au ales reîntoarcerea în ţara natală, astfel că au plecat

în Grecia în total cam 8.500 de persoane până în 1952, când autorităţile

române au oprit repatrierea grecilor.

Deschiderea care a urmat transformărilor politice de după

decembrie 1989 a avut consecinţe importante pentru toate minorităţile

din România şi totodată şi pentru cea greacă.

In acest context pe 28 decembrie 1989 a luat fiinţă Uniunea Elenă

din România, ce are în componenţa sa un număr de 21 de comunităţi

locale, şi aproximativ 10.000 de membrii de origine greacă. Primele

comunităţi care s-au organizat până în aprilie 1990 au fost Bucureşti,

Constanţa, Brăila, Galaţi, Tulcea, Iaşi, Piatra Neamţ, Călăraşi,

Prahova. Au urmat comunităţile greceşti din Sulina, Oneşti, Roman,

Târgovişte, Piteşti, Craiova şi Izvoarele în 1991, Babadag şi Turnu

Severin în 1995, Calafat în 1996, Cluj şi Zalău(2000).

10

Fig.nr.1 Harta României cu reprezentarea comunităţilor greceşti

teritoriale

Ca organism reprezentativ al comunităţilor greceşti, Uniunea Elenă

are drept obiective centrale : - păstrarea, dezvoltarea şi libera

exprimare a identităţii naţionale, culturale, lingvistice şi

religioase a cetăţenilor români de origine elenă; - revigorarea

tradiţiilor elinismului în România; - redobândirea averii fostelor

Comunităţi Elene desfiinţate de Comunişti; asigurarea legăturilor

cu locurile de origine; - întărirea relaţiilor de prietenie între

România şi Grecia. Acestea sunt, cum este şi firesc, principalele direcţii

în care eforturile Uniunii şi ale membrilor acesteia au fost îndreptate.

Incă de la înfiinţare în cadrul Comunităţilor nou înfiinţate s-au

organizat clase sau secţii de învăţare a limbii elene de către copii de

origine elenă de vârstă şcolară. Potrivit unei statistici a Uniunii Elene, în

cursul anului şcolar 1999 - 2000 au absolvit aceste cursuri un număr de

peste 2000 de cursanţi. Din anul şcolar 1999/2000 se începe studiere

limbii materne elene în cadrul sistemului de învăţământ românesc, prin

înfiinţarea de clase de predare a limbii elene în Bucureşti, Brăila şi

Constanţa, Ploieşti şi Tulcea.

Actul educaţional în limba greacă maternă se

desfăşoară cu ajutorul a şase cadre didactice

detaşate în România de Ministerul

Invăţământului din Grecia. De asemenea, pentru

a veni în întâmpinarea elevilor a fost elaborat

pentru clasele mixte de limbă neogreacă

manualul Invăţ greceşte, manual editat de

Uniunea Elenă cu aprobarea Ministerului

Educaţiei şi Cercetării din România.

11

Pentru anul şcolar 2002 – 2003 situaţia elevilor ce aparţin etniei elene şi

care învaţă la cerere limba maternă, în cadrul şcolilor cu limba de predare

română, este de 185 de elevi în total într-un număr de 4 unităţi şcolare,

din care 129 în regim şcolar şi 56 de elevi în regim gimnazial13. In afara

cadrului instituţionalizat sus-menţionat în fiecare Comunitate se

desfăşoară cursuri de neogreacă adresate atât membrilor, cât şi

filoelenior. Incepând din 2003, Uniunea Elenă organizează în fiecare an

olimpiada de limbă neogreacă cu tema Să ne însuşim limba părinţilor şi

bunicilor noştri. De asemenea, cu sprijinul Secretariatului general al grecilor de peste

hotare numeroşi copii şi tineri, dar şi pensionari au beneficiat de tabere în cadrul

programelor de cunoaştere a ţării de origine.

Viaţa comunităţilor greceşti din România începe

să pulseze din nou şi prin intermediul

manifestărilor culturale desfăşurate atât la nivel

local, cât şi naţional. Desigur varietatea acestora

este impresionantă, însă m-aş opri la colaborarea

Comunităţii elene din Iaşi cu celelalte minorităţi

naţionale din România în cadrul proiectului Arta

care uneşte, derulat cu participarea Comunităţii

Italiene din România şi a Formului Democratic

al Germanilor din Iaşi în perioada 15 august - 15 decembrie 2002. Mai

amintim aici expoziţia de fotografii cu tema “Femeia Elenă din România”

găzduită de Comunitatea Elenă din Turnu Severin, manifestările

consacrate “Anului UNESCO I.L.Caragiale” organizate de Comunitatea

Elenă Prahova, De asemenea, sunt menţinute legăturile cu diaspora

grecească, colaborarea Comunităţii Elene din Iaşi cu Centrul Cultural Elen

din Suedia oferind publicului ieşean prilej de mare bucurie prin vernisajul

expoziţiei de pictură-gravură intitulată ”3+1”, unde au expus trei artişti

plastici din Suedia.

In ceea ce priveşte activitatea editorială, Uniunea editează lunar

revista bilingvă eleno-română ΕΛΠΙΣ-SPERANŢA, sprijinind, în acelaşi

13 Sursa: http://www.edu.ro/download/statistici_mino.doc

12

timp şi editarea altor lucrării precum: „ Comunităţile Greceşti din

România în secolul al IXI-lea”, de Cornelia Papacostea-Diamantopou,

„ Presa de limbă neogracă din România în veacul al IXI-lea” de

Olga Cicanci, „ Poezii Ianniote” ediţie bilingvă româno-neogreacă a lui

Valeriu Mardare, etc.

Eforturile pentru redobândirea averilor care au aparţinut

comunităţilor elene istorice, confiscate de regimul totalitar, au fost parţial

statisfăcute de statul român. Astfel, au fost retrocedate Teatrul Elpis din

Constanţa, Complexul comercial – Cinematograf şi Restaurantul Olimpic

din Galaţi precum şi Şcoala de băieţi din Brăila.

Desigur că întreaga viaţă culturală a comunităţilor elene se

desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa celorlalte minorităţi, cu cea a

majorităţii româneşti, astfel încât, aşa cum afirmă şi Paula Scalcău,

preşedinta Comunităţii Elene din Turnu-Severin, este foarte greu să tragi o

linie de demarcaţie între comunităţile greceşti şi majoritatea românească.

Ca mărturie a puternicei legături, precum şi a strânselor afinităţi ce

au existat întotdeauna între greci şi români aş oferi un mic exemplu,

poate neconcludent prin esenţa lui, dar emoţionant. Radu Arion, în revista

Asociaţiei refugiaţilor greci din România „Vocea libertăţii”, relatând

participarea refugiaţilor greci în cadrul manifestărilor comunităţii

româneşti din Grecia ocazinate de comemorarea zile de 10 Mai, comenta:

aceşti greci, care odinioară sărbătoareau cu fast, în bisericile greceşti,

zilele naţionale, îmbrăcaţi în costumele lor greceşti, refugiaţi la Atena,

îmbracă la sărbători costumul popular românesc.

13

BIBLIOGRAFIE

Adrian Năstase, Drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale : vol.4 : Reglementari în dreptul românesc (1989-1998), Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1998

Apostolos E.Vakalopoulos, Istoria Greciei Moderne, Editura Euroatlantica, 2004

Cristian Filip, Comunitatea Greacă de la Brăila(1864-1900), Editura Istros, Brăila, 2004

Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române, Editura Omonia, Bucureşti, 2004

Mioara Nedelcu, Minorităţile – Timpul afirmării, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2003

Paula Scalcău, Greci din România, Editura Omonia, Bucureşti, 2003

Anna- Maria Bίrό, Minority Policies in Romania, ocassional papers no.6, articol disponibil la adresa: http://www.eurolang.net/news.asp?id=4736

Áron Balló, Law on ethnic minorities in Romania likely to be adopted next year, articol disponibil la adresa: http://www.eurolang.net/news.asp?id=4736

Φάνη Μαλκίδη, Ο Ελληνισμός της Ρουμανίας, articol disponibil la adresa: http://www.antibaro.gr/national/malkidhs?roumania.htm

*** Thesis, Journal of Foreign Policy Issues, Volume I, issues no.2, summer 1997*** Confluenţe româno-elene, Bucureşti, 1994*** Constituţia României, Parlamentul României, Bucureşti, 2003*** Revista Speranţa, periodic al Uniunii Elene din România, nr.4-6/1999, 1/2000, 2/2001 4-5/2002, 11-12/2002, 3/2003, 6-7/2004, 7-8/2004*** Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, http://www.ipp.md/publications/Drepturile%20minoritatilor%20nationale-nou.pdf

http://www.edu.ro/download/statistici_mino.doc

14