1

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

BULETINUL POMPIERILOR

Nr. 1 (19) – 2009

Editura Ministerului Administraţiei şi internelor – 2009 –

2

Publicaţie editată de: INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Bucureşti , ROMÂNIA

Fondat în anul 1955, Apare semestrial

ISSN 1222-1352

Nr. 1(19) – 2009

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Preşedinte: General-locotenent Vladimir SECARĂ Editor coordonator: General de brigadă dr. Constantin ZAMFIR Redactor şef: Colonel Valentin UBAN Secretar responsabil de redacţie: Locotenent-colonel drd. ing. Cristian DAMIAN Traduceri: Ec. Valentin Th. MARINESCU

© Copyright: I.G.S.U. ® Drepturile asupra materialelor publicate apar ţin autorilor Mater ialele pentru publ icare în numerele v i i toare pot f i t r imise la adresele de mail d in pag. web: www.revista .pompier i .go. ro/al tepublicat i i

Redactare: Carmen TUDORACHE, Carmen PREDA Tehnoredactare: Dumitru VĂNUŢĂ

http://www.revista.pompieri.go.ro/altepublicatii

3

CUPRINS

SECŢIUNEA 1 Lucrări cu caracter profesional

1. Reglementarea juridică a procesului de prevenire a incendiilor în România – autor: colonel

drd. Stelian-Ioan RECHIŢEAN, inspector-şef, Inspectoratul pentru Situaţii de urgenţă Ţara Bârsei al judeţului Braşov...................................................................................................... 5

2. Protecţia infrastructurilor critice prin prevenirea accidentelor tehnologice – autor:

locotenent-colonel ing. Ion VINTILĂ, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Drobeta al judeţului Mehedinţi ....................................................................................................................... 70

3. Necesitatea realizării strategiilor de securitate pentru dezvoltarea socială durabilă – autor: maior drd. ing. Orlando ŞCHIOPU, Centrul operaţional, Inspectoratul pentru Situaţii

de Urgenţă Dealu Spirii al Municipiului Bucureşti ...................................................................... 74 4. Prevenirea situaţiilor de urgenţă la monumente istorice – autor: locotenent-colonel drd.

ing. Dan-Aurel SIMIONESCU, Inspecţia de Prevenire, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă ........................................................................................................................ 80

5. Securitatea la incendiu a parcajelor subterane şi automatizate pentru autoturisme

– autor: locotenent-colonel ing. Daniel RADU, Inspecţia de Prevenire, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă................................................................................................ 89

6. Informarea preventivă în domeniul apărării împotriva incendiilor în unităţi de învăţământ –

autori: locotenent-colonel drd. ing. Constanţa ENE, locotenent drd. ing. Victor-Mugur GRAURE, Daniela-Adalgiza ANDRONESCU, chim. Dan-Valerian ANDRONESCU............ 120

7. Instalaţiile de semnalizarea incendiilor la hale de producţie complexe – autor: maior ing.

Virgil FĂLCUŢESCU, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Basarab I al judeţului Dâmboviţa................................................................................................................................... 137

8. Modelarea şi simularea incendiilor de pădure – autor: locotenent-colonel drd. ing.

Constanţa ENE, Inspecţia de Prevenire, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă ....... 142 9. Rolul şi importanţa comandantului din perspectiva comunicării în situaţii de criză

– autor: colonel drd. Adrian FULEA, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale........................... 156

SECŢIUNEA 2 Lucrări cu caracter ştiinţific

10. Particularităţi ale combustiilor rapide în aparate – autor: conf. univ. dr. ing. Mihai Dianu,

Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Facultatea de Pompieri ...................................................... 159

4

11. Modelarea descompunerii termice şi a aprinderii materialelor solide – autori: locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE; locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Facultatea de Pompieri; conf. univ. dr. ing. Eleonora DARIE, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de instalaţii............................................................................................................... 162

12. Evaluarea energiei electrostatice pentru dispersii de produse inflamabile. Riscul de

incendiu/explozie – autori: locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE; locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Facultatea de Pompieri; conf. univ. dr. ing. Eleonora DARIE, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de instalaţii ........................................................ 171

13. Modelarea sistemelor de acţionare termo-hidraulică a clapetelor de evacuare a fumului cu

ajutorul funcţiilor de transfer – autori: locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE; locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Facultatea de Pompieri; conf. univ. dr. ing. Eleonora DARIE, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de instalaţii ........................................................ 178

14. Oxidul de carbon. Intoxicare, efecte, măsuri şi mod de protecţie – autor: colonel

Sighismund REMETEY, adjunctul inspectorului-şef, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Someş al judeţului Satu-Mare...................................................................................... 183

15. Aplicaţiile reţelelor de senzori inteligenţi wireless în diverse domenii de activitate –

autor: locotenent-colonel drd. ing. Cristian DAMIAN, Inspecţia de Prevenire, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă...................................................................... 190

SECŢIUNEA 3

Varia

16. – Consideraţii şi interpretări asupra comportamentului piroman – autor: maior ing. Dan MANCIULEA, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Neron Lupaşcu al judeţului Buzău ........................................................................................................................................ 198

17. Rezolvarea subiectelor la disciplina FIZICĂ date la concursul de admitere la Facultatea

de Pompieri, sesiunea iulie 2008 – autori: locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE; locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU, Academia de Poliţie „Al.I. Cuza”, Facultatea de Pompieri........................................................................................ 207

18. În direct cu NASA. Lumea stranie a mecanicii cuantice – autor: prof. Alexandru

MIRONOV, secretar general al Comitetului Naţional Român pentru U.N.E.S.C.O................ 213

5

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A PROCESULUI DE PREVENIRE A INCENDIILOR ÎN ROMÂNIA

Colonel drd. Stelian Ioan RECHIŢEAN, inspector-şef

Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Ţara Bârsei al judeţului Braşov

Abstract The paper presents and comments a series of legal regulations concerning fire prevention process.

1. INTRODUCERE

Pe timpul utilizării construcţiilor şi instalaţiilor tehnologice, concepţia privind siguranţa la foc se întregeşte cu sistemul de norme, reguli, instrucţiuni, scheme şi măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor specifice exploatării construcţiilor şi instalaţiilor respective, vizând îndeosebi eliminarea sau diminuarea riscurilor şi cauzelor potenţiale de incendiu, evacuarea utilizatorilor în condiţii de siguranţă, limitarea dezvoltării şi propagării incendiilor, menţinerea capacităţii de acţiune a serviciului de pompieri pentru stingerea operativă şi eficientă a eventualelor incendii şi limitarea pagubelor.

Reglementarea juridică a procesului de prevenire a incendiilor trebuie privită ca un concept global şi flexibil, format dintr-o serie continuă de secvenţe adaptate permanent la situaţia concretă a obiectivului şi care trebuie să aibă în vedere, printre altele, o serie de posibilităţi referitoare la:

• prevenirea incendiului; • detecţia timpurie a focului (care să permită o intervenţie eficientă); • încetinirea dezvoltării iniţiale; • stingerea automată sau manuală; • confinarea spaţială a incendiului (prin compartimentare sau alte

măsuri de protecţie pasivă); • mutarea oamenilor în zone sigure.

Activitatea de prevenire a incendiilor trebuie să fie continuă şi periodică, să se racordeze la noua situaţie din teren.

Prevenirea incendiilor este percepută astăzi ca o serie de şanse şi posibilităţi care se oferă permanent celui care organizează aceste activităţi, structurate într-o tactică flexibilă, cu abordare continuă – pe toată durata de viaţă a unei clădiri, respectiv: proiectarea, execuţia, exploatarea, în special, de-a lungul întregii perioade de timp în care un incendiu are loc.

Prezenta lucrare vrea să structureze şi un concept al managementului prevenirii incendiilor, privit nu numai din perspectiva specialistului, ci mai ales din interferenţa reglementărilor juridice raportate la necesităţile obiective ale momentului.

6

2. SCURT ISTORIC Despre primele organizări în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor există

date şi informaţii încă din Antichitate. La Roma şi în alte oraşe ale imperiului funcţionau aşa-numitele cohorte de vigiles însărcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul, dar şi cu intervenţia în caz de incendiu. Evul Mediu, cu cetăţile şi oraşele sale aglomerate, nesistematizate, cu majoritatea clădirilor construite din lemn, a consacrat formula echipelor de intervenţie puse la dispoziţie de bresle, care acţionau la chemarea mai-marilor oraşelor, cu mijloace de stingere specifice profesiei: găleţi şi butoaie (sacale) pentru apă, pompe manuale, topoare şi alte mijloace de dezvelit şi demolat, scări etc.

Epoca modernă inaugurată de prima revoluţie industrială, care a făcut posibilă trecerea de la producţia manufacturieră la cea de masă, industrială, generată de apariţia maşinilor şi mecanismelor acţionate de abur, a permis dezvoltarea comunităţilor umane, creşterea în dimensiune a oraşelor, apariţia unor noi pericole de incendiu. Acestea sunt argumentele care au condus la apariţia serviciilor de apărare împotriva incendiilor, alcătuite din oameni plătiţi şi pregătiţi permanent să facă faţă pericolelor. Asemenea organizări aflate sub autoritatea organelor administrative ale marilor oraşe din Muntenia şi Moldova, în principal, la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi din Transilvania, au apărut încă din secolele XVII – XVIII. Însă eficienţa respectivelor servicii era mult diminuată fie datorită slabei organizări şi motivaţii pentru pregătire şi intervenţie, fie datorită slabei dotări şi inexistenţei unor reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia şi Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementările impuse de Cancelaria de la Viena).

Un motiv dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinică a apărării împotriva incendiilor l-a constituit declanşarea, din neglijenţă ori provocate de trupele de ocupaţie pe timpul deselor războaie ruso-austro-turce, a unor mari incendii care au distrus aproape în întregime multe din oraşele ţării, dezastre în faţa cărora comunităţile umane asistau neputincioase. Pacea de la Adrianopole din anul 1829, încheiată în urma războiului ruso-turc, consfinţea, prin prevederile sale, obţinerea unei relative autonomii a Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman şi intrarea lor sub protectorat rusesc. Consecvent politicii sale în atitudinea faţă de români, Imperiul Ţarist nutrea speranţa înglobării treptate a acestora (începutul îl făcuse cu Basarabia, la 1812), înglobare pe care evenimentele istorice ulterioare nu au mai permis-o. Paradoxal însă, măsurile luate de administraţia rusă în cele două Principate – Muntenia şi Moldova – vor pregăti terenul pentru emanciparea acestora, chiar dacă nu s-a dorit acest lucru decât, în parte, şi în raport cu turcii.

Printre înnoirile impuse în Regulamentul Organic, înfiinţarea primelor nuclee ale armatei naţionale s-a remarcat ca una dintre cele mai importante. Această realizare a constituit suportul cel mai temeinic pentru apariţia armei pompierilor. Eşecul organizărilor anterioare ale activităţii de stingere a incendiilor – în special de la nivelul celor două capitale, Bucureşti şi Iaşi, au determinat căutări pentru găsirea unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod se rezolvau problemele disciplinei, pregătirii specifice, dotării, intervenţiei rapide (încă din primele faze ale dezvoltării incendiilor, altminteri nu se mai putea face nimic, dat fiind că majoritatea clădirilor

7

din acele oraşe erau din lemn), motivaţiei reduse a civililor pentru participarea la intervenţii, precum şi multe alte greutăţi cu care se confruntaseră organizările anterioare. Autorul ideii de organizare militară a pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov.

Iniţiat la 1833, proiectul de organizare – Formiruirea comandei de foc supt numirea de roată de pompieri pentru oraşul Bucureşti, va fi aplicat de mai ambiţiosul domn al Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iaşi, în anul 1835. Practic după o perioadă de numai patru luni şi jumătate, la 15 mai acelaşi an „roata de pojarnici” de la Iaşi îşi intra în atribuţii. Caracterul militar al respectivei formaţiuni provenea din însăşi denumirea ei, „roata” corespunzând structurii şi organizării companiei, ca subunitate militară valabilă şi astăzi. De asemenea, existenţa unei cazărmi în care funcţionau reguli militare, personalul care provenea de la celelalte unităţi militare constituite şi care îşi menţinea gradele, uniforma (în bună măsură), obligaţiile şi drepturile aferente, similare cu ale personalului militar, instrucţia cu specific militar – dar şi profesional – pompieristic, dotarea cu armament de infanterie, toate aceste argumente confirmă ideea structurii şi organizării de tip militar a primei unităţi de pompieri de la Iaşi.

La Bucureşti o asemenea structură apărea 10 ani mai târziu, în 1845, efectivele sale fiind considerabil mai mari decât ale companiei din Iaşi, după cum şi Capitala de atunci a Munteniei era mai întinsă şi mai populată decât cea a Moldovei. Decalajul de 10 ani între apariţiile celor două unităţi de pompieri militari poate fi explicat, în bună măsură, prin preocuparea autorităţilor de la Bucureşti pentru o mai temeinică pregătire de specialitate a celor care urmau să încadreze compania de pompieri, lucru care s-a văzut pe timpul incendiului de la 23 martie 1847 – supranumit Focul cel mare – sinistru care prin dimensiuni este unic în analele Bucureştilor. Prezenţi la datorie, pompierii militari „luptând cu bărbăţie şi râvnă, ...ajutaţi de infanteriştii Regimentului 2, de ostaşi din cavalerie, au fost nevoiţi doar să se mărginească la protejarea cartierelor oraşului situate în afara cercului de foc”. Chiar şi aşa printre victimele prăpădului s-a aflat şi un ostaş pompier. Era primul, din lungul şir al pompierilor militari, care şi-a dat viaţa pentru a o salva pe cea semenilor.

Anul revoluţionar 1848 consacra pentru totdeauna virtuţile patriotice şi jertfa de sine – de această dată pentru idealurile democraţiei şi independenţei – ale pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile sinistrului din martie 1847 când, la 13 septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din Bucureşti şi al infanteriştilor a înroşit cazarma din Dealul Spirii şi împrejurimile sale. Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate că majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea încleştării. Un şir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoraţie militară românească – Pro virtute militari, înfiinţată de marele domn al Unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaştere a eroismului pompierilor, data de 13 septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii Tării, Batalionul de pompieri Bucureşti (înfiinţat încă din 1861) primind primul drapel de luptă din chiar mâna domnitorului.

8

Recunoaşterea faptului că 13 septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din tradiţiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă, indiferent de epocile istorice pe care şi regimurile politice prin care a trecut ţara. Drept urmare, ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită ca ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA însă a fost legal oficializată după război, şi mai apoi prevăzută prin Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, dar şi prin H.G.R. nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Niciodată capitolul din Istoria Naţională dedicat anului revoluţionar 1848 n-a făcut abstracţie, indiferent de vremuri, de sângeroasa şi inegala confruntare dintre ostaşii companiei de pompieri din Bucureşti şi coloana armatei otomane. Atunci au căzut la datorie aproape jumătate din efectivele pompierilor, Dealul Spirii devenind, prin această tragică faptă de arme, un simbol al jertfei şi iubirii de ţară.

Pe timpul domniei lui Cuza pompierii au beneficiat de atenţia sa deosebită, capul oştii inspectându-i des şi fiind mulţumit, de fiecare dată, de modul cum se prezentau cazărmile şi oamenii. Tradiţiile consemnează, în acei ani, şi trimiterea în străinătate (la Paris) pentru perfecţionarea pregătirii, a primului ofiţer de pompieri.

Caracterul militar şi structura organizatorică specifică aveau să fie întărite şi statornicite prin înaltul Decret Regal 702 din 1874, act normativ care modifica Legea pentru organizarea armatei. Pompierii vor intra în subordinea Ministerului de Răsboi, constituindu-se ca unităţi şi subunităţi în compunerea artileriei teritoriale. Batalionul de pompieri Bucureşti devine divizion, iar companiile din Galaţi, Iaşi şi Craiova baterii de artilerie; celelalte companii şi secţii de pompieri vor încadra semi-baterii şi „secţiuni”. Jumătate din tunurile cu care au fost înzestraţi pompierii-artilerişti erau de asalt, calibru 152,4 mm. Instrucţia se va împărţi în două - artileristică şi de pompieri.

Eficienţa acestui tip de organizare şi pregătire a pompierilor se va materializa pe timpul Războiului pentru Independenţa României din anii 1877–1878. Participanţi în compunerea bateriilor de coastă şi a bateriilor active, dar şi a coloanelor de transport muniţii, ei şi-au adus contribuţia la asediul Vidinului, Rahovei şi Plevnei, jurnalele de operaţii menţionându-i ca ostaşi destoinici, plini de curaj şi profesionalism. Eroismul unora dintre pompieri, cum a fost căpitanul Gheorghe Lupaşcu, a fost răsplătit cu cele mai înalte decoraţii de război, româneşti şi ruseşti – Steaua României şi Crucea Sfântul Gheorghe.

După Războiul de Independenţă cele 14 baterii de pompieri-artilerişti au trecut direct în subordinea regimentelor de artilerie, situaţie care a durat până în 1912 când, prin Înaltul Decret Regal 2222, s-a înfiinţat Inspectoratul Pompierilor Militari. Procesul de reformă a instituţiei pompierilor stagnează pe timpul Primului Război Mondial şi va fi reluat odată cu numirea locotenent-colonelului (apoi colonel) Gheorghe Pohrib ca inspector general al pompierilor. De numele acestui ofiţer (artilerist ca origine, dar activând la pompieri încă din 1907) sunt legate, de departe, cele mai însemnate realizări din istoria armei. Prin pasiunea sa pentru muncă şi înalta competenţă a reuşit ca, în scurt timp, să îmbunătăţească dotarea companiilor de pompieri din oraşele mari ale ţării cu cele mai performante maşini de stins incendii (de regulă germane). La insistenţele sale, pe întreg teritoriul românesc – cu predilecţie în Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater au luat fiinţă peste 50

9

de noi subunităţi de pompieri subordonate grupurilor teritoriale, înfiinţate prin respectarea, de regulă, a principiilor administrativ-teritoriale şi economice.

Printr-o amplă documentare, inclusiv în străinătate, colonelul Gheorghe Pohrib şi-a adus contribuţia la fundamentarea şi legiferarea concepţiei privind apărarea pasivă (actuala protecţie civilă) a teritoriului. Legea nr. 1245/1933 şi Regulamentul 10, de aplicare a acesteia, stabileau pompierilor atribuţiile de bază în organizarea, conducerea şi desfăşurarea apărării pasive a teritoriului. Începând cu acel an în dotarea pompierilor militari se vor regăsi autospeciale, materiale şi accesorii necesare salvării persoanelor de sub dărâmături, degazării, ridicării şi distrugerii bombelor neexplodate, înştiinţării populaţiei, primul-ajutor medical etc. Pregătirea efectivelor proprii şi a populaţiei ia proporţii, la exerciţiile de apărare pasivă participând, cu diverse ocazii, cele mai înalte autorităţi ale statului (inclusiv regele Carol II). Colonelului Gheorghe Pohrib, comandant al pompierilor din 1920 până în 1937, i se datorează apariţia primei reviste de specialitate a pompierilor – Buletinul Pompierilor Români, precum şi transformarea Inspectoratului Pompierilor Militari în comandament de armă, la 2 august 1929. Cei peste 17 ani de activitate în fruntea pompierilor au legat definitiv numele colonelului Gheorghe Pohrib de destinul acestei arme, fostul artilerist reuşind s-o slujească aşa cum nimeni n-a mai făcut-o până la el. Eforturile care s-au depus după pensionarea sa au determinat ca, pe durata marii conflagraţii care a fost cel de-al Doilea Război Mondial, pompierii militari să-şi îndeplinească în cele mai bune condiţii misiunile.

Pe timpul bombardamentelor sovietice de la începutul războiului şi apoi al atacurilor aviaţiei anglo-americane, sub ploaia de bombe şi foc, pompierii din Bucureşti, Ploieşti, Câmpina, Craiova, Braşov, laşi, Constanţa şi din alte oraşe ale ţării au stârnit admiraţia şi recunoştinţa populaţiei şi autorităţilor vremii. Memorabile rămân intervenţiile din 1-3 august 1943 de la Ploieşti, din 4 aprilie 1944 de la Bucureşti, precum şi din perioada martie-august 1944 din marile oraşe ale tării, prilejuri cu care au fost salvate nenumărate vieţi şi inestimabile bunuri materiale. Datorită unităţilor de pompieri – apărare pasivă din Ploieşti şi din marile oraşe apropiate (în special a celor din Bucureşti, dar şi din Buzău, Câmpina, Sinaia, Braşov etc.), în cooperare cu cele germane, principalele rafinării ale României atacate de aviaţia anglo-americană au fost eficient protejate, fiind în măsură să-şi reia rapid producţia. Totodată, au fost salvate de la distrugere Universitatea din Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ateneul Român, Palatul Regal, Palatul Telefoanelor, C.E.C.-ul central, alte şi alte edificii şi întreprinderi industriale.

La jertfa de sânge a fiilor ţării pe câmpurile de luptă din est ori din vest (cifrate după unii autori la peste şapte sute de mii de vieţi) s-a adăugat şi cea ale pompierilor, numai pe timpul atacului aviaţiei germane din 24 august 1944 pierind la datorie cinci ostaşi. Sacrificiile şi lipsurile îndurate de populaţie în timpul războiului au fost resimţite, în egală măsură, şi de pompierii militari. Un ordin circular al vremii stipula că la masa trupei se va da de trei ori pe săptămână mămăligă în loc de pâine, se va renunţa la felul doi pentru masa de prânz, iar în zilele de luni, miercuri şi vineri, la masa de seară se va posti. După 1940 în dotarea pompierilor nu s-a mai introdus nicio maşină de stins incendii, toate eforturile fiind îndreptate către dotarea armatei.

10

Sfârşitul războiului găseşte unităţile de pompieri din Basarabia, Bucovina şi Moldova evacuate (care au mai apucat), în curs de evacuare, distruse sau desfiinţate (batalioanele din Odessa, Chişinău şi Cernăuţi), iar pe cele din Muntenia la limita supravieţuirii. Chiar şi aşa, puţinele mijloace care le mai rămăseseră (în special maşinile de transport şi caii) au fost rechiziţionate de armata sovietică. În perioada care a urmat până la sfârşitul anului 1948 situaţia a devenit disperată în cazul unora dintre subunităţile de pompieri din Moldova mai ales. Amintim aici cazul secţiei din oraşul Huşi, care nu mai dispunea de niciun fel de utilaj de stingere, fiind nevoită ca, la incendiul din 10 martie 1945, să organizeze un „releu de găleţi” pentru stingerea acestuia, operaţiune care a durat şase ore şi jumătate.

În domeniul organizatoric, sfârşitul războiului debutează cu modificări importante: în Ordinul Marelui Stat-major nr. 51666 din 5 mai 1945 se stipula că: „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea şi situaţiile armatei – Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuinţarea şi instrucţia acestui personal”. Ca urmare a acestui ordin, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General al Pompierilor, batalioanele din Bucureşti şi Ploieşti devin Grupuri de pompieri (Batalionul de pompieri – apărare pasivă Bucureşti fusese desfiinţat încă din aprilie 1945). Decretul-lege nr. 2530 din august 1945, care stabilea cadrul de trecere a armatei române la condiţii de pace arată că: „Pompierii militari… nu mai fac parte din cadrele armatei, urmând a fi organizaţi ca instituţie civilă de către Ministerul Afacerilor Interne”. În acelaşi an 1945, în luna septembrie, începe încadrarea cu efective a subunităţilor din Ardealul de Nord, revenit în graniţele naţionale în martie 1945. La prevederile Decretului nr. 2530 se revine după un an, prin Decretul-lege nr. 1909, care stabilea că „pompierii militari nu fac parte din cadrele armatei, însă ei se vor încadra cu personal de către Ministerul de Război şi Marele Stat-major”. Această prevedere lasă deschisă încadrarea cu personal militar şi nu se mai punea problema ca instituţia să devină civilă. Cu respectivul prilej, tinerii încep a fi încorporaţi direct la pompieri (nu mai provin de la Ministerul de Război, după ce se instruiseră în prealabil, timp de un an, în unităţi aparţinătoare acestuia). Aşa se face că din seria a treia a contingentului 1946 pompierii primeau spre completare 3.500 de recruţi.

Faptul că instituţia pompierilor era în completă subordonare a Ministerului de Interne este demonstrat şi de primele decizii ministeriale – comune, ale acestui minister, cu acelea ale industriei, agriculturii, finanţelor, minelor, comerţului, petrolului etc., care reglementau organizarea prevenirii şi stingerii incendiilor în cadrul respectivelor domenii. În sfârşit, după semnarea Păcii de la Paris (care nu recunoştea României nici măcar calitatea de cobeligerant şi îi impunea condiţii grele, ca „ţară învinsă”) în cadrul măsurilor pentru stabilirea forţelor armate, instituţia se reorganizează pe 11 grupuri de pompieri (12 la sfârşitul anului), 29 de companii şi 80 de secţii. Inspectoratul General al Pompierilor, împreună cu Inspectoratul Jandarmeriei şi Comandamentul Trupelor de Grăniceri, se vor regăsi în cadrul unui „secretariat general pentru trupe” din Ministerul Afacerilor Interne (cu stat-major, logistică, direcţie superioară pentru trupe etc.).

Cu anul 1948 începe un prim ciclu organizatoric de după război, din viaţa instituţiei pompierilor militari. Cu acest prilej se va pune problema existenţei unei

11

companii de pompieri în fiecare reşedinţă de judeţ (lucru ce nu s-a realizat decât peste 20 de ani, în 1968), vor fi organizate două centre de instrucţie la Grozăveşti şi Târgu-Mureş, iar cu prilejul centenarului Revoluţiei de la 1848 s-a discutat, pentru prima oară, de necesitatea organizării unui muzeu permanent al pompierilor, realizat în 1963. Tot în 1948 reapare Buletinul Pompierilor Români – care îşi încetase apariţia în ianuarie 1944 – sub denumirea de Paza contra incendiilor (astăzi revista Pompierii Români).

Anul 1949 este important pentru revenirea la denumirea de Comandament al Pompierilor, efectivele din subordinea celor cinci „grupuri administrative de pază contra incendiilor” fiind de: 225 ofiţeri, 349 subofiţeri, 22 maiştri militari şi 5.347 militari în termen. După apariţia Legii nr. 5/1950 privind organizarea administrativ-teritorială a ţării, grupurile de pompieri capătă denumirea de „servicii regionale de pază contra incendiilor” care vor deveni „grupuri regionale” în anul 1952, efectivele pompierilor militari de la nivelul acestui an fiind considerabil mai mari decât în 1949 (1.312 ofiţeri, 3.055 subofiţeri şi maiştri militari, 360 angajaţi civili şi 10.508 militari în termen) Comandamentul Pompierilor transformându-se în Direcţia Pompierilor din Ministerul Afacerilor Interne.

În septembrie 1953 se înfiinţează „inspecţiile regionale de prevenirea incendiilor” (care aveau în subordine inspecţii regionale şi orăşeneşti). Pentru Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară se înfiinţează Serviciul Regional de Pompieri Târgu-Mureş, al cărui nivel de autonomie însă nu era similar cu al formaţiunii teritoriale deservite. În sfârşit, anul 1955 – definitoriu pentru reducerile de efective ale Ministerului de Interne – afectează şi trupele de pompieri. Sunt desfiinţate 17 secţii de pompieri, companiile Bârlad şi Stei devin grupuri regionale (este evidentă legătura între locurile de baştină ale lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza şi aceste schimbări, însă cele două grupuri n-au funcţionat decât până în 1957), iar numărul efectivelor se reduce drastic: de la 3.046 de subofiţeri la 1.797, iar al trupei de la 11.251 la 5.405, reduceri mai mici operându-se şi la categoria ofiţeri (de la 1.262 la 1.098). Perioada 1957–1967 este caracterizată prin stabilitate organizatorică, acum funcţionând 17 grupuri regionale, cu 108 companii de pompieri, 2 companii-şcoală şi una de gospodărie.

Legea nr. 57/1968 pentru organizarea administrativ-teritorială a ţării, în baza căreia se înfiinţau 39 de judeţe, marchează apariţia grupurilor judeţene de pompieri şi a Grupului de pompieri al municipiului Bucureşti, ca mare unitate de pompieri. După 1968 modificări de substanţă în organizarea pompierilor nu s-au mai produs, decât poate prin apariţia unor companii amplasate pe unele platforme industriale (în urma sinistrului de la Piteşti din 1974), a Poligonului de încercări şi experimentări de la Boldeşti (tot în 1974), a Şcolii de ofiţeri pompieri (astăzi Facultatea de Pompieri) din Bucureşti (în 1976), precum şi a Şcolii de subofiţeri pompieri de la Boldeşti, în 1986. Este de menţionat că ofiţerii pompieri s-au pregătit, încă din 1948, succesiv, la Bucureşti, Oradea şi Sibiu, iar subofiţerii la Bucureşti (încă din 1931) şi Câmpina. În esenţă, anul 1989 a încheiat cel de-al doilea ciclu organizatoric de după război, instituţia pompierilor apărând ca o structură de sine stătătoare, distinctă, în cadrul Ministerului de Interne, cu activitatea pusă pe temeinice baze legale, recunoscută ca atare pe plan naţional şi internaţional.

12

Momentul decembrie 1989 a constituit un nou început şi pentru pompierii militari, mai ales privind fundamentarea cadrului legal de organizare şi funcţionare. Cele mai importante acte normative privind organizarea pompierilor, dar şi a propriei activităţi, au fost Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari şi Ordonanţa Guvernului nr. 60/1997, aprobată cu Legea nr. 212 din acelaşi an. Trebuie menţionat că anterior acestor acte normative, dar şi ulterior au fost elaborate şi emise o multitudine de alte normative cu impact deosebit asupra reglementării activităţii de apărare împotriva incendiilor şi a dezastrelor.

În acelaşi timp, au fost înfiinţate peste 100 de subunităţi de pompieri, iar ca urmare a diversificării misiunilor acestora au apărut staţii de intervenţie pentru asistenţă medicală şi descarcerare-SMURD, pionieratul în domeniu debutând la Târgu-Mureş, renumit acum prin echipa doctorului Raed Arafat (decorat de Preşedintele României în 31 decembrie 2005). În prezent echipaje de descarcerare există în toate judeţele ţării; de menţionat că noile subunităţi au fost înfiinţate, în principal, pentru micşorarea timpului de răspuns la incendiu şi în alte situaţii de urgenţă, iar dotarea şi efectivele acestora au fost asigurate, de regulă, prin redistribuire.

Un capitol important din evoluţia armei pompierilor l-a constituit şi îl constituie asigurarea dotării subunităţilor cu tehnică şi utilaje de intervenţie. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, dar şi pe toată perioada interbelică, pompele şi utilajele de stins incendii proveneau din afară. În acest sens Muzeul Naţional al Pompierilor deţine o bogată şi interesantă colecţie, care reflectă evoluţia asigurării stingerii incendiilor în raport de progresul tehnico-economic, de-a lungul timpului.

În perioada interbelică industria românească producea o gamă largă de accesorii pentru pompieri şi, la sfârşitul deceniului patru, I.M.A.S.A. – Arad a fabricat prima autopompă cisternă cu rezervor de 1.000 litri de apă. „Industria română pentru aparate de stins incendiu" producea, printre altele, stingătoare manuale „Pompier” cu praf şi spumă, având capacităţi cuprinse între 50 şi 200 de litri, precum şi pompa manuală de acelaşi tip, cu un debit de 150 litri/min. şi distanţa de refulare de 27 de metri. Războiul a încetinit şi apoi a întrerupt producţia autohtonă, provocând o pauză de zece ani – situaţie deloc benefică pompierilor.

La sfârşitul războiului, în 1945, dezorganizarea unităţilor de pompieri era dublată de o situaţie mai mult decât deficitară în privinţa dotării. Nemaivorbind de maşinile de transport, rechiziţionate de ocupantul sovietic (considerate „captură de război”) în dotarea pompierilor militari se mai aflau doar 149 de autospeciale şi motopompe, vechi şi cu multiple defecţiuni, marea lor majoritate descompletate, cu improvizaţii şi defecţiuni la principalele sisteme şi instalaţii. Posibilităţile de reparare erau extrem de reduse, lipseau piesele de schimb, dificultate accentuată şi de existenţa a peste 18 tipuri de maşini. Subunităţile din Bucureşti deţineau 33 din totalul maşinilor, la Iaşi, Timişoara, Craiova, Alba Iulia şi Tecuci se aflau câte 4, iar în celelalte subunităţi maxim 1–2 autospeciale (cazul secţiei din Huşi, amintit deja, era singular). Din cele 33 de maşini şi utilaje de stingere aflate în dotarea Batalionului din Bucureşti, 18 erau autopompe-cisternă (Mercedes-Benz şi Magirus), 6 erau autoscări mecanice (3 Magirus, din care 2 de 45 m). Capitala mai deţinea 6 motopompe şi 3 autopompe. Până la 1948 această dotare precară nu a suferit nicio

13

modificare. Marele deficit a fost acoperit, în bună măsură, la finele anului următor, cu 100 autopompe cisternă PRAGA, fabricate la Arad după licenţă cehoslovacă. Acest model de autospecială, cu cazanul de 2.100 litri, deservită de 8 servanţi şi 2 subofiţeri, care se deplasa cu o viteză maximă de 60 km/oră, s-a aflat în serviciu timp de 15 ani. În anii 1949–1950, la Uzinele Vulcan din Bucureşti au fost asimilate şi s-au fabricat 50 de autopompe-cisternă Skoda 706, cu motor Diesel. Anul 1950 este marcat de începutul specializării Întreprinderii Metalurgice „Bănăţeana” din Timişoara în producerea de maşini, utilaje şi accesorii pentru stingerea incendiilor. Până în 1954, de pe banda de montaj a acestei uzine au ieşit 400 de autopompe-cisternă Praga R.N, iar din 1953 şi până în 1960 peste 2.000 de motopompe IMB-53. Din 1956 începe producţia unor autospeciale de concepţie românească, tip S.R. (101, 104, 132, 114), fabricându-se peste 1.000 de autopompe-cisternă şi mai bine de 700 alte tipuri: auto-tunuri pentru lucrul cu spumă, pentru praf şi pulberi stingătoare, pentru evacuarea fumului şi gazelor etc.

Premiera absolută pe plan naţional (în lume mai existau doar şase state care mai aveau în dotare asemenea autospecială) a constituit-o construcţia pe şasiu S.R.114, în 1971, a autospecialei cu jet de gaze (produse de un motor de avion cu reacţie) destinată stingerii incendiilor de sonde. Ulterior s-au mai construit şi alte exemplare pe şasiu Roman, iar comportarea lor a fost recunoscută şi elogiată şi în exteriorul ţării.

O a doua etapă în dotarea pompierilor români începe după incendiul de pe platforma petrochimică de la Piteşti, din 1974, care a produs imense pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Perioada este importantă prin faptul că s-a renunţat, aproape în totalitate, la folosirea maşinilor cu motoare pe benzină. A fost redus la maxim importul şi s-au produs autospeciale de capacităţi mari şi cu posibilităţi de lucru multiple (cu patru substanţe de stingere, în final). Până în anii ’90 industria românească a produs pentru nevoi interne (şi pentru export) cca. 3.000 de autospeciale. Tot în această perioadă au fost fabricate 12 nave maritime şi fluviale de stins incendii, precum şi 20 de trenuri de prevenire şi stingere a incendiilor, cu dotare complexă şi performanţe de lucru dintre cele mai înalte. Practic, la nivelul anilor '80 tehnica de intervenţie a pompierilor militari era complet înnoită.

Am amintit deja câteva repere ale evoluţiei instituţiei pompierilor în plan legislativ. Abordarea problemei din acest punct de vedere trebuie să facă trimitere, în mod necesar, la două importante momente: 3 aprilie 1936, când prin înaltul Decret Regal 815 a fost promulgată Legea privind organizarea pompierilor, şi 16 octombrie 1996 când, sub numărul 121, apare Legea privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari. În cei 60 de ani ce despart cele două momente, sunt de menţionat o serie de reglementări, iar dintre care cele mai importante au fost Decretele nr. 167/1974, 232/1974, republicat în 1978, 277/1979, precum şi multe Hotarâri ale Consiliului de Miniştri (190/1951, 169/1963. 1653/1974 etc.). Importante au fost şi unele decizii ale factorului politic, prin care s-a sporit numărul efectivelor şi s-au înfiinţat noi subunităţi de pompieri, în urma unor dezastre cum au fost acelea de la Piteşti, Teleajen etc.

* * *

14

Procesul de modernizare a prevenirii şi intervenţiei pentru limitarea efectelor incendiilor şi altor tipuri de dezastre, calamităţi, catastrofe, explozii, accidente de orice natură, denumite în mod generic situaţii de urgenţă, nu ar fi fost complet şi eficient dacă nu ar fi reunit din punct de vedere organizatoric şi al reglementărilor specifice două instituţii care, de altfel, au mai funcţionat împreună în anii 1933–1945. Este vorba de instituţia pompierilor militari şi protecţia civilă, reprezentate la nivel central de către Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi Comandamentul Protecţiei Civile, iar în plan teritorial de către grupurile şi brigăzile de pompieri militari şi inspectoratele judeţene de protecţie civilă. În mod concret, fuziunea celor două instituţii a fost prevăzută prin Ordonanţa Guvernului nr. 291/2000, care nu a putut fi aplicată în cursul anului 2001 din cauza multelor imperfecţiuni, apoi de către Ordonanţa nr. 88/2001, act normativ completat şi modificat în repetate rânduri, ultima completare mai importantă fiind Ordonanţa de Urgenţă nr. 25/2004 aprobată şi modificată prin Legea nr. 329/2004, care a suferit, la rândul ei, modificări prin Ordonanţa Guvernului nr. 191/2005. Aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001, cu suita de modificări şi completări menţionate, n-ar fi fost posibilă fără stabilirea concepţiei şi a cadrului general, dar specific, de organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, lucru realizat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, modificată şi aprobată de Legea nr. 15/2005, precum şi de o serie de hotărâri ale Guvernului României din 2004, cele mai importante fiind nominalizate în lucrare la capitolul destinat principalelor reglementări privind organizarea şi funcţionarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi a serviciilor de urgenţă profesioniste şi voluntare, precum şi privind atribuţiile legale care revin acestora şi altor autorităţi centrale şi locale în managementul situaţiilor de urgenţă. Toate acestea, precum şi asimilarea standardelor europene în domeniile apărării împotriva incendiilor şi protecţiei civile, fac din instituţia serviciilor profesioniste de urgenţă una compatibilă cerinţelor de integrare în Uniunea Europeana, condiţii pe care le-a îndeplinit încă de anul trecut în urma evaluării efectuate, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, de către un grup de experţi ai acesteia.

3. ACTIVITATEA DE PREVENIRE ŞI STINGERE A INCENDIILOR ÎN CONFORMITATE CU LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ

3.1. Principii generale de organizare la nivelul agenţilor economici,

atribuţii şi responsabilităţi Apărarea împotriva incendiilor a vieţii oamenilor şi a bunurilor constituie o

problemă de interes public la care trebuie să participe, în condiţiile legii, autorităţile administraţiei publice, persoanele juridice şi fizice române, precum şi celelalte persoane juridice sau fizice care desfăşoară activităţi ori se află în tranzit, după caz, pe teritoriul României.

15

Persoanele juridice şi cele fizice răspund, potrivit legii, de toate efectele nocive ale incendiilor care decurg din existenţa sau utilizarea construcţiilor, echipamentelor, mijloacelor, utilajelor şi instalaţiilor economice pe care le deţin sau administrează, de activitatea desfăşurată sau în legătură cu aceasta, de produsele pe care le folosesc, le prelucrează, le furnizează, le transportă, le stochează sau le comercializează.

Persoanele fizice şi juridice sunt obligate să respecte în orice împrejurare normele de prevenire şi stingere a incendiilor şi să nu primejduiască prin deciziile lor viaţa, bunurile şi mediul.

Organizarea, desfăşurarea şi conducerea activităţii de prevenire a incendiilor se realizează pe baza următoarelor principii:

• respectării reglementărilor în vigoare; • priorităţii; • dimensionării optime; • colaborării şi conlucrării cu factorii interesaţi.

Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor se referă la proiectarea şi executarea construcţiilor şi instalaţiilor, indiferent de forma de proprietate, potrivit concepţiei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi urmăresc, într-un ansamblu integrat de măsuri, satisfacerea exigenţelor utilizatorilor cerinţei de calitate „siguranţa la foc”.

Pentru îndeplinirea exigenţelor de siguranţă la foc este necesar ca, la proiectarea şi executarea construcţiilor şi instalaţiilor factorii implicaţi în acest domeniu, să adopte astfel de soluţii încât, în cazul producerii unui incendiu, să se asigure următoarele:

• protecţia şi evacuarea utilizatorilor; • limitarea pierderilor de bunuri existente în construcţie ori instalaţie; • preîntâmpinarea propagării incendiilor; • protecţia pompierilor şi a altor forţe care intervin pentru evacuarea şi

salvarea persoanelor; • protejarea bunurilor periclitate; • stingerea incendiilor şi înlăturarea unor efecte negative ale acestora.

Totodată, factorii responsabili cu proiectarea şi utilizarea construcţiilor şi instalaţiilor (proiectanţi, verificatori de proiecte, fabricanţi şi furnizori de produse pentru construcţii şi instalaţii, executanţi, responsabili tehnici şi experţi tehnici) trebuie să aibă în vedere, în activitatea pe care o desfăşoară, şi potenţialele efecte negative ale agenţilor termici, chimici, electromagnetici şi biologici care pot acţiona în caz de incendiu asupra construcţiilor, instalaţiilor şi a utilizatorilor, inclusiv a pompierilor şi a altor forţe care intervin în cazul producerii de incendii.

Proiectanţii de construcţii şi amenajări, de echipamente, utilaje şi instalaţii tehnologice sunt obligaţi să cuprindă în documentaţiile pe care le întocmesc măsurile de apărare împotriva incendiilor, specifice naturii riscurilor pe care le conţin obiectele proiectate.

Executanţii lucrărilor de construcţii şi de montaj de echipamente şi instalaţii sunt obligaţi să realizeze integral şi la timp măsurile de apărare împotriva incendiilor

16

cuprinse în proiecte şi să pună în stare de funcţionare instalaţiile de prevenire şi stingere a incendiilor.

Pe întreaga lor durată de existenţă construcţiile de orice tip, dispozitivele, echipamentele şi instalaţiile tehnologice se supun, prin grija proprietarului, unei examinări sistematice şi calificate pentru identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu.

Pentru asigurarea unor construcţii de calitate sunt obligatorii realizarea şi menţinerea pe întreaga durată de existenţă a unei construcţii a următoarelor cerinţe:

a) rezistenţă şi stabilitate; b) siguranţă în exploatare; c) siguranţa la foc; d) igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului; e) izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie; f) protecţie împotriva zgomotului. Proprietarii de construcţii au obligaţia de a efectua lucrările de reconstruire,

consolidare, transformare, extindere, desfiinţare parţială, precum şi de lucrări de reparaţii ale construcţiei numai pe bază de proiecte întocmite de către persoanele fizice sau juridice autorizate şi verificate potrivit legii. Se interzice aplicarea proiectelor pentru construcţiile care adăpostesc aglomerări de persoane sau pentru construcţiile industriale în care se desfăşoară procese tehnologice sau se depozitează substanţe ce pot pune în pericol siguranţa şi sănătatea personalului propriu sau a colectivităţilor învecinate, neverificate privind cerinţa de calitate siguranţa la foc „C”. La încheierea contractelor de societate, de concesionare, de închiriere, de antrepriză şi de asociere părţile sunt obligate să consemneze în actele respective răspunderile ce le revin privind asigurarea apărării împotriva incendiilor.

Autospecialele, echipamentele, substanţele, accesoriile şi celelalte mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor, utilizate pe teritoriul României, trebuie să îndeplinească condiţiile tehnice de calitate şi de performanţă prevăzute de reglementările în vigoare. Cheltuielile autorităţilor publice ocazionate de stingerea incendiilor la bunurile persoanelor juridice private se suportă de către acestea. În acest scop se pot încheia contracte sau convenţii de colaborare cu persoanele juridice care au mijloacele tehnice de intervenţie la nivelul de performanţă prevăzut de reglementările specifice.

Prestarea lucrărilor de termoprotecţie, ignifugare, verificare, întreţinere şi reparare a autospecialelor şi a altor mijloace tehnice destinate apărării împotriva incendiilor se efectuează de persoane juridice atestate. Ordinea interioară, din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor, reprezintă ansamblul dispoziţiilor care trebuie stabilite, aplicate şi respectate.

Prin dispoziţiile generale de prevenire şi stingere a incendiilor privind ordinea interioară se reglementează:

a) lucrările cu foc deschis; b) fumatul; c) asigurarea căilor de acces, de evacuare şi de intervenţie; d) colectarea deşeurilor, reziduurilor şi a ambalajelor combustibile, precum şi

distrugerea acestora.

17

3.2. Reglementarea activităţii de prevenire a incendiilor în societăţile comerciale. Obligaţii şi răspunderi

Îndeplinirea acestor obligaţii presupune organizarea şi executarea unui

complex de activităţi de către persoanele cu atribuţii de conducere (patron) care angajează salariaţi cu contract de muncă sau convenţie civilă în numele persoanei juridice pe care o reprezintă, printre care enumerăm:

• să stabilească prin dispoziţii scrise, responsabilităţile şi modul de organizare privind apărarea împotriva incendiilor în unitatea sa, să le actualizeze ori de câte ori apar modificări şi să le aducă la cunoştinţa salariaţilor, utilizatorilor şi oricăror persoane interesate;

• să asigure identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu din unitatea sa şi să justifice autorităţilor competente faptul că măsurile de apărare împotriva incendiilor sunt corelate cu natura şi nivelul riscurilor;

• să obţină avizele şi autorizaţiile de prevenire şi stingere a incendiilor prevăzute de lege; avizul-autorizaţia PSI reprezintă documenul care condiţionează funcţionarea comercianţilor de respectarea legislaţiei privind prevenirea şi stingerea incendiilor; neeliberarea avizului-autorizaţiei PSI atrage, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 76/2001 şi a HGR nr. 625/2001, neeliberarea certificatului de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii comerciale de Camera de Comerţ şi Industrie;

• să întocmească şi să actualizeze permanent lista cu substanţele periculoase, clasificate astfel potrivit legii, utilizate în activitatea sa sub orice formă, cu menţiuni privind: proprietăţile fizico-fizice; coduri de identificare; riscurile pe care le prezintă pentru sănătate şi mediu, mijloacele de protecţie recomandate, metode de prim ajutor, substanţe pentru stingere, neutralizare sau decontaminare;

• să elaboreze instrucţiunile de apărare împotriva incendiilor şi să stabilească sarcinile ce revin salariaţilor, pentru fiecare loc de muncă;

• să verifice ca, atât salariaţii, cât şi persoanele din exterior care au acces în unitatea sa, primesc, cunosc şi respectă instrucţiunile necesare privind măsurile de apărare împotriva incendiilor;

• să stabilească un număr de persoane cu atribuţii privind punerea în aplicare, controlul şi supravegherea măsurilor de apărare împotriva incendiilor;

• să asigure mijloacele tehnice corespunzătoare şi personalul necesar intervenţiei în caz de incendiu, precum şi condiţiile de pregătire a acestora, corelat cu natura riscurilor de incendiu, profilul activităţii şi mărimea unităţii;

• să asigure întocmirea planurilor de intervenţie şi condiţiile pentru ca acestea să fie operaţionale în orice moment;

• să asigure contactele, înţelegerile, angajamentele, convenţiile şi planurile necesare corelării în caz de incendiu, a acţiunii forţelor şi mijloacelor proprii cu cele ale unităţilor de pompieri militari şi cu ale serviciilor de urgenţă ce pot fi solicitate în ajutor, să permită accesul acestora în unitatea

18

sa în scop de recunoaştere, de instruire sau de antrenament şi să participe la exerciţiile şi aplicaţiile tactice de intervenţie organizate;

• să asigure şi să pună în mod gratuit la dispoziţia forţelor chemate în ajutor, mijloacele tehnice, echipamentele de protecţie individuală, substanţele chimice de stingere care sunt specifice riscurilor ce decurg din existenţa şi funcţionarea unităţii sale, precum şi medicamentele şi antidotul necesare acordării primului ajutor;

• să prevadă fondurile necesare realizării măsurilor de apărare împotriva incendiilor şi să asigure, la cerere, plata cheltuielilor efectuate de alte persoane fizice sau juridice care au intervenit pentru stingerea incendiilor în unitatea sa;

• să stabilească şi să transmită, către utilizatorii produselor rezultate din activitatea unităţii sale, precum şi către terţi interesaţi, regulile şi măsurile de apărare împotriva incendiilor specifice acestora, corelate cu riscurile previzibile la utilizarea, manipularea, transportul, depozitarea şi conservarea produselor respective.

Persoanele juridice care organizează servicii de pompieri civili au obligaţia să asigure personalul acestora la o societate de asigurări pentru caz de boala profesională, accident sau deces, produs în timpul sau din cauza îndeplinirii atribuţiilor ce le revin pe timpul intervenţiei.

Pe timpul intervenţiei pompierilor civili şi a celorlalţi participanţi la acţiuni în condiţii de risc li se asigură antidot adecvat naturii mediului de lucru. Pompierilor civili li se asigură, gratuit, echipamentul de protecţie adecvat misiunilor pe care le îndeplinesc. Pompierii voluntari încadraţi în serviciile de pompieri civili au dreptul la compensaţii în bani pentru timpul efectiv de lucru la intervenţii şi la celelalte activităţi prevăzute în programul de pregătire.

3.3. Reglementări privind siguranţa la foc a construcţiilor Realizarea şi menţinerea pe întreaga durată a construcţiilor şi instalaţiilor a

cerinţei de calitate siguranţă la foc se asigură prin îndeplinirea unor criterii de performanţă cum sunt:

• riscul de incendiu; • rezistenţa la foc şi comportarea la foc a elementelor de construcţie şi a

construcţiei în ansamblu, precum şi asigurarea stabilităţii la foc a acesteia; • preîntâmpinarea propagării incendiilor; • căile de acces, de evacuare şi de intervenţie. Aceste criterii de performanţă sunt determinate (condiţionate) de anumiţi

factori, iar cuantificarea parametrilor se face prin niveluri de performanţă, care se stabilesc prin reglementări tehnice.

Principalii factori care determină criteriile de performanţă sunt: • clasele de combustibilitate sau periculozitate ale materialelor şi

substanţelor existente, vitezele şi duratele arderii acestora;

19

• densitatea sarcinii termice şi contribuţia la foc; • sursele de aprindere (natura, frecvenţa, energia de aprindere); • condiţiile (împrejurările) determinate care pot favoriza aprinderea

materialelor şi substanţelor, în acelaşi timp şi spaţiu; • alcătuirea şi geometria construcţiilor, în ansamblu şi a elementelor

componente; • fluxul (debitul) de evacuare a utilizatorilor; • distanţele de siguranţă la foc; • instalaţiile aferente construcţiilor şi instalaţiilor tehnologice; • echiparea cu sisteme, instalaţii, dispozitive, aparate şi alte mijloace de

prevenire şi stingere a incendiilor, fiabilitatea acestora şi durata normală de funcţionare;

• capacitatea de intervenţie a serviciului de pompieri; • timpii de siguranţă la foc şi timpii operativi de intervenţie; • condiţiile atmosferice. Un alt aspect de care se ţine cont în proiectarea şi executarea construcţiilor

este factorul timp, element determinant în elaborarea scenariilor de siguranţă la foc şi la întocmirea planurilor de intervenţie, precum şi în evaluarea capacităţii de apărare împotriva incendiilor.

Determinarea nivelurilor de performanţă pentru criteriile şi timpii privind siguranţa la foc se face prin încercări, testări, calcule şi raţionamente, iar timpii operativi prin procedee şi reguli de estimare sau empirice directe, pe timpul intervenţiilor.

Evaluarea, armonizarea şi reflectarea interdependenţei dintre nivelurile de performanţă privind siguranţa la foc şi măsurile de prevenire şi stingere a incendiilor, stabilite şi necesare, se vor realiza prin scenarii de siguranţă la foc.

Scenariile de siguranţă la foc se întocmesc obligatoriu pentru construcţiile, instalaţiile şi amenajările ce se supun, potrivit legii, avizării şi autorizării privind prevenirea şi stingerea incendiilor. Se pot întocmi şi pentru construcţii existente.

Pe timpul utilizării construcţiilor şi instalaţiilor tehnologice, concepţia privind siguranţa la foc se întregeşte cu sistemul de norme, reguli, instrucţiuni, scheme şi măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, specifice exploatării construcţiilor şi instalaţiilor respective, vizând îndeosebi eliminarea sau diminuarea riscurilor şi cauzelor potenţiale de incendiu, evacuarea utilizatorilor în condiţii de siguranţă, limitarea dezvoltării şi propagării incendiilor, menţinerea capacităţii de acţiune a serviciului de pompieri pentru stingerea operativă şi eficientă a eventualelor incendii şi limitarea pagubelor.

3.4. Reglementări privind scenariile de siguranţă la foc Nivelurile de performanţă privind siguranţa la foc şi măsurile de prevenire şi

stingere a incendiilor, stabilite pentru construcţii, instalaţii şi alte amenajări, trebuie prevăzute în documentaţiile tehnice de organizare, sistematizare şi amenajare a

20

teritoriului, precum şi în documentaţiile tehnice de proiectare şi de executare a construcţiilor şi instalaţiilor.

Evaluarea, armonizarea şi reflectarea interdependenţei dintre nivelurile de performanţă privind siguranţa la foc şi măsurile de prevenire şi stingere a incendiilor, stabilite şi necesare se realizează prin scenarii de siguranţă la foc.

De nivelurile de performanţă prevăzute în documentaţiile tehnice, de normele specifice de prevenire şi stingere a incendiilor, precum şi de concluziile şi măsurile tehnico-organizatorice din scenariile de siguranţă la foc se ţine seama la elaborarea instrucţiunilor şi schemelor de exploatare privind prevenirea şi stingerea incendiilor, la întocmirea planurilor de protecţie împotriva incendiilor, la eliberarea permiselor şi autorizaţiilor de lucru cu foc, precum şi la emiterea avizelor şi autorizaţiilor de prevenire şi stingere a incendiilor.

Scenariul de siguranţă la foc estimează, în principal, condiţiile tehnice asigurate conform reglementărilor şi acţiunile ce trebuie întreprinse în caz de incendiu, fiind structurat potrivit normelor generale de prevenire şi stingere a incendiilor.

Prin scenariile de siguranţă la foc se stabilesc condiţiile şi măsurile necesar a fi luate potrivit reglementărilor tehnice (în funcţie de situaţia analizată), se apreciază modul de încadrare a construcţiei, instalaţiei tehnologice sau amenajării în nivelurile de performanţă prevăzute de reglementările tehnice şi, după caz, se propune îmbunătăţirea parametrilor şi nivelurilor de performanţă pentru siguranţă la foc şi se evidenţiază unele condiţii sau recomandări ce trebuie avute în vedere la întocmirea documentelor de organizare a apărării împotriva incendiilor aferente construcţiei sau instalaţiei tehnologice respective.

Scenariile de siguranţă la foc se includ în documentaţiile tehnice şi se păstrează de către utilizatori (investitori, proprietari, beneficiari, administratori etc.) pe toată durata de existenţă a construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi altor amenajări, actualizându-se periodic în funcţie de modificările intervenite. Scenariile de siguranţă la foc îşi pierd valabilitatea atunci când nu mai corespund situaţiei pentru care au fost întocmite.

3.5. Reglementări privind identificarea şi evaluarea riscurilor de

incendiu În toate fazele de cercetare, proiectare, execuţie şi pe întreaga lor durată de

existenţă, construcţiile de orice tip, dispozitivele, echipamentele şi instalaţiile tehnologice se supun unei examinări sistematice şi calificate pentru identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu.

Obligaţia executării acestor activităţi revine persoanelor care concură la proiectarea, realizarea, exploatarea, întreţinerea, repararea, postutilizarea şi dezafectarea construcţiilor, echipamentelor şi instalaţiilor tehnologice, potrivit obligaţiilor şi răspunderilor prevăzute de lege.

Riscul de incendiu este criteriul de performanţă care reprezintă probabilitatea globală de izbucnire a incendiilor, determinată de interacţiunea proprietăţilor

21

specifice materialelor şi substanţelor combustibile cu sursele potenţiale de aprindere, în anumite împrejurări, în acelaşi timp şi spaţiu. Identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu se fac conform legii şi potrivit reglementărilor specifice.

Riscul de incendiu se stabileşte şi se precizează, obligatoriu, pe zone, spaţii, încăperi, compartimente de incendiu, clădiri sau instalaţii tehnologice, asigurându-se încadrarea în nivelurile de risc sau în categoriile de pericol de incendiu, corespunzător reglementărilor specifice.

Metodologia privind identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu se aplică la:

a) stabilirea, de către ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, a metodelor şi procedurilor pentru identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu, specifice domeniilor de competenţă;

b) asigurarea, de către patroni, a identificării şi evaluării riscurilor de incendiu din unităţile proprii, precum şi pentru stabilirea măsurilor de apărare împotriva incendiilor, în corelare cu natura şi nivelul riscurilor;

c) stabilirea măsurilor compensatorii de apărare împotriva incendiilor, în cazul intervenţiilor efectuate la construcţii existente, când în mod justificat nu pot fi îndeplinite unele prevederi ale reglementărilor în vigoare privind cerinţă de calitate „siguranţă la foc”;

d) validarea scenariilor de siguranţă la foc. Controlul riscurilor de incendiu reprezintă ansamblul măsurilor tehnice şi

organizatorice destinate menţinerii (reducerii) riscurilor în limitele de acceptabilitate stabilite. În ordinea adoptării lor, acestea sunt: stabilirea priorităţilor de acţiune, implementarea măsurilor de control, gestionarea şi monitorizarea riscurilor.

Stabilirea priorităţilor de acţiune reprezintă procesul de adoptare a deciziilor referitoare la categoriile de risc asupra cărora este prioritar să se acţioneze. La stabilirea priorităţilor de acţiune se vor avea în vedere criteriile utilizate la evaluarea riscurilor de incendiu, respectiv probabilitatea de apariţie şi gravitatea consecinţelor incendiilor.

Implementarea măsurilor de control al riscurilor de incendiu se realizează, după caz, prin:

a) asigurarea unei examinări sistematice şi calificate a factorilor determinanţi de risc;

b) stabilirea şi elaborarea responsabilităţilor, sarcinilor, regulilor, instrucţiunilor şi măsurilor privind apărarea împotriva incendiilor şi aducerea acestora la cunoştinţa salariaţilor, utilizatorilor şi persoanelor interesate;

c) stabilirea persoanelor cu atribuţii privind punerea în aplicare a măsurilor de apărare împotriva incendiilor;

d) asigurarea mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor, a personalului necesar intervenţiei şi a condiţiilor pentru pregătirea acestuia;

e) reluarea etapelor de identificare şi evaluare a riscului de incendiu la schimbarea condiţiilor preliminate.

Gestionarea riscurilor de incendiu reprezintă ansamblul activităţilor de fundamentare, elaborare şi implementare a unei strategii coerente de prevenire,

22

limitare şi combatere a riscurilor de incendiu, incluzând şi procesul de luare a deciziilor în situaţiile de producere a unui astfel de eveniment.

Monitorizarea gestionării riscurilor de incendiu reprezintă procesul de supraveghere a modului de desfăşurare a etapelor referitoare la identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor, de analizare a eficienţei măsurilor întreprinse în raport cu rezultatele obţinute şi de luare a deciziilor care se impun.

Riscul de incendiu reprezintă probabilitatea globală de izbucnire, dezvoltare, propagare determinată de interacţiunea proprietăţilor materiale şi substanţelor combustibile cu sursele potenţiale de aprindere, în anumite împrejurări, în acelaşi timp şi spaţiu.

Identificarea riscului de incendiu reprezintă procesul de stabilire şi determinare a factorilor de risc care pot genera, contribui şi/sau favoriza producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea unui incendiu, respectiv a categoriilor şi nivelurilor de risc de incendiu.

Riscul de incendiu se apreciază prin niveluri de risc (pentru clădiri civile) şi categorii de pericol de incendiu (pentru construcţii de producţie şi depozitare).

La construcţii de producţie şi/sau depozitare, riscul de incendiu are în vedere natura activităţilor desfăşurate, caracteristicile de ardere ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate sau depozitate şi densitatea sarcinii termice. La acestea, riscul de incendiu este definit prin categorii de pericol de incendiu, clasificate în Normativul P118-99, astfel:

• categoriile A şi B (BE3a, b): posibilităţi de incendiu şi explozie volumetrică (risc foarte mare de incendiu);

• categoria C (BE2): posibilităţi de incendiu/ardere (risc mare de incendiu); • categoria D (BE1a): existenţa focului deschis sub orice formă, în absenţa

substanţelor combustibile (risc mediu de incendiu); • categoria E (BE1b): existenţa unor materiale sau substanţe incombustibile

în stare rece sau a substanţelor combustibile în stare de umiditate înaintată, peste 80% (risc mic de incendiu).

Zonele din încăperi, încăperile, compartimentele şi construcţiile de producţie şi/sau depozitare vor avea definit riscul de incendiu (fiecare în parte) prin una din cele cinci categorii de pericol de incendiu, în funcţie de pericolul de incendiu determinat de proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate sau depozitate – inclusiv utilajele, rafturile, paletele, ambalajele etc.

Principalii factori de risc utilizaţi în procesul de identificare a riscului de incendiu sunt:

a) sarcina termică; b) clasele de combustibilitate şi periculozitate ale materialelor, substanţelor şi

elementelor de construcţii utilizate; c) sursele potenţiale de aprindere existente; d) condiţiile (împrejurările) preliminate care pot determina sau favoriza

aprinderea; e) timpul de aprindere şi de dezvoltare liberă a incendiului (după caz).

23

La stabilirea factorilor de determinare a riscului se pot avea în vedere şi alte elemente:

a) factorul uman (număr de persoane, vârsta şi starea fizică a acestora, nivel de instruire);

b) nivelurile criteriilor de performanţă ale construcţiilor privind cerinţa de calitate „siguranţă la foc” (comportare, rezistenţă şi stabilitate la foc, preîntâmpinarea propagării incendiilor, căi de acces, evacuare şi intervenţie);

c) fiabilitatea instalaţiilor şi echipamentelor tehnologice; d) nivelul de dotare cu mijloace tehnice destinate prevenirii şi stingerii

incendiilor, starea de funcţionare şi performanţele acestora; e) alţi factori care pot influenţa producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea

unui incendiu. Măsurile de apărare împotriva incendiilor avute în vedere la identificarea

riscului de incendiu sunt cele destinate reducerii, neutralizării şi/sau eliminării factorilor de risc, respectiv pentru limitarea, localizarea şi/sau lichidarea unui incendiu, în cazul când acesta s-a produs.

Nivelurile de risc de incendiu sau categoriile de pericol de incendiu se stabilesc pe zone, spaţii, încăperi, compartimente de incendiu, clădiri şi instalaţii tehnologice şi se precizează obligatoriu în documentaţiile tehnice şi în planurile de intervenţie.

În funcţie de riscul de incendiu stabilit, fie prin metode matematice fie prin metode analitice, se stabilesc măsurile de control al riscurilor de incendiu, ca un ansamblu de măsuri tehnice şi organizatorice destinate menţinerii riscurilor în limitele de acceptabilitate stabilite:

• evitarea (prevenirea riscurilor) prin măsuri de reducere sau eliminare a factorilor determinanţi de risc;

• implementarea măsurilor de control prin: monitorizarea calificată a factorilor de risc; stabilirea responsabilităţilor, sarcinilor şi regulilor de prevenire şi stingere a incendiilor; stabilirea persoanelor cu responsabilităţi specifice; asigurarea mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor, a personalului necesar intervenţiei şi a măsurilor de pregătire a acestuia; reluarea etapelor de identificare şi evaluare a riscurilor de incendiu la schimbarea condiţiilor preliminate;

• transferarea riscurilor societăţilor de asigurare şi reasigurare.

4. CERINŢE GENERALE ALE MANAGEMENTULUI PREVENIRII INCENDIILOR

4.1. Obiective globale Obiectivele globale ale programului de management al prevenirii incendiilor

sunt: 1. elaborarea strategie de prevenire a incendiilor; 2. implementare completă şi totală a acestei strategii prin obiective clar

definite şi proceduri;

24

3. desemnarea echipei manageriale pentru prevenirea incendiilor; 4. elaborarea unui program operaţional de definire şi coordonare a tuturor

eforturilor pentru prevenirea apariţiei incendiului şi pentru asigurarea că – dacă focul totuşi apare – există alocate şi disponibile mijloace adecvate pentru a-i reduce consecinţele;

5. aplicarea tutror cerinţelor aplicabile şi relevante, incluzând normative, standarde, coduri şi alte prevederi legale;

6. desemnarea unor persoane calificate şi dedicate pentru responsabilitatea de a superviza şi implementa programul de management al prevenirii incendiilor.

4.2. Principii de apărare în adâncime Protecţia împotriva incendiului se bazează pe marile principii generale ale

prevenirii incendiilor şi anume: 4.2.1 Evitarea apariţiei incendiului – evaluarea probabilităţii apariţiei unui

foc rezultă din exploatarea statisticilor şi popularizarea experienţelor avute care constituie unelte preţioase de lucru, capabile să indice punctele slabe ale activităţii de prevenire;

4.2.2 Protecţia personalului – siguranţa personalului se bazează, în mod esenţial, pe existenţa căilor de evacuare (suficiente ca număr şi deschidere), repartizate judicious, mereu disponibile şi care să debuşeze într-un loc sigur;

4.2.3 Limitarea propagării în spaţiu a incendiului – pentru a combate propagarea, trebuie controlată energia termică produsă de incendiu, prin evacuarea în exterior a căldurii şi fumului, precum şi prin confinarea focarului de incendiu; 4.2.3.1 Evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi – pentru extragerea din spaţiile incendiate a fumului şi gazelor fierbinţi, precum şi pentru limitarea deplasării acestora, se iau măsuri de dirijare a aerului în interiorul clădirii şi de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi prin sisteme (dispozitive) de desfumare (evacuare). Evacuarea fumului (desfumarea) şi gazelor fierbinţi se poate asigura prin tiraj natural-organizat sau mecanic; 4.2.3.2 Confinarea focarului – este necesară fie izolarea acestuia într-un compartiment etanş ale cărui pereţi au valori corespunzătoare de rezistenţă la foc, fie izolarea lui prin spaţii libere suficient dimensionate. Barierelor destinate stopării propagării unui incendiu li se impun calităţi variabile, în funcţie de tipul şi densitatea sarcinii termice a spaţiului respectiv.

Stabilitatea la foc a structurilor portante trebuie să se afle în concordanţă cu gradul dorit de rezistenţă la foc.

În practică, se ştie că nu există o soluţie ideală de compartimentare. În realitate, anvelopa compartimentului de incendiu prezintă numeroase puncte slabe,

25

datorită – pe de o parte – necesităţilor de accesibilitate şi de exploatare şi – pe de altă parte – datorită ghenelor, a trecerilor de cabluri şi conducte etc.

4.2.4 Punerea rapidă în funcţiune a mijloacelor de primă intervenţie – în ciuda precauţiunilor luate pentru evitarea naşterii unui incendiu şi a propagării sale, este imperios necesar să se prevadă sistematic mijloace de primă intervenţie, adaptate mărimii focarului.

Mijloacele de ajutor trebuie să cuprindă toate dispozitivele capabile să realizeze:

• descoperirea incendiului (detecţie umană sau automată); • alarmarea; • stingerea (stingătoare, RIA, coloane uscate, stingere automată).

4.2.5 Intervenţia eficace a personalului – aceasta este ultima fază a prevenirii, care trebuie pregatită minutios în scopul de a fi eficace.

Eficacitatea intervenţiei rezultă din rapiditatea cu care sunt puse în operă mijloacele corespunzătoare de stingere.

Ea este condiţionată de: • alarmarea promptă; • accesibilitatea spaţiilor şi a clădirilor; • mijloace care facilitează acţiunea (dotări cu agenţi de stingere, coloane

uscate, desfumarea, legături, planuri, cunoaşterea spaţiilor, a riscurilor şi a dificultăţilor).

În ultima perioadă, în domeniul managementului general al siguranţei la foc se utilizează un concept împrumutat din domeniul nuclear, respectiv „apărarea în adâncime”. Sintetic, acest concept înseamnă o organizare a manangementului siguranţei la foc pe trei linii succesive de apărare, respectiv:

1. a face totul ca incendiul să nu apară, respectiv Prevenirea; 2. dacă totuşi incendiul a apărut, acesta trebuie controlat şi împiedicat să se

extindă, respectiv Detecţia şi Stingerea; 3. dacă totuşi incendiul nu a putut fi controlat, trebuie reduse la minimum

efectele negative ale acestuia, respectiv Salvarea. Simplificând, conceptul de apărare în adâncime se poate rezuma prin

afirmaţia următoare: Deşi măsurile luate pentru prevenirea accidentelor sunt, în principiu, de natură a evita apariţia unui incendiu, se consideră că totuşi ele se produc şi atunci, se studiază şi se aplică măsuri menite a le face faţă, în scopul reducerii consecinţelor acestora la nivele considerate acceptabile. Aceasta nu ne scuteşte, însă, de a lua în calcul situaţii şi mai grave şi de a fi pregătiţi să le înfruntăm în cele mai bune condiţii posibile.

4.3. Structura managementului prevenirii incendiilor

Procedurile joacă un rol vital în prevenirea şi controlul incendiilor; în

evacuarea ocupanţilor şi în menţinerea sistemelor de siguranţă la foc. În multe

26

incendii dezastruoase, elementul comun este uitarea sau neaplicarea principiilor fundamentale care permit luarea atitudinii corecte în cazul descoperirii unui incendiu sau pornirii unei alarme de incendiu; iar aceasta se întâmplă atât la membrii conducerii, cât şi la cei din public. În cazul existenţei unui management al prevenirii incendiilor (MPI) efectiv, probabilitatea unui început de incendiu este redusă şi o evacuare eficientă poate fi dusă la capăt.

Trebuie luată în considerare şi posibilitatea unor greşeli în managementul procedurilor sau în sistemul de protecţie la foc. Acest lucru este cu atât mai important, cu cât, deseori, este greu să fi sigur că procedurile MPI vor fi valabile şi se vor menţine pe toată durata de viaţă a clădirilor. Cu toate acestea, în unele tipuri de clădiri (în special, în acela în care există un mare număr de personal sau au loc procese tehnologice speciale) este crucială existenţa unei proceduri eficiente pentru o evacuare rapidă şi ordonată. În asemenea clădiri, pentru siguranţa continuităţii implementării unor proceduri de MPI eficiente, coerente şi bazate pe aceleaşi principii, este de dorit să se facă audit-uri periodice, de către o firmă independentă specializată.

Auditul independent. În cazul efectuării unor audit-uri regulate şi independente de protecţie la incendiu şi de management al procedurilor aferente (de exemplu, la cel puţin la 6 luni) este corect să se considere că sistemele de protecţie la foc şi procedurile de evacuare sunt mult mai eficiente decât în cazul în care aceste audit-uri independente nu ar avea loc. De aceea, în clădirile care nu sunt supuse auditărilor independente periodice, rezultatele studiilor şi analizelor de ingineria incendiilor arată că, pentru atingerea unui nivel acceptabil de siguranţă la foc, sunt necesare măsuri suplimentare de protecţie.

4.4. Avantajele metodei analizei riscului de incendiu Serviciile în domeniul protecţiei la incendiu reprezentau, până nu demult, un

sector ultraspecializat cu ofertă redusă – din cauza cerinţelor de înaltă de calitate şi siguranţă care se impun aici şi din cauza dificultăţii de încadrare în nişte reguli fixe a unui fenomen atât de complex cum este INCENDIUL. Din această cauză, evoluţia teoretică a fost destul de lentă, iar metodele utilizate – din cauza unui extrem de complicat aparat matematic – greoaie şi aflate numai la îndemâna unui grup restrâns de specialişti.

Se impunea, astfel, găsirea unei metode flexibile şi cât mai exacte posibil care să poată evalua gradul de siguranţă la foc al unui obiectiv şi care, în acelaşi timp cu identificarea „punctelor–problemă”, să poată face şi evaluarea eficienţei în ansamblu a remediilor propuse. De asemenea, metoda trebuia să fie „abordabilă” şi de către marea masă a specialiştilor în acest domeniu, cei care ştiau utiliza un calculator fără a fi însă şi specialişti în complicatele ecuaţii matematice care modelează fenomenul de INCENDIU. Această metodă este ANALIZA DE RISC DE INCENDIU (ARI) a cărui efectuare a devenit obligatorie şi în ţara noastră prin adoptarea (în 1994) a noilor Norme generale de protecţie împotriva incendiilor şi, apoi, prin apariţia Ordinului nr. 163 din 28/02/2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor, a Ordinului nr. 132 din 29/01/2007 pentru aprobarea

http://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ordin_163_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ordin_163_din_2007.pdf

27

Metodologiei de elaborare a Planului de analiză şi acoperire a riscurilor şi a Structurii-cadru a Planului de analiză şi acoperire a riscurilor şi a Ordinului nr. 130 din 25/01/2007 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a scenariilor de securitate la incendiu.

ARI nu este folosită încă pe scară largă la noi în ţară, întrucât cadrul ei nu apelează numai la ştiinţele „clasice” (cum ar fi: fizica, chimia, biochimia sau ingineria) pe care se bazează cercetarea tradiţională în siguranţă la incendii, ci şi la statistică, respectiv la cercetări economice sau operaţionale. Scopul ei este identificarea unei liste a secvenţelor accidentale dominante care sunt declanşate de incendii şi evaluarea ulterioară a frecvenţei de apariţie a fiecăreia dintre ele. Toate aceste determinări au la bază o serie de scenarii de apariţie, dezvoltare şi propagare a focului, scenarii care nu fac decât să simuleze din punct de vedere ştiinţific complexul proces care este INCENDIUL.

În domeniul protecţiei obiectivelor la acţiunea focului, există în lume două tipuri de abordări ale problemei:

• prima se referă la etapa de concepţie a obiectivului (clădire, instalaţie, navă etc.) când, pe baza unei analize probabilistice de risc de incendiu a proiectului viitorului obiectiv, se stabilesc concepţia şi măsurile concrete (active şi/sau pasive) de protecţie la acţiunea focului. Acesta este, în general, domeniul specialiştilor în proiectarea protecţiilor la acţiunea focului;

• a doua se referă la etapa de exploatare a obiectivului, când se stabileşte eficienţa practică a măsurilor de protecţie la acţiunea focului prevăzute prin proiect. Această etapă cuprinde expertizarea concepţiei şi a măsurilor existente de protecţie la acţiunea focului, necesară diverselor scopuri, ca de exemplu:

• stabilirea primelor de asigurare la incendii ale obiectivului, în funcţie de definirea gradului de siguranţă a acestuia la incendiu şi de estimarea pagubelor maxime posibile. Aceste elemente se pot determina riguros numai pe baza unui program special de calcul care să fie capabil să simuleze incendiul maxim posibil în obiectiv, cu toate consecinţele acestuia;

• mărirea siguranţei la incendiu a obiectivului, prin optimizarea concepţiei şi îmbunătăţirea măsurilor concrete. Acelaşi program de calcul poate sesiza punctele slabe ale concepţiei protecţiei la foc, putând determina, în acelaşi timp şi eficienţa noilor măsuri corective.

Este de reţinut că obiectivele etapelor diferă. Astfel, dacă pentru prima etapă aceste obiective sunt:

• în primul rând, respectarea legislaţiei în vigoare de către proiectant (în vederea evitării sancţiunilor din partea organelor de control) şi de-abia apoi

• crearea unei concepţii eficiente de protecţie la incendii pentru obiectivul respectiv, pentru cea de-a doua etapă obiectivul principal este eficienţa concepţiei şi a măsurilor concrete aplicate, indiferent că este vorba despre beneficiarul obiectivului, societatea de asigurări, echipele de control ale Inspectoratului General sau experţi în domeniu.

Este evident că, atâta vreme cât în România societăţile de asigurări nu îşi vor îndeplini rolul lor firesc, acela de „interfaţă şi moderator” între client (cererea pieţei) şi firmele specializate în domeniul protecţiei bunurilor şi persoanelor (oferta pieţei),

http://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ordin_132_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ordin_132_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ordin_132_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ordin_132_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ORDIN_130_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ORDIN_130_din_2007.pdfhttp://www.igsu.ro/doc/legislatie1/ORDIN_130_din_2007.pdf

28

nu va exista o adevărată piaţă profesională în domeniul protecţiei la incendiu. Cu toate acestea, preocupări şi unele realizări notabile în domeniul ARI au

existat şi în ţara noastră, începând cu 1989. În prezent, în România există două direcţii de acţiune: una teoretică (de asigurare a suportului de teorie fundamentală) şi altă practică ( de efectuare concretă, a unor segmente cu finalizare practică, din cadrul unei ARI). Specialiştii români acţionează în ambele direcţii, fiind capabili să acopere problemele protecţiei la acţiunea focului atât în etapa de concepţie a obiectivului, pe baza unei analize probabilistice ARI, pentru stabilirea concepţiei şi a măsurilor concrete (active şi/sau pasive) de protecţie la acţiunea focului cât şi în etapa de exploatare a obiectivului, pentru stabilirea eficienţei practice şi expertizării măsurilor de protecţie la acţiunea focului prevăzute prin proiect.

Considerăm că, la ora actuală, Analiza Riscului de Incendiu a devenit, şi în România, un instrument abordabil şi suficient de flexibil care poate face o analiză cât mai exactă şi focalizată direct pe aspectele practice solicitate de client, putând oferi o bază de date suficientă pentru luarea deciziilor corecte în domeniul protecţiei la acţiunea focului.

4.5 Asigurarea calităţii 4.5.1. Instrucţiuni generale Prevederile actelor normative specifice fiecărui obiectiv trebuie transformate

în proceduri, iar acestea se vor constitui în Programe de Asigurare a Calităţii (AQ) pe diferite tematici importante din domeniul MSF (direcţii de acţiune/axe). Acestea vor face parte din sistemul global de Asigurare a Calităţii.

Programele de Asigurarea Calităţii trebuie implementate pentru protecţia la incendiu a obiectivelor, începând cu concepţia şi proiectarea acestora, trecând prin faza de construcţie şi pe toată durata lor de exploatare. Aceste programe trebuie să asigure următoarele aspecte:

• proiectul respectă toate cerinţele de siguranţă la foc; • toate materialele şi echipamentele de protecţie la incendiu respectă

specificaţiile de procurare care – la rândul lor – s-au bazat pe cerinţele de protecţie la foc şi pe proiectele de execuţie ale obiectivelor. În particular, echipamentele de detecţie şi de stingere trebuie să răspundă cerinţelor previzionate de exploatare şi să fie, preferabil, de tipuri deja încercate în exploatare. Noile tipuri de echipamente şi agenţi de stingere trebuie să parcurgă testele de calificare, impuse de legislaţia în vigoare;

• echipamentele şi materialele de detecţie şi stingere a obiectivului sunt fabricate şi instalate conform cerinţelor din proiecte şi s-au parcurs programele complete de testare (înaintea şi în cadrul punerilor acestora în funcţiune) cu rezultate satisfăcătoare;

• în cazul unui incendiu în etapa de construcţie sau de exploatare a obiectivului, trebuie făcută o evaluare a consecinţelor acestui incendiu pentru a avea siguranţa ca întregul program al MPI este operaţional la parametri de concepţie;

• s-au implementat procedurile de prevenire a incendiului, iar echipamentele şi sistemele de detecţie şi stingere s-au testat şi sunt operaţionale şi în concordanţă cu

29

cerinţele de exploatare ale obiectivului, iar întregul personal a fost instruit corect pentru activităţile de exploatare curentă şi de utilizare a acestor sisteme şi echipamente.

4.5.2. Controalele administrative Principalele cerinţe pentru controalele administrative sunt: • înaintea reînceperii activităţii (după fiecare fază de reparaţie sau remont)

trebuie efectuat un control atent al fiecărui compartiment/zonă de incendiu. Deşeurile sau orice alte materiale combustibile neesenţiale trebuie să fie evacuate din zonă;

• trebuie controlate toate operaţiunile de exploatare care pot afecta integritatea sistemelor de stingere a incendiului sau a compartimentelor de incendiu;

• toate operaţiunile de exploatare care prezintă un risc potenţial de producere a unui incendiu trebuie să se desfăşoare în condiţii con